Cioran[V=]

Scris de Admin 25.02.06 22:13

Rezumarea primului mesaj :

EMIL CIORAN-
109]Viata si cu mine suntem doua linii paralele care ne intalnim in moarte.
108]Despre viata nu se poate scrie decit cu un toc inmuiat in lacrimi.
107]Viata este ceea ce as fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului.
106]Tot ce nu are un accent de durere – o privire, o vorbă, o carte sau o voce – mă plictiseşte de moarte.
105]De urît nu ne poate vindeca decît un miracol.
104]Nervii-mi sînt frînghii de lacrimi pe care se întind rufele Istoriei.
103]Istoria nu dovedește nimic pentru că ea conține totul.
102]Femeia este muzică rătăcită în carne.
101]Orice îndrăzneală nu e decât forma pe care o ia lipsa de regrete.
100]Teologii sunt paraziţi ai paradoxului.
99]A fi bolnav înseamnă a trăi într-un prezent conştient, într-un prezent sie însuşi trans-lucid, căci teama de trecut şi de viitor, de ce s-a întâmplat şi de ce se va întâmpla, dilată clipa pe măsura imensităţii temporale.
98]Lirismul reprezintă o pornire a subiectivităţii, căci el indică o efervescenţă a vieţii în individ care nu poate fi stăpânită, ci pretinde necontenit expresie.
97]Orice fiinţă este un imn distrus.
96]Fiece clipă este o groapă, neîndestulător de adâncă.
95]Profeţia este actualitatea viitorului.
94]Nebunia este introducerea speranţei în logică.
93]Spiritul este materie ridicată la rangul de suferinţă.
92]Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa, iar individul teatrul acestei slăbiciuni.
91]Nefericirea este starea poetică prin excelenţă.
90]Plictiseala e senzaţia bolnăvicios de clară a timpului ce te aşteaptă, în care trebuie să trăieşti şi cu care n-ai ce să faci.
89]Trupul e un zăcământ de zădărnicie, în care mucegăieşte gândul nemuririi.
88]Paradoxul este surâsul formal al iraţionalului.
87]Luciditatea înseamnă a avea senzaţii la persoana a treia.
86]Lenea e un scepticism al cărnii.
85]A trăi înseamnă a face compromisuri. Orice om care nu moare de foame este suspect.
84]Eternitatea este luciditatea devenirii.
83]Munca este negaţia eternităţii.
82]Iubirea lipsita de farmecul actului sexual este tot atat de nula ca o femeie fara zambet.
81]Speranţa este virtute de sclav.
80]Castitatea este un refuz al cunoasterii.
79]Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism.
78]Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag.
77]Orice gând este un viciu pozitiv.
76]Accept sã fiu ultimul om, dacã a fi om înseamna sa semeni cu ceilalti.
75]Ochii omului vad in exterior ceea ce il framanta in interior.
74]Nu trebuie sa vrei nimic altceva decat nimicul care e in tine.
73]Cei ce au constiinta prea impacata nu trebuie lasati cu nici un pret sa traiasca si sa moara netulburati.
72]Orice fel de luciditate este constiinta unei pierderi.
71]Panica intr-o lume de obiecte trezeste un dor mortal de femeie, ea insasi obiect, insufletit de patimile plictiselii noastre.
70]Arta de a iubi, sa stii sa imbini un temperament de vampir cu discretia unei anemone.
69]Prostia este o suferinta nedureroasa a inteligentei.
68]Parfumul e istoria unei flori.
67]Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vieţii.
66]Singura scuză a lui Dumnezeu e că nu există.
65]Mă atrag lucrurile care n-au şansa să se-mplinească ori să dăinuie.
64]Îmi este călăuză oricine-i mai nebun decât mine.
63]Ideea de Dumnezeu este cea mai practica si cea mai periculoasa idee din cate s-au conceput vreodata. Pe ea se salveaza si pe ea se prabuşeste omenirea.
62]Pacatul este expresia religioasa a remuscarii.
61]Omul modern, mai mult decat omul de totdeauna, priveste cu liniste numai in jos. Fata de cer toate idealurile noastre sunt tradari.
60]În esenţa sa, femeia este o fiinţă accesibilă numai la valorile vitale ale Erosului şi complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale.
59]Iubesc poetii, fiindca nu ajung si nu vor sa ajungă la nimic. Poezia lor nu duce nicaieri. Atata inutilitate în armonie! Este un mare blestem a-i întelege. Inveti prin ei ca nu mai ai ce pierde.
58]Singuratatea fara Dumnezeu este nebunie curata.
57]Unicul mijloc de a-ţi apăra singurătatea e să răneşti pe toată lumea, începînd cu cei pe care îi iubeşti.
56]Am slujit in viata la mai multi stapani si din fiece clipa mi-am facut chip cioplit. De-ar sti lucrurile stinse cat le-am iubit, ar capata un suflet numai sa ma planga. Nimic din ale lumii n-am defaimat prin nepasare. Si astfel am lunecat infrigurat si trudnic pe nimicul ei.
55]Iubirea este o formă de comuniune şi de intimitate.
54]Daca timpul n-ar fi ireversibil, n-as regreta deloc sa traiesc in orice epoca a istoriei, fiindca nici una nu e mai buna decat cealalta.
53]Nu merită să te sinucizi pentru că întotdeauna o faci prea târziu.
52]Un animal care poate suferi pentru ceea ce nu este, acesta este omul.
51]Dacă-i urăsc pe occidentali e pentru că le place să fie urîţi. Ce incredibilă sete de autonimicire! Paradisul în mijlocul unor cadavre!
50]Muzica,sistem al formulelor de adio,evoca o fizica al carei punct de pornire nu ar fi atomii,ci lacrimile...
49]Fara tine sunt nebun si cu tine innebunesc!
48]Sa traiesti in asa fel incat sa simti ca mori din cauza vietii.
47]Femeia nu-ti iarta nicio inocenta, precum viata – nicio luciditate.
46]Greul e timpul, uneori, ce grea trebuie să fie veşnicia!
45]De n-ar exista o voluptate secreta in nefericire, am duce femeile sa nasca la abator.
44]Diferentele dintre filosofii antici si cei moderni, atat de frapate si de defavorabile ultimilor, pleaca din faptul ca acestia au filosofat la masa de lucru, la birou, pe cand aceia in gradini, in piete sau la cine stie ce margine de mare.
43]O filosofie a constiintei nu poate sfarsi decat intr-una a uitarii.
42]Ţi-ai dori uneori să fi canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.
41]Nu e profund, nu e autentic decât ceea ce ascundem. De unde forţa sentimentelor abjecte.
40]Am toate defectele celorlalţi şi totuşi ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.
39]Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ţi întoarcă spatele.
38]Dacă ar fi cu putinţă să ne privim cu ochii celorlalţi, am dispărea pe loc.
37]Nu contează decât un singur lucru: să înveţi să pierzi.
36]La toate întrebările noastre, răspunsul Plictiselii e acelaşi: lumea asta e o lume răsuflată.
35]Pentru un filosof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei.
34]Proştii zidesc lumea şi deştepţii o dărîmă.
33]Filosofia este meditatia poetica a nefericirii.
32]Nici un om care sufera, chiar lipsit de cultura, nu este mediocru.
31]Ce sa te mai sinucizi! Intotdeauna este prea tarziu.
30]A iubi inseamna a suferi si cum multi fug de suferinta putini stiu sa iubeasca!
29]Omul accepta moartea, dar nu si cursul mortii sale; sa mori oricand, dar numai cand iti e dat sa mori nu.
28]Singuratatea m-a'nvatat ca nu sunt singur ci singurul.
27]Moartea cea mai adanca si mai organica este moartea din singuratate, cand insasi lumina este un principiu de moarte.
26]Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi.
25]Numai in imperfectiune se poate invata.
24]Infernul veritabil ar fi sa nu uiti nimic.
23]Oamenii se impart in doua categorii: cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si cei care l-au gasit fara sa-l caute.
22]Orice democrat e un tiran de opereta.
21]În eternitate traiesti fara sa regreti si fara sa astepti ceva.
20]Eternitatea nu e accesibila decat prin vietuirea clipei in mod absolut.
19]Pentru omul entuziast nu exista criterii, perspective si calcul, ci numai abandonare, framântare si daruire.
18]Omul religios incepe cu credinta in Dumnezeu, iar omul de stiinta sfarseste cu credinta in Dumnezeu.
17]Dragostea-i un înec, o scufundare în fiinta si în nefiinta. Caci orice voluptare e o împlinire si o stingere.
16]Totul in noi e prea cumpatat, pana si nebunia noastra.
15]Cunoasterea este o plaga pentru viata, iar constiinta o rana deschisa in samburele vietii.
14]Daca lepra m-ar cuprinde, n-as condamna bucuria altuia. Caci in orice condamnare exista multa invidie.
13]Adevarul este o eroare exilata in eternitate.
12]Nimeni nu gaseste un absolut in afara, ci numai inauntru.
11]Eroismul nu e decat rezistenta la sfintenie.
10]Dragostea este sfintenie plus sexualitate.
9]Bucuria e reflexul psihic al purei existen- te - al unei existente ce nu-i capabila decit de ea insasi.
8]Toate neputintele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristete.
7]De-as fi Dumnezeu m-as face orice în afara de om.
6]Singura forma in care femeile si-au depasit conditia mediocra este sfintenia. Numai ca sfinte au produs ele ceva.
5]O civilizatie este distrusa doar atunci cand dumnezeii lor sunt distrusi.
4]Megalomanul este omul care spune cu voce tare ceea ce fiecare crede, in ascuns, despre sine.
3]Cine nu renunta, inseamna ca are prea mult de dat. Cine se resemneaza, inseamna ca nu are nici ce primi.
2]Scepticismul este eleganta anxietatii.
1]A te mindri cu relatiile tale inseamna a recunoaste cit valorezi fara ele.
=====
Cristina

Scris de Admin 06.10.06 7:56

Cristina Cioran `s-a pacalit` cu 800.000 de lei.

Faptul ca esti vedeta nu te scuteste de surprize neplacute prin restaurante. Guresa animatoare a diminetilor de la Antena 1, Cristina Cioran, a patit-o si ea, la un eveniment monden, unde era invitata. La manifestarea cu pricina, gazdele au oferit gratuit bautura si mici gustari. Insa blondei i s-a facut pofta de sushi si a comandat o portie. Nu mica i-a fost mirarea cind chelnerul a pus-o sa plateasca ce a consumat, iar pretul era, nici mai mult nici mai putin, decit 800.000 lei. Aici, celebritatea domnisoarei nu a fost suficienta, ...

continuare

Scris de Admin 15.09.06 9:46

Cristina Cioran a refuzat dublura la cascadorie.

Interpreta personajul principal din filmul "Margo", Cristina Cioran, a avut parte in timpul filmarilor de citeva momente de suspans neprevazute in scenariu. Cei care au avut curiozitatea sa mai vada filmul dupa ce cronicarii il demolasera inca din timpul conferintei de presa au retinut, probabil, scena: Margo urca un perete abrupt de stinca, pe o scara din lemn si fringhie. Decorul este autentic, fara aportul scenografiei, treptele pe munte existind undeva intr-un sat, linga Herculane. Autentica a fost si spaima actritei, care nu s-a incumetat sa escaladeze muntele. Abia cind regizorul i-a propus sa apeleze la o dublura, Cristina si-a luat inima in dinti si a executat scena ce presupunea curajul unui alpinist. Si Paula Chirila, prietena ei din film, a beneficiat de o supradoza de adrenalina: intr-una dintre scene trebuia sa ramina suspendata pe un pod care se balansa peste un hau ce ii dadea ameteli. Actrita a facut atac de panica in timpul turnarii scenei, care, din nefericire, a fost taiata la montaj. Si mai trist, pentru ambele actrite, este faptul ca filmul regizorului Ion Carmazan, pe ansamblu, este o mare nereusita.

T.F.
http://www.7plus.ro/?arhiva=15/09/2006&id=6983

Scris de Admin 05.09.06 10:47

DEBUT. Dan Capatos are, de ieri, o colega de prezentare, respectiv pe Cristina Cioran, actrita care, de curand, a avut o mare realizare: filmul "Margo" in care a jucat rolul principal.
In emisiunea prezentata de cei doi, Cristina Dochianu va prezenta rubrica "Horoscop". "Pe ambele domnisoare le-am invitat la show-ul VDTV, pe care il realizam la Antena 3 si le-am propus chiar in timpul emisiunii sa-mi fie colege la Antena 1, la noua emisiune matinala. Propunerile au fost, din fericire, in asentimentul sefilor mei, a declarat prezentatorul. "Matinalul pe care-l vom prezenta are un format foarte interesant, care mi-a placut mult de la bun inceput. Va fi mai greu, insa, cu trezitul de dimineata... Dar merita", a spus la randul ei Cristina Cioran.
http://www.averea.ro/wiev.php?id=3983&id_sectiune=9

