Rebreanu[v=]

Rezumarea primului mesaj :

LIVIU  REBREANU-
Viaţa e nimicitoarea iluziilor.

BNR – omagiu lui Rebreanu


Împlinirea a 125 de ani de la naşterea scriitorului Liviu Rebreanu va fi marcată de BNR prin pune... citeşte mai mult

Inedit- Închisoarea lui Liviu Rebreanu de la Gyula



Puţini ştiu că Liviu Rebreanu a stat în închisoare în Ungaria şi România. Manualele şcolare dau deoparte subiectul, iar internetul nu oferă prea multe informaţii cu privire la acest episod. După strălucite studii militare la Budapesta, Liviu Rebreanu...

Corneliu LUPEŞ - Aici a locuit Liviu Rebreanu

Domnului Romulus Rusan -



Din cauza unor nereguli băneşti, sublocotenentul de honvezi Rebren Oliver este nevoit să pună capăt scurtei sale cariere militare şi să se întoarcă în ţară, la Prislop (5 februarie 1908), unde se afla familia. Evenimentul nu avea cum să-i bucure pe Vasile şi Ludovica Rebreanu, care, de la visul de-a avea un fecior ofiţer, se văd nevoiţi să pună încă un tacîm la masa şi aşa destul de austeră. Zicerea potrivit căreia „tot răul e spre bine“ se potriveşte ca o mănuşă tînărului care, cu doar două luni înainte, împlinise 22 de ani. Cu toate vicisitudinile începutului, primul dintre cei 14 copii ai familiei Rebreanu se poate, în sfîrşit, dedica pasiunii scrisului, vizitat fiind de aceasta încă de pe timpul cînd urma cursurile Academiei militare „Ludoviceum“ din Budapesta. Cu o persuasiune de invidiat, Rebreanu bate la uşile mai multor publicaţii şi edituri, ceea ce motivează prezenţa sa, în calitate de trimis al Revistei Bistriţei, la serbările ASTREI din Sibiu. Odată cu încheierea sărbătorilor, tînărul autor al schiţei „Codlea“, publicată în revista sibiană Luceafărul, proiectează marea aventură, aceea de a trece munţii în Regat, pentru că – nu-i aşa ?! – „Soarele de la Bucureşti răsare...!“.



Primele raze îi sînt refuzate în ziua de 15 octombrie 1909, cînd pune piciorul în capitală, moment ce nu va lipsi din însemnările sale: „Nu cunoşteam pe nimeni. Am tras într-o mohorîtă zi de toamnă la Hotel English...“, hotel situat vizavi de Teatrul Naţional de atunci – astăzi, Hotel Novotel, la intrarea căruia s-a reprodus un simulacru al faţadei fostului templu al Thaliei. Întîmplarea face să fie reperat de poliţistul Ioan Gavriluţ, fost coleg de şcoală cu părintele său, care-i oferă prima găzduire bucureşteană, în str. Buzeşti, nr. 63.„Să te ajute Dumnezeu să ajungi cît Coşbuc de mare!“, i-ar fi urat părintele său cînd a pornit spre „pămîntul făgăduinţei“. Însoţit de această urare, a doua zi, Rebreanu îi face o vizită năsăudeanului care, la cei peste 40 de ani, avea un cuvînt de spus în anturajul cultural din capitală. Traducătorul Divinei Comedii locuia pe Calea Plevnei, nr. 40, adresă marcată cu o placă memorială.

Moda bucureşteană a chiriaşului sezonier era mutarea de primăvară (Sf. Gheorghe – 23 aprilie) şi de toamnă (Sf. Dumitru – 26 octombrie), iar proaspătul participant la Cenaclul Convorbiri critice al lui Mihail Dragomirescu nu era departe de acest supliciu. Termenul nu este prea dur, de vreme ce următoarea „locuinţă“ este închisoarea Văcăreşti, unde este încarcerat la data de 15 februarie 1910, pentru ca, după patru luni, să fie extrădat şi întemniţat la Gyula, de unde este eliberat la 11 august, ecou al aceloraşi încurcături financiare, a căror consecinţă a fost excluderea sa dintre cadrele armatei. Director al Teatrului Naţional din Craiova, blîndul Emil Gîrleanu îi întinde o mînă publicistului de la Convorbiri critice, Ordinea, Dreptul (unde semna cu pseudonimele „Grahus“, „Gr.“, l-r), propunîndu-i slujba de secretar literar al teatrului din Bănie. Peste cîteva luni (27 iulie 1911), la acelaşi teatru soseşte şi actriţa Ştefania Rădulescu. Întîlnirea acestora va culmina cu mariajul din 19 iunie 1912, la cîteva luni de la primirea lui Liviu Rebreanu în rîndurile S.S.R. (noiembrie 1911).

În acelaşi an, proaspeţii căsătoriţi se mută, împreună cu Puia, fiica miresei, în Calea Griviţei, nr. 153. O locuinţă de mai mare durată (1914-1923) şi mai fertilă viitorului romancier este cea din strada Primăverii, devenită N. Bălcescu, astăzi Mendeleev. „Era în 1919 – îşi aminteşte Tudor Vianu – mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi găsise căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova, pentru a scăpa de justiţia marţială a trupelor de ocupaţie locuia pe strada Nicolae Bălcescu, în fundul unei curţi, într-o căsuţă dărîmată de atunci, la doi paşi de casa tot atît de modestă unde se sfîrşise Luchian1. Ferestrele lui Rebreanu, zărite printre copacii curţii, rămîneau luminate tot timpul nopţii. Mă întorceam tîrziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei sărace, despărţită prin două trepte de bucătăria familiei. Rebreanu scria atunci a cincea, a şasea oară romanul Ion. Munca începea odată cu căderea serii şi continua pînă la revărsatul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din cînd în cînd cu răcorirea frunţii înfierbîntate. Întreruperea provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută.“2 De aici „a plecat“ în ţară şi în lume Ion şi tot aici „a sădit“ romancierul Pădurea spînzuraţilor.

Rebreanu, vecinul lui Minulescu



Un intermezzo habitudinal este prezenţa chiriaşului în Păcurarii Iaşilor (nr. 79), în perioada august-noiembrie 1918, de unde o săgeată aruncată de privirile halucinante ale unei trecătoare se opreşte între copertele romanului Adam şi Eva. Nu numai în temporara şedere ieşeană este vecin cu Minulescu, ci şi în Capitală, unde va locui pentru scurt timp în strada Polonă, nr. 13 (23 octombrie 1923). Cu o altă (cvasi)vecinătate a acestora ne vom întîlni ceva mai încolo.

Pînă atunci, ne oprim în strada Popa Tatu, la nr. 85, unde, între anii 1924-1929, a fost chiriaş Liviu Rebreanu. Intrigat, dar ce spun eu „intrigat“, revoltat de-a dreptul se manifesta Romulus Rusan, cel care nu-şi putea stăpîni oprobiul (de data aceasta, de la individ la societate), în legătură cu starea deplorabilă în care se află casa în care a locuit Liviu Rebreanu, referindu-se, bineînţeles, la cea din zona fostei Pieţe „Matache Măcelaru“, astăzi „Haralambie Botescu“.Toate acestea se petreceau în seara zilei de 19 noiembrie 2009, la Muzeul Memorial „Liviu Rebreanu – Fanny Liviu Rebreanu“ şi Colecţia „Pillat“, ce coabitează într-un apartament din bulevardul prof. dr. Gheorghe Marinescu, nr. 19, et. 2, a căror activitate este coordonată de către Muzeul Naţional al Literaturii Române. În această destinsă/distinsă atmosferă, împreună cu Ion Vianu, Gabriel Dimisianu, Ana Blandiana, Carmen Brăgaru ş.a., Romulus Rusan era martorul evocării celor trei generaţii ale familiei de cărturari Pillat, reunite în amintita colecţie, rod al perseverenţei şi al generozităţii fără margini a Monicăi Pillat, moderatoarea întîlnirii şi, mai important, donatoarea patrimoniului. Antecedentele publicistice şi editoriale pe acest palier mă recomandau să „ridic mănuşa“, fără să îmbrac – Doamne fereşte! – roba avocatului fărădelegii.



