Cioran[V=]

Rezumarea primului mesaj :

EMIL  CIORAN-
109]Viata si cu mine suntem doua linii paralele care ne intalnim in moarte. 
108]Despre viata nu se poate scrie decit cu un toc inmuiat in lacrimi. 
107]Viata este ceea ce as fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului. 
106]Tot ce nu are un accent de durere – o privire, o vorbă, o carte sau o voce – mă plictiseşte de moarte.
105]De urît nu ne poate vindeca decît un miracol.
104]Nervii-mi sînt frînghii de lacrimi pe care se întind rufele Istoriei.
103]Istoria nu dovedește nimic pentru că ea conține totul.
102]Femeia este muzică rătăcită în carne.
101]Orice îndrăzneală nu e decât forma pe care o ia lipsa de regrete.
100]Teologii sunt paraziţi ai paradoxului.
99]A fi bolnav înseamnă a trăi într-un prezent conştient, într-un prezent sie însuşi trans-lucid, căci teama de trecut şi de viitor, de ce s-a întâmplat şi de ce se va întâmpla, dilată clipa pe măsura imensităţii temporale.
98]Lirismul reprezintă o pornire a subiectivităţii, căci el indică o efervescenţă a vieţii în individ care nu poate fi stăpânită, ci pretinde necontenit expresie.
97]Orice fiinţă este un imn distrus.
96]Fiece clipă este o groapă, neîndestulător de adâncă.
95]Profeţia este actualitatea viitorului.
94]Nebunia este introducerea speranţei în logică.
93]Spiritul este materie ridicată la rangul de suferinţă.
92]Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa, iar individul teatrul acestei slăbiciuni.
91]Nefericirea este starea poetică prin excelenţă.
90]Plictiseala e senzaţia bolnăvicios de clară a timpului ce te aşteaptă, în care trebuie să trăieşti şi cu care n-ai ce să faci.
89]Trupul e un zăcământ de zădărnicie, în care mucegăieşte gândul nemuririi.
88]Paradoxul este surâsul formal al iraţionalului.
87]Luciditatea înseamnă a avea senzaţii la persoana a treia.
86]Lenea e un scepticism al cărnii.
85]A trăi înseamnă a face compromisuri. Orice om care nu moare de foame este suspect.
84]Eternitatea este luciditatea devenirii.
83]Munca este negaţia eternităţii.
82]Iubirea lipsita de farmecul actului sexual este tot atat de nula ca o femeie fara zambet.
81]Speranţa este virtute de sclav.
80]Castitatea este un refuz al cunoasterii.
79]Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism.
78]Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag.
77]Orice gând este un viciu pozitiv.
76]Accept sã fiu ultimul om, dacã a fi om înseamna sa semeni cu ceilalti.
75]Ochii omului vad in exterior ceea ce il framanta in interior.
74]Nu trebuie sa vrei nimic altceva decat nimicul care e in tine.
73]Cei ce au constiinta prea impacata nu trebuie lasati cu nici un pret sa traiasca si sa moara netulburati.
72]Orice fel de luciditate este constiinta unei pierderi.
71]Panica intr-o lume de obiecte trezeste un dor mortal de femeie, ea insasi obiect, insufletit de patimile plictiselii noastre.
70]Arta de a iubi, sa stii sa imbini un temperament de vampir cu discretia unei anemone.
69]Prostia este o suferinta nedureroasa a inteligentei.
68]Parfumul e istoria unei flori.
67]Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vieţii.
66]Singura scuză a lui Dumnezeu e că nu există.
65]Mă atrag lucrurile care n-au şansa să se-mplinească ori să dăinuie.
64]Îmi este călăuză oricine-i mai nebun decât mine.
63]Ideea de Dumnezeu este cea mai practica si cea mai periculoasa idee din cate s-au conceput vreodata. Pe ea se salveaza si pe ea se prabuşeste omenirea.
62]Pacatul este expresia religioasa a remuscarii.
61]Omul modern, mai mult decat omul de totdeauna, priveste cu liniste numai in jos. Fata de cer toate idealurile noastre sunt tradari.
60]În esenţa sa, femeia este o fiinţă accesibilă numai la valorile vitale ale Erosului şi complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale.
59]Iubesc poetii, fiindca nu ajung si nu vor sa ajungă la nimic. Poezia lor nu duce nicaieri. Atata inutilitate în armonie! Este un mare blestem a-i întelege. Inveti prin ei ca nu mai ai ce pierde.
58]Singuratatea fara Dumnezeu este nebunie curata.
57]Unicul mijloc de a-ţi apăra singurătatea e să răneşti pe toată lumea, începînd cu cei pe care îi iubeşti.
56]Am slujit in viata la mai multi stapani si din fiece clipa mi-am facut chip cioplit. De-ar sti lucrurile stinse cat le-am iubit, ar capata un suflet numai sa ma planga. Nimic din ale lumii n-am defaimat prin nepasare. Si astfel am lunecat infrigurat si trudnic pe nimicul ei.
55]Iubirea este o formă de comuniune şi de intimitate.
54]Daca timpul n-ar fi ireversibil, n-as regreta deloc sa traiesc in orice epoca a istoriei, fiindca nici una nu e mai buna decat cealalta.
53]Nu merită să te sinucizi pentru că întotdeauna o faci prea târziu.
52]Un animal care poate suferi pentru ceea ce nu este, acesta este omul.
51]Dacă-i urăsc pe occidentali e pentru că le place să fie urîţi. Ce incredibilă sete de autonimicire! Paradisul în mijlocul unor cadavre!
50]Muzica,sistem al formulelor de adio,evoca o fizica al carei punct de pornire nu ar fi atomii,ci lacrimile...
49]Fara tine sunt nebun si cu tine innebunesc!
48]Sa traiesti in asa fel incat sa simti ca mori din cauza vietii.
47]Femeia nu-ti iarta nicio inocenta, precum viata – nicio luciditate.
46]Greul e timpul, uneori, ce grea trebuie să fie veşnicia!
45]De n-ar exista o voluptate secreta in nefericire, am duce femeile sa nasca la abator.
44]Diferentele dintre filosofii antici si cei moderni, atat de frapate si de defavorabile ultimilor, pleaca din faptul ca acestia au filosofat la masa de lucru, la birou, pe cand aceia in gradini, in piete sau la cine stie ce margine de mare.
43]O filosofie a constiintei nu poate sfarsi decat intr-una a uitarii.
42]Ţi-ai dori uneori să fi canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.
41]Nu e profund, nu e autentic decât ceea ce ascundem. De unde forţa sentimentelor abjecte.
40]Am toate defectele celorlalţi şi totuşi ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.
39]Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ţi întoarcă spatele.
38]Dacă ar fi cu putinţă să ne privim cu ochii celorlalţi, am dispărea pe loc.
37]Nu contează decât un singur lucru: să înveţi să pierzi.
36]La toate întrebările noastre, răspunsul Plictiselii e acelaşi: lumea asta e o lume răsuflată.
35]Pentru un filosof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei.
34]Proştii zidesc lumea şi deştepţii o dărîmă.
33]Filosofia este meditatia poetica a nefericirii.
32]Nici un om care sufera, chiar lipsit de cultura, nu este mediocru.
31]Ce sa te mai sinucizi! Intotdeauna este prea tarziu.
30]A iubi inseamna a suferi si cum multi fug de suferinta putini stiu sa iubeasca!
29]Omul accepta moartea, dar nu si cursul mortii sale; sa mori oricand, dar numai cand iti e dat sa mori nu.
28]Singuratatea m-a'nvatat ca nu sunt singur ci singurul.
27]Moartea cea mai adanca si mai organica este moartea din singuratate, cand insasi lumina este un principiu de moarte.
26]Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi.
25]Numai in imperfectiune se poate invata.
24]Infernul veritabil ar fi sa nu uiti nimic.
23]Oamenii se impart in doua categorii: cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si cei care l-au gasit fara sa-l caute.
22]Orice democrat e un tiran de opereta.
21]În eternitate traiesti fara sa regreti si fara sa astepti ceva.
20]Eternitatea nu e accesibila decat prin vietuirea clipei in mod absolut.
19]Pentru omul entuziast nu exista criterii, perspective si calcul, ci numai abandonare, framântare si daruire.
18]Omul religios incepe cu credinta in Dumnezeu, iar omul de stiinta sfarseste cu credinta in Dumnezeu.
17]Dragostea-i un înec, o scufundare în fiinta si în nefiinta. Caci orice voluptare e o împlinire si o stingere.
16]Totul in noi e prea cumpatat, pana si nebunia noastra.
15]Cunoasterea este o plaga pentru viata, iar constiinta o rana deschisa in samburele vietii.
14]Daca lepra m-ar cuprinde, n-as condamna bucuria altuia. Caci in orice condamnare exista multa invidie.
13]Adevarul este o eroare exilata in eternitate.
12]Nimeni nu gaseste un absolut in afara, ci numai inauntru.
11]Eroismul nu e decat rezistenta la sfintenie.
10]Dragostea este sfintenie plus sexualitate.
9]Bucuria e reflexul psihic al purei existen- te - al unei existente ce nu-i capabila decit de ea insasi.
8]Toate neputintele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristete.
7]De-as fi Dumnezeu m-as face orice în afara de om.
6]Singura forma in care femeile si-au depasit conditia mediocra este sfintenia. Numai ca sfinte au produs ele ceva.
5]O civilizatie este distrusa doar atunci cand dumnezeii lor sunt distrusi.
4]Megalomanul este omul care spune cu voce tare ceea ce fiecare crede, in ascuns, despre sine.
3]Cine nu renunta, inseamna ca are prea mult de dat. Cine se resemneaza, inseamna ca nu are nici ce primi.
2]Scepticismul este eleganta anxietatii.
1]A te mindri cu relatiile tale inseamna a recunoaste cit valorezi fara ele.
=====
Cristina 