Scris de Admin 23.05.06 17:56

(Post)fetele exilului

Mihai Cimpoi

(Post)fetele exilului

Un model deontologic al exilatului, cu totul opus modelului Mircea Eliade, este cel reprezentat de Emil Cioran. Este un model psihologizat si ontologizat la extrem, un model al Negativitatii si Contradictoriului care nu mai tine de o dialectica hegeliana cu alternari antitetice si coagulari sintetice, ci de inconstanta si inconsistenta "capritului", aleatoriului. Ura si iubirea sunt manifestari-limita, contestarile sunt macabre, de un profetism negru, apocaliptic în timp ce peste notele apreciative se revarsa o lumina generoasa, sentimentala, accentele xenofobe si antinationale se vor diminua într-o dispozitie universal-toleranta, abstracta, cosmopolita, antisemitul din tinerete devenind evreu, "rusinea de a fi român" alterneaza ba cu sentimentul damnarii etnice, al fatalismului (frivol) valah, al neantului valah, ba cu recunoasterea imposibilitatii de a fi într-o alta cultura, alta decât cea proprie, matriciala. Intr-un cuvânt, e o odisee aventuroasa, negativista, capricioasa a îndepartarii/apropierii, a urii/iubirii. E o îndepartare crispata care apropie cu note duioase, e o apropiere relativizanta care îndeparteaza si mai mult, e o ura iubitoare, dupa cum e si o iubire care uraste. Nu mai poti prinde vreun indiciu clar de constanta în actiunile si gesturile cioraniene. E greu sa întrevezi ratiunile limpezi ale acestor paradoxale sau de-a dreptul contradictorii, aporetice manifestari în care e negare si autonegare, scandal si retragere discreta din angajarile polemice, dispret radical fata de tara de origine si autodispret, oprobriu moral dar si îngaduinta fata de rataciri si greseli, culpabilizare si justificare. Sunt surprinzatoare adesea si elementara contradictie in adjecto, substituirile de notiuni si termeni, suprimarile si manifestarile momentelor adevarului, spectacularele deziceri de trecut frânate de lipsa de sinceritate pâna la capat. Astfel, trecutul sau este confundat usor cu trecutul cultural al tarii, iar disperarea proprie concreta cu o disperare metafizica generalizata, vina individuala cu ce psihologic-juvenila mai abstracta si atemporala.
Evident, Emil Cioran îsi însceneaza conditia de exilat, îsi provoaca si traieste teatral înstrainarea, erijându-se în postura de înstrainat absolut (,Sunt înstrainat în sensul cel mai adânc al cuvântului sau cel putin asa cred"), aproximeaza ceea ce este clar, legitimeaza ilegitimul si ilegitimeaza legitimul. Opera cioraniana, dupa cum observa cu justete Eugen Simion, este "un palimpsest în care naratorul vrea sa-si piarda urmele", "un discurs baroc cu noua învelisuri" (Eugen Simion, Fragmente critice, IV, Bucuresti, 2000, p. 98). Specializarea în ne-sinceritate, în teatralitate, în mistificare urmareste absolutizarea rupturii, neantizarea ei care provoaca - în chip dialectic si total paradoxal - depasirea ei si revenirea la legaturile consagvine cu etnia sa, cu paradisul sibian al copilariei.
Cioran vrea sa dea o alta functionalitate înstrainarii sale, aceasta fiind marea lui stratagema morala: el concepe, asadar, înstrainarea ca pe o mântuire de pacatele tineretii, de "nebunia" de atunci, de entuziasmul juvenil cu care îmbratisa miscarea legionara. Absolutizarea înstrainarii se face în numele relativizarii culpei si mântuirii de ea. Aceasta superba inconsecventa deontologica (or, inconsecventa devine, la el, tocmai consecventa printr-o introvertire perversa) duce la un moment dat la o foarte sincera recunoastere ca tine la România, ca l-ar face foarte nefericit disparitia ei (... unei scrisori catre Mircea Eliade din 1940), ca alegerea facuta de Noica de a ramâne în limba româna, în tara de origine este solutia cea mai potrivita (,Nu stiu daca la tine e vorba de prestiinta sau de instinct - cert e ca ai înteles dintotdeauna ceea ce mi s-a parut multa vreme o extravaganta sau chiar o nebunie: ca a fi nu e cu putinta decât înauntrul propriei tale etnii. In mod natural, eu (cu Schimbarea etc.) ar fi trebuit sa sustin o idee ca asta si nu tu, care filosofic vorbind, te gaseai la mii de leghe distanta, mai ales în epoca slabiciunii tale pentru Kant. In optiunile de acest fel intra însa elementele care tin mai putin de teoriile noastre cât de ursita fiecaruia dintre noi" (.. scrisori catre Noica din 1970). Cea mai spectaculoasa substituire pe care o face Cioran este aceea între vina etica si vina etnica, totul cazând pe spatiu, nu pe individ.
Cele doua modele - Eliade si Cioran -, ca si modele Ionescu, Brâncusi, Goma demonstreaza faptul ca exilul poate fi modelat în negativ sau pozitiv, poate fi valorificat ca destin în mod creativ la diferite grade, ca poti ramâne în pura deontologie, hranindu-te din monotonia lui, din disperare si scandal sau te poti urca în sfera ontologiei, gasind vibratia celor mai sensibile coarde ale fiintei. Complexul Fiesco poate fi si el eficient, valorizator sau ineficient, neantizator.
Putem atesta si cazuri de îmbratisare alternativa sau fluctuanta a celor doua modele.
Chiar si I. Negoitescu, care detesta la un moment dat modelul de românitate si care detesta ideile politice ale lui Eminescu si felul poetului de a face politica (,Chiar si Eminescu a facut din plin... Din pacate - zic eu acum. Fiindca ideile politice ale lui Eminescu - desi el le-a promovat cu buna credinta si cinstit, dupa el -, ideologia lui politica (si pentru faptul ca a fost atât de frumos formulata) a jucat un rol nefast în evolutia ulterioara a României, si în special în secolul al XX-lea, încât s-a ajuns la aceasta aberatie ca, în mod justificat, chiar si Ceausescu poate revendica o legatura cu ideologia poetica a lui Eminescu!", I. Negoitescu, In constiinta de cauza, Cluj, 1990, p. 50-51) - afirmatie aberanta caci publicistica eminesciana nu este doar politica -, elogiaza românitatea lui Mircea Eliade., "interesul lui plin de caldura fata de tot ce se întâmpla în tara". Românitatea eliadesca era determinata de consecventa neconturbabila de a fi scriitor român, care si în exilul sau de lunga durata a continuat sa scrie literatura exclusiv în limba româna: "Mi se parea uluitor faptul ca acest savant preocupat de fenomene universale si care strabate o bogata cariera universala, migalea si astazi, în desavârsirea carierei sale, acelasi cuvânt românesc, în care altadata, în tinerete, se straduise sa cuprinda spiritualitatea Occidentului si a Orientului de dincolo de noi" (Ibidem, p. 103). Mircea Eliade a ramas mereu solidar si atasat sufleteste de confratii sai mai tineri dintr-o tara "subjugata si pândita de întuneric", aflati în suferinta.
A fost o solidaritate permanenta cu întreaga cultura româneasca, cu "modul de a fi românesc".
(Post)fetele exilului se dezvalue în luminile surprinzatoare ale regasirii identitatii, ale acceptarii unei identitati asociate, a identitatii culturale a tarii în care s-a stabilit (prin însusirea si cultivarea unei a doua limbi si sincronizarea cu noul context cultural sau chiar încadrarea în el prin a scrie în limba tarii care l-a gazduit sau a traduce din ea si în ea). Unii poeti, de regula mari poeti, ramân fideli mitopoeticii proprii " desfasurându-si evolutiv personalitatea în conditii de exil: Ion Caraion, Stefan Baciu, Miron Kiropol, Ilie Constantin, Alexandru Lungu. Alti poeti sau îndeosebi prozatori - Petru Dumitriu, Petre Popescu, Vintila Horia, Ion Druta, Ion Milos (cel mai proteiform poet al exilului: nascut în afara tarii, în Banatul Sârbesc, apoi stabilit în Franta si Suedia si scriind în mai multe limbi: româna, macedona, sârba, franceze, suedeza). Un mare grup de scriitori evrei plecati din tara continua sa scrie în limba româna, considerata materna (Alexandru Sever, Nicu Horodniceanu, Shaul Carmel, Bianca Marcovici, Andrei Strihan, G. Mosari, Tania Lovinescu s.a.)
Majoritatea dintre acestia, desi devin si scriitori de frontiera interculturala, ilustreaza fenomenul a ceea ce Christian Schenk, care continua sa scrie într-o "rafinata si filosofica limba româneasca" (M.N. Rusu) Retragerea în Paradigma, adica - mai simplu spus - fenomenul de rezistenta literara româneasca în conditiile exilului sau ale patriei adoptive. Datul ontologic care-l marcheaza pe exilatul român - ca apartinator organic matricei stilistice "mioritice", ceea ce ar putea fi în logica lucrurilor daca razboiul ar vrea sa impuna modele noi si valori literare noi; nu, lupta are scopuri mai modeste si mai lucrative: mai tinerii optecisti (care bat si ei, zgomotos, spre patruzeci si cinci de ani) vor sa-i scoata pe saizecisti din manualele scolare si, în genere, din literatura si, prin ei, sa elimine din discutie literatura româna postbelica. Nu-i, repet, o confirmare literara normala, este, sub pretextul revizuirii morale, o nesfârsita încaierare de natura politica. Toate nemultumirile, idiosincraziile, conflictele se politizeaza" (Eugen Simion, Fragmente critice, IV, Bucuresti, 2000, p. 387).
Dincolo de aceste impedimente mai mult de natura politica, complexuale (elitist-mahalagiste, am zice) si legate de psihologia tranzitiei cu pragurile caracteristice ale acesteia ce tin de reactia resentimentara, de vrerea de justitie estetico-etica, de impunere a eului tau si a patriei tale ca adevar absolut, ceea ce genereaza fenomenul de egolatrie axiologica, de actiune sadomachista, de neantizare a propriilor valori si de lepadarea de modele în genere, procesul reintegrativ are loc oricum. El are, indiferent de ce se întâmpla în jur, legi imanente si un temei imposibil de contestat si de demolat: continuumul românesc ontologic cu firele lui de legatura organice, "medulare".
Imperativul numarul unu al procesului de integrare este gasirea unui criteriu valoric sigur, neinfluentabil de împrejurari, prejudecati si complexe si care sa tina cont în chip flexibil de necesitatea culturala a recuperarii, de importanta ce are un autor sau o opera pentru literatura româna si de valoarea ei considerata în perspectiva mai larga, europeana, universala. Piatra de încercare pentru actul valorizator aici este pitita. Asa cum judecata absoluta si-o asuma timpul, agitatiile noastre neurotice trebuie sa se potoleasca si sa ne punem sub luminile constiintei linistite a recuperarilor, a necesitatii imperative a acestora. (Relecturile se fac periodic, iar legitimarea valorii clasice vine, zice Thibaudet, dupa 50 de ani de la disparitia autorului!...)
O actiune de recuperare se cade sa înceapa cu o ducere a evidentei, cu o catalogare-statistica, bibliografica, sociologic-elementara - a ceea ce avem în exil. Meritul acestei actiuni a revenit primei întâlniri a scriitorilor români din întreaga lume, care a avut loc la Neptun între 5-10 iunie 1995 si organizatorului acesteia " Laurentiu Ulici, presedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din România. In secolul al XX-lea s-au înregistrat doua valuri de plecari în exil datând din anii 1945-1949 si 1975-1989. In primul caz au plecat 50 de scriitori, în cel de-al doilea peste 200. Locul preferat este Occidentul, cei mai multi alegând, în ordine, Franta, Germania si S.U.A. Dintre scriitorii debutanti dupa 1960, Laurentiu Ulici constata ca 25 la suta se afla (la 1995) în exil, dintre cei debutanti între 1960-1980 - 40 la suta, peste frontiere aflându-se 12 la suta din numarul întreg al scriitorilor români în viata. "Procentul, constata el, este cu mult mai mare decât al oricarei alte tari din Estul Europei, inclusiv Ungaria care a cunoscut în 1956-1957 un val masiv de emigrari" (... Laurentiu Ulici, Avatarii lui Ovidiu, în vol. Intâlnirea scriitorilor români din întreaga lume, Neptun, 5-10 iunie 1995, Bucuresti, 1995, p. Cool

