Cassian[V=]

Nina Cassian, poetul lunii in Suedia
Scriitoarea romana Nina Cassian a fost desemnata poetul lunii februarie de catre

Gîndul sinuciderii m-a ţinut în viaţă


http://www.adevarul.ro/articole/gindul-sinuciderii-m-a-tinut-in-viata.html

Nina Cassian revine în România



VIZITĂ. Scriitoarea Nina Cassian, stabilită de peste două decenii în Statele Unite ale Americii, revine astăzi în România într-o vizită de o săptămână. [Citeste]

R.T.: Dar nu va deranjeaza ca in romana cuvintele astea sar in ochi? Fata de engleza, unde nu se intampla chiar asa.

Nu-mi plac nici in engleza! Cred ca aceste cuvinte nu primesc conturul cuvenit. In romana, Nicolae Tone a editat volumul meu cu desenele mele imbecile.

C.V.: De ce va diminuati mereu importanta lucrurilor care va privesc?

Noi nu stim cat suntem, cat vom dura... astea sunt lucruri de aflat post-mortem.



Poeme pentru Ceausesti

C.S.: Dar tie cum ti s-au parut cei care au citit aici?

Imi place ca aveti umor. Asta va salveaza de trufie, ca sa zic asa. Uite, aici in America, ei nu mai vor poezie confesiva. Ceea ce e o dobitocie, pentru ca exact asta e unicitatea noastra. Toti avem doua maini, doua picioare, dar exact confesia ne scoate din multime. Vin si fac o poezie obiectiva de o plictiseala incredibila si vorbesc o gramada. La recitalurile lor iti spun o intreaga poveste.

Acum o sa citesc o poezie pe care am scris-o intr-un tren, candva, in februarie, si este despre o salcie din curtea bunicului meu care atunci cand ploua suna intr-un fel. Si urmeaza poezia: "in curtea bunicului meu era o salcie care atunci cand ploua"... ia mai lasa-ma! Nu sunt toti asa. Au poeti foarte buni, unii morti, altii plugari, dar teoriile astea mai bine le-ar lasa.

C.V.: Pe dumneavoastra cine v-a interesat mai mult de la ei?

Pe mine m-au interesat si britanicii, nu doar americanii. Uite, Sylvia Plath este o autentica (lucru pe care l-a dovedit si punandu-si capul in cuptor. Si Elisabeth Brawning, Anne Sexton si Marianne Moor sunt deosebite. Ca barbati imi plac Theodore Rothke, Dylan Thomas. Dar eu am venit tarziu la poezia anglo-americana pentru ca asemenea tuturor celor din generatia mea citeam mai degraba poezie franceza. Nu numai Baudelaire, erau si suprarealisti, Eluard, Prevert. I-am spus lui Vasile Leac ca voi retine doua versuri dintr-un poem al lui: inainte sa fiu inalt si singur/ eram mic si vesel.

Elena Vladareanu: Cum a fost la inceput aici?

Eram si nu eram aici. Ce m-a tinut in viata a fost scutul pe care l-am avut, ideea sinuciderii. Si acum am pastilele, i le-am aratat unui doctor, au expirat! Le am asa, ca un memento. Nu-mi pasa ce se intampla, oricand aveam iesire. Eu nu venisem sa raman, venisem sa predau creative writing. Dar a intervenit drama cu Gheorghe Ursu.

El povestise diferite interogatorii la care fusese supus, notase in jurnal niste poezii. Poeziile pe care le recitam inconstienta in fata a 20 de invitati, din care vreo cinci erau sigur turnatori... dar mie nu-mi pasa...

Una era pentru Ceausescu: "Caci ce e el? El e si Alfa si Omega/ El e Leviathanul, balena, chitul, cerga,/ El este tot ce zboara si se mananca (recte nu se mananca)/ El este chintesenta pecinginii cu raia,/ El este sancrul moale pe pagina intaia."

Pentru ea aveam o simpla strofa: "Stimata si iubita, sinistra si savanta/ Noi iti dorim otita si eczema galopanta".

C.S.: Ei nu stiu, dar, la momentul respectiv in Romania nu mai puteai sa publici in nici o revista literara portrete. Numai ei aveau dreptul sa apara. Nu se mai tipareau invitatii la nunta, cu numele mirilor. Iar la Rompress exista un serviciu special care se ocupa de ameliorarea portretelor familiei Ceausescu.

La un moment dat, el si-a vopsit parul negru, pana corbului. Iar noi ii spuneam Canita, om sucit.

C.S.: Apoi a fost celebra fotografie intr-o ureche. Ajunsesera servicii intregi sa lucreze doar pentru imaginea familiei.

Dar perioada dintre 1968 pana la tezele din iulie, 1972 cum a fost? Era perioada cand se daduse drumul. Dar noi o comparam coloanei lui Brancusi. Se mai relaxa, se strangea iar, se relaxa si iar...

Nu mi-e rusine de doua treimi din volumul meu din 1957, Varstele anului, o treime este o concesie, tematic, nu ca limbaj. Prezentam manuscrisul, editura il trimitea mai sus si de acolo venea cu observatii.

Nina Cassian: "Eu am vrut sa imi exprim recunostinta si solidaritatea fata de poetii romani pe care i-ati invitat la New York" (Redactia)
In cadrul dosarului privind Poezia azi, am ales sa includem un proiect recent al ICR New York prin care s-a incercat pentru prima oara confruntarea unui esantion consistent din poezia romaneasca contemporana cu scenele de prezentare a poeziei din Big Apple. A fost vorba despre doua lecturi la care au participat nu mai putin de noua poeti romani. Nora Iuga, Saviana Stanescu, Elena Vladareanu, Vasile Leac, Dan Sociu, Eugen Suman, Constantin Vica si subsemnatul am fost insotiti de traducatorul Adam J. Sorkin, care, de zeci de ani, transpune in varianta engleza pentru publicul american poezia din Romania. Invitat si el, T.S. Khasis a fost ilustrarea timiditatii unui poet, "reusind" sa nu obtina viza pentru Statele Unite, pentru ca nu a fost sigur daca faptul ca este tata de sase luni ar conta pentru a-i convinge pe functionarii de la ambasada ca are de ce sa se intoarca in Romania. Asa se face ca la New York, T.S. Khasis a fost prezent prin lectura lui Adam J. Sorkin. O participare speciala in proiect a venit din partea Ninei Cassian, stabilita de ani buni pe insula Roosvelt din New York. La finalul proiectului, Nina Cassian, o figura mitica a literaturii romane din ultima jumatate de secol ne-a oferit o dupa-amiaza in care a raspuns pentru "Cuvantul" intrebarilor adresate de Corina Suteu, Elena Vladareanu, Constantin Vica, Razvan Tupa si Cristi Neagoe.Corina Suteu: Nina, felul in care ai venit la serile astea a fost nemaipomenit!

Ei! La prima intalnire am fost pe jumatate moarta, dar voi ma stimulati...

Constantin Vica: Dar la a doua lectura ati fost cea mai tare dintre noi. Ati performat textul. Ati citit textul rap... Eu am venit cu o intrebare: E interesant cum in Romania legionara dumneavoastra ati mers la comunisti...

Cand aveam 15 ani jumatate visam cai verzi pe pereti, de fapt rosii. Fascismul nu-mi pria, asta era epoca, legionarii nu ma atrageau sub nici o forma, pentru ca nu am fost niciodata mistica. Totusi aveam acest vis utopic privind realizarea unei armonii a lumii intre clase, rase, disparitia banilor, a statului... comunismul sustinea nu egalitatea absoluta, ci de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi! Dupa capacitati eram compozitoare, dupa nevoi aveam nevoie de un pian.

C.V.: Si v-au aprovizionat cu pianul?

L-am mostenit de la parinti. Eu am crescut inconjurata de muzica buna: Chopin, Schubert, mama canta soprana, tata o acompania la pian. Muzica si poezia au fost mereu in viata mea.

Razvan Tupa: A fost o competitie pentru dumneavoastra intre muzica si poezie?

Nu, dar mi-a priit in timpul proletcultismului, cand n-am mai putut sa scriu, m-am sufocat si am tacut timp de doi ani. Din 55 pana in 57 nu am putut sa mai scriu poezie si am scris muzica. In 1957 am putut sa revin cu dragoste si natura. Pana atunci, chiar si pictorii nu aveau voie sa picteze peisaj, ci numai ceva ce se chema peisaj cu om. In materie de dragoste, numai daca era vorba despre tractoristul cel tanar. In 1957, expresia a fost: s-a dat drumul la dragoste!



"Ma deranjeaza pornografia"

R.T. Era varianta romaneasca la miscarea hippie?

In 1968, cand a venit la Bucuresti, De Gaulle, a aparut in "Paris Match" un reportaj. Spuneau ca a aterizat pe aeroportul Boongaza si toata populatia stransa in jur striga Traskaia! Eram pentru ei congolezi-rusi, ceva de genul asta. De atunci eu asa dau noroc.

C.V.: Cum s-au vazut toate evenimentele acelea din 1968 in Romania?

Vara, eram la 2 Mai si ne-am temut ca intra rusii peste noi. Si a fost momentul fericit al lui Ceausescu. A parut independent, dar mai tarziu si-a dat in petic si asta e alta poveste.

