Cioran[V=]

Rezumarea primului mesaj :

EMIL  CIORAN-
109]Viata si cu mine suntem doua linii paralele care ne intalnim in moarte. 
108]Despre viata nu se poate scrie decit cu un toc inmuiat in lacrimi. 
107]Viata este ceea ce as fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului. 
106]Tot ce nu are un accent de durere – o privire, o vorbă, o carte sau o voce – mă plictiseşte de moarte.
105]De urît nu ne poate vindeca decît un miracol.
104]Nervii-mi sînt frînghii de lacrimi pe care se întind rufele Istoriei.
103]Istoria nu dovedește nimic pentru că ea conține totul.
102]Femeia este muzică rătăcită în carne.
101]Orice îndrăzneală nu e decât forma pe care o ia lipsa de regrete.
100]Teologii sunt paraziţi ai paradoxului.
99]A fi bolnav înseamnă a trăi într-un prezent conştient, într-un prezent sie însuşi trans-lucid, căci teama de trecut şi de viitor, de ce s-a întâmplat şi de ce se va întâmpla, dilată clipa pe măsura imensităţii temporale.
98]Lirismul reprezintă o pornire a subiectivităţii, căci el indică o efervescenţă a vieţii în individ care nu poate fi stăpânită, ci pretinde necontenit expresie.
97]Orice fiinţă este un imn distrus.
96]Fiece clipă este o groapă, neîndestulător de adâncă.
95]Profeţia este actualitatea viitorului.
94]Nebunia este introducerea speranţei în logică.
93]Spiritul este materie ridicată la rangul de suferinţă.
92]Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa, iar individul teatrul acestei slăbiciuni.
91]Nefericirea este starea poetică prin excelenţă.
90]Plictiseala e senzaţia bolnăvicios de clară a timpului ce te aşteaptă, în care trebuie să trăieşti şi cu care n-ai ce să faci.
89]Trupul e un zăcământ de zădărnicie, în care mucegăieşte gândul nemuririi.
88]Paradoxul este surâsul formal al iraţionalului.
87]Luciditatea înseamnă a avea senzaţii la persoana a treia.
86]Lenea e un scepticism al cărnii.
85]A trăi înseamnă a face compromisuri. Orice om care nu moare de foame este suspect.
84]Eternitatea este luciditatea devenirii.
83]Munca este negaţia eternităţii.
82]Iubirea lipsita de farmecul actului sexual este tot atat de nula ca o femeie fara zambet.
81]Speranţa este virtute de sclav.
80]Castitatea este un refuz al cunoasterii.
79]Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism.
78]Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag.
77]Orice gând este un viciu pozitiv.
76]Accept sã fiu ultimul om, dacã a fi om înseamna sa semeni cu ceilalti.
75]Ochii omului vad in exterior ceea ce il framanta in interior.
74]Nu trebuie sa vrei nimic altceva decat nimicul care e in tine.
73]Cei ce au constiinta prea impacata nu trebuie lasati cu nici un pret sa traiasca si sa moara netulburati.
72]Orice fel de luciditate este constiinta unei pierderi.
71]Panica intr-o lume de obiecte trezeste un dor mortal de femeie, ea insasi obiect, insufletit de patimile plictiselii noastre.
70]Arta de a iubi, sa stii sa imbini un temperament de vampir cu discretia unei anemone.
69]Prostia este o suferinta nedureroasa a inteligentei.
68]Parfumul e istoria unei flori.
67]Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vieţii.
66]Singura scuză a lui Dumnezeu e că nu există.
65]Mă atrag lucrurile care n-au şansa să se-mplinească ori să dăinuie.
64]Îmi este călăuză oricine-i mai nebun decât mine.
63]Ideea de Dumnezeu este cea mai practica si cea mai periculoasa idee din cate s-au conceput vreodata. Pe ea se salveaza si pe ea se prabuşeste omenirea.
62]Pacatul este expresia religioasa a remuscarii.
61]Omul modern, mai mult decat omul de totdeauna, priveste cu liniste numai in jos. Fata de cer toate idealurile noastre sunt tradari.
60]În esenţa sa, femeia este o fiinţă accesibilă numai la valorile vitale ale Erosului şi complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale.
59]Iubesc poetii, fiindca nu ajung si nu vor sa ajungă la nimic. Poezia lor nu duce nicaieri. Atata inutilitate în armonie! Este un mare blestem a-i întelege. Inveti prin ei ca nu mai ai ce pierde.
58]Singuratatea fara Dumnezeu este nebunie curata.
57]Unicul mijloc de a-ţi apăra singurătatea e să răneşti pe toată lumea, începînd cu cei pe care îi iubeşti.
56]Am slujit in viata la mai multi stapani si din fiece clipa mi-am facut chip cioplit. De-ar sti lucrurile stinse cat le-am iubit, ar capata un suflet numai sa ma planga. Nimic din ale lumii n-am defaimat prin nepasare. Si astfel am lunecat infrigurat si trudnic pe nimicul ei.
55]Iubirea este o formă de comuniune şi de intimitate.
54]Daca timpul n-ar fi ireversibil, n-as regreta deloc sa traiesc in orice epoca a istoriei, fiindca nici una nu e mai buna decat cealalta.
53]Nu merită să te sinucizi pentru că întotdeauna o faci prea târziu.
52]Un animal care poate suferi pentru ceea ce nu este, acesta este omul.
51]Dacă-i urăsc pe occidentali e pentru că le place să fie urîţi. Ce incredibilă sete de autonimicire! Paradisul în mijlocul unor cadavre!
50]Muzica,sistem al formulelor de adio,evoca o fizica al carei punct de pornire nu ar fi atomii,ci lacrimile...
49]Fara tine sunt nebun si cu tine innebunesc!
48]Sa traiesti in asa fel incat sa simti ca mori din cauza vietii.
47]Femeia nu-ti iarta nicio inocenta, precum viata – nicio luciditate.
46]Greul e timpul, uneori, ce grea trebuie să fie veşnicia!
45]De n-ar exista o voluptate secreta in nefericire, am duce femeile sa nasca la abator.
44]Diferentele dintre filosofii antici si cei moderni, atat de frapate si de defavorabile ultimilor, pleaca din faptul ca acestia au filosofat la masa de lucru, la birou, pe cand aceia in gradini, in piete sau la cine stie ce margine de mare.
43]O filosofie a constiintei nu poate sfarsi decat intr-una a uitarii.
42]Ţi-ai dori uneori să fi canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.
41]Nu e profund, nu e autentic decât ceea ce ascundem. De unde forţa sentimentelor abjecte.
40]Am toate defectele celorlalţi şi totuşi ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.
39]Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ţi întoarcă spatele.
38]Dacă ar fi cu putinţă să ne privim cu ochii celorlalţi, am dispărea pe loc.
37]Nu contează decât un singur lucru: să înveţi să pierzi.
36]La toate întrebările noastre, răspunsul Plictiselii e acelaşi: lumea asta e o lume răsuflată.
35]Pentru un filosof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei.
34]Proştii zidesc lumea şi deştepţii o dărîmă.
33]Filosofia este meditatia poetica a nefericirii.
32]Nici un om care sufera, chiar lipsit de cultura, nu este mediocru.
31]Ce sa te mai sinucizi! Intotdeauna este prea tarziu.
30]A iubi inseamna a suferi si cum multi fug de suferinta putini stiu sa iubeasca!
29]Omul accepta moartea, dar nu si cursul mortii sale; sa mori oricand, dar numai cand iti e dat sa mori nu.
28]Singuratatea m-a'nvatat ca nu sunt singur ci singurul.
27]Moartea cea mai adanca si mai organica este moartea din singuratate, cand insasi lumina este un principiu de moarte.
26]Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi.
25]Numai in imperfectiune se poate invata.
24]Infernul veritabil ar fi sa nu uiti nimic.
23]Oamenii se impart in doua categorii: cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si cei care l-au gasit fara sa-l caute.
22]Orice democrat e un tiran de opereta.
21]În eternitate traiesti fara sa regreti si fara sa astepti ceva.
20]Eternitatea nu e accesibila decat prin vietuirea clipei in mod absolut.
19]Pentru omul entuziast nu exista criterii, perspective si calcul, ci numai abandonare, framântare si daruire.
18]Omul religios incepe cu credinta in Dumnezeu, iar omul de stiinta sfarseste cu credinta in Dumnezeu.
17]Dragostea-i un înec, o scufundare în fiinta si în nefiinta. Caci orice voluptare e o împlinire si o stingere.
16]Totul in noi e prea cumpatat, pana si nebunia noastra.
15]Cunoasterea este o plaga pentru viata, iar constiinta o rana deschisa in samburele vietii.
14]Daca lepra m-ar cuprinde, n-as condamna bucuria altuia. Caci in orice condamnare exista multa invidie.
13]Adevarul este o eroare exilata in eternitate.
12]Nimeni nu gaseste un absolut in afara, ci numai inauntru.
11]Eroismul nu e decat rezistenta la sfintenie.
10]Dragostea este sfintenie plus sexualitate.
9]Bucuria e reflexul psihic al purei existen- te - al unei existente ce nu-i capabila decit de ea insasi.
8]Toate neputintele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristete.
7]De-as fi Dumnezeu m-as face orice în afara de om.
6]Singura forma in care femeile si-au depasit conditia mediocra este sfintenia. Numai ca sfinte au produs ele ceva.
5]O civilizatie este distrusa doar atunci cand dumnezeii lor sunt distrusi.
4]Megalomanul este omul care spune cu voce tare ceea ce fiecare crede, in ascuns, despre sine.
3]Cine nu renunta, inseamna ca are prea mult de dat. Cine se resemneaza, inseamna ca nu are nici ce primi.
2]Scepticismul este eleganta anxietatii.
1]A te mindri cu relatiile tale inseamna a recunoaste cit valorezi fara ele.
=====
Cristina 

Paul CERNAT - Cioran, scepticul urmărit Un nou episod din seria "istoriilor subterane" dezgropate arhivistic de Stelian Tănase îl are ca protagonist pe Emil Cioran în ipostaza de urmărit. Urmărit nu doar de Securitate, cum stă scris pe coperta volumului (deşi Securitatea comunistă e protagonista a 99 % dintre notele consemnate), întrucît primele două note aparţin Siguranţei antonesciene şi au ca obiect eliminarea tînărului ideolog legionar din funcţia de ataşat cultural la Vichy. Denunţat ca autor al articolului "Ardealul-Prusia-România", Cioran este acuzat că "a pierdut legătura cu Ţara" şi că "a stat mereu la Paris pentru continuarea unor studii ce nu se mai sfîrşesc".