.
Cu adevarat exilul face parte din destinul românesc, cu adevarat exilul literar românesc este un fenomen care face parte din destinul literaturii (culturii) române. Este, cu alte cuvinte, marca fenomenologica eterna, tinând parca de un blestem si un pacat originar. Emigrarile sunt determinate de teroarea comunismului asupra culturii în genere si asupra creatorului de valori culturale în parte. Motivatia plecarii este absolut limpede. In schimb, lucrurile în ce priveste destinele celor din exil, cu care s-a întrerupt orice legatura, sunt neclare. Singura observatie ferma, care se poate face, dupa Ulici, este ca putini scriitori au depasit obstacole inerente impactului cu alta ambianta, alta limba, alta mentalitate: Petru Dumitriu, universitarii Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Ioan Petru Culianu, partial Gabriela Melinescu în Suedia, Andrei Codrescu în S.U.A., Petru Popescu tot în S.U.A., partial Pavel Goma si Dumitru Tepeneag în Franta.
Laurentiu Ulici e acela care ne propune si o schita fenomenologica a exilului, schita care tine cont de conglomeratul de caramizi neasemanatoare, a caror zidire e pândita de pericolul incoerentei si risipirii. Criticul începe prin a expune genurile de exil si felurile de motivatie (psihologica, sociala, morala, politica, medicala, psihanalitica): "Exilul ca fuga, exilul ca fugarire, exilul ca sanctiune, exilul ca optiune, exilul ca aventura, exilul ca destin. Si înca: exilul ca salvare, exilul ca regasire. Apoi: exilul din motive politice, exilul din motive economice, exilul din motive personale, exilul din motive psihologice. Si înca: exilul din dor de duca, exilul din lehamite, exilul din întâmplare. Si iarasi, exilul din frica, exilul din curaj. La atâta morfologie sunt tentat sa cred ca analogia cu medicina e valabila: nu exista boli, exista bolnavi, nu exista exil, exista exilati". Conform acestei grile medicale, deci în fond psihanalitice, exilul ar fi o boala generala, epidemica înteleasa ca dereglare în sistem, exilatul cautând prin solutii (ipotetice) reglarea, rectificarea sistemului. Nu va rezulta decât o tensionare, o neurotizare a fiintei sale, caci o solutie nu este decât "solutia lipsei de solutie": "Si mai departe, continua criticul, exilul - precum orice boala - înteles ca dereglare a unor functii dintr-un sistem afectând, mai mult sau mai putin, sistemul însusi. Sau altfel: exilul ca rectificare a unui sistem deja dereglat. Mânat de instinctul conservarii, exilatul ar fi atunci un gasitor de solutii. Dar exilul - fie ales, fie impus - nu este, zice-se, o solutie, este, cel mult, solutia lipsei de solutie. Prin toata aceasta tevatura semantica îsi face loc si cere sa fie luat în seama un înteles bastard: exilul ca dilema. Poate fi generat de oricare din situatiile si motivele de mai sus sau de nici una. Si poate genera, la rându-i, un labirint de ipostaze ce vor întari cusatura dilematica a fenomenului. Asta e!: exilul ca fenomen" (Ibidem, p. 7).
Fireste, aceasta aproximare patetica a fenomenului care tine de "ratiunea pura" a lucrurilor se cade comutata în planul concretului, al praxis-ului, al "ratiunii practice", si aici apar toate complexele integrarii: acela al intolerantei justitiare reciproce care mareste distanta dintre scriitorii din tara si cei dinafara ei, al superioritatii manifestate prin negativismul exilatilor fata de valorile din patria de origine si al negativismului colegilor de acasa fata de negativismul celor plecati. Astfel toleranta/intoleranta din planul etic se întâlneste cu supraaprecierea din planul estetic. Criteriile se relativizeaza, ontologia exilului se limiteaza la deontologia lui, la staruirea în evidentierea codurilor, modelelor, principilor. Cine esti, în cazul exilatului, se identifica lui cu ce vii si cum vii (înapoi), iar cine esti în cazul celui din tara (privit de exilat) se confunda cu cine esti cu adevarat în raport - bineînteles - cu atitudinea pe care a avut-o fata de regim. Comportamentele se supun unui examen etic sever, se verifica si se pun pe cântarul judecatii. Suspiciunile din ambele parti prejudiciaza criteriul valoric, unicul aplicabil. Unde mai pui ca vine cu efectele sale nocive entuziasmul necenzurat al întoarcerii valorilor acasa si îmbratisarii lor afective (cartile lui Goma, bunaoara erau considerate de catre critici ca Alex. Stefanescu sau Marta Petreu adevarate capodopere, ca dupa aceea entuziasmul laudativ sa se tempereze considerabil) si spiritul criticist excedentar cu care sunt tratate valorile din tara (inclusiv Eminescu), în acest sens modelul revizuirii exilatilor cu al celor ne-exilati suprapunându-se adesea. Colaborationismul devine supremul capat de acuzare, recurgându-se chiar la adevarate deschideri de dosare. In lista colaborationistilor figureaza invariabil Sadoveanu, Arghezi, Calinescu, la acestia fiind anexati Preda, Stanescu, Noica.
In mod natural, exilatii sunt diferiti si pot fi pusi, dupa Nicolae Breban, în trei categorii. O prima categorie o constituie cei plecati într-o anumita zona (la Paris sau la München), adaptati la ea "pe jumatate" si traind la marginea orasului la modul ideatic si la modul fizic. Cea de-a doua categorie o formeaza cei ce s-au integrat totalmente unei alte culturi printr-o graba si fervoare a adaptarii pe sol strain, fizic si national, considerând trecutul lor cultural ca pe un lest, ca pe un obstacol în calea carierei lor emigrationiste. Acestor fugiti li se opun emigrantii din categoria din care face parte si Brâncusi. Ei se adapteaza, dar nu uita. "Nu uita sa se întoarca". Adevarata creatie începe din aceasta clipa. Ei sunt creatorii autentici. "Restul, primele doua categorii, cei bine adaptati, nu sunt decât forme prost ascunse ale ratarii, ale destabilizarii "eului tribal", eului national, forme ale unui succes indiscutabil si derizoriu" (cf. Vol. Intâlnirea..., op. cit., p. 32).
Problema cea mai spinoasa e cum cei integrati altor medii culturale se întorc în cultura lor care cel putin i-a modelat la început: "Ei se întorc uneori fizic, cel mai adesea cu gândul, în vechea lor matrice culturala si nationala cu psihologia unor boiernasi ce colinda când si când vechile acareturi. Totul li se pare primitiv, idilic în sensul rau al cuvântului, exotic pâna la trivial, inferior (subl. în text - n.n.), aproape neverosimil" (Ibidem, p. 33). Aproape ca recunoscatori comunismului care i-a obligat sa plece si pe care îl considera zona a demonicului si trivialului, ei uita din cauza urii lor politice absolutizate de autonomia esteticului care a salvat multi autori si opere în perioada postbelica.
Discutiile aprige în jurul comportamentului si felului de a se integra a exilatilor vor mai continua mai multa sau mai putina vreme, importa însa actul punerii lor în valoare ca atare.
Opera lui Ionescu, Cioran, Eliade, Vintila Horia, Goma, ca si cea a exilatilor dinlauntru, Noica, Ioan D.Sârbu, N. Steinhardt a cunoscut o adevarata restitutio in integrum, în special prin stradaniile Editurii Humanitas. Au revenit acasa cartile din exil ale lui Petru Dumitriu, Ioan Petru Culianu, I. Negoitescu, Ilie Constantin, Ion Caraion, Stefan Baciu, Nicolae Balota, Dinu Flamând, Dumitru Tepeneag, Matei Calinescu, Sorin Alexandrescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Miron Kiropol, Mihai Ursachi, Matei Visniec, Petru Romosan, Mircea Iorgulescu, Gabriela Melinescu, Norman Manea, Shaul Carmel, Dorin Tudoran, Paul Miron, Pavel Chihaia, L.M. Arcade, S. Damian, Rodica Iulian, Georgeta Horodinca, Dan Cristea, Mircea Sandulescu, Bujor Nedelcovici, Andrei Codrescu, Nina Cassian, Constantin Eretescu, Vintila Ivanceanu, Virgil Tanase, Dan Culcer, Adina Kenere, Jelu Ionescu, Lucian Raicu, Ion Omescu, Emil Hurezeanu si ale multor altor scriitori.
Dupa ce a cunoscut o cumplita perioada a înstrainarii si a exilului interior s-a reîntors în albia stilistica matriciala literatura basarabeana cu mesianicul Alexe Mateevici, autorul celui mai inspirat poem dedicat limbii române, cu primul autor de roman-fulger, marcat de "glasul faptelor" (dupa cum spunea Eugen Lovinescu) Constantin Stere, cu generatia poetica a "fausticului" si "misticului" Costenco, Meniuc, Robot, Isanos, Buzdugan, Stati, Cavarnali, Nencev, Coban, cu saizecistii care au reabilitat eticul si partial esteticul (Vieru, Damian, Teleuca, Codru, Matcovschi în poezie, Druta, Vasilache, Besleaga, Iovita în proza), cu saptezecistii "ochiului al treilea" (Dabija, Lari, Romanciuc, Filip, Popa, Suceveanu, Butnaru), si cu optzecistii cu paradigma "altei" poezii (Galaicu-Paun, Chiper, Gârnet, Ciobanu, Leahu, Nicu). Apare oare aceasta literatura doar cu rolul mediocru si ridicol de a "cincea roata la caruta", dupa cum afirma Ion Simut în volumul sau Incursiuni în literatura actuala (Oradea, 1994, p. 15-16)? Ea este, în ciuda rezervelor care se pot formula, o literatura româneasca de rezistenta, o literatura care a rostit fiinta româneasca de pe meleaguri abuziv înstrainate, o literatura care a pus pret pe factorul existential si pe cel identitar, pe "glasul faptelor", pe sacru si eroic (faustic). In ce masura acestea s-au convertit în estetic ramâne sa stabileasca judecata critica, lucida, lipsita de prejudecati si apriorisme. Drumul ei spre Centru, ca si acela al literaturii nord-bucovinene, nu a fost doar unul pur cultural, ci si unul încununat cu realizari si esecuri estetice.
Este valorificata activitatea revistelor literare sau general-culturale aparute peste frontiere: Luceafarul (1948-1949, redactata sub egida lui M. Eliade); Caiete de dor (1951-1959); România muncitoare (organ sindical editat de catre muncitorul Eftimie Gherman), Limite (1969-1986), Ethos (1973-1986), Fiinta Româneasca (revista a Fundatiei Regale Universitare "Carol I" din Paris, editata de Emil Turdeanu si Virgil Ierunca); Revista Scriitorilor Români (redactata de Virgil Ierunca si Mircea Popescu); Destin (George Uscatescu), Argo (Al. Lungu); Agora (redactor-sef Dorin Tudoran; redactor-sef adjunct Mihai Botez; Orizonturi aparuta în Germania din 1949; Lumina lina care apare la New York sub îndrumarea poetului-preot Theodor Damian; Carpati (apare la Madrid din 1954); Cetatea luminii (scoasa în Brazilia din 1954 de Dumitru Paulescu), Anotimpuri (revista pariziana, înfiintata în 1955, redactor-responsabil N.A. Gheorghiu); Semne, "revista de gândire, arta si literatura" ce apare la Paris din 1960; Fapta (Madrid, din 1950); Cuvânt din exil (nr. 1 apare la München în iunie 1962); Facla, Viata noastra si Izvoare (Tel-Aviv) si multe altele.
Ionele Mengher ne da o panorama critica a revistei scriitorilor români din Iugoslavia Lumina.
Unele manuscrise ale scriitorilor evrei sunt scoase din tara si din Basarabia prin "contrabanda" si pastrate în Israel, dupa care sunt publicate: Jurnalul lui M. Sebastian, romanul Isidor Mânecuta-Cioburi de Mircea Saucan, volumul de memorii Cinci ani si doua luni în penitenciarul de la Sighet de C.C. Giurescu, Rugaciune pentru toti cei morti de Boris Wexler-Vlastaru (publicat în revista Basarabia, nr. 2, 1992).
Vad lumina zilei unele opere de sertar: jurnalele lui Ion D.Sârbu si N. Steinhardt, volumul Poezii cenzurate al lui Marin Sorescu, Memoriile Mandarinului Valah ale lui Petre Pandrea.
O contributie deosebita la activizarea integrarii o au centrele culturale românesti si editurile particulare.
Procesul de democratizare a societatii dupa 1990, care are drept componente reorientarea si redimensionarea valorica, la care se asociaza febra revizuirii atât estetice cât si etice, libertatea expresiei optiunilor cu excesul cunoscut de politizare si proliferare a partizanatelor (societatea româneasca a devenit, spuneam, un fel de Fierarie a lui Iocan în care fiecare vine cu parerea sa si pleaca fara a-i fi auzit pe altii), deschiderea spre Europa si spre lume cu toate complexele inerente, tendinta spre civilizarea codului deontologic dar si caragializarea acestuia, adica punerea sub semnul "moftului", al absurdului, al trancanelii gaunoase, al "formelor fara fond", are un impact serios si asupra operei de reintegrare a valorilor exilului.
Intr-un raspuns la ancheta Caietelor critice (martie 2000), Eugen Simion înfatiseaza - în viziune subiectiv-obiectiva - tabloul sintetic al acestei situatii plina de cuceriri reale, contradictii, deruta si anormalitate: "Ma întrebati ce s-a întâmplat cu literatura româna dupa 1990?! S-au întâmplat multe lucruri: a) literatura a iesit, cum se zice azi, din top (si-a pierdut, cu alte vorbe, importanta sociala); b) si-a pierdut în buna parte si cititorii; c) a câstigat libertatea de expresie, ce este foarte important; d) a intrat - nepregatita - în regulile economiei de piata si se descurca greu; e) suporta si mai greu concurenta ziarelor si a televiziunii; f) trece printr-un proces lung si confuz de revizuire care, în traducere ilfoveana, înseamna un fel de bâlci al înjuraturilor, în fine; g) înfrunta un razboi al generatiilor - coboara în subsidiar, se manifesta latent, în forme structurale si substructurale subtile, "filosofice", intelectual-strategice. "Românismul ramâne de esenta distilata, insinuanta, ontologizata la extrem. E un mioritism universalizat, "camuflat" în referential religios demonizat (Theodor Damian), paradoxalism existential (Ion Caraion, Ion Milos), în meditatie existentiala manierizata (Miron Kiropol) sau lirosofizata (Gabriela Melinescu), în viziune ovidiana pastoralizata (Paul Miron) s.a.
Procesul adaptarii este marcat, asadar, de un sir de reactii psihologice de împacare/neîmpacare sau de "cronica ne-împacare", dupa cum o defineste L.M. Arcade care potenteaza complexul de frustrare si de umilire, acestea resimtite acum în dublu sens. Sentimentul libertatii nu este deloc euforic si plenar, ci se inhiba din cauza celor doua atitudini fata de realitatile din patria de provenienta si fata de societatea noua care îl primeste pe exilat. Situatia aceasta de dublu disconfort, amestecat cu acea usurare specifica stimulata de senzatia libertatii este descrisa de Ilie Constantin: "Ca si pentru alti evadati înaintea mea, existenta dupa cererea azilului politic a fost dominata de doua sentimente ce se completau: uimirea fericita în fata libertatii în carne si oase, apoi umilinta în atitudinea mea fata de societatea democratica si libera ce ma primise. Dar ma primise. (subl. în text - M.C. ). Lucrurile se prezinta desigur mai putin simplu. Am înteles repede ca francezii nu aveau a-i sarbatori pe nefericitii veniti sa se adaposteasca în tara lor; si cu atât mai putin, sa le ofere pe un platou avantajele sociale pe care le putusera cunoaste în lumea lor de origine. Omul caruia i se acordase azilul politic trebuie, într-un fel sau altul, sa-si reia viata de la capat" (Intâlnirea scriitorilor români din întreaga lume, Neptun, 5-10 iunie 1995, Bucuresti, p. 83-84).
Angajându-se paznic la un garaj subteran de pe Avenue Montaigne si constatând ca franceza sa este insuficienta si "cam peste medie", poetul se consacra constituirii unui prezent modest si lipsit de satisfactii de ordin literar, caci era nevoit sa-si suspende cariera scriitoriceasca. Isi scrie primele poeme în limba franceza, mereu cuprins de o îndoiala glaciala tot mai acuta si de sentimentul ca se afla într-un "desert". Tot câstigul sau erau exercitiile de limba franceza. Dupa ce editeaza o carte la Gallimard, iar Societé des Gens de Lettres îi acorda un mare premiu, constata ca limba franceza îl "adoptase", dar senzatia izolarii nu-l paraseste: se simte în afara lumii literare pariziene. "Lumea literara din Franta, conchide poetul, nu va semana niciodata, pentru mine, cu ambianta calda pe care am cunoscut-o, prin 1970, printre scriitorii din Bucuresti, din Cluj, din Iasi... Am acceptat aceasta izolare durabila, traindu-mi literatura ca pe o particularitate - importanta pentru mine însumi, dar care putea fi ignorata de ceilati" (Ibidem, p. 85).
Literatura, ca practica spirituala, devine în cazul exilatului univers interior vital si securizant.
Fenomenologia dublei identitati presupune o renuntare la identitatea din cultura parasita (fie si provizoriu) si o lupta împotriva marginalizarii noii identitati. E o schimbare radicala dureroasa a regimului moral si psihologic si bineînteles si a codului deontologic al scriitorului: "de la o estetica a succesului la o etica a luptei cu anonimatul" (expresia e a lui Sorin Alexandrescu, exilatul în Olanda, tara care nu permite românului decât sa fie român, ipostaza noua de olandez fiindu-i apriori inacceptabila). "Aceasta etica a luptei cu anonimatul nu însemna numai a învata o limba, a învata o cultura, dar si a învata sa spui ce vrei, sa-ti spui propriile tale idei în aceasta noua lume. A mai însemnat trecerea de la o cultura la o profesie. Noi aveam în România un tip de experienta globala. In multe tari occidentale, în special în Olanda, nu exista cultura, dimpotriva este dispretuita, vazuta amatoristic. Serios este numai specialistul. Trebuia asadar sa ne integram într-un sistem pe care nu-l cunoasteam. E foarte usor sa lupti împotriva unui sistem pe care-l cunosti, dar extrem de greu sa te integrezi într-un sistem nou. Nu stii pe unde se intra, pe unde se iese, care sunt circuitele conexe" (Ibidem).
Exilatul traieste doua forme de existenta, denumite de Sorin Alexandrescu "nise existentiale". Marginalizarii prin uniformizare si îngradirea libertatii pâna la plecare îi corespunde marginalizarea prin aruncarea în anonimatul compensat de libertate. Existenta sociala-standard, impusa în patrie, are drept corespondent existenta marginala-standard din noua tara.
Dubla identitate se manifesta în mod specific în contextul culturii natiunilor minoritare. Tipul de personalitate a minoritarului presupune o aflare permanenta în cealalta parte, desi spiritual el pare fixat într-un singur plan. Slavco Almajan observa o flexibilitate modelatoare extraordinara a românului din spatiul iugoslav. Spre a sfida conditia de umbra, de indeterminare a afirmarii identitare el accepta ca dat real situarea între doua natiuni, tinzând spre unitate si totodata spre alteritate. Minoritarul român din acest spatiu nu problematizeaza, se conformeaza duplicitarei situatii geoetnopsihice, îndura blestemul "Turnului Babel", adica al limbii amestecate, cu întârziere, tinde spre echilibru. Compromisul e codul lui comportamental. Este peste tot, desi nu exista niciunde. Zona lui existentiala este o zona a probabilitatii logice. Fenomenul minoritar nu este o realitate regionala sau o realitate alternativa, ci o existenta logic necesara care stimuleaza identificarea esentelor: "Mostenirea culturala istorica este biplana, iar varietatea continuum-ului românesc devine un sentiment al constiintei în sine, al planurilor spectrale, respectiv, al diversitatii. Este, în cele din urma, o conceptie de viata si un mod de a arata ca exceptia confirma regula, chiar de ar fi vorba despre un simplu context al destinului uman" (Slavco Almajan, Metagalaxia minoritara, Iasi, p. 78).
Pe fundalul spectacolului general minoritarul român din spatiul sârbo-croato-sloven îsi afirma culoarea sa, crezând în drepturile sale naturale, în specificul sau captat si pastrat printre influente...

http://www.sud-est.md/numere/20020202/fetele

Scris de Admin 21.05.06 19:15

Mansarda lui Cioran
Gh. Bratescu

Despre marele ganditor roman Emil Cioran s-a acreditat ideea ca era
un taciturn, un pesimist ursuz, solitar, ateu, care isi renegase
originea sa romana. Nimic mai fals si mai tendentios fluturat in anii
dictaturii comuniste de catre "raspandacii" securisti. Realitatea o
regasesti in volumul Sandei Stolojan intitulat "Nori peste balcoane -
jurnal din exilul parizian", aparut in Editura Humanitas. Este o
carte de amintiri, de notatii concise in care se regasesc o multime
de intelectuali romani pe care i-a cunoscut si pe multi i-a cultivat,
traind la Paris, intre anii 1975-1989. Sigur, sunt amanunte
extraordinare, necunoscute publicului romanesc despre viata,
zbuciumul si concretetea rezistentei politice fata de comunismul din
Romania care caracteriza miile de autoexilati din Franta si in
general din Occident. Sanda Stolojan a trait in timpul exilului
parizian al familiei sale in preajma unor geniale personalitati
romanesti, printre care Eugen Ionescu, Mircea Eliade si mai cu seama
Emil Cioran, a carui traducatoare a operelor acestuia a fost ani
indelungati. Descoperim in general in jurnalul scriitoarei un Cioran
cu totul altfel decat il pictase propaganda comunista sub semnaturile
mai cu seama ale lui Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor, in
revista "Saptamana". Una dintre primele notatii ale Sandei Stolojan
despre Cioran dateaza din noiembrie 1975: "Am fost la Cioran, care m-
a primit cu simplitate si cu caldura lui obisnuita. A scris 11 carti,
dar sunt <<carti subtirele>>, adauga el cu o falsa modestie. Acum nu
mai este cuprins de aceeasi <<scarba>> (foloseste cuvantul romanesc)
ca inainte, nu se mai revolta ca altadata, ceea ce inseamna o scadere
a vitalitatii. Imbatraneste, spune el… Vorbim despre poezie. Lui
Cioran nu-i place decat esentialul… Mai tarziu vorbim despre Kafka pe
care il gaseste supraevaluat. Cioran este antipodul lui Kafka, al
sensibilitatii lui bolnave. Pesimismul lui este scepticismul unui om
sanatos si salubru".