Dar nu vreau sa vorbesc doar despre mine. Eu vreau sa ii salut pe toti cei pe care i-am intalnit zilele acestea: bine ati venit la ospatul poeziei! Nu am inteles chestia asta cu generatiile care, dupa parerea mea, este o inventie: 60-isti, 70-isti, 80-isti. Mi se pare o lipsa de orgoliu. Te cantonezi intr-un deceniu, cum sa nu aspiri la eternitate? Apartii deceniului respectiv? Este destul de limitat.

Alt lucru care ma deranjeaza este pornografia. Eminescu a avut poezii licentioase. Singura mea poezie licentioasa este una care se numeste ultima suflare in care eu zic: "Imi cad literele din cuvinte ca si cum mi-ar cadea dintii din gura/ Balbaiala, sasaiala sau e tacerea de pe urma?/ Doamne, fie-ti mila da cerul gurii mele,/ De omusorul meu, acest clitoris din gatlejul meu,/ pulsatil, vibratil, sensibil/ explodand in orgasmul limbii romane". Cred ca asta e singura poezie licentioasa. Problema este ca, devenind o moda, cuvintele astea se tocesc.

"Ce m-a tinut in viata a fost ideea sinuciderii"
Nina Cassian, vedeta unei seri de poezie romaneasca la sediul ICR New York.

"Stanga!" A fost ultimul cuvant pe care ni l-a spus Nina Cassian cand am parasit apartamentul ei din Roosevelt Island, New York. Primele cuvinte le schimbasem cu aproape o saptamana in urma, intr-un bar rosu, la propriu si la figurat: KGB, din East Village, cartierul poate cel mai fancy al New York-ului. In KGB, decorul este in acel rosu, iar la loc de cinste stau portretele lui Stalin, Lenin si ale altor membri din "familie". Imposibil sa nu observi obiectele de mobilier, in acelasi rosu, printre care si un antic televizor cu lampi. Ironic, desigur, mai ales ca barul se afla la capatul a trei seturi sanatoase de scari si se numara printre cele mai cautate si spectaculoase locuri de citit poezie in New York. si nici macar nu e nevoie de atatea explicatii, din moment ce numele barului spune totul.

"Sunt cu un picior in groapa, dar nu cu ala cu care scriu"
Cu aproape o luna in urma, pe 3 mai, inaintea unei seri de poezie romanesti in KGB Bar, Nina
Cassian, 84 de ani, care tocmai facuse fata celor trei seturi de scari, mi-a spus, tematoare, cum se asteapta ca tinerii poeti romani ajunsi la NY – printre care Razvan Tupa, Vasile Leac, Dan Sociu, Eugen Suman – sa o faca praf, sa-i ceara explicatii pentru o anumita parte din literatura ei, sa o judece pentru anumite optiuni facute in acei ani. Nici macar nu a vrut sa citeasca in acea seara, desi "desantul" romanesc purta ca nume un vers al ei: "The Missing Arm of Venus". Mi-a soptit, ghidus si cinic, daca un astfel de amestec este posibil: "Sa stii ceva: eu sunt cu un picior in groapa, dar nu cu ala cu care scriu". De masa noastra s-a apropiat apoi o reporterita de la revista "Tango", care venise special la NY sa-i ia un interviu. Mi-am spus ca e o idee colosala sa publici intr-o revista citita de femei atat de conformiste un interviu cu Nina Cassian, cea atat de nonconformista, de avangardista, care, e drept, a facut si alegeri deconcertante pentru ca, ghinion, chiar a crezut intr-un miraj politic.


Pana la urmatoarea lectura, de data aceasta la sediul Institutului Cultural Roman din New York, Nina Cassian, un personaj legendar la propriu pentru cei mai multi din generatia noastra, a scapat de aceasta teama. A citit inclusiv un "rap-poem" si, impreuna cu Nora Iuga, a incins sala. Ne-a explicat cum stau lucrurile cu inspiratia, iar peste doua zile, cand aveam s-o vizitam acasa – Constantin Vica, Razvan Tupa, Cristi Neagoe si Corina suteu, directoarea ICR New York –, ne-a spus ca in literatura de azi o nemultumeste pornografia si se asteapta de la tinerii scriitori sa dea dovada de cat mai mult umor.
Poarta o rochie uluitoare, la care a asortat doua bratari verde smarald, facute de mana. Foarte hippy, de parca ar vrea sa insceneze pentru noi, "niste mladite", ceva din atmosfera sfarsitului anilor ’60, cand era o abonata a plajei de la 2 Mai.
De fapt, la plaja a trait si evenimentele din ’68. "Ne asteptam sa intre peste noi, pentru ca eram langa Bulgaria. A fost momentul stralucit al lui Ceausescu, a spus ca e o rusine, a folosit chiar termeni foarte duri impotriva invadarii Cehoslovaciei. Chiar a fost o clipa mareata pentru noi toti. Ca dupa aceea s-a dat in petic si si-a dat arama pe fata – asta e o alta poveste."

"M-am refugiat in muzica si in carti pentru copii"
"Fascismul nu-mi placea, legionarii nu ma atrageau sub nici o forma, pentru ca nu am fost niciodata si mistica – ne explica Nina. Dar, uite, misticismul meu s-a concretizat in acel vis utopic, ca se poate realiza o armonie a lumii, o impacare nu numai intre clase, rase, dar si intre natiuni, popoare, ca statul poate disparea, si banul-ochiul dracului. Comunismul mai dadea si o fraza, care promitea nu egalitatea absoluta, ci fiecaruia dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi. Dupa capacitati, mi-am spus, sunt compozitoare, dupa nevoi, am nevoie de un pian."

Recunoaste ca muzica a fost salvarea atunci cand poezia a tradat-o. "Am avut noroc cu muzica, am crescut in acorduri de muzica buna, mama canta, tata o acompania la pian. Faptul ca eram compozitoare mi-a priit foarte bine in timpul proletcultismului, cand la un moment dat nu am mai putut sa scriu. Pur si simplu m-am sufocat in acel corset ingrozitor. Am tacut timp de doi ani, din ’55 pana in ’57, si am scris muzica. Ei, cenzorii, nu stiau ce-i aia do diez, si bemol, putea fi orice. M-am refugiat in muzica si in carti pentru copii. In ’57 am revenit la poezie, inainte de Nichita Stanescu, scriind despre dragoste si natura. A aparut si o expresie de neuitat atunci, «S-a dat drumul la dragoste», cand puteai scrie despre dragoste si daca nu scriai despre tine, o fatuca, indragostita de cutare tractorist. Revenirea la poezie a fost importanta pentru mine. Nu ma rusinez de doua treimi din volumul meu, «Varstele anului». O treime a fost numai cu concesii, dar de doua treimi nu ma rusinez, tematic, nu ca limbaj."
"Tratkaia", spune Nina, ciocnind cu noi paharul de whisky, niciodata gol. "Cand De Gaulle a venit la Bucuresti si a aterizat la Baneasa, a aparut un reportaj despre vizita lui in «Paris Match», in care s-a scris ca a aterizat pe aeroportul Bungaza, parca am fi fost in Congo. si toata populatia striga, in reportajul din «Paris Match», tratkaia. Nu traiasca, ci tratkaia. Pentru ei, noi eram un soi de congolezi amestecati cu rusi. De atunci eu numai asa inchin, «tratkaia», pentru ca imi aminteste de trascaul romanesc."

A plecat in State, in ‘85, cu o bursa Soros
Nina Cassian a ajuns in Statele Unite in 1985, cu o bursa SOROS, profesor invitat la New York University. In acest timp, in Romania, Gheorghe Ursu, prieten apropiat, era arestat din cauza unui jurnal. Jurnal in care Securitatea a gasit transcrise poeme de Nina Cassian. A amanat sa se intoarca. Prietenii din tara ii sugerau sa ramana. "Eram aici si nu eram aici. Ce m-a tinut in viata a fost scutul pe care il aveam, ideea sinuciderii. Eram o sinucigasa. Am si acum pastilele, i le-am aratat doctorului si mi-a spus sa stau linistita, ca au expirat. Nu-mi pasa ce mi se intampla. Oricand aveam o iesire din situatie. Financiar, eram la pamant. Eu nu am venit sa raman, am venit sa predau creative writing. Atunci a intervenit drama cu Gheorghe Ursu. Poezioarele mele, pe care le recitam, inconstienta, in fata a 20 de invitati, dintre care cu siguranta vreo cinci erau turnatori – dar mie nu-mi pasa, eram total inconstienta, ca de altfel si Babu Ursu –, el le transcrisese in jurnal. Era una, sa vad daca mi-o amintesc. Pentru ea: Stimata si iubita chimista si savanta/ Noi iti dorim otita si eczema galopanta."

"Picatura" a fost ce i s-a intamplat lui Babu Ursu, asta a facut-o sa ramana. Un an si jumatate nu a cerut azil politic, pentru ca nu voia sa ramana. "Pana la urma, m-am dus la avocatul care se ocupa cu drepturile omului si i-am spus: «Sunt invinsa»." A reinceput sa scrie din nou dupa zece ani. A publicat in "The New Yorker" si in cele mai importante publicatii americane. Editura Norton i-a propus sa-i publice o carte, in seria "Selected Works", cu toate textele scrise in limba engleza.
"Stanga!", ne-a spus Nina Cassian din pragul apartamentului ei din Roosevelt Island. Desigur, o indicatie spatiala, ca sa nu ne ratacim cautand lifturile.