Într-o pledoarie echidistantă, am început prin a consemna locuinţele bucureştene, şi nu numai, prin care a trecut romancierul. Este – evident – vorba de cele pomenite pînă aici. Am adăugat că, graţie unui impresionant proiect abordat de confratele Ioan Lazu, foarte multe dintre cele peste 360 de plăci memoriale din capitală sînt rodul travaliului acestuia. Ne-a venit la îndemînă enumerarea cîtorva mostre din vecinătatea adresei la care a locuit scriitorul: Tudor Muşatescu – str. Luigi Cazzavillan, nr. 33; George Ciprian – str. Mircea Vulcănescu, nr. 65 B; Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Calea Griviţei/str. Semicercului şi, nu departe, Mihai Eminescu – Veronica Micle – str. Buzeşti, nr. 5, sau Nicolae Iorga – aceeaşi stradă, nr. 66 ş.a..
Lipsa unei plăci memoriale

Din păcate, lipsa unei plăci memoriale de pe casa în care a locuit romancierul nu e un caz izolat. Recurgem la un exemplu din aceeaşi vecinătate: strada Mircea Vulcănescu, nr. 30, unde a locuit G.M. Zamfirescu. Absenţa plăcii memoriale se datorează refuzului actualilor locatari, şi cazul nu este singular. Mai mult, anomalia merge pînă acolo încît actualii locatari ai unor imobile au smuls plăcile montate deja, din varii motive. Cel mai insidios fiind acela că acest gest îl premerge pe cel al demolării imobilului, pe locul căruia urmează să crească unul „mult mai frumos şi mai arătos“, pe verticală şi, evident, de sticlă. În antecamera unor astfel de „performanţe“ se află pasivitatea edililor în privinţa întreţinerii unor asemenea clădiri, ba chiar ajutarea deteriorării, eventual, un nevinovat incendiu. Clădirea în care a locuit Liviu Rebreanu este într-una dintre fazele respective, ceea ce îndreptăţeşte încă o dată revolta lui Romulus Rusan. În acest caz, nu e vorba de un refuz ci, eventual, de lipsa informaţiei. Dacă s-ar fi montat asemenea mărturii pe toate clădirile în care a locuit Rebreanu, l-ar fi detronat din „pole position“ pe Eminescu, a cărui prezenţă bucureşteană este marcată la opt adrese.



În acelaşi an, 1929, îl reîntîlnim, pentru scurt timp, pe „cel mai mare mînuitor al mulţimii“, cum îl caracteriza Al. Philippide, în fosta stradă Take Ionescu, nr. 12, astăzi lt. col. Paul Ionescu, nu departe de Buzeşti: la intersecţia străzii Al. I. Cuza cu bdul Gh. Duca, tot în zona Gării de Nord, unde mai locuise odată (Calea Griviţei, 153). Pînă în noiembrie 1931, cînd acelaşi chiriaş se mută în strada Pietăţii, astăzi C. Coandă (noiembrie 1931-mai 1934), aflată între str. Căderea Bastiliei şi bdul Lascăr Catargiu, în viaţa lui Rebreanu intervine cel mai important moment domiciliar: devine proprietarul primei case la Valea Mare, lîngă „Florica“ Brătienilor, cum ne place s-o reperăm, altfel spus, la 4-5 km de Piteşti. Cumpărarea acestei case, cu terenul aferent, îl întoarce la matcă, atît ca persoană, cît şi ca scriitor, pentru care „Block-haus-urile înstrăinează pe oameni“, cum nu încetează să se tînguiască.„Casele cu chirie nu sînt poetice decît în romane sau după ce te-ai mutat din ele“, oftează Liviu Rebreanu, ceea ce nu l-a împiedicat să dubleze proprietatea de la Valea Mare, închiriind un apartament la etajul al IV-lea, în bulevardul Elisabeta, nr. 97, astăzi M. Kogălniceanu, nr. 51; cel mai fertil imobil din Capitală în privinţa unor astfel de mărturii: E. Lovinescu, Caius Iacob, Lia Manoliu, Th. Capidan şi, evident, Liviu Rebreanu.



Dacă am fi cîrcotaşi, am contesta, fie şi parţial, inscripţia. Pînă la 1 septembrie 1944, cînd robul lui Dumnezeu Liviu s-a ridicat la Cer, aici a locuit mai curînd Fanny. Scriitorul trudea la Valea Mare, alături de Metropole, Iţic Ştrul, dezertor, Răscoala, Jar, Oameni de pe Someş, Amîndoi, Amalgam, Crăişorul Horea, unde „Se aşeza la masa de scris seara. Totdeauna la începutul nopţii. O lampă de petrol «Aladin» îşi proiecta palida-i lumină pe firele-i albe“3. Tot de aici îşi exercita prerogativele de director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Şi – surpriză ! – dat a fost să descoperim cea de a doua casă proprietate personală de pe strada V. Conta, nr. 7-9, de care am aflat scotocind muzeul bucureştean al acestuia, unde ne-a căzut în mînă actul de vînzare-cumpărare dintre Fanny, în calitate de vînzător (moştenitor), şi Popescu Ion, cumpărător.

Lipsa unei plăci memoriale de pe clădirea din strada Popa Tatu, 85, starea deplorabilă a acesteia, previzibila demolare, l-au iritat mai mult pe Romulus Rusan, solidar cu înaintaşul său transilvănean, sau onestitatea cărturarului de a mai salva ce se poate din Bucureştii pîndiţi de multe şi mari asemenea pericole?!



–––––––––––

1. Pe casa de pe strada Mendeleev, la nr. 29, în care a locuit Ştefan Luchian, se află inscripţia: „În această casă a trăit, a lucrat, a suferit şi a murit neînţeles pictorul ŞTEFAN LUCHIAN (1868-1916)“; spre norocul „zugravului“ şi al nostru, aceasta găzduieşte astăzi un restaurant. Nu mult a lipsit să fie demolată, cu placă cu tot.

2. Liviu Rebreanu. Caiete I, prezentare de Niculae Gheran, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 35.

3. Liviu Rebreanu. Ion, roman, Tabel cronologic şi crestomaţie critică de Sanda Vultur, Editura Facla, Timişoara, 1986, p. 16.

Pentru cele mai multe dintre informaţiile privind situaţia locativă a lui Liviu Rebreanu, l-am exploatat pe Niculae Gheran, editorul romancierului, care, la cele 23 de volume privind opera acestuia, a mai presărat încă vreo zece, cel mai recent fiind Liviu Rebreanu prin sine însuşi, coautor Andrei Moldovan, apărut la Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008.

Bustul scriitorului Liviu Rebreanu, instalat pe Aleea Clasicilor din Chisinau

La umbra scuzelor...

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=44414

Cand societatea pare sovaitoare si lanceda trebuie revolutionata
imediat, scria Nicolae Iorga. Savantul stia, asa cum stiu si cei care
ii invata opera, ca intarzierea e dezastruoasa. Ziua noastra sta sub
semnul neiertator al acestei intarzieri. Este invocata omniprezenta
criza, instalandu-se o lenevire fara precedent a societatii. La umbra
scuzelor crizei, gandul lancezeste. Nimic mai periculos...

Daca e vorba de lenevirea spiritului, pericolul este incomensurabil. Sa
nu mai tiparim o Istorie a literaturii romane la Targu-Mures, sa nu
dezvelim statuia lui Liviu Rebreanu la Targu-Mures (prin subscriptie
publica), sa nu redeschidem o librarie Romulus Guga s.a.m.d., ar fi
amputari spirituale, pentru care protezele ar necesita cheltuieli prea
mari.

Sa privim in urma, inspre perioada de criza.

In 1932, Liviu Rebreanu propunea o noua revista, "Romania literara".
Cand s-a replicat ca e momentul "nefericit", de criza, romancierul a
raspuns ca nu poate amana aparitia revistei, intrucat crizele sunt fara
de sfarsit in viata omenirii : "Cand nu e criza politica, trebuie sa
fie una economica, daca nu e financiara, va fi negresit una sociala;
cand nu e criza de guvern, se gaseste o criza de regim... Sunt
nenumarate si se gasesc altele noi. Poate ca pricinile mai adanci ale
tuturor sunt dincolo de vointa omului. Poate ca ele prevestesc sau sunt
semnale exterioare ale unei prabusiri generale, din ce in ce mai
accentuate si iremediabile, a intregii civilizatii actuale, care face
din om sclavul masinii. Precum se poate ca avalansa de crize sa fie
inevitabile dureri ale nasterii unei lumi noi..."