Intr-o notatie de la sfarsitul lui 1978, scriitoarea relateaza o
conversatie cu Cioran despre religie: "Vorbim apoi despre crestinism,
subiectul nostru favorit. Doua mii de ani de dominatie a Bisericii,
asta este o reusita unica, spune el. Crestinismul era necesar in
starea de deligvescenta a lumii antice. Crestinismul a fost crunt, a
ras totul, a combatut in special folosirea moravurilor imorale ale
lumii antice, ca si filozofia antica, principalul sau adversar, pe
epicurieni, si, mai putin, pe stoici. Istoria religiei il pasioneaza
pe Cioran. In optica sa catastrofica, istoria este o inlantuire de
masacre. Ii cer sa-mi vorbeasca despre aportul crestinismului la
viziunea omului in Vechiul Testament. Daca a existat un plus decisiv,
cum sa explicam refuzul iudaic al mesajului lui Hristos? Asta-i marea
intrebare, spune Cioran pe un ton patimas si jubilatoriu. Evreii n-au
vrut sa piarda nimic din identitatea lor, in aceasta consta si
puterea si nebunia lor. N-au vrut sa accepte faptul crestinismului.
In ochii romanilor, ei se confundau de altfel cu crestinii. Crestinii
apareau ca o secta evreiasca. Nimic mai mult. In timpul
persecutiilor, evreii ii denuntau pe crestini pentru a se salva
astfel in ochii romanilor. Atunci a inceput ura dintre evrei si
crestini, care este o ura foarte veche. Cioran imi vorbeste despre
Auschwitz si sistemul de ucidere inventat de Himmler. Este
inacceptabil, oricare ar fi fost nebunia evreilor. Ceea ce a facut
Germania echivaleaza cu o damnatiune a Omului, conchide Cioran. In
aprilie 1979, opiniile se cristalizeaza: "Lunga discutie cu Cioran.
Imi vorbeste despre familia lui. Despre sora lui moarta in pragul
nebuniei si al carei fiu s-a sinucis. <<Si eu am avut dintotdeauna
obsesia sinuciderii>>. Romania il obsedeaza ca pe noi toti. Nu l-am
vazut niciodata atat de tentat sa se intoarca in Romania. Dar ii e
teama de socul intoarcerii. Cioran nu si-a schimbat cetatenia
niciodata. Este roman. Cioran afirma ca ii lipseste credinta,
contactul personal cu Dumnezeu, care e semnul omului religios. Spune
aceste lucruri pe un ton ciudat de neutru. In noiembrie 1980, Cioran
pe care in trecut Germania il fascina, devenit scriitor francez, a
asimilat cultura franceza, dar fibrele lui in timp au ramas aceleasi.
Cioran a depasit propriul sau trecut, s-a desprins de el. Vorbeste
despre el cu uimire, cu curiozitate, dar si pe un ton care arata ca
nu este indiferent fata de acea epoca incheiata din viata lui.
Reactia lui fata de Occidentul obosit o dovedeste. Socoate ca elita
romaneasca din trecut, redusa la numar, era de cultura straina. A
putut fi usor lichidata. Cioran simplifica, pentru a denigra mai usor
societatea romaneasca. Iti dai seama ca este o parere preconceputa.
Admite ca s-a petrecut ceva mai mult decat un transfer de valori din
Occident in cultura romaneasca. La sfarsitul lui februarie 1982,
Cioran se mira de propriile sale talente lingvistice, caci fara a
cunoaste limbile italiana si spaniola, ii poate corecta pe
traducatorii cartilor sale. A dat un interviu la "Tagesanzeiger" de
la Zurich, ziaristul a inregistrat zece ore de convorbiri, apoi a
scris un text cu tot ce era mai tare, mai violent. Curios, Cioran nu
s-a suparat pe ziarist, care de altfel a mai scris ca se nascuse in
1901, imbatranindu-l cu 10 ani. Curios este ca Cioran se preteaza la
acest gen de isprava cu ziaristii germani, dar i-a refuzat mereu pana
acum pe ziaristii francezi. Prudenta determinata de trecutul lui si
de intrigile exilului romanesc in Franta, pe care il cunoaste mai
bine decat pe refugiatii din alte parti? Cioran este inconjurat
de "rataciti", mai ales de fete care-l admira, ii scriu, ii
telefoneaza de la capatul lumii. A decis sa puna capat, sa se
intoarca la vechile lui obiceiuri, sa nu mai vada pe romani, sa
refuze contactele publicitare. Pretinde ca nu mai are chef sa scrie.
Cum sa-l crezi? A vrut sa-mi arate la plecare, dezordinea din odaia
lui. Am zarit intr-o harababura de necrezut (Simone refuza de mult sa
mai intre la el in odaie) pe masa, o veche masina de scris inca in
functiune. Cioran isi bate singur manuscrisele". In februarie 1985,
memorialista Stolojan noteaza: "Am inteles asta noapte spiritul
baudelairian al lui Cioran care strabate <<Lacrimi si sfinti>>.
Gasesti in evocarea sfintilor mistici, in euforia estetica impletita
cu lacrimi si voluptate, in aspiratia catre Dumnezeu, vecina cu
blasfemia, un ecou din Baudelaire. Cand Cioran noteaza in <<Lacrimi
si sfinti>>: "Sufletul lui Baudelaire in Evul Mediu", el ne reveleaza
ca este constient de tonalitatea baudelairiana a pasajelor lirice in
care excesul de suferinta al sfintilor intalneste excesul de bucurie
morbida in sine insusi. In iulie 1986: "Am intotdeauna o impresie
curioasa, un sentiment de instrainare, cand ii aud pe francezi
vorbind despre Cioran. Unii il interpreteaza in sens literar, altii
se grabesc sa-l priveasca cu umor, se silesc sa rada mai mult decat
este necesar. Nu reusesc sa vibreze in consonanta cu el, dar nu se
pot impiedica sa-i admire stilul. De cele mai multe ori, de altfel,
adevaratul Cioran le scapa chiar celor mai subtili. Nu pot pricepe
esenta imprecatiilor sale, amestecul de sila, de scepticism si de
vitalitate provenita din radacinile lui sanatoase. Americanul John
Updike pune intrebarea: de fapt ce vrea sa ne spuna Cioran? Considera
ca Cioran se invarte in jurul problemei lui Dumnezeu si a
crestinismului. Ii reproseaza ca nu duce nicaieri, ca nu ajunge la
nimic, ca nu are nici un crez, ca vrea cu orice pret sa-si ascunda
cultura, lecturile, ca nu citeaza pe nimeni… Reprosuri justificate
intr-un fel. Il poti judeca si asa pe Cioran, daca, a priori, il
refuzi prin temperament.

In septembrie 1986, Cioran si sotia sa, Simone se tem de noua lege a
chiriilor. Locuinta lor, pe Strada Odeon, unde locuiesc de 40 de ani,
este clasata mansarda ameliorata, din cauza tavanului scund.
Proprietarul l-a amenintat pe Cioran ca vrea apartamentul pentru fiul
lui. Este una din obsesiile lui Cioran. Cand te gandesti ca si-a
scris opera intr-o mansarda ameliorata! Din "poza" vor spune
detractorii lui care nu vor putea sa-i rapeasca lui Cioran meritul
unei tinute exemplare. Efectul Cioran: anihilator prin umor, prin
blesteme - elanul cu care s-a luptat impotriva iluziilor necesare
intretinerii in el a focului viu. A facut tot ce a putut pentru a
stinge in el orice urma de iluzii, alergand de la o flacara la alta,
ca sa nu ramana nimic dupa ravagiile scepticismului. Dar a lasat
totusi sa arda de-a lungul crapaturilor flacari de viata, de poezie,
de Divinitate. O chemare razbate, dovedind un lucru straniu atestat
in lumea spiritului: este de-ajuns o infima particica de lumina
pentru a schimba negatia in contrariul sau, disperarea in lumina
finala, amaraciunea in picatura de miere spirituala. Mierea
pustnicilor din desert, care nu mancau indeobste decat lacuste si suc
de spini".

Zilele trecute, la Cluj, au avut loc doua evenimente remarcabile:
lansarea volumului "Mansarda la Paris cu vedere spre moarte" si
premiera piesei de teatru cu acelasi titlu, ambele avand ca autor pe
dramaturgul Matei Visniec. Amandoua sunt un omagiu subiectiv adus lui
Emil Cioran. Chiar daca Cioran si Visniec au locuit multi ani la
Paris, intalnirea lor s-a produs tarziu cand Cioran era deja un
personaj al intelectualitatii mondiale. Visniec abordeaza numeroasele
idei care l-au bantuit pe marele filozof roman, rolul pe care il are
chiar si dupa trecerea sa in moarte "de unde continua sa intrige si
sa incite din superba mansarda pe care si-a construit-o in acest
ravnit edificiu numit patrimoniul cultural al umanitatii", cum
considera dramaturgul. In spectacolul regizat de Radu Afrim avem de-a
face cu un Cioran sentimental, uman, duios, comic, indragostit, uituc…
adica asa cum i-a placut sa fie perceput. Intrebarea obsesiva pe care
si-a pus-o Cioran din adolescenta "La ce bun toate acestea?" devine
ratiunea tardiva, poate, de a gasi un sens iubirii pe care a nutrit-o
mereu pentru locurile natale, dupa care a tanjit pana la moarte.

CLIPA

Scris de Admin 21.05.06 8:15

CIORAN, DESPRE UN PARIS ILUZORIU, FASCINANT SI ATROCE

Din ce motive apare Parisul în biografia lui Cioran se stie. Parisul e locul con-sacrarii. De-aici spera sa cucereasca lumea, sa o posede chiar. Greu de banuit ca, nu foarte tîrziu, Parisul va întruchipa locul pierzaniei. De ce? Iata, într-adevar, întrebarea. Deocamdata sa retinem o marturisire din 1970 1· : „Orice s-ar întîmpla, nu vom scapa de un destin minor, asta e convingerea mea adînca; altadata, ea era un prilej de suferinta, azi abia o mai deosebesc de o simpla parere de rau mai mult sau mai putin detasata. Nu as risca asemenea judecati «definitive» daca ele nu s-ar fi nascut, macar în parte, dintr-o îndelungata experienta a cunoasterii de sine…” (5 martie 1970 – 593). E o scrisoare catre Constantin Noica. Asadar, Cioran identifica neamului sau un sens prin cunoastere de sine . Din umbra, se identifica cu propriul neam. Or, care experienta a sinelui ar putea fi elocventa si pentru neamul sau? Aici, inutilitatea încercarii pariziene ofera prilejul unei explorari. Caci, desi în centrul lumii, Cioran nu scapa de complexul destinului minor al poporului sau pe care îl reitereaza. E acesta un paradox din care el îsi hraneste voluptatile cinice, la limita dintre orgoliu si anonimat. Nota într-un loc: „De cîte ori simt nevoia sa fiu cineva, sa visez la notorietate, de fiecare data ma dispretuiesc; din fericire, ma îndepartez tot mai mult de atari vanitati” (13 iunie 1979 – 366). O afirmatie care vorbeste deopotriva despre trecut si despre prezent. Exact, taios, spune cu alta ocazie: „Cînd eram mai tînar, îmi închipuiam ca stabilindu-ma în «centrul lumii», voi deveni automat un tip nemaipomenit” (9 mai 1979 – 365). Între timp, a ajuns sa-i dea dreptate fratelui sau, care probabil ca încerca sa-l consoleze: „Ai dreptate: oriunde pe pamînt as fi avut aceeasi viziune asupra lucrurilor, aceeasi framîntare si acelasi dezgust. În fond, faptul ca traiesti la Rasinari sau la Paris n-ar nici o legatura cu ce esti de fapt” (9 mai 1979 – 365).

Dar, oricît de seducatoare e o astfel de ipoteza, confirmata în buna masura de Cioran, adevarul e ceva mai complex. Pe de o parte, Cioran e încîntat într-o vreme de Paris, însa nu pentru ca i-ar fi adus consacrarea, celebritatea, gloria, adica nu pentru ca i-ar fi satisfacut orgoliul ranit de neputintele României, ci pentru ca Parisul e locul pierzaniei. Scepticismul lui gaseste aici locul potrivit pentru a-si întinde tentaculele prin care soarbe seva vitala. Viciul scepticismului prolifereaza aici stralucitor: „Nu vreau sa spun ca am rezolvat ceva pe aici, dar scepticismul cere un cadru parfumat si frivol pe care l-am gasit, pe cînd a fi ros de îndoieli în spatiul valah e de-o tristete fara solutie” (2 dec. 1946 – 484). Altfel zis, cadrul parfumat si frivol ofera pentru un sceptic solutia exhibarii de sine, a contemplarii în decadenta. Parisul nu doar consacra, ci si vindeca, chiar daca într-un fel care însemna împingerea bolii pîna la limitele neputintei. Un motiv în plus, poate singurul cu miez, ca Cioran sa iubeasca Parisul. Fapt confirmat de o scrisoare din 1973, chiar daca tonul e, de data aceasta, altul: „Daca as fi ramas acolo si conditiile istorice ar fi fost altele, poate-as fi facut un efort sa ma «realizez» cumva, sa ma integrez în ceva. Bineînteles, în mod ipotetic, fiindca am convingerea ca în fond adevarata mea vocatie e sa ramîn un «marginal», un tip neintegrat în nimic. În privinta asta, Parisul, în care ma simt strain din toate punctele de vedere, mi-a alimentat înclinatiile cele mai secrete. Nu-ti poti închipui cît ma simt de înstrainat de toate, chiar si de originile mele, desi le port pentru totdeauna stigmatul si le suport tarele” (1973 – 628). Numai ca, desi-i scoate la iveala si-i lumineaza cele mai secrete înclinatii, Parisul îl alieneaza în aceeasi masura si este extrem de elocventa comparatia din final. Marea înstrainare e acum fata de Parisul în care vietuieste si mai putin fata de ai sai, de neamul sau, caruia îi poarta stigmatul, dar pe care îl regreta cu abia disimulata nostalgie. Totusi, nu exista loc mai bun decît Parisul unde Cioran sa se simta acasa: „Nu încetez sa repet ca n-am iubit niciodata cu adevarat decît Parisul, Dresda si Sibiul. Parisul nu-l mai iubesc, dar nu ma pot lipsi de el” (25 febr. 1970 – 485).

Pe de alta parte, daca la Rasinari Cioran ar fi suferit enorm de servitutile morale ale anonimatului, la Paris el descopera ca anonimatul e chiar o gratie, dar una care nu-i mai este la îndemîna. Ca el ar fi ramas aici acelasi? Fireste, aceeasi neîmplinire, nedatorata conjuncturilor biografice, ramase straine. Dar, oricît de rece în fata lui, traseul exterior contribuie la limpezirea întelegerii propriului sine. Poate ca Cioran ar fi fost acelasi, însa n-ar fi stiut. De la Sibiu, n-ar fi putut nicicînd sa spuna ca a trai la Paris sau la Rasinari e acelasi lucru. În fine, Parisul, nu doar ca loc al con-sacrarii, ci ca optiune patimasa. Îi scrie lui Noica: „Ar fi mai cinstit poate sa spun ca adevarata mea pasiune n-au fost cartile, ci Parisul, devenit un loc de tortura precum gura de rai de care tu ai fost atîta amar de vreme suparator de îndragostit” (15 ian. 1975 – 606). Iata cum orice pasiune se dizolva în suferinta, cum orice patima se converteste în tortura. Or, convertirea aceasta este o ispasire care împlineste si, cînd gîndeste asa, Cioran se afla în preajma unui sens. Dar demonul îi este mai la îndemîna. Conchide: „Legea fundamentala a lumii este Ironia” (15 ian. 1975 – 606). De fapt, nu-i ramîne lui Cioran decît sa dea dreptate vorbelor mamei, invocate ca pe un cod impersonal, care muta orice contextualizare în derizoriu: „Mama, înainte sa moara, îmi scria chestia asta, atît de simpla: «Orice ar face omul, tot regreta pîna la urma»” (1 aprilie 1971 – 494).

Dar la Paris, Cioran duce cu sine toate obsesiile lui balcanice. În scurta vreme, Parisul i se arata nu asa cum i se configura în reveriile sale recuperatoare, ci asemenea locului care-l dispera si din care voia sa plece, loc limitat, o grota. În fond, nu Parisul „real” conteaza, ci atributele cioraniene cu care el e investit. Din Elvetia, îi scrie lui Aichelburg: „Si ce idee sa plec din Balcani ca sa ajung sa traiesc în mijlocul celui mai balcanic popor din Occident!” (31 august 1973 – 506). De fapt, regreta – de data aceasta – ca nu poate fi elvetian. Oricum, identifica Parisul cu Occidentul, care sufera de grave pacate ontice. Inconsistent, începe sa traiasca gustul catastrofei si nu traieste din energiile unei credinte. Este ceea ce-i reprosa României, la începuturi. Acum, de la Paris, regreta matricea din care a plecat; recunoaste în ea plinul: „Dar aici, în Occident, sîntem cu totii niste dizgratiati si, oricare ne-ar fi opiniile, politice sau de alta natura, în noi ceva s-a frînt. Excesul de bunastare si de toleranta ne-a de dezvaluit gustul catastrofei… Ce sa astepti de la o civilizatie care nu mai crede în ea însasi? Dumneata – e vorba de Aichelburg – dispui de o seninatate pe care n-ai fi cunoscut-o daca aveai fericirea sa traiesti printre noi. Pe voi suferintele v-au condus spre întelepciune. Pe noi, norocul – spre mizerie spirituala” (16 iulie 1973 – 505).

