Eliade[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MIRCEA  ELIADE-
24]Sensul vieţii este să îi dai sens.
23]Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: Joacă-te!
22]Iniţierea este o moarte şi orice moarte inteligent asumată poate echivala cu o iniţiere.
21]A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi.
20]Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii.
19]Sexul pentru mine nu e decat o libertate in plus si o dogma pe care pot verifica sau anula.
18]Sunt epoci in care nu poti inainta decat mergand contra curentului.
17]Sensul existentei si datoria fiecarui om este creatia.
16]Libertate inseamna, inainte de toate, autonomie, certitudinea ca esti bine infipt in realitate, in viata, iar nu in spectre sau in dogme.
15]Mă gândesc însă la zădărnicia setei noastre de perfecţiune, de ascensiune – atâta timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaşte nimeni.
14]Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.
13]Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde.
12]Moartea dă unor oameni o viaţă faţă de care existenţa lor pământească ajunge o simplă umbră.
11]Subconştientul e acela care dă senzaţia unei alte persoane.
10]Toti suntem nemuritori. Dar trebuie sa murim întai.
9]Daca fiecare ar activa fara gandul recompensei pamantul ar fi un rai.
8]Experienta este singura in stare sa ne ofere informatie reala despre viata!
7]Femeia ne invita sa o privim asa cum vrea ea.
6]Sacrul nu este rezultatul evolutiei, ci face parte integranta din constiinta umana.
5]Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. Cu timpul o uităm, ne maturizăm şi devine din ce în ce mai străină. Uneori, o regăsim, dar acum ne speriem, căci am devenit străini faţă de ea. Acum fugim de ea, deşi ar trebui să o căutăm din nou, căci numai prin ea putem spera a găsi adevărul.
4]Nu pot cunoaste adevarata dragoste, decat depasind-o.
3]Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa.
2]Nu sint pierdute decit acele batalii pe care nu le incepi niciodata.
1]Intr-un anumit sens, toti sintem nebuni.

Mircea Eliade după ce a luat bacalaureatul: “Am scăpat! Am scăpat!!!”
de PETRE BADICA | 05 iul
În perioada dintre războaie, bacalaureatul era un ...

Arhivele Sfera Politicii - Mircea Eliade – Un episod legionar

Şi-a ascuns Eliade trecutul legionar?

La aproape 25 de ani de la moartea savantului, cercetătorii încearcă să afle de ce acesta nu şi-a mărturisit adeziunea la Garda de Fier. Afilierea lui Mircea Eliade, rămas în cultura universală în primul rând ca istoric şi filosof al religiilor, la extrema dreaptă românească din anii ’30 este un fapt recunoscut.
Înainte de a-şi începe spectaculoasa carieră internaţională, tânărul savant român, proclamat şi autoproclamat „şef” al generaţiei sale, s-a alăturat idealurilor acestei mişcări.
A fost mai degrabă o adeziune decât o apartenenţă, susţin specialiştii, mult îndatorată profesorului Nae Ionescu, ideolog al Gărzii de Fier, căruia Eliade i-a fost asistent câţiva ani, publicând articole despre „omul nou”, „renaşterea legionară”, „ortodoxismul” şi „românismul”, în concordanţă cu filosofia grupării conduse de Zelea-Codreanu.

Este un episod incontestabil din biografia cărturarului, episod pe care, decenii mai târziu, protagonistul a evitat întotdeauna să-l clarifice. Refuzul său a stârnit o întrebare firească: de ce şi-a ascuns Eliade, personalitate de importanţă crucială în cultura modernă, trecutul legionar?

Ambiguitatea ca „soluţie”

Acesta a început să iasă la iveală în străinătate în anii ‘70, mai exact în 1972, când un articol tipărit în publicaţia „Toladot” din Israel spunea făţiş că Eliade a făcut parte din Legiunea Arhanghelului Mihail, potrivit unui document la vremea respectivă nepublicat: jurnalul lui Mihail Sebastian, cu însemnări din perioada 1935-1945.

Savantul Gershom Scholem, oarecum apropiat de Eliade, i-a cerut acestuia explicit o reacţie la acuzaţie. Iar Eliade a ales calea ambiguă, negându-şi colaborarea cu ziarul legionar „Buna Vestire”, susţinând că a fost eliberat din lagărul de la Miercurea-Ciuc, în care petrecuse mai multe luni (în 1938), alături de Nae Ionescu, pentru că „autorităţile” şi‑au dat seama că este o greşeală. N-a scris niciun cuvânt despre „declaraţia de desolidarizare” cu Garda de Fier pe care, potrivit documentelor invocate de mai mulţi cercetători, o semnase în secret.

Ocaziile de a elucida suspiciunile au tot continuat să apară. Din 1972 şi până în 1986, când a murit la Chicago, Eliade nu a reacţionat, în ciuda numeroaselor ocazii avute, întru clarificarea acestui aspect.

În studiul „Mircea Eliade. Anii tulburi: 1932 – 1938″, Mihaela Gligor aduce argumente solide în sprijinul ipotezei, de alt­fel cea mai răspândită, că „Eliade nu a crezut în scopurile politice ale Gărzii de Fier, însă era de acord cu obiectivele spirituale proclamate de Codreanu. Legiunea exprima, în acest sens, încorporarea idealurilor generaţiei sale.”

„Incapabil să-şi cerceteze trecutul”

În volumul „Mircea Eliade. Prizonierul istoriei”, considerat una dintre cele mai bune biografii ale cărturarului, pentru care Florin Ţurcanu a câştigat în 2006 Premiul „Cartea anului”, autorul se apleacă temeinic asupra acestui aspect. În capitolul intitulat „Imposibila mărturisire”, îl comentează nuanţat:

„Problema pe care o ridică biografia lui Eliade după război nu este că a rămas antisemit. Contrariul pare mai aproape de adevăr, ceea ce corespunde imaginii liberale şi cosmopolite pe care a ştiut să şi-o creeze în mediul american.

Totodată însă, Eliade s-a dovedit incapabil să-şi cerceteze trecutul luând distanţa critică necesară faţă de el. Exemplele adunate în aproape trei decenii nu sugerează faptul că fostul membru al Gărzii de Fier ar fi purtat în permanenţă o mască pentru a-şi ascunde adevărate sentimentele faţă de evrei.

Cu toate acestea, ele contribuie şi mai mult la crearea imaginii contradictorii a unui om care a vrut în acelaşi timp să rămână fidel foştilor săi prieteni legionari, ca şi faţă de aceea ce el considera a fi aspectul pozitiv al Gărzii de Fier, lăsând în urmă episodul antisemit, refulându-l şi refuzându-l atât să-l examineze, cât şi să-l mărturisească.”

“Eliade nu a crezut în scopurile politice ale Gărzii de Fier, însă era de acord cu obiectele spirituale proclamate de Codreanu.”
Preluare dupa http://piatza.net

Ce citesti?


Eliade: Mituri, vise si mistere

Şi-a ascuns Eliade trecutul legionar?

Ultimele 24 de ore ale lui Mircea Eliade

Pilotii orbi – M.Eliade – 1937 – foarte actual



http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2010/05/03/pilotii-orbi-m-eliade-1937-foarte-actual/




Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.
Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]
Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!
Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.
Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.
Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…
Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.
[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]

UN Cristian - M-am îndrăgostit de Mircea Eliade. Nu din poză, din cărţi

Ai debutat oficial în mediul dulce-acrişor al editoriadei instituţionalizate: grupaj de poeme în revista Metafora din Constanţa (2000), o antologie de tabără (Poezia taberei, 2000) şi un botez al focului cu un ISBN cartonat pus la pachet şi livrat prin poştă, cu Paginile din 2002. La 21 de ani, practic, erai un tînăr autor trecut prin cele patru instanţe supreme ale vremii: cenaclu(ri), tabere de creaţie, experienţă editorială şi legitimaţie de presă. Nu s-au ars cam repede etapele?Nu-mi dau seama. Îmi este destul de greu să-mi asum o privire rece şi perfectă asupra trecutului şi asupra acelor ani, mai ales că atunci eram destul pe dinafară. Ce oi fi eu acum pe dinafară, dar cum eram atunci... nu-mi dădeam seama dacă e bine sau nu ce fac, dacă are vreo valoare ceea ce scriu ori ba. Menţionezi revista Metafora, Poezia taberei... să fim serioşi, lucrurile astea înseamnă ceva pentru un puşti, mă rog, o puştoaică în cazul meu, supercomplexată, care nu se credea în stare de nimic. I-au apărut versuri nu ştiu pe unde, asta da realizare! De aceea am şi refuzat să mai public intens sau să trimit la concursuri după ce am debutat.



De 9 ani faci jurnalism cultural. Să-ncepem cu Cotidianul, primul ziar privat de după 1989. Cum ai ajuns acolo şi cum ai caracteriza anii de „teren“ în care aveai pe mînă pagina de cultură a unei publicaţii de 5000 de ex.?A fost greu. Al naibii de greu. Ştii ce salariu aveam la început? 750.000 de lei. Bani vechi. Chiria mă costa 500.000, deci era minunat. La redacţie aveam colegi faini, dar şi unii isterici, de care îmi era teamă. Nu ştiam să deschid computerul, nu aveam reportofon, conexiune la net, telefon de pe care să sun pe telefoane mobile.



Erai studentă, aveai reducere pe RATB…Reducere da, aveam, dar numai cînd îmi permiteam să stau la coadă, ca să-mi iau abonament cu reducere. Tot timpul eram în întîrziere, ba la şcoală, ba la nu ştiu ce interviu, ba la redacţie.



Bursă?Glumeşti. Ţi se pare că am faţă de om care să ia bursă? Ok, aveam şi note bune în facultate. Dar să-ţi amintesc că am avut-o profă la LRC pe dna Ciompec. Apoi, eu am făcut franceza. Crezi că era uşor să iei note de bursă la limba franceză contemporană? Ha! O fi fost, dar nu pentru mine.