Nesovaiala romancierului din 1932 e pilduitoare. Criza poate prabusi
sau poate renaste lumea, verificand caractere, atitudini, sentimente.
Lancezeala spiritului este de neconceput. In a vorbi eternitatii nu se
admit goluri. Ori, eternitatii ii poti vorbi, scrie acelasi Liviu
Rebreanu, prin esenta de suflet a cartilor, a marilor creatii de arta,
purtand meritul de a fi stiut sa gaseasca lumina. Daca Liviu Rebreanu
cerea in timp de criza tiparirea unei noi reviste literare, pentru ca
spiritul sa nu se opreasca din esenta lui, in timp de criza ne vom
verifica puterea spiritului, consimtind la dezvelirea statuii lui Liviu
Rebreanu la Targu-Mures, la initiativa Astrei Muresene. Inceputurile
organizatorice n-au fost luate in considerare. S-au pierdut in sovaiala
generala a societatii. De aceea, le readucem in valurile zilei.

In curand, se vor implini 65 de ani de la moartea lui Liviu Rebreanu.

Popas la Casa Memoriala LIVIU si FANNY REBREANU
Octavian Sava
http://www.cronicaromana.ro/index.php?art=89253

Copilul care, in clasa a doua a liceului Sf. Andrei, citea sub banca “Rascoala”, acum octogenar, dezmiarda cu privirea, caci n-ar indrazni sa atinga cu mana, biroul masiv si plin cu obiecte personale ale autorului acelei carti. Ma trezeste din reverie Corneliu Lupes, reamintindu-mi cu glasul sau de minunat povestitor, ca Rebreanu nu si-a scris marile lui opere la acest birou, ca el fugea ca sa scrie, departe de vuietul orasului, trudind noaptea, uneori la lumina unei lampi de gaz, pana in zori, cu exces de cafea si cu tigari. Pe acestea si le rasucea singur. E paradoxal un astfel de obicei taranesc la un barbat caruia ii placea sa conduca automobilul, fiind si primul scriitor care si-a cumparat un astfel de vehicul. Desi traditionalist, Rebreanu mergea la meciuri de fotbal, insotit de Camil Petrescu. Dar nu sunt singurele sale paradoxuri. Emil, fratele sau mai mic, intr-o familie cu 12 copii, a fost spanzurat de unguri in timpul Primului Razboi Mondial pentru ca, nevrand sa lupte impotriva a lor sai, a incercat sa treaca in regat. Scriitorul plecase de acasa cand Emil nici nu se nascuse. Cu el nu a avut decat relatii epistolare. Si acestea nu au fost cordiale. Dimpotriva. Emil ii cerea bani pe care scriitorul
nu-i avea. Totusi, pe el il transforma, sub numele de Apostol Bologa, in eroul unuia din cele mai importante romane ale literaturii romane, desi Rebreanu a mai avut doi frati care au murit in razboi. Corneliu Lupes imi spune ca poate remuscarea de a nu se fi purtat prea binevoitor cu Emil, l-a facut pe autorul “Padurii Spanzuratilor” sa caute cu osardie, la Ghimes-Palanca, locul unde
i-a fost ingropat fratele si sa scrie apoi despre el. Paradoxal este si faptul ca atat de controversatul roman “Gorila”, banuit de aplecari nationalist sovine, apartine aceleiasi maini care a scris “Itic Strul dezertor”, o pledoarie pentru soldatul evreu patriot. Iar tot Rebreanu, ajuns director general al teatrelor, a semnat, in plin regim antonescian, aprobarea existentei teatrului evreiesc “Baraseum”.
Paradoxala este si “Casa memoriala Liviu si Fanny Rebreanu” pe care o vizitez, indrumat de Corneliu Lupes, un cercetator neobosit al vietii si operei scriitorilor, si ciceronele lacasurilor memoriale ale acestora. Coincidenta a facut ca in acelasi bloc de la numarul 19, de peste drum de Palatul Cotroceni, sa se afle cele doua “Case memoriale” ale vecinilor de palier, Ion Minulescu si Liviu Rebreanu, fara ca acestia sa fi nutrit o prietenie deosebita unul fata de celalalt. Daca intrand in casa primului simti imediat atmosfera boema, odata patruns in apartamentul de alaturi, te lasi coplesit de spiritul barbatului sobru si al familistului convins:
“A-si intemeia un camin este datoria cea mai insemnata a omului...”. Il simti pe transilvaneanul neaos: “Opera mea nu ar fi existat fara Ardeal, care-i totul!”. Intuiesti creatorul autentic: “Literatura traieste prin ea si pentru ea insasi. Durabilitatea ei atarna de cantitatea de viata veritabila ce o cuprinde”.
Am folosit cuvantul paradoxal pentru aceasta casa, deoarece Rebreanu nu a locuit niciodata in ea. In relativ scurta sa viata - nascut in 1885, la Tarlisua (Bistrita-Nasaud), si mort in varsta de 59 de ani, la Valea Mare -, Liviu Rebreanu a schimbat multe locuinte. Devreme, familia invatatorului Vasile Rebreanu s-a mutat la Maieru – “Cuibul visurilor”, unde scriitorul si-a petrecut copilaria si a absolvit clasele primare, invatator fiind chiar tatal lui. De aici au ajuns la Prislop – devenit Pripas, in romanul “Ion”. Intr-o familie cu foarte multi copii, lipsurile materiale sunt inerente: “din clasa III-a de liceu a trebuit sa ma tin singur prin scoli”. A absolvit totusi Scoala Reala Superioara de Honvezi si apoi Academia militara “Ludoviceum” din Budapesta, devenind sublocotenent. Insa incurcaturi banesti l-au facut sa paraseasca armata. Se intoarce la Prislop. Si apoi, la o serbare a societatii Astra, la Sibiu, prin interventia unor scriitori sositi de la Bucuresti, obtine o aprobare de a veni in tara pentru cateva zile. Uita insa sa se mai intoarca. Dar autoritatile austro-ungare nu uita. La cererea lor de extradare, Rebreanu a fost arestat si inchis la Vacaresti. “Puscaria nu poate sa ma striveasca, mai ales ca am constiinta curata si sufletul nepatat, ar putea sa ma osandeasca toata lumea, cata vreme in inima mea ma simt cinstit, voi putea umbla cu capul sus”. Expulzat la Gyula, dupa executia pedepsei, a izbutit sa se reintoarca in Regat. Desi era deja autorul unor nuvele, ca sa se poata intretine, a exercitat profesiuni umilitoare pentru conditia de scriitor. O vreme a fost chiar controlor de bilete la Ateneu. Mai deosebita a parut a fi functia de secretar al Teatrului National din Craiova. Dar numai timp de un an, atat cat a durat si directoratul lui Emil Garleanu. Aici a cunoscut-o insa pe actrita Fanny Radulescu si curand s-a casatorit cu ea. Fiica ei, Puia Florica, a devenit fiica amandurora. “Puia, puisor, Puica mica, Zana Zanelor, Floarea-Florilor, o alinta scriitorul. “Sa nu uiti niciodata ca nimeni nu te va mai iubi mai mult decat tatal tau”.
Odata cu inceputul razboiului, Rebreanu s-a propus voluntar. Dar calitatea de fost ofiter in armata cezaro-craiasca a facut sa fie privit chioras. Nu a fost acceptat militar. I s-a propus Serviciul de Informatii. Spion a refuzat sa fie, dar, ramas in Capitala, a avut necazuri cu ocupantii germani. S-a strecurat insa pe sub nasul santinelei, ascunzandu-se, printre altele, la Muzeul Kalinderu, unde director era pictorul Jean Steriadi. Cu greu a ajuns, ca si alti scriitori, in refugiu la Iasi. Dupa razboi, Tudor Vianu l-a intalnit copiind si refacand, pentru a 5-a sau a 6-a oara, manuscrisul romanului “ION”. Continua sa traiasca in mari lipsuri materiale. In 1920 apare romanul, iar Vasile Parvan ii scrie: “Este una din creatiile cele mai puternice din literatura noastra (...) Imi voi face datoria de a sustine romanul d-tale la anul viitor pentru un important premiu al Academiei Romane. Si intr-adevar, Rebreanu primeste premiul “Herescu Nasturel”. Referatul fusese sustinut de Bratescu-Voinesti, desi Iorga tunase si fulgerase impotriva cartii. Scriitorul incepe sa urce pe scara sociala, dar visul de a avea o proprietate, de a scapa de “grija chiriei” se implineste destul de tarziu, cand isi cumpara o casa la Valea Mare. “Sa-mi ajute Dumnezeu sa traiesc, sa ma bucur putin de ea”. La Bucuresti, locuia intr-un bloc vizavi de Facultatea de Drept. Dupa moartea scriitorului, survenita in septembrie 1944, Fanny se muta la Puia, maritata intre timp cu Radu Vasilescu, fost ofiter, devenit un vestit crainic sportiv, “un lord in toate privintele”. El contribuise la completarea dotei obligatorii pentru fata ce se marita cu un ofiter. Locuinta din Cotroceni a fost darul facut, in 1934, de catre sotii Rebreanu tinerei perechi. Liviu capatase deja notorietate. Ajunsese pe rand Presedinte al Uniunii Scriitorilor, director al Radiodifuziunii, director al Teatrului National. Puia s-a ingrijit sa transforme apartamentul intr-un Muzeu, si apoi, in 1992, sa doneze locuinta statului, pentru a pastra nealterata memoria parintilor ei.
De cum intri in casa, intalnesti chipul marelui scriitor, care te priveste cu ochii sai senini din numeroase fotografii, schite in carbune si penita, caricaturi, multe semnate de nume prestigioase. Exista in casa si tablouri, dar care nu ajung, ca valoare, la ceea ce ar fi strans un adevarat colectionar. In schimb predomina cateva panze ce-l infatiseaza chiar pe Rebreanu. Iata-l tanar, surprins de Jean Steriadi, intr-un tablou datat 1918. Penelul lui Löwendhal il imortalizeaza pe barbatul care avea parul alb “ca de oaie”, cand implinise abia 30 de ani. Steriadi mai semneaza un ulei cu dedicatie, lui Liviu Rebreanu. Traian Cornescu, un apreciat scenograf al Teatrului National, ii realizeaza ultimul portret, atunci cand scriitorul mai era in viata. Deosebit de impresionant este tabloul, in marime naturala, pictat de Camil Ressu, dupa decesul scriitorului, avand drept model o fotografie. Rebreanu este infatisat in uniforma de academician, caci in acele vremuri, ca si diplomatii, “nemuritorii” purtau uniforme brodate cu fireturi aurii. In ciuda acestei elegante uniforme, in discursul de receptie, in care ar fi trebuit, conform uzantei, sa elogieze un inaintas, el aduce “Lauda taranului roman”, pe care il considera nu numai inaintasul sau, dar si stramosul majoritatii membrilor Academiei.
Desigur ca un chip ca al lui Rebreanu era un motiv de inspiratie pentru artisti. Iata cum il descrie Horia Oprescu: “Inalt si chipes, zambind cu sirurile sclipitoare ale dintilor, potrivindu-si cu stereotip gest, domol, suvita de zapada timpurie ce-i brazda fruntea”.
Tot lui Ressu i se datoreaza si portretul, in marime naturala, al unei tinere doamne. Este Puia, la varsta de 21 de ani, “lumina ochilor, toiagul batranetilor, bucuria vietii...” lui Rebreanu.
In completarea tablourilor, merita consemnata o bogata colectie de icoane vechi, toate provenind din Ardeal. Dintre piesele mai importante de mobilier, privirile iti sunt atrase de o frumoasa masa Biedermayer, aflata in living, un dar de nunta oferit sotilor Rebreanu de catre mitropolitul Nifon, care se inrudea cu Fanny. Tot aici, vitrina nu-l poate lasa rece pe vizitator. In ea sunt adunate cadouri aduse din strainatate de scriitor, pentru Fanny si Puia: papusi, evantaie, margele, bratari, bibelouri pretioase si cate si mai cate. Un alt dar de nunta este garnitura de sufragerie in stil baroc, daruita de asta data de sotii Rebreanu, fiicei si ginerelui lor. Motive sculpturale ale uriasului bufet se regasesc pe picioarele mesei rabatabile, pe scaune, pe lampadarul din tavan si chiar pe pendula inalta de doi metri, al carei gong grav imparte timpul in parti egale. A timpului care a pus capat vietii scritorului, la Valea Mare, in ziua de 1 septembrie 1944. L-a rapus o boala necrutatoare si nu sinuciderea, cum incearca detractorii lui sa insinueze.
Ma despart cu greu de gazda mea, domnul Corneliu Lupes, de lucrurile ce ma inconjoara si care au simtit candva respiratia autorului unor romane nemuritoare, a carturarului care, crescut la scoli unguresti si nemtesti, a facut neobosite eforturi ca sa reinvete limba materna, si sa faureasca o coroana de aur literaturii romane. Si cand te gandesti ca la plecarea lui in lume, tatal sau i-a facut o singura urare: “Dumnezeu sa-ti ajute sa ajungi cat Cosbuc de mare!”