Stelian Tănase, Cioran şi Securitatea, Editura Polirom, Colecţia „Istorii subterane“, îngrijită de Stelian Tănase, Iaşi, 2010, 360 p.

Oarecum surprinzător, ultima notă, prin care „obiectivul“ va fi scos, în sfîrşit, de sub urmărire, e datată 5 mai 1990. Nu cred însă – precum Stelian Tănase – că faptul ar indica neapărat o prelungire a urmăririi dincolo de pragul regimului ceauşist; poate fi vorba, la fel de bine, de o neglijenţă a „serviciilor“, care, în focurile schimbării de macaz, au uitat să închidă „dosarul recuperării“ vîrstnicului exilat…
Lipseşte un aparat de note

Într-o notă asupra ediţiei, sîntem înştiinţaţi că volumul cuprinde documente din 1941-1942, 1949-1951, 1954-1961, 1963-1969, aflate la Arhivele SRI şi din 1960, 1962, 1964-1971, 1973, 1975, 1977, 1979-1985, 1987-1988, 1990, aflate la Arhivele CNSAS, iar punctele de suspensie din unele texte indică fie cuvinte ilizibile, fie omiterea unor fragmente (secretizate?). Nu e limpede, totuşi, care sînt proporţiile întregului dosar. Textul introductiv, util şi sintetic, reproduce cîteva secvenţe de jurnal ale lui Stelian Tănase şi studiul său despre „dosarul Cioran“, publicat în volumul Cioran la Éditions de L’Herne, Paris, nr. 90, 2009. Lipseşte, însă, un aparat de note menit să reconstituie, pe cît posibil, traseele personajelor implicate în vasta reţea de urmărire. Autorul preferă să lase documentele să vorbească, plasîndu-le într-o ordine strict cronologică. Putem lesne deduce că semnatarul anonim al notelor de la pp. 175-179 şi 195-100 nu e altul decît Petru Comarnescu, mentorul Criterionului, trimis ca agent de influenţă pe lîngă exilaţii români după 1965. Putem deduce şi că agentul P. Rădulescu este profesorul Tudor Popescu. Aflăm direct că unul dintre agenţi e muzicologul Mihai Brediceanu, iar Radu Stanca era, în anii ’50 „lucrat“ în vederea racolării. Putem descoperi, de asemenea, adevărata identitate a etnologul sibian „Viorel Mănescu“, trimis în misiuni artistice în Occident, împreună cu Ion Frunzetti şi Petre Oprea. Dar e mult mai greu să afli cine sînt informatorii V. Bologa, Anton sau Ovidiu Iliescu, inşi inteligenţi şi cultivaţi, la ani lumină de consemnările agramat-ignare ale majorităţii celor cîteva zeci de urmăritori sau de cele ale ofiţerilor care instrumentau, zelos, de la o fază a regimului la alta, dosarele de urmărire pe ţară (UT), de urmărire individuală sau de „recuperare“ şi „inflenţare pozitivă“ (Dionisie, Olar, Ilie Tismănaru, Nătăleţu Dumitru ş.a.).

Chiar dacă, pe ansamblu, calitatea intelectuală a celor puşi să-l „lucreze“ operativ pe Cioran e lamentabilă şi ridică suspiciuni cu privire la interesul regimului în „recuperarea“ şi aducerea în ţară a filozofului (încă din 1956, notele indică acest lucru, de conivenţă cu propunerile făcute de ambasadori oficiali ca Tudor Vianu sau Demostene Botez) există şi excepţii notabile. Mi se pare, totuşi, bizar elogiul pe care Dan C. Mihăilescu, într-un comentariu altminteri suculent din România literară, îl face „condeiului sagace“ al agentului Constantin Dancu, deţinut politic vreme de 18 ani la Aiud. O fi de un „pitoresc înţepător“ portretul tînărului Cioran din prima parte a denunţului: „Tip uman plin de contradicţii şi inegalităţi. De o dezordine interioară înfiorătoare. Pare un om bolnav psihic. Şi nu chiar fără dreptate. Şi deodată isbucneşte într-o discuţie pe care o incendiază cu cîteva butelii de vin din spuma cărora ies apoi discuţii lungi. Discuţii haotice, de obicei, afectînd un tragism al vieţii. […] Cel mai pasionat lucru al vieţii sale era ahtierea după celebritate şi goana după scandal în jurul persoanei sale ca să fie în centrul atenţiei şi să se discute despre el. Anarhic, fără scrupule morale. Extravagant, stupid chiar, uneori“, dar inepţiile incoerent-ticăloase din final îl descalifică pe fostul „prieten“ din tinereţe al eseistului franco-român, despre care afirmă, ulcerat, că „îşi scufundă naţionalismul verzui la Paris în existenţialist (sic!) al unei căsătorii cu o evreică (re-sic), din întîmplare şi ea săracă (?), proprietara unei edituri mari din Franţa care – avea explicaţia acum – va tipări operele domnului soţ în limba franceză. Înhămat ruşinos la carul trădătorilor de patrie, scrie «tratate de descompunere» sau «ispite de trai» în care îşi blamează ţara cu nemernicie“. Prefer, la o adică, fineţea comprehensivă a notei lui V. Bologa din 23.XII.1954:

„Gîndeşte mereu în probleme, disecă toate lucrurile, are un spirit critic foarte ascuţit şi un tot atît de desvoltat spirit speculativ, are pasiunea ideilor, însă – şi acest lucru îi e fatal – este un spirit prin definiţie liric. […] Astfel, el a mers pe drumul unei filozofii idealiste, aforistice, independente oarecum de tradiţia academică a filozofiei, avînd drept consecinţă faptul că […] în ciuda calităţilor sale remarcabile, a rămas numai cu titlul de licenţiat“. Sau: „…sceptic în problema existenţei, ca atitudine Cioran este individualist şi ca morală e cinic/aceasta însă numai în filozofie, pentru că în viaţa sa particulară Cioran este un om absolut corect şi un prieten cald şi devotat“. Şi încă: „Trebuie ştiut că Cioran este foarte orgolios. Dar trebuie accentuat că natura orgoliului său se deosebeşte profund de orgoliul celor mai mulţi. Astfel, de pildă, pe Cioran nu-l preocupă ascensiunea sa socială, ci numai cea intelectuală. Cioran ţine să ajungă un mare filozof, un mare scriitor, dar nu ştiu să fi dorit să ajungă, de pildă, ministru. […] tocmai anarhismul l-a apropiat de legionari“. Lasă că un asemenea tip de notă informativă e de preferat şi aşa-zisei evidenţieri a „pozitivului, a datelor potenţial profitabile“ (cf. aceluiaşi Dan. C. Mihăilescu) din rapoartele lui Petru Comarnescu, ale cărui elogii la adresa noului regim rămîn dezagreabile. Ele fac, prin comparaţie, excesivă urecheala pe care D.C.M. i-o aplică în treacăt lui Adrian Marino pentru o simplă „consultare“ venită, criptat, din partea agenţilor Securităţii (5.03.1987). Potrivit acesteia, comparatistul ar fi relatat „organelor“ că „din discuţiile cu Emil Cioran a înţeles că ăsta nu e dispus să întreţină relaţii cu primăria“ (i..e. cu regimul de la Bucureşti).

Fără îndoială, imaginile lui Cioran sînt distorsionate de percepţiile deformate şi deformante ale „raportorilor“, care mistifică, adesea din ignoranţă, din rea-credinţă sau din cine ştie ce interes biografia urmăritului. Trebuie răbdare şi discernămînt pentru a reconstrui, din crîmpeie verosimile, un profil uman care, în cele din urmă, prinde nu doar contur, ci şi relief. Spaţiul nu-mi permite să intru în labirintul notelor şi să fac necesarele conexiuni cu dosarele Eliade şi Noica sau cu dosarul procesului Noica-Pillat din 1959, unde cărţile lui Cioran – trimise în ţară prin Marietta Sadova, în urma primei ieşiri în Occident de după 1947 a Teatrului Naţional –, au servit drept cap de acuzare, ca „literatură duşmănoasă“, distribuită subversiv şi clandestin. În realitate, un simplu pretext al represiunii, după cum avea să remarce amar Cioran… Aş evidenţia doar două componente majore ale acestei „istorii subterane“ din care, interesant, imaginea moral-politică a lui Cioran postbelicul iese foarte bine. Prima dimensiune importantă e chiar „romanul“ familiei Cioran, umilite de prigoana Securităţii şi condamnate la marginalitate socială: tatăl, protopopul Emilian Cioran, moare supărat după ce, citind un articol infamant al lui D.D. Roşca, înţelege că Emil s-a lepădat de România şi de Dumnezeu. Mama, Elvira, moare neîmpăcată că nu-şi poate vedea fiul, cam în acelaşi timp cu sora Virginia, soţie de condamnat politic şi rezistentă pînă la capăt presiunilor securiste. Iar fratele Aurel – un alt protagonist important al dosarelor de urmărire –, e arestat ca militant legionar, trimis apoi la munca de jos şi, în cele din urmă, racolat alături de soţia sa, în anii ’70. Capitularea lui obţinută cu greu, prin şantaje şi presiuni – soldate însă şi cu revederea lui Emil din 1981, la Paris – stîrneşte compasiunea. Iar scrisorile din anii ’60 ale surorii fericite că Emil trăieşte într-un apartament cu trei camere, nu alături de alte cinci persoane într-o singură încăpere, sînt de-a dreptul frisonante.


