Eliade[v=]

Scris de Admin 25.02.06 14:21

Rezumarea primului mesaj :

MIRCEA ELIADE-
24]Sensul vieţii este să îi dai sens.
23]Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: Joacă-te!
22]Iniţierea este o moarte şi orice moarte inteligent asumată poate echivala cu o iniţiere.
21]A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi.
20]Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii.
19]Sexul pentru mine nu e decat o libertate in plus si o dogma pe care pot verifica sau anula.
18]Sunt epoci in care nu poti inainta decat mergand contra curentului.
17]Sensul existentei si datoria fiecarui om este creatia.
16]Libertate inseamna, inainte de toate, autonomie, certitudinea ca esti bine infipt in realitate, in viata, iar nu in spectre sau in dogme.
15]Mă gândesc însă la zădărnicia setei noastre de perfecţiune, de ascensiune – atâta timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaşte nimeni.
14]Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.
13]Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde.
12]Moartea dă unor oameni o viaţă faţă de care existenţa lor pământească ajunge o simplă umbră.
11]Subconştientul e acela care dă senzaţia unei alte persoane.
10]Toti suntem nemuritori. Dar trebuie sa murim întai.
9]Daca fiecare ar activa fara gandul recompensei pamantul ar fi un rai.
8]Experienta este singura in stare sa ne ofere informatie reala despre viata!
7]Femeia ne invita sa o privim asa cum vrea ea.
6]Sacrul nu este rezultatul evolutiei, ci face parte integranta din constiinta umana.
5]Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. Cu timpul o uităm, ne maturizăm şi devine din ce în ce mai străină. Uneori, o regăsim, dar acum ne speriem, căci am devenit străini faţă de ea. Acum fugim de ea, deşi ar trebui să o căutăm din nou, căci numai prin ea putem spera a găsi adevărul.
4]Nu pot cunoaste adevarata dragoste, decat depasind-o.
3]Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa.
2]Nu sint pierdute decit acele batalii pe care nu le incepi niciodata.
1]Intr-un anumit sens, toti sintem nebuni.

Scris de Admin 05.11.07 17:00

O legenda falsa: Mircea Eliade - ideolog al miscarii legionare

Scris de Admin 17.10.07 18:00

Eliade, subiect de conferinta la ICR din Tel Aviv Istoria intelectualilor si biografia. Cateva reflectii pornind de la „cazul Eliade” [Centenar Mircea Eliade (1907 – 1986)] va fi tema unei conferinte ce va avea loc luni, 22 octombrie, de la ora 18:00, la Institutul Cultural Roman din Tel Aviv. Dezbaterea va fi sustinuta de conf. univ. dr. Florin Turcanu de la Facultatea de Stiinte Politice din cadrul Universitatii din Bucuresti, si va fi urmata de prezentarea cartii „Mircea Eliade – prizonierul istoriei”, informeaza institutia culturala romana din Israel. Sediul Institutului Cultural Roman se afla la adresa B-dul Shaul Hamelech nr. 21, 64367 Tel Aviv.

Scris de Admin 03.09.07 16:41

Viciile marilor scriitori români au rămas în istorie

Luni 03 septembrie 2007, 08:00 Alcoolici depresivi, amatori de droguri şi mai ales clienţi frecvenţi ai bordelurilor din toata lumea, literatura română a cunoscut prin autorii ei mai toate viciile, iar diaristica şi contemporanii nu le-au trecut cu vederea, potrivit Cotidianul. Pe Eliade îl epuizau... continuare

Scris de Admin 26.08.07 16:28

Mircea Eliade în "obiectivul" Securităţii
=====
Mircea Eliade în "obiectivul" Securităţii (II)

Scris de Admin 26.06.07 16:45

Un proces care nu se mai incheie: Eliade si Evreii

Scris de Admin 09.04.07 9:43

Eliade - de Mihai Zamfir

Scris de Admin 09.04.07 8:17

Angajamentul politic al lui Mircea Eliade* (ANDREI OISTEANU)

Scris de Admin 06.04.07 11:38

Omul, Savantul, Scriitorul
Într-un timp aflat într-o profundă criză spirituală, Mircea Eliade nota: "Suntem condamnaţi să învăţăm şi să ne deşteptăm la viaţa spiritului prin cărţi". Pentru el, salvarea este cultura care aminteşte lumii de azi, desacralizată, miturile primordiale, într-un proces de resacralizare. La împlinirea unui secol de la naştere, putem spune, fără teama de a greşi, că, prin întreaga sa operă, Eliade a reuşit să impună un model cultural, "un nou umanism" întemeiat, în principal, pe istoria religiilor. În deschiderea sesiunii solemne dedicată împlinirii unui secol de la naşterea lui M. Eliade, acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Romane, moderatorul lucrărilor, l-a prezentat pe Eliade ca "istoric al religiilor, filosof al culturii, eseist, prozator, dramaturg, memorialist, o personalitate copleşitoare a culturi mondiale din secolul trecut...Este probabil romanul cel mai cunoscut în lumea culturii. Academia Romană apreciază la corecta valoare contribuţia sa la studiul spiritualităţii umane prin care a dovedit că omul nu este singur şi pierdut în societatea modernă şi postmodernă." Într-o alcătuire simfonică, sesiunea a cuprins comunicări prezentate de acad. Eugen Simion, Dan Hăulică, membru corespondent al Academiei Romane, acad. Al. Zub, preşedintele Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie, Sorin Dumitrescu, membru corespondent al Academiei Romane, dr. Bogdan Tătaru Cazaban şi Mircea Handoca.
Pornind de la afirmaţia lui E. Cioran după care "Eliade este un om fără destin", acad. Eugen Simion a arătat cum şi-a făcut "un mare destin în secolul XX într-o istorie care nu i-a fost tot timpul favorabilă". Liderul generaţiei tinere din anii ´30", dimpreună cu Cioran, Noica, M. Vulcănescu, obsedat, încă din tinereţe, de propriul destin, Eliade a reuşit să şi-l edifice convins de primatul spiritului, cu toate că a fost şi este încă un spirit controversat. A respins metodele reducţioniste (freudismul, marxismul, structuralismul) şi a gandit omul modern într-un fel propriu, considerandu-l ca, "un purtător de mituri", chiar într-o lume secularizată. Părea a fi "alături de timpul său", depăşindu-l şi a elaborat o sinteză a manifestărilor "vocaţiei sacrului", definitorie pentru om, reînnoind istoria religiilor. Spirit enciclopedic, a încercat să explice modelul european (şi cel romanesc) din alte perspective, arătand că modelul european nu este singurul şi nici cel dominant. Ca scriitor, creaţia sa literară fiind scrisă în limba romană, "Eliade a adus alte modele epice, a schimbat impus un model literar, o nouă tipologie, a schimbat tipul de conflict, tradiţia calofiliei, viaţa spirituală a personajelor romaneşti, a depăşit un anume schematism...a încercat un roman de tip existenţialist, puternic şi azi...contribuţia cea mai importantă este "proza mitică".
Dan Hăulică a vorbit despre omul şi intelectualul Eliade, ca "prezenţă extraordinar de cordială", de o nobilă modestie şi, în acest sens, este semnificativ filmul făcut de Paul Barbăneagră, care povestea cat de greu i-a fost să-l convingă să se lase filmat. Raportarea la începuturile lumii i-a permis accesul la un înţeles cosmogonic al condiţiei umane, într-o încercare de cuprindere globală cu rostul unui "avertisment" pentru omul modern spre o necesară reconsiderare a originilor, unde se află "un impuls". Sorin Dumitrescu a exprimat o idee provocatoare: Eliade misionar al creştinismului în Occidentul secularizat.
Pe o hartă a culturii europene Eliade este alături de nume ca C. J. Jung, G. Dumezil, H. Corbin, Paul Ricoeur, cu remarcabile contribuţii pentru înţelegerea unor categorii cum sunt mit, simbol, structuri arhaice de comportament, morfologia sacrului ş.a., autor a peste 40 de lucrări traduse în 16 limbi. Acad. Al. Zub a prezentat perspectiva istoriografică a lui Eliade, fascinat de Hasdeu şi N. Iorga, reuşind să împace tradiţiile autohtonă şi cea universalistă. În cele din urmă, demersul său ştiinţific a dus la "o mai corectă înţelegere a condiţiei umane", într-o adevărată "antropologie a adancurilor", pentru că "homo faber se arată a fi şi un homo religiosus, dimensiunea transcendentă fiind cea care, în ultimă instanţă, cea care îl defineşte". Multe din aceste idei pluteau în aerul vremii, însă Eliade "ştie că anxietatea omului creşte odată cu interesul pentru istorie şi că marile sinteze (Spengler, Toynbee) sunt pesimiste...Dimpotrivă, el află pretutindeni un sens, gandul său e să restituie omului încrederea în destinul propriu". E o "depăşire a istorismului prin valorizarea spirituală a istoriei, construind o operă în care nu e vorba de credinţa în sine, ci de un cosmos empiric, unde viaţa are sens, omul fiind chemat să se deschidă spre alteritate".
Bogdan Tătaru Cazaban consideră cu îndreptăţire că "a sosit timpul ca, pe fundalul unor cercetări monografice, dar fără înverşunări demitizatoare, alături de Eliade literatul să revină în cultura romană şi Eliade savantul, dar nu ca un monstru sacru, ca reuşită academică internaţională sau ca o fortăreaţă de nebiruit, după cum spunea cu ironie Culianu, ci ca un fondator de şcoală, ca fenomenolog al religiei, ca autor al unei monografii a sacrului şi, de ce nu, ca hermeneut al culturii şi civilizaţiei contemporane". Numeroasele argumente aduse au convins că a venit timpul ca Eliade să fie readus cu adevărat acasă!
A venit, poate, şi timpul ca opera lui Mircea Eliade sa să fie editată în întregime, deoarece aşa cum a relatat pe larg Mircea Handoca, au fost multe şi ambiţioase proiecte şi înainte şi după 1989 dar destul de puţine realizări.
Trăind experienţa dură a exilului, a murit la Chicago, Eliade a înţeles să fie roman şi mărturisea că "a fi roman este, pentru mine, a trăi, a exprima şi valoriza această lume între lumi".

Lucrări de referinţă:

Savantul: Yoga
"Essai sur les origines de la mystique indienne"
Mitul reintegrării
Comentarii la Meşterul Manole
Le myt de l´eternel retour
Images et symboles
The Sacred and the Profan. The Natue of Religin
Trate d´histoire des religions"
La nostalgie des origgines. Methodologie et histoire des religions"
De la Zamolxix a Gingis Khan
Istoria credinţelor şi ideilor religioase
Tratat de istoria religiilor

Scriitorul:

Isabel şi apele diavolului; Lumina ce se stinge
Maitreyi
Întoarcerea din rai
Huliganii
Nuntă în cer
Noaptea de Sanziene
Pe strada Mantuleasa şi La ţigănci
În curte la Dionis
Volumele de eseuri Soliloqui, Oceanografie; Fragmentarium, Insula lui Euthanasius
Jurnalul

Scris de Admin 09.03.07 17:38

Eliade, alungat din strada Mantuleasa "Care sunt cele mai dragi locuri din Bucuresti la care va ganditi adesea?", il intreba Mircea Handoca pe Eliade, in 1981.

Scris de Admin 05.03.07 19:00

Secolul Eliade

Scris de Admin 04.03.07 15:31

Mircea Eliade ar fi împlinit 100 de ani!

Se împlinesc o suta de ani de la nasterea lui Mircea Eliade si 50 de ani de când a devenit profesor coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago, stabilindu-se definitiv în SUA.Catedra amintita îi poarta numele din anul 1985.
Autor a peste 1.500 de carti,romane (20), eseuri si articole de specialitate, Mircea Eliade s-a bucurat de o atentie imensa in lumea cercetatorilor, fiindu-i dedicate peste 500 de lucrari privind activitatea si personalitatea sa creatoare.|În exil, a fondat si condus revista Luceafarul (din noiembrie 1948) la Paris,si a colaborat la multe alte reviste. Mircea Eliade a fost si co-editor al publicatiei History of Religions aparuta la Chicago(1957). A primit titlul de Doctor Honoris Causa al multor universitati din Franta, SUA, Anglia, Argentina, dar si multe premii prestigioase.Mircea Eliade a murit pe 22 aprilie 1986, la Chicago.La Radio România Cultural, de luni si pâna vineri, de la ora 12,00, la emisiunea “Vorba de cultura”, prof. Sorin Alexandrescu, una dintre cele mai apropiate personalitati românesti de opera lui Eliade, va discuta despre viata si creatia lui Eliade.Tot de luni, ne sunt propuse doua seriale radiofonice, realizate de Teatrul National Radiofonic – “Maitreyi” si “Pe strada Mântuleasa”.
Lucia Ivanescu

Scris de Admin 03.03.07 19:32

Intelectualii interbelici

Scris de Admin 07.11.06 18:37

Eliade si revolutia salazarista
In 1942, aparea la Bucuresti volumul lui Mircea Eliade intitulat "Salazar si revolutia in Portugalia". Ample extrase din prefata semnata de autor si reproduse in acest numar releva motivele admiratiei lui Eliade fata de "modelul Salazar"( pe larg )