Femeia fatală a literaturii române [2008-05-02]
Poeta Nina Cassian, 83 de ani, stabilită la New York, ne povesteşte despre marile ei iubiri, printre care Ion Barbu, Marin Preda şi Nicolae Breban. În 1985, Nina Cassian a ajuns în SUA, ca visiting professor (printr-o bursă Soros), iniţial pentru trei luni, dar arestarea lui Gheorghe Ursu - al cărui jurnal menţiona părerile ei anti-Ceauşescu şi transcria câteva poezioare satirice - şi, ulterior, asasinarea lui în închisoare o determină să amâne întoarcerea, iar după un an şi jumătate să ceară azil politic. [Citeste]

Nina Cassian despre poezie si exil
Vineri, 14 martie, incepand cu ora 7:30 pm in incinta Auditoriumului ICR New York va avea loc o noua emisiune din seria Ecran in Ecran, transmite Romanian Global News. ICRNY a realizat in 2007, in colaborare cu Televiziunea Romana, o serie de emisiuni concepute sub forma unor dialoguri tematice, sub titlul Ecran in Ecran. .Seria de sase emisuni traseaza povestea personala si drumul profesional al unor intelectuali, artisti sau oameni de stiinta romani aflati in exil. Moderatorul ii provoaca sa-si spuna parerea in legatura cu o serie de subiecte relevante pentru carierea lor, dar si sa comenteze despre situatia artelor, a politicii, a Romaniei azi in lume. Una dintre personalitatile emisunilor, poeta si scriitoarea Nina Cassian, a fost invitata de ICRNY pentru a lua parte la o discutie cu Iuliana Ciugulea (producatoarea seriei) si Calin-Andrei Mihailescu (gazda emisiunilor) in continuarea dialogului lor televizat despre poezie si exil pe care ICRNY il proiecteaza in premiera la New York. Intrarea este libera. Adresa Institutului Cultural Roman din New York este 200 East 38th Street, New York, NY 10016, USA, tel: 212-687-0180, fax: 212-687-0181, email:

\n
icrny@icrny.org



Această adresă e-mail este protejată împotriva spamului, JavaScript trebuie activat pentru a putea vizualiza pagina.

Nina Cassian isi retraieste in poezii copilaria

CRONICA LITERARA de Gheorghe Grigurcu - "Cosmarul" Ninei Cassian

Asa se trageau evreii "ilegalisti" unii pe altii -
Nina Cassian, criticata, dar promovata!

Operatiunile Comisiei de Verificare: Sectorul I. Galben
Stefanescu Rene Any, m.d.p. din 1945 de 26 ani. Orig. soc. mic burgheza, de profesie scriitoare si compozitoare. În prezent functioneaza la Radio Bucuresti.
De la vîrsta de 16 ani (1940) s-a încadrat în UTC, participînd la sedinte si la actiunile UTC (inscriptii) de lozinci pe ziduri, raspîndire de brosuri etc.
Dupa 23 August 1944 a activat mai departe în UTC în cadrul org. de Studenti la Facultatea de Litere din Bucuresti pe care a urmat-o mai tîrziu devine activista în cadrul tineretului progresist la Sect. Culturala.
În ianuarie 1947 a intrat ca redactoare la Revista "Rampa" unde a lucrat pîna la desfiintarea ei în 1948 dupa care a fost numita resp. adjunct la Revista Urzica. Datorita mediului Burghez în care a trait s-a îmbibat de cultura occidentala decadenta a carui admirator si operator a fost si în perioada cînd a cunoscut deja miscarea muncitoreasca si pozitia noastra, fata de cultura.
Prin anul 1943 Partidul a însarcinat cîtiva tovi. sa organizeze o serie de festivaluri culturale cu caracter politic, antrenîndu-i în acestea pe tinerii scriitori si actori.
Dupa doua asemenea manifestari actiunea a esuat datorita opozitiei tov. Stefanescu Rene.
Manifesta un dispret fata de "tendinta" festivalurilor organizate si un orgoliu ne masurat.
Avea ambitia de a transforma aceste colective în manifestari personale ea voia sa ocupe tot programul si fiindca nu i s-a admis a influentat si pe altii sa-si retraga participarea dela aceasta actiune este caracteristic pentru conceptia ei din trecut fata de Arta urmatoarea fraza dintr-o scrisoare primita de tov. Horia Liman în 1943 - "Daca vor veni comunistii la putere o sa ne distram facînd asemenea poezii de condescedenta - dar o sa facem în acelas timp si poezii - de sertar - adevaratele poezii pe care o sa le citim între noi cei initiati".
Dupa 23 August a urmat mult timp aceasta linie cu deosebire ca a scris nu numai pentru "sertar" - dar si pentru public în diferite Reviste si ziare deale noastre - poezii decadente, ilustrate cu desene tot atît de decadente pe care nu le întelegea nimeni.Aceasta pozitie a ei a durat pîna în 1948 cînd Partidul a luat atitudine publica fata de ea criticînd-o.
De atunci a facut progrese mari.
Are tendinte de a domina si înclinatii destul de accentuate spre imoralitate.
Este însa foarte inteligenta, talentata si aceste calitati ale ei pot fi bine folosite daca va fi ajutata îndeaproape.
Confirmarea calitatii de membru de partid
de catre Comisia de Verificare
Subcomisia îi confirma calitatea de m.d.p.
a tov. Stefanescu Rene Any cu încadrarea din 1945.
Data 22.V.1950
Data 22.V.1950http://www.ziarultricolorul.ro/intern.html?aid=4026

Riscul de a privi memoria ca zestre
http://www.romlit.ro/www/texte05/rl44/1-4-1.html