De ce la Litere? Nu te trăgeau ai tăi de mînecă: dă la ASE, lasă fanteziile...Niciodată ai mei nu mi-au impus nimic. Cîrîia tata prin a XII-a să dau la Constanţa, dar s-a calmat şi am dat acolo unde mi-am dorit. Oricum, nu înţelegeam nimic din economie, fizică, chimie. La matematică mă mai descurcam, dar atît. Şi-n liceu mi-am dat seama că îmi place să citesc. Îmi plăcea teoria literaturii, jur că îmi plăcea, visam să devin profă de TL. Oricum, ajungeam greu la cursuri. Eram stresată din cauza asta, mă depunctau pentru absenţe, îmi era atît de ruşine încît nu mai puteam să învăţ. Cînd am terminat facultatea, după ce am dat şi licenţa, am spus nu o să mai învăţ în viaţa mea. Drept dovadă, încă nu am fost în stare să fac un master şi eu ca tot omul.



Olimpică la română?Ok, am fost olimpică naţională trei ani la rînd. Aveam o miză, îmi dovedeam şi le dovedeam tuturor cît sînt de grozavă.



Spune-mi un scriitor român de care te-ai îndrăgostit în liceu.În patru ani de liceu, nu cred că am citit decît romanele din bibliografie, poate cîte ceva pe lîngă, în rest, toate cărţoaiele alea de teoria literaturii pe care oricum ar fi trebuit să le citesc la facultate, cînd nu aş mai fi avut timp de ele. M-am îndrăgostit de Mircea Eliade. Şi nu din poză, din cărţi. După cum se vede, eram o adolescentă normală.



Cum a fost la Averea?Scurt şi atroce. Foarte mult de muncă, Sorin Roşca Stănescu, apoi – un vis! – Radu Budeanu. Se întîmpla în primăvara 2004-iarna 2005.



Evenimentul zilei a fost un pas înainte? În primul rînd, a fost o mînă întinsă cînd aveam impresia că o să mor. De fiecare dată cînd îmi pierd jobul, cred că o să mor. Scriam pe mass-media. Eram foarte cool. Timp de vreo 3 luni, am făcut singură o pagină zilnică. Intram la 9.00 în redacţie, plecam de acolo la 22.00. Două ore pe drum. Minunat. Salariul era ok, dar nu-mi păsa. Îl sunam pe Becali, încercam să înţeleg care e valoarea punctului de audienţă şi cum e cu publicitatea, de ce Steaua nu se vede decît la o televiziune şi cît cîştiga Becali din această afacere. Ce vremuri... Dar nu era ce îmi doream – să mai scriu despre cîte o carte, să mai văd un film, să mai fac un interviu cu vreun regizor –, era sec.



Şi-ai plecat la România liberă...Lucrurile s-au potrivit. Din toamnă, urma să fac o emisiune zilnică la Radio România Cultural. Apoi, m-a sunat Nicolae Prelipceanu, căuta oameni. Ştiam că lucrurile sînt mai lejere la România liberă, plus că nu aveau sediul în Pipera.



Oferta financiară era mai bună sau era vorba de echipă?Salariul a rămas acelaşi. Nu ştiu să negociez. Cînd am plecat de la România liberă, aveam în jur de 1.500 de lei pe lună şi scriam zilnic. Echipa era ok, chiar dacă la început nu o ştiam decît pe Iulia Blaga, dar puteam să-mi fac şi emisiunea în prima parte a zilei. A mers aşa doi ani. Am fost tare, domnule, în fiecare zi, pînă la 12.00 eram la radio, după care fugeam la România liberă. Scriam aproape zilnic, mergeam pe teren, interviuri, anchete, reportaje. Era intens.



Deveniseşi colaborator permanent la Suplimentul de cultură imediat după Averea. Mai important pentru mine decît toţi banii din lume a fost cînd George Onofrei mi-a propus să scriu la Suplimentul de cultură, cînd Ovidiu Şimonca mi-a propus să scriu la Observator cultural. Poate şi pentru că toate acestea au venit în momente în care nu mai eram deloc sigură pe mine şi pe ceea ce fac.



Şi, din 2006, de luni pînă joi, la ora 11.30, la Radio România Cultural, prima ta emisiune radio, Timpul prezent. Cum ai gîndit emisiunea? Cum e cu bucătăria unui talk-show pe probleme de actualitate culturală? Bucătăria emisiunii… păi, simplu. Eu propun reţete, ingrediente. Ceea ce e bine, deşi la început credeam că e rău. La început, cu capul meu plin de filme americane, eram convinsă că o să fiu pe post de vedetă: mă duc la radio, îmi pun căştile pe urechi şi sînt deşteaptă juma’ de oră. Hahaha. Nu! Tre’ să fiu deşteaptă o zi întreagă. Eu fac totul, eu găsesc subiecte, mi le documentez, îmi caut invitaţi, trimit premii, tot ce se poate face. Şi e perfect aşa. Dacă ceva iese prost, sînt singura responsabilă.



Te-ai gîndit la un volum de interviuri sau îl păstrezi pentru după 30 de ani?Nu am primit nici o propunere concretă. Probabil, dacă ar veni editorul la mine şi mi-ar spune: „hai, fă o carte“, m-aş simţi atît de flatată, încît chiar aş face. După care, probabil, aş regreta, pentru că interviurile, ca orice scriere jurnalistică, sînt destinate imediatului, sînt fragile. Dacă încerci să le pui coperte, îţi dai seama că le-ai stricat tot rostul. Deşi cartea lui Ovidiu Şimonca îmi contrazice aceste prejudecăţi. Simona Popescu mi-a dat o idee, poate o s-o fac la un moment dat, să fac o carte personală, cu interviuri şi lucruri personale legate de oamenii cu care am vorbit. Şi Dan Perjovschi îmi tot spune să fac o carte, lui i-a plăcut ideea mea cu emisiunea cu artele din Bulgaria, pentru care am strîns vreo opt ore de interviuri.



Cui ai vrea să-i iei interviu în 2010?Nu m-am gîndit. Ah, sigur, lui Mircea Cărtărescu. Niciodată nu am obţinut nici măcar o declaraţie de la el. Aşa că da, chiar m-aş simţi onorată dacă ar accepta. Numai că ar însemna să am şi eu tupeul să-i cer.



Ai un plan după care scoţi cărţile? Ţii să iasă la un interval special? Vrei s-apară în ani bisecţi, pari, la edituri exotice?Să nu fie totuşi una după alta, adică nu aş publica două cărţi în acelaşi an. Şi cred în loialitate, aşa că, deocamdată, nu intenţionez să-mi schimb editorul. Altfel, nu am reguli!



Drumul de la Pagini (biografism, spun unii) la „zero interpretare“, de la poemele „private“, atît de prizate şi ponegrite, pînă la „spaţiul privat“ duce la proză? De cînd mă ştiu scriu proză. Şi în liceu scriam proză. Asta nu înseamnă că e şi publicabilă. Dar îmi face plăcere. Dacă o să public ceva, atunci va fi literatură pentru copii, că e vai mama ei în România, toate editurile vor numai Harry Potter.



S-ar părea că eşti omul „deschiderilor“/ începuturilor de drum. Prima în cenaclul lui Mincu, deschiderea colecţiei underground no name, deschiderea seriei de poezie a Cărţii Româneşti în formula 2005 Europa. Zece cîntece funerare.Faptul că am scos în 2001 un carnet underground a însemnat aproape mai mult decît o confirmare oficială. Aveam aşa, un feeling, că dacă primesc botezul unui astfel de proiect, o să fie ok. Da, am deschis Cenaclul lui Mincu de două ori. O dată la USR şi o dată la Muzeul Literaturii. De fiecare dată am fost sfătuită să mă las. Îmi lipseşte Mincu. Chiar dacă l-am trădat în ultimii ani, nu mai mergeam programatic la Euridice. Cu toate astea, relaţia noastră era mişto: polemică, spumoasă, afectuoasă chiar. Încă mai aştept să mă sune şi să mă întrebe arţăgos: „Ce faci, domne, nu mai dai nici un semn?“.



Din Spaţiu privat, handbook cu 33 de ilustraţii de Perjo, s-au vîndut 150 de exemplare doar la Gaudeamus. Cum ţi se par vînzările?Nu mă gîndesc la asta. Nu poţi să te gîndeşti la vînzări cînd scrii poezie. Nu trăiesc din asta şi nici nu-mi doresc. Vreau doar să-mi văd de treabă şi să am idei pentru un nou volum. De fapt, să-mi disloc puţin limbajul, că idei oi fi avînd eu.



Ai refuzat un premiu. Ai mai face-o?

Cînd a venit Rushdie în România, la conferinţa de la Odeon, a zis o chestie care mi-a plăcut. Vorbea despre nu ştiu ce scriitor britanic, care cîştigă într-o zi Booker Prize, deşi pînă atunci era împotriva lui. La recepţie, omul spune: „Aveam o părere proastă despre Booker Prize, dar acum mi-am mai schimbat-o“. Aşa şi eu. Nu mă gîndesc la premii. Poate dacă aş fi luat un premiu de debut, înainte să mă apuce autocritica, cu siguranţă alta era raportarea mea de acum la premii. Pe cînd aşa, chiar sînt într-o altă lume, în care nu există premii şi nici un alt tip de recompense. Nu mi-am pus problema, chiar nu mi-am pus-o, adică nu m-am întrebat ce-o să fac dacă o să iau un premiu. Sper, totuşi, să nu iau, ca să nu am parte de atîta bătaie de cap. Dar să revin la refuzul cu pricina. Eram atunci nominalizată împreună cu Ruxandra Novac. Eu nu eram cu pagini, o carte care avea meritul ei că era bizară, ci cu Fisuri, mult mai slabă, după mine. În orice caz, mult mai slabă decît cartea Ruxandrei. Mi se părea aiurea să-mi dea mie şi nu ei. Asta este. Ştiu, toţi spun că e o aberaţie, că nu eu judec, judecă juriul. Nu e adevărat, eu pot să judec, ştiu unde sînt, sînt mai lucidă decît par.