Sublinieri : Rebreanu, Maria Cecilia Nicu, 8/20/2008


August îmi aminteste totdeauna de el si, culmea, tocmai 23 august, pentru că in noaptea spre 24 , anul de gra\ie 1944, spune Fanny, so\ia lui,într-un volum autobiografic de prin anii 50- 60 Liviu Rebreanu moare, data de 1 septembrie consemnată în mai toate biografiile romancierului, fiind, pro-babil, cea marcată în certificatul de deces, zic, probabil, pentru că, personal nu l-am v`zut ( nici chiar in perioada cănd ii studiam opera).
Ceea ce este neobisnuit în aceasta discrepan\ă informativă este mai ales tăcerea asupra cauzei mor\ii sau poate tocmai de aceea ; greu de acceptat moral, decen\ă ortodoxă - chiar dogmatică -, ra\iuni adiacente corelate evenimentului istoric al momentului, Rebreanu nefiind un simpatizant al noului al c`rui profil începuse a se contura? Presupunerile pot fi inepuizabile dacă-mi aduc aminte că niciodat` nu s-a precizat, oficial, că Liviu Rebreanu s-a impuscat.la nici 59 de ani !

Ceea ce omul Rebreanu transmite, ceea ce transpare in notele informative, fie reale fie fanteziste, ale biografiilor mai totdeauna punctate de interven\ii łmemorialistice mai mult sau mai pu\in oneste, conturează o existentă plina, complex consumată, satisfac\iile si împlinirile balansând frânarile esecurilor, bucuriile si tragediile con-d-i\ionandu-i pasii porni\i la Târlisua si opri\i la Valea Mare.