Scris de Admin 03.11.06 16:00

Z. Dumitrescu Busulenga - Alphonse Dupront, director of the French Institute from Bucharest

Scris de Admin 26.10.06 19:48

Mircea Eliade crede în biruinta Miscarii Legionare

Dl. Mircea Eliade, membru al Societatii scriitorilor români, a binevoit sa ne raspunda urmatoarele la ancheta ziarului nostru: " De ce cred în biruinta Miscarii Legionare?":
"Cred în destinul neamului românesc - de aceea cred în biruinta Miscarii Legionare. Un neam care a dovedit uriase puteri de creatie, în toate nivelurile realitatii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democratie balcanizata si într-o catastrofa civila. "
Putine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuti ca neamul românesc. Unitatea lingvistica este aproape un miracol (limba româna este singura limba romanica fara dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei. Puterea de creatie spirituala a neamului nostru sta marturie în folclor, în arta populara, în sensibilitatea religioasa. Un neam harazit cu atâtea virtuti - biologice, civile, spirituale - poate el pieri fara sa-si fi împlinit marea sa misiune istorica? Oricât de mare ar fi vina parintilor nostri, pedeapsa ar fi neînduplecata. Nu pot crede ca neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mâna, ca sa piara ca un las, astazi, îmbatat de vorbe si alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de tradare. Cine nu se îndoieste de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinta Miscarii Legionare.
Cred în biruinta pentru ca, înainte de toate, cred în biruinta duhului crestin. O miscare izvorâta si alimentata de spiritualitatea crestina, o revolutie spirituala care lupta în primul rând împotriva pacatului si nevredniciei - nu este o miscare politica. Ea este o revolutie crestina. Cuvântul Mântuitorului a fost înteles si trait în felurite chipuri, de catre toate neamurile crestine, de-a lungul istoriei. Dar niciodata un neam întreg n-a trait o revolutie crestina cu toata fiinta sa; niciodata cuvântul Mântuitorului n-a fost înteles ca o revolutie a fortelor sufletesti împotriva pacatelor si slabiciunii carnii.
Astazi lumea întreaga sta sub semnul revolutiei. Dar în timp ce alte popoare traiesc aceasta revolutie în numele luptei de clasa si al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Miscarea Legionara s-a nascut sub semnul Arhanghelului Mihail, si va birui prin harul dumnezeiesc.
De aceea, în timp ce toate revolutiile contemporane sunt politice, revolutia legionara este spirituala si crestina. În timp ce toate revolutiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de catre o clasa sociala sau de catre un om, revolutia legionara are drept tinta suprema: mântuirea neamului, împacarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Capitanul. De aceea sensul Miscarii Legionare se deosebeste de tot ceea ce s-a facut pâna astazi în istorie, si biruinta legionara va aduce dupa sine nu numai restaurarea virtutilor neamului nostru, o Românie vrednica, demna si puternica - ci va crea un om nou, corespunzator unui nou tip de viata omogena.
Omul nou nu s-a nascut niciodata dintr-o miscare politica - ci întotdeauna dintr-o revolutie spirituala, dintr-o vasta prefacere launtrica. Asa s-a nascut omul nou al Crestinismului, al Renasterii etc., dintr-un desavârsit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinta a duhului împotriva carnii. Omul nou se naste printr-o adevarata traire si fructificare a libertatii. Cred în biruinta Miscarii Legionare pentru ca cred în libertate, în puterea sufletului împotriva determinismului biologic si economic. Cei care vin în Legiune vin pentru ca se simt liberi. Instinctele lor de conservare, lasitatile care zac în sufletul fiecaruia, frica - toate acestea sunt înfrânte. Legionarul nu mai e robul determinismului si al instinctelor biologice. El stie ca "n-are nici un interes", ca "n-are nimic de câstigat", integrându-se în Legiune. Dimpotriva, stie ca va fi lovit în interesele lui, ca viata va fi mai grea, ca poate va intra în temnite, sau poate va da piept chiar cu moartea. Toate "interesele" si instinctele acestea care "determina" viata fiecarui om, sunt înfrânte prin marele gest de libertate al aderarii la Miscarea Legionara. Se poate spune, fara urma de paradox, ca singurii oameni care cunosc si traiesc libertatea sunt astazi, în România, legionarii. (s.n.)
Cei care nu cunosc Legiunea, ca si cei care lupta împotriva ei, continua sa vorbeasca despre "dictatura" si se mira ca tinerii intelectuali adera cu atâta spontaneitate la o miscare în care "personalitatea" este strivita si libertatea suprimata. Am avut prilejul sa ma ocup altadata de subita admiratie a oamenilor nostri politici pentru "personalitate", de teama lor ca în România nu se vor mai putea ridica "personalitatile". Îi întrebam atunci câte "personalitati" a creat regimul libertatii lor. Unde sunt? Care sunt? Si mai întrebam ce au facut politicienii nostri pentru oamenii cu adevarat "personalitate", care au iesit la lumina prin munca, geniul sau talentul lor, si au fost osânditi la o viata de mediocritate si jertfa. Ce au facut politicienii nostri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga sau Aron Cotrus, un Camil Petrescu, un Perpessicius si altii? Ce-au facut politicienii pentru generatia tânara de carturari, artisti, tehnicieni si gânditori? Care este tânarul cu "personalitate" pe care l-a descoperit vreun partid politic si l-a pus la locul pe care-l merita, i-a dat putinta sa-si fructifice inteligenta, sau talentul pentru binele obstesc? Eu stiu ca au fost "descoperiti" o suma de afaceristi precoci, secretari "inteligenti" si lichele domestice, cu care s-au "întinerit" cadrele partidelor.
Apologetii acestia de ultima ora ai "personalitatii" sunt tot atât de ridicoli pe cât sunt de ipocriti. Le aminteam cu alt prilej ca în cele mai disciplinate si mai severe ordine calugaresti catolice s-au putut înalta totusi destule personalitati. Un Thomas din Aquino nu seamana cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un François de Salle. Personalitatea creste si rodeste pretutindeni, si cu cât e mai severa disciplina, cu atât "personalitatea" se defineste mai precis. Disciplina nu e tot una cu "dictatura", cum lasa a se-ntelege ponegritorii Legiunii. Disciplina creste si promoveaza personalitatile - pentru ca orice act de ascultare poate fi un act de comanda asupra ta însuti, asupra instinctelor sau anarhiei tale launtrice. Actul de ascultare îti da tie comanda asupra bestiei din tine, asupra vietii biologice care încearca sa te mentina în evaziv, în comoditate, în caldicel. Disciplina te întareste pe tine, îti faureste personalitatea. De aceea cavalerii medievali si feudali au fost atât de liberi si de dârzi; pentru ca jurasera credinta (fides, Trust, Trieve) unui sef...
Cred în biruinta Miscarii Legionare pentru ca cred în dragoste. Dragostea singura preface bestia în om, înlocuind instinctele prin libertate. Dilige et quod vis fac , spune Fericitul Augustin: "iubeste si fa ce vrei!". Cel care iubeste cu adevarat e liber. Dar dragostea transfigureaza pe om si libertatea pe care si-o dobândeste insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face sa sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt frati. Si este atât de puternic valul de dragoste, încât, daca n-ar decât el singur si tot ar trebui sa nadajduim în învierea neamului românesc, adica în biruinta Miscarii Legionare.
Cred în destinul neamului nostru; cred în revolutia crestina a omului nou; cred în libertate, în personalitate si în dragoste. De aceea cred în biruinta Miscarii Legionare, într-o Românie mândra si puternica, într-un stil nou de viata, care va transforma în valori spirituale de universala circulatie bogatia sufletului românesc.

Mircea Eliade

Buna Vestire, an I(1937),
Dec.17, nr.244, p.1-2.

http://www.vatraromaneasca.ro/doctrina_nationalista.php

Scris de Admin 11.09.06 20:33

SOFISMELE JUSTIFICARII

[size=21]Ediţia cu Textele „legionare” şi despre „românism” ale lui Mircea Eliade (Editura Dacia, Colecţia „Alternative”, Cluj-Napoca, 2001, 160 p.) îngrijită de Mircea Handoca reprezintă o penibilă încercare a acestuia din urmă de a-l disculpa pe celebrul savant de acuzaţiile de prolegionarism şi de antisemitism care i-au fost aduse.

Strategiile dezvinovăţirii încep chiar din titlul acestei culegeri, unde cuvîntul „legionare” este pus între ghilimele, lăsîndu-ne să credem că învinuirea pomenită mai sus este neîntemeiată şi că citirea textelor incriminate ne va convinge de aceasta. În caz contrar, sîntem creduli sau răuvoitori. Oricum, am fost preveniţi. Nu trebuie să ne luăm după aparenţe. Textele nu sînt atît de legionarizate cum par a o arăta unele titluri: Ion Moţa şi Vasile Marin, Noua aristocraţie legionară sau Provincia şi legionarismul. Spre a ne convinge, putem citi pe coperta a patra un fragment în care tînărul Eliade atacă furibund atît dreapta („fasciştii prigonitori de evrei”), cît şi stînga („comuniştii incendiatori de biserici”). Că aceste rînduri nu fac parte din articolele (pseudo)legionare e doar un detaliu nesemnificativ. În schimb, semnificativă e certitudinea că un asemenea procedeu de orientare a lecturii ipoteticilor cititori de către editor este nu doar părtinitor, ci şi necinstit, deoarece ne este presupusă lipsa discernămîntului.

Chiar dacă am admite că cele spuse pînă aici sînt simple ipoteze, iar nu expresia unui partizanat făţiş, analiza prolixului Cuvînt înainte al d-lui Handoca ne va releva cîteva sofisme ale justificării.

Deşi – ne mărturiseşte la sfîrşit – articolul său (de peste 25 de pagini) nu este exhaustiv, Mircea Handoca îşi concepe textul polemic şi agresiv, dorindu-l a fi o replică „obiectivă” şi „ştiinţifică” la adresa contestatarilor lui Eliade. Bănuiesc că obsesia obiectivităţii vine din constatarea că cele mai credibile mărturii (Mihail Sebastian) şi cele mai pertinente critici (Z. Ornea, Norman Manea, Leon Volovici) în chestiunea implicării politice a lui Eliade au fost formulate de intelectuali evrei. Iar aceştia – nu-i aşa? – nu pot fi imparţiali cînd e vorba de un subiect atît de delicat ca legionarismul şi antisemitismul. Caracterul ştiinţific al afirmaţiilor d-lui Handoca nici nu (mai) trebuie demonstrat, ci derivă – pe cale de consecinţă – din calitatea sa de cercetător al operei lui Mircea Eliade. Dar să arătăm care sînt tezele care viciază „demonstraţiile” istoricului literar.

1. Mircea Eliade este intangibil.

Aceasta este o primă axiomă, afirmată explicit la început şi presupusă implicit pînă la sfîrşit. „S-au năpustit asupra lui [Mircea Eliade] ca o haită, hotărîtă să-l sfîşie, zeci de anonimi inculţi, alături de valoroşi oameni de cultură invidioşi“ (p. 7). Aşadar, după M. Handoca, incultura (anonimilor) şi invidia (intelectualilor de valoare) sînt singurele cauze ale unei critici. Spiritul critic şi încercarea de a cunoaşte adevărul nu sînt considerate mobiluri serioase ale unei interogaţii cu privire la orientarea politică a tînărului cărturar. În plus, oricît de bizar i-ar părea d-lui Handoca, anonimii (pe care – dintr-un straniu complex de superioritate – îi taxează drept inculţi) au dreptul de a-şi exprima opinia. Iar invidia nu e unicul motiv de a pune sub semnul întrebării angajamentul şi gîndirea unei personalităţi.

2. Mircea Eliade este consecvent.

Avem aici o a doua presupoziţie a d-lui M. Handoca: „Opera lui Mircea Eliade (literară şi ştiinţifică) e alcătuită din peste 80 de volume şi din circa 3.000 de articole şi eseuri. Considerînd fiecare volum avînd în medie 300 de pagini şi fiecare articol 5, un calcul sumar ar ajunge la rezultatul de 39.000 de pagini. Dintre acestea, doar maximum 60 de pagini incriminate sînt puse în discuţie de d-l Leon Volovici de pe pozitii «naţionaliste»“ (pp. 29-30). Poate ne explică d-l Handoca cum am putea preciza orientarea ideologică a lui Mircea Eliade făcînd apel la Technique du Yoga. De ce nu am admite că – aşa cum o atestă articolele sale legionare (fără ghilimele) din volumul în discuţie – Eliade (ca şi alţi membri ai generaţiei sale, de pildă Cioran) a fost la un moment dat apologet al extremei drepte autohtone? Aceasta nu înseamnă că întreaga sa operă poartă stigmatul angajamentului politic (temporar) din tinereţe şi că marele istoric al religiilor nu şi-a revizuit/modificat poziţia ideologică.

3. Mircea Eliade este persecutat.

Această teză a editorului este cea mai perversă, întrucît înglobează toate celelalte strategii enunţate pînă acum. Să vedem cum procedează M. Handoca.

a) Unei acuzaţii (legitime, cred eu) aduse savantului român i se răspunde printr-o opinie contrară a unui alt cercetător, iar nu prin textele în cauză ale lui Eliade. Spre exemplu, unei afirmaţii din cartea lui Leon Volovici – Ideologia naţionalistă şi problema evreiască în România anilor ‘30 – i se opune o mărturisire a lui Seymour Cain, care îşi exprimă admiraţia pentru autorul Meditaţiei asupra arderii catedralelor (v. p. 32).

b) Mărturiile lui Sebastian din Jurnal sînt respinse ca irelevante pentru că pleacă de la „considerente particulare”, ba, mai mult, pentru că „au fost scrise la cald, sub impresia nemijlocită a momentului” (cf. p. 33). Dar Mihail Sebastian devine credibil atunci cînd e citat cu un fragment dintr-o scrisoare către Eliade şi cu dedicaţia dată aceluiaşi pe un exemplar al volumului Cum am devenit huligan (cf. pp. 31-32). Acestea nu sînt tot „considerente particulare”?

c) Invocarea contextului e menită a suspenda orice judecată de valoare. D-l Handoca răspunde fiecărei învinuiri aduse lui Eliade printr-un citat. Dar citatul în cauză ori nu are legătură cu cele spuse de „acuzator” (cum e cazul pasajului invocat împotriva afirmaţiei lui Norman Manea că – în Memorii – Eliade nu menţionează crimele comise de C.Z. Codreanu) (cf. p. 25), ori face parte dintr-un text ce nu aparţine perioadei de rinocerizare a tînărului şef de generaţie. Şi aici avem două cazuri: fie e vorba de un text anterior publicisticii legionare (ianuarie 1937-februarie 1938) (cf. p. 31), fie de unul din perioada mai tîrzie a activităţii scriitorului (cf. p. 22). Nu avem în nici un caz o respingere a învinuirilor aduse lui M. Eliade prin vreun rînd din articolele sale legionare. De aceea, ne putem întreba ce înţelege M. Handoca prin cuvîntul „context”, atît de des invocat. Întrebarea nu e una retorică, deoarece nu ştiu ce „context“ poate scuza asemenea afirmaţii ale lui Eliade: „Orice mi s-ar spune despre teroarea hitleristă, nu pot uita un lucru: că, în plin centrul Berlinului, o sinagogă stă solemnă şi nesiluită – [...] Orice mi s-ar spune despre masacrele hitleriste, nu pot trece peste un fapt simplu: că nici măcar presa cea mai anti-fascistă din lume n-a vorbit vreo dată despre «mii» de asasinate in Germania – [...] o revoluţie fascistă – antisemită, care nu siluieşte sinagogile şi nu execută evreii în masă; [...] [Hitler] s-a mulţumit cu lagăre de concentrare; mai puţin grav, în orice caz, decît revolverul descărcat în ceafă sau spînzurătoarea. Asasinate a cunoscut şi hitlerismul. Dar îndrăzneşte cineva să menţioneze asasinatele lui Hitler alături de acel milion şi jumătate din Rusia bolşevică?!… [...] fascismul sau hitlerismul, bun sau rău, cum o fi, nu cunoaşte nici incendiile, nici masacrele. Lucifer e în deplină libertate numai în Răsărit” (pp. 39-43); sau: „Uneori, cînd sînt bine dispuşi, [conducătorii români] îţi spun că n-are importanţă numărul evreilor, căci sînt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacă fac avere, averile lor rămîn în ţară. Dar dacă aşa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, căci şi ei sînt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasă conducătoare gîndeşte astfel şi-ţi vorbeste despre calităţile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit“ (pp. 58-59); sau: „Există un aspect al mişcării legionare asupra căruia nu s-a stăruit îndeajuns: libertatea omului. Fiind în primul rînd o mişcare spirituală, avînd ca scop crearea unui om nou şi ca nădejde mîntuirea neamului – legionarismul nu se putea naşte şi nu putea creşte decît valorificînd libertatea omului asupra căreia s-au scris biblioteci întregi şi s-au ţinut nenumărate discursuri democratice, fără ca să fie trăită şi valorificată” (p. 67); sau: „Sîntem contemporanii, norocoşi, ai celei mai semnificative prefaceri pe care a cunoscut-o România modernă: făurirea unei noi aristocraţii. Tineretul legionar, o dată cu alte miracole realizate prin jertfă, elan şi voinţă creatoare – a pus temeliile unei elite româneşti care e menită să schimbe sensul istoriei acestui neam. […] Dar această noua aristocraţie legionară care se naşte, reînvie Evul Mediu românesc; conştiinţa misiunii istorice, vrednicia şi bărbăţia, dispreţul şi indiferenţa faţă de neputincioşi, canalii şi băieţii deştepţi” (pp. 72-74); sau: „Legionarismul aduce o schimbare radicală a mentalităţii provinciale. [...] Marea revoluţie legionară schimbă centrul de gravitate al fiinţei românesti: din afară, înlăuntru. [...] Legionarismul va pune capăt complexelor de inferioritate ale provinciei. Într-adevăr, idealul legionar, idealul de aspră spiritualitate creştină – poate fi trăit oriunde în mijlocul comunităţii româneşti” (pp. 79-80).