Ai figurat mereu pe lista fracturiştilor. Avantaj-dezavantaj?Acolo am început. Îmi place cînd citesc că sînt fracturistă. Decît izolată, mai bine să fii o parte dintr-un grup în care se întîmplau (şi) lucruri faine. Dar nu l-am înţeles niciodată, am fost pe listă pentru că am trecut prin cenaclul lui Ianuş, poate şi datorită unei coincidenţe tematice şi stilistice, nu ştiu exact de ce. La început, strîngeam tot ce avea legătură cu generaţia noastră, nu doar cu mine. Se strînsese ceva. Am pierdut tot la „Muzeul 2000“. Cînd am scris noi comunicatul de presă cu „Muzeu 2000“ şi am spus că e muzeul care va dura o oră, nici prin cap nu ne-a trecut că, de fapt, ne scriam un fel de necrolog. S-a pierdut tot atunci. „Muzeul 2000“ a ţinut chiar o seară, a doua zi nu mai exista nici Teatrul Desant, deci a tras şi spaţiul după el. Asta da forţă. Ah, singura mapă salvată a fost cea cu fotografiile de la Biblioteca de poezie.



Ce ţi-a adus site-ul în relaţia cu cititorii?Am făcut site-ul din motive practice. Şi eu caut tot felul de chestii pe net. Aş vrea să găsesc informaţii şi texte în limbi pe care le cunosc. Poate fanii mei din Noua Zeelandă, care mă ascultă on-line, vor să citească şi nişte texte scrise de mine. Aşa că le-am pregătit site-ul... pa-pam! Glumesc. Acum serios: de ce îşi face un scriitor site? Pentru mai multe afişări pe Google. Sic!



Cît de experimentale ţi-ai dorit cărţile?Vreau experiment. Pagini este experimentală, spaţiu privat – la fel. Fisuri e mai cuminte. Europa e închegată şi documentată şi cu idei în spate, un volum politic. Cel puţin eu aşa le văd.



Pisicul Pamuk cînd a apărut? Înainte sau după Nobel?Pamuk al nostru a apărut prin primăvară, înainte ca Pamuk al lor să cîştige Nobelul. A fost botezat în fel şi chip, dar nu mergea. Apoi am citit, şi eu, şi Robert, Mă numesc Roşu, Pamuk al lor a luat Nobelul, am aflat că Pamuk înseamnă bumbac, Pamuk al nostru e alb şi atît, deci lucrurile s-au potrivit. Acum a apărut şi Pisicel (căruia Robert insistă să-i spunem Müller). Doi motani.



Cum stai cu traducerile?În 28 de limbi străine. Îmi place acest 28, pe toate romanele contemporane de un oarecare succes, care apar la noi, se precizează că au fost traduse în 28 de limbi. De unde pînă unde acest 28? Habar nu am. Am cîteva traduceri, am apărut într-o revistă poloneză, Lampa, într-una suedeză, Lyrikvannen, recent într-o revistă israeliană şi într-una din Croaţia. Să nu uit antologia din UK, de la Heaventree Press, no longer poetry. new romanian poetry, făcută de Urmanov. Cam atît. A, şi o să am texte şi un interviu şi poze în 3:AM Magazine, o revistă literară – înţeleg că destul de exclusivistă – din Marea Britanie. Asta aşa, ca să mă dau mare.



Dacă ai avea pe mînă un tîrg de carte ce-ai face?

Oau! Asta da propunere! Am fost în afară la două tîrguri. La Ierusalim, era de 1.000 de ori mai trist decît la Gaudeamus-ul nostru. La Göteborg, însă, era altceva. La noi nu ai nici măcar o băncuţă unde să-ţi tragi sufletul, la Göteborg era pînă şi o grădină în miniatură, cu iepuri şi flori, doar-doar să te ţină mai mult în tîrg şi să te facă să te întorci, să cumperi. În primul rînd, aş angaja un designer, să amenjeze spaţiul. După, aş mai vedea.

interviu de un cristian

Să mai spulberăm un mit: Mircea Eliade n-a fost niciodată ideolog şi simpatizant al Mişcării Legionare
De cele mai multe ori, ori de câte ori se citează printre artizanii Mişcării Legionare din România, se aduce aminte de aceşti titani ai filozofiei româneşti: Nae Ionescu, Lucian Blaga şi Mircea Eliade. În acest articol, folosind ca sursă site-ul www.ziua.ro, vom cita dintr-o scrisoare trimisă...

Mircea Eliade, filozoful care dormea doar 5 ore pe noapte, pentru a putea citi cărţi Mircea Eliade a fost unul dintre cei mai mari cercetători ai religiei din secolul XX şi un prolific scriitor de ficţiune şi non-ficţiune, de-a lungul a 60 de ani publicând peste 1.300 de titluri. S-a născut la Bucureşti, pe 13 martie 1907, fiind fiul lui George (Ieremia) Eliade, ofiţer în armată,...

Maitreyi şi Eliade: un rezumat al unei iubiri imposibile

CĂUTAREA METODEI
● Adolescentul trăia o admiraţie "aproape
mistică faţă de Orientul antic", era pasionat de Rudolf Steiner, de
yoga (împotrivirea faţă de instinct, arta stăpânirii corpului şi a
gândurilor). Cât de mult s-a adâncit în mistere, în lumea secretă de
care s-a simţit în continuare atras?
● Primele lecturi
orientaliste ale lui Eliade se cantonează, sub influenţă teosofică, cu
precădere în lumea Orientului Apropiat. Era fascinat mai ales de
doctrinele egiptene despre suflet, de magia caldeeană şi persană.
Căutarea metodei, despre care vorbeam mai devreme, l-a condus înspre
misteriile antice, spre antroposofie şi, în cele din urmă, la yoga şi
tantra. Aceste lecturi nu erau simple evadări livreşti. În "Memorii",
el recunoaşte - cu un surâs iro­nic - că, pe vremea aceea, era absolut
convins de adevărul vechilor doctrine şi spera să le pătrundă secretele.

Decizia
de a pleca în India arată că studiile sale academice implicau o
serioasă angajare existenţială. I-ar fi fost mult mai uşor, din toate
punctele de vedere, să studieze în Italia (George G. Mateescu,
directorul Şcolii Române din Roma, îi propusese o bursă doctorală) sau
în Franţa (Nae Ionescu i-a mijlocit lui Sebastian o bursă la Paris). A
preferat însă India, unde îi era accesibilă şi latura practică,
"secretă", a doctrinelor care îl interesau.

Totuşi, Eliade a
trecut repede peste tehnicile psihosomatice yoghine, preferând
exerciţiul pur al minţii sau al "spiritului". După în­toar­cerea în
ţară, opţiunea sa personală se mută treptat de la "magie" spre "gnoză".
Termenul-cheie va deveni "metafizica", în care noţiunea naeionesciană
se topea în cea a "tradiţionalismului" guenonian.


●
Voia să scrie "în felul lui Tolstoi" primul său roman autobiografic. Pe
când scria "Romanul" descoperă "Un om sfârşit" al lui Papini (pe care
îl şi întâlneşte peste ani). Se identifică cu eroul, se descoperă pe
sine. Cum reuşeşte totuşi să respingă identificarea completă, evitând
să se cufunde în eşec?
● E interesantă această opţiune
iniţială pentru modelul tolstoian, pe care îl preţuia mult în jurul
vârstei de 15 ani. L-a depăşit însă repede, după ce a descoperit alţi
autori, Balzac îndeo­sebi. În publicistica de tinereţe numele lui apare
foarte rar şi accidental. În schimb, lectura romanului "Un uomo
finito", la începutul anului 1924, imediat după traducerea lui de către
G. Călinescu, a avut un efect ce va dura toată viaţa. Papini e primul
"erou" cu care se identifică pe deplin, nu prin mimetism, ci prin
des­coperire de sine. Tocmai acest lucru îl face să se revolte, mai
apoi, împotriva lui. Revolta e în bună mă­sură retorică. Eliade găseşte
calea de a se dife­renţia de el, păstrându-l totuşi ca ma­estru. Ceea
ce respinge din Papini este "omul sfârşit", eşe­cul încercării sale de
a se ridica deasupra uma­ni­tăţii. "Diferenţa" consta în hotă­rârea de
a-l de­păşi, adică de a reuşi acolo unde Papini a ra­tat. Nu numai
"Romanul adolescentului miop" poartă această amprentă papinia­nă, ci şi
prima versiune a "întoarcerii din Rai", intitulată "Victorii". Nu a
devenit nici el un "supraom", dar acest efort l-a ridicat, cum bine
ştim, cu mult deasupra contemporanilor săi.


● În
"Roman" îşi manifestă lipsa de credinţă şi refuză să recunoască
autoritatea Bisericii. Trădează această stare de spirit influenţa
primelor lecturi care-i dezvăluie diversitatea religioasă a lumii,
punct central al viitoarei sale opere ştiinţifice?
●
Diversitatea religioasă ca idee nu joacă un rol, decât eventual
indirect, în problema re­la­ţiei tânărului Eliade cu Biserica şi cu
creştinismul în general. Aceasta apare abia în primul an universitar,
sub influenţa lui Nae Ionescu, şi e reflectată în cel de-al doilea
volum al romanului, "Gaudeamus". La întâlnirea cu Universitatea, Eliade
se înfăţişa cu o viziune "păgână" a lumii, pe deplin constituită şi
puternic consolidată de îndelungi lecturi şi de experienţe spirituale.
Nu numai frecventarea religiilor orientale, a misteriilor antice şi a
ştiinţelor oculte, ci şi modelele de trăire creştină precum Brand al
lui Ibsen sau - mai târziu - Kierkegaard îl îndreaptă către un
protototip tragic al eroului în luptă pentru desăvârşirea propriei
"perso­nalităţi" în raport cu un etalon divin.