Autobiografia poetei Nina Cassian (Katz) pentru intrarea în PCR

NINA CASSIAN SI VÎRSTELE ERORII
De Crăciunul anului 2003, Ministerul Culturii din Marea Britanie a trimis tuturor persoanelor si institutiilor cu care lucrează niste bizare felicitări alcătuite dintr-un colaj de imagini înfătisînd dansatoare hinduse, cupole de moschei, un mic televizor color, un tren cu aburi, silueta de carton presat a unei vedete rock si, cu galben pe rosu, cuvîntul Goal (scop). În interior, inscriptia: Season’s Greetings (adică, „Urările sezonului!”) Felicitarea nu pomeneste nimic de Crăciun, Maica Domnului, Iisus Hristos sau Magi. Nu are nici măcar un om de zăpadă, pentru că acesta a fost declarat, de un profesor universitar britanic, „un simbol masculin” care ajută la „substantierea unei ideologii sustinînd un sistem social/ spatial sexist.” Shakespeare e expurgat din programele universitătilor nord-americane din cauză că e considerat un reprezentant al „eurocentrismului falocratic”. Atunci cînd totusi se studiază, se studiază precum la Duke University, unde Annabel Patterson învată studentii că Regele Lear e în realitate o critică economică a Angliei secolului al XVII-lea. BBC le indică redactorilor săi să utilizeze cuvîntul „partener” atunci cînd se referă la „sot”, de vreme ce „sot” sau „sotie” ar putea să implice că familia e cumva preferabilă altor posibile moduri de coabitare sexuală. Tot BBC, aflată de o bună bucată de vreme într-o febrilă campanie de smochinire corectă politic a programelor , a dat afară cîtiva dintre cei mai reputati comentatori ai săi din Marea Britanie pe motiv că „prea au accent de Eton”; sînt, adică, prea educati, nu îndeajuns de aproape de gustul claselor de jos, al imigrantilor si minoritătilor. Mari ziare din U.S.A. refuză să accepte anunturi de mică publicitate imobiliară dacă acestea mentionează că o casă are „o frumoasă priveliste”, că e la „cinci minute de mers pe jos de statia de metrou” sau că e pe o „stradă linistită”, motivînd că aceste formule discriminează nevăzătorii, infirmii, respectiv surzii. Cînd nu sînt revoltătoare, multe din aceste suceli pot să pară ridicole, si chiar sînt. Din păcate însă, nu mai sîntem în secolul al XVIII-lea, cînd ridicolul avea greutatea unui argument filosofic, evidentiind în obiectul său o slăbiciune ontologică. Ridicolul acum nu mai dovedeste nimic, decît că toti cei care mai cunosc întelesul cuvîntului trebuie reeducati mai cu spor, pentru a-l uita. Surîsul e din ce în ce mai mult considerat subversiv. Normale sînt numai rîsul tîmp, al masselor, si zîmbetul fad, de corporatie finaciară, universitară sau politică.
Comunismul era grotesc, avea adică o dimensiune de absurd fantastic, de E.T.A. Hoffmanniană subversiune a realitătii. Corectitudinea politică e doar ridicolă, meschină. Dacă marxismul era un subcapitol al obezitătii ideologice, corectitudinea politică e o anorexie metafizică, buricul de vid al deconstructivismului. Marxismul absolutiza valoarea materiei, corectitudinea politică neagă orice valoare. Injectînd marxismului o doză de „deconstructivism”, corectitudinea politică nu mai priveste lumea numai prin lupa luptei de clasă, ci a adăugat si lentilele luptei între sexe, rase, religii etc. Si obtine o imagine, de un alb lăptos, cu detaliile si contururile mărite pînă la desfigurare. Toată istoria omenirii – mai ales a Europei si a rasei albe – e un construct, o conventie, o minciună patriarhală si un abuz falocratic. S-ar putea spune că, după o copilărie de o cruzime bezmetică în care a spart si a zgîriat totul în jur, marxismul a ajuns acum la adolescentă. Care, firesc lucru, e problematic-nihilistă. Un lucru pe care-l au în comun cele două vîrste ale erorii e birocratia. Nu numai structura, ci si personalul. Asemeni comunismului, corectitudinea politică a secretat un vast aparat birocratic, de comitete, comitii, brigăzi si comisari ai „integrării”, „tolerantei” si „adevărului” care cîstigă un ban necinstit din militantismul stipendiat în favoarea diferitelor cauze la modă: minoritătile etnice (nu toate; de exemplu armenii, grecii si turcii nu sînt inclusi printre minoritătile pasibile de affirmative action, asa cum sînt negrii sau arabii), minoritătile religioase, minoritătile sexuale sau prostii. Un copil indisciplinat, care eventual mănîncă prea multă ciocolată si din această cauză nu poate sta locului, un bezmetic care trebuie pus la colt, se cheamă că are Attention Deficit Disorder, are adică o boală care îl scuteste de efortul scolar. Ceea ce nu înseamnă că nu e îndreptătit să treacă clasa. Un elev cu learning disabilities/„deficiente de învătare”, a devenit unul cu learning differences/”diferente de învătare.” Toti avem dreptul să fim „altfel”, atît timp cît sîntem la fel. Adevăratele, constitutive, vitale diferente sînt sacrificate de dragul unei „diferente” generice care ne dă dreptul să fim identici. De exemplu, nu contează că multe din minoritătile religioase sau etnice (musulmanii sau negrii) privesc cu ochi injectat minoritătile sexuale (homosexualii). Toti sînt asezati sub acelasi curcubeu multicultural care, de obicei, chezăsuieste că undeva a plouat. Cu bani.
Cînd marxismul pur si dur nu a mai rentat – pînă si jalnicele stipendii ale lui Kim Ir Sen & son filează –, vechii tovarăsi s-au metamorfozat în eco-feministo-multiculturalo-hippioto-prohomosexualo-marxisti, sponsorizati din banii contribuabilului. Si astfel petrecerea (si aici mă gîndesc la omonimia dintre party/”petrecere” si party/”partid”) continuă. În Marea Britanie se foloseste tot mai des sintagma Champagne Socialism. Iar liderul Partidului Ecologist din Parlamentul European e Daniel Cohn-Bendit.
În cazul României, continuitatea celor două sisteme ne e dovedită de, printre altii, Nina Cassian, care îsi manifestă într-un recent număr din revista „22” (30 decembrie-5 ianuarie) convingerea că, de fapt, „comunismul adevărat nu a existat niciodată.” După cum mărturisea si într-un mai vechi interviu din „România literară” (14-20 august 2002): „Atentie, nu ideile au fost groaznice, ci regimurile. Ideile nu s-au aplicat. Dacă dumneavoastră credeti că a existat comunism fie si o singură zi, fie în Uniunea Sovietică, fie în România – vă înselati!” Întrebată de Rodica Binder dacă în paginile ei memorialistice se simte „un fel de răfuială cu un idealism, cu o orbire de tinerete”, Nina Cassian răspunde: „Nu este o răfuială, pentru că acea credintă, acel crez era foarte frumos si nobil si ca să fiu sinceră nici nu am renuntat la el. Despre acele principii, care bineînteles nu s-au pus în practică niciodată si care s-au transformat într-o gigantică minciună si într-un pretext si paravan pentru cele mai sîngeroase dictaturi, nu numai a noastră, despre toate voi scrie. Dar să renunt, la ce, la frumoasele gînduri, la frumoasa sferă de aur a abolirii tuturor contradictiilor hidoase de pe glob între rase, clase, sexe, popoare, pentru ce?”
Ar fi interesant de aflat ce legătură există între „sfera de aur” a tuturor abolirilor din ultimă frază, si marxism/comunism. Comunismul nu intentiona să abolească toate contradictiile dintre clase, ci să abolească toate clasele în afară de proletariat. Comunismul viza nu rezolvarea contradictiilor dintre sexe, ci transformarea femeii în fierar-betonist. Adică în bărbat. Adică în proletar. Comunismul nu urmărea armonizarea compartimentelor sociale – care e obiectivul conservatorilor – ci uniformizarea lor proletară. Dacă toti nu am mai fi decît proletari, atunci, într-adevăr, nu ar mai exista contradictii între rase, clase, sexe. Ci numai cafteli între proletari. Pe care comunismul nu le mai poate rezolva, de vreme ce el nu operează decît cu principiul „luptei de clasă” si prevede armonia absolută ca sechelă a proletarizării universale. Dar „corectitudinea politică” poate rezolva aceste conflicte intestine; prin descompunearea atomului proletar – realitate ultimă a „celulei de bază a societătii” si premisă majoră a fizicii politice comuniste – în particule si mai mici : într-un neant benevolent, tolerant. Un neant rotund, o „sferă de aur”.
„Copiii lumii doresc pacea !” si Nina Cassian stie asta. Stie că acesta e limbajul la modă în mediile stîngiste occidentale. Drept urmare, aceeasi frază – garantie de identice convingeri – o găsim folosită într-un interviu din revista feministă „Women’s International Net Magazine” (nr. 14, 1997): „Idealul comunist părea să rezolve toate sîngeroasele antagonisme ale lumii – de clasă, rasiale sau sexuale. Nu lăsa nerezolvată niciuna din marile probleme. Am fost atrasă de această sinteză.” Din păcate, la nivelul acestei lozinci se opreste orice asemănare dintre povestile pe care Nina Cassian le deapănă la gura sobei celor din tară, si „semipreparatele” ideologice pe care le îndeasă în presa cu microunde multiculturale de peste ocean. Cum în România nu poate să mintă în privinta trecutului ei bolsevic, Nina Cassian alege calea cinismului care bate a sinceritate. Singura pledoarie posibilă e cea conform căreia ea nu a fost o mercenară, ci o idealistă înselată în asteptări, o vergină a cărei centură de castitate ideologică nu a rămas nedescuiată si neruginită: „Partidul comunist nu m-a iubit niciodată. A fost o dragoste neîmpărtăsită.” Absurditatea e, în aceste circumstante, temperatura inocentei : „La moartea lui Stalin, de exemplu, am scris în jurnalul meu (nu la comanda cuiva) un fel de poem de doliu, iar ziua mortii lui am pus-o în chenar negru.” În Occident, Nina Cassian nu suflă o vorbă despre benevolul entuziasm stalinist al versurilor si alocutiunilor sale .
În Occident, în revistele feministe, Nina Cassian vorbeste despre cum, la vîrsta de 15 ani, s-a alăturat Partidului Comunist, atrasă fiind în tripla ipostază de „artist oprimat, femeie si evreu care se simtea amenintat de pericolul fascist.” Despre cum, apoi, declarată „dusman al poporului” în urma publicării volumului „La scala 1/1”, a trebuit să scrie într-un stil mai „accesibil maselor”. Cum anume? Folosind rime mecanice (mechanical rhyming), vocabular restrîns (restrained vocabulary) si idei simpliste (simplistic ideas). Aproape că-ti vine să crezi că scria versuri pentru copii. Ceea ce a făcut, dar mai tîrziu, după anii în care: „Am scris ca să fiu înteleasă de tărani si de muncitori. Mă torturam pe mine însămi si îmi distorsionam arta. Unii dintre noi o făceau din convingere. Asta era cel mai rău.” Asadar, ca să rezumăm, singura crimă a Ninei Cassian a fost fată de arta sa, pe care si-a distorsionat-o la presiunile partidului si din idealism comunist, scriind generos pe întelesul tăranilor si muncitorilor. Vina sa nu e chiar fată de acei tărani si muncitori cărora nu le păsa nici cît negru sub unghie de versurile Ninei Cassian dar care erau totusi îndobitociti cu ele. Vina sa nu e că a făcut parte dintre cei care si-au închipuit că pot acoperi cu golul lor golul lăsat de stergerea din literatura română a marilor clasici. Vina ei nu a fost aceea că a practicat nimicul tovărăsesc în versuri plătite regeste. Ea se simte vinovată fată de „Artă”, nu fată de oameni. Păcatul versurilor Ninei Cassian nu era rima mecanică, sau vocabularul restrîns sau ideile simpliste, ci faptul că erau un instrument constient al minciunii criminale. Un bisturiu bont, mînuit de un chirurg în salopetă, pe creierul tinerei generatii din România acelei vremi. Nina Cassian nu recunoste însă existenta acestor victime ale sale si, drept urmare, vorbeste de faptul că, după 1989, a publicat două culegeri de poezie care, desi „s-au vîndut bine”, au avut parte de „cronici severe”. Motivul acestor cronici, după Nina Cassian, e că poate comunitatea literară invidiază „traiul ei bun din America” .
Ajunsă în S.U.A. în 1985, Nina Cassian îsi face debutul cu ajutorul unui reporter cunoscut la o receptie dedicată drepturilor omului (human rights party) Apoi publică în reviste feministe si ia parte la manifestări dedicate luptei pentru pace, precum „Femeile despre pace si război”, din aprilie 2003, unde a citit versuri alături de activisti pacifisti . Pe lîngă publicarea volumelor de la Norton , succesul se face simtit si prin publicarea poeziei: Cedati, vă rog, acest loc unei persoane în vîrstă sau handicapate . Tipărită de primăria New Yorkului pe afise, poezia Ninei Cassian e lipită în metrouri si autobuze. Cu alte cuvinte: „Agitpropul îmbătrîneste dar nu se predă!” Ba, mai mult, e încă profitabil.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONfeb4.html