În legatura cu România, Cioran vibreaza înca doruri greu de retinut. La un moment dat, vede o mica fotografie pe spatele careia scrie Vacalai. Comenteaza: „Se vad niste brazi, multe oi, doua, trei stîne , toate de un farmec extraordinar. E cu totul altceva decît rue de l'Odéon ” (26 oct. 1973 – 507). Sa ne întelegem: strada Odéon nu are nici o vina: o fata batrîna de 92 de ani îi marturiseste ca nu se teme de moarte, dar regreta faptul ca se desparte de ea, de aceasta strada, care lui Cioran i ie pare „total neinteresanta” (9 mai 1979 – 365). Altadata, în fata unei carti postale, priveste cu nostalgie zidurile cetatii (regretînd ca n-a ramas toata viata la umbra „falnicului Zid ” care, scris asa, cu majuscula, capata o puternica valoare simbolica), ori marturiseste, fara urma de pudoare, ca priveste „cu nespus dor aceasta straduta pustie, pe care tare mi-ar placea sa ma plimb în clipa asta!” (13 iunie 1979 – 366). De fapt, întelege ca goana dupa gloria de la Paris, adica tentatia centrului, a fost calea gresita – si nu-i ramîne decît utopia de a-si petrece „ultimii ani într-un loc ca al Barcienilor” (idem). Ceea ce încearca sa recupereze Cioran este o morfologie a marginii, cu avantajele ei ascunse, cu voluptatile ei secreta. Demonul, care înseamna „hartuiala «postulatelor contradictorii»”, îl face sa considere legitima cealalta ipoteza, a unui loc de bastina blestemat. Iata: „Singurul merit pe care mi-l recunosc e ca am înteles foarte de timpuriu ca trebuie cu orice pret sa parasesc spatiul mioritic . Pamînt blestemat. E drept ca Parisul începe sa-i semene. Universul a devenit de nelocuit” (15 sept. 1977 – 531). De fapt, putem deduce ca Cioran nu poate trai decît într-un loc de nelocuit, într-un pamînt blestemat, într-un spatiu al negativitatii. E încercarea , adica proba, prin care da sens vidului. Nu spusese el ca, pîna la urma, „neantul provincial începe sa fie un paradis” (1 aprilie 1971 – 494)?

În fine, Parisul, loc de tortura. Din toate acestea, nu banuia nimic în 1937. Sau aproape nimic. Îi scria lui Eliade: „Curios ca n-ai iubit niciodata Parisul si nici pe Baudelaire. Asta explica divergentele noastre de temperament. Orice tristete este solidaritate cu Parisul” (13 dec. 1937 - 559). Sau: „Fericirea nu se poate concepe decît într-un hotel parizian, citind poeti englezi si visînd, fara idei, într-o neasteptare vaga” (1 ian. 1940 – 561). Este în toate o voluptate a dezolarii de care Cioran este însa constient. Se închina „esentelor dureroase” (1 ian. 1940 – 561), iubeste „egoismele melancoliei”, e nesincer „în numele suferintelor” de care numai el stie. Astfel, „Parisul e ca înainte, doar mai distins si mai cuceritor fara lumini. Cînd ies seara pe strazile lui dezolante, ma regasesc si ma bucur. Orasul acesta pierdea mult prin veselie si oameni. Atmosfera de amurg e potrivita minunat momentului lui istoric. Ce stranii sînt emanatiile de decadenta, ce învaluitoare semnele alexandrinismului!” (1 ian. 1940 – 561). Cu Parisul acesta agonic, din timpul razboiului, acoperit de întuneric, atins de morbul decadentei, se identifica Cioran. Curînd, însa, Parisul îsi va recapata vitalitatea si, pentru Cioran, va deveni emblema superficialitatii, a inconsistentei, un loc fara miez. În România, situatia era, evident, alta. Dincolo de livrescul lor – în tinerete, livrescul distinge –, cîteva cuvinte dintr-o scrisoare catre acelasi Mircea Eliade, din 1935, e în masura sa clarifice lucrurile. Spune Cioran: „Ai înteles desigur de mult ca sufar de obsesia esentialului cu constiinta martirizanta a aparentelor. Durîndu-ma aparentele, îmi este imposibil sa ies din ele fara sa nu descopar în esential un vid care nu-mi spune nimic. Si astfel, nesimtindu-ma în nici un fel bine în lume, port obsesia paradisului ca singura obsesie vitala” (dec. 1935 – 552). Astfel, Cioran îsi hraneste vitalitatea din angoase si paradisul din infern. Pentru ca are obsesia esentialului, transforma chiar ceea ce este esential în iluzie si aparenta. Nici o surpriza, astfel, ca în România sa fie preocupat de vid; nici o surpriza ca, la Paris, sa instituie vidul, ca spatiu care-i permite sa exploreze în fiinta. Nu spunea el, tot în tinerete si tot într-o scrisoare catre Eliade, ca „gîndirea trebuie sa fie o goana terapeutica în sens cosmic” (dec. 1935 – 552)? Un vitalism care se hraneste din constiinta vidului.

În fine, la Paris nu-i ramîne decît sa traiasca cu nostalgia locurilor parasite, a elementarului, sa întreprinda o critica fara iluzii, sa proiecteze spatii recuperatoare, cu sentimentul ca, venind la Paris, s-a mutat în miezul aparentelor. „Parisul asta blestemat” (9 iunie 1967) îl copleseste. „Un oras în care totul e un cosmar. Deja ziua nu mai poti circula pe jos. Eu ma plimb numai seara tîrziu, deseori dupa miezul noptii. E infernul poleit” (13 martie 1971 – 158). „Oras de saltimbaci”, cum spune cu alta ocazie. Îi scria tot fratelui: „Ca sa-ti faci o idee despre cosmarul pe care-l traim noi la Paris, îti trimit în plic un fel de brosura, pe care te rog s-o parcurgi si la care sa meditezi. A trai aici a ajuns un fel de pedeapsa. Evident, te obisnuiesti. Dar te obisnuiesti si cu iadul cînd n-ai cea mai mica speranta sa scapi si cînd pare fara sfîrsit. Visul meu ar fi sa am o casa izolata, la Rasinari, de pilda cum e cea a lui Barcianu, unde sa ma retrag din cînd în cînd. Te asigur ca aici se traieste la limita tolerabilului. Nu înteleg de ce tin cu atîta înversunare compatriotii nostri sa vina aici. Nu-si cunosc fericirea. Aici, ca sa mergi la tara, trebuie sa iei trenul si sa parcurgi cel putin 60 de kilometri. Orasul s-a întins ca o pecingine. Îti scriu toate astea ca sa-ti dai seama ca a trai la Sibiu nu mi deloc ceva de neconceput si daca într-o zi ar fi cu putinta… De altminteri, nu mai ies decît noaptea, cît mai tîrziu posibil, din pricina zgomotului si a fumului” (16 mai 1971 – 164). Un loc de care nici nu stie unde este, Vistisoara, de care probabil îi vorbise Aurel Cioran, i se pare „coltul asta de paradis”. Mai mult, îi sugereaza fratelui ca s-ar putea întoarce. „Ce mai, cel mai bun lucru ar fi sa vina colo pentru cîtva timp, o saptamîna, o luna. – Nu vorbi nimanui despre asta. E doar un proiect. Daca nu anul asta, o sa mai vad, poate anul ce vine” (idem). Poate ca nu-i la mijloc decît dorinta de a-si consola fratele, oferindu-i imaginea raului ca pe un medicament („Adu-ti aminte de toate astea atunci cînd te simti descurajat”). Stim bine, Cioran prefera sa ramîna cu iluzia paradisului recuperat si sa locuiasca infernul. Casa demonului e Infernul. Dar aceasta complementaritate nu-i face strigatul mai putin autentic. Dimpotriva, el însusi ascunde o boala. Dupa ce fusese invitat în casa de la tara a lui Eugen Ionescu, exclama: „E asa de splendida, ca te scîrbeste definitiv sa te mai întorci în Parisul acesta mai cosmaresc ca niciodata. Nu mai e un oras, ci un Babel înspaimîntator, cu care m-am obisnuit asa cum esti silit sa te obisnuiesti cu infernul” (26 dec. 1975 – 291). Occidentul? „E putred… de bunastare, de nerusinare, de pornografie, de droguri si celelalte. […] Cîteodata ma gîndesc ca omul e o fiinta prea slaba si prea perversa ca sa suporte libertatea. Asta îl omoara, pur si simplu” (1 august 1974 – 631). Altundeva: „Sarmanul occident! Un paradis prabusit” (24 mai 1980 – 388) ori „un garaj apocaliptic” (5 aprilie 1978 – 344). Chiar si germanii sînt în pericol: „Peste un secol, din acest popor pentru care eu am avut întotdeauna o slabiciune, nu va mai ramîne decît o amestecatura de turci, sîrbi, polonezi si greci” (15 ian. 1976 – 520). O consolare, totusi, Cioran gaseste. Una apocaliptica: „Pîna la sfîrsitul veacului, viata va deveni imposibila în toate colturile lumii. Iata o perspectiva consolatoare” (3 iunie 1980 – 540). Pe Cioran îl consoleaza faptul ca, astfel, ar putea locui oriunde. Sa locuiasca oriunde si sa identifice pretutindeni raul complementar.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/DIACONUmar6.htm

Scris de Admin 24.04.06 8:18

Emil Cioran - 95 de ani de la nastere
S-a nascut la 8 aprilie 1911, la Rasinari, sat romanesc cu vechime milenara. Tatal, preotul satului la vremea respectiva, mai tarziu devine protopop al Sibiului. Satul patriarhal, v-a ramane mereu în amintirea lui Cioran ca o imagine a raiului iar anii copilariei cei mai fericiti din viata sa. În scrisorile trimise mai tarziu fratelui sau Aurel ori prietenilor din tara, locurile copilariei, Coasta Boacii, gradina din spatele casei, vor fi mentionate întotdeauna cu nostalgie. Pentru Cioran, plecarea la scoala, la Sibiu, v-a echivala cu o adevarata alungare din Eden. Va descoperi placerile cititului, dar si modul prin care se poate refugia din cotidian. Misticismul medieval, filozofiile orientale, Schoppenhauer, Kierkegard, îl vor transforma, dupa cum singur se va defini, drept un “specialist în problema mortii”, la o varsta la care alti tineri cauta de obicei placerile dragostei. La sfarsitul liceului, se muta în capitala pentru a urma cursurile Facultatii de Filosofie. La fel ca si alti tineri din generatia sa, cum ar fi Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu, Petre Tutea, se v-a lasa influentat de Nae Ionescu, profesorul de logica si “de viata”, una dintre figurile cele mai controversate ale vietii culturale interbelice. Obsedat de ideea intrarii în istorie a Romaniei, Cioran se apropie de Miscarea Legionara, pe care o vede singura în stare sa trezeasca din amorteala poporul roman iar pe Corneliu Zelea Codreanu, un fel de salvator al neamului. Este perioada în care ideea unei dictaturi, de dreapta sau de stanga, este vazuta ca o alternativa la sistemul democratic. Pentru un an, în 1936, Cioran v-a preda filosofia la un liceu din Brasov, singura slujba din întreaga sa viata. În 1938 paraseste tara, cu o bursa a Institului Francez. Publicase pana atunci cinci carti: Pe culmile amagirii, Schimbarea la fata a Romaniei, Lacrimi si sfinti, Amurgul gandurilor, Îndreptar patimas. Din acest moment, Cioran rupe aproape orice legatura cu tara si mai ales cu limba romana. Cartile pe care le v-a publica de acum înainte vor fi gandite si scrise în limba franceza. Se impune ca “ultimul sceptic de serviciu al lumii în declin”, cum este prezentat publicului francez si international iar ideile sale, ironic, vor fi îmbratisate de catre tineretul stangist al anilor ‘60 si ‘70. Cu prima carte publicata în 1949 Precis de decomposition, obtine premiul Rivarol. Vor urma alte volume: Syllogismes de l’amertume, La Tentation d’exister, Histoire et utopie, La chute dans le temps, Le Mauvais demiurge, De l’inconvenient d’etre ne, Ecartelement, Exercices d’admiration, Aveux et anathemes. Postum i-a fost publicat jurnalul, Cahiers, ce acopera anii 1957 – 1972. Premiile obtinute de-a lungul timpului, vor fi refuzate, la fel si ofertele de interviuri. Locuind retras în mansarda din Rue Odeon, abonat pana la o varsta înaintata la cantinele studentesti, Cioran îsi va pastra libertatea de a scrie ce doreste si cum doreste, fara a face rabat modelor culturale. Lucru nu tocmai pe placul “comisarilor culturali” din ziua de astazi, care s-au apucat sa cotrobaie prin anii de tinerete ai scriitorului, doar vor gasi ceva incriminatoriu. Cel mai recent atac la adresa lui Cioran este un volum de Marta Petreu: An Infamous Past. E.M.Cioran and the Rise of Fascism in Romania. Cioran n-a mai apucat sa-si faca sange rau din cauza unor asemenea elucubratii. Si-a trait ultimii ani de viata luptand cu boala lui Altzheimer. A trecut în cele vesnice la 20 iunie 1995.

http://www.gandaculdecolorado.com/images/gandacbuton_b17_over.gif

Scris de Admin 15.04.06 21:31

AVEC DEUX POIDS ET DEUX MESURES

DOUĂ ARTICOLE, apărute la un interval relativ scurt în presa franceză şi proiectând o lumină mai mult decât defavorabilă asupra a doi mari oameni de litere români, de talie universală, mi-au readus în memorie celebrele “liste negre” din Franţa din ultimii ani ai războiului şi din perioada care a urmat. Este bine cunoscut că aceste liste erau de fapt impuse de comunistul Aragon, după criteriile sale personale, cine nu era de stânga fiind automat etichetat drept colaboraţionist, fascist, antisemit, bun de pus la stâlpul infamiei, iar opera sa îşi pierdea implicit orice valoare pe care o avea sau o avusese, devenind dubioasă.
Astfel, în Le Nouvel Observateur (10-16/02/1994), Didier Eribon îi “lichidează” în două coloane şi jumătate atât pe omul Mircea Eliade cât şi opera acestuia, făcând o sumară dar abilă analiză a lucrării lui Daniel Dubuisson, “Mythologies du XX ème siècle. Dumézil, Lévi-Strauss, Eliade”. Dela “teroristul” şi “nazistul” Eliade al anilor ’30, prezentat astfel printr’o ieftină deducţie, se trece imediat la latura “antisemită” a operei sale de istorie a religiilor. “Antisemitism fundamental”, după Dubuisson, la care Eliade nu ar fi renunţat toată viaţa. Concluzia lui Dubuisson este clară şi are impact de verdict: opera lui Eliade este “dubioasă”.
Eliade astfel lichidat, se trece la E. M. Cioran, în paginile revistei Le Point (5/04/1997) de această dată. Într’un articol mai mult decât pătimaş şi incendiar, scris cu vitriol şi care se vrea profetic, “La Deuxième mort de Cioran”, Jean-Paul Enthoven agită frenetic spectrul “fascismului” lui Cioran din anii tinereţii, accentuând asupra intolerabilei “lipse de regrete” a filosofului, pe care Dl. Enthoven o deduce, de altfel destul de pripit.