Aşadar, Eliade
îşi construise deja o religie personală în jurul ideii primatului
spiritului şi a îndumnezeirii omului prin efort propriu. Descoperirea
ortodoxiei, prin Profesorul său, pune în criză acest construct. Criza e
din nou rezolvată în stil eliadian. Pe de o parte, el pro­clamă
ortodoxia drept limanul la care vor ajunge cu necesitate tinerii
generaţiei sale, după un număr de experienţe spirituale dictate de
structura intimă a fiecăruia. Pe de altă parte, el înţelege
creştinismul ca o trăire eroică centrată pe figura lui Isus, cel mai
mare erou religios al umanităţii, şi dă puţină importanţă credinţei în
Dumnezeu sau autorităţii dogma­tice a Bisericii. Era o reformulare a
"pragmatis­mului magic", deşi în 1928 respinge polemic aplicarea
acestei sintagme la viziunea sa religioasă. În ceea ce îl priveşte, nu
a mai atins nici­odată limanul profeţit, rămânând parcă mereu scindat
între Dionysos şi Hristos.
Desigur, o astfel de viziune prea puţin
ortodoxă i-a conferit o deschidere nelimitată spre diversitatea
fenomenului religios. Rezultatele în plan ştiinţific - dar nu numai -
le cunoaştem.


● Înainte de a termina liceul devenise
scriitor. Publicase peste o sută de articole, dar şi povestiri,
impresii de călătorie, chiar şi fragmente din "Romanul adolescentului
miop". Cum s-au "împăcat" de-a lungul timpului romancierul celebru cu
orientalistul / expertul în istoria religiilor?
● Nu numai
că s-au împăcat, dar ei au coexistat într-o complementaritate necesară.
"Romanul adolescentului miop" şi "Gaudeamus" sunt contemporane cu
câteva cărţi pe care nu le-a terminat sau nu le-a mai scris, precum
"Originile gândirii europene" (cu un al doilea volum, intitulat
"Misticismul grec şi originile creştinismului") sau "Introducere în
istoria religiilor". Despre nevoia de literatură a savantului şi cea de
ştiinţă a literatului a scris Eliade însuşi pagini memorabile, pe care
nu le pot rezuma aici fără a le nedreptăţi.


ÎNTOARCERE LA ORIGINI
●
Amintirea adolescenţei pare a-l fi urmărit toată viaţa. Atunci au
început primele sale ambiţii, setea sa de cunoaştere, căutarea
adevărului şi a libertăţii. Practic, şi-a retrăit mereu adolescenţa
închisă într-un cufăr, la Bucureşti?
● Într-adevăr, pentru
Eliade adolescenţa a avut o importanţă mai mare decât în cazul altor
autori, tocmai pentru că atunci a aşezat pietrele fundamentale ale
templului său. Adolescenţa s-a identificat cu acel nissus formativus
desfăşurat sub semnul mansardei. După ce şi-a pierdut ţara, în 1944, şi
o dată cu ea viaţa sa de până atunci, a trebuit să o ia de la început,
la Paris. Bibliografia sa occidentală este în mare parte o reluare şi
desăvârşire a celei româneşti. Nu a mai avut însă acces la perioada
pre-indiană, căci aceasta rămăsese închisă în manuscrisele din
mansardă. De aceea dimensiunile ei se amplifică şi devin aproape
mitice. Abia la începutul anilor '80 a putut să recitească o parte din
aceste manuscrise, inclusiv "Romanul adolescentului miop". Adică
aproape de sfârşit, când întoarcerea la origini poartă încărcătura unui
alt gen de iniţiere.

● În prefaţa "Romanului" v-aţi referit la unele previziuni ale
lui Ioan Petru Culianu în privinţa exegezei operei lui Eliade. Ne
puteţi da mai multe detalii?
● Culianu afirmase că tot ceea
ce s-a scris despre Eliade va trebui rescris atunci când critica
literară va cultiva instrumente mai subtile. Nu a detaliat, dar putem
bănui la ce se gândea. Era vorba în primul rând despre asimilarea unor
discipline umaniste determinante pentru propria-i Weltanschauung
literară, precum istoria religiilor şi filosofiile extraeuropene. Dar,
foarte probabil, se gândea la mai mult, la un lucru pe care îl
profeţise şi tânărul Eliade: deschiderea diverselor ştiinţe umaniste
înspre "cercetarea metapsihică". Proza fantastică a acestuia e
construită pe fenomene din zona supranaturalului, a magiei, ocultului,
esoteri­cului, a căror înţelegere reclamă instrumente mai rafinate
decât cele pe care le posedă în prezent critica literară. Chiar şi
proza sa "realis­tă", căreia îi aparţine "Romanul adolescentului miop",
are nevoie de astfel de instrumente. De exemplu, pentru a surprinde
adâncimea şi implicaţiile unor idei precum "eroicul" sau
"personalitatea", trebuie în mod obligatoriu să recurgi la studiile
religioase şi la aşa-numita "psihologie transpersonală".
PROPRIUL MAESTRU ŞI PROPRIUL ÎNVĂŢĂCEL
●
Lumea şcolii, cu toate constrângerile ei, nu i-a prea plăcut lui
Eliade. De aceea şi-a făurit un fel de lume a lui, practic lumea
cărţilor. Şi-a creat în celebra mansardă propriul univers
in­telectual...
● Liceul şi mansarda sunt două extreme în
topografia bucureşteană a adolescentului miop. Nu se poate spune că i-a
displăcut liceul în sine, dar obtuzitatea profesorilor şi incapacitatea
lui de a se adapta la mediocritatea programei şcolare a făcut ca
centrul vieţii sale in­telectuale să se mute în mansardă. Faptul că,
ulterior, va proiecta în proza sa lumea şcolii ("Pe strada Mântuleasa")
şi a Universităţii ("Apocalips"), ocolind-o pe cea a liceului, vorbeşte
de la sine.

Mansarda devenise locul geometric al acelei "cărări
alături de drum" pe care îi plăcea să păşească. Programa şcolară era
înlocuită prin lecturi sistematice în domenii care depăşeau cu mult
cultura profesorilor săi, tezele prin articole în reviste, notele prin
admiraţia (adesea geloasă) a colegilor săi. Era, de fapt, o şcoală
paralelă în care Eliade îşi era, pe rând, propriul maestru şi propriul
învăţăcel.



● Încă din acea vreme Eliade se vedea
lucrând serios. Coincidentia oppositorum, marele tot, yin-yang, le
întrevăzuse de pe atunci. Exerciţiile spirituale l-au ajutat să-şi
croiască drumul?
● Ideea coincidenţei contrariilor apare în
publicistica sa din perioada studenţiei, atunci când scrie despre
Heraclit, despre taoism sau chiar despre William Blake. Dar drumul
către ideile de atunci sau de mai târziu a fost într-adevăr pregătit în
adolescenţă, când Eliade îşi stabileşte un program de studiu ce
includea aproape toate sferele cunoaşterii umane. Preferinţele sale se
îndreptau desigur înspre ştiinţele "spiritului". În jurul vârstei de 13
ani, bogatele lecturi din zona enciclopedismului popular - Camille
Flammarion îndeosebi - îi revelează aşa-numitele fenomene "metapsihice"
şi superioritatea "spiritului" în raport cu "materia". Aceasta e
originea ideii primatului spiritualului, pe care o va considera mai
apoi caracteristica principală a generaţiei sale. În scurt timp, va
începe să practice o serie de "exerciţii spirituale" culese din diverse
surse sau născocite de el. Exerciţiile erau menite să-i construiască
"personalitatea", concept central în gândirea tânărului Eliade.


●
Mai precis, şi-a construit pas cu pas desti­nul? În yoga, de care nu
era străin, se spune că poţi face orice, dacă vrei cu adevărat. Eliade
a crezut în ideea că va fi geniu până când a fost recunoscut ca atare.
●
Tocmai asta îl învăţaseră diversele doctrine spiritualiste pe care le
frecventa în perioada adolescenţei (ocultismul, teosofia,
"metapsihica"), anume că omul are puterea de a "face" sau schimba
realitatea prin simplul exerciţiu al "spiritului". Trebuia doar să afle
calea, metoda. Iar cea mai apropiată realitate fiind propriul eu,
propria viaţă, Eliade începe să se construiască pe sine şi să-şi
proiecteze un destin. A existat desigur o motivaţie psihologică foarte
personală: insuccesele sale şcolare şi mondene. Dar a ştiut să le
transforme într-un resort către o împlinire superioară. A reuşit să
facă din "cărarea alături de drum" calea regală a pro­priului destin.


●
Suferea de crize de melancolie şi lupta împotriva lor prin diverse
"tehnici spirituale". Ceea ce va numi mai târziu "lupta împotriva
somnului", de exemplu, sau vizualizarea izbânzii. Se poate vorbi despre
o autoiniţiere realizată cu succes?
● Fără îndoială,
procesul de formare căruia adolescentul Eliade i se supune programatic
e mai mult decât o autoeducaţie. El nu se limita la o pedagogie
sentimentală, intelectuală sau morală. Era în primul rând şi, mai
presus de toate, o autoiniţiere spirituală. "Spiritualitatea" în care
se iniţia era însă eminamente păgână. Ea urmărea clădirea
"personalităţii". Aceasta era înţeleasă ca un "organism spiritual"
construit prin experienţă concretă şi interioară, ca o conştiinţă nouă,
ce transcende şi supravieţuieşte fiziologicului. Noua conştiinţă
eliadiană trebuia să fie una "eroică". Nu tipul sfântului îl atrăgea,
ci acela al eroului: în cazul lui, un eroism etic şi ştiinţific. Viaţa
şi opera sa sunt o mărturie indeniabilă că autoiniţierea a reuşit pe
deplin. Că nu era cel mai înalt lucru accesibil lui aceasta e o altă
problemă. Se cuvine să-l judecăm prin ceea ce a vrut să facă. Totuşi,
cei care ştiu ce înseamnă voinţa vor înţelege autoiniţierea sa şi
altfel.

Eliade, calea regală a propriului destin
Despre Eliade în general şi "Romanul adolescentului miop" în special am
discutat cu Liviu Bordaş, de la Special Centre for Sanskrit Studies al
Universităţii Jawaharlal Nehru din New Delhi
● Jurnalul Naţional: Cum l-aţi descoperit pe Eliade? În ce împrejurări v-a căzut în mână "Romanul adolescentului miop"?
● Liviu Bordaş: Era
prin 1984, dar nu eram un adolescent miop. Dimpotrivă, aveam
hipermetropie şi nici nu-mi plăcea să port ochelarii. Drumul pe care am
întâlnit opera lui Eliade a fost unul destul de ciudat şi atipic. Nu e
aici locul să intru în amănunte. Poate factorul principal a fost acela
că m-am născut într-o casă în care exista o bibliotecă filosofică şi în
care filosofia era considerată un lucru serios. Din una în alta,
căutând răspunsuri la mirările tipice vârstei, am dat peste filosofia
indiană.