Lăsăm cititorul să hotărască dacă cele citate mai sus sînt texte „legionare” sau nu. În ceea ce mă priveşte, reluînd o formulare a lui Dan Petrescu, consider că, prin atitudinea sa, d-l M. Handoca aduce o nouă ofensă inteligenţei şi bunului-simţ.

http://193.226.7.140/~leonardo/n05/State1.htm

Scris de Admin 25.05.06 16:48

Sotii Eliade au sfarsit in mizerie[2]

In SUA, Mircea Eliade nu avea televizor \\\vb
Profesorul Wendy Donigan i-a urmat lui Eliade. Este de origine
irlandeza si a fost o simpatizata a maestrului. Sigur ca, imediat
dupa moartea maestrului, Culianu ar fi fost un pretendent foarte
puternic, insa, dupa cum bine stim, el a fost asasinat.
Ce se spune aici despre asasinarea lui?
E un mare mister. Ioan Petru Culianu avea numai 42 de ani cand a fost
asasinat. Din pacate, n-a mai putut sa continue cele discutate cu
maestrul. Era cel mai preferat student si mai tarziu profesor sau
cadet al filozofului Eliade. La moartea lui Eliade, prin testament
scris in ultima secunda, a reusit sa scrie trei fraze si anume: sa
fie inmormantat de un preot negru si acest lucru s-a intamplat -
serviciile funerare au fost conduse de arhiepiscopul de Cantebury,
cea mai mare functie din Statele Unite, in lumea preoteasca, acest
arhiepiscop fiind de culoare neagra si irlandez -; a doua dorinta a
fost sa fie incinerat, si a treia dorinta ca manuscrisele sa fie date
lui Culianu. Dupa moartea lui Culianu, manuscrisele lui Mircea Eliade
s-au reintors in proprietatea Universitatii din Chicago, care le-a
donat muzeului Luvru. A fost fascinanta relatia dintre maestru si
acest discipol, pe care Eliade ajunsese sa-l considere «singurul
prieten caruia am atatea de spus» si sa discute cu el de la egal la
egal.
Cum traia Mircea Eliade?
El traia intr-o simplitate covarsitoare. Maestrul ducea o viata
lipsita de complicatii: nu conducea masina, nu avea televizor, nu
poseda cunostinte tehnice de nici un fel, nu-l interesa cine-i
publica cartile sau nu. Pur si simplu era profesor titular la The
University of Chicago, avea un salariu de 2.500 de dolari pe luna si,
probabil, mai primea ceva bani - prin posta, nu sub forma de cecuri,
de care habar nu avea. Seara aveau loc lecturi literare la lumina
lampii, frecventa ceaiurile literare, manca la clubul universitatii,
deci nu avea un stil de viata foarte special. Ii placeau foarte mult
mancarurile romanesti, pe care le avea tot timpul in casa prin grija
mea si a altora, care gaseam intotdeauna o maicuta care ii gatea
sarmale, ciorbe …
"Cristinel l-a aparat cu toata stiinta si priceperea ei de femeie"
Cum era doamna Eliade?
Christinel Eliade era opusa sotului dumneaei, era felul de femeie
foarte distinsa si foarte frumoasa, cu trasaturi remarcabile, avea
ochi albastri, fuma mult, era foarte autoritara, era foarte ...
Cum va trata, tinand cont ca ati fost baiatul de casa?
Era foarte dura, intotdeauna se punea pe post de sefa in casa aceea,
desi a gresit de foarte multe ori, insa, ma rog, era seful casei, ne
trata de altfel pe toti, dar nu m-a tratat pe mine si pe nimeni
altcineva mai diferit decat pe sotul ei insusi, autoritara, timbrul
vocii de comanda, pe toti ne punea la punct, pe toti ne trimitea cu
gunoiul ...
Chiar si pe colegii maestrului?
Da, da! Nu tinea cont de functii si va rog sa ma credeti, in casa
aceea veneau oameni de foarte mari functii si titluri. Cu cat stia,
insa, ca titlul este mai mare, cu atata ii umilea mai mult, prin
vorbe foarte frumoase, dar foarte taioase: "Te rog sa-mi iei punga de
gunoi sa mi-o duci jos, te rog sa-mi aduci un pachet cu tigari, te
rog sa...", insa in felul ei a avut multi admiratori si foarte multa
lume nu scotea un cuvant in fata doamnei. Eu consider ca toata
aceasta atitudine a pornit de la faptul ca sotul dumneaei era un om
foarte moale si cu o personalitate foarte blanda - si altfel toti ar
fi profitat pe seama lui ...
Deci a fost aparatorul maestrului!
Exact. Si asa s-au luat foarte multe avantaje. Ea, intr-un fel, a
incercat sa-l apere cu toata stiinta si priceperea ei de
femeie. "Dupa moartea maestrului, au disparut toti prietenii"
Spuneti-mi, cum s-a descurcat ea dupa moartea lui Eliade?
Moartea maestrului, pe 22 aprilie 1986, a fost pentru Christinel
Eliade o adevarata nenorocire, pierzandu-si tot elanul si
toataenergia care o caracteriza in timpul vietii acestuia, s-a simtit
foarte slaba in fata tuturor, foarte deprimata. Intr-adevar, a avut
datorii, a sfarsit intr-o saracie ca aproape nu-ti vine sa crezi. In
ultimele trei luni care au premers mortii dumneaei nu mai avea bani
nici cu ce sa-si plateasca chiria. Deci, amandoi s-au sfarsit intr-o
mare saracie, cu toate ca ar fi putut avea ceva bani si de la sutele
de "prieteni" foarte adevarati si foarte generosi. Dar, dupa moartea
maestrului, au disparut cu totii si nu o mai cauta aproape nimeni,
decat, cine stie, cate o persoana sa-i ceara cate o carte cu imprumut
sau cate o donatie pentru biserica, dar ajutorul din partea
comunitatii romanesti nu prea a existat.
Dar erau apropiati de comunitatea romaneasca?
Pana la momentul aparitiei mele la dumnealor in casa, stiau de
comunitatea romaneasca - foarte restransa la vremea aceea, prin
intermediul persoanelor care mai gateau pentru ei. O data cu
instalarea mea in casa lor, si la propriu si la figurat, vestile erau
aduse chiar de mine.
Ati locuit la ei in casa?
Da, eram abia proaspat sosit in SUA si mi-au intins o mana de ajutor,
ei fiind foarte singuri, eu fiind tanar si foarte intreprinzator,
facandu-le cumparaturile, ocupandu-ma de unele chestiuni
administrative ale acelui mic apartament si, sigur, pana mi-am gasit
eu o slujba si chiar in incinta universitatii si, bineinteles, un
apartament foarte aproape. A fost aceasta o obligatie pentru mine si
un ordin al dnei Eliade: sa-mi gasesc un apartament cat mai aproape
de dumnealor, ceea ce s-a si intamplat, apartament unde am stat un
numar de ani, dupa care m-am mutat si cu serviciul si cu casa, dar nu
am oprit mersul la dumnealor.
Totusi, de ce este condamnat, uitat omul Eliade?
Este foarte greu sa va raspund pentru ca eu, cat a trait maestrul, nu
am vazut in jurul dumnealui decat fete zambitoare. Se uita de la cei
mai amarati scriitorasi, pana la laureati ai premiului Nobel, care ii
promiteau marea cu sarea. Am intalnit si o serie de demnitari romani
ale caror nume nu conteaza, nu si demnitari din noua Romanie, care l-
au vizitat si care i-au promis, ca maestrul vroia mult sa fie
publicat si in tara, dar n-au facut nimic pentru el.
De ce?
Nu-mi dau seama. Am inteles, aceste cercuri reactionare, ma rog,
societatile evreiesti care se zbat pentru o linie dreapta, si stiu
eu, o justitie corecta fata de poporul evreu. Nu stiu de ce a afectat
in asa masura, mai degraba a stopat triumful acestui filozof, desi n-
ar avea nimic cultura omului si creatia lui, cu viata lui privata. Nu
nu-mi dau seama, imi este foarte greu sa va raspund.
"Mircea Eliade era o persoana distinsa"
Ce v-a placut in mod special la Eliade?
M-au marcat multe lucruri, in primul rand simplitatea si modestia
acestui om erau imposibil de neobservat. Sensibilitatea cu care-ti
vorbea, manierele extraordinar de elegante. M-a impresionat mult
distinctia omului Eliade - in materie de, chiar si de baut, era
elegant in foarte multe. Stia totul din lumea modei, din lumea
cartilor, era o persoana sofisticata.
Dar, fiind cam bolnav, dna Eliade il tinea cam din scurt. Incerca sa-
l tina departe de paharul lui obisnuit, de zilnicul lui pahar de
scotch!
Pai da stiu la ce va referiti ... Dna Eliade il tinea din scurt in
sensul ca trebuia sa-si manance dimineata banana si o branza fara
nici un fel de gust, care il ajuta pe maestru sa nu faca alte
complicatii. Dar stia maestrul sa se foloseasca de tertipuri, pentru
a-si bea si nelipsitul pahar de scotch, aranjand cu chelnerul sa-i
puna apa cu gheata, dar chelnerul, printr-un mic aranjament, sa-i
aduca un pahar cu votca si, aratandu-i sotiei ca el bea apa in loc de
scotch, ea foarte generoasa: «Ei bine, poti sa bei si un scotch» -
deci avand doua pahare. Era foarte greu sa il dezveti de obiceiuri pe
care le-a avut toata viata. Maestrul nu putea sa traiasca fara pipa,
aproape ca dormea cu ea in gura. Doamna fuma si ea foarte mult.
Tigara de foi, nu?
La un moment dat fuma poate cele mai tari tigarete pe care le stim.
Fuma Caporal, tigari extrem de tari, pentru soldatii francezi. Ea le
fuma cu o mare usurinta, de si doctorul ii spunea
adeseori: "Christinel, lasa-te de fumat ca ai sa mori!". La care ea
avea raspunsul preferat: "Doctore, daca ma las de fumat am sa mor -
si nu invers!" Erau foarte simpatici si foarte draguti. Pe mine m-au
ajutat mult, mi-au fost dragi si am fost langa ei pana au murit.
Interviu realizat de
Silvia VRINCEANU

Chiar daca unii il contesta si acum, Mircea Eliade (1907-1986) ramane
una dintre cele mai luminate minti ale secolului trecut. Potrivit
biografiei sale, in tinerete s-a apropiat de Miscarea Legionara, de
care s-a indepartat, insa, dupa 1937. In timpul razboiului a fost
atasat cultural la Lisabona, iar dupa razboi nu se mai intoarce in
Romania, ramanand in exil, la Paris. Aici o cunoaste si pe viitoarea
sa sotie, Christinel, nascuta la Tecuci. (n. r. - de precizat ca dna
Christinel, de fapt, se numea Georgette Cotescu si era sora
celebrului dirijor Ionel Perlea). Incepand din 1957, Mircea Eliade se
stabileste la Chicago si devine seful catedrei de istorie a
religiilor la University of Chicago. Reputatia sa creste cu fiecare
noua lucrare aparuta, devine membru in institutii ilustre. In tara,
Eliade era vazut ca un "dusman al poporului", ca un calomniator al
guvernului. Din dosarele Securitatii s-a scos la iveala scrisoarea
lui Adrian Paunescu catre Zaharia Stancu, presedinte, pe atunci, al
Uniunii Scriitorilor, scrisoare din care rezulta ca Adrian Paunescu a
fost emisarul lui Nicolae Ceausescu pe langa marele om de cultura.
Potrivit acesteia, inainte de a pleca la o bursa in SUA, Paunescu a
discutat cu Ceausescu, in scopul folosirii carturarului Mircea Eliade
de catre propaganda comunista. De altfel, intelectualii din exil s-au
indignat cand Eliade a acordat un interviu poetului, interviu ce a
fost trunchiat grosolan. Mircea Eliade a protestat si astfel a rupt
orice punte intre el si statul comunist. Ultima veste ajunsa
la "urechile"Securitatii despre "obiectivul de la Chicago" a fost
adusa involuntar de Dorin Tudoran, intors dintr-o calatorie in
Franta: "Mircea Eliade s-ar fi convins ca nu se mai poate face nimic
serios cu romanii de azi si, ca urmare, nu ar avea nici un rost sa se
mai gandeasca la o eventuala calatorie in tara". Cunoscutul scriitor,
filosof si istoric al religiilor a incetat din viata la 22 aprilie
1986, fara sa-si mai fi revazut tara.
Iata ce scria Alexander E. Ronnett, doctorul familiei si confidentul
lui Mircea Eliade, de la Chicago: "Prin anii 1968-1969, prin diferite
persoane, mai ales prin cei care erau in relatii de prietenie cu dna
Eliade, Ambasada romana din Washington a reusit sa patrunda in casa
lui. Dna Eliade facea totdeauna aranjamente pentru asemenea
vizitatori". Potrivit acestor marturii, publicate in cartea "Mircea
Eliade in constiinta contemporanilor din exil", Christinel Eliade se
apropiase in acea vreme de controversata Florica Bagdasar, sotia
ministrului comunist al Sanatatii. Doctorul dezvaluie ca, intr-un
anume context, a fost rugat de "seful securist al ambasadei" sa-l
convinga pe Mircea Eliade ca ar fi in folosul tarii sa faca o vizita
la Bucuresti, "ca oaspeti ai lui Nicolae Ceausescu si ai guvernului
roman". "Vom avea o cina cu Nicolae Ceausescu si personalitati
marcante din Guvern, dupa care vom petrece cateva saptamani la mare
si la munte. In tara vom vedea marile realizari ale regimului
Ceausescu". Dupa cum povesteste prietenul lui Mircea Eliade, "amandoi
am ajuns la o concluzie clara: posibilitatea exploatarii politice a
unei asemenea vizite. Eliade ar pierde mai mult decat mine si s-ar
compromite iremediabil. Ne-am intes ca nu vom pune piciorul pe
pamantul tarii, atata vreme cat teroarea comunista domneste". Dupa
cum mai dezvaluie Alexander Ronnett, tot prin prim-secretarul
ambasadei, Nicolae Irinoiu, si "prietenele lui", Eliade a acceptat
vizita actualului senator PSD Adrian Paunescu si i-a acordat
interviul, "dar s-a convins de caracterul sau cameleonic, dupa ce
interviul a aparut cenzurat de el sau de alti securisti".

FOCUS VEST

Scris de Admin 25.05.06 16:46

Fostul om de casa al lui Mircea Eliade dezvaluie:

"Sotii Eliade au sfarsit in mizerie [1]"

l Un roman stabilit in Chicago ii duce pe romanii interesati pe
urmele lui Mircea Eliade l Dupa emigrarea din Romania, precedat de
scurte escale in Occident sotii Christinel si Mircea Eliade s-au
stabilit definitiv in SUA, unde maestrul era un profesor respectat l
Desi Mircea Eliade a ramas in adancul sufletului sau un roman
adevarat si un anticomunist, dupa moartea lui prietenii aproape au
uitat-o pe sotia sa, ea sfarsind in mari lipsuri, in 1988 l Cititi un
interviu tulburator cu cel care a stat alaturi de sotii Eliade in
ultimii ani ai vietii lor