O a doua componentă majoră a dosarului priveşte atitudinea politică a faimosului exilat. Dacă facem abstracţie de pudoarea (jenată? precaută?) cu care vorbeşte de trecutul său legionar, şi de cîteva afirmaţii negaţioniste, observăm că moralistul reuşeşte să evite cu brio atît capcanele extremei drepte (Cioran se fereşte ca de foc de cercurile legionare, care îi repugnă acum), cît şi pe cele ale emisarilor ceauşişti. Temător faţă de campania negativă a unor intelectuali evrei, în frunte cu Lucien Goldmann, care-l determină să refuze o seamă de premii şi distincţii importante, Cioran nu face figură de antisemit. În fapt, atît puseurile sale antisemite din tinereţea legionară, cît şi compensările filosemite din anii exilului pot fi privite, foarte bine, ca faţa şi reversul unei invidii admirative în raport cu destinul poporului evreu, grefat pe un fond apocaliptic şi mesianic. Mefient atît faţă de legionari, cît şi faţă de agenţii de influenţă comunişti, filozoful se însingurează, cvasi-ascetic, iar fostul exaltat care – după cum constata cu dreptate Marta Petreu –, anticipase, în Schimbarea la faţă a României, fantasmele megalomaniei ceauşiste, apare acum vaccinat împotriva „viruşilor“ ei. Dacă în anii destinderii poststaliniste, Cioran (susţinut discret de partenera sa, Simone Boué) rezistă oarecum inerţial, aşteptînd în zadar ca situaţia materială a familiei din ţară să se îmbunătăţească, iar regimul să-i adreseze o invitaţie oficială, momentul august 1968 îl sperie prin sfidarea contraproductivă a sovieticilor de către Ceauşescu, iar în anii ’70-’80 diversiunile naţionaliste – cărora le-au căzut victime mulţi intelectuali, inclusiv Aurel Cioran! – primesc din partea lui cele mai potrivite răspunsuri.

Excedat de numărul agenţilor de influenţă care-i caută tovărăşia, Cioran le reproşează că îşi pierd timpul cu contactarea exilaţilor în loc să se ocupe de traducerea şi promovarea în afară a marilor valori autohtone. Şantajat sentimental, ca vechi naţionalist ardelean, prin invocarea campaniilor iredentiste maghiare, filozoful se apără afirmînd că România nu le poate contracara decît printr-o liberalizare mai acută decît în Ungaria lui Kadar, printr-o promovare mai eficientă a valorilor culturale autentice şi prin coeziunea emigraţiei – toate imposibile. Relevante sînt şi aprecierile sale potrivit cărora debilitatea stîngii româneşti interbelice ar fi responsabilă de aberaţia regimului comunist, cel mai dur din Europa de Est. Pe amicul Noica îl îndeamnă să meargă pe drumul intelectual propriu, fără să-şi trădeze vocaţia, dar şi fără să mai comită concesiile din revista Glasul patriei. E, cum ştim, mefient faţă de „idiomatismul“ filozofiei noiciene şi, fript cu supa complexelor periferice, suflă şi în „iaurtul“ comparaţiilor inocente pe care Alexandru Paleologu le face între anumiţi scriitori români şi cîteva nume mari ale culturii universale. În orice caz, Cioran se dovedeşte mai greu recuperabil (ideologic şi literar) decît bunul său prieten Mircea Eliade sau chiar decît Eugen Ionescu (pe care-l bîrfeşte drept labil şi „alcoolic“, dar se indignează la culme cînd aparatcikul Al. Căprariu le divulgă, în presa din ţară, conversaţiile private). Prudent, prevenitor, preferă să bagatelizeze relaţiile cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, evitînd orice manifestare publică anticomunistă (nu şi pe cele private). E, altfel spus, un individualist ireductibil, vindecat de fantasmele colectiviste. Iar ieşirile sale „antiromâneşti“ vin, după propria-i mărturisire, din exasperarea complacerii României în minorat şi dintr-o iubire contrariată (pînă la sfîrşit, Cioran va trăi cu nostalgia ţării natale). Dar, pentru un portret convingător şi sintetic al „scepticului de serviciu“, e suficient să citiţi nota informativă – de un sofism diabolic, gata să justifice orice monstruozitate – a anonimului din 1988, care-i transmite, la Paris, bătrînului filozof „salutările lui Petre Ţuţea“, justificînd „patriotic“ şi disperat aberaţia Centrului Civic, a demolărilor, a plăţii datoriei externe, a penuriei şi autarhiei în termeni pe care-i vom regăsi, copios, în literatura criptoceauşistă de după 1990.

Inconturnabilă pentru orice viitor biograf al lui Cioran, culegerea documentară alcătuită de Stelian Tănase dezvăluie, „pre limba Securităţii“, drama unei familii, dar şi victoria morală a filozofului exilat împotriva cîntecelor de sirenă totalitare.

Anca GIURA - Rîsul lui Emil Cioran

Cît de căutată mai este în 2010, în România, o lectură din Emil Cioran? Dar din Giovanni Papini? Sînt ele de-acum neconvenabile în vreun fel? La aceste aspecte am reflectat în urma a două lecturi relativ recente reprezentate de Le Néant roumain (Emil Cioran) şi de, respectiv, Un om sfîrşit (Giovanni Papini). La confluenţa celor două lecturi, nicidecum ireconciliabile, ba dimpotrivă, mi se năzărea o himeră culturală purtînd o dublă mască: una a rîsului cioranian, iar cealaltă a seriozităţii dispreţuitoare a lui Papini. Fiecare din aceste două mimici reprezenta în epocă un mesaj adresat contemporaneităţii; acum, ele ajung să se adreseze nouă. Cît mai sîntem dispuşi să înţelegem şi să acceptăm din adevărurile crude pe care fiecare dintre aceşti maeştri aifilozofiei ratării ni le-au înfăţişat, deşi prin stilistici diferite? Şi oare în noul secol, XXI, „al toleranţei“, supranumit şi al „politicilor corecte“, mai suportăm lectura unor filozofii ale eşecului? După atîta literatură motivaţională, mai îndurăm francheţea unor autori-maeştri ai dureroaselor ratări?Nu aş putea epuiza aici, în timp util, o abordare a dispreţului papinian, acest brand al autorului, dar îmi propun să fac cîteva observaţii asupra rîsului mitic al lui Emil Cioran. Îmi amintesc cu acurateţe febra de lectură care se manifesta în anii ’90-’95, o febră dirijată în mod special spre cărţile generaţiei ’27, Emil Cioran y compris. În aceeaşi perioadă apăreau interviurile acordate de către filozof lui Gabriel Liiceanu. Vedeam atunci un Cioran deconcertant care, cînd nu-şi găsea cuvintele româneşti, rîdea dionisiac. Obişnuiţi de către Istoria recentă să nu rîdem decît atunci cînd ni se dădea voie, rîsul cioranian în cavalcadă era menit să ne destabilizeze puţin.



Dar mai ales rîsul lui Emil Cioran în sine este un element făcut să obsedeze (verb favorit al eseistului), să tulbure, să farmece. Să nu ştii nimic despre cărţile sale şi despre iubirea-i plină de ură pentru inconvenienta Românie, vizionînd fie şi un singur minut de interviu al filozofului, observi că acolo e ceva de aflat, un ceva abscons exact în cascada de homo ridens cu care îşi încheie frazele.

Le Néant roumain este o carte relativ recentă (dar atît de actuală!) care se construieşte din conversaţiile pe care Luca Piţu şi Sorin Antohi le-au avut cu Emil Cioran în magica locuinţă a acestuia de pe strada Odeon din Paris, în octombrie 1991. O carte presărată cu hohote de rîs în exact ritmul oralităţii cioraniene, un rîs care devine brandul stilistic al scriitorului însuşi şi rămîne în fapt o metaforă comportamentală, somatică, a unei pătimaşe tensiuni intelectuale. Nu voi analiza aici de ce rîdeau destins Sorin Antohi sau Luca Piţu, tot ce contează pentru mine este „filozofia“ rîsului lui Emil Cioran.
Punerea în spectacol



Le néant roumain nu aduce mari revelaţii despre opera celebrului „specialist în obsesii“, cum se declară pe sine în Mon pays, nu este nici voluminoasă, iar Cioran mai mult ascultă decît mărturiseşte. Dialogul maieutic este inversat, „discipolii“ vorbind mai mult decît maestrul, această postură nerăpindu-le nimic din talentul evident de a radiografia un timp şi de a momi şi de a moşi interesul pentru conversaţie al gazdei pariziene. Însă ceea ce reuşeşte excelent această apariţie editorială este punerea în spectacol, căci Luca Piţu şi Sorin Antohi îşi joacă bine rolul de zeflemitori, atunci cînd îi fac scriitorului pitoreşti descrieri ale României începutului de ani nouăzeci. Cioran rîde din inimă, musafirii săi rîd relaxaţi, ce altceva mai bun s-ar putea face în faţa unui neant istoric, în care protagoniştii şi perdanţii se confundă? Trei sînt temele importante ale acestei aşezări la masă pe tema jucăuşă a unui posibil „Maestre, în România se întîmplă multe, dar în fond mai nimic“: generaţia ’27, legătura cu locul naşterii, istoria recentă a lui ’89. Cei doi dirijează abil glumeţ conversaţia spre subiecte profund-subiective în ce-l priveşte pe Cioran, dar acesta... rîde cu patos. Doar rîde. Iar fraza cea mai semnificativă – cu trimitere la Petre Ţuţea – pe care o conţine această convorbire devenită carte este: „Ce-am mai rîs cînd am auzit că a fost condamnat şi a făcut unsprezece ani“. În miezul conversaţiei despre generaţia pierdută a lui Vulcănescu, Jeni Acterian, Sorana Ţopa (iubită şi de Eliade) şi alţii, este pomenit Petre Ţuţea, căruia Cioran i-a admirat constant geniul verbalizării, precum şi inteligenţa. Comunist utopic în anii ’30, Ţuţea era cînd apreciat, cînd ridiculizat, iar în obsedantul deceniu ajunge încarcerat. Tradus în context, rîsul lui Emil Cioran este un rîs teatral adresat României, această ţară imposibilă, care a ucis idealişi, poeţi şi liber-cugetători ce nu ar fi reprezentat nicicînd un pericol pentru naţiune. În aceeaşi pîlnie a maşinii comunist-infernale de tocat creiere, a ajuns şi Ţuţea, un tip inofensiv politic în interpretarea lui Cioran. Cu un rîs de regăsit la personajele celebre din teatrul absurdului, Emil Cioran „rîde“ la frîn-gerea destinului lui Petre Ţuţea.