Se naste in 1885 in Ardealul imperial si, precum boarea epocii, se consumă in ideea afirmării românismului aflat la periferie, dar in faza redescoperirii, a românismului decis sa-si faca glasul auzit si să redeschidă por\ile adevarului istoric voalat de conjuncturi nefavorabile. Trecerea in łRegat - cu peripe\ii, mai întâi în 1909, ilegal, arestat, extrădat, închis pentru câteva luni, revenit în 1910 - îi dă posibilitatea contactului direct cu cercurile literare ale timpului si deci cu efervescen\a începutului de secol bombardat de ideile noi ce invadeaza dupa independen\a si cand literatura română îsi caută, încă, tonalitatea proprie: poezia, sub semnul eminescian, proza încrâncen@ndu-se în a transcrie mecanismul structurării adevărulu românesc dincolo de atmosfera “peizanista” a unui Nicolae Filimon ori Duiliu Zamfirescu.
Vizibile, în łvăzul lumii - ori subterane, frânate de atmosfera epocii- să nu uitam războiul łCel Mare - idealurile românesti îsi gasesc ecoul în scris, fie că sunt reflexul sărăciei si al diferentierilor alarmante pentru orice civilizatie, fie că sunt glasul spe-rantei într-un viitor diferit, eliberat de aberatiile istoriei . taranul dominanta rurala fiind caracteristica realului- si războiul

constitue lumea în care majoritatea scriitorilor vremii se misca, firesc dealtfel si atunci nici o supriza prezenta lui Rebreanu ca observator imediat, penetrant analist atât al faptelor, cât si sau poate mai ales, al fondului psihologic generator, starea łde fapt fiind rezultanta unor trăiri intense ascunse in psihologia de grup; direct spus łfuriile
generate de sărăcia łfără iesire si tristetea łneglijării sentimentului national sunt nu numai atrăgătoare artistic dar si imposibil de evitat când idealul tau creator te ancoreaza in realitate, cum e cazul lui Rebreanu.
Debutează în 1912 cu un volum de povestirił Frământari urmat de altele, nume-roase, ceea ce atrage atentia lui Lovinescu la Zburătorul , dar, efectiv, łaruncă in aer lumea prozei românesti in 1920 cu ION
si asa łdintr-odată sub mâna ardeleanului acesta de 25 de ani romanul românesc intra in cercul închis al marilor ceeatii, tentatia simplificării acestei aparitii structurată simplu, direct, fara farafastâcurile cautărilor
de dragul łcautărilor, marcată de limbajul łbolovanos (cum va zice Călinescu, mai târziu) specific relatarilor ocazionale si mai ales ordinarul łplot(ului) ł rezumabil intr-o singură frază, este spulberată de complexitatea trăirilor umane pe care le surprinde in acele momente cheie,când pasirea vulgara devine pas hotărâtor, când intelegerea permite intrarea in permanentă .
Rebreanu si-a construit romanul pe planul simplu al evenimentelor, care vin si pleacă lasând sau nu urme dar inregistrate migălos de apetitul uman pentru ceea ce vrem sau am vrea să se în@mple. Eroii lui ar putea fi oarecare dar devin memorabili in momentul in care zbaterile vietii îi aruncă în vârtejul sacrificiului, fie ca vor, fie ca nu si, mai ales fie ca nu.
Ceea ce Ion anunta, se confirmă in anii ur-mători cu “Padurea spânzuratilor” cu “Răscoala” cu “ Ciuleandra” cu “Gorila” cu teatrul, lista e lungă, Rebreanu fiind de-osebit de prolific, dar ceea ce retinem prioritar este prezenta în literatura noastră a acestui prozator care provoacă placerea lecturii si curiozitatea dezlegării întrebărilor pe care le ridică.
A pleca de la realul imediat - vezi “ION “ (a Glanetasului si necesitatea pământului), vezi “PădureaS. “ ( condamnarea la moarte a fratelui său în Imperiu), vezi “Răscoala” (realul 1907) - si a-l transpune in sferele superioare ale expresiei artistice, a-l des-puia de comun si a-l metamorfoza in semnificatii majore, cere nu numai talent dat si o extenuantă penetrare in structura umană de totdeauna.

Rebreanu este unul dintre acei putini prozatori pentru care vocatia se subordoneaza obligatiei de a spune ceea ce crede si rezultatul este o operă fara egal si imi permit să afirm că nimeni, [ncă, nu-i poate, in lite-ratura noastră, sta alături.
Omul Rebreanu a obosit, zicem noi, prea devreme, poate cancerul, poate tribuletiile vietii i-au fisurat puterile, poate, dar ceea ce a pus pe hârtie il aseaza [n vârful piramidei celor cu puteri incomensurabile.

Rebreniana
=====
Rebreniana (II)

Liviu Rebreanu - romancierul literaturii române
Pentru mine arta, zic artă şi mă gândesc mereu la literatură, înseamnă creaţie de oameni şi viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vi, cu viaţă proprie scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească interesează în artă ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevarată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume" (Liviu Rebreanu)

Punct de reper in proza românească interbelică, Liviu Rebreanu, s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişua (judeţul Bistriţa-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi, ambii descendenţi ai unor familii de ţărani liberi ("grăniceri") de pe Valea Someşului. Părinţi sunt arhetipurile familei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.

Studiile gimnaziale le face în Năsăud, Bistriţa, apoi şcoala militară în Sopron. Absolvă Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta şi apoi activează ca ofiţer la Gyula. În 1908 demisionează din armată, iar în 1909 ajunge în Bucureşti.

La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească în revista Luceafărul (din Sibiu), condusă de O. Goga şi O. Tăslăuanu iar un an mai târziu, pe 25 octombrie, a debutat în capitală în revista Convorbiri critice, unde i-a apărut nuvela Volbura dragostei.

Înainte de a scrie şi de a-şi publica romanele şi-a desăvârşit talentul de prozator scriind povestiri şi nuvele. În 1912 ii apare volumul de nuvele şi povestiri Frământări, urmat de Golanii (1916), Mărturisire (1917) şi Răfuiala (1919). Tot in 1919 apare şi naraţiunea Calvarul. In această perioadă desfăşoară şi activitate de gazetar în diverse jurnale ale epocii, de cronicar dramatic la Scena (1910-1911), Universul literar (1917), Sburatorul (1919-1921) şi de traducător.

Rebreanu a pregătit noua era a romanului, creând romanul românesc realist, în care acţiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania, a readus problematica ţărănească în centrul atenţiei lumii literare, prin romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Blestemul pământului, blestemul iubirii" şi anunţa principalul conflict din text, şi a dat unul dintre dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice.
După această experienţă literară a scris Răscoala, supranumit de G. Călinescu "roman al gloatei" ce poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.
Un al treilea roman, Pădurea spânzuraţilor, inspirat de un incident autobiografic, fratele său, locotenent în Armata Austriacă, fiind condamnat la moarte şi executat pentru o tentativă de a dezerta din armata Austro-ungară şi a trece în tranşeele românilor în timpul Primului Război Mondial. Tema fusese schiţată iniţial în nuvela Catastrofa.
Spre sfârşitul vieţii prozatorul a mai scris romane poliţiste sau cu subiecte care ţin de zona paraliteraturii. Acestea prezintă mai puţină importanţă, remarcabile sunt însă încercările dramatice ("Cadrilul şi Apostolii" şi "Plicul", satiră împotriva corupţiei administrative) şi interventiile sale în periodicele literare interbelice, reunite în volumul Amalgam (1943).
Pe 4 aprilie 1944, grav bolnav, se retrage la Valea Mare, iar pe 1 septembrie, tot aici, va încetează din viaţă, în vârstă de 59 de ani.
Liviu Rebreanu, a fost unul dintre puţini autori români care s-a bucurat de succes de librărie şi a avut o situaţie stabilă din punctul de vedere financiar, s-a bucurat şi de onoruri publice şi de recunoaşterea valorii sale, atât din partea publicului cititor cât şi a criticii literare, încă din timpul vieţii. A fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (din 1925) si membru al Academiei Române din 1934.
Postum lui Liviu Rebreanu, recunoscut drept un clasic al literaturii române, i s-au consacrat zeci sau chiar sute de studii şi comentarii.