EMIL CIORAN - cealaltă viaţă


A fost unul dintre marile spirite ale secolului XX. Imposibil de clasat, a reuşit să distileze, într-un stil impecabil, o nefericire care l-a însoţit o viaţă. "Sceptic", "nihilist", "depresiv", "profet al nimicului" - biografii s-au întrecut să-i pună etichete. Textul de mai jos e însă despre altcineva. E despre Cioran cel născut în Mărginimea Sibiului şi strămutat la Paris, omul de toate zilele...
Citeste tot articolul

Identitatea românească în viziunile lui Mircea...


Odată cu secolul al XIX-lea, influenţaţi de ideile răspândite în întreaga Europă, cei care locuiau teritoriul actualei Romanii au încercat să se coaguleze într-un stat unitar şi să-şi construiască o identitate proprie, cea românească. De atunci şi până acum, concepţiile românilor despre ceea ce reprezintă ei în lume, despre ceea ce îi diferenţiază de ceilalţi, modalităţile de a caracteriza ţara în care trăiesc şi pe ei înşişi au fost foarte diferite, de la teorii etnocentriste până la lamentaţii penibile, de la considerarea teritoriului României ca fiind un fost centru al lumii până la identificarea acestuia cu un „punct de frontieră al Europei”, opiniile au fost diferite şi adesea contradictorii...însă ele au aparţinut unor oameni a căror identitate era românească.

Ceea ce îmi propun în acest eseu este să relev modalităţile de a-i caracteriza pe români şi ţara în care aceştia trăiesc a trei personaje care şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la această problemă în diferite lucrări: Mircea Vulcănescu, Emil Cioran şi Constantin Noica. Alegerea lor ca punct de reper este subiectivă, însă, cu siguranţă mulţi se identifică cu unele dintre punctele de vedere ale filozofilor enumeraţi.

Într-una dintre variantele dedicaţiei Dimensiunii... către Emil Cioran, M.Vulcănescu scria: „Lui Emil Cioran,/Celui dornic de schimbare la faţă,/ acest răspuns/ din perspectiva veciniciei româneşti”. Astfel, cartea lui Mircea Vulcănescu se vrea a fi un răspuns la Schimbarea la faţă. El se angajează în acest demers de studiere a sufletului românului de multe ori prin studierea limbajului. Inspirat de lucrarea lui Vulcănescu, Constantin Noica, va analiza „sentimentul românesc al fiinţei” urmând acelaşi procedeu, accentul căzând asupra limbajului.

Vom expune perspectivele autorilor de cele mai multe ori juxtapuse pentru a observa mai uşor opiniile divergente sau similare.

Vulcănescu vs. Cioran – două viziuni adesea diferite

Pentru Mircea Vulcănescu, „un neam nu e niciodată o realitate închisă, sfârşită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci şi o realitate etică ; destinul unui neam nu e dat odată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins şi sunt şi neamuri care şi-au trădat destinul. Pentru fiecare din cei care avem temeiuri să ne simţim români, neamul se-nfăţişează ca o chemare”.[1]Fiind adusă în discuţie ideea de destin, să aflăm şi care este părerea lui Cioran cu privire la destinul romanilor: „-În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se mişca, ei vor înţelege istoria şi poate i se vor integra”[2].

În opinia lui Vulcănescu, munca şi meritele înaintaşilor ne pot fi îndemnuri, chezaşi şi-n oarecare limite pot chiar suplinicarenţa noastră[3]; în schimb,românul stabilit la Paris considera că „înaintaşii noştri nu ne-au iubit destul, de au vărsat aşa de puţin sânge pentru libertate” [4]. După cum uşor putem observa, părerile celor doi par a se situa la poli diferiţi.