În fluxul conversaţiei, Sibiul şi Răşinarii rămîn reprezenterea paradisului copilăriei, deşi Emil Cioran îşi înveleşte în bine cunoscuta discreţie amintirile de familie. Cînd Luca Piţu îl iscodeşte cu eleganţă despre casa copilăriei, filozoful dirijează discuţia à travers, spre experienţa prieteniei sale cu groparul din sat, un ţăran inteligent care privea mucalit moartea. În copilărie, acesta îl anunţa pe viitorul scriitor despre următoarele înmormîntări. Lui Cioran îi plăcea să asiste, precum la un spectacol al pierderii. Semnificativă este amintirea unei tinere ţărănci, care, îngropîndu-şi fiica de doar patru luni, începe să joace (danseze) în culmea pierderii controlului. Modul de a fi român în lume poate însemna şi un anumit rîs, şi un anumit joc al durerii, iată.Volumul acesta „atît de à travers“ este semnificativ şi pentru afirmaţiile legate deechilibrul transilvan pe care Cioran l-a perceput ca zdruncinat, atunci cînd populaţia germană părăseşte zona Sibiului. Atunci şi-a spus pentru sine: că este foutu. Şi va fi rîs caracteristic în faţa acestei noi etape a neantizării româneşti istorice. În volumul Mon pays, Cioran mărturisea: „Voiam cu orice preţ să mă agăţ de ea (de România – n.n.) – şi nu aveam de ce să mă agăţ. Nu-i puteam găsi nici o realitate, nici prin prezentul şi nici prin trecutul ei. Plin de furie, îi atribuiam un viitor ...“. Iar cînd nu te mai poţi opune Istoriei, chiar de eşti un vizionar cu pană infailibilă, nu-ţi mai rămîne decît să o sfidezi, rîzîndu-i în faţă.

L-am citit pe Emil Cioran pentru prima oară în anii ’90, pe cînd aveam 16 ani. Am revenit la el cu plăcere, cu sete mai exact, acum, cînd viitorul este încă, şi încă, atît de descompus. Mă gîndesc că, întorcîndu-mă la anumite cărţi, poate voi reuşi să împrumut ceva din forţa rîsului cioranian, expiator al atîtor „obsesii“ pline de patriotism care mă bîntuie încă. Şi nu e doar atît. Cînd literatura vremii mele nu mai problematizează intens marile teme ale vieţii şi ale culturii, ci devine doar un alt martor discret, şi cînd filozofia este o disciplină cerşetoare în universităţile româneşti, ei bine, atunci simt nevoia să mă întorc la izvoare culturale inepuizabile.

Constantin COROIU – Cioran, 15 ani de posteritate

Dan C. Mihăilescu: Cioran, cea mai frumoasă nebunie a...
Scriitorul şi criticul Dan C. Mihăilescu a declarat, joi seară, cu ocazia lansării de la Cluj-Napoca, a cărţii sale "Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei", că îl consideră pe Cioran "cea mai frumoasă nebunie a literaturii române".Dan C. Mihăilescu a precizat că volumul său este scris pentru liceeni, pentru oameni care nu sunt familiarizaţi cu Cioran şi că vrea să facă o istorie a epistolarului la români.

Criticul a povestit despre cea mai frumoasă amintire a sa din întâlnirile cu Cioran.

"Cea mai frumoasă amintire cu Cioran este din seara în care ne-am despărţit şi mi-a băgat, spre uimirea mea aproape lăcrimoasă de mândrie valahă, mi-a chemat taxiul şi mi-a îndesat o hârtie de 50 de franci în palmă, şi a spus: «Ia, că ştiu că voi nu aveţi bani!». «Domnu' Cioran, zic, vă rog, am bursă de 1.000 de franci», «Nu mă interesează, ia-i!». Şi i-am cheltuit a doua zi ca boul, în loc să-i pun în ramă sau să-l pun să mi-i semneze, vindeam ăia 50 de franci uşor, azi, cu 100 de euro", a relatat Mihăilescu.

El a continuat spunând că Emil Cioran era "fascinat" de nebunie sub toate formele."Atunci mi-a spus: «Pe noi, nebunia ne conservă, dacă ştii că «tout est foutu», se alege praful de omerire, de istorie, de Europa, în 50 de ani Notre Dame va fi moschee, vin arabii, China, rasa galbenă», totul era îngrozitor la el, gata cu asta eşti salvat. Nebunia este ca o nacelă în care te urci şi îşi ia zborul, nebunia este ca o tichie de mărgăritar care te face invizibil, ca un fel de aloe în jurul sufletului care te conservă, e un fel de armură ignifugă, dacă eşti nebun este perfect", a povestit Dan C. Mihăilescu.

Scriitorul a arătat că, în volum, compară nebunia la Cioran, Eminescu şi Nietzsche."Eu îl consider pe Cioran cea mai frumoasă nebunie a literaturii române, nu mai avem mulţi, Eminescu a murit nebun, chiar aici în carte compar modul în care au înnebunit şi cum se comportau la nebunie Eminescu, Nietzsche, Cioran şi este foarte semnificativ modul în care înnebuneşte Eminescu şi ce face, care este gestul lui obsedant atunci. Eminescu scuipă, tot timpul, peste tot, avea o expectoraţie, nu vreau să duc asta mai departe, dar este semnificativ nu doar că poetul naţional înnebuneşte scuipând tot ce mişcă, dar faptul că am avut un poet naţional care moare nebun şi un dramaturg naţional care moare în exil (Caragiale - n.r.), asta pentru românismul nostru trebuie să spună al naibii de mult", a afirmat Dan C. Mihăilescu.

Scriitorul şi omul de teatru Ion Vartic a spus că volumul "Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei" este o carte scrisă "de un maniac despre un alt maniac".

"Cioran nu este un filosof de sistem, ci un gânditor particular, iar cartea lui Dan C. este un ping-pong cu gânduri, o idee foarte importantă din carte ne poate ajuta să îl înţelegem pe Cioran sau cum se scrie despre Cioran, am mai spus-o, repet, Cioran trebuie citit şi citat, comentariul nostru şi al lui trebuie să se rezume la funcţia de ligament, de alăturare între aceste citate extraordinare", a spus Vartic.

Scriitorul şi criticul Dan C. Mihăilescu a vorbit, joi seară, cu cititorii clujeni, în cadrul unei întâlniri organizate de Teatrul Naţional din Cluj, în parteneriat cu Editura Bybliotek. Invitaţi au fost Dan C. Mihăilescu şi Ion Vartic, iar întâlnirea a avut titlul "Despre Teatru şi Literatură".

Evenimentul a fost precedat de lansarea romanului "Memoriile hingherului" de Mihai Măniuţiu, a albumului foto "Mihai Măniuţiu. Spaţiul cameleonic" de Cristina Modreanu şi a volumului "Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei" de Dan C. Mihăilescu.

Volumul "Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei", de Dan C. Mihăilescu, a fost lansat şi în 12 iunie, la Bookfest, de editura Humanitas, care a anunţat cu această ocazie o nouă colecţie, "Sufletul din plicuri", ce va include şi cartea reputatului critic literar. La evenimentul organizat de Humanitas au participat scriitorul şi traducătorul Sorin Lavric şi Lidia Bodea, directorul general al editurii.

Cristina Cioran, sărutări fierbinţi în club
Cristina Cioran îşi trăieşte viaţa la intensitate maximă de când nu mai eşte şomeră şI a pus mâna pe o colaborare cu Teatrul Metropolis. Zilele trecute, actriţa a ieşit să se distreze, într-un club bucureştean, pe care îl frecventeză cu o periodicitate

Dan C. Mihăilescu: Printre rânduri, Cioran îşi decripta semnele nebuniei


21:10O mică utopie despre „eul epistolar" la români.

Ce citesti?


Despre bolile filosofilor. Cioran

Cioran, urmărit de Secu' şi după Revoluţie


18:39Filosoful de origine română a fost „suspect" pentru structurile poliţiei politice şi după 1989. Scriitorul şi istoricul Stelian Tănase va publica în curând volumul „Cioran şi Securitatea", la Editura Polirom. Istoricul Stelian Tănase susţine în prefaţă că nu trecutul lui Cioran de adept al extremei drepte a fost motivul pentru care Securitatea l-a urmărit aproape cinci decenii, ci dorinţa de a ţine sub control legăturile dintre românii din diaspora şi cei din ţară. Autorul, care nu este un exeget al operei cioraniene, nici un admirator al filosofiei lui, după cum mărturiseşte, a întocmit o cercetare istorică, rod al mai multor ani de studiere a arhivelor.

Cristina Cioran despe Lucian Mândruţă: Cine râde la urmă, râde mai bine!

Mircea ANGHELESCU - Cioran şi Franţa
Anul care se încheie a însemnat pentru cititorul francez, într-un anumit fel, şi un an Cioran; este şi anul în care a murit unul dintre cei mai remarcabili traducători de literatură română din toate timpurile, Alain Paruit, de numele căruia este legat destinul francez al mai tuturor cărţilor româneşti ale lui Cioran, între care şi cele două apărute acum, la celebra editură pariziană L’Herne a regretatului Constantin Tacu: Transfiguration de la Roumanie (ediţie neexpurgată a controversatei şi pe drept cuvînt contestatei Schimbarea la faţă de României, cu o prefaţă a Martei Petreu, un „Cuvînt înainte“ al lui Const. Tacu şi un „Avertisment“ al actualului editor, Laurence Tacu) şi necunoscutul eseu, ultima carte scrisă în româneşte de autor înainte de decizia de a scrie în franţuzeşte: De la France, piesă inedită pînă acum şi importantă în înţelegerea traseului şi a schimbării esenţiale dintre cele două faze nu numai lingvistice, ci şi culturale şi morale.



Declaraţie de dragoste şi respect
Cum observă Alain Paruit în introducerea sa la acest volum, este vorba de o carte care reprezintă o răspîntie în drumul lui Cioran, scrisă în 1941, „une ode à la France, aimée jusque dans sa décadence, dans sa fin, dans sa chute qui ne pourra pas être sans grandeur, tellement grande fut la France“. Furibundelor ode închinate mişcării naziste regeneratoare şi „omului nou“ destinat să remodeleze şi să conducă lumea, din anii 1934-1939, îi succede o carte, o broşură (ediţia, în 16, are doar 94 p.) care consacră Franţa şi valorile ei culturale drept unice în lume şi irepetabile, purtătoare a unor valori care, deşi limitate, deşi perisabile, reprezintă partea cea mai bună dintr-o întreagă istorie pe care spiritul francez a modelat-o etc.