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Dincolo de realism

Cassian Maria SPIRIDON – Crezul artistic rebrenian (I)
Cassian Maria SPIRIDON – Crezul artistic rebrenian (II)

LIVIU REBREANU ( noiembrie 1885 – septembrie 1944 )

Aparitia lui Liviu Rebreanu in literatura romana a insemnat un moment de raspantie. In cadrul evolutiei romanului romanesc, se poate vorbi de “momentul Rebreanu”. Romanele lui, indata dupa publicare au produs un impact major asupra iubitorilor literaturii si asupra criticii literare.
“Ne aflam in fata unui scriitor obiectiv, care uimeste prin puterea de a prezenta viata in complexitatea ei sociala si psihologica, prin personaje surprinse in “umila si precara lor realitate”. (Tudor Vianu). Tactul romancierului consta, mai inainte de orice, in a-si alege un personaj un om obisnuit, nu insa sters, neinteresant.
Deschizator de drum, cu o intuitie moderna in sondarea starilor interioare adanci, creator al unor tipuri diverse de roman – monografic, epopeic, psihologic – in linia marilor creatori ai literaturii universale (Balzac, Stendhal, Dostoievski, Wladyslaw Reymont, Flaubert, Tolstoi, Zola), dar si asimilind creator experienta romanului romanesc pana la el, Liviu Rebreau este el insusi un monument al literaturii romane, prin opera caruia am intrat in universalitate. Liviu Rebreanu se raporteaza la Tolstoi prin viziunea panoramatica, la Dostoevski prin suferinta ca rol purificator si intoarcerea la credinta, la Zola prin elemente naturaliste, instinctivitate si elemente obsesive, la Reymont prin descrierea vietii taranimii, la Thomas Mann prin romanul eseistic, la Proust prin memoria involuntara. De aceea, opera lui este tradusa in toate limbile de circulatie europeana.
“Adevaratul, pretiosul modernism – noteaza Liviu Rebreanu la inceputurile activitatii sale literare – inseamna ravna de-a produce valori estetice imbracate in spiritul timpului, dar cu un nivel mai inalt decat al epocii precedente. Adevaratul artist trebuie sa-si insuseasca organic tot ce s-a produs valoros in domeniul sau pana la dansul si sa adauge in plus ceea ce are el. Acest adaus, acest plus este modernismul adevarat care va fi valoros indiferent daca se va infatisa in hlamida romantica, in haina realista sau in dantela simbolista. Nu etichetele sunt hotaratoare in arta, ci valoarea estetica…” (Liviu Rebreanu “Modernismul” 1910).
Asadar, cea mai importanta particularitate a romanelor lui Liviu Rebreanu este deschiderea spre modern. Analiza starilor afective ale personajelor – nelinistea, obsesia, mustrarile de constiinta, precum si studierea instinctelor primare, sondarea adancimilor obscure ale psihologiei colective, cercetarea trairilor omului aflat in fata mortii si alte trasaturi, alaturarea subconstientului de rational si afectiv, prezenta mediul citadin, a personajului intelectual, abolirea cronologiei, a monologului interior, suprapunerea de voci, a elementelor eseistice, fac din L. Rebreanu ctitorul romanului romanesc modern.
Bun cunoscator al framantarilor, durerilor si aspiratiilor taranimii romane, in romnanul “Rascoala” L. Rebreanu se dovedeste un fin analist al personajului colectiv, genial surprins in existenta sa dramatica, de parca ar fi un singur om, un analist al eruptiilor, al invalmaselilor de ganduri, al adancimilor subconstientului. In fata discursului patriotard al prefectului Boierescu: “ Taranii ascultau si-l priveau nemiscati, cu ochi ca de sticla. Sutele de fete cu aceeasi expresie pareau a fi ale aceluiasi cap, cu aceleasi ganduri si simtiri. Un singur si acelasi om in infinite exemplare, ca un produs in mare serie al unei uzine uriase.”
Piatra de hotar la temelia romanului romanesc modern este romanul “Ion“ (1920). El semnifica nu doar consacrarea autorului, ci aproape o revolutie in dezvoltarea prozei noastre. Romanul a primit Premiul Academiei Romane si a fost tradus in numeroase limbi. A fost tradus si de U.N.E.S.C.O. socotindu-l una din marile opere contemporane ale lumii.
Toate romanele lui Liviu Rebreanu demonstreaza o mare vigoare epica, dar si tentatia unor noi experiente tematice si formale:
- fantastica: “Adam si Eva” (1925);
- psihologica: “Padurea spanzuratilor” (1922) si “Ciuleandra” (1927);
- istorica: “Craisorul” (1929);
- social-rurala: “Ion” si “Rascoala” (1932);
- erotica: “Jar” (1934);
- politic-citadina: “Gorila” (1938);
- politista: “Amandoi” (1940);
- precum si discursul de receptie la alegerea ca membru al Academiei Romane: “Lauda taranului roman” (29 mai 1940).
Cu un an inaintea mortii (1 septembrie 1944) a publicat “Amalgam” – expresie a activitatii sale publicistice. Abordand o tematica atat de variata, Liviu Rebreanu si-a pus in valoare diversitatea preocuparilor artistice si a formulelor narative, alaturi de plurivalenta talentului epic.
“Liviu Rebreanu, privit in marea felurime a formulelor de roman, pe care le-a practicat, este scriitor de o vioiciune pe care n-au atins-o niciodata scriitorii reputati prin agerimea de conceptie si realizare. In adevar, literatura romana nu mai cunoaste un alt romancier care sa-si varieze cu atata libertate de spirit formula artistica de la un roman la altul.” (Vladimir Streinu)
Liviu Rebreanu a avut o deosebit de mare putere de munca. Realizarea operei, ca in cazul tuturor marilor creatori de literatura, presupune o deosebit de mare incordare in lungul proces de creatie, o lunga si dramatica inclestare cu cuvantul menit sa duca la infatisarea obiectiva a resorturilor sufletesti si a faptelor ce constituie obiectul transfigurarii artistice. E aproape o munca sisifica in tentativa de a uni exactitatea cuvantului cu taina existentiala. Tudor Vianu care a locuit o vreme in vecinatatea lui Liviu Rebreanu, ne-a lasat marturie despre aceste eforturi. “Ferestrele lui Liviu Rebreanu, zarite printre copacii curtii, ramaneau luminate in tot timpul noptii. Rebreanu scria atunci, a cincea sau a sasea oara romanul “Ion”. Munca incepea odata cu caderea serii si continua pana la rasaritul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din cand in cand cu racorirea fruntii infierbantata.” Rebreanu a fost un scriitor cu gestatie grea si indelungata, gandita si realizata in asa fel ca sa infrunte timpul. A facut eforturi imense ca sa scrie si sa rescrie fiecare opera de cate ori a fost nevoie pentru a sluji cu noblete adevarul uman si pe cel artistic. Cu toate acestea, “romanul “Padurea spanzuratilor” care – fara indoiala, a cerut un travaliu indelungat – pare scris dintr-o rasuflare si se impune asemenea unui edificiu cioplit dintr-o singur bloc de piatra. In chipul acesta opera situeaza pe contemplatorul ei in unghiul de privire cel mai inalt si mai cuprinzator asupra destinului omenesc.” (Ion Rotaru).
Rebreanu marturisea: “…pentru mine creatia este mai mult dureroasa decat agreabila”. Dar tocmai de aceea, marile sale romane: “Ion”, “Padurea spanzuratilor” si “Rascoala” sunt situate pe treptele cele mai inalte ale ierarhiei de valori ale literaturii romane, capatand in ansamblul creatiei sale un relief cu totul exceptional, caci numai la marii scriitori ideea si cuvantul potrivit se armonizeaza intr-o sinteza artistica desavarsita. A fost un receptor sever al faptelor de viata, avand gustul nealterat de nici o formula la moda. Rebreanu a urmarit sa creeze opere in care oamenii sa rezulte nu “din analize, ci din fapte”.
Perpessicius nota: “Romancierul cel mai viguros, cel mai captivant ramane, fara tagada, d. Liviu Rebreanu”.
Exista in arta lui Rebreanu o evidenta aspiratie spre echilibru si armonie, sub posibila inraurire a modelului tragicilor greci. Este izbitoare, in acest sens, constructia simetrica a multor romane, incheiate in punctul in care incepusera: “Ion” incepe si se sfarseste cu descrierea drumului prin care se ajunge in satul Pripas si descrierea curtii Teodosiei, unde satul se afla adunat, ca in fiecare zi de duminica, la hora. “Padurea spanzuratilor” povesteste in primul capitol moartea prin spanzuratoare a locotenentului ceh Svoboda, iar ultimul pe aceea a lui Apostol Bologa, eroul cartii. “Rascoala” se incepe si se incheie cu o discutie despre “chestiunea taraneasca”. Aceasta aspiratie spre armonie caracteristica vechilor greci, este in acelasi timp proprie si filozofiei taranului roman, caci pentru el viata este oranduita dupa legile prestabilite ale succesiunii anotimpurilor. Afinitatea cu spiritul vechilor greci il determina pe Liviu Rebreanu sa sfarseasca actiunea in chip tragic, asa cum dicteaza destinul implacabil. Multe din operele sale sunt adevarate simfonii ale destinului in care tragicul este infuzat in toate liniile constructiei, pana la prabusirea finala, iremediabila sfasiere omeneasca. El a avut o profunda intuitie a dramelor umane fundamentale. Aspiratia spre echilibru, monumentalitatea si finalurile tragice situeaza opera lui Rebreanu in randul prozei de prima marime.