Mircea Vulcănescu susţine că „sufletul românilor se caracterizează printr-o serie de veleităţi de a fi în anumite feluri, printr-o serie de tentaţii, printr-o serie de reprezentări divergente despre sine, printr-o serie de sentimente de lipsa de actualitate care s-ar simţi întregite prin alunecarea în direcţia felului de a fi al anumitor altor popoare, pe care cu un cuvânt am încercat să le caracterizăm sub numele de ispite: ispita Romei, care a generat istoria culturală modernă a României, ne-a dat cronicarii, unirea religioasă şi şcoala latinistă; se întâlneşte azi la Blaj, cu nesfârşitul său şir de canonici; ispita greco-bizantină îl întâmpină pe bucureştean de cum iese la Mogoşoaia; ispita slavo-bizantină ne-a dat mânăstirile; ispita fondului nostru trac – pe Lucian Blaga, Vasile Pravan, Nae Ionescu, autohtoniştii; ispita franceză - paşoptismul funciar al întregii noastre culturi; ispita germană ne-a dat reacţiunea junimistă; ispita rusească – poporanismul şi, în parte, semănătorismul. Aceste ispite nu sunt caractere dominante, pentru că ele nu se manifestă ca existenţe depline, ci numai ca veleităţi, ca tendinţe de a depăşi şi de a ieşi din tine pentru a te întregi prin adaosul unei realităţi din afară, care te subjugă şi în care recunoşti parcă o identitate formativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare![5]. Suntem siguri că pe Cioran nu l-ar fi mulţumit niciun fel de „întoarcere” atât timp cât afirma:„Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sunt prea mândru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu, că au putut dormi atât timp, în aşteptarea libertăţii”[6].

Cioran şi-ar fi dorit „o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei (...) deşi România nu poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebuie să fim, însă, necruţători şi cu singura noastră speranţă” [7], iar Vulcănescu încearcă să-i taie elanul: „ei vor un român de mâine, creat după chipul şi asemănarea japonezului, a neamţului sau a neantului, care să nu mai fie aşa de decăzut cum e astăzi, ci să fie altfel, mai bun, mai tare. Eu arăt aici pe român aşa cum e, chiar când se crede cel de mâine”[8].

În opinia lui Vulcănescu, „la români exista o legătură a vieţii cu astrele, cu codrul, frăţia aceasta universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, legătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi destinului lor (...). Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român. Una tine de chemarea pământului – de legătura omului cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu câmpul, cu vitele.[9] Lui Cioran tocmai această „solidaritate” cu pământul îi este nesuferita: „Străbunii noştri, cocârjaţi la pământ, de-abia se distingeau de ţărână. Deloc grăbiţi – unde să se fi dus? -, înaintau cu viteza plugarului: viteza veşniciei (...). Detestându-i pe ai mei, detestându-mi ţara, cu ţăranii ei atemporali, îmbătaţi de toropeală lor şi parcă plesnind de buimăceală, roşeam pentru aceasta ascendenţă, îi renegam, refuzam veşnicia lor de mâna a doua (...)O mare idee îi stăpânea: ideea destinului; eu o respingeam din toate puterile, vedeam în ea doar viclenia laşului, o scuză pentru toate renunţările, o expresie a bunului-simţ şi a funebrei sale filozofii”[10]

Analizând femeia şi bărbatul din punct de vedere al genurilor gramaticale ale limbii române, Vulcănescu afirma că „opoziţia dintre masculin şi feminin pare a nu avea în înţelegerea românească a existenţei numai o semnificaţie biologică, limitată numai la fiinţele vii şi la o anumită regiune a existenţei. Ea pare a purta până în miezul existenţial al fiinţei particulare, împrumutând acesteia caracter bărbătesc sau femeiesc în raport cu o anumită tărie sau slăbiciune lăuntrică a fiinţei sau aplecare spre lucrare sau primire şi prefacere. Neutralitatea care caracterizează ideea apuseană a fiinţei (insul), e străină concepţiei româneşti a existenţei. (...) Însuşirea masculină esenţială pare a fi ideea de lucrare, de acţiune; iar cea feminină, aceea de pasivitate, de receptivitate, de răsfrângere, de primire. De aceea, prototipul fiinţei bărbăteşti pentru român este Dumnezeu-Tatăl el însuşi; iar „lumea“, ca şi „vremea”, înţelese că matrice de existenţe, sunt fiinţe feminine. Iar prototipul feminităţii, în care firea întreagă ia chip femeiesc, este Maica Domnului, nu în sensul de generatoare cauzală a Dumnezeului-om (născătoare); ci în sensul de loc de-ntâlnire a lui Dumnezeu cu lumea, de fire primitoare de Dumnezeu şi pătimitoare pentru El. Caracterul acesta personal şi trans-obiectiv al insului metafizicii existenţei concrete româneşti iese şi mai întărit din constatarea că limba română nu cunoaşte al treilea gen, neutru, ci numai masculinul şi femininul, neutrul fiind înlocuit cu ambigenul, adică de o proprietate pe care o au anumiţi bărbaţi de a slăbi, în starea de mulţime; adică de a se altera şi de a-şi schimba firea sau caracterul bărbătesc în fire femeiască, atunci când se găsesc în multiplicitate.

Dar această slăbiciune a firii bărbăteşti a unui ins în , starea de mulţime este cu totul altceva decât „neutralitatea contruita tot pe tipul existenţei „lucrului” în limbile unde există”[11]. Slăbiciunea firii bărbăteşti predispuse la ambigen este considerată de Cioran slăbiciunea romanilor în general:„Lipsa de mister a românului îl face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inimă. Ce-i mai rămâne atunci în ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un individ în niciun caz. Românul nu scapă nicio ocazie de a-şi deşerta inima. Nu pleacă de aici un anumit pustiu al nostru? Există un mare deşert în România. Orice complexitate sufletească presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timidităţi durabile şi taine îngropate. Ascunzişurile sufleteşti se alimentează din cadavrele propriului nostru trecut. (...) Nu există popor în lume care să facă o virtute din faptul de a nu munci. (...) Niciun român nu se simte personal vinovat. Toate ratările şi golurile şi le explică prin vidurile României, dezertând astfel de la responsabilitatea individuală.”[12]

Dumnezeul românilor

Cu privire la această problemă, Vulcănescu considera că „dacă adânceşti ce stă sub această lume de întâmplări, mergând până la rădăcina adică, iscodind pricina pentru care lucrurile se întâmplă pentru român, cercetând prilejul, rostul şi soarta a tot ce se întâmplă pentru român, dai desigur peste Dumnezeu. Dar ideea românului despre Dumnezeu este, filozofeşte, plină de surprize. Dumnezeul românului nu este o fiinţă abstractă, o esenţă imaterială a lumii, o putere impersoanală care stă sub fenomene. Dumnezeul românului apare ca o fiinţă, o fiinţă reală, particulară, un ins (...) Pentru român Dumnezeu poate lipsi uneori din lume ca fiinţa particulară, ca ins şi lumea poate fi „uitată de Dumnezeu” ori „căzută de la faţa lui”. (...) Nu numai arătarea lui Dumnezeu, umblând prin lume, dar toată lumea e concepută de român ca o revelaţie continuă şi ca o permanentă teofanie. Paradoxul pe care-l vădeşte dimensiunea românească ea existenţei, când înfăţişează pe Dumnezeu şi divinitatae ca pe o fiinţă personală particulară, ca pe un ins, ci nu ca pe o existenţă abstractă[13] şi în ciuda acestui lucru, îl considera responsabil de toate faptele.