Stelian Plesoiu, un informatician roman specializat in recuperarea
dezastrelor produse de computere, a avut sansa de-a petrece cativa
ani, la venirea sa ca emigrat in Statele Unite, alaturi de sotii
Christinel si Mircea Eliade, care locuiau din 1956 la Chicago.
Potrivit spuselor lui Stelian Plesoiu, la vremea aceea, savantul
roman, erudit in istoria comparata a religiilor, era ridicat in slavi
de unii dintre cei mai importanti intelectuali ai lumii. Insa, tot
atunci, in timp ce cartile lui Mircea Eliade deveneau succese
mondiale, iar el tanjea din cauza dorului de Romania, pentru regimul
comunist de acasa, marele scriitor era un "dusman al poporului", fost
legionar care conspira impotriva noii oranduiri. Stelian Plesoiu
spune ca, desi la Chicago sunt stabiliti peste 100.000 de romani,
multi habar n-au ca traiesc in orasul in care geniul Eliade a trait
si a creat zeci de ani. De altfel, dupa moartea sa, chiar si la
Chicago University, putine lucruri amintesc ca Mircea Eliade a
infiintat catedra de istorie a religiilor care-i poarta numele.
Stelian Plesoiu, care a locuit o vreme in casa sotilor Eliade, a
povestit pentru "Ziarul de Vrancea" amanunte inedite despre ultimii
ani din viata savantului si despre cum, dupa moartea sa, prietenii au
ocolit-o pe Christinel Eliade, care a sfarsit singura si uitata, in
1988. Despre doamna Eliade, contemporanii spun ca a stiut sa stramute
o farama de Romanie in inima Chicago-ului, pentru ca "Profesorul" sa
nu se simta complet instrainat. In ceea ce-l priveste pe Stelian
Plesoiu, fostul om de casa al maestrului, el a devenit un fel de ghid
pentru cei care vor sa refaca "traseul Eliade" la Chicago.
Eliade a refuzat sa devina cetatean american
Domnule Stelian Plesoiu, ati avut sansa sa locuiti in intimitatea lui
Mircea Eliade. Cum l-ati cunoscut?
Sunt multe de spus; in orice caz, l-am cunoscut intamplator, n-a fost
nimic special: un prieten al familiei Eliade m-a rugat ca sa merg la
dansii acasa sa le rezolv niste probleme legate de viata de zi cu zi.
Aveau mici probleme cu aparatul de radio, cu becurile arse, cu tot
felul de lucrusoare casnice.
Erau oameni de cultura, nu se pricepeau la chestiuni prozaice ...
Exact. Nu se pricepeau la nimic de altfel, decat, cum am constatat,
cu uimire, in primele vizite, nu se pricepeau decat sa fumeze, sa
citeasca si, din cand in cand, cate un paharel de scotch cu gheata ...
Stiu ca exilul il apasa pe Mircea Eliade. Era multumit de viata lui?
Da si nu! Sigur ca maestrul - il numesc asa, pentru ca astfel i se
adresau sau vorbeau despre persoana lui cei din jur - tanjea dupa
tara. Niciodata pana la el sau de atunci incoace, eu unul nu am
cunoscut pe cineva care sa sufere atat dupa tara lui. Una dintre
dovezi este refuzul de a deveni cetatean american. Cu mare strangere
de inima, la insistentele unui mare prieten si admirator al sau,
senatorul de Illinois Charles Percy, a acceptat cetatenia americana
la aproape 74 de ani. Percy a facut un fapt fara precedent in istoria
Statelor Unite: a convocat ad-hoc Congresul si a cerut aprobarea
cetateniei romanului Mircea Eliade pentru merite deosebite. Aprobarea
a durat doua minute. Eliade era venerat si pana atunci, dar dupa
aceasta formalitate au inceput sa curga onorurile, premiile,
invitatiile. Cand l-am cunoscut, nici nu stiam cum sa ma adresez
decat cu "domnule", dar aceasta exprimare mi-a fost retezata de la
inceput de sotia lui. Mi-a spus: «Ori i te adresezi cu "Mircea", ori
cu "Maestre", ori cu "Dr. Eliade". Iar mie poti sa-mi spui cum vrei
cand vorbesti despre mine, dar de strigat te rog sa ma
strigi "Christinel"».
Nu "Georgette"!? Pentru ca acesta era, de fapt, numele ei.
Nu ... Deci astea au fost inceputurile mele in casa Eliade, unde am
constatat, prin multele persoane pe care le-am cunoscut alaturi de
aceasta familie, ca toti se adresau cu adanc respect, folosind
cuvantul "maestru".
Eliade are o fina la Harvard
Mircea Eliade era o persoana influenta in SUA?
Da, era foarte influent, in sensul culturii uriase pe care o avea:
nimeni nu argumenta niciodata, decat foarte bine documentat si
stiintific, cu dumnealui. Era aproape de necontrazis in ceea ce stia.
Avea foarte multe cunostinte din toate domeniile, stia foarte multe,
foarte bine ...
Si vorbea si iubea romaneste!
Da, vorbea si scria in romaneste, foarte rar scria in frantuzeste,
cand trebuia sa scrie vreun articol pentru vreun ziar sau pentru vreo
editura frantuzeasca, dar toate manuscrisele lui in romana sunt
scrise - ceea ce da o lectie intelectualilor din vremea dumnealui,
dintre care foarte multi refuzau sa scrie in romaneste si, sigur,
banuiesc ca este un exemplu foarte bun si pentru noile generatii ...
Pentru cei care ajung in America si uita sa mai vorbeasca limba
romana.
Casa Eliade era frecventata de multi oameni? Cine il vizita?
Am cunoscut foarte multi oameni in casa lor - de la politicieni,
scriitorasi si pana la Hanna Holborn Gray, "president emerita" al
Universitatii Chicago si care il stima pe Eliade - de la Domnia sa,
asadar, si pana la senatorul Charles Percy, care il adora pe maestru.
Am cunoscut marii scriitori si filozofi francezi, l-am cunoscut pe
decanul catedrei de istorie a religiilor, si cel mai iubit om de
Eliade, domnul Joe Kitagawa, care a facut ca in Japonia sa se
gaseasca tot ce a scris Eliade - si asta poate sa fie o mandrie
pentru noi. Maestrul a fost si este adorat in Japonia, datorita, in
mare parte, lui Kitagawa. Acest foarte serios profesor i-a fost si
student maestrului, si, in acelasi timp fin. Mai exact, maestrul i-a
botezat fiica, pe Ann Rose, care azi este profesor de filozofie la
Harvard. Prin grija profesorului, opera lui Eliade a fost tradusa in
intregime in aceasta tara. Culmea, in Romania se edita foarte putin
din ce scria el. De asemenea, el a fost indragit si foarte apropiat
de faimosul sculptor japonez Isamu Noguchi, care a fost discipolul si
prietenul lui Brancusi. S-a prapadit in '88, nu cu multa vreme dupa
Eliade. In semn de prietenie, Noguchi a sculptat intr-o moneda chipul
lui Eliade; aceasta fragila sculptura se afla la Luvru. Mai venea pe
acasa pe la maestru nelipsitul Saul Bellow, laureat al premiului
Nobel pentru literatura, care a fost casatorit cu Alexandra Bagdasar,
profesoara emerita la Northwestern University din Evanston, in
Illinois, pe care o cunoscuse in casa sotilor Eliade.
"Ceausescu il curta pe Mircea Eliade"
Cum a ajuns Mircea Eliade sa predea in SUA, in conditiile in care,
din cate stiu, era indragostit de Europa?
Eliade suferea dupa Europa, insa a stiut cum sa imparta si una si
alta. Statea in timpul anului universitar aici, in Chicago, predand
la catedra de istorie a religiilor. Aceasta catedra a fost infiintata
pentru el si la punerea bazelor acestei catedre el si-a adus cea mai
mare contributie, fiind unica in felul ei in lume. In timpul verii,
isi petrecea vremea in Franta si, sigur, de foarte multe ori
calatorea. Dupa o anumita varsta, insa, calatoriile nu au ramas decat
intre Franta si Chicago, pentru ca in ultimul an al vietii sa nu mai
poata calatori nici in Franta, din cauza bolii.
Inteleg ca suferea ...
Da, in ultimii ani era foarte bolnav. In afara de faptul ca avea o
artroza cumplita la amandoua mainile, si nu reusea decat sa se
semneze sau sa-ti dea cate o mica recomandare. …Amandoua mainile ii
erau acoperite cu cate o platosa osoasa, care ii acoperea pur si
simplu degetele. Studentii ii aduceau tot felul de creioane moi. Imi
spunea cu mult necaz, cand il ajutam sa ajunga la programarile de la
ortoped, ca ii si este rusine sa intinda mana cuiva. Dar avea si alte
probleme: incepuse sa se indoaie de spate - dar avea un cod cu
Christinel, ca, atunci cand erau in societate, sa-si poata aminti ca
sa-si indrepte spatele imediat.
Cum si-a mai domolit din dorul de Romania, tinand cont ca nu s-a mai
intors in aproape jumatate de secol?
Dupa felul in care intreba fiecare strain, sau prieten care intra in
casa si ii spunea ca este roman sau ca a venit curand din Romania,
dupa curiozitatile pe care le avea despre tara, era foarte simplu de
inteles ca adora tara lui de origine. N-a mai vrut sa se intoarca, ii
era teama?
Nu i-a fost frica niciodata, iar ca un exemplu foarte bun este ca
Nicolae Ceausescu nu ezita sa-i trimita invitatii. Ceausescu il
curta. Sunt absolut convins ca nu i s-ar fi intamplat nimic lui
Eliade intorcandu-se in Romania. Insa, aici era vorba de un
principiu. Daca s-ar fi intors in Romania, lucru pe care si-l dorea
atat de mult, ar fi calcat principiile de o viata ale lui si ale
celor din generatia sa, care au avut o contributie puternica
impotriva comunismului si s-au sacrificat. Ar fi tradat si
intelectualitatea plecata din tara dupa cel de-al doilea razboi
mondial.
"In America, Eliade a fost eliminat de peste tot"
V-a povestit despre perioada in care a fost in inchisoare, despre
acuzatiile cu privire la simpatiile pentru Garda de Fier?
Da, a povestit, insa foarte putin, pentru ca, in primul rand,
maestrului nu-i placea subiectul, iar in al doilea rand, nu a inteles
niciodata, pana in ultimele momente ale vietii, de ce i se reproseaza
atat de mult faptul ca el a simpatizat miscarea din anii tineretii
lui. Intamplarea a fost sa se numeasca "miscare legionara" si aceasta
miscare sa trezeasca o generatie, iar el, alaturi de
intelectualitatea Romaniei la acea vreme, au simpatizat cu o anume
miscare ideologica, asa cum face fiecare tanar – iar in cazul sau a
fost sa fie una de orientare legionara. Dar nu a imbracat niciodata
camasa de legionar.
Atunci, de unde toate acuzatiile?
Sigur de la faptul ca el a fost un mare admirator si un student
fervent al celui care a fost Nae Ionescu, iar Nae Ionescu, dupa cum
se stie, a fost mentorul miscarii legionare, un personaj foarte
misterios, foarte inteligent, coborat parca din alta lume, un
personaj care a reusit sa convinga tineretul intelectual din acea
perioada.
Acuzatiile acestea se rasfrang pana si acum asupra personalitatii si
amintirilor ce tin de Eliade.
Este foarte adevarat. Aceste simpatii ale filozofului Eliade sigur ca
au deranjat foarte multe cercuri reactionare. In Romania mai putin,
dar in general in Europa si mai ales in Statele Unite; vorbesc de
cercuri reactionare fiindca asa erau numite la vremea respectiva,
acum se numesc societati de caritate. O mare contributie isi aduc
societatileevreiesti din SUA si Europa, mai putin cele din Israel.
Am vazut ca si la universitate, in afara de biblioteca, chiar si in
sala in care a predat, doar o mica placuta aminteste de el.
Intr-adevar, asa este, este o mare rusine sa se intample ce s-a
intamplat. Eliade a fost pur si simplu eliminat de peste tot, insa
cineva imi spunea ca, pe masura ce este mai blamat, pe atat valoarea
acestui filozof este mai profunda si mai populara. Culmea, in
colegiile americane se preda istoria religiilor si curand sistemul de
invatamant american preconizeaza sa introduca istoria religiilor si
in licee.
Atunci, de ce nu exista aici mai multa recunostinta pentru Eliade?
Respectul este unul mutual. Intelectualii de valoare stiu cine este,
il cunosc foarte bine, insa, sigur, intr-o tara capitalista ca
Statele Unite, unde banul dicteaza si societatile puternice au lobby
chiar si in lumea intelectuala, este de inteles ce se intampla.
"Romanii din Chicago stiu foarte putin despre Eliade"
Ce-ar putea face comunitatea romaneasca?
Comunitatea romaneasca din Chicago, spre dezamagirea dvs. si a
cititorilor, va pot spune ca ar trebui sa fie mult mai unita si ar
trebui sa-si instruiasca si sa-si imbogateasca spiritul si
identitatea nationala. Din pacate, atunci cand incearca sa-l cunoasca
pe Eliade - pentru ca locuiesc in orasul unde Eliade a trait, a
muncit, a creat o parte din cei mai frumosi ani ai vietii dumnealui,
peste 30 de ani - imi dau seama ca ar putea fi dezamagiti. Fiindca
romanii din Chicago stiu foarte putin despre Eliade. Mai ales cei
veniti dupa 1990, caci este bine de stiut aceea ca romanii de aici se
impart in trei categorii: cei veniti dupa razboi - majoritatea
legionari si care nu prea mai traiesc multi, cei veniti in timpul
comunismului, si romanii veniti dupa 1989. Primii sunt foarte
scoliti, buni cunoscatori ai istoriei poporului roman, nationalisti
fara cusur, si anticomunisti pana la ultima suflare, cum a fost si
Eliade. A doua categorie sunt speriati, chiar rai, barfitori,
susceptibili, cu ceva carte - nu neaparat cultura, mai degraba buni
la stiinte exacte -, fara spirit national si foarte snobi. Dupa 1990,
a venit tineret foarte talentat cu multa scoala si in cautare de
adevar. Daca este sa-i calific dupa numarul care vine la biserica
ortodoxa, i-as gasi mai degraba religiosi. Nu foarte interesati de
situatia tarii lor, destul de rezervati in ceea ce priveste dorinta
de a se intoarce acasa. De ce spun toate acestea: toate aceste
grupuri nu au manifestat vreun interes special pentru Eliade.
Legionarii l-au cunoscut cel mai bine, au inteles pana la urma sa-l
respecte in tacere si din umbra. Nu i-au creat probleme, au fost
foarte discreti in privinta trecutului lor intim, comun. Cei veniti
in perioada comunista, au stat departe, multi nu au stiut ca mai
exista, iar putinii care il cunosteau, l-au cautat pentru interese
personale sau meschine. Cei veniti dupa 1989 nu au exprimat o dorinta
anume spre a afla mai multe despre Eliade. Putini cunosc ca el este
inmormantat aici. Unii chiar cred ca mormantul sau este Franta sau in
Australia. Romanii din Chicago erau foarte Dezbinati, in sensul ca
legionarii ii suspectau pe noii veniti, iar noii veniti se temeau de
legionari etc. Adrian Paunescu, care i-a luat maestrului un interviu,
ce a fost cenzurat brutal, si-a vazut de interesul lui, care era
acela de a fi cit mai mult in preajma lui Eliade. Eliade l-a
recomandat, l-a introdus in multe societati si activitati legate de
sistemul scolastic american. Toate fostele lui cenacluri au fost
copii luate de aici, din Statele Unite.

Scris de Admin 25.05.06 16:11

Francis Ford Coppola se inspira din opera lui Mircea Eliade

Venit pentru a doua oara in acest an in Romania, renumitul regizor s-
a intretinut cu studentii UNATC, dar a cinat si la un restaurant
bucurestean

Venit in Romania pentru cateva zile, regizorul Francis Ford Coppola a
adunat in jurul sau foarte multi admiratori. De la studentii de
teatru si actorii deja consacrati pana la oamenii obisnuiti, cu totii
au incercat sa intre in discutie cu celebrul regizor al
filmului "Nasul" - care a obtinut, pentru prima parte, zece
nominalizari la Premiul Oscar din care a castigat trei, inclusiv
premiul pentru cel mai bun film in 1972, si care a fost urmat de alte
doua parti.

"Singur pe lume, singur pe lume"
Francis Ford Coppola a venit pentru a doua oara in acest an in
Romania, fiind insotit de data aceasta de sotia sa, Eleanor, si de
nepoata sa, Giancarla. Vizita sa este legata de ultimul sau proiect
regizoral, celebrul regizor american lucrand in prezent la un nou
film, "Singur pe lume, singur pe lume", care este inspirat din
volumul de povestiri "In curte la Dionis", de Mircea Eliade. Pentru
noul sau film, Coppola a organizat un casting mai mare in luna
februarie la care au fost, printre altii, actorii Daniela Nane, Irina
Dinescu si Mirela Oprisor de la Teatrul de Comedie, pe care
americanul ar fi remarcat-o in rolul Chiritei. "Ce mi-a placut la
acest om a fost firescul sau, relaxarea si linistea pe care le
degaja. Sunt convinsa ca starea lui m-a influentat si pe mine, si asa
am reusit sa cant in largul meu", a declarat impresionata actrita
Crina Matei, dupa ce la casting a interpretat piesa "Mon Dieu", din
repertoriul frantuzoaicei Edith Piaf.

Primit cu aplauze de studenti
La ultima sa vizita, realizatorul celebrei serii "Nasul" si-a facut
timp si pentru studentii Universitatii Nationale de Arta Teatrala si
Cinematografica din Bucuresti (UNATC), care l-au asteptat cu
nerabdare si l-au primit cu aplauze. Insotit de nepoata sa,
Giancarla, Coppola a marturisit tinerilor studenti: "Am aproape 66 de
ani si am obosit sa fiu celebru. Imi doresc sa fiu din nou student,
sa ma informez, sa percep realitatea si sa ma regasesc. De aceea ma
aflu aici. Sunt foarte interesat de filosofie, am citit o parte din
scrierile lui Mircea Eliade si m-a fascinat stilul sau. Se spune ca
acest om nu a avut nici un gand care sa nu fi fost publicat. Mi-am
dorit mult sa ajung aici, in tara unde s-a nascut".
Regizorul american a vizionat si doua filme-proiect, realizate de
studentii de la UNATC, respectiv "Bucuresti-Viena" si "Grigore si
Marieta". "Mi s-au parut foarte interesante, ca abordare conceptuala
si productie. Sunt genuri diferite, in sensul ca «Bucuresti-Viena»
este realizat intr-o maniera mai apropiata de real, de simplitate si
de natural, in timp ce «Grigore si Marieta» pune mai mult accent pe
aspectul teatral. Mi-au placut foarte mult", a mai declarat Coppola.
Francis Ford Coppola i-a incurajat pe studentii de la UNATC sa-si
urmeze visul si sa nu-si abandoneze proiectele, chiar daca financiar
depind de sponsori. Talent sau noroc, sansele sunt la fel si la noi,
si in America. "Creativitatea este dependenta de bani, indiferent de
domeniu. Scriitorul trebuie sa se supuna cerintelor editurii,
pictorul - celor ale galeriilor de arta si asa mai departe. Nu stiu
cum s-ar putea solutiona aceasta problema. Generatia tanara din
Statele Unite ale Americii se plange de lipsa fondurilor. Adevarul
este ca trebuie sa ai noroc pentru a putea realiza ceva in domeniu",
a precizat Coppola, facand aluzie la fiica sa, Sophia, castigatoare a
premiului Oscar in 2004, pentru scenariul peliculei "Lost In
Translation".