O reacţie firească împotriva materialismului oficial
mi-i făcuse deja simpatici pe toţi gânditorii idealişti şi
spiritualişti. Dar ceea ce l-a atras pe adolescentul de atunci spre
India antică era faptul că şcolile filosofice indiene nu se mărgineau
la construcţii metafizice, ci ofe­reau căi practice de "realizare" a
ideilor lor. Cu alte cuvinte, descoperisem acel "pragmatism magic" ce-l
fascinase şi pe adolescentul miop încă dinaintea întâlnirii cu opera
lui Papini. Am căutat apoi cărţi care adânceau filosofia indiană şi
autori care făcuseră "experienţa" acesteia. Aşa l-am descoperit pe
Eliade, mai întâi prin primul volum al "Istoriei ideilor şi credinţelor
religioase". A urmat teza de docto­rat, "Psihologia meditaţiei
indiene", care apărea chiar atunci, în fascicole suplimentare, la
Revista de Istorie şi
Teorie Literară.

Ceea ce m-a captat
imediat a fost "mitul" său indian, circulând în numeroase versiuni
folclorizate, despre care a depus mărturie şi Ioan Petru Culianu. Mitul
era indisolubil legat de om, aşa că am căutat să-l cunosc integral,
citind tot ceea ce puteam găsi de sau despre Eliade. Printre primele
texte care mi-au căzut în mână se numărau şi capitolele inedite din
"Romanul adolescentului miop", publicate atunci de Mircea Handoca în
revista Manuscriptum.

Împărtăşindu-mi "descoperirile" colegilor,
aveam să aflu că unii dintre ei făceau sau erau pe cale să facă aceiaşi
paşi pe drumul filosofiei, al orientalisticii, al istoriei religiilor.
În scurt timp am alcătuit împreună un cerc filosofic (informal şi
clandestin, desigur), ce avea să funcţioneze regulat până la sfârşitul
liceului şi care şi-a pus amprenta asupra devenirii noastre. Era în
realitate un grup de prieteni, dar ne uneau în primul rând ideile şi
faptul că fiecare întruchipa, în felul lui, câte un "om sucit". Privind
acum înapoi, îmi dau seama că figura tutelară a grupului era Mircea
Eliade, deşi atunci nu eram probabil conştienţi de acest lucru.
DUBLU EFECT
● Ce a însemnat "Romanul" pentru generaţia anilor '80 în general şi pentru dvs. în special?
●
"Romanul adolescentului miop" a fost pu­blicat, pe bucăţi, în reviste,
între anii 1983 şi 1987. Sub formă de carte, primul volum a apărut în
ianuarie 1988, iar ambele volume în februarie 1989.

Cel dintâi
public al său l-au constituit, aşadar, adolescenţii din ultima jumătate
a anilor '80, adică din perioada politicii de "restructurare" a
regimului comunist. Tocmai cei care au ieşit în viaţa publică prin
revoluţia din decembrie '89. Ei reprezintă generaţia '90, deşi -
aceasta fiind definită în principal pe criterii literare şi politice -
mă îndoiesc că marea lor majoritate se recunoaşte în imaginea sa din
agora. Gene­raţia are, fără îndoială, o fizionomie non-lite­rară şi
non-politică bine conturată şi cel puţin două promoţii individualizate,
care însă nu s-au lansat prin gesturi autorefe­ren­ţiale sau lupte
"generaţioniste". Din câte îmi dau seama (orice generalizare e încă
riscantă), cei mai mulţi dintre tinerii creatori ai anilor '90 au
preferat să-şi vadă de drum singuri sau în grupuri mici şi adesea
sectare. Autarhismul e una dintre trăsăturile lor principale (din
pă­cate, dus uneori până la autism). Se poate spune că cea mai mare
parte a generaţiei anilor '90 a fost tăcută ca "generaţie", acei care
au ales alte căi decât literatura sau critica literară refu­zând a se
recunoaşte în aşa-zisul "nouăzecism".

Această necoagulare
generală - în afara lite­raturii şi politicii - merită o cercetare
serioasă, cu atât mai mult cu cât tinerii anilor '90 sunt singurii care
au traversat o răsturnare de valori integrală (adică în toate planurile
vieţii: psihologic, politic, cultural) în perioada lor formativă. Din
acest punct de vedere - esenţial pentru naşterea unei generaţii - ei
sunt singurii comparabili cu tinerii anilor '20 (aşa-numita generaţie
1927). Tinerii deceniului '50 nu intră aici în discuţie, căci
răsturnarea valorică căreia i-au fost victime avea un sens invers, de
la li­bertate spre captivitate.

Spuneam în prefaţa "Romanului
adolescentului miop" că ar fi interesant dacă s-ar putea strânge între
coperţile unui volum mărturiile foştilor adolescenţi ai anilor '85-'89
despre întâlnirea lor cu romanul lui Eliade (şi, în ge­neral, cu
personalitatea acestuia). Că se va vedea atunci cum romanul a
influenţat nu doar opţiuni existenţiale, ci a contribuit, direct sau
indirect, şi la orientarea politică a generaţiei care a ieşit în stradă
în decembrie 1989 şi, mai ales, în aprilie-iunie 1990.

Scepticii
vor răspunde că exagerez importanţa unui roman cu totul apolitic, că îi
atribui un rol pe care nu l-a avut sau nu putea să-l aibă. Ar însemna
să uităm tirajele cărţilor din acea vreme, viteza cu care se vindeau
unii autori şi impactul lor asupra cititorilor lipsiţi de alte căi de a
depăşi o realitate frustrantă. Afirmaţia mea se baza pe sondarea unui
mare număr de prieteni şi cunoscuţi din acea perioadă, pentru care
descoperirea lui Eliade - cel mai adesea chiar prin "Roman" - a
însemnat deschiderea spre lumea României interbelice şi a exilului
postbelic. Puşi să aleagă între cele două Românii, ei au optat pentru
"cealaltă", pentru România interbelică şi pentru lumea liberă în care
se refugiase o mare parte a elitei sale. E adevărat, între timp, după
alte itinerarii ideologice, unii dintre ei au şters din propriul trecut
frecventarea adolescentină a lui Eliade. În cazul lor, mărturia nu se
va produce decât, probabil, la o vârstă mai serenă.

În ceea ce
mă priveşte, lectura "Romanului"a avut acest dublu efect. Întâi în plan
"existenţial". El nu semăna cu nimic din ceea ce citisem până atunci
din literatura română şi, în general, din genul Bildungsroman-ului.
Protagonistul lui oferea un model al adolescenţei radical diferit de
cel moralist sau suav sentimental cu care încercau să ne anestezieze
lecturile şcolare. Nu vreau să repet ceea ce am spus în prefaţă. În
scurt timp Eliade a ajuns să-mi influenţeze şi vederile politice: am
devenit un anticomunist şi pro-european convins. Ascultam Radio Europa
liberă - adesea împreună cu prietenii -, pentru a afla noutăţi despre
el şi despre generaţia exilată. Ţin minte că, după moartea lui, în
aprilie 1986, a urmat o serie de emisiuni foarte bogate şi
interesante. Aşa ne-au găsit şi evenimentele din decembrie '89 de la
Timişoara: cu urechile lipite de Europa liberă, urzind conspiraţii şi
manifeste anticomuniste.

Ascendenţa lui Eliade asupra creaţiei
noilor generaţii post-decembriste e un subiect prea vast pentru a-l
putea aborda aici. E suficient să menţionez literatura non-ficţională,
a "mărturiei", sinceritatea dusă chiar până la violenţă, predilecţia
pentru sacru şi eros (nu însă şi pentru al treilea termen al ecuaţiei:
moartea), atracţia unor discipline ca studiile orientale şi istoria
religiilor.

Alchimia transformării…
"Înfiorătoarea impotenţă a tinereţii... atât de mediocră, plată... Şi
cu toate acestea are întotdeauna dreptate", afirma Mircea Eliade
într-unul dintre eseurile sale de maturitate. Acesta să fie oare
motivul pentru care "Jurnalul unui adolescent miop", dar şi continuarea
sa firească, "Gaudeamus", au rămas ascunse prin ungherele vreunui
sertar, timp de 60 de ani, fără să vadă lumina tiparului?

Păcatul
de a fi fost scrise în adolescenţă, la o vârstă când - spune Eliade -
singura originalitate vine din faptul că tinerii nu înţeleg bine
anumite lucruri, pe care mai târziu, când le vor înţelege, nu le vor
mai spune, pentru că nu vor mai fi interesaţi? Ipoteză demnă de luat în
calcul. De altfel, criticul literar Eugen Simion considera "Jurnalul
unui adolescent..." în cartea sa "Mircea Eliade, spirit al
amplitudinii" "un program ambiţios, pe care romancierul, mult prea
tânăr, nu l-a putut traduce într-o formă satisfăcătoare estetică".


CHIMIA REALITĂŢII
Dar
dincolo de această chestiune a frumosului, care până la urmă ţine de
gust - frumuseţea este în ochii celui care priveşte -, rămâne o
mărturie literară şi documentară incontestabilă a literaturii de tip
memorialistic. Totodată şi un mic îndreptar "know-how" despre modelarea
personalităţii. General valabilă şi pentru adolescenţii de astăzi,
deoarece, după cum scria criticul literar Dan C. Mihăilescu într-o
prefaţă a unei alte ediţii a romanului: "Experienţa edificării de sine
prin chimia realităţii în jurnalul personal rămâne una de disciplinare
fundamentală". Este moştenirea pe care o lasă posterităţii acest "geniu
al pubertăţii" în aparent neasamblatul său "manual şi panoplie a
sincerităţii", după cum spune acelaşi Dan C. Mihăilescu.