Cioran nu neagă această reprezentare a lui Dumnezeu în sufletul românului, însă, o asemenea viziune îl revolta: „Dumnezeu este lipsă de progres”[14]; merge chiar mai departe şi vorbeşte despre o dorită „umilinţă” a lui Dumnezeu:„O cultură nu atinge culmi, decât în măsura în care individualităţile ei simt tentaţia demiurgiei. Marii creatori au ţintit o umilire a lui Dumnezeu. Orgoliul infinit este cea mai productivă salvare din mizeria condiţiei omeneşti”.[15]„Pentru a-l concepe exterior nouă, atotputernic şi suveran, un foarte vast ciclu de dezastre devine necesar. Condiţie pe care ţara mea o-ndeplineşte cu asupra de măsură. Ar fi o necuviinţă să creadă în efort, în utilitatea actului. Aşa că nici nu crede în ele şi, din respect pentru datină, se supune inevitabilului. Îi sunt recunoscător că mi-a dat ca zestre, odată cu codul disperării, acest tact, aceasta dezinvoltură în faţa Necesităţii, precum şi numărate situaţii fără ieşire şi arta de a mă deprinde cu ele.(...) Îi datorez nu numai cele mai strălucite, cele mai categorice eşecuri ale mele, dar şi priciperea de a-mi ascunde laşităţile şi de a-mi tezauriza recumuşcările”[16]

„A-i atribuit lui Dumnezeu reuşitele noastre de orice fel, a considera că nimic nu e opera noastră, ca totul e dat, singurul mijloc eficace de luptă împotriva trufiei. Sfatul e bun pentru stările fulgurante, în care intervenţia harului pare obligatorie, nu însă pentru detaşare, operaţie de subminare îndelungată şi grea, a care victimă este eul: cum să nu-ţi faci din ea un titlu de glorie? Degeaba se ridica nivelul nostru spiritual, nu ne schimbăm calitativ; rămânem prizonierii limetelor noastre”. [17]

În opinia românilor, ar exista, în toate rosturile lumii, alături de Dumnezeu, un ins tagaduitor şi stricător amestecat, alături de Dumnezeu, oarecare „lucru slab”, o parte de neîmplinire, ca un fel de cooperator negativ real. Cu toate că lucrul acesta nu poate fi tăgăduit, trebuie observat totuşi că, pentru concepţia românească a existenţei, lupta acesta dintre rău şi bine are un puternic caracter de iluzie venită din parţialitatea vedenie, din cuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scăpare în vederea tuturor posibilităţilor. [18]E clar că Mircea Vulcănescu face referire la raportarea românului la Diavol.Pentru Cioran –Diavolul, „în ciuda prestigiului şi a spaimei pe care o inspira numele său, el nu-i decât un administrator, un înger însărcinat cu munca de jos – cu istoria”[19], el fiind adevăratul conducător al treburilor omeneşti.

Românii – profeţi?

Vulcănescu găseşte o explicaţie şi la tendinţa romanilor de a tălmăci viitorul: „Timpul are şi el dimensiunile lui. La prima vedere, timpul n-ar avea decât o singură dimensiune : lungimea. Lucrurile, aşezându-se unele după altele, adică alcătuind un şir, lungimea timpului ar apărea ca singura lui dimensiune posibilă. La o mai aproape vedere, timpul are însă şi el volum, adică grosime. Căci lumea existând toată deodată, ca o cuprindere de multe lucruri date în acelaşi timp, toate lucrurile îşi au şirurile lor de întâmplări succesive specifice. Firea, în totalitate, desfăşurată în timp, nu mai poate fi deci, cum s-a arătat şi de alţii, un singur şir, ci o colecţie de şiruri, care împreună constituie un şir global deşiruri parţiale.(...) Dacă toate lucrurile trec, şi dacă fiecare lucru are şirul lui de prefaceri, adică dacă există în lume desfăşurări paralele sau care se întrepătrund, noi putem prinde nu numai firul unei singure petreceri, ci putem apuca de capătul mai multor asemenea fire, care se deşiră în aceeaşi direcţie şi le putem lega între ele. Astfel, devine posibil „gromovnicul“, adică tâlcuirea „semnelor vremii“, nu numai a ploii şi a viscolului, ori a vieţii, dar şi a vremilor mai mari: a războaielor, a evurilor. Ceea ce domina toată această concepţie a lumii româneşti e, cum vedem, sentimentul unei vaste solidarităţi universale. [20]În ciuda demonstraţiei lui Vulcănescu cu privire la predilecţia românilor de a intercepta semnele naturii, Cioran considera că „România este o ţară fără profeţi, adică o ţară în care nimeni n-a trăit realităţi viitoare ca prezente efective, ca actualităţi vii şi imediate, în care nimeni n-a vibrat de obsesia unei meniri. Şi ar trebui ca în aces gând solemn să jurăm a fi altfel, să ardem într-un fanatism orb, să ne înflăcărăm într-o altă viziune şi în noi gândul unei alte Românii să fie singurul nostru gând”[21]

Viaţa şi moarte la români

„Nu există ruptura existenţială, prăpastie, pentru romîn, între lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi veşnicie, ci numai vamă, adică poarta de trecere. Deosebirea acută dintre prezenţa existenţială a individului concret, supus pierii, care ştie că va muri şi se teme de aceasta, spaima lui constituind adevăratul indice existenţial, şi existenţa impersonală a lumii, în care totul se face şi se desface, este înlocuită la noi într-un sens, printr-o deosebire între două lumi: lumea de aici şi lumea de dincolo. (...)

Lumea „de aici” nu e, totuşi, o lume de „prezenţe” în sensul metafizicii actualiste. Ea cuprinde lucrurile care „au fost”, dar „nu mai sunt”. Ca şi lucrurile care „pot fi”, dar nu sunt încă”. Acestea întind sfera lumii de aici către praguri care pentru „logică occidentală” par absurde; căci, pentru ea, ce nu mai e, nu poate fi nicăieri, deoarece „a fi” înseamnă „a avea loc”. La fel, lucrurile ce „pot fi” nu sunt pentru ea, pentru că posibilitatea e, la ea, amestec de fiinţa şi de nefiinţa”.[22]Cioran parcă ar dori cu tot dinadinsul să dovedească că dimensiunea existenţei sale nu este cea românească: „Moartea nu este ceva în afară, ontologic diferită de viaţă deoarece moartea ca realitate autonomă de viaţă nu există. A trăi fără sentimentul morţii înseamnă a vieţui dulcea inconştientă a omului comun, care se comportă ca şi cum moartea n-ar constitui o prezenţă veşnică şi tulburătoare. Este un dintre iluziile cele mai mari ale omului normal în a crede în definitivatul vieţii şi în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieţii în moarte” .[23]