MEMORIILE UNEI HETAIRE SOCIALISTE
Înfăţişate aidoma unui tort alcătuit din trei straturi suprapuse (jurnalele dintre anii 1948 şi 1953, comentariile asupra lor dintre anii 1975 şi 1979 şi interpretările suplimentare dintre anii 1987 şi 2003, după stabilirea poetei în Statele Unite), amintirile Ninei Cassian, intitulate cu o nuanţă cochet-virginală Memoria ca zestre (Cartea I), acoperă una din cele mai sumbre perioade nu numai a vieţii literare ci şi a istoriei poporului român. Dar aproape nimic din dramatismul ei specific nu intră în paginile acestora. Poeta, compozitoarea, artista plastică Nina Cassian posedă o natură vitală animată de o neînfrînată senzualitate ce-şi pune pecetea fără falsă pudoare pe rememorările d-sale. “Iubesc viaţa grozav!" exclamă poeta elementar-emblematic. “Exaltarea jubilantă a ceea ce mi se întîmplă (chiar cu momente patologice)”, “energia excesivă pe care am cheltuit-o cu precădere în aventura iubirii”, spaima “ca nu cumva «să se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat»" reprezintă caracteristice mărturii ale unei “pofte de a trăi” insaţiabile, frizînd anume dereglări asemenea oricărui exces. Se află în chestiune, să recunoaştem, alături de amoralismul de tip carpe diem, şi imboldul corectiv, extrem de bine marcat, al Evei ce nu se simte dotată chiar cu toate atributele atractivităţii, ţintind a dobîndi imaginea “femeii fatale”: “În sfîrşit, mai trebuie menţionată şi veleitatea juvenilă şi livrescă de a fi considerată o «femeie fatală», eu, fata urîtă, ignorată în adolescenţă, devenită acum irezistibilă pentru ambe sexe!”. Şi chiar cu rafinamentul unei opţiuni pentru o relativă virilizare, ca un instrument în plus al seducţiei autoritare: “Mă înspăimîntă ce se află înlăuntrul meu. Mormanul acela moale şi umed, cu cărări întortocheate. Carnea mea îmi face frică. O, cît prefer acurateţea conturului bărbătesc! Nu-mi place că sunt adîncă, roşie, cărnoasă, plină de sucuri, misterioasă, teribilă…” Înzestrată cu “sucuri” hormonale îmbelşugate, Nina Cassian se dedă, explicabil pînă la un punct, unui şir nesfîrşit de aventuri erotice care, dată fiind nota virilă la care jinduieşte, semnifică un fel de posesiune a lumii. Necunoscînd umilinţa, supunerea, nimic din complexul de inferioritate tipic sexului său, autoarea ia iniţiativa, cucereşte, ea, un număr imprecizabil (în orice caz considerabil) de bărbaţi, pe care-i trece printr-un filtru rece, analitic, triindu-i, alternîndu-i, înnoindu-i fără oprire (Dan Deşliu mi-a relatat o dată o confesiune ce i-a făcut-o emula sa: "i-am avut pe toţi bărbaţii pe care i-am dorit!”). Arcul experienţei erotice e foarte întins, de la adnotarea melancoliei (“Geo pare să nu fie prea fericit. Sînt foarte singură acum. Mi-e dor. Mă doare. Nu pot să plîng. Nu pot să dorm. Sînt cu mine norii, luna şi papucii lui Ali lîngă pat”) pînă la fişa strict fiziologică: "Cînd fac dragoste, am dureri îngrozitoare…". Aparent, această fiinţă ultraerotică se regăseşte plenitudinar în hamacul unei iubiri conjugale: “Am petrecut ieri şi alaltăieri două zile minunate cu Ali pe care l-am iubit din nou «ca niciodată». E admirabil sub toate raporturile”. Chiar cu o argumentaţie suficient de convingătoare în lascivitatea ei abia subţiată de poză: “Acum un ceas a plecat Ali. Niciodată, de cînd sînt la Sinaia, nu l-am iubit atît de mult. Pentru fermecătoarea lui prezenţă, pentru rîsul lui, pentru felul cum joacă şah, pentru ardoarea cu care mă sărută. Mi-a adus în dar o pasăre de hîrtie prinsă de un băţ, care, cînd o roteşti prin aer, ciripeşte şi fîlfîie din aripi. Pi-lu-i…". Şi totuşi! Chiar în zilele acestei fierbinţi “împliniri”, Nina nu se dă în lături a întreţine relaţii cu diverşi alţi bărbaţi cu care se joacă de-a dragostea, îi provoacă, îi respinge, ţinîndu-i adesea maliţios la uşa presupusului său afect, în pauzele în care nu se află în patul insaţiabilităţii sale: “Mi-aduc aminte că, la 11 luni de la căsătoria mea cu Jany, am trăit două săptămîni de dragoste pasională la Craiova, cu Ioji, fiind gata să mă despart de Jany pe loc. De data asta, a fost o oarecare poveste de dragoste cu Marin, dar atît de palidă, în comparaţie, încît nu a mişcat nici cu un centimetru bastimentul Nina-Ali. L-am visat azi-noapte pe Ioji”. Sau: “Cu Geo m-am lămurit: nu poate divorţa. Nu mai simte, nu mai doreşte nimic. E un om pustiit. Îl invit: «Vii diseară la vila Callos să-ţi cînt la pian?» «Nu. Mi-e frică». Atunci l-am invitat pe Preda şi i-am cîntat «Cîntecele de pustiu» ale lui Silvestri. Peste puţin – era de aşteptat – soseşte şi Geo. A fost o seară plină de tensiuni. Marin ne spune: «Dacă vă iubiţi, de ce nu vă luaţi?» Mă trage de păr. Ne ciorovăim. Cînd mă priveşte, i se aprind ochii. Mîine îi soseşte iubita, aşa că sper să se liniştească”. Sportul sentimental-sexual e astfel practicat încît, într-un duh, să admitem, de un remarcabil pragmatism, voluptăţile obţinute pe cale extraconjugală se întorc profitabil în cuibul marital: “E adevărat. Marin m-a făcut nostalgică, mi-a provocat răvăşiri de straturi. Toată afînarea, atenţia mea trezită, fierberea nouă se abat asupra lui Ali care va şti să le considere cuvenite lui – cum şi sînt de altfel şi să le prezerve cum poate mai bine”. Aleşi pe sprînceană, frecvent dintre cei cu nume sonore, partenerii se bucură nu doar de comportamentul ludic ci şi de graţiile intelectuale ale acestei Aspazii de Dîmboviţa, care-şi savurează, la rîndul său, succesele, inclusiv prin fixare scriptică. În temeiul unor propensiuni analitice şi autoscopice indenegabile, ia naştere o textură de relaţii interesantă pentru cititor sub beneficiul istoriei literare. Pînă acum am dat citate referitoare la Al.I. Ştefănescu, Marin Preda, Geo Dumitrescu etc. Mony (Ov.S. Crohmălniceanu), impresionat la o plajă de nudişti, de nurii Ninei, nu mai ţine cont de “demnitate” şi nu pregetă “a-i da tîrcoale” (deşi n-are parte decît de-o apreciere condescendentă): “Deocamdată se merge pe linie de umor, dar cred că în curînd o să înceapă să ţină la mine şi să se ţină de mine ca în trecut. O să mă iubească probabil pînă în ziua cînd va deveni bărbat cu adevărat, cînd va fi capabil să se îndrăgostească frugal, sănătos şi nu la modul stîngaci, complexat, dizgraţios, de astăzi. O altă femeie – nu eu – va beneficia de el”. Dacă Beniuc, "bine pilit" la o recepţie la Externe, se mulţumeşte a-i cînta “femeii fatale” "cîntece în doi peri" ("de pierzanie”?), mult mai chipeşul Jebeleanu se arată mai întreprinzător: “mă apucă de braţ, mă duce jos, sus, pe scări, apoi mă scoate afară din clădire şi începe să mă tîrască spre casa lui din apropiere”. Savuroasă e şi relaţia cu Ion Barbu (cu trei decenii mai în vîrstă, marcînd, poate, punctul culminant al regresului în timp al elecţiunilor erotice mărturisite ale Ninei Cassian, după cum acuplarea cu un alt poet cunoscut, cu vreo trei decenii mai tînăr, al cărui nume nu-l putem divulga întrucît nu e menţionat în cartea de care ne ocupăm, înscrie, poate, punctul progresiv al preferinţelor amoroase în chestiune): “Continuam să am relaţii cu Ion Barbu. I-l prezentasem pe Ovid. S. Crohmălniceanu, căruia îi spunea, cu o umbră de gelozie, «bacilul Croh». (…) Mă accepta, aşa cum accepta şi interminabilele noastre conversaţii, în care îl criticam pentru fostele lui simpatii hitleriste şi în care încercam să-l conving de validitatea spiritului comunist”. Ce să mai zicem? Îndoctrinarea autorului Jocului secund se făcea aşadar prin mijloacele imemoriale ale Erosului, mijloace necruţătoare puse în slujba luptei de clasă. Drept care poate e nevoită a recunoaşte: “Un frecvent motiv de divorţ invocat în Statele Unite e «mental cruelty». Fără îndoială, aplicam un soi de cruzime mentală celor apropiaţi mie…”. Remarcăm şi noi: fără îndoială.