Viaţa
lui Mircea Eliade cunoaşte de la bun început un traseu plin de
descoperiri miraculoase. Îşi capătă numele de Eliade, deşi pe tatăl său
îl chema Ieremia, din superstiţia că o dată cu numele preluat de la
Heliade Rădulescu ursitoarele îi vor hărăzi băiatului şi un destin la
fel de fabulos. Iar, ca unul dintre cei aleşi de soartă, Eliade are de
timpuriu atât conştiinţa acestui fapt, cât şi voinţa de a-l împlini.

"Jurnalul
unui adolescent..." reprezintă tocmai efortul unui băiat de 15 ani de
a documenta cu grija unui arhivar bătrân această împlinire sau iniţiere
în virilitate, după cum o numeşte criticul Liviu Bordaş. Iniţiere care
înseamnă lupta cu sentimentalismul şi melancolia, cu imitaţiile şi
soluţiile comode. Cel iniţiat devine Erou, în cele din urmă,
adolescentul miop fiind abandonat în spate, deoarece nu mai poate
participa la viitor, iar balastul trecutului este deja mult prea greu.
NOMINALIZAT LA NOBEL
La
fel de interesant este modul în care apar aceste două cărţi în România.
Multă vreme după ce au fost puse pe hârtie, cele două romane au
circulat doar în cercul de prieteni intimi ai scriitorului, publicul
larg luând cunoştinţă doar de anumite fragmente din romane, publicate
în periodice ale vremii. La vremea când "Jurnalul unui adolescent miop"
apărea în ţară sub îngrijirea lui Mircea Handoca în anii '80, autorul,
acum un consacrat filosof al religiilor, este reabilitat parţial de
Ceauşescu, în numele unei politici de mândrie naţională. În fapt, doar
"Maitreyi" şi o serie de nuvele care nu contraziceau interesele de stat
sunt publicate. Sprijinul concret al oficialilor politici însă nu apare
şi, nominalizat de două ori pentru Premiul Nobel pentru literatură, în
1979 şi 1980, Mircea Eliade nu îl obţine niciodată. Din întreaga sa
operă ştiinţifică, politrucii duplicitari nu permit decât publicarea a
cinci lucrări: Aspecte ale mitului, Contribuţii la Filozofia
Renaşterii, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Istoria credinţelor şi
ideilor religioase primele două volume.

"Jurnalul unui
adolescent..." vine pe acest fond claustrofobic şi alienant cu povestea
unor experienţe trăite la graniţa dintre li­bertate şi anarhie.
"România acelui tânăr licean era alta, era ţara în care adolescenţii
optzecişti căutau azil", scrie criticul Liviu Bordaş în prefaţa cărţii
editate în actuala colecţie Biblioteca pentru toţi.

Eliade era
elev al Liceului Spiru Haret din Bucureşti când a început să strângă în
caietele sale fapte şi întâmplări ale adolescenţei. Mai mult, devine
unul dintre ctitorii şi principalii colaboratori al periodicului scos
de liceu. Dacă în liceu are probleme cu profesorii neînţelegători şi cu
anumite materii, în clasa I de liceu rămâne corigent în acelaşi timp la
română, franceză şi germană, în afara şcolii "devorează" operele
complete ale lui Hasdeu, Voltaire, Balzac, dar şi Giovanni Papini - cel
care îl va inspira prin "Un uomo finito" să înceapă lucrul la "Jurnalul
unui adolescent miop".

O dată cu numărul crescând al
jurnalelor pe care le ţine, pe diverse domenii, tânărul Eliade începe
să consacre o vastă cantitate de timp şi energie unui cult al voinţei.
Voinţa devine la Mircea Eliade un zeu căruia adolescentul îi aduce
"ofrande" bizare prin care se îndura să fie flagelat or să înghită
dezgustătoare insecte în numele străduinţei. Prin toate aceste eforturi
susţinute de voinţă, asceză şi renunţare prin lupta cu mediocritatea,
cu duşmanii din afară, dar şi dinlăuntru, viitorul istoric al
religiilor se străduieşte să se descopere pe sine, să ajungă la el
însuşi şi nu ca alţii, comentează criticul Bordaş.
De aceea poate
romanul prefigurează operele de maturitate ale lui Eliade. Obiceiul de
a scrie frumos este dat la o parte, iar ceea ce contează este omul din
scriitor şi experienţele decisive. Iar cea care capătă greutate este
întrebarea, şi nu neapărat răspunsul.
ŞEF AL GENERAŢIEI TINERE
În
martie 1928, când a terminat de scris "Gaudeamus", conti­nuarea pe care
o considera naturală la "Jurnalul...", Eliade nu mai era adolescentul
miop care avea probleme cu profesorii la şcoală, ci intrase cu drepturi
depline în maturitate ca "şef al gene­raţiei tinere". După propriile
lui confesiuni în "Amintiri", viaţa de student se apropia de sfârşit,
iar toate acele momente trebuie "prinse" şi păstrate într-o carte.

Cartea
începe să o scrie în iarna acelui an, 1928, şi scrie, ca de obicei,
noaptea, dar curând este atât de prins în această acţiune, că începe să
scrie zi şi noapte la el. Exerciţiile de voinţă din adolescenţă îşi
arată acum rezultatele, iar Mircea Eliade poate scrie neîntrerupt până
la 18 ore pe zi.

Pentru a fi sigur că nu va fi întrerupt în
munca sa de logodnica sa, Rica, sau de vreun prieten care doreşte să
socializeze, să-i piardă preţiosul timp, părăseşte temporar mansarda de
pe Strada Melodiei în favoarea unui loc retras de la Clinceni.

Pe
măsură ce se apropie de sfârşitul acestei cărţi, începe să realizeze că
şi el se apropie de sfârşitul unei perioade din viaţă. De aceea, dacă
prima parte a romanului "Gaudeamus" are un caracter autobiografic,
copiat din viaţa de student a lui Eliade, continuarea este o pură
ficţiune. Fiindcă "Gaudeamus" nu mai depindea atât de hotărâtor de un
jurnal ţinut la zi. Un fenomen atât de ciudat precum adolescenţa se
terminase, iar singurul lucru care putea salva cartea de banalitate era
iubirea. Care trebuia să se transforme în ură. Una de proporţii
cosmice.

Liviu Bordaş mai scrie despre "Gaudeamus": "Acum
dragostea trebuie să descopere existenţa noneului, a acelei lumi peste
care eroul trebuie să treacă. Iar eroismul la Eliade înseamnă, în acest
moment de timp, renunţarea la dragoste. Pentru a trece peste primejdia
mediocrităţii şi a deveni erou trebuie să renunţe la viaţa alături de
Nişka şi Rica, prezenţele feminine din viaţa sa pe care decide să le
includă în carte".

De aceea, finalul romanului aduce căsătoria
logodnicei sale cu un ofiţer de Marină, destrămarea grupului de
prieteni pe care-l strânsese în jurul mansardei de pe Melodiei şi
plecarea lui în India.

Ca o întâmplare ironică a vieţii,
primul cititor al manuscrisului va fi tocmai Rica Botez, logodnica sa,
care află din carte că a fost căsătorită de autor cu altcineva. "Deşi
impresionată de calitatea scrierii, este profund dezamăgită de cursul
pe care îl urmau evenimentele descrise din roman", menţionează Eliade
în "Amintiri". Cu toate acestea, în realitate, scriitorul nu se
desparte chiar atât de brusc de obsesiva sa iubire, iar corespondenţa
cu ea durează încă luni bune după plecarea lui Eliade în India, la
studii. Despărţiţi de continente şi oceane, dar şi de sentimente
contrarii. Eliade sperând la eliberarea din mediocritatea tinereţii,
Rica aşteptând o reîntoarcere. Ea dispare definitiv din scrierile lui
Eliade o dată cu caietele "Şantierului", împlinindu-se astfel
"profeţia" lui Eliade din "Gaudeamus" cum că "zarurile au fost deja
aruncate".

Hotărât să prezinte lumii cele două romane, "Jurnalul
unui adolescent miop" şi "Gaudeamus", Mircea Eliade va primi un
dezamăgitor şi categoric răspuns din partea Editurii "Cartea
Românească". Editura nu publică decât autori consacraţi deja sau tineri
romancieri de succes precum Ionel Teodoreanu. Până în 1937, când acesta
reuşeşte să tipărească câteva fragmente din această celebră, dar şi
anonimă carte la "Viaţa Literară", doar apropiaţii lui Eliade vor fi
cei care reuşesc să vadă şi să citească paginile manuscrisului.

Gabriel GHEORGHIU – O scrisoare de la Mircea Eliade în corespondenta Floricăi T. Câmpan