Mircea Vulcănescu simte nevoia să atragă atenţia asupra „apariţiei periodice în mediul românesc a unor agenţi care trezesc acest sentiment de gravitate a existenţei, care pun pe om faţă în faţă cu sine şi cu răspunderea lui. Sentimentul acesta acut al istoriei, al prezentului care nu iartă, ci îţi cere să intervii „acum ori niciodată“, sub ameninţarea că altfel pierzi unele posibilităţi pentru totdeauna şi în chip iremediabil nu e, în esenţa lui, un sentiment românesc. El e, cel mult, simptomul unei febre de o clipă, al unui sentiment special că vremea a ajuns la limită, s-a împlinit, ori al unei ispite din afară, care încearcă să scoată din firea lui omul românesc. La această „tulburare de ape“, conştiinţa românească răspunde cu toată inerţia reacţiei sale atenuante şi, mai curând sau mai târziu, apele se întorc în matcă. Omul ieşit de sub vremi îşi reia dialogul întrerupt cu veşnicia”. [24] Fiind cunoscători ai faptului că Cioran afirma: „De am fi rămas consecvenţi fondului nostru, astăzi ar trebui să creăm epopei şi mituri eroice, iar pe Proust să-l aşteptăm câteva secole, pentru a-l citi şi a-l înţelege „organic”. (...) Voinţa, însă, de a avea totul deodată, de a te pune în rând cu lumea, exprima o sete de istorie la un popor care n-a trăit, o dorinţă arzătoare de a-şi umple golurile cu o iuţeală maximă, de a se împlini prin salt”[25], ne întrebam, retoric, care sunt acei „agenţi care trezesc sentimentul de gravitate al existenţei”, pe care-i caracteriza Vulcănescu?

Vulcănescu continuă: „se poate desluşi uşor tot ce pare străin în această ridicare pe primul plan, a optării şi a alternativei : „Croieşte-ţi altă soartă“. Ca şi cum n-ar fi omul sub vremi!”[26]Astfel, el pare a fi de acord cu spusele cronicarului[27]. Cioran dă însă o altă interpretare „vechilor vorbe româneşti”: „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi este o catastrofă pentru neam. Şi când te gândeşti ca acesta maximă este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflecţie populară românească exprimă aceeaşi timiditatea în faţa vieţii, aceeaşi nehotărâre şi resemnare. Va trebui să nu mai fie jignit acest neam laudandu-i-se atât înţelepciunea! Adevărurile izvorâte din resemnare nu sunt un titlu de glorie.”[28]

Vulcănescu mai adaugă o caracteristică poporului român, parcă pentru a arăta şi mai clar „neromânitatea” lui Cioran: lipsa de teamă în faţa morţii: sunt unele popoare, mai ales cele nordice, care trăiesc cu intensitate dramatică grija morţii ca isprăvit absolut, spaima în fata neantului, a nimicirii. Şi sunt şi unii gânditori contemporani care au făcut din acest sentiment rădăcina esenţială şi caracteristica tragică a fiinţei”.[29] Potrivit acestor spuse, putem fi sigur că Cioran a fost departe de o identitate românească, apropiindu-se de cea nordică.

Viziunea lui Noica

După ce am prezentat părerile primilor doi filozofi, adesea contradictorii, să ne îndreptăm atenţia asupra viziunii celui de al treilea, Constantin Noica. El continua demersul lui Mircea Vulcănescu de explorare a sufletului românesc prin analiza aprofundată a unor subtilităţi ale limbii române.

Pentru el, „înţelesul deosebit al fiinţei, la noi, este poate lucrarea înţelesurilor deosebilte ale lui „întru”, care a venit să exprime fiinţa dinăuntru parcă, sugerând că a fi înseamnă „a fi întru ceva”, adică a fi în şi nu pe deplin în ceva, a se odihni, dar a şi năzui, a se închide, dar şi a se deschide”.[30]

În viziunea lui Noica, „limba noastră are un cuvânt deosebit, prepoziţia întru (...) provenită din adverbul latin intro, ce însemna înăuntru, prepoziţia noastră a adus şi sensul de înspre, dând astfel o bună tensiune, care este de esenţa spiritului, de a fi în acelaşi timp în ceva (într-un orizont, într-un sistem) şi de a tinde către acel lucru.

Astfel, prin determinările propriei sale istorii, civilizaţia noastră a fost întru un spaţiu dat”(...) A fost întru spaţiul din jurul Carpaţilor. Prin acest spaţiu au trecut şi alte seminţii; dar au trecut, numai. Noi am rămas în el. Şi am stat aşa de bine întruel, încât unele popoare migratoare au trebuit să se aşeze în jurul lui, iar altele s-au topit în fiinţa noastră. La fel ca într-un spaţiu, civilizaţia noastră a fost întru o limbă, cea latina. (...) Civilizaţia noastră, chiar la treapta spiritului, s-a desfăşurat de-a lungul timpurilor precumpănitorintru ceva: intru natura.”[31]

Precum Vulcănescu, când vorbeşte despre „ispitele romaneşti” într-un sens bun, al căror scop este acela de a defini naţiunea româna, şi Noica atrage atenţia asupra faptului că „s-a spus că civilizaţia noastră este între două lumi. Nu cumva întru două lumi? Suntem între Orientul Apropiat, dar şi Îndepărtat şi între Apus. Niciunul, nicialtul nu au pus pecetea lor pe noi, dar aşa cum mijlocim geografic, nu am putea mijloci şi spiritual? (...) Ceea ce cu siguranţă nu este dat altor comunităţi de astăzi, este deschiderea posibilă întrucele două lumi. Vestul cu Extremul Vest şi Orientul Apropiat cu Extremul Orient, două lumi a căror întâlnire sta să se producă. Nicăieri situaţia „închiderii ce se poate deschide” nu apare cu atât relief istoric: două lumi masive închid, în întâlnirea lor, o comunitate, care în loc să fie strivită de ele, ca la o răscruce, poate să se deschidă către ele şi, mai ales, să le deschidă una către alta.” [32]Rolul acesta de „deschizător” între cele două lumi, trebuie interpretat şi din punctul de vedere al perioadei istorice în care a fost scrisă opera, anii `70, când România, într-adevăr era considerată o „punte de legătură”.

Pentru Noica, rostirea românească pune în joc, în linii mari, următoarele şase situaţii ale fiinţei: „n-a fost să fie”, „era să fie”, „va fiind”, „ar fi să fie”, „este să fie”, „a fost să fie”. Pentru toate aceste situaţii fiinţa însăşi este centrul. Să observăm cum analizează filozoful aceste timpuri verbale:

„N-a fost să fie” – „Nu numai vorbitori obişnuiţi de limba româna, dar şi gânditori în orizontul ei au înţeles greşit, câteodată, pe acest „n-a fost să fie” ca un fel de resemnare a gândului şi a inimii. (...) Ceea ce „n-a fost să fie” a încercat să fie; a bătut la poarta realităţii spre a fi, dar n-a fost. Tentativa de a fi nu poate fi străină de problematica fiinţei şi nu este neant pur. (...) Nu se poate cunoaşte fiinţa sufletească şi spirituală a omului fără de imposibilităţile de care s-a lovit el. Viaţa istorică în sens larg, ca şi destinele particulare, se delimitează şi se modelează potrivit cu pragurile atinse şi de nedepăşit. (...)