"Vanat" de paparazzi
Regizorul american a petrecut o seara si la un local din Bucuresti.
Vestea ca celebrul regizor se afla la restaurantul respectiv a ajuns
repede la urechile fanilor si a jurnalistilor. Asaltat de admiratori,
Coppola a iesit acoperit cu o fata de masa pentru a nu fi fotografiat
de paparazzi. Regizorul a mancat vanat si a baut vin rosu adus de la
compania sa producatoare de vinuri (realizate din recolta de struguri
din Napa Valley) pe care l-a adus cu el. "Totul a fost ok, a fost
frumos, va iubesc", a spus regizorul celor care impresurasera localul
inainte de a urca in masina.
(A. SAVA)

ACTUALITATEA ROMANEASCA

Scris de Admin 21.05.06 8:13

A DOUA MOARTE A LUI ELIADE NU VA AVEA LOC

Opera lui Mircea Eliade (1907-1986) are un destin straniu. Îndata dupa moartea sa, un val contestatar a pus un semn de întrebare asupra unei constructii intelectuale majore a secolului al XX-lea.

Aceasta contestare se focalizeaza asupra a doua puncte.

În plan strict stiintific, notiunea centrala de sacru a fost violent criticata în cercurile academice. „Sacrul nu implica credinta în Dumnezeu, în zei sau în spirite. Este ... experienta unei realitati si sursa constiintei de a fi în lume” – scrie Mircea Eliade 1. Sacrul, fiind mai întîi o experienta , se traduce printr-un sentiment – sentimentul „religios” – a ceea ce uneste fiintele si lucrurile. Pentru contestatarii lui Eliade, sacrul nu este considerat ca stiintific, deoarece este istoric, prin urmare nu poate fundamenta demersul istoriei religiilor. Unii considera chiar ca sacrul este doar o ipoteza care trebuie supusa criteriului popperian al respingerii. Nu este deloc limpede de ce criteriul popperian, deja îndoielnic în domeniul stiintelor exacte, ar trebui aplicat unei stiinte umane ca istoria religiilor. Brian Rennie, în lucrarea sa riguroasa Reconstructing Eliade 2, a demonstrat justetea pozitiei lui Eliade. Nu e lipsit de interes sa constatam ca postulatul lui Mircea Eliade pare sa-si gaseasca astazi confirmarea în rezultatele stiintelor cognitive 3.

În plan personal, Eliade este acuzat ca si-ar fi ocultat în mod deliberat trecutul de extrema dreapta, pentru a nu-si periclita stralucita cariera universitara. Mai rau înca, se sugereaza ca opera stiintifica a lui Eliade ar fi discret, dar puternic influentata de aceste idei de extrema dreapta si de nationalismul sau românesc. A doua moarte a lui Eliade parea impecabil programata. Dar, unele îndoieli privind aceste acuzatii s-au facut, totusi, auzite. Ele puneau în discutie caracterul ideologic al acuzatiilor si al aproximatiilor grosolane de care au abuzat cei mai violenti detractori ai operei lui Eliade. De fapt, discutia se purta în jurul unor fragmente din viata si opera uriasa a lui Eliade. În absenta unor documente stiintific sigure, oricine putea sustine cam orice.

Aceasta stare de confuzie a fost spulberata de minutioasa biografie a lui Florin Turcanu. Autorul a lucrat mai bine de sase ani, departe de orice zgomot mediatic, studiind toate documentele accesibile astazi în Statele Unite, România, Franta etc. Singurul document care nu a fost consultat este o parte din jurnalul lui Eliade de dupa razboi, care nu va fi accesibil cercetatorilor decît din 2018.

Dupa parerea mea, principatul merit al biografiei lui Turcanu este neutralitatea sa . Turcanu nu se angajeaza pro sau contra Eliade si evita, inteligent, orice polemica, pe care o stie cu totul neproductiva. Turcanu ne ofera doar fapte si documente. Ne lasa noua, cititorilor, libertatea de a ne formula propria judecata. Si, dupa 560 de pagini si nenumarate detalii, miracolul se produce: în ciuda absentei unei interpretari a faptelor si documentelor de catre autorul biografiei, cititorul are în fata ochilor imaginea globala a omului Eliade si a savantului Eliade. Într-o cronica remarcabila a cartii lui Turcanu, Emmanuel Le Roy Ladurie îi reprosa cu finete ca este un „delicat cavaler al corectitudinii politice” 4. Cred ca acest repros nu este justificat. Afirmatiile calme ale faptelor si documentelor conteaza mult mai mult decît predicile noilor comisari politici.

S-ar putea scrie o carte întreaga drept comentariu la atît de bogata carte a lui Turcanu. Dar, în spatiul restrîns al unei note de lectura, prefer sa ma limitez la doua aspecte ce-mi par importante pentru întelegerea vietii si operei lui Eliade.

Primul aspect priveste relatia lui Eliade cu India. Mircea Eliade pleaca în India la 21 de ani, în 1928, unde ramîne pîna în 1931. Din lectura cartii lui Turcanu, reiese foarte limpede ca acolo a ajuns Eliade sa distinga clar între religie si religiozitate : „cred ca un singur lucru este universal: religiozitatea – scrie Eliade. Religiozitatea se afla adesea în conflict cu religia. Ea este sentimentul prim si fundamental în toate experientele religioase”. Eliade însusi nu e cu adevarat un credincios. Relatia sa cu religia crestina ortodoxa e mai degraba o mostenire de familie, fara a fi fondata pe o convingere personala. A dorit sa fie incinerat la moartea sa, ceea ce e rar pentru un crestin ortodox. „În India – scrie Turcanu – a dobîndit convingerea ca orice revolutie e spirituala . Si nu va înceta s-o repete în anii ce au urmat”.

Eliade este foarte impresionat de Gandhi si de miscarea sa de neascultare civila. „Din aceasta tensiune se va naste o lume noua – scrie Eliade. Ce nemaipomenita e aceasta nebunie a Indiei – sa iesi neînarmat în fata mitralierelor si a tancurilor europene. Daca izbîndeste, cum o doresc din toata inima, o noua etapa se va deschide în istorie. Spiritul se va dovedi înca o data invincibil”. El adauga: „Aceasta miscare seamana [… ] cu crestinismul primelor secole”. Turcanu se întreaba pe buna dreptate: „Sa fie vorba, deja, de tentatia careia îi va sucomba catre 1937, cea a unei mîntuiri colective împlinite în miezul vîrstei moderne prin desfasurarea unui voluntarism „spiritual” si „antipolitic”?”

Sederea în India este marcata si de experiente interioare profunde: mai întîi, dragostea pentru Maitreyi, fiica maestrului sau Dasgupta, cu care pregateste o teza de doctorat despre yoga, dar si o serie de sederi în ashramuri, unde se initiaza în yoga si tantrism. Unul din maestrii sai, Swami Shivananda, vede chiar în Eliade un al doilea Vivekananda.

Cu siguranta, tot în India si-a dobîndit Eliade convingerea de neclintit în existenta destinului, a destinului sau , bun sau rau, caruia trebuie sa i te supui, indiferent de pret. În numele acestui destin, hotaraste sa se întoarca în România, pentru a deveni un savant. Ar fi putut deveni un mare yogin, retras în vreun schit din India, dar alege sa urmeze calea stiintei. Forta destinului face sa se nasca în Eliade o alta idee-cheie a întregului sau itinerariu intelectual si spiritual: initierea prin cultura , idee cumva derutanta pentru un mare specialist în istoria religiilor. Pentru Eliade, initierea nu se mai face astazi pe cale religioasa sau ezoterica, ci prin cultura. Aceasta contradictie fundamentala va marca cu pecetea sa întreaga viata si opera a lui Eliade. A fost, fara îndoiala, greu de suportat, dar e si sursa uneia din operele care au marcat secolul al XX-lea.

În România, Eliade se afirma repede ca lider al generatiei sale prin activitatea în sînul asociatiei „Criterion”, veritabil vîrf de lance al tinerilor intelectuali români si care declanseaza ostilitatea mediilor nationaliste si antisemite. Capitolul „Criterion” din cartea lui Turcanu este o mina de informatii pentru a întelege personalitatea lui Eliade si atmosfera care domnea în România la vremea aceea. În 1933, Eliade îsi publica romanul Maitreyi , care îl propulseaza deodata pe culmile celebritatii. În acelasi an, sustine la Universitatea din Bucuresti teza de doctorat Yoga. Psihologia meditatiei indiene . Eliade accede astfel la dubla celebritate de scriitor si de savant si, sub semnul acestei noi contradictii literatura/ stiinta, Eliade îsi va situa întreaga viata. Cum a fost posibil ca un tînar atît de stralucit, de inteligent, de informat si care avea la picioare o cale regala bine definita, nu doar pe plan national, ci si international, a putut sa cada, la data fatidica de 1 decembrie 1935 (data publicarii primului sau articol favorabil conducatorului Garzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu), la cîteva luni dupa ce denuntase, cum scrie Turcanu „rasismul nazist si comunismul ca forme moderne de idolatrie si intoleranta”, în capcana facinatiei pentru o miscare de extrema dreapta? Cum a putut un mare intelectual, atît de neîncrezator în politica politicianista, în orice dezlantuire de violenta si în orice forma de înrolare, sa-i acorde credit lui Codreanu? Prudent, Turcanu evita sa formuleze un raspuns definitiv la aceste întrebari, dar ne da suficiente indicii pentru a putea raspunde noi însine la aceste probleme grave.

Influenta maestrului sau, Nae Ionescu, este, desigur, importanta, dar insuficienta pentru a explica convertirea lui Eliade. De asemenea, influenta primei sale sotii, Nina Mares, militanta înflacarata a Garzii de Fier, este la fel de importanta, dar nu decisiva. Unii au sugerat ca Eliade dorea, prin aceasta înrolare, sa-si construiasca o cariera. Acest argument este pur si simplu ridicol, avînd în vedere biografia lui Eliade. Argumentul esential trebuie cautat în alta parte, mai cu seama în experienta sa indiana.

Prin ce misterios transfer, de ordinul subconstientului, a putut Eliade opera identificarea Codreanu-Gandhi si India-România? Deja în articolul din 1 decembrie 1935, unde Codreanu nu este numit, seful Garzii de Fier îi apare ca un personaj mitic, capabil sa „reconcilieze România cu Dumnezeu”. Sa fi fost Eliade sedus mai degraba de figura carismatica a lui Codreanu decît de miscarea însasi? Înca tînar (s-a nascut în 1899), Codreanu are o frumoasa prestanta fizica. Avocat, educat în Franta, e departe de a fi un imbecil. Mereu pe calul sau alb, în costum popular, Codreanu îi convoaca pe tarani la adunare în fata bisericii. Tovarasii sai, toti calare, poarta toci ornate cu pene de paun în amintirea eroilor din lupta împotriva turcilor. Discursurile sînt scurte: Codreanu prefera, în mod evident, limbajul non-verbal. În mintea fertila a scriitorului Eliade, Codreanu a putut sa apara ca un Gandhi român.

„În imaginatia lui Eliade – scrie Turcanu – tara sa e o colonie culturala a Occidentului, asa cum tara lui Gandhi este o colonie a Imperiului britanic. Necesitatea emanciparii este, deci, comuna. India, România – aceeasi lupta!”

Neîndoielnic, multora din camarazii sai din Garda de Fier, Eliade le parea un soi de extraterestru. Un ideolog al Garzii, Mihail Polihroniade, se întreaba, într-un articol publicat în 1933, „daca dl. Mircea Eliade crede ca se afla înca într-o mînastire din Himalaya. [… ] Dominatia spiritualului, pe care nu o acceptam, nu exclude o atitudine politica”. Un jurnalist nationalist scria în 1936, în legatura cu „noile valori românesti”: „Domnul Mircea Eliade nu a trait niciodata si nu traieste sub semnul acestor valori. [… ] Îl sfatuim pe dl. Eliade sa nu mai scrie despre aceste valori decît atunci cînd le va fi integrat pe deplin în adîncurile fiintei sale, altfel risca sa scrie prostii”.

S-a fantasmat mult, mai ales în presa franceza si în mai multe carti, despre rolul lui Eliade ca ideolog al Garzii de Fier. S-a spus si ca a fost unul din apropiatii lui Codreanu. Care a fost cu adevarat amploarea angajarii lui Eliade în Garda de Fier? Pentru a raspunde la acesta chestiune atît de dezbatuta, dispunem în fine de datele riguroase furnizate de Florin Turcanu.

Data aderarii lui Eliade la Garda de Fier nu este cunoscuta cu certitudine, pentru ca nu existau carnete de membru în aceasta miscare. Turcanu considera ca „sfîrsitul anului 1936 sau începutul lui 1937 ramîne perioada cea mai plauzibila”. Pozitia lui Eliade în ierarhia miscarii e cu totul minora: „Fara îndoiala ca nu a depasit gradul întîi, cel de «membru», pe care toti noii veniti trebuiau sa-l pastreze vreme de trei ani, înainte de a accede la gradul de «legionar», caruia îi urmau cele de «instructor» si de «comandant»”. Astfel, el s-a alaturat unei celule marginale, condusa de poetul Radu Gyr. Eliade a scris în total sapte articole favorabile Garzii de Fier, iar acestea nici macar nu au fost publicate în revista ideologica a Garzii, Axa , unde nu gasim nici o urma a numelui sau. În raport cu bibliografia lui Eliade, care umple singura un raft de biblioteca, este, totusi, putin. În anul electoral 1937, activitatea de propaganda a lui Eliade s-a limitat la o zona din jurul Bucurestiului si în orasul Calarasi. „Militant activ de periferie” – conchide lucid Emmanuel Le Roy Ladurie 5.

Turcanu demonstreaza clar ca Eliade nu se afla în anturajul lui Codreanu. Este chiar probabil ca nu s-au întîlnit niciodata. „Rapoartele informatorilor de politie care îl urmareau în permanenta pe conducatorul Garzii de Fier nu-l mentioneaza niciodata pe Eliade printre persoanele pe care Capitanul le primea la sediul miscarii” – scrie Turcanu. Apoi adauga: „E greu de crezut ca facea parte din anturajul lui Codreanu, asa cum scrie în memoriile sale Julius Evola, care i-a întîlnit pe amîndoi la Bucuresti, la începutul lui 1938”. Evola afirma chiar, într-o carte partizana a lui Claudio Mutti 6, ca Eliade i-a organizat întîlnirea cu Codreanu. Marturia lui Eliade însusi este în acord cu pozitia lui Turcanu: „L-am cunoscut în 1937 7, la Nae Ionesco. În afara de noi trei, mai erau prezenti Octav Onicescu si prietena de atunci a profesorului nostru. În aceeasi dimineata, Evola avusese ocazia sa se întretina cu Codreanu, si aceasta întîlnire îl marcase profund. Cînd Evola l-a întrebat despre tactica politica pe care intentiona s-o puna în aplicare si despre sansele Legiunii la viitoarele alegeri, Codreanu i-a vorbit despre efectele încarcerarii asupra individului, despre asceza pe care o suscita, despre virtutile contemplative care se pot manifesta în singuratate, tacere si întuneric, care sînt tot atîtea mijloace prin care individul se reveleaza lui însusi”. 8 Probabil ca Julius Evola s-a razbunat pentru ca Eliade nu l-a citat niciodata în opera sa stiintifica.