Daniela PETROSEL – Mircea Eliade si Legiunea
Marile personalităti ale literaturii interbelice continuă să fascineze cercetătorii literari, fie si numai pentru că au fost prea multă vreme subiecte tabu. Supusi unor recitiri lucide, adesea tendentioase, putini sînt autorii acelei perioade cărora nu li se pun în cîrcă vini politice reale sau imaginare. Un astfel de autor, tălmăcit si răstălmăcit de cărtile criticii postrevolutionare este Mircea Eliade. Cu scopul declarat chiar din titlu, de a atinge delicata chestiune a relatiei lui Mircea Eliade cu miscarea legionară, cartea Mihaelei Gligor, Anii tulburi: 1932-1938 (EuroPress Group, 2007), este o incursiune în trecutul politic (si nu numai) al cunoscutului istoric al religiilor. Cercetătoare în cadrul Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române, autoarea a manifestat un interes constat în analiza textelor acestui autor, implicîndu-se în diferite proiecte nationale si internationale axate pe figura originalului gînditor.
Puternic ancorat în cercetarea obiectivă si minutioasă a majoritătii documentelor ce tratează această chestiune, tangential sau avînd-o drept temă centrală, prezentul volum îsi propune să scoată la iveală, acolo unde există, adevărurile incomode. Demersul nu suferă de teama posibilelor acuze de demitizare, căci puterea documentelor este invocată la tot pasul si consolidează statutul stiintific al lucrării. Structurîndu-si logic volumul, autoarea este extrem de grijulie cu fixarea obiectivelor cărtii, numind cu acribie aspectele pe care nu intentionează să le trateze; ghicim în această atitudine, pe de o parte, precautiile pe care fiecare cercetător simte nevoia să si le ia, pus fiind în fata unor probleme asa spinoase – cum sînt în acest caz chestiunea evreiască si extremismul lui Mircea Eliade. Pe de altă parte, simpla apropiere timid exegetică de colosul operei lui Eliade determină instantaneu o miscare de retragere si de regrupare prin selectarea aspectelor urmărite. Însă aceste excesive precautii o determină pe autoare să fie extrem de retinută în interpretarea faptelor; ea nici nu-si propune acest lucru, intentia fiind explicită: „Nu avem în vedere trasarea unei concluzii ferme si finale, ci intentionăm să punem fată în fată acele texte, ale lui Eliade si ale ideologilor Legiunii, care operează cu un limbaj comun”. Evident că, oricît am încerca să fim de temperati, formularea unor concluzii este inevitabilă. Dar tocmai această raportare consecventă si onestă la documente permite înregistrarea unor opinii pe cît posibil apropiate de adevărul faptic si ideatic. De aceea, autoarea optează pentru un bogat inventar de studii exegetice, românesti si străine. Frecvent invocată este lucrarea lui Mac Linscott Ricketts, Rădăcinile românesti ale lui Mircea Eliade, poate datorită perspective exterioare, neîmbibate de nationalism protector, la fel cum, pentru a demonstra absenta antisemitismului în scrierile lui Eliade, autoarea se sprijină pe concluziile unor autori evrei, ca Norman Manea sau Douglas Allen.
Raportarea lui Eliade la Miscarea Legionară este precedată de o succintă prezentare a resorturilor lumii culturale si politice românesti care au determinat aparitia nationalismului furibund de început si mijloc de secol XX. Într-un fel motivat de presiunile externe ce se făceau asupra guvernelor României de a modifica articolul din Constitutie ce ar fi permis înregistrarea cetătenilor de origine evreiască, discursul antisemit prinde destul de bine la pătura intelectualilor români, mai ales în rîndul celor cu veleităti politice. De aceea, si concluzia autoarei: „antisemitismul trebuie tratat ca parte integrantă a întregii istorii interbelice a României”. Generate si întretinute de un anumit climat, ideile xenofobe si antisemite, în unele cazuri discret si periferic exprimate, ale lui M. Kogălniceanu, Vasile Conta, Ioan Slavici, Nicolae Iorga sau Octavian Goga sînt dublate de declaratiile bătăioase ale oamenilor politici, pentru care, nimic nou, discursul politic urmărea adunarea de capital electoral. Urmărirea destinului lui Eliade implică atingerea unor problematici înrudite, evolutia Miscării Legionare, înfiintarea asociatiei Citerion, scandalul din 1934, legat de aparitia romanului lui Mihail Sebastian De două mii de ani si a prefetei ce-l însotea, semnate de Nae Ionescu etc. În legătură cu autorul Stelei fără nume, mi se pare binevenită introducerea în prezentul studiu critic a unor fragmente din Jurnalul acestuia, care oferă o altă imagine asupra faptelor si articolelor lui Eliade. Căci mai mult decît explicatiile ulterioare ale criticilor, interesează si modul în care erau percepute în epocă optiunile si actiunile lui Eliade. Iar dincolo de atacurile virulente din presă ale adversarilor, părerile unui prieten, direct interesat de evolutia gîndirii unui camarad, nu pot decît să multiplice fericit perspectivele. În acelasi context, al explicării fascinatiei generate de dezideratele spirituale ale extremei drepte, am putea include si părerea autorului Dimensiunii românesti a existentei. Căci, animat de dorinta de a sintetiza miscările ideologice ale contemporanilor, Mircea Vulcănescu scrie, în 1934, studiul intitulat Spiritualitate. Distingînd trei mari categorii, în functie de acceptiunile – culturale, duhovnicesti sau ale definirii interioritătii – pe care adeptii le dau termenului de spiritualitate, autorul îl include pe Eliade în a treia categorie. El apare alături de Emil Cioran, Eugen Ionescu si multi altii, iar ce-i uneste este sensul căutării unei noi spiritualităti, dar una care mizează pe atributele interioritătii. Iar abordarea lui Vulcănescu precede ceea ce exegetii lui Eliade au remarcat ulterior în legătură cu optiunile spiritual-politice ale istoricului religiilor.
Aderarea unor intelectuali marcanti la Miscare se explică cel mai adesea prin dorinta acestora de a găsi o cale de regenerare spirituală si mai putin prin necesitatea asumării unei ideologii politice. De altfel, multi dintre încriminatii interbelici nu au fost membrii activi ai Gărzii, ci au sustinut-o prin articole si aderări publice. Se prea poate însă ca tocmai acest tip de popularizare să fi fost mai util Legiunii decît simpla implicare efectivă. Mai ales că, în cazul lui Eliade, implicare efectivă există, fie si numai prin participarea la campania electorală din 1937. Mai mult decît manifestare a unui fascicul de idei care contrazic, nuantează sau îmbrătisează doctrina Legiunii, această perioadă reprezintă pentru Eliade fundamentarea unor directii de cercetare pe care le va dezvolta tot restul vietii. Cursurile si seminariile pe care le tine la Universitatea din Bucuresti, ca asistent onorific al marelui profesor Nae Ionescu, au o tematică pe care o vom regăsi ulterior în marile tratate de istorie a religiilor.
Discursul ortodoxist si cultivarea vechilor traditii religioase populare au fost extrem de tentante pentru tinerii intelectuali idealisti. Eliade s-a recunoscut tocmai în acest filon al miscării, iar comentatorii lui (Ioan Petru Culianu, Sorin Alexandrescu etc.) sînt în unanimitate de acord că nu atît dimensiunea politică, cît cea religioasă l-a apropiat fatal aproape de Legiune. Viitorul istoric al religiilor nu putea sta departe de o grupare care proclama regenerarea spirituală si cultivarea virtutilor românismului. Acest din urmă concept, mai precis acceptiunile pe care el le primeste în articolele lui Eliade si în manifestele Legiunii, este prezentat de autoare într-un capitol cu o problematică delicată, dar centrală pentru această carte, Antisemitism si românism la Mircea Eliade. Concluziile autoarei converg spre ideea că Eliade nu întelege prin românism ceea ce îndeobste au înteles legionarii, adică „sovinism, antisemitism, politici de restrîngere a drepturilor minoritătilor, anticomunism si entuziasm pentru fascismul italian si national-socialismul german”; pentru el conotatiile termenului veneau din traditia scrierilor lui Kogălniceanu, Eminescu si Hasdeu, semnificînd o realitatea deasupra politicii. În acelasi timp, un autor îndeaproape preocupat de resorturile simbolice ale mortii nu putea ignora o grupare care teoretiza această problemă. Ideea mortii legionare, răspîndită prin textele manifeste si întărită prin mediatele cazuri Ion Mota si Vasile Marin, depăseste sfera idealistă a patriotismului si a cultului mortii si se încarcă de conotatiile negativ-ucigase ale echipelor mortii.
Remarcam anterior primatul documentelor în constituirea sensurilor acestei cărti, însă, în cele din urmă, tot de un joc al perspectivelor avem parte. Iar de acest lucru nu este în nici într-un fel vinovată autoarea. Dificultatea stabilirii cu exactitate a măsurii în care Eliade a fost legionar rezidă în relativitatea faptelor si a afirmatiilor, în nesfîrsita serie a conotatiilor unui termen si în semnele devenirii sensurilor sale. Altfel nu ne-am explica de ce un articol interbelic al lui Eliade este simultan atacat de contemporanii lui din cauza ideilor de stînga si valorificat de cercetătorii săi ca un manifest legionar. De fapt – si lucrul acesta e evident chiar si în această perioadă scurtă de timp, 1932-1938 –, modul în care Eliade însusi receptează fenomene si indivizi se modifică, înscriindu-se unei dinamici firesti. Delimitarea pe care o face între intelectuali si oameni politici nu-l împiedică ulterior să se implice, destul de activ, în politica extremei drepte. Iar afirmatiile lui Eliade din memorii păcătuiesc în felul în care orice rememorare o face, oferind/inventînd explicatii ulterioare; iar această privire retrospectivă se prea poate să ignore motivatiile faptelor trecute, nu din rea-credintă, ci dintr-o inerentă re-evaluare.

Mircea Eliade si Legiunea - mit si realitate
http://www.dntb.ro/sfera/arhiva/54/ioanid.htm

Mircea Eliade scria la ziar pagini de istorie a religiilor

Mircea Eliade si conditia umana (II)Din capul locului, trebuie sa contestam opinia acelora care considera ca Mircea Eliade nu întelegea conditia umana, ca nu s-a transpus în suferintele prietenului sau Mihail Sebastian, dovada ca i-a luat apararea în mai multe articole si îi va acorda dreptul de a fi în acelasi timp "evreu, român si dunarean". El va gasi chiar ca fraza cu care Nae Ionescu îsi încheie prefata la De doua mii de ani, pe care Eliade a citit-o în manuscris - "Iuda va agoniza pîna la sfîrsitul lumii" - îsi are explicatia în conditia evreului în istorie, conform careia suferinta îi este consubstantiala. Semnificativ e si faptul ca Eliade nu vede în aceasta prefata un document antisemit, caci "a fi antisemit înseamna a lua atitudine decisiva contra evreilor, a-i socoti inferiori, snapani, primejdiosi etc. Din prefata d-lui profesor Nae Ionescu nu descifram aceasta atitudine intransigenta fata de evreime".
Raporturile lui Eliade cu Nae Ionescu si Mihail Sebastian tin tot de întelegerea conditiei umane. Mai mult, Eliade condamna antisemitismul si inconsecventa politica, scriind: "Ce cautam noi, românii, la dreapta sau la stînga, n-am înteles niciodata. Cum putem noi imita hitlerismul care persecuta crestinatatea sau comunismul care incendiaza catedrale, îmi sta mintea în loc, dar nu înteleg. Huligani si barbari sînt si comunistii incendiatori de biserici - ca si fascistii prigonitori ai evreilor" (p. 56). Si cel mai bine este definit spiritul vremii din perspectiva conditiei umane într-un articol din "Vremea", scris de Eliade tot întru apararea lui Sebastian: "Daca te revolti atunci cînd oameni nevinovati sînt batuti salbatic de niste lichele sau niste imbecili - atunci esti jidanit. Si daca ai curajul (ce e drept cam rar) de a te împotrivi unor oameni care cer excluderea totala a evreilor din viata publica si comerciala a tarii - atunci tot jidanit se cheama ca esti. Sau daca spui ca iudaismul este o grandioasa revolutie spirituala, ca crestinismul este împlinirea profetiilor iudaice, ca semitii sînt oameni, si înca oameni care au colaborat cu forte magnifice la creatia acestei civilizatii europene, ca Sfîntul Pavel, Spinoza, Einstein si altii, nenumarati, au fost evrei si s-au mîndrit a fi evrei - atunci esti ori "filosemit", ori "jidanit"" (p. 58).