Erosul pîrjolitor al Ninei Cassian, nedispus a omite nimic, s-a extins prin urmare şi asupra Partidului Comunist. Degeaba vituperează azi octogenara poetă anii “negri şi tragici pentru sute şi mii de oameni distruşi prin teroare fizică şi morală” (totuşi “ani romantici”!), "suita de fapte negative" care “devenea mereu mai chinuitoare, mai inexplicabilă, mai ocultă, mai inaccesibilă” (pentru cine devenea astfel?), crezînd a putea denunţa (din partea d-sale!) “torturile morale cu nuanţe kafkiene de acum cîteva decenii”. Era cumva masochistă? Tot ce se poate, numai că relaţiile de acest gen pervers cu regimul totalitar cad sub o incidenţă etică. Indiferent dacă resimţea sau un o plăcere “patologică” în “teroarea fizică şi morală”, în acceptarea complice a “faptelor negative”, de kafkiană alură, concupiscenta poetă a nutrit faţă de partidul ultraabuziv, care a sfîşiat obştea românească şi i-a decimat cultura, o atracţie cristalizată pe planul conştiinţei. O atracţie de care era (şi de care se cuvine a fi în continuare) integral responsabilă. Erotică pînă în vîrful unghiilor, Nina se simţea cu atît mai atrasă de funestul idol cu cît constata că nu e suficient de agreată, de “evidenţiată”. O propoziţie între numeroase altele e doveditoare în acest sens: “Nefăcînd parte niciodată dintre scriitorii agreaţi de partid (situaţie care mă neliniştea şi mă întrista atunci şi care astăzi mă onorează…)…”. În treacăt fie zis, nu ne putem dumiri în ce ar consta “onoarea”! Poeta are o reacţie de persoană mal-aimée, tangentă la resentimentul pentru cei mai “norocoşi” în concurenţa pentru atenţiile oficiale. O copleşeşte tristeţea celui neluat în seamă, marginalizat, o tristeţe în ochii noştri (n-avem ce face!) de factură tragi-comică: “A apărea în Scînteia era nu numai o dovadă de promovare, ci şi una a încrederii pe care Partidul o investea în tine. Şi s-au bucurat de această «onoare», în «domnii» succesive, colegi de-ai mei mai vîrstnici (Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, evident Mihai Beniuc) sau din generaţia mea (A.E. Baconsky, Veronica Porumbacu) şi chiar debutanta Aurora Cornu (cu o pagină întreagă)… Îi invidiam, în deruta şi neputinţa mea…”. Aşa vasăzică! Însă în pofida unei asemenea “deprecieri”, combativa scriitoare nu abandona lupta, nu pierdea speranţa că va cîştiga în competiţia “devotamentului” faţă de ingratul for dispensator de senzualităţi ideologice, dar şi de considerabile avantaje social-pecuniare. Consemnările d-sale divulgă o abundentă activitate consacrată “măreţei cauze”: “Am mult de lucru. Am vorbit, se pare, bine la cenaclu. Şedinţa la Scînteia în vederea alegerilor. Mi-am luat angajamentul să scriu un poem. Peste două săptămîni voi ţine o conferinţă la Piatra Neamţ despre o carte sovietică”. Sau: "Am dat la Scînteia o poezie «proprie» şi o traducere din Heine. Traducerea va merge sigur. Doar va merge şi poezia”. Sau: “Am încasat nişte bani de la Veac Nou şi Viaţa Românească şi pare-se că mai am de încasat ceva de la Radio pentru diferite texte şi pentru Hora în cinstea lui Stalin". Uneori Nina Cassian devine, ca să zicem aşa, mai catolică decît Papa. Stupefiată de obiecţiile pe care un anume Parocescu, de la Comitetul Artelor, le aduce "cîntecului (desigur ditirambic!) despre Ana" (Pauker), compus de d-sa, îi cere Partidului să fie mai… partinic: “A recunoscut că face observaţii «impresioniste», dar difuzarea s-a oprit. Partidul ar trebui să împiedice să se întîmple asemenea lucruri!”. Se pare că Partidul, amant năzuros, nu se abţinea a-şi şicana iubitele, dar se revanşa asigurîndu-le un venit cu mult peste media celui realizat de cetăţenii ţării, precum şi un confort locativ ce includea şederea prelungită în castelele regale de la Sinaia. Neputînd nega privilegiile din care se împărtăşea fără jenă notabilă, Nina Cassian se scuză cu o iritare ce, din păcate, mai curînd o acuză: “Locuind în vile sau în castele, nu mă simţeam nici «îndreptăţită», nici «onorată» – nicidecum o «uzurpatoare», ci beneficiara unei legitime generozităţi a unui regim care-şi preţuia talentele şi le încuraja să creeze”. “Legitimă generozitate”? De unde pînă unde “legitimitatea” unei ilegitimităţi funciare? Şi cum “preţuia” talentele şi cum le “încuraja să creeze” un regim întemeiat pe o ideologizare forţată şi pe o cenzură draconică? Iată întrebări avem impresia în măsură a tulbura fie şi retrospectiv alcovul politizat al frivolei “cu voie de sus” Nina! Chiar dacă, în alt loc, d-sa nu şovăie a executa o piruetă cinică, declarînd ritos: “Da, la Sinaia mi se părea că trăiesc conform unei legi fundamentale a societăţii comuniste: de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. Asta în vreme ce V. Voiculescu, Gheorghe Brătianu, Vladimir Streinu, C. Noica, N. Steinhardt, Dinu Pillat, I. Negoiţescu, Adrian Marino, Nicolae Balotă, Ştefan Aug. Doinaş, Ovidiu Cotruş, I.D. Sîrbu şi atîţia alţii se aflau în temniţă sau erau pe cale de-a intra acolo. Tot după “capacităţile” lor şi tot după “nevoile” lor?

Dar Erosul alunecat (împlinit?) pe făgaşul Partidului pe care-l vădeşte Nina Cassian conţine şi alte aspecte ce-i acordă un gust picant. Decepţionată de faptul că Amantul suprem preferă alte persoane gata a-l satisface, poeta se “ocupă” de ele în virtutea unei gelozii explicabile, care, iată, nu şi-a curmat impulsul nici după răstimpuri decenale. D-sa nu şovăie a-şi “luxa” rivalii din domeniul Erosului ideologizat, în stilul ce se ilustrează în mod curent în sferele înalte ale conducerii totalitare, unde lupta acerbă pentru putere se află la ordinea zilei. Intriga, acea “elocvenţă a diavolului”, după cum o caracteriza Goethe, devine metoda preferată a poetei în cadrul relaţiilor d-sale intrapartinice. Retrospectiv, Nina Cassian se reclamă de la o puritate “revoluţionară” (un alibi!), contrastînd cu foiala infidelilor “cauzei”, a, vezi Doamne, carieriştilor: “Mi se întîmplă din nou tot felul de lucruri contradictorii: duşuri calde şi reci. Sînt sătulă. Clica infamă de carierişti trebuie dinamitată. Dar cum? Tot felul de personaje dubioase ne terorizează ca să-şi asigure spatele, să-şi facă uitate greşelile mai mari sau mai mici, din trecut şi din prezent”. Unii dintre emuli sînt puşi la punct de timpuriu (încă din 1951) şi împrejurarea e consemnată cu satisfacţie: “Şedinţa de poezie terminată sîmbătă seara (Baconsky, Frunză, Deşliu au ieşit feşteliţi cum se cuvine)”. Nu totdeauna amorurile particulare înţeleg a-şi asuma condiţia amorului total, a celui de Partid, a-l reprezenta, cum ar veni, prin delegaţie. Culmea, "Sorin Mladoveanu (Rémy), care, înainte de a deveni redactor la Scînteia, a fost elev la liceul Graur, primul băiat care m-a sărutat”, se dovedeşte a nu fi la înălţime în noua postură: "ajuns redactor la Scînteia şi devenind Sorin Mladoveanu, îmi cere un articol şi apoi îmi cere nenumărate modificări absurde, totul cu un ton rece şi tăios de parcă eu aş fi fost duşmanul de clasă şi el deţinătorul purităţii de partid”. Oare de ce nu acceptă Nina Cassian şi altora dreptul unei comportări iacobine? Ar fi vrut să monopolizeze dreptul de a se pronunţa în numele sacrosanctei “linii”? Se vede că da! Şi un lucru amuzant. Cu toate că Nicolae Moraru e calificat, de altfel pe drept cuvînt, ca “un tip infect şi vanitos”, "un mare neant intelectual", “o canalie nocivă”, aflăm nu fără surprindere că intransingenta scriitoare i-a dedicat unul din poemele d-sale nu altcuiva decît “tovarăşului Nicolae Moraru”, cu circumstanţa ce s-ar voi atenuantă că "nu fusese scris exclusiv cu gîndul la el" (sic!). Străină, după cum prea bine ştim, de orice conjuncturalism, Nina Cassian îl "demască" pe Horia Lovinescu astfel: "Faptul că Horia Lovinescu, estetizant prin structură (nu pun aici în discuţie micul lui «acces» de legionarism din timpul rebeliunii…), şi-a îngăduit o asemenea poziţie care îl situa în conflict cu colegii de breaslă se poate explica prin laşitate şi prin tentaţia de «a se pune bine» cu mai-marii zilei". Ce să mai zici! A.E. Baconsky e şi el tocat mărunt: "Baconsky îşi cîştigase marea faimă şi preţuirea organelor conducătoare ale culturii, odată cu dispreţul şi ilaritatea colegilor". Şi fără nici o referinţă la regenerarea bardului şi a omului de cultură, evoluat spre rolul de personaj proeminent al inconformismului: “Probabil că, în deruta mea, am încercat, desigur în forme mai puţin caricaturale, să mă apropii de «stilul» lui Baconsky. El reprezentînd punctul cel mai de jos al poeziei proletcultiste de la noi (mai jos decît Deşliu, Frunză etc.), încercarea mea de a-i semăna (sic!) s-a soldat şi cu cea mai mizerabilă poezie a mea din epocă…". Să fi fost de vină… bietul Baconsky pentru deplorabilele stihuri ale amantei desconsiderate a Partidului?