În aceeasi carte a lui Claudio Mutti, gasim o marturie a Elenei Codreanu, care pretinde ca Eliade l-a întîlnit pe Codreanu la sediul Garzii de Fier. „Ne este imposibil sa folosim marturia din 1992 a sotiei lui Codreanu – scrie Turcanu –, privitoare la întîlnirile dintre sotul ei si Mircea Eliade, deoarece în mod evident îl confunda pe Eliade cu Polihroniade cînd afirma ca primul «era însurat cu o englezoaica»”. De fapt, cartea lui Claudio Mutti este plina de false informatii despre Eliade. Si totusi, e una din sursele principale de argumente ale detractorilor lui Eliade.

Din lectura cartii lui Turcanu, mai reiese si faptul ca trecerea lui Eliade prin Garda de Fier nu a lasat nici o urma în opera sa stiintifica.

Ramîne o întrebare dureroasa: daca activitatea lui Eliade în miscarea Garda de Fier a fost atît de nesemnificativa si limitata în timp (1937-1938) 9, de ce nu a considerat necesar sa faca mea culpa , asemenea prietenului sau Cioran? De ce nu l-a renegat niciodata pe Codreanu? Noii comisari politici au pus aceasta atitudine pe seama dorintei lui Eliade de a minti, de a oculta în întregime aceasta perioada pentru a nu-si pune în pericol stralucita cariera universitara. În fapt, angajarea lui Eliade în Garda de Fier era secretul lui Polichinelle. Diaspora româna din Occident cunostea foarte bine aceste lucruri. De altfel, autoritatile române din epoca stalinista nu au ezitat sa faca sa circule în Occident tot felul de documente dovedind aceasta angajare. Nu i-a fost, oare, refuzata catedra de la Ecole de Hautes Etudes din Paris, în 1946, pe baza unor informatii oferite de Ambasada României la Paris? Si CNRS îi refuza, în 1947, din aceleasi motive, un simplu post de cercetator atasat. Eliade traieste în mizerie în Franta, din 1945 pîna în 1956. Nu era mai simplu, în aceste conditii, sa faca mea culpa? Marele savant care era deja ar fi profitat mult dintr-o asemenea marturisire.

Raspunsul la aceasta problema dificila nu poate fi formulat decît tinînd cont de extraordinara complexitate a personalitatii lui Eliade, asa cum o descoperim în biografia scrisa de Florin Turcanu. Eliade si-a afirmat fara încetare, toata viata, credinta în destin . În consecinta, si-a asumat destinul în întregul sau, cu zonele sale de umbra si lumina. A-si nega destinul ar fi fost, pentru Eliade, o adevarata sinucidere. Referirea la destin nu e, cu siguranta, corecta din punct de vedere politic într-o epoca care nu are ce face cu destinul. Dar e capitala pentru întelegerea lui Eliade. Eliade s-a înselat, chiar mult, în angajamentele sale de tinerete. Nici înger nici demon, Eliade era o fiinta umana ca noi toti, cu multiple contradictii.

O ultima remarca în ceea ce priveste stilul literar al cartii lui Turcanu. Volumul e scris atît de clar, de limpede, încît, desi are 560 pagini, se citeste ca un roman politist. În curs de traducere în peste zece limbi, e o carte accesibila si recomandabila tuturor.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/NICULESCUmar6.htm

Scris de Admin 24.04.06 8:20

Mircea Eliade - 20 de ani de la moarte
Mircea Eliade s-a nascut la Bucuresti, în 25 februarie (9 martie) 1907. Tatal sau, ofiter de cariera, este cel care a schimbat numele familiei din Ieremia în Eliade, fiind un admirator al omului de cultura din secolul XIX, Ion Eliade Radulescu. Mircea Eliade a crescut într-un Bucuresti interbelic, amestec de balcanism si frantuzism si la fel cum Cioran va pastra amintirea satului natal, Eliade îsi va aminti mereu de strazile (Melodiei, Mantuleasa) cartierului sau. În timpul studiilor liceale, desi nu este un elev fruntas, se pasioneaza de etimologie si arheologie si tot atunci începe sa publice primele articole, pe diferite teme, în ziare de popularizare a stiintei. La universitate îsi descopera înclinatia spre studiul istoriei religiilor, dar si filosofia virilitatii, în cartile lui Papini si la cursurile lui Nae Ionescu. Militeaza, mai ales în coloanele ziarului Cuvantul, unde devine un colaborator permanent, pentru redesteptarea spirituala a tinerei generatii, al carei sef neîncoronat ajunge sa fie considerat. În 1928, Eliade pleaca spre India unde studiaza tehnicile de yoga, traieste pentru un timp retras într-un ashram si este împlicat într-o aventura sentimentala. Întors în tara, îsi sustine doctoratul, dar devine faimos prin romanul Maitreyi, roman în care descrie povestea de dragoste cu fiica profesorului Dasgupta, mentorul sau. Desi publicase deja doua romane pana atunci, Isabel si apele diavolului si Lumina ce se stinge, romanul care-i aduce consacrarea este Maitreyi. În urmatorii ani se va reîntoarce la filosofia virilitatii si publica romanele Huliganii si Întoarcerea din rai. Un capitol controversat din viata lui se desfasoara în acei ani, cand Eliade gaseste în Miscarea Legionara, la fel ca si alti tineri din generatia sa, o solutie la probleme sociale existente dar si o regenerare spirituala. Nu i se poate contesta nationalismul sau mai corect, romanismul pe care l-a exprimat în numeroase articole, dar de aici si pana a fi etichetat drept fascist sau nazist, e o diferenta ca de la cer la pamant.

În 1940, pleaca la Londra ca atasat cultural, iar mai tarziu la Lisabona. Ultima oara cand a calcat pe pamant romanesc a fost în 1942, pentru o scurta perioada de timp. De atunci si pana la moarte, Eliade va trai ca un exilat. Dar un exilat a carui faima o va depasi pe a oricui alt roman.

La sfarsitul razboiului se stabileste la Paris, la fel ca majoritatea intelectualilor romani fugiti din tara cazuta sub dominatie sovietica. Este perioada cand începe sa-si faca un nume în domeniul istoriei religiilor. Preda pentru un timp la Ecole Pratique des Hautes Etudes, mai tarziu la Sorbona. O data cu publicarea volumului Traite d’histoire des Religions, Eliade este recunoscut ca o somitate în domeniu. Urmeaza alte carti: Le Mythe de l’ethernel retour, Le Chamanisme, Images et symboles, Mythes, reves et mysteres, Aspects du mythe, Das Heilige und das Profane, culminand cu cele trei volume din Histoire des croyances et des idees religieuses. Nu renunta la literatura, pe care continua sa o scrie în romaneste, limba în care viseaza, asa cum marturiseste la un moment dat. Dar, cu exceptia unui roman, Noaptea de Sanziene si un microroman Pe strada Mantuleasa, Eliade va scrie nuvele si povestiri: La Tiganci, În curte la Dionis, Ivan, Tinerete fara tinerete, Nouasprezece trandafiri, Uniforme la Buchewald, Un om mare, povestiri în care predomina fantasticul, sacrul camuflat în profan, misterul.

Ultima etapa în viata lui Eliade este legata de activitatea ca profesor în Statele Unite. Sosit în 1956 ca Visiting Professor pentru Haskell Lectures, Eliade ajunge sa domine prin statura sa, prin prestigiul pe care l-a castigat si prin noile directii de abordare a fenomenului religios întreaga activitate de cercetare în domeniul istoriei religiilor pe continentul american, un deschizator de scoala noua. Desi invitat sa predea la universitati prestigiose, prefera sa ramana la Divinity School la Chicago University unde serii întregi de studenti, viitori cercetatori în domeniu se vor forma sub influenta sa. Prestigiul de care s-a bucurat era asa de mare încat din timpul vietii numele sau a fost dat Catedrei de Istoria Religiilor de la Chicago University, fapt cu totul deosebit, stiut fiind ca asemenea onoruri se dau dupa moarte. În ultima parte a vietii Eliade s-a vazut atacat pentru optiunile exprimate în articolele din tinerete. S-au gasit “comisari culturali” care au disecat opera lui Eliade, atat cea stiintifica cat si cea beletristica pentru a descoperi influente fasciste, rasiste sau idei political incorect din punctul lor de vedere stangist. O întreaga “armata” s-a pus în actiune pentru a lansa calomnii, minciuni, pentru a inventa falsuri sau a distorsiona ideiile scrise si exprimate de Eliade, pentru a-l tine deoparte de premiul Nobel pe care cu siguranta îl merita. Asta în timp ce scriitori minori, aproape necunoscuti dar agitatori stangisti de marca obtin premiul respectiv.

Mircea Eliade s-a stins din viata la 22 aprilie 1986. Îsi doarme somnul de veci, împreuna cu sotia sa Christinel, în Oak Woods Cemetery din Chicago.