Prima situaţie în care poate fi aflată fiinţă este, aşadar, cea de fiinţa neîmplinită.

„Era să fie”- „n-a fost să fie” şi „era să fie” (dar n-a fost) - cu expresia dintâi, ceea ce lipsea era ceva de ordin general. Neîmplinirea pe care o descrie, în schimb, „era să fie” nu ţine de lipsă a ceva de ordin particular, sau am zice de lipsa individualizării. Lucrul său procesul „era să fie” avea toate condiţiile generale de a fi, dar nu a fost, dintr-un motiv ca şi accidental. (...) Ce sunt oare inhibiţiile, la om, decât stări sau procese care „erau să fie”, fără a putea ajunge la împlinire?

„Va fi fiind”exprima fiinţa eventuala.

„Ar fi să fie” - pune în joc şi ceva angajat, şi ceva detaşat, care bate la porţile realităţii. (...) Are toate elementele de a fi, şi ar urma să fie. Poate că este chiar în clipa de faţă, dar nu atât aceasta interesează, ci îndreptăţirea lui de a fi. Sau poate nu este, dar nimic nu îi interzice să fie.

„Este să fie”, adică e rânduit, sortit, dat în mod necesar şi hotărât să fie.

„A fost să fie” - deschiderea se face, deopotrivă, spre trecut şi spre viitor.

Au fost descrise fiinţa neîmplinită, exprimată în limba noastră prin „n-a fost să fie“;fiinţa suspendată, prin „era să fie“ ;fiinţa eventuală, cu „vă fi fiind“ ;fiinţa posibilă, cu „ar fi să fie“ ;fiinţa intrării în fiinţă, cu „este să fie“ ; fiinţa săvârşită, consumată, împlinită, cu „a fost să fie“. [33]

Astfel, Noica constata în limba noastră, o experienţă spirituală cu privire la fiinţa. Acest lucru, cu siguranţă nu a fost simţit şi de Emil Cioran, care a ales să scrie în limba franceză.

Ceea ce am încercat să realizez în acest eseu a fost să-l fac pe cititor să „nege”. Însă, nu în stilul clasic, ci în cel propriu Dimensiunii româneşti a existenţei, conform căreia „opoziţia românului nu desfiinţează ceea ce neagă, ci creează, alături de ce tăgăduieşte, o realitate care îmbogăţeşte, în loc să pustiască”. [34]Astfel, prezentând trei opinii cu privire la identitatea românească, i-am dat posibilitatea să nu fie de acord cu una dintre ele, şi să le prefere pe celelalte două, sau să nu fie de acord cu niciuna, şi, negându-le să propună alte perspective.

---

Emil Cioran şi „Holocaustul” din România
„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!"(Emil Cioran)

În revista „Cadran politic", anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, domnului Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea „Marele Manipulator" şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat de domnul Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: „Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. [...] Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de-Al Doilea Război Mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare. Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români, nu să ne defăimeze pe toate drumurile. Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că « ne defăimează în legătură cu acest subiect », subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale!"

Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive" despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează", nu este clar în ce scop. Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează" şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura", căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest. Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează" să se facă din nou că plouă!

Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect" am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit" mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om, evreu sau român etc..

Să revenim la text. Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba - cum spuneam -, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român", de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci" ca salvatori ai evreilor. Evreii, au mai spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie. Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai convenabil să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care chiar te-au suprimat. Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor. Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile, cu toate certificatele de bună purtare. E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula! Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ, iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească! Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!...

Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai productiv - horribile dictum -, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc aminte despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea. Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat. Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache". Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat. Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar. Deci cedase! Se apucase Ţuţea de scris!

La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere. „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!" Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986. Am făcut-o în 1988, iată, anul când Cioran i-a dat domnului Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass-media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau" cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache, Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!" Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident. La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?

Răspunsul meu - valabil şi azi -, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României. Dacă, prin mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate. Asta în timp ce anti-românismul se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară.

Atunci, în 1988, câte i-oi fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri", declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, în orice caz una dintre cele mai importante din Statele Unite, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă, etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă", a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul...). Surpriză mare însă la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte - cuvântul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani. Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei evreice. Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă!

Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din „n" motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare" pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu" pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/CUBLESANoct11.htm

Constantin CUBLESAN – Cioran în dosarele Securitãtii

Trecutul si vinovatia

Recenta monografie Cioran, Eliade, Ionescu. Uitarea fascismului, de Alexandra Laignel-Lavastine are curajul sa discute în detaliu un subiect extrem de delicat, anume raporturile dintre trei autori romani celebri pe toate continentele si extremismul nationalist romanesc al anilor 1930 si 1940.

Laignel-Lavastine a consultat o multime de surse putin accesibile sau publicate doar foarte recent, a citit cu atentie jurnalele si corespondenta autorilor în chestiune si a cercetat arhivele Ministerului de Externe din Bucuresti.

Rezultatul este o lucrare erudita care analizeaza în detaliu luarile de pozitie legionare ale lui Emil Cioran si Mircea Eliade, punandu-le în legatura cu ansamblul operei acestor doi ganditori. Impresia pe care o lasa aceste luari de pozitie este coplesitoare. Prima carte a lui Cioran, Schimbarea la fata a Romaniei (1936), este o însiruire de aberatii despre viitorul Romaniei, tara care, dupa parerea autorului, ar trebui sa devina o mare civilizatie de la o zi la alta, fara nici un efort, gratie unei opintiri bruste si rapide numita de Cioran “transfigurare”. Eliade îsi exprima devotamentul fata de miscarea legionara din Romania si admiratia fata de regimul nazist din Germania în cateva articole, în conversatii si în jurnalul sau intim.

Cioran, foarte tanar la publicarea primei sale carti, întelege destul repede absurditatea nationalismului extremist, pe care îl repudiaza la sfarsitul anilor ‘30. Eliade, însa, fidel angajamentului pro-legionar, continua sa spere în victoria germana în razboiul împotriva aliantei “anglo-bolsevice”, cum o numeste el. Ramasi în strainatate la venirea regimului comunist, amandoi evita sa vorbeasca, din motive lesne de înteles dupa 1945, despre convingerile tineretii lor. Aceste convingeri lasa însa urme în opera lor, în special în cazul lui Eliade, al carui interes pentru mentalitatea arhaica si religiile primitive deriva, dupa parerea Alexandrei Laignel-Lavastine, din cultul legionar al primitivismului romanesc.

Prudenta tacere post-belica a celor doi intelectuali e explicabila. Cum poate fi înteleasa însa prietenia pe care le-a aratat-o în aceasta perioada Eugen Ionescu, liberal impecabil, adversar declarat al legionarismului si al nazismului? Privit mai îndeaproape, sustine Laignel-Lavastine, Ionescu ar fi fost într-un fel complicele uitarii fascismului. Opozitia lui Ionescu fata de antisemitism, considera autoarea, ar fi fost de fapt cauzata de dramul de sange evreiesc pe care autorul Rinocerilor se pare ca l-ar fi avut. Atasat în timpul razboiului la Legatia romana la Vichy, Ionescu ar fi vrut el însusi sa faca uitat acest episod al vietii lui. In sfarsit, sustine Laignel-Lavastine, Ionescu, care avusese într-adevar convingeri antifasciste, le-ar fi abandonat dupa razboi în favoarea anticomunismului. Acest sentiment l-ar fi apropiat de fostii sai adversari, pe care, în loc sa-i denunte, i-a acoperit.