Sigur că declaraţiile lui Cioran au un dublu tăiş şi nu ştii niciodată dacă ceea ce dă cu o mînă nu ia cu două. Chiar fraza de început a textului face parte din acest joc al ambiguităţii: „Nu cred că aş ţine la francezi dacă nu s-ar fi plictisit atîta în decursul istoriei lor. Dar plictiseala lor nu e infinită. Este l’ennui de la clarté. E oboseala lucrurilor înţelese“. Şi, puţin mai departe: „Viaţa, cînd nu e suferinţă, e joc. Trebuie să-i fim recunoscători Franţei de a-l fi cultivat cu pricepere şi cu inspiraţie. De la ea am învăţat să nu mă iau în serios decît în umbră şi să-mi bat joc de toate în public. Şcoala ei este aceea a unei nepăsări săltăreţe şi parfumate“ etc. Lăudînd bunul gust – divinitate franceză – trebuie să observi că un popor cu bun gust „nu poate iubi sublimul“, vorbind de sociabilitatea lor nu poţi să nu vezi că „lăsaţi singuri, francezii cască“, de asemenea că limba lor „nu-l suportă pe Eschil“, că Shakespeare sună drăguţ („gentillet“) în franţuzeşte şi că „infinitul nu-şi găseşte locul în peisajul francez“ (în altă parte: „Franţa a opus eleganţa infinitului“).



De două ori – aruncă Cioran o ultimă săgeată – francezii au atins măreţia: în timpul ridicării marilor lor catedrale şi al lui Napoleon. Este însă vorba de momente „străine geniului său specific“, pentru că goticul este germanic, iar campanile lui Napoleon („tot ce se poate imagina mai puţin francez“) reflectă geniul mediteraneean al expediţiilor. În afara acestor momente, Franţa şi-a fost suficientă sieşi: „Nici limbi străine, nici importuri de cultură, nici curiozităţi faţă de lume. Aceasta este glorioasa găunoşie a unei culturi perfecte care găseşte, în legea sa, singura sa formă de viaţă“.Deconstruirea acestor fraze apodictice şi dezinvolte în enormitatea lor se poate face cu uşurinţă, e implicată în chiar formula lor paradoxală; ele afirmă doar opţiunea pentru o lume şi o formă de viaţă cu care moralistul încă nu s-a împăcat, pentru care simte o fascinaţie amestecată de dorinţa de a-i rezista şi faţă de care îşi exprimă rezervele, înainte de a le aboli. Nu el este autorul frazelor incendiare despre ţara lui, pentru care mărturiseşte o pasiune „disperată, fără ieşire“, de care voia să se agaţe şi nu avea de ce („Ţara mea“, în Schimbarea la faţă a României)? Acelaşi complex sfîşietor îşi pune amprenta şi pe această declaraţie de dragoste şi de respect pentru o ţară şi o cultură pentru care, cum spune Alain Paruit, „bate inima sa“.

Explicaţiile nu schimbă însă realitatea şi De la France este, probabil, unul dintre textele lui Cioran cel mai puţin elaborate, cel mai visceral; a şi fost abandonat, şi nu întîmplător, pentru că totul va fi curînd altfel în destinul şi în opera lui Cioran. Deşi anunţă o schimbare esenţială, De la France nu este o carte de început de drum, ci de sfîrşit: ea trebuie raportată la textele sale precedente şi prea puţin la cele care vor urma. Nu paradoxurile unor afirmaţii sau inacceptabilele lor simplificări şubrezesc credibilitatea unor fraze care au stat adesea pe marginea imposibilului, care au ezitat pe muchea logică a argumentului, ci modestia demonstraţiei, efectul spontan de neîncredere pe care îl trezesc marile mijloace stilistice aplicate unor judecăţi uşor de refuzat: „Un popor fără mituri este un popor pe calea dispariţiei (dépeuplement).

Deşertul din cîmpiile franceze este semnul acuzator al absenţei mitologiei cotidiene“ etc. Şi aceasta pentru că „orice aţi face, orice măsură aţi lua, nimeni nu va putea să-i facă pe francezi să facă copii… Între voluptate şi familie, prăpastia este totală“. Şi aşa mai departe: „romanul este o creaţie a francezilor şi a ruşilor“ (spre deosebire de germani: „pentru cine iubeşte aroma cuvîntului, Germania provoacă un căscat fără sfîrşit“), Baudelaire şi Mallarmé, „mare poet primul, mare artist al doilea“, s-au nutrit din substanţa poetică a Angliei, „sînt anglicişti în inima lor“,„de la ultimul ţăran la intelectualul cel mai rafinat, ora mesei este liturghia cotidiană a golului spiritual… Stomacul a fost mormîntul Imperiului roman, el va fi inevitabil şi cel al inteligenţei franceze“. Sau astfel de judecăţi definitive şi absurde: „Francezii nu mai au decît forma… Insuficient de copţi din punctul de vedere al culturii, ruşii au dreptul de a privi Franţa de sus…“ etc.



Conştiinţă aflată la răscruce
În pofida unei priviri neiertătoare şi adesea penetrante, care traversează fardul unor formule consacrate şi numeşte cîteva dintre marile vicii ale unei civilizaţii numite aici de mai multe ori alexandrină şi decadentă, Franţa pare să fi ajuns ţinutul de elecţiune al acestui spirit torturat, care n-a devenit încă apatrid şi-şi justifică opţiunea prin tensiunea extremelor care se întîlnesc datorită hazardului, făcînd astfel posibilă o simbioză şi un schimb reciproc util. El dezvoltă astfel o viziune exprimată şi de Heliade Rădulescu cu un secol înainte: „Venit din ţinuturi primitive, din sublumea Valahiei, cu pesimismul tinereţii, şi ajuns într-o civilizaţie prea coaptă, ce izvor de frisoane în această întîlnire! Fără nici un trecut într-un trecut imens; cu teroarea originară într-o epuizare a sfîrşitului… cu turma în salon, păstorul la Alcibiad… Viitorul omenirii se desfăşoară între doi poli: pastoralism şi paradox“ etc.



Scris în 1941, în româneşte, şi abandonat apoi într-o evoluţie care urmează trasee imprevizibile doar cu puţin timp înainte, după moartea autorului textul a ajuns în Fondul Cioran al Bibliotecii literare „Jacques Doucet“ din Paris. El n-a fost cunoscut celor care s-au ocupat de Cioran şi Patrice Bollon nu-l pomeneşte în capitolul despre aşezarea scriitorului în Franţa şi despre modificările de care această decizie se leagă, de procesul „uciderii“ exaltării, a agitatorului din el, necesar pentru a permite naşterea altui scriitor, acela care va cunoaşte în sfîrşit gloria: „il faudra qu’il liquide tout son passé“ (Cioran l’hérétique, p. 121). Nerevăzut, neprelucrat, dar poate tocmai de aceea exprimînd mai străveziu sentimentele contradictorii ale unei conştiinţe aflate la o răscruce, textul publicat acum în traducere franceză nu aduce un spor oarecare operei lui Cioran şi faimei sale, dar va fi util analiştilor şi biografilor care, ca şi în cazul primei versiunii a textelor reluate apoi în La tentation d’exister, vor găsi aici mai multe explicaţii şi posibile trimiteri spre secretele stilului său, spre eul său profund chiar, apărat cu străşnicie în atîtea alte împrejurări.

Ilina GREGORI - Romanul lui Cioran?
Cui i-e dor de Cioran?



I. În jurul unui debut insolit: întrebări şi presupoziţii

Cine s-ar mai încumeta să se pronunţe la începutul anului 2010 asupra aşteptărilor publicului literar francez din toamna lui 2008? Se pare totuşi că debutul ca romancier, la vîrsta la care cetăţeanul normal se pregăteşte de „retraite“, al unui autor cunoscut pînă atunci numai ca jurnalist şi critic literar, şi anume într-un cerc restrîns de literaţi – o asemenea noutate nu a constituit un „eveniment“ în ambianţa penultimei rentrée. Ecouri notabile nu s-au stîrnit, pare-se, nici chiar cînd, curînd după apariţie, romanul lui Bruno de Cessole, cu titlul lung şi destul de greu de memorat, L’Heure de la fermeture dans les jardins d’Occident1, a concurat pentru marele premiu al Academiei Franceze şi a ajuns pe locul al doilea în lista celor mai bune romane ale anului. Să se fi schimbat radical situaţia cîteva luni mai tîrziu, graţie Premiului Des Deux Magots cu care Cessole a fost distins în ianuarie 2009? Dacă nici această faimă cucerită de autor nu a fost urmată de un succes real al cărţii – şi, din cîte ne dăm seama, semnele unei asemenea evoluţii nu abundă – va trebui să analizăm mai atent paradoxul, înainte de a incrimina publicul cititor, şi înainte ca al doilea roman publicat recent de Cessole2 să accelereze uitarea celui anterior.

Elogii mari, public mic: de ce iese din comun L’Heure de la fermeture (ne vom îngădui această abreviere în cele ce urmează)? Motive de reticenţă, suspiciune sau pură neînţelegere din partea cititorului mediu se pot găsi, fără îndoială, chiar dacă luăm în consideraţie numai cariera lui Bruno de Cessole. Nu este straniu acest debut literar atît de mult amînat, în cazul unui scriitor care de la prima pagină a primei lui opere literare te stupefiază de-a dreptul cu splendoarea stilului său şi se menţine ferm la înălţime, briliant, magistral, pînă la ultima frază a cărţii? Şi mai aflăm că, de fapt, cartea a fost scrisă cu mai bine de un sfert de veac în urmă. Atunci, cum de a apărut ea de abia în 2008?, te întrebi. Istoria acestui proiect suscită şi el, inevitabil, o uimire soră cu incredulitatea, căci, potrivit datelor înscrise pe ultima lui filă, romanul a fost elaborat între 1978 – 1985 şi reluat apoi de-abia în primăvara lui 2008. De ce şi-a abandonat autorul lucrarea? De ce a reluat-o? De ce tocmai în 2008? În cele două luni pe care i le-a consacrat în ajunul publicării, el putea interveni în manuscris prin eradicări, eventual – fie ele şi masive –, dar pentru modificări de altă natură, pentru o reelaborare – fie ea chiar parţială – timpul a fost, evident, mult prea scurt. Pe de altă parte, metamorfoza criticului literar în romancier nu a avut ca rezultat final separarea clară de prima identitate profesională. Cessole rămîne cititor de literatură, interpret şi eseist, chiar dacă vocea care emite minunatul discurs despre cărţi şi autori, nu aparţine în roman autorului, ci unuia dintre personaje, filozoful genial şi „sălbatic“, Frédéric Stauff.