Evident, n-am putea refuza Ninei Cassian recunoaşterea unui dar evocator, o carismă a frazelor, prezenţa unui condei literar care încearcă a departaja noianul de confuzii şi promiscuităţi şi chiar, pe alocuri, unda unui vag regret pentru slujirea mai mult decît devotată a "înaltei cauze" întruchipate nu numai de "charta comunismului", ci şi, vai, de odioasa realitate a acestuia. Însă pentru a relua vorbele poetei în raport cu un confrate, pe lîngă atari calităţi, se etalează de la un capăt la altul al scrierii d-sale, o sumă de "conformisme suple şi o inteligenţă artistică ţinînd locul unei veritabile vocaţii".

http://193.226.7.140/~leonardo/n07/Grigurcu3.htm

EROS CU DELICATESE DE PARTID
Ca şi-n cazul precedentului, substanţa celui de-al doilea volum al Ninei Cassian, din seria Memoria ca zestre, se situează între doi poli. Unul cinic, altul, să zicem, sentimental. Cinismul consistă în “credinţa” comunistă, care, depăşind anii de “ilegalitate” ai adolescenţei, în care, eventual, ar încăpea niscaiva scuze ale credulităţii, n-ar putea fi înterpretată decît ca o asumare responsabilă a unei teribile anomalii. Într-o tentativă de disculpare, poeta încearcă a se ataşa şirului de “personalităţi marcante” care, după ce au aderat o vreme la comunism, s-au despărţit de acesta, înfăţişate într-o carte intitulată Dumnezeu care a dat greş: Arthur Köstler, Ignazio Silone, Richard Wright, André Gide, Louis Fischer, Stephen Spender. “E uimitor cît de asemănătoare sînt experienţele noastre, susţine Nina Cassian, chiar dacă la decenii distanţă şi pe meridiane diferite şi pe raţiuni deosebite (intelectuale, de clasă etc.). E de asemeni uimitor cum ne-am despărţit de acea “sectă”, de acel “cult”, pe măsura unor cunoaşteri acumulate treptat, a unei maturizări mai rapide sau mai încete… ”. Ni se pare şi nouă, chiar dacă sub alt unghi, “uimitor”! Întrucît autoarea noastră a mers ani îndelungaţi pe drumul “cultului” scelerat, răstimp în care era cu neputinţă a nu-i constata, inclusiv în proximitate, impostura, dramaticul clivaj între promisiunea demagogică şi odioasa realitate. Nu era nevoie, în situaţia d-sale, de-o “cunoaştere acumulată treptat”, de-o “maturizare” pentru a-şi da seama de ceea ce ştia, simţea, trăia orice om de bun-simţ din ţară, după 1944 şi mai cu seamă după 1947, cînd în calea puhoiului comunizării forţate n-a mai existat nici un obstacol. Iată ce scria Gide, referindu-se doar la domeniul culturii: “Cînd am ajuns în Uniunea Sovietică, publicul general încă nu rezolvase spinoasa problemă a «formalismului». Am încercat să înţeleg ce înseamnă această expresie şi să descopăr că operele acuzate de formalism aparţineau acelor artişti care puneau accentul mai mult pe formă decît pe conţinut. Trebuie, totuşi, să adaug că numai acel conţinut era luat în consideraţie – de fapt, tolerat – care era «just» şi că orice operă care nu ţinea cont de această direcţie era socotită «formalistă» (…). Cultura va fi întotdeauna în pericol dacă critica nu va fi liber practicată. În Rusia, o operă care nu e pe linia Partidului e condamnată, iar frumuseţea e considerată o aberaţie burgheză”. Dar Nina Cassian nu trebuia să facă o călătorie în Uniunea Sovietică, precum scriitorul francez, pentru a conştientiza ceea ce se petrecea sub ochii săi, în propria-i ţară, cu atît mai vîrtos cu cît "organele" ideologice nu ezitau a-i face şicane, adesea chiar sub pretextul aceluiaşi “formalism”! În chip realist se impune o unică explicaţie. Şi anume aceea că poeta trecea, în perfectă cunoştinţă de cauză, de la “criza mistică”, de la iniţiala “adeziune necondiţionată” la o adaptare defel lipsită de interes, închidea ochii cu abilitate la ceea ce i-ar fi putut contraria nu doar condiţia de intelectual ci şi pur şi simplu simţul moral elementar. Era un oportunism inclusiv în raport cu propria-i conştiinţă, căreia nu se sfia a-i oferi o dublură falsă, indiscutabil din dorinţa tot mai impură a unei “afirmări” şi a dobîndirii unor privilegii, deloc neglijabile pînă-n anii crepusculari ai “epocii de aur“. Cînd n-a mai rentat slujirea ideologiei, fireşte că autoarea s-a “trezit”. Pînă atunci însă, pe o perioadă de cîteva decenii bune, n-a încetat a se învîrti într-un vesel carusel care asocia faptele “angajării” cu amuzamentul îngăduit unei protipendate (căci să reamintim că, potrivit paradigmei sovietice, scriitorii, artiştii, oamenii de ştiinţă alcătuiau o categorie privilegiată, o “pătură” socială între nomenclatură şi restul populaţiei, pînă cînd, degradîndu-se în faza agonică a naţional-comunismului, regimul le-a pretins servicii… pe gratis; cum ar veni o artă cu tendinţă şi concomitent… gratuită!). Consemnările privitoare la “viaţa intelectuală”, de altmiteri cu o alură de “clandestinitate” (lectura din anumiţi autori, exponenţi ai “putredei” culturi “burghezo-moşiereşti” şi, în sporită măsură, întîlnirile cu ei – nu fusese oare subsemnatul dat afară din şcoala de literatură fiindcă îndrăznise a-i face o vizită, la Mărtişor, lui Tudor Arghezi? – deveniseră nu mai puţin riscante decît era, înainte de 1944, colportarea textelor partidului interzis), alternează în mod pitoresc cu cele ale prestaţiei politice nemijlocite: “Ieri am condus şedinţa grupei de Partid. (…) Un mic chef la Mihnea Gheorghiu. (…) Lectură cu Marin din Kafka. (…) Ieri am împlinit douăzeci şi nouă de ani. Fără sărbătorire deocamdată din cauză că tot ieri Mihnea şi Anda s-au căsătorit şi au făcut un chefuleţ la ei. (…) Situaţia la Uniune va rămîne neschimbată pînă la Congres. Aşa a hotărît Ioşka. Ciudat… Dar nu sînt prea demoralizată. (…) Am fost cooptată în Comitet. (…) S-ar părea că Mony o să plece în Albania. Mi-o ia, cum s-ar zice, înainte. Nu-i nimic. Măcar el. (…) L-am revăzut pe Arghezi la o sărbătorire a Editurii Tineretului. E îmbătrînit dar m-a recunoscut”.