Or, iată că Le Figaro littéraire (24/04/1997), considerând exagerate acuzele confratelui de la Le Point, încearcă să atenueze scandalul punând un bemol prin pana talentatului Philippe Cusin, care remarcă cu justeţe că trecutul stalinist notoriu şi profund angajat al unui om de litere este astăzi trecut cu vederea cu superbă nonşalanţă, pe când orice cât de tangenţială asociere cu mişcarea nazistă sau fascistă este pe veci impardonabilă.
Ne întoarcem la faimoasele deux poids et deux mesures ale comunistului Aragon, altfel talentat om de litere. Şi pentru a da şi mai multă greutate afirmaţiilor sale, Cusin îl citează pe filosoful (fost comunist) André Comte-Sponville, care apreciază că L.F. Céline şi M. Heidegger rămân unii dintre cei mai mari scriitori şi filosofi, angajamentul lor politic din anii războiului neafectând cu nimic valoarea şi geniul operei lor. Şi viceversa.
Se evocă apoi aroganţa care nu i-a părăsit niciodată pe stalinişti, precum şi lipsa oricăror regrete din partea acestora şi, în final, François Furet (fost comunist şi el) subliniază în mod onorabil greşita percepere a comunismului în Occidentul care nu a cunoscut acest fenomen decât prezentat în mod romanţat şi dela o depărtare securizantă. Cioran, conchide Philippe Cusin, nu mai este printre noi ca să se poată apăra, acuza ori explica. “N’allumons pas une nouvelle guerre!”
Dacă tendinţa actualei intelighenţe franceze, stângistă în marea majoritate, este de a pune în discuţie opera lui Eliade şi Cioran, nu pentru că ar fi fost simpatizanţi legionari în tinereţe, ci pentru că nu au fost niciodată de stânga, nu văd de ce ne-am limita numai la cei doi. Prin aceeaşi asociere de idei putem, de ce nu, mări lista, adăugând şi alte nume prestigioase, şi mai cunoscute cititorului francez, unii dintre ei Cavaleri ai Legiunii de Onoare, membri ai Academiei Franceze sau onoraţi cu funeralii naţionale şi care în anii războiului figurau pe listele de colaboraţionişti pro-nazişti, alcătuite nu de poporul francez, ci de stânga franceză pro-stalinistă.
Putem astfel pune sub semnul îndoielii şi valoarea literară a unor Piere Leautaud, André Gide, Pierre Benoît, Paul Valéry, Pierre Drieu la Rochelle, Jean Cocteau, Alphonse de Châteaubriant, François şi Claude Mauriac, Henry de Montherlant, Paul Morand, Louis-Ferdinand Céline, Paul Claudel, Jean Giraudoux ori Daniel Rops. Creaţia unor Paul Landowski (Prix de Rome), Kees van Dongen ori André Derain nu va mai beneficia de aceeaşi apreciere elogioasă ca şi până acum. Talentul unor Fernandel, Marcel Pagnol. Maurice Chevalier, Sacha Guitry sau Elvira Popescu va deveni dintr’o dată discutabil. Este absurd. Criteriile politice, etnice sau religioase pot influenţa, cert, opera unui om, însă nu o pot exclude.
Prin extindere, s’ar putea astfel renega valoarea integrală a operei unor Michel de Montaigne, François Mauriac, Marcel Proust, Paul Eluard, Heinrich Heine, Franz Kafka, Boris Pasternack, Jorge Luis Borges, Baruch Spinoza, Arthur Schopenhauer, Henri Bergson, Paul Celan, Raymond Aron pentru că erau evrei, pe jumătate evrei, pe un sfert evrei, sau pentru că nu erau. Pe aceleaşi criterii vom renega şi opera unor Isaac Albenitz, Gustav Malher, Félix Mendelssohn-Bartholdy, Giacomo Meyerbeer, Jacques Offenbach sau Maurice Ravel. Sau talentul artiştilor Balthasar Balthus, Marc Chagall, Max Jacob, Amedeo Modigliani, Camille Pissaro, Jacob Ruysdael, Chaim Soutine, Max Escher, Victor Brauner, Iosif Iser, Barbu Iscovescu ori Cristian Daniel Rosenthal. Sau a unor Felix Aderca, Aurel Baranga, Alexandru Mirodan, Mihail Sebastian, Barbu Fundoianu, Lazăr Şăineanu, Tristan Tzara, Tudor Vianu sau A. D. Xenopol.
Tot după aceeaşi metodă exclusivistă, putem pune sub semnul îndoielii valoarea integrală a operei unor Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Radu Gyr, George Călinescu, Zaharia Stancu, Gala Galaction, Geo Bogza, Panait Istrati, pentru că la un moment dat al vieţii lor au făcut nişte regretabile compromisuri culturale faţă de regimul comunist, din oportunism sau din constrângere, lucru care nu le poate scuza gestul însă nici minimiza talentul real şi întreaga lor operă.
Exemplele de mai sus nu se vor o comparaţie, ci doar o asociere de idei pe marginea facilei încercări de discreditare a lui Eliade şi Cioran. Să nu uităm că şi Eugen Ionescu şi-a făcut cu greu un nume în Franţa, la debuturile sale, fiindcă nu era de stânga şi, în plus, deşi nu fusese simpatizant legionar, a comis însă toată viaţa impardonabila “greşeală” de a fi de dreapta. Eliade şi Cioran nu mai pot şi nu au de ce să se explice. Ar putea şi ar trebui s-o facă însă cei care încearcă în prezent să le păteze memoria, negându-le după moarte consacrarea obţinută încă din timpul vieţii.

http://ro.altermedia.info/cultura/avec-deux-poids-et-deux-mesures_3759.html

Scris de Admin 05.03.06 19:04

CIORAN. ADMIRATIA, REVERSUL ASCUNS AL DISPRETULUI

La Paris, Cioran face tot ce-i sta în putinta pentru a se desparti de radacinile lui românesti. Dar e dezradacinarea posibila? Oricum, refuza sa vorbeasca româneste – desi sînt locuri ale sufletului sau pentru care numai româna pare adecvata – si îsi cultiva cu perseverenta dezgustul de ai sai. În fapt, dispretuieste tribul caruia îi apartine si de care se simte legat. Legat, în toate sensurile posibile. Corespondenta catre cei de-acasa (Emil Cioran. Scrisori catre cei de-acasa , Editura Humanitas, 2004, stabilirea si transcrierea textelor de Gabriel Liiceanu si Theodor Enescu, traduceri din franceza de Tania Radu, editie, note si indici de Dan C. Mihailescu. Trimiterile din text se fac la numarul din volum al scrisorii) poate oferi cîteva sugestii în interpretarea acestui proces lent, complicat, cu retractari abia vizibile, ale carui cauze sînt greu de înteles.

Desi dezamagit ca tara nu-i ofera ceea ce astepta de la ea, adica celebritatea, în 1946 aproape se temea ca s-ar putea înstraina de tara. „La ce îmi serveste aici c-am publicat cinci carti în România?” (5 iulie 1946 – 6), se întreba la un moment dat, pentru a continua: „Nimeni nu le poate citi” ( idem ). Era vremea în care dorea sa fie cunoscut si sa faca istorie. Exact în acelasi timp, ezitarea. „Din fericire, sau din pacate, Parisul are un farmec asa de extraordinar, încît vicisitudinile vremurilor par mai blînde si mai greu de îndurat decît oriunde altundeva. Cu toate astea, nu cred sa fiu înstrainat de tara, desi sînt aici de nu mai tin minte cînd. Spre norocul sau nenorocul meu? Cine poate sa stie!” (8 sept. 1946 – 7).

Daca adora Parisul, Cioran o face si pentru ca gaseste în el agonia prin excelenta, sursa unei melancolii nesfîrsite, a unei tainice împliniri. În timp, lucrurile par – la suprafata macar – sa se clarifice. A-ti întîlni conationalii e un mare nenoroc. Prefera izolarea. „Pe români – spune înca din 1947 – evit cît pot sa-i vad: în genere sînt intriganti si raspîndesc zvonuri false. În plus, nu sînt de nici un folos pe nici un plan” (3 sept. 1947 – 12). La nici cîteva luni, acelasi verdict: „Parisul a devenit un centru de români; eu nu-i caut si fac tot posibilul sa-i evit; dupa urma lor nu pot avea decît neplaceri; umbla de dimineata pîna seara de la unul la altul purtînd vorbe si facîndu-si iluzii. Spectacolul unei colonii în strainatate e întotdeauna deprimant” (19 febr. 1948 – 14). De fapt, prefera izolarea totala, singuratatea: „Cu cît vad mai putina lume, cu atît mai bine. Daca se poate, nu da nimanui adresa mea” (29 iunie 1966 – 56). Pur si simplu ia decizia sa nu-si mai întîlneasca si sa nu-si mai vada compatriotii (v. 23 nov. 1967 – 86), dispretuindu-i. Un dispret care-l face sa creada ca „tot ce avem noi mai bun sînt evreii si grecii. Bastinasii n-au clasa. Sînt tarani în sensul cel rau al cuvîntului” (24 mai 1969 – 118). Oricum, complexul compatriotilor revine obsedant: „Sînt iarasi invadat de compatrioti. E un chin sa vorbesti de dimineata pîna seara în limba noastra” (12 sept. 1970 – 147). Pare la un moment dat singurul motiv de mîhnire: „Aici e vara de aproape o luna. Un singur nor: compatriotii” (11 mai 1971 – 163). Treptat, fuga de sine ia forma refuzului oricarei comunicari: „Am fost fericit la Dieppe: nu m-a deranjat nimeni. Aici, comedia se reia de la capat, nu numai din cauza compatriotilor – a caror „invazie” o suporta tot mai greu si de care fuge „ca de ciuma” –, ci din cauza tuturor celor pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor. Orice musafir e un dusman. Conversatia ma plictiseste, desi prefer sa vorbesc decît sa ascult” (7 sept. 1971 – 171).

Dieppe? Un loc în care Cioran se poate refugia cu iluzia posedarii adevarului. „Aici, unde ma aflu, la mare, e un loc cu lume putina, fiindca e frig si plaja nu are nisip… Cu atît mai bine! Sa traiesti fara telefon, fara vizite, fara compatrioti, fara nici un fel de întîlniri, asta e raiul. Nu-ti poti închipui cît timp pierd la Paris cu flecareala. Toti, din toate colturile, vin la Paris, în vreme ce eu nu ma duc nicaieri. În orele pierdute în ultimii ani cu conversatii insipide as fi putut învata chineza sau sanscrita” (28 august 1972 – 439). Nu-i vorba, lui Cioran îi placea flecareala, conversatia, cazuistica. Era un socratic, preocupat nu de adevar, ci de placerile asigurate de vocatia sa malitioasa. Ajuns în Scotia, regreta, ce-i drept, cu vreo douazeci de ani mai devreme, locul în care putea flecari: „Scotia e o tara minunata. Însa stilul de viata anglo-saxon e insuportabil. Aici se traieste fara mîncare si fara conversatie. Tacere si inanitie” (1953 – 564). Prin anii '70, totul luase o alta întorsatura: „N-am nimic de spus celorlalti, iar ei, la rîndul lor, n-au nimic sa-mi spuna. Eu, care altadata eram atît de sociabil, azi am un rau fizic numai la ideea de a vedea indiferent pe cine. Nu mai suport decît oameni amuzanti, glumeti, pe toti cei care n-au nici o convingere si care se pricep, în schimb, sa spuna povesti si bancuri” (9 aug. 1973 – 213).

Asadar, dispretul fata de români: „eu fug de compatrioti ca de ciuma. Am vazut prea multi si-mi ajunge” (20 sept. 1970 – 585). Totusi, de retinut reversul, adica admiratia pentru cîteva din valorile lor, daca nu cumva chiar pentru carentele interpretate ca valori. Îi spune lui Wolf Aichelburg: „Ce tristete, cîta furie ma cuprinde cînd ma gîndesc la originile mele! Între blestem si mahala! ” (16 iunie 1970 – 486). Tristetea… – aici e un semn înca al compasiunii îndurerate. De altfel, se recunoaste în Eminescu. Dupa ce marturisise ca viziunea nu i se datoreaza vreunei influente, ci „unor infirmitati, unor tulburari… înnascute”, Cioran conchide: „Nu e mai putin adevarat însa ca într-un anume sens eu descind direct din Rugaciunea unui dac , al carei ton violent, rostit ca un blestem si nu ca o iertare, mi-a placut întotdeauna” (24 III 1975 – 265). De altfel, recunoaste într-un loc ca, dupa aparitia primei sale carti în franceza ( Précis de décomposition ), un compatriot, probabil Horia Stamatu, ar fi spus ca „Toate astea au iesit din Rugaciunea unui dac ” (5 martie 1970 – 593). Sa se fi recunoscut Cioran în „postulatele contradictorii” ale acestui poem, în glisarea lenta a termenilor contrari care se neaga pîna la a se institui decisiv unul pe altul?! Fara doar si poate ca rugaciunea ca blestem si blestemul ca rugaciune sînt ipostaze ale palinodiilor care-i articuleaza lui Cioran un sens. Într-o scrisoare catre Noica, din 5 martie 1970 (593), Cioran e surprins sa afle ca acest poem se numise într-o varianta Nirwana. Continua: „Nu ma pot împiedica sa nu ma gîndesc ca acest neant care nu e unic, caci Nirvana însemna si vid si extaz, este una dintre obsesiile mele constante”. Asadar: blestem si rugaciune, vid si extaz. Fara s-o spuna explicit, Cioran se regaseste în Eminescu, pentru ca, asemenea acestuia, e omul unor astfel de metamorfoze, al unor antinomii care-l situeaza deasupra perspectivei subiective, adica deasupra timpului. Ba chiar deasupra oricarei disperari, anxietati, angoase. Este ceea ce numeste el, cu referire la Eminescu, „etapa suprema a complicitatii tale cu universul”, pentru a continua: „Ce sansa sa poti transforma un tortionar în aliat ( aliatul )” (27 iulie 1975 – 607). Acuma, ce-i drept, Eminescu n-ar fi fost român, ci rutean. „Ruteanul asta a dat un rost semintiei noastre”, declara într-un loc (27 nov. 1976 – 313). Pe Arsavir Acterian îl întreaba cîndva daca mai crede în „ascendenta lui (a lui Eminescu, n.n.) armeana”. Oricum, mirarea lui este cum de va fi rasarit Eminescu „în mijlocul unui popor asa de usuratic” (8 martie 1975 – 452).

Asadar, Eminescu. Apoi, limba româna, de care fuge deliberat, nevrînd sa cada prada „ispitelor graiului nostru” (15 febr. 1974 – 235). Tot ceea ce iubeste Cioran supune dispretului. E parca teama de a se recunoaste în propria-i fiinta. Cîndva traduce din Oda lui Eminescu, lovindu-se de neputintele unor limbi prea „tocite” (franceza si engleza) „care nu se potrivesc cu dezabuzarea deopotriva juvenila si solemna a poemului” (6 ianuarie 1971 – 431). Reciteste Luceafarul , care – spune el – n-ar avea pereche în toata literatura franceza, apoi exclama: „Ce limba avem! Nu cunosc alta mai poetica! Din pacate, e intraductibila. Tradus, Eminescu devine aproape caraghios, oricum teribil de minor si învechit”. Iata fascinatia anonimatului si a ratarii, ilustrata în limba în care se regaseste, fara a marturisi explicit ca se si recunoaste. „Daca ar fi fost englez, neamt sau macar spaniol, ar fi fost una din marile figuri ale poeziei” (11 febr. 1975 – 263). Altundeva: „Limba noastra e cea mai poetica din cîte cunosc sau intuiesc. Ce noroc si totusi ce nenorocire. Un popor condamnat la izolare” (27 nov. 1976 – 313).

Dar nu atît admiratia transformata în compasiune intereseaza aici, ci suma pe care destinul acestei limbi, implicit al acestui popor, o instituie: rugaciunea este blestem; vidul, extaz; norocul, nenoroc. Totul este si opusul sau, daca nu cumva numai opusul sau. Si asta poate tocmai datorita „vacuitatii cuvîntului” (8 iulie 1978 – 351), expresie pe care o foloseste dupa ce citise Sentimentul românesc al fiintei , cartea lui Noica. Fusese atras el însusi de aceasta vacuitate , din moment ce, dupa ce se lasa fermecat, în versul Caci te priveam cu ochi pagîni , de cuvîntul pagîni , pe care-l crede tulburator, exclama: „Ce absurditate sa scrii în limbile astea «civilizate», conventionale” (23 februarie 1979, 362). Astfel, sensul, id est adevarul) s-ar naste nu din numirea exacta, ci din adîncimile limbii. Se întreaba într-un loc: „Cum sa traduci în frantuzeste: Purtam o noima împreuna? ” (26 iunie 1973 – 503). Intraductibilitatea, sensul adînc, scris de istorie, miezul de durere, iata ce-i provoaca lui Cioran admiratia: „nu încetez sa ma minunez de resursele idiomului «nostru», mai poetic chiar si decît germana” ( idem ). De nu va fi admirat (pe ascuns, însa) faptul ca limba aceasta a ramas în permanenta, prin forta ei tainica, un mister. De altfel, asemenea compatriotilor lui Cioran, „imprevizibili si unzuverlässig (nesiguri, n.n.). Cine s-ar putea lauda ca-i cunoaste cu adevarat?” (14 iulie 1972 – 500).