Şi, ca şi cum nu ar fi destul de bizar ca într-un roman eseul să concureze naraţiunea, ba chiar să predomine din punct de vedere structural şi semantic, cititorul lui Cessole mai află din lămuririle autorului, dacă nu descoperă el însuşi, că acest discurs critic, atipic pentru genul în cauză, atribuit unor figuri fictive care, ca urmare, comentează mai mult decît acţionează, acest discurs nu aparţine, de fapt, total, nici autorului: Cessole l-a împrumutat, la rîndul lui, din alte cărţi, scrise de alţi autori, unii dintre ei contemporani, uneori foarte cunoscuţi, numiţi adesea chiar în text, alteori recognoscibili, în ciuda cheii care le disimulează identitatea.

II. O biografie deghizată?

Una dintre cele mai frapante corespondenţe intertextuale este cea care trimite la Cioran. Chestionat de jurnalişti în această privinţă, Cessole nu a ascuns sursa de inspiraţie pentru personajul principal al romanului. Da, Frédéric Stauff, filozoful de excepţie, fascinant, autoexilat la Paris la începutul anilor ’50, autoexpulzat apoi din viaţa cultu-rală a Franţei lui Sartre, autointerzis ca autor şi autopersecutat fără milă, „Diogene din Grădina Luxemburgului“ are într-adevăr multe, foarte multe trăsături comune cu Cioran.3 Dar Cessole nu contestă decis nici înrudirea personajului său cu alte notorietăţi ale scenei culturale pariziene din aceeaşi epocă – un Léautaud, de pildă, sau Jean Cau au fost depistaţi ca modele posibile –, ba chiar multiplică el însuşi pistele, trimiţînd la Schopenhauer şi Nietzsche sau la Monsieur Teste ş.a. Şi apoi, să nu uităm, Stauff nu moare precum Cioran, la peste optzeci de ani, într-un spital-azil, după o lungă, mult prea lungă agonie mentală: Stauff este omorît – pe Coasta de Azur, în cursul unei ieşiri cu barca pe mare, izbit în cap cu braţul velei, basculat peste bord şi lăsat să se înece. Dar aceste explicaţii nu clarifică, de fapt, statutul personajului. El rămîne ambiguu – imaginar? autentic? – ca şi sensul naraţiunii în centrul căreia se află Stauff: ficţiune romanescă sau biografie camuflată?

Echivocul persistă chiar dacă, aşa cum subliniază el însuşi, Cessole nu l-a cunoscut personal pe Cioran, obiectul unei admiraţii pasionate, de altfel. Posibilitatea i s-a oferit, dar, oricît de aprinsă i-ar fi fost curiozitatea, Cessole a preferat să rămînă la distanţă, în intimitatea cîştigată exclusiv prin lectură. Această limită autoimpusă are, fără îndoială, o înaltă semnificaţie morală. În comparaţie cu o asemenea rezervă distinsă – pentru a nu vorbi chiar de o asceză –, forfota actuală în jurul persoanei dispărutului şi a vieţii lui civile, roiul de vechi cunoştinţe, martori, corespondenţi, interlocutori etc., care se dovedesc sau pretind a-i fi fost apropiaţi, începe să displacă, frizînd uneori chiar indecenţa. Şi apoi nu există primejdia ca personajul Cioran, aşa uman-preauman cum se înfăţişează el în lumina noilor documente şi mărturii, să ne atragă, totuşi, spre periferia spaţiului biografic, cucerindu-ne, fără să ne dăm seama, cu anecdote?4 În conjunctura de azi a receptării lui Cioran, ne putem, prin urmare, întreba dacă decizia lui Cessole de a-şi publica romanul tocmai acum nu constituie chiar un semnal, un protest cifrat contra unei derive periculoase a posterităţii lui Cioran. Poate că lui Cessole i s-a făcut deodată dor de celălalt Cioran, autorul disimulat decenii de-a rîndul, riguros, în spatele cărţilor sale, solitarul încrîncenat, duşmanul juriilor literare şi al jurnaliştilor, scriitorul pătimaş care-şi tria regulat însemnările personale, aruncînd, rupînd, tăind, ştergînd nume, şi-şi ascundea manuscrisele cu spaimă şi viclenii de copil, care-şi apără secretele de ochii părinţilor?



Am spune atunci, în virtutea acestei ipoteze, că Cessole se reîntoarce la Cioran, după ce se despărţise de el cu aproape un sfert de veac în urmă: îşi reia proiectul abandonat (sau doar amînat, dar ad calendas graecas), pentru a propune un alt mod de abordare a subiectului de atunci, ajuns acum la modă. O asemenea „ripostă“ – dacă nu ne înşelăm total asupra intenţiei autorului – ar conferi un plus de inteligibilitate debutului său, altfel destul de excentric şi derutant. La „prima lectură“ – dacă vrem neapărat să descompunem actul –, statutul incert al eroului – imaginar? real? – provoacă, desigur, o anumită iritaţie. „Originalitatea“ de care se prevalează Cessole faţă de curioşii care forţează uşa autorilor înainte de a le fi deschis cărţile, şi anume faptul de a nu-l fi cunoscut personal pe Cioran, nu elucidează natura lucrării sale: deşi exclude ficţiunea, pactul biografic nu prevede nici el relaţia personală dintre cei doi implicaţi. Stauff rămîne, aşadar, şi un portret al lui Cioran, parţial autentic, chiar dacă lucrat in absentia, veridic, deşi completat cu trăsături împrumutate altor modele. Odată acceptată ca element al unei alternative, cu o intenţie „polemică“ (s-ar putea presupune) la adresa realismului frust, de tip jurnalistic, această improprietate sub raportul manierelor generice devine stimulantă pentru cititor. Amatorul de „relecturi“ se vede îndreptăţit să trateze textul altfel decît i-o recomandă codurile general acceptate, să propună el însuşi autorului un pact special. Îmi voi îngădui, în cele ce urmează, să citesc în romanul lui Cessole o biografie a lui Cioran.

Opţiunea mi se pare în primul rînd legitimă, în măsura în care autorul însuşi nu refuză principial o asemenea abordare, şi, în al doilea rînd, oportună, deoarece sugerează o explicaţie pentru istoria acestui proiect literar, extrem de ciudată, cum s-a văzut: de ce s-a încheiat tocmai în 2008 gestaţia cărţii, şi anume într-un mod precipitat, cu o urgenţă greu de înţeles după cei aproape douăzeci şi cinci de ani de dezmierdare sau – cine ştie? – dezinteres, de ezitări şi tergiversări? (În 1998, Philippe Sollers anunţase deja în presă apariţia iminentă a romanului.) Ipoteza unei conexiuni cu istoria operei şi a imaginii postume a lui Cioran mi se pare plauzibilă, iar prezenţa lui Cessole printre colaboratorii recentului volum Cioran din seria „Cahiers de l’Herne“ constituie un argument în acest sens. Nu ascunde chiar această contribuţie o indicaţie de lectură a bizarului „roman“? La ora actuală, cînd minuscula comunitate de iniţiaţi, care-l însoţise pe Cioran în timpul vieţii, dispare aproape, înlocuită în mod firesc sau pur şi simplu copleşită de o avalanşă de (reali? pretinşi?) experţi, martori, corespondenţi, interlocutori, oaspeţi, intimi etc., şi personajul Cioran face furori ca urmare a unui potop de documente personale – jurnale, scrisori, interviuri, fotografii etc. – sau de rezultate obţinute prin diverse anchete – politice, psiho-medicale etc. –, de informaţii scoase din presa interbelică românească sau din arhive secrete – ale Securităţii, în speţă –, acum s-a putut simţi Cessole somat de-a dreptul să intervină.



Intervenţie fericită? „Este de necrezut că perspectiva de a avea un biograf nu a făcut încă pe nimeni să se priveze de viaţă“, spusese Cioran.5 Cu „neajunsul de a te fi născut“ te aranjezi, se vede, mai uşor decît cu calamitatea unei vieţi pîndite de biografi. Ce-ar fi făcut Cioran cu viaţa lui, dacă ar fi putut prevedea aviditatea cu care avea ea să fie răscolită? Ar fi „renunţat“ Cioran la viaţă, dacă ar fi prevăzut avalanşa de contribuţii care-i dilată la ora actuală biografia? Ar fi salutat sau măcar tolerat el, in extremis, alternativa propusă de Cessole: romanul dublului său, Frédéric Stauff?

Ticu GOLDSTEIN - Între Céline şi Cioran

„Eroarea lui Céline este că nu a scris în favoarea şi împotriva evreilor, ci doar împotrivă“

Emil Cioran, Caiete III, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 213



Iată o indicaţie metodologică interesantă, emisă chiar de... Cioran. El a fost toată viaţa obsedat de evrei, cînd detestîndu-i, cînd ad-mirîndu-i, uneori şi una, şi alta, în acelaşi text. Să le luăm, sumar, pe rînd.1936. În Schimbarea la faţă a României, Cioran recunoaşte, cu obiectivitate, că „antisemitismul a devenit o trăsătură esenţială a naţionalismului românesc... revoluţia nu se poate însă face cu probleme false“, continuă el. „Dacă România nu ar fi avut nici un evreu, ar fi reprezentat ea o existenţă mai puţin mizerabilă?... În nici un caz, evreii nu sînt cauza mizeriei noastre de totdeauna...“ Apoi, observă tot el, „cu cît sînt mai buni capitaliştii români decît capitaliştii evrei?“ (pp 128-129). Soluţia? Insolubilă! Un blestem al istoriei: „Nu există decît soluţii naţionale problemei evreieşti, care rezolvînd-o într-un loc, nu o face mai puţin complicată pentru restul lumii. Cu secole în urmă, Spania s-a debarasat de evrei, Germania lichidează pentru ea întreaga problemă (ştim bine cum!, n.n)“. Face şi el o propunere de soluţie bizară, nedefinită, cu un echivoc profetic ireparabil: „să fie traşi pe linie moartă!“. Dar această constatare rece, dacă nu cinică (studiase în Germania nazistă şi era la curent cu persecuţiile, fiind însă un fan al lui Hitler), e dusă la limită atunci cînd cade în rasism susţinînd, nici mai mult, nici mai puţin, că „evreul nu este semenul nostru, aproapele nostru, şi oricîtă intimitate ne-am lăsa cu el, o prăpastie ne separă, vrem sau nu vrem. Este ca şi cum ei ar descinde dintr-o altă specie de maimuţă decît noi. Omeneşte nu ne putem apropia de ei, fiindcă evreul este întîi evreu şi apoi om“ (pp. 129-130) – Humanitas a publicat, la dorinţa lui Cioran, o ediţie expurgată de paginile xenofobe, antisemite şi antimaghiare, dar în Franţa se publică, deja, integral).