Concluzia cartii: uitarea fascismului este o grava eroare. Intelectualii au fost direct responsabili pentru ororile fasciste si numai examinarea atenta a complicitatii lor cu miscarile si regimurile rasiste dintre cele doua razboaie mondiale ne-ar putea ajuta sa evitam revenirea unor regimuri de acest fel. Clar exprimata, bazata pe o cunoastere solida a istoriei si culturii romanesti, teza Alexandrei Laignel-Lavastine e în buna parte convingatoare. Critica Transfigurarii Romaniei e perfect justificata, iar detaliile privitoare la pozitiile lui Eliade în timpul razboiului sunt binevenite, oricat de deprimante ar fi. Admonestarea finala (sa nu uitam fascismul) e cu totul la obiect.

Proiectul Alexandrei Laignel-Lavastine îmi trezeste însa unele rezerve privitoare la interpretarea faptelor citate si la premisele mai generale ale argumentarii.

Nu sunt convins, în primul rand, ca Eugen Ionescu poate fi acuzat pe drept de uitarea fascismului. Daca a avut sau nu sange evreiesc în vine si daca aceasta este cauza rezistentei lui la antisemitism, iata o preocupare care as prefera sa fie lasata rasistilor si amicilor lor. La Vichy, Ionescu nu lucra pentru Pétain, ci pentru guvernul roman al maresalului Antonescu, al carui regim, desi autoritar, era din 1940 dusmanul legionarilor. In orice caz, Ionescu nu a facut niciodata vreo declaratie în favoarea regimului antonescian sau a colaborationistilor francezi. Iar “substituirea” antifascismului cu anticomunismul dupa razboi mi se pare cu totul normala si binevenita, dat fiind ca în acel moment regimul nazist din Germania si cel fascist din Italia fusesera învinse si lichidate, în timp ce Uniunea Sovietica, care teroriza deja toata Europa Orientala si Centrala, devenise principala primejdie pentru regimurile democrat-liberale din Vestul Europei.

Ar fi trebuit Ionescu sa-i denunte pe Eliade si pe Cioran, asa cum pare sa sugereze Laignel-Lavastine? Sa-i denunte unde? La politie? In presa? Sa-i înfiereze pentru fostele lor sentimente legionare? Desi Laignel-Lavastine considera ca Eliade si Cioran nu si-au schimbat niciodata ideile politice, în realitate, asa cum o arata jurnalele lor intime, amandoi renuntasera la simpatia pentru legionari si îi marturisisera lui Ionescu aceasta schimbare. Avea Ionescu vreo ratiune sa nu-i creada sinceri? Comisesera vreunul din ei vreun delict sau vreo crima în trecut, colaborasera activ la vreuna din faradelegile legionarilor? Era vreunul din ei pasibil de a fi tras în judecata? Cele cateva articole (lamentabile, cum bine arata Laignel-Lavastine) scrise de Eliade în favoarea legionarilor si cu atat mai putin cartea deliranta publicata de Cioran cu ani înaintea venirii legionarilor la putere, nu puteau fi considerate criminale. Nu puteau fi comparate cu faradelegile comise în timpul rebeliunii legionare si nici cu voluminoasa si respingatoarea propaganda în favoarea nazismului semnata în Franta de un Robert Brasillach. La Eliade si Cioran era vorba de opinii exprimate sporadic, nu de crime sau delicte. Odata ce si-au înteles eroarea si au parasit aceste opinii, în ce masura mai puteau fi ei considerati vinovati? Si cum putea sa-i denunte tocmai Ionescu, intelectualul antifascist care devenise, cu siguranta cu multa satisfactie, confidentul regretelor lor? In anii sai parizieni, Cioran, personalitate de o marinimie legendara, ducea o viata consacrata contemplatiei si scrisului. La Chicago, Eliade se dedicase si el în întregime profesoratului si cercetarilor erudite. Ce sens ar fi avut ca prietenul si duhovnicul lor Ionescu sa-i înfiereze în public la Paris pentru opiniile, acum repudiate, pe care ei le exprimasera undeva departe si cu multi ani în urma?

Chestiunea mai generala pe care o ridica Laignel-Lavastine este cea a culpabilitatii politice a intelectualilor. Pun deci urmatoarea întrebare: daca un anumit partid sau regim comite, în numele ideologiei care îl ghideaza, o serie de acte abominabile, oare toti intelectualii partizani acelei ideologii, chiar si cei care nu sunt ei însisi vinovati de nici un delict, trebuie sa fie considerati criminali? Este Eliade raspunzator pentru masacrele ordonate de nazisti? Jean-Paul Sartre, care dupa razboi preconiza iesirea Frantei din alianta atlantica si alierea cu Uniunea Sovietica, este el personal vinovat de teroarea stalinista de la începutul anilor ‘50 si de procesul fraudulos intentat în acea perioada unui grup de doctori evrei la Moscova?

Laignel-Lavastine pare sa raspunda ca da. Una din premisele cartii ei este ca intelectualii sunt principalii responsabili pentru succesul fascismului în general si cel al miscarii legionare în particular. Codreanu, cu alte cuvinte, nu ar fi existat, daca Eliade si Cioran nu l-ar fi inventat. Aceasta premisa este profund gresita. Actorii principali ai miscarilor fasciste au fost masele credule si demagogii care le-au scos din minti. Intelectualii, în marea majoritate a cazurilor, s-au alaturat fascismului, asa cum s-au alaturat si comunismului, din dorinta de a fi în pas cu vremea, de a intra în iuresul actiunii, de a se îmbata cu opiumul puterii si al influentei, într-un cuvant, de a fi mai mult decat niste simpli mazgalitori de hartie. Ironia istoriei, în fond binecuvantata, a fost ca adeziunea celor mai multi partizani intelectuali ai fascismului si ai comunismului (inclusiv adeziunea lui Cioran si cea a lui Eliade) a ramas pana la urma o simpla mazgalitura pe hartie. Adevarata istorie, adevaratele crime altii le-au facut. Iar Eliade si Cioran si-au dat mai tarziu întreaga lor masura prin opera pe care au creat-o dupa ce au renuntat la veleitatea de a colabora cu terorismul legionar la faurirea istoriei.
Analiza atenta a ideilor fasciste propusa de Laignel-Lavastine îmbogateste cunoasterea trecutului intelectual roman. Condamnarea totalitarismului fascist în cartea ei e binevenita, asa cum ar fi trebuit sa fie, adaug, o condamnare mai ferma a monstruozitatii comuniste. Dar ideea ca Eliade, Cioran, si cu atat mai putin admirabilul Eugen Ionescu, ar merita sa fie personal infierati pentru crimele fascismului nu reuseste sa ma convinga. Iar implicatia ca valoarea operei de maturitate a lui Eliade sau a lui Cioran ar fi cumva compromisa de descoperirea simpatiilor legionare din tineretea celor doi autori mi se pare inacceptabila.
Oricat de justificata ar fi ea in principiu, tendinta actuala de a demasca necontenit un trecut relativ îndepartat risca sa devina obsesiva si sa produca un cor de acuzatii si de pocainta colectiva pentru crime într-adevar oribile, dar cu care nici unul dintre acuzatori sau pocaiti nu au avut nici un raport direct. Fanatismul legionarilor si cel al comunistilor au facut la vremea lor un rau nemasurat. Este important sa meditam la natura acestui rau, dar este si mai important sa nu ne pierdem cumpatul. Unii dintre cei mai remarcabili oameni nascuti în Romania au fost temporar atrasi de extremismul secolului XX. Erorile lor politice de tinerete ne amintesc cat de primejdios este acest extremism. Opera lor culturala nu ramane însa mai putin vie, bogata si demna de respect.