Cu un realism dur, in “Padurea spanzuratilor” L. Rebreanu ne infatiseaza moartea deloc eroica a unui roman care nu putea, dintr-o porunca mai presus de fire, sa lupte impotriva fratilor sai : “Crestele muntilor se desenau pe cer ca un ferastrau urias cu dintii tociti. Drept in fata lucea luceafarul, vestitorul rasaritului soarelui. Apostol isi potrivi singur streangul, cu ochii insetati de lumina rasaritului. Pamantul i se smulse de sub picioare. Isi simti trupul atarnand ca o povara. Privirile insa ii zburau nerabdatoare, spre stralucirea cereasca, in vreme ce in urechi i se stingea glasul preotului:
- Primeste, Doamne, sufletul robului Tau Apostol…Apostol…Apostol !...”
In opera lui Rebreanu, omul sta singur fata in fata cu destinul. Rebreanu a simtit ca vocatia sa primordiala in creatie este obiectivarea. Idealul unui asemenea tip de naratiune este impartialitatea, abstragerea totala a celui care povesteste, practic, insa greu de atins. Autorul isi ingaduie sa nu intervina in soarta eroilor sai lasand faptele sa se desfasoare implacabil dupa legea lor de fier. Un ochi impersonal ia in stapanire lumea, de departe catre aproape, din afara catre inauntru. O voce parca straina intamplarilor, da iluzia de existenta care curge de la sine cu amalgamul ei de contradictii, de umanitate, si de violenta, sugerand ca tot ce exista poarta amprenta destinului, independenta de vointa restrictiva a unui observator justitiar. Rebreanu evita cu buna stiinta orice fel de judecata de valoare asupra lumii sale lasand impresia ca se comporta cu raceala unui anatomopatolog, chiar daca, printre randuri, il simtim crispat, gandind la soarta eroilor sai.
Tema iubirii, a razboiului, a intelectualului presupun, in viziunea lui Rebrenu, miscari launtrice ascunzand patos de viata si mari conflicte dramatice, ce se desfasoara decis si in tacere. Nicaieri Rebreanu nu este mai aproape de idealul impersonalitatii ca in paginile de sugestie detasata, nemilos de atenta a miscarilor sufletesti si a tensiunilor relatiilor interumane, in sondajele prin care patrunde in cele mai adanci zone ale fiintei omenesti.
Notarea minutioasa a faptelor verosimile, plasticizarea secventelor narative in cadrul marilor constructii epice, asemanatoare unor ansambluri arhitectonice, obiectivarea actiunii sunt specifice scolii realiste, scoala in care Rebreanu s-a incadrat.
Liviu Rebreanu isi proiecteaza personajele sub semnul unui destin necrutator, in care vocea narativa capata expresivitatea maxima a observatiei minutioase si crude ca in fragmentul extraordinar din “Ion” in care pune fata in fata pe Ana, care traieste limita de sus a umilintei si pe Ion urmarindu-si gandul interiorizat cu o perseverenta inumana:
Ana “se pomeni in casa Glanetasului, fara sa isi dea seama daca a intalnit pe cineva in cale, daca afara e vreme buna sau rea. Si in casa vazu pe Ion stand la masa cu un briceag in mana si crestand o ceapa mare, rosie, iar pe masa vazu o paine de malai abia inceputa, o bucata zdravana de slanina groasa si niste sare pisata intr-un nod de panza…
Fata se aseza nepoftita pe lavita caci genunchii ii tremurau ca piftia, si ramase cu ochii umezi atintiti asupra lui Ion care, linistit, ca si cand n-ar fi zarit-o, taia cu briceagul o muscatura de slanina, o potrivea pe o felie de malai, o vara in gura, tavalea prin sare ceapa crestata si apoi imbuca dintr-insa cu multa pofta. Trecura astfel cateva clipe lungi. Flacaul se rosi inghitind in plin, apoi, zise incet fara sa se intoarca la ea:
- Da` ce-i porunca, Ana? Ce vrei cu mine?
- M-a trimis tata pentru…
Dar nu putu ispravi. Raceala intrebarii ii curma glasul. Ochii i se umplura de lacrimi, se plecara si se oprira pe pantecele umflat care de sughiturile plansului stapanit, se zvarcolea ca o imputare. Ion se uita la dansa si-i cantari burta cu o privire triumfatoare.
- Apoi daca te-a trimis pe tine, rau te-a trimis, zise el, avand un suras de mandrie pe buze si stergandu-si briceagul pe cioareci cu mare bagare de seama. Asa, Anuta,! Asa sa-i spui! Ca cu tine n-am ce sa ma sfatuiesc, dar cu dumnealui om vorbi si ne-om chibzui, de s-o putea, ca oameni suntem…”
Ana este cel mai impresionant personaj al romanului, din perspectiva conditiei sale tragice. Dupa casatorie, batuta si izgonita si de sot si de tata, gandul Anei de a se sinucide a devenit fapta si asistam la o scena magistral realizata de scriitor, care isi plimba obiectivul, cu incetinitorul, urmarind gesturile Anei pregatindu-se sa se spanzure, aceasta alunecare treptata in moarte printre oameni si lucruri care au capatat dimensiuni grotesti:
“Ana insa se grabea ca si cand ar fi asteptat-o cineva acasa. Opincile ei plescaiau pe ulita uscata si soarele o frigea in spinare.
Cand intra in ograda, portita scartai atat de jalnic ca-i zgarie inima. Ion cioplea o oiste, cu manecile suflecate, hacaind de cate ori izbea cu toporul; se opri o clipa, se uita dupa ea si lucirea ochilor i se potoli vazand-o, parca s-ar fi intrerupt din vededenia celeilalte. Ana insa trecu pe langa el fara a intoarce capul. Usa tinzii era deschisa neagra: pe pragul de sus se prelingea o perdea de fum albastru. In casa pe pat se odihnea Glanetasu, cu fata-n tavan, cu gura cascata, horcaind. La vatra, Zenobia sufla in foc cu ochii rosii, umflati, zarindu-si nora o lua indata la ocari, dar neincetand de a scormoni taciunii si de a sufla:
- Ai inceput sa forfotesti toata ziulica prin sat, tu nevasta…fuuuu…fff…fff…si colea-s toate balta…ff…Parc-ai fi din tigani, nu din oameni de omenie…Vad ca nu mai ai…fffuuufff…nici pic de rusine…fff…nici obraz…”
Sugestia de cosmar este realizata prin stridenta fiecarui amanunt, resimtit ca un atentat la firesc, cazut in animalitatea pura, o exhibitie absurda a realitatii prin definitie agresiva.
Chiar de la inceputul creatiei sale, Rebreanu a optat pentru un stil sobru, chiar aspru, obiectiv, antiliric si anticalofil, chiar inainte de teoria lui Camil Petrescu. Respectul pentru adevar i-a impus scriitorului o exprimare din care lipsesc “floricelele de stil”, podoabe considerate inutile. A respins exprimarea frumoasa ca scop in sine, caci “stralucirile stilistice, cel putin in operele de creatie, se fac intotdeauna in detrimentul preciziei si al miscarii de viata”. “Este mult mai usor de a scrie “frumos” decat a exprima exact”. De aceea el spune ca prefera “stilul bolovanos , dar care sa exprime adevarul.”, in loc de a scrie “frumos”, “slefuit” si “neprecis”.
“Pentru mine arta – zic arta si ma gandesc la literatura - inseamna creatie de oameni si viata. Astfel, arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vii, cu viata proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume.” (Cred 1924)
George Calinescu, in “Istoria literaturii romane…” remarca: “Frazele, considerate singure, sunt incolore, ca apa de mare tinuta in palma; citind cateva sute de pagini, au tonalitatea neagra-verde si urletul marii”.
Cu un simt al limbii desavarsit, Rebreanu foloseste adeseori exprimarea eliptica, intrebari si raspunsuri monosilabice care vorbesc de la sine, puncte de suspesie, exclamatii si interogatii care inchid in ele un tumult de simtire omeneasca, dureroasa, suferinda, cu ganduri si intentii nerostite. Un “de…” sau cate un “ori…” mustesc de subintelesuri: “Bati coasa, Trifoane, ori…” “Apoi daca trebuie, de…” Dialogul viguros surprinde adancimea starilor sufletesti in constructii scurte.
“- Decat asa trai, tot mai buna o fi moartea!
Glasul lui incuraja altele, cand ici, cand colo.
- Mai bine omorati-ne, sa scapati de noi!
- Ori ca mori de foame, ori ca mori de altceva, tot moarte se cheama!
- Barem daca muncim de ne zdrobim oasele, s-avem cu ce sa ne tinem zilele !
- Nici asa nu-i drept, ca unii sa plesneasca de prea satui, iar altora sa li se usuce matele de nemancare…” (Rascoala)
Simplitatea, claritatea, solemnitatea stilului slujesc intentia scriitorului de obiectivare totala, de sinceritate si adevar in opera literara, conturand realismul sau rascolitor.
Prin modernitatea creatiei sale, Liviu Rebreanu si-a asigurat pozitia de titan al realismului romanesc, contribuind incontestabil la universalizarea literaturii romane prin nenumaratele traduceri.