Antiteză dramatică
Cioran vehiculează mai toate clişeele antisemite, preluate mai ales din publicistica germană a vremii (aroganţi, factor dizolvant, lăcomie, elitism, spirit de deriziune etc.), dar şi celălalt versant, precum „cel mai inteligent şi cel mai dotat popor“, evident, toate calificativele, cu asupra de măsură, hiperbolic, pătimaş.
1956. Ispita de a exista, cuprinzînd şi eseul „Un popor de singuratici“ (s-a tradus şi „solitari“), Humanitas, 1992. Aici avem deja o profesiune de căinţă (pentru a fi credibil, potrivit lui I.D. Sîrbu, sînt necesare trei etape: regretul, căinţa şi ruşinea): „Am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atît încît regretam că nu sînt unul de-al lor, ceva mai tîrziu, neputînd să le iert rolul major jucat în istorie, am încercat să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele...“. Aşadar, tabloul se schimbă radical printr-o antiteză dramatică: „Străbunii noştri cocîrjaţi la pămînt de-abia se distingeau de ţărînă. Deloc grăbiţi – unde să se fi dus? –, înaintau cu viteza plugului, viteza veşniciei... Or, intrarea în istorie presupune un minimum de înfrigurare, de neastîmpăr, de ardoare... Sîntem nişte buimaci; blestemul nostru are efectul unui narcotic: ne amorţeşte; al evreilor însă, le stă ca un pinten în coaste: îi împinge-nainte... Sigur că tragicul lor diferă de al grecilor. Un Eschil vorbeşte de nefericirea unui individ ori a unei familii.

Conceptul de blestem naţional, ca şi de mîntuire colectivă, nu e grecesc. Eroul tragic nu obişnuieşte să ceară socoteală unui destin impersonal şi orb: este orgoliul lor să-i accepte sentinţa... Pe cîtă vreme un Iov îl hărţuieşte pe Dumnezeul lui, îi cere explicaţii: rezultă de aici o somaţie... şNu face la fel Fondane? Vezi poemul „Azi plîngerea mea e amară (Iov)“, în Observator cultural, 6-12 august 2009ţ... cum să rămîi nesimţitor la această vehemenţă, la aceste strigăte de ciumat, ce-i pune cerului condiţii şi-l copleşeşte cu ocări? Iov nu-şi dezminte rasa: vaietele sale sînt o demonstraţie de forţă, de asalt. Plîngerea culminează cu un strigăt şi strigătul acesta străpunge cerurile şi-i dă fiori lui Dumnezeu... Iov, acest Prometeu biblic care l-a înfruntat pe Dumnezeu... Nici un indiferent de calitate în rîndurile lor. N-au introdus ei interjecţia în religie? Mi s-ar putea obiecta că ei nu sînt excepţionali prin natură şi aş răspunde că sînt prin destin – care îi ridică deasupra lor înşişi şi nu le îngăduie mediocritatea“ (pp. 76-78). De altfel, Cioran se consideră un „elev“ al lui Iov...
Incontestabil, Cioran este un mare stilist. Şi, în acelaşi timp, un moralist, dar unul iresponsabil amoral. De fapt, o recunoaşte singur, cu cinism şi dezinvoltură: „Nu îmi pasă de urmările posibile ale unei propoziţii, ale unui aforism, mă simt eliberat de toate categoriile morale“ (s.n.) – Convorbiri cu Cioran, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 170.



Căinţa sinceră
Cioran a străbătut drumul spinos al Canosei. Era, de altfel, cineva care nu l-a lăsat să doarmă liniştit, care îi cunoştea bine trecutul progardist şi nu îl menaja: Lucien Goldmann, filozof şi sociolog. Din cauza lui n-a putut accede, credea „victimizat“ Cioran, la o catedră universitară ori la CRNS, la care uneori visa... „Cu atît mai bine!“ Şi decît să-i replice „cum l-ar fi îndemnat instinctul, în stilul lui Céline“ (s.n.), l-a lăsat în plata Domnului! Mai mult, s-a împăcat cu duşmanul său, după ce s-au întîlnit acasă la Gabriel Marcel. Chiar i-a fost, în cele din urmă, recunoscător că nu a mers pe căi oficiale, bătătorite, conchizînd: „întotdeauna am plătit pentru erorile mele!“ (s.n.) – Caiete III, pp. 46-47, 232, 252). Distanţă astronomică între cele două afirmaţii: „Dacă aş fi evreu, m-aş sinucide imediat“ şi „metafiziceşte, eu sînt evreu“.



Alexandra Laignel-Lavastine crede mai puţin în „convertirea“ autentică a lui Cioran (Cioran, Eliade, Ionesco – uitarea fascismului, traducere de Irina Mavrodin, Editura Est, Bucureşti, 2004; ediţia franceză, în 2002). Autoarea susţine că Cioran trece de la diabolizarea evreului (1936) la idealizarea lui (1956), răsturnînd acrobatic „demonstraţia“ iniţială pe care o abjură pînă la autocenzură (de prisos, căci ediţiile serioase nu ţin seama de... regrete, decît, cel mult, iau notă de ele!), reciclînd însă cu abilitate cîteva referinţe ale sale de tinereţe. „Evreul, din subom, devine supraom“ (Fondane, de pildă), iar „otrava“ din 1936 devine, în 1956, un... stimulent! Aceleaşi oraşe declarate înainte irespirabile cu ei, devin acum irespirabile fără ei (p. 524)... „o mănuşă întoarsă pe dos“.La polul opus se situează Carol Iancu, istoric remarcabil al evreimii române, care, lapidar, conchide pe aceeaşi temă: „În cele din urmă, Emil Cioran a denunţat Garda de Fier şi a redactat un eseu admirabil, cosacrat spiritualităţii iudaice“ (Evrei din România, de la emancipare la marginalizare, 1919-1938, Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 174).



Orice s-ar spune, Cioran şi-a însuşit, de voie, de nevoie, lecţia usturătoare a istoriei, spre deosebire de Eliade şi mulţi alţi confraţi de condei, de aventură şi de generaţie. Stă mărturie, între altele, prietenia cu Fundoianu (vezi în volumul Exerciţii de admiraţie, Humanitas, Bucureşti, 1993), relaţia cu Celan (Fritz J. Raddaz l-a intervievat odată pe Cioran, pentru Die Zeit – la întrebarea: „îl cunoaşteţi pe Céline?“, Cioran parează: „nu, eu eram prieten cu Celan!“) şi cu mulţi alţi evrei...Şi, fiindcă este vorba despre prietenii necondiţionate. După părerea mea, este improbabil ca Fundoianu să nu fi fost la curent cu lucrările de tinereţe ale lui Cioran. Există probabil o atracţie a contrariilor, ca la cuplul Sebastian-Eliade, bazată pe farmec personal şi cultură, la care se adaugă, în primul caz, nu numai interesul comun pentru filozofie şi spiritualităţi, ci şi situaţia lor de „marginali“.



Aş mai adăuga una, încă mai curioasă, dar şi mai elocventă pentru Cioran, pe care o semnalează el însuşi: „evreul armean Milton Hindus a fost cea dintîi fiinţă umană care s-a arătat interesată de Céline, aflat în refugiu în Danemarca. Acesta spunea că evreii nu ar trebui să-i poarte pică lui Céline: îi poartă oare pică femeile lui Strindberg? Nu, desigur, comentează Cioran: Numai că n-a existat un Hitler misogin care să se fi apucat să extermine femeile. Femeile nu au suferit din cauza lui Strindberg. Evreii însă ar avea dreptate să socotească grav faptul că a scris împotriva lor în momentul cînd Hitler făcea ravagii“ (Caiete, pp. 221, 213).

„Schimbarea la faţă“ a lui Cioran este subliniată şi de Marta Petreu, care, ocupîndu-se de avatarurile marelui eseist, scrie, spre încheierea lucrării sale, următorul avertisment: „E bine că Cioran a avut grijă să precizeze că nimeni nu are dreptul moral de a-i invoca aventura lui de extremă dreaptă fără să amintească şi că el şi-a schimbat total opiniile, că nu mai este în nici un fel de acord cu vechile lui păreri“ (Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României“, Editura Apostrof, Cluj, 1999, p. 433).Ar mai fi de spus o vorbă care se întîlneşte, poate nu cu totul întîmplător, cu mottoul prezentului eseu. Într-o notă manuscrisă, Alain Paruit, traducătorul lui Cioran, a găsit următoarea nedumerire a mamei acestuia din urmă, o femeie isteaţă, după lectura Schimbării la faţă...: „Nu se poate şti dacă eşti pentru evrei sau împotriva lor“ (apud A. Laignel-Lavastine, op.cit, p. 563).



Scena lumii însă s-a schimbat, iar unii au învăţat ceva din lecţiile istoriei. Cred în căinţa sinceră a lui Cioran. Cine nu crede în posibilitatea schimbării greşeşte chiar mai mult decît cel ce a greşit. Ceea ce stăruie însă ca o problemă nerezolvată, iar noi o putem extrapola, a exprimat-o limpede Hannah Arendt (Vies politiques, Gallimard, Paris, 1974, p. 13): „Rămîne deschisă întrebarea: de ce mari «gînditori» precum Platon şi Heidegger, atunci cînd se angajează în «afaceri umane», ajung la tirani şi dictatori?“ (apud Andrei Marga, Fraţii mai mari. Întîlniri cu iudaismul, Hasefer, Bucureşti, 2009, p. 31).

Cioran – omenesc, prea omenesc

Trei apariţii importante au marcat spaţiul literar francez în primăvara acestui an: traducerea în franceză a două cărţi ale lui Emil Cioran, scrise în româneşte, Schimbarea la faţă a României/ Transfiguration de la Roumanie şi Despre Franţa/ De la France (în traducerea lui Alain Paruit; ambele la Éditions de L’Herne) şi apariţia voluminosului Cahier „Cioran“ (în colecţia „Cahiers de L’Herne“), publicat în colaborare cu ICR-Bucureşti. Publicăm în dosarul de faţă – consacrat acestui eveniment, care ia în discuţie scrierile de tinereţe şi angajările de extremă dreaptă ale scriitorului – un text evocator semnat de George Banu, o prezentare a numărului consacrat lui Cioran din „Cahiers de L’Herne“, precum şi extrase din reacţiile în presa franceză: un interviu cu eseistul Alain Finkielkraut (Le Figaro Littéraire) şi un fragment din textul semnat de Philippe Sollers (Le Nouvel Observateur).