http://www.gandaculdecolorado.com/images/gandacbuton_b17_over.gif

Scris de Admin 24.03.06 15:16

Mircea Eliade - drumul sacru

Moartea lui Mircea Eliade in 22 Aprilie 1986 a starnit interesul lumii academice spre o cruciada a redescoperirii. In timp ce atat criticii cat si adeptii sai sunt de acord ca Eliade este unul dintre cei mai prolifici scriitori ai secolului XX, redescoperirea lui s'a dovedit a fi un proces de inalta complexitate si adesea controversat. Aceasta, in parte se datoreste volumului sau mare de lucrari, care in prezent este o mostenire incontestabila, precum si caracterului lor variat. Ca nuvelist, eseist, filosof si orientalist, el a creat adevarate capodopere, toate fiind puternic marcate de experienta propriei sale vieti. Eruditia sa a fost inradacinata in experienta din Romania - perioada interbelica si imediat urmatoare - in lunga sa prietenie cu colegi din tara si din strainatate, precum si in sederea sa in India, care i-a trezit interesul in traditiile orientale. Spectrul larg al subiectelor pe care Eliade le-a cercetat si despre care a scris, a generat un material amplu atat pentru critici cat si pentru admiratori. Un numar important de intrebari au aparut recent referitor la eruditia lui Eliade. Este ea preponderent romaneasca, si daca da, apoi are ea si un caracter politic? Aplica el o metoda istorica, sau una filosofica? Putem noi discerne o predispozitie etnocentrica, sau mai bine zis, Eurocentrica? Nici una din ele nu pot fi cu usurinta abordate sau solutionate, dar acest proces poate fi inlesnit, prin intelegerea activitatii lui Eliade ca un intreg coerent. Desi aparent fara legatura, diversele fatete ale activitatii lui pot fi unificate prin evaluarea interesului lui Eliade in fenomenologia religioasa, indeosebi, conceptul de sacru si relatia sa cu conditia existentiala. Unii sustin ca nevoia lui Eliade de a depasi conditia umana, a fost forta care a orientat realizarile sale. Un om privat din multe puncte de vedere, Eliade niciodata nu a dezvaluit cu adevarat natura intereselor sale personale, dar acestea se regasesc in opera sa. Modalitatea in care el explora religia si spiritualitatea este fireste legata de o nevoie personala de a depasi limitele conditiei umane. Romanele, eseurile, jurnalele sale, activitatea sa academica, pot fi interpretate drept diferite medii pentru explorarea acestei teme centrale.
Scopul meu in aceasta prezentare este nu sa tratez exhaustiv opera lui Mircea Eliade, nici chiar sa o reduc la una sau doua idei principale. Opera sa, mult asemanatoare cu viata sa, are multe fatete, toate impreuna generand un complet si foarte complicat corpus. Este nerealist si dincolo de scopul acestei prezentari sa incercam sa ne referim la opera sa din toate aceste complicate puncte de vedere. Datorita acestui considerent, eu am ales un filon conducator care am crezut ca reprezinta una din preocuparile sale centrale, un fir rosu care poate fi urmarit la diferite nivele, de-a lungul intregii sale opere si unul care m-a interesat pe mine in special. Incep prin introducerea a catorva note biografice, care sa ne ajute in formarea unei suscinte imagini a experientei vietii sale si apoi vom continua prin discutarea metodelor sale filosofice si cateva dintre influentele care au jucat un rol cardinal in formarea sa.
Mircea Eliade s'a nascut, in Bucuresti, pe 13 Martie 1907, in familia capitanului Gheorghe Irimia, care mai tarziu si-a schimbat numele in Eliade. Intre anii 1914 si 1925, el a frecventat scola primara la Mantulesa, apoi liceul la Spiru Haret unde a manifestat o profunda pasiune si aptitudine atat pentru stiintele naturii, cat si pentru literatura. Interesul sau pentru literatura s'a manifestat de timpuriu, cand precoceul Eliade a inceput sa scrie proza stiintifico-fantastica la numai 10 ani. Prima sa scurta povestire stiintifico-fantastica a fost publicata in presa timpului pe 27 Decembrie, 1921. Aceasta povestire a fost potrivit intitulata "Cum am gasit piatra filosofala", astfel ea fara sa se stie, i-a prefigurat preocuparile viitorului sau. In urmatorii doi ani, el s'a mobilizat in scrierea primului sau roman, care a fost publicat, in fragmente, in trei importante gazete literare intre anii 1926 si 1927. Intitulat "Romanul adolescentului miop", el este autobiografic in esenta, fiind inspirat din anii sai de scoala. Prima editie a fost publicata in 1988. Desi Eliade a intentionat sa-si revizuiasca lucrarea, urmatoarele doua editii au urmarit cu fidelitate manuscrisul original suportand neansemnate modificari. De-a lungul carierei sale, Eliade a continuat sa se refere la aceasta lucrare cu mare afectiune, ea fiind o amintire vie a tineretii sale.
Fascinatia sa fata de tot ce insemna strain, a devenit evidenta in 1923 cand el a inceput sa studieze italiana si engleza, precum si mai multe limbi vechi, in special ebraica si persana. Aceasta a fost stimulata de dorinta sa de a intelege adevarata semantica a operelor literare straine, care dezvaluie esenta lumii lor. In 1928, dupa absolvirea filosofiei in Bucuresti, el s'a hotarat sa continue studiul culturii orientale. Pe 20 Noiembrie al aceluiasi an, el a inceput calatoria in India, calatorie care a influentat viata sa pentru totdeauna. El a primit o bursa dela Maharajul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, cu scopul de a-si complecta teza de doctorat. In India el s'a stabilit la Calcutta, intr'o rezidenta Anglo-Indiana, unde a inceput sa studieze intensiv sanscrita si yoga, sub indrumarea marelui filosof Surendranath Dasgupta. Acesta a jucat un rol important in viata lui Eliade, ca indrumator spiritual, dar si ca tata adoptiv. Relatiile dintre cei doi au devenit tot mai stranse, Eliade mutandu-se in locuinta lui Dasgupta, unde a intalnit pe fiica acestuia, Maitreyi, de care in final se indragosteste. Imposibilitatea relatiei lor a condus la separarea lui Eliade de Dasgupta. Romanul Maitreyi (publicat in franceza sub numele de "La Nuit Bengal") a fost publicat in Romania in anul 1933 si istoriseste experientele sale in India. Cu toate ca subiectul principal este dragostea dintre personajul lui Eliade si Maitreyi, in secundar sunt tratate aspecte legate de traditiile religioase si culturale care guverneaza viata indiana.
Intre anii 1931 si 1945, el a publicat diferite colectii de eseuri precum si un numar de romane. Printre cele mai reprezentative sunt lucrarile sale despre India si alchimia orientala, precum si teza sa de doctorat: "Yoga: Essai sur les origins de la mystique indienne". In anul 1945 el a sosit la Paris unde a inceput sa predea istoria religiei la "Ecole des Hautes Etudes". In 1948 el a publicat prima lui carte la Paris intitulata "Techniques du Yoga". Pozitia lui in lumea academica a fost consolidata prin publicarea lucrarilor "Tratatul de istorie a religiilor" si "Le Mythe de l'eternel retour", traduse in engleza ca "Patterns in Comparative Religions", respectiv "The Myth of the Eternal Return". Cariera academica a lui Eliade in Franta a continuat pana in 1956, timp in care el a participat la diferite conferinte, printre care cea mai remarcabila a fost "Eranos" din Ascona si mai multe conferinte de studii orientale si de istorie a religiilor.
In 1957, Eliade s'a mutat la Chicago, unde a fost numit profesor de istoria religiei, la Universitatea din Chicago. Apoi a inceput sa lucreze la setul lui de patru volume intitulat "History of Religious Ideas". In 1966 a devenit membru al Academiei Americane de Arte si }tiinte, si in acelasi an i s'a acordat Doctor Honoris Causa al Universitatii Yale. Anii '60 sunt marcati de publicarea a numeroase carti despre Mircea Eliade, deoarece el devenise recunoscut ca o figura centrala a lumii academice. Mai multe titluri Doctor Honoris Causa i-au fost acordate dealungul anilor '60 si '70 dela institutii foarte prestigioase. In anul 1976, lui Eliade i-a fost oferit inca un Doctor Honoris Causa la Sorbona si in 1978 la Paris "Legiunea de Onoare". El a continuat publicarea operelor sale, editand in 1985 "Enciclopedia Religiilor' in 16 volume, universal apreciata. }ubrezirea starii de sanatate de la inceputul anului 1986 l-a retinut de la obisnuita si obsesiva lui munca, boala neiertatoare intrerupandu-i firul vietii, in aprilie 1986.
Ultima parte a vietii lui apare sa-l defineasca ca istoric al religiilor, un titlu care ar putea sa ne induca in eroare in a intelege metoda lui ca pur istorica. In realitate, metoda lui nu poate fi redusa la pur istoricism. In timp ce metoda istorica constitiue un pas preliminar necesar pentru a sistematiza si reflecta asupra structurii religiilor, Eliade a fost in primul rand preocupat de a intelege care anume nivele ale constientului determina credinta. El a vazut religiosul ca un fenomen definit in relatia deliberata dintre credincios si sacru. Prin urmare, ce face religiosul in fapt religios, este existenta in mintea credinciosului a unei categorii de obiecte pe care el le separa de lumea materiala si care devin pentru el in cele din urma reale si sacre. Fenomenul religios este astfel o manifestatie sacra, compusa din doua elemente cheie: relatia dintre credincios si sacru si modalitatea in care aceasta se regaseste in fenomenele istorice concrete. In timp ce intelegerea fenomenului religios poate avea loc numai in contextul istoric, acest context nu este mai important decat continutul si structurile de baza ale experientei religioase in sine. Eliade sublinieaza aceasta notiune in "Patterns of Comparative Religion", unde declara ca fiind un istoric religios, el trebue mai intai sa inteleaga modalitatea sacrului, adica relatia dintre credincios si sacru si numai apoi sa urmareasca experienta istorica. Fenomenul religios concret, ca de exemplu miturile, textele, ritualurile si atitudinile asociate dezvaluie un mod specific de a intra in relatie cu sacrul, ba mai mult decat atat, un mod de existenta religios. Tratand fenomenul religios in acest fel, arata ca metoda lui Eliade integreaza experienta religioasa cu notiunea existentiala de a intelege sau a depasi conditia umana.
Preocuparea lui Eliade referitoare la conditia umana este foarte fireasca in vederea influentelor care au modelat viata lui. Simtamantul de a fi roman niciodata nu l-a parasit pe Eliade si soarta Romaniei a fost intotdeauna una din preocuparile sale. In Romania anilor '20, '30 si 40, Eliade a fost activ in arena politica si a dezvoltat relatii cu figuri ale timpului, printre care Nae Ionescu si Mihail Sebastian. El nicioadata nu a dezvaluit complet atitudinile sale politice, dar a mentinut o doza viguroasa de scepticism pentru sistemele democratice. Lipsa lui de deschidere in aceasta directie poate fi legata de modul cum el s'a definit pe el insusi, adica drept istoric al religiilor. Poate cu ceva naivitate, el intotdeauna a accentuat valoarea creatiei si s'a vazut pe el insusi ca un om cu putina abilitate politica, niciodata considerandu-si munca sa ca avand caracter politic. In realitate el a privit activitatea sa desfasurandu-se la un nivel mult mai profund, adica al conditiei umane. Pe de o parte, a fost clar ca munca sa a intentionat sa exploreze dilema universala a umanitatii si aspectul sau religios, iar pe de alta parte, este evident ca preocuparea sa politica despre destinul Romaniei a fost, la un anumit nivel, legata de preocuparea lui cu intelegerea conditiei umane. Astfel, este firesc sa presupunem ca domeniul politic si domeniul existentialului au fost antrenate in munca sa intr-o interactiune filosofica.
Atitudinea lui Eliade a fost in parte influentata de sederea sa in India. Studiul religiei indiene si-a manifestat prezenta nu numai in romanele sale, cum este Maitreyi, ci si in munca sa la catedra. Acesta a constituit un suport esential in redactarea Istoriei Religiilor si a Enciclopediei Religiilor, unde el a tratat hinduismul inclusiv sikhismul, precum si budismul. La cel mai subtil nivel, explorarea religiilor indiene l-a condus pe Eliade sa adopte metode mai mult spirituale, umanistice, in toate scrierile sale. Filosoful Dasgupta, precum si perioada cat a locuit la manastirile din Himalaia, i-au impus un regim sobru de reflectie si meditatie, care la randul lor au jucat un rol important in stabilirea metodei filosofice ale lui Eliade.
Prietenia lui cu Carl Jung a marcat fenomenologia sa religioasa. El l-a intalnit pe Carl Jung, la conferinta "Eranos" din anul 1950 care a avut loc in Ascona, inchegandu-se o lunga si profunda prietenie intre ei, durand pana la decesul lui Jung in anul 1961. Ideile lui Jung, despre ego si despre conceptul intregului, au fost influentate de simboluri antice, ca de exemplu mandala tibetana si cercul sanscrit de meditatie. Interesele pe care ambii le-au impartasit, au facilitat dezvoltarea metodei filosofice proprie a lui Eliade.
Metoda filosofica a lui Eliade identifica sacrul drept o principala structura a constientului uman. Sacrul este in esenta o categorie de obiecte, formata in mintea crediciosului, considerata distincta de lumea materialista si perceputa ca absolut reala. Descriind sacrul drept real, Eliade a creiat o mare ambiguitate, in ceea ce priveste notiunea despre structura realului. Este realul o constructie a credinciosului, un concept dependent de contributia omeneasca, sau este realul de fapt un principiu universal, independent de experienta personala? Poate putem rezolva aceasta ambiguitate prin a ne reaminti de definitia pe care o ofera Eliade pentru termenul 'religie'. El considera religia a fi raspunsul omenirii la idea de sacru. Aceasta definitie reliefeaza intentionalitatea experientei religioase, astfel accentuand ca religia este un act al credinciosului. Aceasta nu exclude posibilitatea ca realul ar fi de fapt, absolut, obiectiv real, dar arata ca tratarea pe care Eliade o da sacrului considera conceptul de "real" a fi, in primul rand, o functie a experientei credinciosului.
Eliade a facut o distinctie intre fenomenele religioase pure si fenomenele complexe si a sugerat ca primele ar evolua in celelalte. Modul in care simbolurile religioase sunt intelese dealungul timpului da nastere unei degenerari a seminificatiei simbolului. Ca atare, pentru a intelege sacrul, trebuie, dupa cum aminteste Eliade, sa privim in trecut la originea fenomenelor pure. Aceasta metoda ne-ar da o intelegere mai corecta a structurilor constiente legate de experienta sacrului. Analizand fenomenele religioase la nivelul lor primitiv este un proces problematic si controversat, care la inceput pare sa tradeze un anumit etnocentrism, prin faptul ca el implica o scara de dezvoltare evolutionara. Dar, tratarea cu atentie, dezvaluie faptul ca Eliade nu a aratat o prejudecata etnocentrica, deoarece intentiile lui nu a fost sa stabileasca un standard in functie de care sa putem aprecia fenomenele religioase.
Eliade a aratat mereu o mare reverenta in fata religiilor Orientale, care poate fi observata in lucrarile sale; in acelasi timp, el a mentionat ca toate religiile sunt egale in ceea ce priveste originile si scopul lor. Respectul sau fata de religiile orientale combate comentariile unor critici care sustin ca perspectiva lui Eliade este influentata de un favoritism de natura Eurocentrica. Ba mai mult, acest aspect este sprijinit de ferma sa convingere ca toate modalitatile sacrului, toate fenomenele religioase, apar ca rezultat al naturii umane universale, a fundamentalei conditii umane. Sacrul este deci un mod de a intelege si a depasi unele dintre inevitabilele obstacole ale existentei. Scopul lui Eliade este deci, de a dezvalui unitatea care exista intre toate religiile la nivelul uman fundamental. Unde el a creiat un standard pentru a analiza religiile, acesta a fost legat de cat de eficient fiecare religie isi indeplineste scopul original de a ajuta aderentii ei sa se lupte cu conditia umana. Ceea ce determina daca o religie este mai buna in comparatie cu alta, este capacitatea ei de a patrunde in sfera problemelor existentiale ale aderentilor ei. Acesta denota ca filosofia lui Eliade este dominata de niste principii evolutioniste. Acestea in general includ notiunea ca toate elementele omenesti trec prin diferite stadii, progresand pana la un punct culminant considerat cel mai dorit. Pe de alte parte, Eliade se distanteaza de evolutionisti prin faptul ca el sustine ca nu exista nici un fenomen religios privilegiat. Deoarece sacrul este sacru numai pentru credincios, atunci este imposibil sa se aplice o prejudecata etnocentrica in analiza experientei sacrului, pentru ca experienta unei singure persoane nu poate fi universalizata in asa fel incat sa fie aplicabila tuturor. Putem concluziona cu incredere ca desi Eliade sustine multe notiuni evolutioniste, tratarea conceptului de sacru este destul de echilibrata si deci suficient de relativista.
Dupa toate acestea, nu putem afirma ca acele controverse care au fost amintite la inceput au fost solutionate in vreun mod conclusiv. Avand in vedere persoana si opera sa, este foarte dificil sa putem formula niste raspunsuri definitive. Dar, totusi, exista cateva puncte esentiale care trebuiesc evidentiate. Eliade a fost roman din multe puncte de vedere; toata viata a scris memoriile si romanele sale in romaneste; toata viata a fost preocupat de destinul Romaniei. Desi anii tineretii au fost inrauriti de evenimentele politice din tara mama, este foarte probabil ca si alte evenimente in viata lui sa fi jucat un rol tot atat de important in a modela si a modifica opiniile sale. Este clar ca experienta din India a avut un impact enorm asupra lui Eliade, deoarece a facilitat dezvoltarea metodei lui filosofice, dar si evolutia sa pe plan personal. Eliade a cultivat o mare receptivitate si sensibilitate catre alte civilizatii, in special cele din afara Europei, fiind unanim recunoscut drept un filosof progresiv, inovativ, polyvalent atat in Occident cat si in Orient. Poate cea mai semnificativa contributie a sa este faptul ca el a recunoscut ca posedarea adevarului necesita ceva mai mult decat o analiza metodica a lumii empirice - necesita de fapt capacitatea unic omeneasca de a construi si de a dezvalui sensul existentei, derivandu-l din elementele lumii empirice, dar nu limitandu-l la acestea. Sub o forma sau alta, aceasta realitate, acest concept, este prezent in toate lucrarile, daruindu-le o familiaritate mistica, un sarm universal, care contribuie la unicitatea, perenitatea si monumentalitatea operelor lui Mircea Eliade.

http://www.alternativaonline.ca/Odds%20and%20ends0403.html

Scris de Admin 08.03.06 19:28

"CAZUL " MIRCEA ELIADE INTRE REVIZUIRE SI RECUPERARE

S-a discutat îndelung dupã decembrie ’89 despre necesitatea fenomenului de revizuire a unor momente culturale românesti, fenomen care, se pare, a inflamat o parte a intelectualilor. Sã ne referim mai concret la modul cum s-a încercat desfãsurarea unui astfel de fenomen, precum si la perspectiva de abordare.
Conform teoriei lovinesciene, „mutatia valorilor estetice”, teorie importantã care se referã la schimbarea modului de a citi si de a întelege opera, deci la o modalitate specialã de perceptie, precum si la necesitatea revizuirilor – si, de ce nu, a auto-revizuirilor – teorie contestatã ulterior prin faptul cã se punea accent pe ideologie în defavoarea valentei estetice a operei, s-a pornit si în cultura românã o încercare de revizuire, în sens atipic, a valorilor românesti incontestabile, eludîndu-se aproape total – lucru care ar fi trebuit sã fie fãcut dupã o perioadã de 50 de ani de regim comunist, de vid spiritual – necesitatea revizuirii climatului cultural românesc dintre 1944-1989, idee sustinutã într-un mod concret si perfect onest de criticul Gheorghe Grigurcu. Din contrã, dupã ’89 s-a început actiunea de discreditare si compromitere a unor personalitãti culturale de exceptie, pe motivul apartenentei, sub raportul ideologic, la un fenomen spiritual si politic.
Reputatul eliadist Mircea Handoca ne oferã, dupã studiul Mircea Eliade, Cîteva ipostaze ale unei personalitãti proteice (Bucuresti, Ed. Minerva, 1992), o nouã editie în douã volume: Viata lui Mircea (Ed. Dacia, 2000) si Pro Mircea Eliade (Ed. Dacia, 2000), editie bazatã pe investigatiile de altãdatã, dar într-un context mult mai larg, prin amplificarea demersului.
Primul volum încearcã sã reconstituie fateta unui destin de exceptie, prin punctarea momentelor semnificative: de exemplu, experientele diplomatice ale lui Mircea Eliade de la Legatiile din Londra, Lisabona, oferind, astfel, imaginea completã a biografiei savantului român. Bine documentat, Mircea Handoca dã o serie de explicatii extrem de utile, avertizîndu-ne, totodatã, asupra unor erori cu care opereazã critica literarã (datã exactã a nasterii lui Mircea Eliade este 13 martie sau 28 februarie 1907, pe stil vechi, si nu 9 martie cum apare ea în dictionare sau cãrtile didactice).
Istoricul literar are în vedere si aspectele memorialisticii lui Mircea Eliade, examineazã cîteva din romanele acestuia, concentrîndu-si demersul si asupra modului în care eseistul M. Eliade a analizat operele lui B.P. Hasdeu, N. Iorga sau M. Eminescu.
Studiile cuprinse în cel de-al doilea volum Pro Mircea Eliade, scrise si publicate în marea lor majoritate în ultimii 30 de ani, dupã cum mãrturiseste Mircea Handoca, reveleazã ipostaze inedite ale teoreticianului, folcloristului si conferentiarului Mircea Eliade, precum si analogiile selective cu Lucian Blaga, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Se reliefeazã o serie de aspecte novatoare impuse de prozatorul Mircea Eliade si, în ciuda unor exegeze pertinente pe aceeasi temã, trebuie sã îi recunoastem lui Mircea Handoca meritul întîietãtii. Cu competentã si cu un instrumentar hermeneutic bine pus la punct, Mircea Handoca analizeazã cîteva probleme esentiale în comentarea romanelor lui Mircea Eliade: liantul dintre romanesc si mythos, „personaje-mituri”, „roman indirect”, ideea de autenticitate, problematica fantasticului, toate aceste elemente discutate pe baza unor texte ale lui Mircea Eliade. Nu trebuie omisã nici valoarea eseului Luminile rampei, unde reputatul eliadist se dovedeste unul dintre cei dintîi exegeti ai dramaturgiei lui Mircea Eliade. Totodatã, Mircea Handoca se ocupã si de cîteva aspecte fundamentale ale naratiunii experimentale: Adio!, Noaptea de Sînziene, Uniforme de general, Incognito la Bukenwald.
Reliefînd cîteva dimensiuni ale abordãrii istoricului literar, ne vom opri la partea de atractie a cãrtii, partea extrem de interesantã a polemicilor, reunind replicile date cu elegantã de Mircea Handoca acuzatiilor unor detractori, replici care justificã în mare mãsurã demersul nostru initial.
Revenind la necesitatea revizuirii, dar, în special, la modul de problematizare, trebuie sã constatãm împreunã cu Mircea Handoca cã subminarea „mitului” Mircea Eliade se produce în momentul disparitiei marelui om de culturã, fapt deloc întîmplãtor dacã avem în vedere aceeasi practicã folositã în cazul altor colegi de generatiei ai lui Mircea Eliade. Este vorba bineînteles de Emil Cioran, Petre Tutea, Constantin Noica, Mircea Vulcãnescu, Ernest Bernea, Vasile Bãncilã, Constantin Floru, Mihail Polihroniade, cu alte cuvinte întreaga „Arcã a lui Nae”, generatia strãlucitã, sub raport spiritual si cultural, a profesorului de logicã si metafizicã, mentorul generatiei ’27, Nae Ionescu, personalitate încã umbritã si contestatã de „pseudo-intelectualitatea româneascã”, acea clasã hibridizatã a comunism-securismului.
Dacã urmãrim acuzele proferate de detractorii lui Mircea Eliade, vom remarca faptul cã toate pleacã dintr-un fond resentimentar, dintr-o rea-vointã si, de ce sã nu recunoastem, dintr-o insuficientã de perceptie a „fenomenului” Mircea Eliade. Avantajul enorm de care beneficiazã Mircea Handoca, spre deosebire de atitudinea contestatarilor, constã tocmai într-o profundã cunoastere a biografiei auctoriale, precum si a capacitãtii de întelegere a acestui fenomen complex.
Mircea Handoca rãspunde acuzatiilor lui Henri H. Stahl printr-un titlu sugestiv Improvizatii, erori si dezbateri…, titlu care vãdeste, pe bunã dreptate, mîhnirea lui Mircea Handoca cu privire la acuzatiile aduse împotriva lui Eliade. Practica utilizatã de Henri H. Stahl bazatã pe o inconsistentã a demonstratiei, pe o lipsã de logicã în argumentare, precum si prin etichetãrile tendentioase aminteste în mintea lui Mircea Handoca de practica deceniului negru. Desi tinta atacului este pluridimensionalã: Mircea Eliade si Lucian Blaga, nedumerirea istoricului literar este cu atît mai mare, cu cît constatã faptul cã ideatica lui H.H. Stahl se sprijinã nu pe texte din Mircea Eliade – lucru care ar putea uimi pe orice om cu bun simt –, ci pe o informatie eronatã, opinia detractorului fiind incompletã si vãdit tendentioasã.
Textul care îl vizeazã pe Norman Manea constituie replica lui Mircea Handoca la articolul Culpa fericitã, articol publicat în „The New Republic” (august 1991) si reprodus ulterior de sãptãmînalul „22” (nr. 6, 7, 8 din februarie 1992). Discutia provocatã de revista „22” stîrneste obiectiile lui Mircea Handoca, obiectii referitoare la o discreditare voitã a documentului, la o eludare a sa care ar fi putut sã clarifice situatia. De altfel, asa-zisa „dezbatere publicã” referitoare la „cazul” Mircea Eliade – fascist, legionar, antisemit –, dezbatere care s-ar fi întîmplat în Statele Unite ale Americii n-a avut loc, conform mãrturiei lui Mircea Handoca, singurii care au scris despre „Cazul” Eliade fiind Adriana Berger si Norman Manea. Pe bunã dreptate, istoricul literar subliniazã documentarea de suprafatã, informatiile eronate ale celor doi contestatari. Aceeasi practicã a relei-credinte si a utilizãrii incorecte a documentului în hermeneutica operei si a biografiei lui Eliade este amendatã si la Daniel Dubuisson.
În schimb, Mircea Handoca îi reproseazã lui Leon Volovici tendinta de a trece sub tãcere cu o „ dezinvolturã biobibliograficã” tot ceea ce nu convine teoriei sale. Atitudinea pe care se plaseazã Mircea Handoca este una a revelãrii adevãrului fãrã „idei preconcepute si încercãri denaturate”, precum si fãrã „deturnarea sensului faptelor”.
Mircea Handoca este de pãrere cã aceastã disputã pro si contra se poate solutiona prin publicarea integralã a celor 12 texte incriminate, în vederea evitãrii utilizãrii trunchiate a citatelor.
Oricum, documentul autentic este cel care va pune capãt relei-credinte si intentii ale detractorilor, cãci atît Mircea Eliade, cît si alte personalitãti creatoare ale spiritualitãtii românesti reprezintã puntea noastrã de legãturã cu identitatea, traditia si cu recuperarea spiritului european.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/MIHAIi.htm