Acest pasaj marcheaza cît de adînc poate însemna istoria un om, cît de potrivnica îi poate fi la un moment dat orice atitudine normala, cît de condamnabil e sa traiesti firesc! Intoleranta de orice fel nu tine de verticala istoriei, ci numai de oscilatiile ei orizontale. Desigur, e imposibil sa putem reconstitui prin traire situatia prin care a trecut Mihail Sebastian dupa aparitia cartii sale prefatate de Nae Ionescu! O carte semita cu o prefata antisemita. Reactiile au fost de natura unui "linsaj literar si chiar mai mult", cum scrie Tesu. Iar gestul lui Eliade de a-si apara prietenul devine major, de proportia unei judecati solomonice, atunci cînd în revista "Vremea", nr. din 5 august 1934, publica articolul Crestinatatea fata de iudaism, care este poate cel mai solid si nobil text de aparare teologica a evreimii întregi. Tema articolului este "problema mîntuirii evreilor" si Eliade demonstreaza ca "nici textele evanghelice, nici Biserica ortodoxa nu spun precis ca toti evreii sînt damnati în vecii vecilor, pentru faptul ca sînt si au ramas evrei".

Eliade se bazeaza pe libertatea Harului, care poate mîntui pe oricine, deci si pe evrei. Bazat pe bula Papei Inocentiu al X-lea, divine pietati derogantem, Eliade arata ca mila divina "e nesfîrsita si nu tine seama de specii umane". Ceea ce este valabil pentru pacatosii crestini e valabil si pentru pacatosii evrei, caci numai ei vor fi damnati, nu si cei buni, caci spunea Isus: "Veti muri în pacatele voastre". Deci numai fiii Diavolului vor fi damnati pe veci, ceilalti, indiferent de rasa, vor fi mîntuiti. Si Eliade spune ca nu exista nici un text evanghelic în care sa se scrie ca toti evreii sînt fiii Diavolului: "Ce înseamna a fi evreu? A pastra vechiul legamînt, a starui în Avraam. Spune undeva Biserica ortodoxa ca aceia ce staruie în Avraam vor fi damnati? Spune undeva Biserica noastra ca evreii, întrucît sînt evrei, nu-si pot gasi mîntuirea? Nu".
Conditia umana a evreilor, din punctul de vedere al mîntuirii, este aceeasi cu a tuturor crestinilor. Doar fiii Satanei vor fi damnati pe veci. Eliade pune din acest punct de vedere egal între crestinism si iudaism. Si predica lui culmineaza cu aceasta frumoasa concluzie: "Vasazica nu e vorba nici de rasa, nici de neam, nici de semintie; nu e vorba nici de evreu, nici de pagîn, nici de ateu - este pur si simplu vorba de fiii lui Satan si de îngerii lui. Cine urmeaza calea raului, cine participa la rau si colaboreaza la victoria raului în lume - acela e pierdut. Nu pentru ca e evreu sau pagîn. Ci pentru ca a acceptat valorile întunericului, pentru ca s-a robit Satanei". Mai mult, Mircea Eliade considera ca "nu toate faptele necredinciosilor sînt pacate" si, pe deasupra, conditia evreilor nu trebuie asociata cu aceea a lui Iuda, care nu are "de-a face cu evreii", fiindca este "faptura cea mai nefericita de pe acest pamînt. Caci era scris ca el sa-l vînda pe Isus; fara de care nu s-ar fi împlinit Scripturile. E un damnat. Dar pacatul lui Iuda este si va ramîne pacatul lui Iuda - nu al lui Israel, si nici al iudeilor". Aceasta este o replica indirecta data lui Nae Ionescu si o splendida aparare nu numai a lui Sebastian, ci si a evreilor în general. La care se adauga si "pacatul" lui Eliade si al profesorului sau, Nae Ionescu, acela de a încalca adesea canonul 11 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, "care nu da voie crestinului sa aiba relatii cu evreii". Dimpotriva, daca acesta este spiritul Bisericii, atunci sa încalcam cu toti crestinii acest canon nebunesc!

Mircea Eliade si conditia umana (I)În cartea sa Mircea Eliade si evreii, Tesu Solomovici nu are argumente de ordin metafizic sa-l apere pe Eliade, dar îl apara cu mijloacele logicii, ale bunului-simt si ale instinctului sau sanatos de ziarist. Pacat ca este asa de umil, de "diplomat", cu opiniile de haita. Dar aceasta atitudine face parte din strategia de piata a lui Tesu, care nu scrie o carte fara sa nu se gîndeasca la cîstig, de aceea "istoriile" sale nu prea sînt luate în serios, sînt considerate "afaceri", un fel de antologii pe gustul tuturor, desi travaliul este considerabil, cum se întîmpla si în cazul acestei carti despre Eliade, ca si al Jurnalului indirect al lui Mihail Sebastian, ca si în cazul cartii despre Antonescu si altele. Fiindca Tesu vrea sa împace si capra si varza, sa atace si probleme spinoase, de esenta, cum este problema evreiasca, dar sa faca si ghiseft. Iar compromisul în planul ideilor îl costa. Dovada ca, în cartea sa, el e si de partea detractorilor lui Eliade, dar si de partea lui Eliade, fiindca stie sau simte ca acesta e un titan al culturii. Atitudinea lui Tesu, care ascunde un interes comercial, e de înteles, e semnificativa pentru întelegerea atitudinilor negatoare, intolerante fata de Eliade, gen Lavi. Dar tot Eliade ne scoate din impas, ne lamureste de ce se întîmpla acest fenomen. În faimoasa lui scrisoare catre Gershom Scholem, Eliade arata ca "raceala" dintre el si Mihail Sebastian are drept cauza un mal entendu, ca este "consecinta unei suparatoare neîntelegeri. Sînt raspunzator de aceasta neîntelegere. Tocmai de aceea moartea tragica a lui Sebastian, în primavara anului 1945, a constituit pentru mine un soc aproape traumatic, caci ultima posibilitate de a lamuri neîntelegerea a disparut".
Si detractorii evrei ai lui Eliade sînt victimele unei astfel de neîntelegeri sau unor "erori de fapt", cum scrie Eliade, care pune la punct lucrurile, care rectifica erorile punct cu punct, poate de aceea detractorii nu iau în seama acest document zdrobitor. Probabil ca le este mai convenabila ceata, mai profitabila ambiguitatea în care se scalda. Eliade îi lamureste lui Scholem tot subtextul epocii si mai ales de ce Sebastian, ca si el si multi altii, "nu s-a îndepartat de Nae Ionescu atunci cînd acesta a devenit ideologul Garzii de Fier". Apoi îi arata cîte necazuri i-a pricinuit lui Sebastian "aceasta fidelitate", care s-a pecetluit "în lacrimi, la capatîiul lui Nae Ionescu, care tocmai murise". Si Eliade continua sa lamureasca si alte neîntelegeri, cum ar fi aceea de "doctrinar al Garzii de Fier", pe care i-au atribuit-o unii evrei. Din Jurnalul lui Sebastian rezulta cît a suferit el din pricina acestei perpetue neîntelegeri. Este aici problema platoniana a fidelitatii si infidelitatii. Este chiar esenta conditiei umane. Fidelitatea fata de cineva genereaza infidelitate fata de altcineva. Nu putem fi în acelasi timp fideli si Diavolului, si Bunului Dumnezeu. Josif Hechter (Sebastian) a suferit fiindca s-a zbatut între fidelitatea fata de Nae Ionescu si fidelitatea fata de rasa sa. Neîntelegerea care persista apartine nu lui Eliade sau Sebastian, care si-au exprimat franc punctul de vedere, ci interpretilor lor rauvoitori de ieri si de azi, care sînt incapabili sa înteleaga dependenta conditiei umane de contextul istoric, care în acea epoca se caracteriza prin fervoarea tinerei generatii, de fapt, a popoarelor Europei pentru lideri si dictatori luminati. Dictatorul era vazut ca o persoana providentiala. Pe fundalul unor perioade istorice nefaste, fanariote, care a aruncat Europa în haos, salvarea era vazuta ca venind din partea dictatorilor. Asa se explica de ce oameni ca Eliade si Sebastian au fost suporteri înfocati ai unui lider fascinant ca Nae Ionescu, cum arata Eliade în scrisoarea catre Scholem. Asa se explica chiar fanatismul "generatiei 1928" fata de un Zelea Codreanu. Ca si admiratia mareata pentru Ion Antonescu, care în ultimul mesaj adresat Germaniei, din 21 august 1944, spunea: "Eu nu sînt un supraom" si cu toate acestea "sînt singurul conducator de stat din Europa care poate sa mearga în mijlocul poporului fara garda de corp, fara sa aiba teama ca i se va întîmpla ceva", atît de mult a fost Maresalul iubit de popor! Si asemenea miscari de fidelitate fata de dictatori se pot descrie în toate tarile din acea vreme. Haosul genereaza o astfel de orientare a popoarelor. Azi, cel putin la noi, nu traim o aceeasi nevoie populara? E timpul acum sa vorbim despre lectia lui Mircea Eliade privind absolvirea suferintelor umane pe acest pamînt prin mîntuire.