În ce ar consta polul pe care l-am numit sentimental, id est mai firesc, uman al scrierii? În primul rînd în relatarea vieţii erotice a autoarei, bogată, chiar frenetică, însă – atenţie! – avînd ca fundament nu o deschidere afectivă generoasă, ci o structură egotică. Nina Cassian se confesează astfel: “E adevărat, nu prea mai am elanuri afective faţă de nimeni (cu excepţia tatei şi a lui Ali) – şi nici nu e rolul meu pe lume să-i scald pe toţi în devotament, căldură şi atenţie”. Şi atunci? Pe de o parte credem a putea desluşi aci o senzualitate anafectivă, o “dezangajare” morală, de tip nimfoman, ce marchează pletora experienţelor din această categorie, multiple, interferente şi suprapuse într-un vîrtej al infidelităţilor, iar pe de altă parte avem impresia că tocmai “angajarea” propagandistică, măcar pe undeva frustrantă ca orice oportunism ce se oglindeşte pe sine într-o instanţă acut cerebrală, a favorizat o “dezlănţuire” compensatoare. E, se pare, dincolo de propensiunile temperamentale, ţîşnirea deviată a unei presiuni nefireşti. Poeta consideră că iubirile d-sale posedau totdeauna “o aură de puritate” (ceea ce bănuim că n-ar fi dispusă a pretinde cu privire la producţiile d-sale literare!). Asistăm la un spectacol hetairic care îndeplineşte, poate, funcţia unei reechilibrări: “Îl iubeam pe Ali, fierbinte şi total. Mă umplea de fericire”. Dar şi: “Pe Kindy l-am pierdut definitiv. Ce de dezastre! Oare să-l poată înlocui Fănică Mangoianu?”. Dar şi: “ A apărut Adrian Hamzea, un băiat frumos, blond, cu ochi albaştri, deştept şi cultivat, nefericit, poate farsor, în orice caz tulburător şi care pretinde că mă va iubi şi se îngrozeşte de pe acum”. Dar şi: “Lui L.B. îi voi purta întotdeauna un tip de recunoştinţă şi chiar de dragoste aparte pentru fantastica lui capacitate de a mă fi iubit şi perceput”. Dar şi: “În viaţa mea s-a ivit Bruno. (…) Foarte prezent – Bruno. (…) dimineţile mă trezesc fără Bruno”. Altfel spus (de însăşi Nina Cassian), “sentimente de sezon”. Pentru ca lucrurile să n-aibă un aspect linear (“inteligenţa” poetei, pe care aceasta nu uită a o menţiona mereu, se pune pe lucru), intervin meandrele unor dubii, contrarietăţi, tensiunile unei dialectici amoroase (contrapondere a celei marxist-leniniste!): “Mă interesează Mihai, sînt ataşată de el, deşi e slab, foarte slab, complexat, stîngaci, deşi mi-aş fi dorit atît de mult să dau de un om puternic şi chiar dominator de la care să învăţ şi altfel decît «intelectual». Sigur, îmi face plăcere că mi-a spus: «bată-te Dumnezeu, Nina, te iubesc», dar frica, viaţa marginală, toate tarele lui vizibile şi, aş zice, sonore, atrag asupra noastră tot felul de nenorociri. Sentimentele mele devin greoaie şi jenante”. Sau: “Uneori gîndesc că mă port iresponsabil faţă de L. al cărui ataşament ia astfel de proporţii (şi cu participarea mea)”. Sau: “Îmi amintesc de săptămîna încîntată – la Semaine Sainte – petrecută cu Miro, atunci cînd se părea că nimic nu ne poate clinti alianţa şi cînd «multilateralitatea» mea îl «ameţea» (îl obosea, probabil, se depărta de mine lent, în mai, iunie, aproape că n-am mai fost împreună). Iar eu, în orbirea mea sau în nonşalanţa mea sau în încrederea necontrolată pe care o trăiam cu bucurie, nedîndu-mi seama, într-o deplină lipsă de vigilenţă, de catastrofa posibilă – decît o clipă!”. Ni se atrage atenţia nu fără cochetărie asupra împrejurării că poeta nu “părăseşte”, ci, cu eleganţă, aşteaptă să fie părăsită: “Cu puţine excepţii (Jany Colin, A.D., poate alţii mai puţin semnificativi), am aşteptat ca ei să mă “părăsească”. Chiar în cazul spectaculosului L.D., dar, mai ales, în cazul lui Marin sau al lui Slavomir, eu n-am plecat pînă n-au apucat ei să plece”. Iar concluzia e de-o paradoxală inocenţă a dezamăgirii: “Am plătit pentru dezinvoltura mea, pentru ceea ce am primit şi am dat, pentru extazul resimţit – dar oare ce speram?!”. Într-adevăr toate acuplările menţionate (precum, cutezăm a adăuga, şi altele pe care le cunoaştem din mărturisirea partenerilor ocazionali, netrecute în analele “zestrei”!) au avut loc pe fundalul acestei iubiri conjugale, absorbite într-însa ca un burete ori – cine ştie? – reprezentînd dejecţiile, “purificările” ei ce însumau un număr impresionant de “acte”… lustrale.

Dar să mai observăm ceva. Dacă erosul exuberant al Ninei Cassian poate semnifica o mişcare de contrabalansare a onerosului artificiu propagandistic, a ipostazei ideologice antivitale, acesta se întoarce la un moment dat cu 180 de grade spre a cuprinde chiar factorul oprimării, izvorul frustrării mai mult ori mai puţin secrete chiar faţă de subiectul auctorial. Poeta se arată îndrăgostită de partid. Ţinînd seama de mărturia d-sale că avem a face cu o “criză mistică” sau cu un “cult” sinucigaş, ne gîndim la acele femei ultrapioase, de felul Sfintei Tereza de Avilla, care-l iubeau pe Cristos. Momentele în care se produc defecţiuni în raporturile scriitoarei cu fiinţa partidului i se par catastrofale: “Nouă lovitură de măciucă. Joi, la alegerile pentru Biroul Organizaţiei de Bază, am fost propusă şi susţinută cu căldură (datorită «atitudinii mele curajoase»), dar secretarul Comitetului Orăşenesc, Ştefan Cruceru, s-a ridicat declarînd că are obiecţii la candidatura mea din cauza «manifestărilor» mele «din ultimul timp». Stupoare la mine şi la cei din sală. I se cer explicaţii. Zice: «Nu discutăm acum, voi discuta cu alt prilej». Siderată, nu reuşesc să spun nici un cuvînt“. Ca şi: "Un nor de stronţiu pluteşte asupra mea. Ce urmează? Să mă excludă din Partid? Pentru ce? Pentru ce vină imaginară şi inventată? Cu moralul scăzut, am hotărît să plec pentru două luni la Sinaia”. Tribulaţiile de partid dor la fel ori poate mai mult decît cele ale iubirii trădate. “Misticismul” deturnat al Ninei Cassian, altoit pe trunchiul hetairismului d-sale funciar, l-a constituit această pasională abordare a partidului. E aici o îndoită substituţie: amanţilor le ia locul (intermitent!) partidul, iar acesta joacă rolul religiei abhorate. Oricum, o performanţă!

Nu putem a nu ne opri la încă un aspect interesant al cărţii de care ne ocupăm: raporturile “trilateralei” Nina Cassian-Marin Preda-Aurora Cornu. Declarat drept una din iubirile "importante" ale poetei, autorul Moromeţilor e supus unei analize din imediata apropiere, scrutat de un ochi care i-a sesizat fără greş “adîncimile” firii mobile, contradictorii, torturate, de inadaptabil eşuat, şi el, în compromis: “În Marin, coexistau sublimul şi josnicia, puritatea şi sordidul, forţa şi neputinţa, cu demarcaţii mai nete decît am cunoscut la alţii. (…) Meschinărie, ciudă sterilă, parvenitism – au ieşit din Marin ca nişte păianjeni şi au început să-i circule prin viaţă“. În existenţa lui s-a ivit “turburător de frumoasa” nimfă Aurora Cornu (am avut prilejul a o contempla şi noi, la Casa Scriitorilor, în zilele maximei sale înfloriri, în 1954). Merită a-i reproduce portretul în aqua forte ce i-l consacră emula sa. Inclementă în impulsurile-i incisive, imaginea are cu toate acestea o densitate materială, o carnaţie romanescă: “Aurora Cornu e o fată înaltă, brună, turburător de frumoasă, cu cearcăne viorii sub ochii irezistibili, cu membre lungi, dolente, personalitate fizică insinuantă, cu o anumită morgă, cu un anumit mister, paralel cu detalii proaspete, fruste (roşeşte foarte uşor), cu o simplitate afectată alteori. La prima vedere, te solicită prin ceea ce pare a fi extrema ei sensibilitate, candoarea şi un gen de grosolănie nu lipsită de spirit care te face să-i acorzi credit. Curînd, prezenţa ei se precizează, devine vorace şi ameninţătoare. Are un rîs cu dinţi mărunţi şi gingii aparente care, foarte rar, reuşeşte să pară o garoafă albă, proaspătă în ovalul umbros al feţei, dar, mult mai des, aminteşte de indiscreţia avidă a unei rozătoare uriaşe. La fatala ei frumuseţe de plantă mare şi grea, se adaugă un creier atent, mimetic şi o undă de talent poetic bine hrănit cu ambiţii. Orgoliul uriaş («două genii nu încap într-o casă», obişnuia să spună), acut, egolatria tiranică. Dar peste toate astea farmec, farmecul unei distincţii vestimentare suprapuse pe gesturi needucate, farmec şi, poate, fascinaţie: fascinaţia răutăţii!” Autorul Vieţii ca o pradă s-ar fi dovedit pentru Aurora “o pradă uşoară”. Nescutit de slăbiciuni, nefericit, ambiţios, romancierul o atrăgea totuşi prin “promisiunea unei intrări triumfale în societate şi în cadrele unei vieţi înlesnite”.

Cîtă iubire reală i-ar fi putut purta rămîne un factor incognoscibil. Ea l-ar fi preferat pe Petru Dumitriu, etalon al succesului din perioada în chestiune, “bărbat superb şi scriitor tot atît de mare, dezinvolt, puternic, erudit, aristocrat, cunoscător de limbi străine şi om de lume”. Travaliul aplicat asupra naturii psihice a lui Preda s-ar fi dovedit nefast. Aurora i-ar fi stimulat o sumă de trăsături negative, împingîndu-l pe acest om “slab”, “nehotărît”, “bîntuit de spaime” în lupta pentru cucerirea unei supremaţii conjuncturale, ca şi, inevitabilă consecinţă, în sfera unor “minore dispute mondeno-literare”: “Dar, vai, Marin n-a corespuns. S-a îmbolnăvit de concurenţă, invidie, neîncredere, lehamite, neputinţă şi cred că s-a îmbolnăvit mai cu seamă pentru că a pierdut din greutatea lui specifică puritatea, liniştea gravă a creaţiei, ordinea pe care, cînd l-am cunoscut, şi-o impunea”. Epilogul nu era greu de prevăzut. “Văzîndu-şi partenerul de aşternut şi de afaceri cam prăpădit, riscînd şi pe viitor astfel de eclipse, văzînd, pe de altă parte, că Marin scrie greu şi rar şi că nici beneficiile băneşti nu sînt considerabile”, splendida Aurora a divorţat.

Dar oare Nina Cassian, văzîndu-şi la rîndu-i, de la un timp istoric, partenerul “cam prăpădit”, predispus la “eclipse”, nemaifiind în stare a-i asigura beneficii băneşti notabile, n-a divorţat de principalul d-sale partener, partidul?



http://193.226.7.140/~leonardo/n08/Grigurcu2.htm