Ca pune cuvîntul nostru între ghilimele?! Poate pentru a marca propria-i înstrainare, ori poate pentru a sugera, ca nostalgie, ceva despre tineretea comuna. Dar e posibil ca acest idiom – pe care îl admira si, temîndu-se parca sa nu devina sclavul lui si, prin asta, un anonim real, de care fuge – sa-l urmareasca, asemenea muntilor din tara: ca o remuscare. Iata cum îsi încheie scrisoarea catre Wolf Aichelburge din 26 iunie 1973: „Hotarît lucru, Carpatii ma urmaresc ca o remuscare. Mi-am tradat originile, dar originile mele ramîn acolo” (503). Treptat, se teme ca ar putea face „nebunia” – asa o numeste – de a se întoarce sa-si revada locurile tineretii. Simte, însa, ca numai acolo, acasa, ar putea fi cu adevarat înteles: „Mai stii? Viata mea dinainte, «preistoria» mea, ma atrage tot mai mult, fenomen tipic de îmbatrînire, fara îndoiala, dar si dezgust fata de lumea în care traiesc. Aici nimeni n-a înteles nimic, asa ca voi, acolo, sînteti toti niste întelepti, le stiti pe toate”. Nu e singura data, vom vedea, cînd critica Occidentul. De fapt, deocamdata îsi plînge însingurarea si face apologia idiomului de care s-a rupt, chiar în contrast cu dimensiunea poporului care o vorbeste. Similar raportarii la Eminescu, i se pare nefiresc si nedemn ca limba româna sa fie vorbita de compatriotii sai pe care îi dispretuieste. Îi scria lui Wolf Aichelburg: „Ma întreb adesea cum a putut un popor asa de frivol ca al «meu», cum a putut sa forjeze o limba atît de profund poetica. Nu cunosc, în orice caz, un idiom mai expresiv” (15 oct. 1974 – 513). De asemenea, îi scrie lui Gabriel Liiceanu: „În româneste Heidegger suna incomparabil mai bine decît în franceza, idiom fara rezonanta poetica si nici metafizica. Daca talmacirea dumitale este una de prim rang, meritul îi revine, în parte, graiului nostru, resurselor sale nebanuite. Acest grai este unica scuza a tarii noastre. Îti vine cîteodata sa spui ca compatriotii nostri nu sînt demni de limba ce-o vorbesc. Ea le este, într-adevar, infinit superioara” (23 martie 1982 – 566).

Totusi, si poporul primeste din cînd în cînd favoarea sa – si asta chiar în legatura cu Heidegger. Favoare venita însa numai din descumpanire. Iata: „În momentul în care Heidegger este tîrît prin noroi peste tot în Occident, în România se vînd 42 000 de exemplare dintr-o carte a lui! Povestesc asta peste tot si nimeni nu vrea sa ma creada. Trebuie sa recunosc, este uluitor. Ce destin mai avem si noi!” Acuma, poate ca tocmai acum se însela Cioran. Se vor fi vîndut 42 000 de exemplare din Heidegger. Dar cîte vor fi fost citite?! La o mai atenta privire, de n-ar fi fost sa se lase furat de entuziasme, Cioran putea sa vada aici tocmai un semn al vocatiei noastre catre facil, al caragialismului nostru. 42 000 de exemplare de pus în rafturile snoabe ale bibliotecilor politrucilor vremii. Semn ca, la noi, nimic nu este ceea ce pare a fi. Aceasta, o dovada în plus. Sa-i iertam, însa, lui Cioran entuziasmele, fie ele si nedrepte, înselatoare. De retinut doar ca era dispus sa le faca… chiar daca, de data asta, era vorba despre români. Altundeva, prin Eminescu, o alta concesie: „fara Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat si aproape de dispretuit…” (5 martie 1970 – 593), una dublata imediat de un scepticism considerat chiar de Cioran primar: „Orice s-ar întîmpla, nu vom scapa de un destin minor, asta e convingerea mea adînca” ( idem ). Verdictele în acest sens nu sînt izolate si, uneori, în ele mai apare tristetea ca ele nu mai sînt nici macar consecinta dispretului. Referindu-se într-un loc la Brâncusi, conchide: „Rare sînt reusitele tribului nostru: doua sau trei si care, atunci cînd sînt etalate, stîrnesc surîsul: Semintie fara rost . A trecut de mult vremea cînd o astfel de constatare ma facea sa sufar. Nu stiu ce s-a rupt în mine, însa am pierdut orice legatura secreta cu neamul nostru” (5 ianuarie 1976 – 608). Sa fie linistea de dupa dezamagire? Neantul de dupa remuscare? Iata pe scurt un traseu în care de la dispret Cioran a trecut, prin admiratie, la deliciile nimicului. Îi scrie lui Noica: „Nu mai stiu unde si cînd, dar oricum înainte de razboi, scriam ca manastirile noastre minuscule sînt imaginea unui popor neînsemnat si nefericit . (Desigur, totul se poate spune mai bine în româneste decît în frantuzeste.) Contemplînd proportiile delicate ale acestui minunat Voronet, m-au cuprins remuscarile: te poti realiza la fel de bine prin minuscul ca si prin grandios. Si totusi, desi am acceptat aceasta concesie, retractare mai bine zis, ma simt mai strain ca niciodata de spatiul nostru, mioritic sau nu” (10 oct. 1973 – 600).

Cioran spunea într-un loc ca adevaratul atribut al românilor e denumit nu de cuvîntul dor , ci de cuvîntul nenoroc . Pe tema nenorocului neamului sau gloseaza deseori cu mîhnire. Exista si un revers revansard, la care Cioran tine: „Norocul însoteste numai nulitatile si impostorii” (26 oct. 1973 – 507). De retinut, fara îndoiala.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/DIACONUfeb6.htm

Scris de Admin 26.02.06 18:06

Cioran cel Singur

Literatura exilului romגn se integrează מntr-o literaturד fדrד graniţe sau separatisme. Toţi cei care au scris şi publicat מn afara graniţelor ţדrii au fost marcaţi profund de experienţa exilului, la fel cum cei rדmaşi acasד au fost influenţaţi de problemele politice care afectau societatea din care fדceau parte.

Consider cד Emil Cioran a fost singurul, sau printre puţinii, care nu a fost clintit de evenimente, schimbדri politice, geografice, lingvistice sau sociale. Trדind מnsingurat, atגt מn ţarד cגt şi מn strדinדtate, şi-a creat acel “univers cioranian”, מn care uşile se deschideau numai pentru cititorii sau consumatorii producţiilor sale, autorul autosechestrגndu-se מn bine cunoscuta-i izolare.

Scriitorul Nicolae Breban מn volumul Confesiuni violente (Dialoguri cu Constantin Iftimie) (Editura Du Style, Bucureşti, 1994, Pg. 322) ne spune urmatoarele: “…exilul lui Cioran מn’36, cגnd a ajuns la Paris, era un exil de tip estetic, de tip individual…era o fugד individualד.El nu fugea de Romגnia sau de vre-un sistem politic din Romגnia…nu ştiu dacד spune undeva de ce-a fugit. Nu ştiu dacד el ştie de ce-a fugit.” Autorul “confesiunilor” מl cunoştea bine pe marele gגnditor, vizitגndu-l de mai multe ori la Paris, מn celebra sa mansardד de la etajul şapte, de pe rue de l’Odeon.

Mulţi l-au considerat, şi-l mai considearד מncד, un rebel, un oportunist, un mare ascet sau un neמnţeles. Cornel Ungureanu, מn cartea sa “Mircea Eliade şi literatura exilului” (Ed.Viitorul Romגnesc, Bucureşti, 1995, pg.7) afirmד despre exil cד este o dezrדdדcinare şi o מnfrגngere, iar despre Cioran, un om care a pierdut rדzboiul… Consider cד autorul este informat greşit, permiţגndu-mi sד-l contrazic deoarece, Cioran, a fost tot atגt de neflexibil şi ciudat chiar şi מn perioada cגnd era מn ţarד. Romגnii plecaţi, cu precדdere exilaţii, nu au fost niciodatד dezrדdדcinaţi, fiind legati de ţara, prin naştere, strדmoşi, rude, prieteni, limbד, sentimente,etc. Deci şi Cioran ar trebui sד se supuna acestei reguli, מnsד referitor la מnfrגngere, putem spune cד acesta, chiar prin neflexibilitatea sa, a avut cea mai dreaptד coloanד vertebralד dintre toţi.

Rebel cu limba ascuţitד, mגndru şi de-neמnduplecat! Desigur experienţele triste pe care i le-a oferit viaţa, combinate cu felul lui de a reacţiona la tot ce se מntגmplד şi מl מnconjoarד l-au fדcut sד devinד sceptic, un lup singuratic şi chiar sד afirme cד ”de mult nu mai aparţin nimדnui!”( Pe culmile disperדrii, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1990). Dar oare trebuie crezut ? Scrierile sale nu erau un contact permanent cu cititorii sדi? Nu aparţinea oare acestora? Nu aceştia, erau oare, prietenii sדi care מl iubeau şi preţuiau ? Chiar credeţi cד מn (super) inteligenţa sa, el nu ştia acest lucru? Atunci? Poate brava, sau poate acesta era paradoxul sדu organic pe care מşi construise universul! Cגt despre scepticismul acestuia, Petre Ţuţea, un alt mare filosof romגn, cu care, Cioran a avut o corespondenţד bogatד, spune: “־n ceea ce מl priveşte pe Cioran, מmi permit sד-l מnfדţisez מn aceşti termeni: …sceptic de serviciu al unei lumi מn declin”(Ţuţea Petre, ־ntre Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Ed. Arta Graficד, Bucureşti, 1992, pg.54).

Monica Lovinescu ne povesteşte despre talentata poetד Ivonne Rossignon, o romגncד stabilitד de mulţi ani מn Italia, care devenise misticד si se confesa unui preot de la Vatican. Acesta i-a interzis sד mai publice versuri, deoarece sunt lucrדtura diavolului. ־nsinguratד spiritual, şi-a asumat riscul şi şi-a deschis mintea şi sufletul מn continuare pדcatului… Credeţi cד omul Cioran, ar fi rezistat unei asemenea ispite? Bineמnţeles cד nu! Ne-o demonstreazד pe tot parcursul vieţii sale, prin faptele şi conduita sa. Atunci dece sד se rupד de cei care מl admirau, מl apreciau, מi citeau cu nesaţ scrierile ? Mai ales cד acest fapt nu constituia nici un pדcat! Oare chiar trebuie crezut מn tot ceea ce zice?

־ntradevדr, pגnד מn urmד cu zece ani, literatura exilului era prea puţin cunoscutד מn Romגnia, avגnd acces la public numai pe cדi ascunse sau uneori, chiar prin transmitere oralד. Aceste producţii fiind declarate prohibite de comunişti, literatura scrisד era trecutד cu mari riscuri peste graniţa nationalד. Poate, Cornel Ungureanu, sד nu ştie cד izolarea eseistului a devenit şi mai profundד atunci cגnd a aflat de arestarea, dupד reintoarcera din Franţa, a regizoarei Sorana Coroamד, care מndrדznise sד introducד מn ţarד o carte a acestuia.

Creaţia cioranianד, din perioada exilului, ar fi ramas practic necunoscutד pentru cititorii romגni aflaţi מntre hotarele perimetrului naţional, dacד postul de radio Europa Libera nu ar fi fדcut eforturi sד ne-o prezinte şi sד ne-o facד cunoscutד.

Desigur, celebrul gגnditor a produs literaturד şi מnainte de a pדrדsi Romגnia. Cunoscutele sale eseuri din publicaţiile autohtone, Rampa şi Vremea, au fדcut sד strדluceascד geniul acestuia pe firmamentul literaturii romגneşti interbelice. Cדrţile, studiile, cugetדrile, memoriile şi scrisorile sale מntregesc opera autorului, oferindu-i un loc de seamד מntre personalitדţile literaturii universale. Scriind מn limba francezד, tot atat de bine ca şi limba romגnד, se face cunoscut unei mase mai mari de cititori, fiind tradus şi comentat מn mai multe limbi de circulaţie internaţionalד. Bineמnţeles cד dupד 1989, opera acestuia a devenit mult mai tangibilד מn Romגnia.

־nsingurat şi מn vremea tinereţii, cגnd מncד mai trדia in Romania, Emil Cioran refuzד מntr-o oarecare mדsurד sד se integreze şi sד colaboreze cu literaţii din aceeaşi generaţie, construindu-şi cu migalד şi insistenţד acel binecunoscut clopot al izolדrii. Nici mדcar, consדteanul sדu, Octavian Goga, nu a putut sד se apropie de el. Singurul, Mircea Eliade, מl va implica מntr-o seamד de evenimente şi aventuri comune. Mai tגrziu, מl va accepta şi pe Constantin Noica, fדcגnd מmpreunד cu acesta şi cu Eliade acel cunoscut, invidiat, dar totuşi admirat “triunghi magic”. Bineinţeles nici aceştia nu au putut scדpa de radicalismul lui Cioran, care nu-si ierta nici mדcar prietenii apropiaţi, ajungגnd sד-i muştruluiascד şi sד-i critice מn articole uneori chiar vehemente. Totuşi acest fapt nu rupe sau fisureazד relaţiile dintre cele trei genii, deseori dגndui-se dreptate chiar de cei מn cauzד.

Dupד o perioadד de şedere pe meleagurile copilדriei, la Sibiu, מl gדsim מncercגnd sד-şi facד un nume, la Bucureşti, iar mai apoi prin 1933, la Berlin, student la universitate. Dupד doi ani se intoarce din nou la “antipodul sדu – Ardealul”, apoi iar la Bucureşti, pגnד מn 1937, cגnd pleacד la Paris, unde se va stabili pentru restul vietii. Acolo va מncerca sדa se integreze מn viaţa literarד schimbגndu-şi limba de comunicare, dar nu şi obiceiurile, modul de a gגndi sau nדravul.

Tot filosof, tot gגnditor, tot critic, greu de rumegat, nesociabil, singuratic, este “aprochat” de alţi romגni importanţi care מi trec cu vederea מnstrדinarea şi ciudדţeniile şi cautד sד מl atragד מn domeniul creaţiei literare colective de acolo. ־l gדsim, pentru o scurtד perioadד, alדturi de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii מn coloanele revistei “Luceafדrul” şi la cenaclul literar romגnesc de la cafeneaua “Korona”, “…acolo fiind pentru ultima oarד cגnd mai apare מn public printre romגni”. ( Cioran Emil, Razne, Cuvגnt מnainte de Monica Lovinescu, Ed. Jurnal literar, Bucureşti, 1995).

Uneori negativist pגnד מn mדduva oaselor, sau rupt total de realitatea materialד care מl מnconjoarד, dar cu microscopul gגndirii metafizice veşnic pregדtit, observד analitic, utopic, sau chiar cinic, realitatea spiritualד care מl מnconjoarד.

־n postfaţa aceloraşi Razne, Nicolae Florescu spune: “…Adolescent מntגrziat pגnד aproape de vגrsta patriarhilor, Cioran şi-a repetat la nesfגrşit chipul, iniţial fixat pe coordonatele limitד şi מn culori de doliu, ca מn metafora mitica a şarpelui ouroboros, crescגnd din sine, hrדnindu-se cu sine”. Ouroborosul (sau uroboros), animatorul universal, este reprezentat printr-un şarpe, strדvechi simbol al unui zeu indian, gravat pe marginea primelor reprezentדri ale lumii, fiind promotorul vieţii, cel care creeazד timpul, face sד se roteascד astrele, constituind farד מndoialד o divinitate cosmograficד şi geograficד unde el se מncolדceşte in jurul oceanelor primordiale care la rגndul lor מnlדnţuiesc pדtratul pדmגntului.

Ca şi Janus, zeul ambivalent cu douד feţe, Cioran se desparte מn douד, o parte rדmגnגd מnsinguratד şi rebelד, alta comunicativד şi domesticד, devenind odatד cu trecerea timpului “zeul” tranziţiilor şi schimbדrilor, marcגnd evoluţia trecutului spre viitor, de la o viziune la alta, de la o stare la alta şi de la un univers la altul.

Aceasta ambivalenţד se remarcד, מn special, מn corespondenţa purtatד de acesta, מn perioada 1933 – 1946. Volumul Mדrturii ne este „martor” מn aceastד privinţד. Acesta מnsumeazד o parte din scrisorile sale, adresate unor personalitדţi romגneşti, oameni de litere, prieteni sau cunoştinţe ca Lucian Blaga, Lucian Boz, Mircea Eliade, Ion Chinezu, Octav Şuluţiu, Ecaterina Sדndulescu, Arsavir şi Jeni Acterian, Bucur Tincu, George Bדlan şמi alţii, avגnd o tentד aforisticד, confesivד, unele scrisori conţinגnd chiar date biografice.