http://www.revista22.ro/html/index.php?art=98&nr=2002-05-20

…Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc amine despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat. Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”.
Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase de scris!…
La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.
Am făcut-o în 1988, iată, anul când Noica i-a dat şi dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache, Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!” Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident…
La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.
Ideea mea, discutată şi la Bucureşti cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul atât de vizibil în presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene era de fapt expresia unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe tragice pentru români. Căci cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atât, ci abia după moartea „cizmarului” au declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate planurile, inclusiv pe plan biologic, atentând la integritatea zestrei noastre genetice. Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” – formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: de-românizarea României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani…
Dacă, prin mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore în orice caz. Asta în timp ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…
Atunci, în 1988, câte i-oi mai fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una dintre cele mai importante din Statele Unite cu Israelul, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)
Surpriză mare însă pentru ziarista noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia acestui ciudat refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice.
Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
Probabil că de la discuţia cu Cioran a plecat scrierea romanului Vin Americanii, început şi aproape încheiat înainte de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am imaginat-o eu pe acea femeie atât de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr. Ceea ce, indirect, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mâine-poimâine cu cine ştie ce haimana jidănească cerând să fie verificată şi autenticitatea interviului, a spuselor lui Cioran. Sper că dl Ion Deaconescu va avea cu ce să-l obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!… Iată dar că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi, de partea cealaltă a baricadei, jidanii!…)
Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gândul la funcţia în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, odata cu sprijinul atotputernic al lobyului jidănesc!…
…Cu aceste rânduri – dreptul meu la replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr.5 din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul articolului, m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au recunoscut cu seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru cele întâmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român. Se numără printre cei dintâi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigmund Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum, autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei ei în Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani netrebnici!… Fie-i ţărâna uşoară!
Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu, spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciunea din sufletul său. Dacă va fi având asa ceva…
Iată, aşadar, că un român de talia lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc:

„Să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!… Evreii ne sunt datori! Dar nu le cerem nimic, ci numai atât: să spună, să recunoască adevărul!… Dacă se va înţelege exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus…”

Aştept să văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării istorice.
Mă uit la lista neînduraţilor noştri acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri, divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate, incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întâmpinate acuzaţiile bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se neruşinează în public. Aproape că-i admir, ca pentru un număr de circ, de măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare. Deh, popor vechi!… Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate!

Emil Cioran şi Holocaustul din România
„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!”
Ion Coja
În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

„Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?
Emil Cioran: Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”

Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!
Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale!…
Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…
Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!
…Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!
…Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spun e şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.
Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au genocis şi holocaustizat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

Constantin CUBLESAN – Cioran în dosarele Securitãtii

Silvia DUMITRACHE - „Cioran – un om incredibil de amabil, afectuos şi cu un deosebit simţ al umorului“ Ce consideraţi că este actual în scrierile lui Cioran şi ce anume din ele este relevant pentru lumea culturală spaniolă?
Opera lui Cioran nu este supusă modei, pentru că în ea se regăsesc probleme ce nu intră sub incidenţa trecerii timpului, probleme care îi afectează pe oameni din toate epocile şi locurile. În Spania, Cioran a stîrnit întotdeauna un interes deosebit, poate şi datorită faptului că sistemul său de gîndire concordă cu unul nonacademic, specific unora dintre cei mai mari filozofi ai noştri, precum Unamuno şi Ortega.


Cum comentaţi afinităţile politice ale lui Cioran şi cît de mult ar trebui ele să conteze în receptarea sa în prezent?Din punct de vedere biografic, traseul politic al lui Cioran este interesant, deoarece faptul că s-a lăsat „iluzionat“ în tinereţea sa explică mai bine ferventele sale încercări de „dez-iluzionare“ de mai tîrziu. În orice caz, reflecţiile sale despre „istorie şi utopie“ au fost extrem de sugestive, cu precădere cele legate de circumstanţele politice aflate mereu în schimbare.


Cum îl vedeaţi pe Cioran înainte de a-l cunoaşte şi ce s-a schimbat în percepţia dvs. asupra lui după ce l-aţi cunoscut?
La început, înainte de a deveni mai apropiat de el, recunosc că mi-era puţin teamă: credeam că avea să fie o persoană extrem de severă, poate chiar ostilă. Dar am întîlnit un om incredibil de amabil, afectuos şi cu un deosebit simţ al umorului.


Care este cea mai puternică amintire a dvs. despre Cioran?
Am atîtea amintiri cu el! Cordialitatea sa, ospitalitatea sa de-a dreptul copleşitoare… Şi rîsul său puternic, silenţios şi, în acelaşi timp, plin de complicitate.

Ce scriere a lui Cioran v-a marcat în mod deosebit?
Cartea mea preferată a rămas Tratat de descompunere, poate şi pentru că în ea se regăseşte forma cea mai complexă a sistemului său de gîndire. O consider printre cele mai importante zece sau douăsprezece cărţi de cugetări ale secolului al XX-lea.

Cristina Cioran are un nou iubit! "Sunt foarte îndrăgostită"

Cioran şi obsesia morţii

Un roman a cumparat lotul cu manuscrise si documente ale lui Emil Cioran

Intregul lot cu manuscrise si documente ale lui Emil Cioran au fost cumparate de un roman, pentru 405.000 de euro, la o licitatie care a avut loc la Paris. Detalii»

Manuscrisele lui Cioran: final fericit pentru posesoarea lor, o comerciantă de vechituri

Centenarul Emil CIORAN ( 1911-2011)

Cristina Cioran: "Sunt în perioada de dating şi îmi place la nebunie"

Cristina Cioran sprijină prostituţia: "Dacă tot este cea mai veche meserie din lume, atunci de ce să nu se facă pe spălatelea"

Cristina Cioran chiar este îndrăgostită
Cristina Cioran este o femeie complicată şi greu de mulţumit. Aceasta ar fi concluzia care se impune judecând după timpul îndelungat de care a avut nevoie să-şi găsească un nou partener, după despărţirea de Radu Drăgănescu, alături de care a stat aproape şapte ani şi