Scris de Admin 05.03.06 22:02

Dosarul Eliade

L

a inceput am crezut ca este ceva in neregula cu recent publicata biografie a lui Mircea Eliade. Citisem peste jumatate din cele 700 de pagini scrise de Florin Turcanu si tot nu intelegeam. Vedeti, nu sunt un expert in Eliade. Dar cred ca stiu ce inseamna o biografie. Din punct de vedere tehnic, lucrarea lui Turcanu este impresionanta. Nu stiu cati cercetatori romani pot scrie o asemenea carte, atat de riguros documentata si atat de sobra si plauzibila in concluziile sale. Insa ceva nu se lega. In cele din urma, am inteles. Problema nu este atat cu biografia. Problema este cu obiectul sau de studiu.

Exista, pe scurt, doua feluri de biografii. Una, care nu are nevoie sa isi justifice obiectul cercetarii, pentru ca este evident. Pentru o biografie a lui Hitler sau a lui Napoleon nu e necesar sa clarific care e semnificatia istorica sau culturala a subiectului. In caz ca cineva nu stie deja, ea va rezulta oricum din materialul prezentat. Cand trimiti cateva milioane de soldati sa asalteze Rusia, biograful tau nu va avea nevoie de prea multe cuvinte pentru a formula acel “De ce?”.

Daca insa scriu despre Jean Barbeyrac sau despre Robert Molesworth, am datoria, ca biograf, sa aduc o explicatie. Am ales doua exemple de oameni remarcabili, importanti in domeniul lor, dar necunoscuti chiar si de publicul cultivat. Asadar, o biografie nu trebuie sa fie doar un dosar, oricat de minutios alcatuit, al unui autor. O biografie este o opera de reflectie, una din care sa putem extrage semnificatia culturala reala a subiectului nostru.

Or, aici e dificultatea cu care se confrunta, bag de seama, orice biograf al unui personaj ca Eliade. Se presupune ca statutul subiectului sau e de la sine inteles. Dar este oare?

Acesta este, cred, “pacatul originar” al biografiei lui Florin Turcanu, anume ca presupune ca “se intelege”, desigur, ca Eliade este un fel de icon cultural. El chiar este, pentru o buna parte a publicului romanesc. Dar biograful nu trebuie sa joace “pentru galerie”. El are un criteriu - adevarul. Care este adevarul despre Eliade, atunci?

Eu nu vin din directia studiilor romanesti. Poate e un dezavantaj. Criteriile mele sunt cele comune. Ceea ce astept eu de la o biografie nu e nici un denunt, nici un act de adulatie. Vreau sa inteleg de ce personajul X e semnificativ pentru o cultura data. Exact acest lucru mi-a scapat citind biografia scrisa de Florin Turcanu.

Mai mult de jumatate din aceasta carte trateaza chestiunea anilor de tinerete ai lui Mircea Eliade. Nu am inteles de ce acei ani sunt atat de importanti in economia personajului cultural Eliade. Mai ales avand in vedere ca anii profesoratului la Chicago, aproape trei decenii, nu beneficiaza decat de a sasea parte din lucrare.

Stiu raspunsul lui Florin Turcanu, pe care il pretuiesc si ca prieten, si ca istoric. E vorba de clarificarea faimoasei chestiuni a angajamentului legionar al lui Eliade. E drept ca probele aduse de biograf sunt de natura, cred, de a pune capat controversei, iar acest lucru trebuie salutat si apreciat. Totusi, ma tulbura ceva aici.

Ce conteaza? Adica, ce conteaza ca Eliade a fost intr-adevar un adept al Garzii de Fier si ca apoi s-a chinuit ani de zile, pana la finele vietii, sa mascheze aceasta adeziune?

Nu as vrea sa fiu inteles gresit. E limpede ca angajamentul lui Eliade fata de o virulenta si criminala forma de fascism este o grava eroare morala. Dar Florin Turcanu stie mai bine ca subsemnatul ca in acea perioada mii de alti intelectuali, ca sa nu mai vorbesc de milioane de oameni aparent normali, au aderat la fascism. Privind in urma, noi intelegem acum perversitatea si consecintele acestei adeziuni. Insa de ce povestea lui Eliade ar fi semnificativa? El era pe atunci un marunt aspirant pe scena culturala, un nimenea in raport cu adevaratii lideri ai Legiunii. Nu rezulta de nicaieri ca Eliade ar fi jucat un rol de prim-plan in acea tragedie istorica. El a plecat ca functionar diplomatic, intr-un post comod, de unde era un simplu observator al evenimentelor. Unul lipsit de luciditate, de altfel, dovada felul in care se declara un admirator al dictatorului Salazar.

Ce ii reprosez eu lui Turcanu e ca nici nu a incercat sa il cantareasca pe Eliade cu justa masura. Dimpotriva. El presupune, ca si criticii si admiratorii locali ai lui Eliade deopotriva, ca e o miza majora aici.

Eu cred ca e vai de cultura pentru care un personaj cum a fost Mircea Eliade in anii de pana la finele razboiului e ceva demn de atata atentie. In fond, ce aflam din dosarul Eliade pe care il strange Turcanu? Descoperim un personaj obsedat de propria cariera, un romancier mediocru, un caracter revendicativ si egolatru. Calatoreste in Europa pe banii familiei si se declara adeptul unui impostor sinistru, Nae Ionescu. Face lucruri pe sfert si pe jumatate, cum ar fi sa stea in India fara sa invete bengali, limba in care profesorul sau isi tinea cursurile. Nu publica mai nimic de valoare certa pana pe la 40 de ani. Se “indragosteste”, dar se desparte de “iubitele” sale, pe motiv ca il incurcau de la studii. Dar asta nu il impiedica sa piarda timpul scriind despre ele romane cu cheie, unde reia povestea lor intima, pentru uzul publicului. Un personaj care, ironic, a inceput prin a sustine extremismul de dreapta, pentru a sfarsi prin a da o ocupatie comisarilor corectitudinii politice.

Dupa toate standardele rationale, “tanarul” Eliade nu era in nici un caz un icon cultural. Si nici nu inteleg cum a devenit vreodata unul. In orice caz, nu din cartea lui Florin Turcanu. Dupa ce Eliade a ajuns in Franta, dupa finele celui de-al doilea razboi mondial, el a publicat o serie remarcabila de studii de istorie a religiilor. El isi merita reputatia de specialist, confirmata si de cariera de la Universitatea din Chicago. Dar acelea sunt studii precise, cum e cel despre samanism. Ele au avut si au si acum detractorii lor de marca, asa cum de altfel Turcanu recunoaste.

Eu nu vreau spun ca Eliade nu merita o biografie. Dar as fi vrut sa inteleg ce este atat de special in scrierile lui Eliade sau in viata sa. In cazul lui Noica sau al lui Eugen Ionescu, sunt amplu lamurit. Dar in cazul lui Eliade? Am intregul respect pentru Eliade ca specialist. Dar ca mare personaj cultural? Unde sunt meritele lui, dincolo de cele cateva lucrari de specialitate stricta, cu semnificatie mai curand profesorala?

Exista un mare gol, cred, in aproape orice biografie a celor care au marcat, in acea perioada, destinul culturii romane. Aproape nimeni nu a luat in serios valorile lumii anglo-americane. Aproape toti au cautat adevarul fie in Codrii Vlasiei, fie prin Punjab sau pe la Berlin. Asta intr-o perioada in care englezii si americanii au devenit ultima speranta a lumii libere. Si in conditiile in care e oricum imposibil sa ne imaginam, chiar si in prezent, o viata prospera, libera si civilizata in exteriorul valorilor liberalismului si parlamentarismului anglo-saxon. Moral, politic si cultural, aceasta e o mare eroare a elitelor romanesti. Este o vina pe care ele nu si-au asumat-o niciodata. Eliade a fost unul din cei vinovati de aceasta orbire istorica. El a perpetuat pana la finele vietii aceasta viziune suspicioasa, daca nu chiar ostila, la adresa lumii occidentale si, mai ales, la adresa britanicilor.

Dincolo de ce a gandit si a scris el, Eliade a devenit apoi un port-stindard al acestei culturi incruntate si marginite care a fost si inca este, acum, cultura romana. O cultura intr-un picior, greu de recunoscut ca atare de elitele lumii libere.

Pe cand eram student, am avut un coleg, un individ ciudat, care s-a lasat apoi de facultate, a ajuns pictor de biserici, din cate am auzit. Am fost odata sa il vizitez in mansarda lui. Avea pe perete o poza a unui individ cu pipa, am crezut ca e tatal sau. Am aflat dupa aceea ca era o poza a lui Eliade.

Asta e cultura de mansarda pe care o serveste cultul lui Eliade. Un cult intretinut si de la dreapta, si de la stanga. Unii exaltandu-l, altii injurandu-l. Eu cred insa ca avem lucruri mai bune de facut decat sa ne lasam crucificati intre Zelea Codreanu si Jacques Derrida.

Noi avem un public pentru care tribulatiile biografice ale unui Locke, Jefferson sau Montaigne nu inseamna nimic. Unul care ii tine mai aproape pe maharajahi si taranii din tina decat pe negustorii olandezi sau pe moralistii scotieni. Unul pentru care Fanarul este mai presus decat Westminsterul. Oare Eliade si generatia lui nu au nimic sa isi reproseze aici? Oare admiratorii lor nu au a-si face nici un proces de constiinta? Eu cred ca dosarul lui Eliade pe care il avem acum in fata ne demonstreaza ca ar fi cazul sa inceapa sa se trezeasca la realitate.

http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2510&nr=2006-03-01

Scris de Admin 25.02.06 14:21

MIRCEA ELIADE-
24]Sensul vieţii este să îi dai sens.
23]Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: Joacă-te!
22]Iniţierea este o moarte şi orice moarte inteligent asumată poate echivala cu o iniţiere.
21]A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi.
20]Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii.
19]Sexul pentru mine nu e decat o libertate in plus si o dogma pe care pot verifica sau anula.
18]Sunt epoci in care nu poti inainta decat mergand contra curentului.
17]Sensul existentei si datoria fiecarui om este creatia.
16]Libertate inseamna, inainte de toate, autonomie, certitudinea ca esti bine infipt in realitate, in viata, iar nu in spectre sau in dogme.
15]Mă gândesc însă la zădărnicia setei noastre de perfecţiune, de ascensiune – atâta timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaşte nimeni.
14]Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.
13]Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde.
12]Moartea dă unor oameni o viaţă faţă de care existenţa lor pământească ajunge o simplă umbră.
11]Subconştientul e acela care dă senzaţia unei alte persoane.
10]Toti suntem nemuritori. Dar trebuie sa murim întai.
9]Daca fiecare ar activa fara gandul recompensei pamantul ar fi un rai.
8]Experienta este singura in stare sa ne ofere informatie reala despre viata!
7]Femeia ne invita sa o privim asa cum vrea ea.
6]Sacrul nu este rezultatul evolutiei, ci face parte integranta din constiinta umana.
5]Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. Cu timpul o uităm, ne maturizăm şi devine din ce în ce mai străină. Uneori, o regăsim, dar acum ne speriem, căci am devenit străini faţă de ea. Acum fugim de ea, deşi ar trebui să o căutăm din nou, căci numai prin ea putem spera a găsi adevărul.
4]Nu pot cunoaste adevarata dragoste, decat depasind-o.
3]Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa.
2]Nu sint pierdute decit acele batalii pe care nu le incepi niciodata.
1]Intr-un anumit sens, toti sintem nebuni.

Scris de Continut sponsorizat

Eliade[v=]

Eliade[v=]

O legenda falsa: Mircea Eliade - ideolog al miscarii legiona

Eliade, subiect de conferinta la ICR din Tel Aviv

Viciile marilor scriitori români au rămas în istorie

Mircea Eliade în "obiectivul" Securităţii

Un proces care nu se mai incheie: Eliade si Evreii

Eliade

Angajamentul politic al lui Mircea Eliade

Omul, Savantul, Scriitorul

Eliade, alungat din strada Mantuleasa

Secolul Eliade

Mircea Eliade ar fi împlinit 100 de ani!

Intelectualii interbelici

Eliade si revolutia salazarista

Un mare prieten al României

Mircea Eliade crede în biruinta Miscarii Legionare

SOFISMELE JUSTIFICARII

Sotii Eliade au sfarsit in mizerie[2]

Sotii Eliade au sfarsit in mizerie[1]

Francis Ford Coppola se inspira din opera lui Mircea Eliade

A DOUA MOARTE A LUI ELIADE NU VA AVEA LOC

Mircea Eliade - 20 de ani de la moarte

Mircea Eliade - drumul sacru

"CAZUL " MIRCEA ELIADE INTRE REVIZUIRE SI RECUPERA

Dosarul Eliade

Eliade[v=]

Re: Eliade[v=]