http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=2726

LIVIU REBREANU, CONTEMPORANUL NOSTRU

Gloria" literara, atunci cand nu se bazeaza pe valoare ci pe circumstante extraliterare, e vremelnica si cei care s-au complacut in a se minti isi merita soarta. Mai ales daca au fost constienti de lipsa lor de talent. Stim cu totii cat de mare "poet" a fost A. Toma si cat de repede i s-au naruit visele de marire. Dar raul a fost facut, iar pentru ca el s-a lasat folosit ca o unealta a unui regim, altii au avut de suferit. Numai astfel un alt Toma necre dinciosul a putut sa scrie un text ca "Poezia putrefactiei, putrefactia poeziei", punandu-l la zid pe Tudor Arghezi.

Multe alte "glorii" literare de acest fel au trecut in uitare, doar inventarele istoriei literare mai inregistrandu-le.

Din pacate, in uitare au cazut, nemeritat, destul de multi scriitori de valoare, despre care se mai aminteste accidental. Si nu cred ca, sa zicem, Eugen Jebeleanu, Eugen Lovinescu, Eugen Barbu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Romulus Guga… si lista, din pacate, e foarte lunga, pot fi ingropati atat de usor in uitare, cu fiecare an care trece parca tot mai adanc. Daca un scriitor nu a avut nici sansa sa intre intr-un manual sau a avut nesansa sa fie scos din manuale, posteritatea literara e pecetluita, cel putin pana cand se-ntampla vreo minune ca sa apara un entuziast care sa dezgroape opere, pentru o noua judecata de… apoi.

Sunt insa scriitori care rezista la toate vitregiile vietii literare, ba chiar timpul le innobileaza opera, intr-un fel de permanenta a dialogului, intr-un lant al redescoperirii si reinterpretarii.

Cred ca Liviu Rebreanu face parte din aceasta categorie. E scriitorul care nu a facut compromisuri literare si cu atat mai putin ideologice, ceasul vietii lui oprindu-se in 1944, fara sa-l mai atinga ciuma rosie. Oricum, Liviu Rebreanu nu ar fi facut ceea ce a facut Mihail Sadoveanu, de exemplu. Nu ar fi putut sa scrie un "Mitrea Cocor".

Timpul lucreaza in favoarea lui Liviu Rebreanu. Posteritatea sa este gestionata bine sub toate aspectele. Satul natal, daca acceptam Prislopul ca loc al nasterii, ii poarta numele. Casa memoriala e un loc al pelerinajului fara granite de varsta si grad de cultura. Institutii culturale ii poarta numele, manifestari culturale, sub genericul "Liviu Rebreanu", se organizeaza sistematic, anual, manualele de literatura la toate nivelele, cursurile universitare l-au inclus intre autorii studiati. S-au turnat filme dupa cartile lui, cu actori de prima marime. Cartile ii sunt reeditate si… citite, atat de cititorii "cei de toate zilele", cat si de criticii literari. Apar noi interpretari critice, sunt descoperite noi "straturi" ale operei sale sau sunt puse in valoare texte care nu au fost abordate pe masura valorii lor.

Cu alte cuvinte, Liviu Rebreanu, la cei 120 de ani de la nastere, e un scriitor viu, este, cum se obisnuieste sa se spuna, contemporanul nostru.

P.S. Targumuresenii vor marca 120 de ani de la nasterea lui Liviu Rebreanu, printr-un medalion literar, organizat de Directia Judeteana pentru Cultura, Culte si Patrimoniul Cultural National Mures, Despartamantul Central Judetean Mures al ASTREI si Sectia de arta a Bibliotecii Teleki, sambata, 26 noiembrie 2005. Cu acest prilej va fi facut si un istoric al Cenaclului «Liviu Rebreanu» din Targu-Mures. Participa scriitori si oameni de cultura mureseni.


http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=18627

Rebreanu, mar al discordiei
De trei ani se doreste ca bustul lui Liviu Rebreanu sa isi ocupe locul pe Aleea Clasicilor literaturii romane din Gradina publica "Stefan cel Mare si Sfant" din Chisinau. Ghinion! Autoritatile de la Chisinau nu aproba amplasarea intrucat "bustul nu este o lucrare originala, ci o copie de pe o opera a unui sculptor roman". Desi Uniunea Scriitorilor din Moldova (USM) facuse toate demersurile necesare, iar Departamentul constructii din cadrul primariei Chisinau incepuse lucrarile de amenajare a terenului, guvernul s-a pus de-a curmezisul, bustul prozatorului nefiind instalat nici pana in ziua de azi.
Amanarile succesive, pretextele si dezinteresul ministrului Culturii fata de aceasta problema a intins nervii la maxim. Uniunea Scriitorilor a anuntat, conform procedurilor, Primaria Chisinau ca intentioneaza sa picheteze toata luna august sediul Guvernului de la Chisinau pentru a cere demisia ministrului Culturii (poreclit, se pare, sinistrul anticulturii) pentru ca deja e al treilea an in care nu se permite instalarea de ziua limbii romane (31 august) a unui bust pe Aleea Clasicilor. Liviu Rebreanu, reprezentat reusit de Milita Patrascu, o discipola a lui Constantin Brancusi, donatie din Romania, asteapta din 2003 cand a fost oprita traditia frumoasa si, se pare, ca nu va fi acceptat pe Alee nici anul acesta. Atunci, Organizatia Hyde Park a colectat timp de o saptamana pe Aleea Clasicilor peste o mie de semnaturi care au fost prezentate autoritatilor, dar anul forma de protest aleasa este "pichet-maraton". Evident, autoritatile nu sunt de acord cu acesta forma de protest care le-ar strica linistea o luna intreaga. Initiativa de a completa Ansamblul sculptural Aleea Clasicilor, inaugurat in 1958 si care, initial, numara 12 busturi, apartine USM. In mai 1993, USM, Academia de Stiinte a R. Moldova si MC au decis, de comun acord, sa intregeasca Aleea cu busturile urmatorilor scriitori: Constantin Stere, Alexie Mateevici, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, George Bacovia, Mihail Kogalniceanu, Mircea Eliade, George Cosbuc, Ion Luca Caragiale, Tudor Arghezi, Nichita Stanescu, Liviu Rebreanu si Titu Maiorescu. Astfel, pana in 2003, in fiecare an, Aleea s-a imbogatit cu cate un bust. Rebreanu mai asteapta, iar de Titu Maiorescu, care trebuia sa incheie acest sir cultural, nici nu se mai pomeneste. Povestea va continua. Oare pana cand ?


http://www.cronicaromana.ro/rebreanu-mar-al-discordiei.html

LIVIU  REBREANU-
Viaţa e nimicitoarea iluziilor.