Dupד 1946, porţile de comunicare cu cei dragi din ţarד, fiind מnchise, din cauza sistemului totalitar, gגnditorul se retrage מn carapacea lui “franţuzeascד” izolגndu-se şi mai mult de compatrioţi. Asta nu מnseamnד cד se va desprinde total de limbד şi obiceiurile strדmoşeşti. Deseori va sדri מn picioare, parcד vrגnd sד anunţe cד el tot romגn a rדmas מn gגndire şi obicei.

Ion Ianoşi, מn lucrarea sa Idei inoportune, (Ed.Cartea Romגneascד, Bucureşti, 1995, pg.120-122) מl acuzד pe Emil Cioran מn mod eronat şi tendenţios cד s-a rupt de limba romגnד pentru a-şi şterge urmele şi a da uitדrii creaţiile sale “extrem de violente” scrise pגnג aproape de sfגrşitul perioadei mai sus-amintite. Ştiindu-şi valoarea, el singur putea sד-şi modifice sau sד-şi rectifice unele greşeli, מn ediţiile urmדtoare ale publicaţiilor sale, nefiind nevoie sד-şi sacrifice romגnismul pentru aceasta. Un exemplu reiese din interviul dat de Petru Dimitriu lui George Pruteanu, מn care acesta declarד cד Cioran l-ar fi admonestat verbal şi מn scrieri, fדcגnd afirmaţii tendenţioase despre originea sa etnicד, “…dar מn ediţia de dupד 1989 a carţii ‚Schimbarea la faţד’, acesta a scos pasajele violente de tinereţe”. (Pruteanu George, Pactul cu diavolul, sase zile cu Petru Dumitriu, Ed. Albatros şi Ed. Universal DALSI, Romגnia, 1995, pg.117).

Filozoful şi scriitorul, Virgil Ierunca, stabilit la Paris מn 1946, a fost unul care l-a cunoscut bine pe “marele singuratic”, cei doi colaborגnd la “revista scriitorilor romגni din exil”, Luceafדrul, מn scurta existenţa pe care aceasta a avut-o. Mai tגrziu, מmpreunד cu Monica Lovinescu, l-au promovat şi fדcut cunoscut pe calea undelor, la postul de radio Europa Liberד. ־n cartea sa Subiect şi predicat Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993) acesta ne comunicד מn mai multe pagini, relaţiile pe care le-a avut Emil Cioran cu diferite personalitדţi ale literaturii romגne aflate מn exil.

Gabriel Liiceanu, este cel care prin interviuri separate, luate lui Cioran la Paris şi lui Constantin Noica la Pדltiniş, reface şi mai mult legדturile spirituale ale acestora. Motivul rדcirii relaţiilor dintre cei doi gגnditori, a fost o scrisoare pe care Cioran i-a adresat-o lui Noica şi מn care enumדrד o serie de intelectuali cunoscuţi, aflaţi מn Romגnia la ceea vreme, care apoi, datoritד acestui fapt, au fost pedepsiţi şi condamnaţi la ani grei de מnchisoare. Poate de aici i-se trag multe critici şi izolarea cu care a fost מnconjurat mai tגrziu, sau poate cauza la “…urmare a paginii dure la adresa poporului romגn, din La tentation d’exister Camil Mureşanu, Un joc al מntגmplדrii..., Apostrof, revista a uniunii scriitorilor, anul VI, nr.9, Cluj, 1995, pg.5.

־n aceeaşi revistד, la pagina 6, scriitorul Ion Vartic, מntr-un interviu dat reporterei Dora Pavel, ne relateazד: “Tipicul מntגlnirilor cu Cioran era, altadatד, foarte strict: nu trebuia sד faci gafa da a i te adresa מn romגnד, cדci refuza sד vorbeascד romגneşte. De ce refuza a spus-o şi de data asta: ca sד ajungi sד te poţi exprima מntr-un mod satisfדcדtor מntr-o altד limbד trebuie sד treci printr-un fel de ascezד...sau sד מnveţi sד scrii מntr-o altד limbד trebuie sד povoci o rupturד cu trecutul tדu”. Ni se pare totuşi, aberant faptul, cד Cioran nu a uitat nici o clipד sד vorbeascד sau sד scrie מn limba romגnד, fapt confirmat de cei care iau luat interviuri dupד 1989.

La fel ca şi admiratul sדu prieten, Mircea Eliade, va alimenta מn continuare o serie de enigme, neinţelegeri şi dispute din parte celor care le citesc operele şi ii analizeazד. Este posibil, ca atunci cגnd se vor stinge din viaţa toţi cei care l-au cunoscut, va dispare şi imaginea sa controversatד. Poate atunci, rדmגnגnd pentru posteritate doar opera sa literarד nudד, autorul va fi iertat şi מnţeles, şi poate atunci va fi aşezat, acolo unde i-se cuvine, pe unul din locurile de frunte ale culturii romגneşti şi universale.

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/cultura/Cioran

Scris de Admin 25.02.06 22:13

Investitii pentru Caietele lui Cioran
Ministerul Culturii si Cultelor din Romania intentioneaza sa achizitioneze manuscrisele lui Emil Cioran, a caror proprietate este disputata in prezent de biblioteca franceza “Jaques-Doucet” si patroana unei firme de curatenie, care le-a descoperit. Ea a gasit “Caietele” in 1998, cand a fost chemata sa evacueze apartamentul ce fusese ocupat de Cioran si partenera sa, Simone Boue. Reprezentantii bibliotecii au aflat de existenta manuscriselor abia in decembrie 2005, cand “Caietele” lui Cioran urmau sa fie scoase la vanzare, la o casa de licitatii. Acestia sustin ca, in 1995, cu putin timp inainte de moartea filozofului, Simone Boue, a donat manuscrisele bibliotecii. Valoarea “Caietelor lui Cioran” este estimata la circa 120-150 de mii de euro

http://www.cronicaromana.ro/investitii-pentru-caietele-lui-cioran.html

Scris de Admin 25.02.06 22:13

EMIL CIORAN-
109]Viata si cu mine suntem doua linii paralele care ne intalnim in moarte.
108]Despre viata nu se poate scrie decit cu un toc inmuiat in lacrimi.
107]Viata este ceea ce as fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului.
106]Tot ce nu are un accent de durere – o privire, o vorbă, o carte sau o voce – mă plictiseşte de moarte.
105]De urît nu ne poate vindeca decît un miracol.
104]Nervii-mi sînt frînghii de lacrimi pe care se întind rufele Istoriei.
103]Istoria nu dovedește nimic pentru că ea conține totul.
102]Femeia este muzică rătăcită în carne.
101]Orice îndrăzneală nu e decât forma pe care o ia lipsa de regrete.
100]Teologii sunt paraziţi ai paradoxului.
99]A fi bolnav înseamnă a trăi într-un prezent conştient, într-un prezent sie însuşi trans-lucid, căci teama de trecut şi de viitor, de ce s-a întâmplat şi de ce se va întâmpla, dilată clipa pe măsura imensităţii temporale.
98]Lirismul reprezintă o pornire a subiectivităţii, căci el indică o efervescenţă a vieţii în individ care nu poate fi stăpânită, ci pretinde necontenit expresie.
97]Orice fiinţă este un imn distrus.
96]Fiece clipă este o groapă, neîndestulător de adâncă.
95]Profeţia este actualitatea viitorului.
94]Nebunia este introducerea speranţei în logică.
93]Spiritul este materie ridicată la rangul de suferinţă.
92]Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa, iar individul teatrul acestei slăbiciuni.
91]Nefericirea este starea poetică prin excelenţă.
90]Plictiseala e senzaţia bolnăvicios de clară a timpului ce te aşteaptă, în care trebuie să trăieşti şi cu care n-ai ce să faci.
89]Trupul e un zăcământ de zădărnicie, în care mucegăieşte gândul nemuririi.
88]Paradoxul este surâsul formal al iraţionalului.
87]Luciditatea înseamnă a avea senzaţii la persoana a treia.
86]Lenea e un scepticism al cărnii.
85]A trăi înseamnă a face compromisuri. Orice om care nu moare de foame este suspect.
84]Eternitatea este luciditatea devenirii.
83]Munca este negaţia eternităţii.
82]Iubirea lipsita de farmecul actului sexual este tot atat de nula ca o femeie fara zambet.
81]Speranţa este virtute de sclav.
80]Castitatea este un refuz al cunoasterii.
79]Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism.
78]Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag.
77]Orice gând este un viciu pozitiv.
76]Accept sã fiu ultimul om, dacã a fi om înseamna sa semeni cu ceilalti.
75]Ochii omului vad in exterior ceea ce il framanta in interior.
74]Nu trebuie sa vrei nimic altceva decat nimicul care e in tine.
73]Cei ce au constiinta prea impacata nu trebuie lasati cu nici un pret sa traiasca si sa moara netulburati.
72]Orice fel de luciditate este constiinta unei pierderi.
71]Panica intr-o lume de obiecte trezeste un dor mortal de femeie, ea insasi obiect, insufletit de patimile plictiselii noastre.
70]Arta de a iubi, sa stii sa imbini un temperament de vampir cu discretia unei anemone.
69]Prostia este o suferinta nedureroasa a inteligentei.
68]Parfumul e istoria unei flori.
67]Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vieţii.
66]Singura scuză a lui Dumnezeu e că nu există.
65]Mă atrag lucrurile care n-au şansa să se-mplinească ori să dăinuie.
64]Îmi este călăuză oricine-i mai nebun decât mine.
63]Ideea de Dumnezeu este cea mai practica si cea mai periculoasa idee din cate s-au conceput vreodata. Pe ea se salveaza si pe ea se prabuşeste omenirea.
62]Pacatul este expresia religioasa a remuscarii.
61]Omul modern, mai mult decat omul de totdeauna, priveste cu liniste numai in jos. Fata de cer toate idealurile noastre sunt tradari.
60]În esenţa sa, femeia este o fiinţă accesibilă numai la valorile vitale ale Erosului şi complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale.
59]Iubesc poetii, fiindca nu ajung si nu vor sa ajungă la nimic. Poezia lor nu duce nicaieri. Atata inutilitate în armonie! Este un mare blestem a-i întelege. Inveti prin ei ca nu mai ai ce pierde.
58]Singuratatea fara Dumnezeu este nebunie curata.
57]Unicul mijloc de a-ţi apăra singurătatea e să răneşti pe toată lumea, începînd cu cei pe care îi iubeşti.
56]Am slujit in viata la mai multi stapani si din fiece clipa mi-am facut chip cioplit. De-ar sti lucrurile stinse cat le-am iubit, ar capata un suflet numai sa ma planga. Nimic din ale lumii n-am defaimat prin nepasare. Si astfel am lunecat infrigurat si trudnic pe nimicul ei.
55]Iubirea este o formă de comuniune şi de intimitate.
54]Daca timpul n-ar fi ireversibil, n-as regreta deloc sa traiesc in orice epoca a istoriei, fiindca nici una nu e mai buna decat cealalta.
53]Nu merită să te sinucizi pentru că întotdeauna o faci prea târziu.
52]Un animal care poate suferi pentru ceea ce nu este, acesta este omul.
51]Dacă-i urăsc pe occidentali e pentru că le place să fie urîţi. Ce incredibilă sete de autonimicire! Paradisul în mijlocul unor cadavre!
50]Muzica,sistem al formulelor de adio,evoca o fizica al carei punct de pornire nu ar fi atomii,ci lacrimile...
49]Fara tine sunt nebun si cu tine innebunesc!
48]Sa traiesti in asa fel incat sa simti ca mori din cauza vietii.
47]Femeia nu-ti iarta nicio inocenta, precum viata – nicio luciditate.
46]Greul e timpul, uneori, ce grea trebuie să fie veşnicia!
45]De n-ar exista o voluptate secreta in nefericire, am duce femeile sa nasca la abator.
44]Diferentele dintre filosofii antici si cei moderni, atat de frapate si de defavorabile ultimilor, pleaca din faptul ca acestia au filosofat la masa de lucru, la birou, pe cand aceia in gradini, in piete sau la cine stie ce margine de mare.
43]O filosofie a constiintei nu poate sfarsi decat intr-una a uitarii.
42]Ţi-ai dori uneori să fi canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.
41]Nu e profund, nu e autentic decât ceea ce ascundem. De unde forţa sentimentelor abjecte.
40]Am toate defectele celorlalţi şi totuşi ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.
39]Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ţi întoarcă spatele.
38]Dacă ar fi cu putinţă să ne privim cu ochii celorlalţi, am dispărea pe loc.
37]Nu contează decât un singur lucru: să înveţi să pierzi.
36]La toate întrebările noastre, răspunsul Plictiselii e acelaşi: lumea asta e o lume răsuflată.
35]Pentru un filosof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei.
34]Proştii zidesc lumea şi deştepţii o dărîmă.
33]Filosofia este meditatia poetica a nefericirii.
32]Nici un om care sufera, chiar lipsit de cultura, nu este mediocru.
31]Ce sa te mai sinucizi! Intotdeauna este prea tarziu.
30]A iubi inseamna a suferi si cum multi fug de suferinta putini stiu sa iubeasca!
29]Omul accepta moartea, dar nu si cursul mortii sale; sa mori oricand, dar numai cand iti e dat sa mori nu.
28]Singuratatea m-a'nvatat ca nu sunt singur ci singurul.
27]Moartea cea mai adanca si mai organica este moartea din singuratate, cand insasi lumina este un principiu de moarte.
26]Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi.
25]Numai in imperfectiune se poate invata.
24]Infernul veritabil ar fi sa nu uiti nimic.
23]Oamenii se impart in doua categorii: cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si cei care l-au gasit fara sa-l caute.
22]Orice democrat e un tiran de opereta.
21]În eternitate traiesti fara sa regreti si fara sa astepti ceva.
20]Eternitatea nu e accesibila decat prin vietuirea clipei in mod absolut.
19]Pentru omul entuziast nu exista criterii, perspective si calcul, ci numai abandonare, framântare si daruire.
18]Omul religios incepe cu credinta in Dumnezeu, iar omul de stiinta sfarseste cu credinta in Dumnezeu.
17]Dragostea-i un înec, o scufundare în fiinta si în nefiinta. Caci orice voluptare e o împlinire si o stingere.
16]Totul in noi e prea cumpatat, pana si nebunia noastra.
15]Cunoasterea este o plaga pentru viata, iar constiinta o rana deschisa in samburele vietii.
14]Daca lepra m-ar cuprinde, n-as condamna bucuria altuia. Caci in orice condamnare exista multa invidie.
13]Adevarul este o eroare exilata in eternitate.
12]Nimeni nu gaseste un absolut in afara, ci numai inauntru.
11]Eroismul nu e decat rezistenta la sfintenie.
10]Dragostea este sfintenie plus sexualitate.
9]Bucuria e reflexul psihic al purei existen- te - al unei existente ce nu-i capabila decit de ea insasi.
8]Toate neputintele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristete.
7]De-as fi Dumnezeu m-as face orice în afara de om.
6]Singura forma in care femeile si-au depasit conditia mediocra este sfintenia. Numai ca sfinte au produs ele ceva.
5]O civilizatie este distrusa doar atunci cand dumnezeii lor sunt distrusi.
4]Megalomanul este omul care spune cu voce tare ceea ce fiecare crede, in ascuns, despre sine.
3]Cine nu renunta, inseamna ca are prea mult de dat. Cine se resemneaza, inseamna ca nu are nici ce primi.
2]Scepticismul este eleganta anxietatii.
1]A te mindri cu relatiile tale inseamna a recunoaste cit valorezi fara ele.
=====
Cristina

Scris de Continut sponsorizat

Cioran[V=]

Cioran[V=]

Cristina Cioran `s-a pacalit` cu 800.000 de lei.

Cristina Cioran a refuzat dublura la cascadorie.

Cristina Cioran se va trezi devreme pentru Antena 1

Mihai Cimpoi

Mansarda lui Cioran

CIORAN, DESPRE UN PARIS ILUZORIU, FASCINANT SI ATROCE

Emil Cioran - 95 de ani de la nastere

AVEC DEUX POIDS ET DEUX MESURES

CIORAN. ADMIRATIA, REVERSUL ASCUNS AL DISPRETULUI

Cioran cel Singur

Investitii pentru Caietele lui Cioran

Cioran[V=]

Re: Cioran[V=]