George BANU - În apartamentul Eleonorei Cioran
Ne fixasem întîlnirea pentru sîmbătă, la 09.30-09.45. Am ajuns prea devreme. Mi-a deschis uşa în pijama şi a revenit după un sfert de oră, perfect aranjată, elegantă, dar fără afectare, impecabilă, fără să fie strictă. După ce am schimbat curtenitor cîteva vorbe, mi-am motivat sosirea precipitată: aveam o întîlnire de la care mi-era greu să lipsesc. „– V-am adus din partea lui Laurence Tacou Cahier de l’Herne consacrat lui Emil Cioran, precum şi cartea lui inedită, Sur la France. Au avut un ecou extraordinar. Am venit puţin mai devreme din cauza unei conferinţe de presă pe care n-aş vrea s-o ratez. Vă rog să mă scuzaţi.“ „– Ce păcat, mă gîndeam că o să staţi mai mult, căci voiam să vă arăt tot ce am putut găsi la Sibiu din manuscrisele lui Emil“, moment în care dna Eleonora Cioran, cumnata lui Emil şi soţia fratelui său, Aurel, se îndreaptă către un mic dulap din care scoate un prim dosar. Aşa a început drumul către trecutul acestui om pe care l-am cunoscut, l-am respectat şi l-am iubit. În acest apartament confortabil şi seducător, situat undeva pe dealurile Sibiului, îi regăseam originile şi eram cuprins de exaltare la vederea manuscriselor, o stare la care visasem întotdeauna, dar pe care teama de arhive îmi interzisese să mi-o satisfac.

Recunoşteam scrisul lui Cioran, aici în formare, nu era încă cel din anii ’70-’80, însă paginile aveau ştersături, ca şi mai tîrziu, pînă într-acolo încît parcă simţeai mişcarea furioasă a peniţei, care tăia un fragment pentru a continua textul fără cea mai mică discontinuitate. Atunci cînd pagina e aproape complet tăiată, nu trece mai departe dacă nu e scrisă în întregime, lucru care mă surprinde. Nu e nimic fragmentar în dispoziţia acelui Cioran aflat la începuturile lui. În paginile tîrzii ale Caietelor sale, cuvintele sînt aruncate la grămadă, dezordonat, cu spaţii albe între ele, care se pare că nu-i plăceau în tinereţe, cînd umplea paginile de la un capăt la celălalt. Răsfoiesc un text din acea epocă, Îndreptarul pătimaş, pe care cineva l-a copiat, cu un scris rotund, liniştit, fluid – poate Aurel? –, pentru a mă apleca apoi asupra textului original, care indică o nervozitate intensă, remuşcări violente, dar nu prin grija faţă de detaliu sau prin oprirea microscopică asupra cuvintelor şi a virgulelor, asupra respiraţiilor subtile. Cioran se supune logicii fluxului şi, sub imperiul acestuia, scrie precipitat. „Într-o zi voi citi cartea aceasta“, îmi spuneam, aflat fiind sub impactul întîlnirii cu paginile neliniştite ale tînărului din Sibiu.

Eleonora se întoarce la dulapul care adăposteşte depozitul inestimabil al unei tinereţi îndepărtate, pe care îmi permite s-o vizitez în tăcerea acestei camere înscrise pentru totdeauna în rîndul celor mai de preţ amintiri ale mele. Prind astfel contur anii de formare şi, în tăcerea de pe strada Dealului, descopăr imaginea unui alt Cioran, laborios şi studios, nu acel Cioran dezinvolt şi fremătător, pe care l-a schiţat el însuşi în operele sale pariziene. Sub ochii mei se succed pagini întregi. Pagini înnegrite de citate, umplute de la un capăt la celălalt, pagini grele, în sensul profund al termenului, pagini ale adolescentului îndrăgostit de cărţi, care nu-l vor mai părăsi niciodată. Citeşte Spengler şi Kierkegaard, Bergson şi Groethuysen, în dezordine, transcrie pasaje lungi, foarte lungi, în limba de origine, nu le traduce, fixează textul aşa cum şi-a lăsat el amprenta asupra tînărului exaltat care era atunci. Îi citeşte pe ruşi, mai ales pe Dostoievski şi pe Berdiaev: de cîte ori nu va reveni la ei mai tîrziu! Pe Berdiaev îl iubea şi, la Paris, mi-a vorbit de el de mai multe ori. Nu ştiam – pînă în această dimineaţă – cînd îl descoperise. Teancul acesta de file pare a fi focarul viitoarelor incendii, al erorilor şi al freneziilor devastatoare, focarul nebuloasei iniţiale care, ulterior, se va cristaliza şi va ajunge să se transforme în constelaţie. Cititorul furios, povesteşte Eleonora, se întîlneşte, în epocă, cu muzicianul care încearcă să devină Cioran. Exersa cu încăpăţînare şi-mi place să mi-l imaginez cîntînd Beethoven dimineaţa, iar seara cufundîndu-se în lectura filozofilor germani, acolo, sub cerul înstelat al Sibiului, „oraş cu stea“, pentru a-l cita pe un prieten, Constantin Chiriac. Cioran va renunţa la dorinţa de a deveni violonist cînd îşi va da seama de limitele sale, dar nevoia de muzică nu-l va părăsi niciodată. Îl înţeleg, în apartamentul Eleonorei, şi-mi aduc aminte de toate momentele de fericire evocate în Caiete – singurele momente –, acelea în care muzica îi aducea o pace pe care cuvintele i-o interziceau.



Eleonora ştie că am sacrificat de mult „întîlnirea“ care, cu o oră înainte, mi se părea inevitabilă şi, fără să mă întrebe cît aş putea să mai stau, deschide albumul de fotografii. Apare întîi figura tatălui, bărbat cu o frumuseţe de ermit iluminat de credinţă – chip emaciat, privire dreaptă, umbrită de melancolie, fotografiat din profil, ca şi cum ar fi acceptat să fie fotografiat, dar fără să vrea să se expună; urmează mama, baroneasă, înnobilată de unguri în secolul al XVIII-lea, femeie puternică, ce se subţiază treptat, devenind mai frumoasă, o femeie care, confruntată cu dificultăţile familiei, va şti să deschidă un mic magazin de covoare, de unde va proveni covorul agăţat pe peretele biroului lui Cioran, în rue de l’Odéon, nr. 21. „Nu putea să se despartă de el. Era lucrul la care ţinea cel mai mult. Nu voia nimic altceva... cu excepţia florilor, pe care dorea mereu să le aibă în preajmă. Cînd am fost să-l vedem la Paris şi ne-a văzut valizele cu cadouri, a spus zîmbind: «Les voilà, les orientaux»“.

În fotografii, urmează calea mamei sale, căci, ca şi în cazul ei, chipul la început bucălat se subţiază, se rafinează, fără să se apropie niciodată de acela al tatălui, cu care seamănă fratele său, Aurel, „cel mai frumos din familie“, cum spunea el. Acesta va face şapte ani de închisoare. „Toţi bărbaţii din familia mea au fost la închisoare“, spune, pe un ton maliţios, Eleonora. „Noica, marele prieten al lui Cioran, a făcut şi el închisoare, dar îmi povestea că asta i-a permis să-şi pună ordine în idei, să-şi aducă aminte tot ce citise, să se pregătească pentru opera pe care o avea de înfăptuit“. Mărturisirea aceasta contrastează cu fotografia pe care o am în faţă, în care îl văd pe tînărul Cioran îmbrăcat după moda vremii, în timp ce Noica îşi afişează, cu panaş, pantalonii bufanţi şi o ţinută extravagantă: pozează în dandy pe colinele Transilvaniei. Urmează alte fotografii, legitimaţii de student, numeroase – se ştie că Cioran şi-a prelungit cu bună ştiinţă studiile, pentru a profita de aceste legitimaţii, păstrate în dosarele aflate în posesia Eleonorei – permise de lectură în marile biblioteci, dar nimic altceva. Nici un document civil, nici un act de identitate, nimic... Apoi, ultima fotografie, cu Simone Boué stînd în picioare alături de o persoană necunoscută, Cioran stă jos, dar nu mai e din lumea aceasta.



Conversaţia noastră îşi urmează liberul curs şi, ca medic, ea se amuză aflînd că, într-o zi, Emil Cioran, punîndu-şi mîna dreaptă pe coperta unei cărţi groase, ca să arate astfel puterea convingerii sale, mi-a zis: „– Este dicţionarul Vidal*, cartea tuturor medicamentelor, cartea cărţilor. Este maestrul meu“. Şi, în clipa aceea, a izbucnit în rîs, în rîsul lui homeric, al cărui ecou îl aud şi astăzi. Dar vorbele sale, întoarse în deriziune în ultimul moment, nu şi-au pierdut totuşi valoarea de confesiune secretă. Sănătatea îl obseda: ceaiurile, regimurile, precauţiile... Cum aş putea uita ziua în care, vrînd să o luăm pe o scurtătură în apropiere de Odéon, şi-a exprimat dorinţa de a o evita în mod expres: „– Nu, hai să o luăm pe bulevard, pentru că pe aici e prea mult curent“. A rîs imediat după aceea... însă asta arăta cît era de atent la cea mai mică precauţie, şi lucrul continuă să mă amuze şi astăzi. Era ceva din acel Schopenhauer din viaţa de zi cu zi la acest Cioran „ipohondru“. Eleonora se bucură ascultînd poveştile despre un Emil pe care ea l-a cunoscut prea puţin. Sau... la distanţă.

Mai tîrziu, cu un aer destul de dezamăgit, povesteşte că n-a fost respectat contractul care consta în acordarea unei burse la doi tineri cercetători avînd drepturile de autor asupra textelor lui Cioran apărute în România. Aceştia ar fi putut să se dedice păstrării acestor teancuri de foi care luminează „anii de formare“ ai lui Cioran.

Astăzi, resemnată, ea se arată sceptică în privinţa altor iniţiative: „– La Răşinari, la Emil, statuia lui are nasul spart şi e lăsată de izbelişte. Aleşii locali l-au preferat pe Goga, poetul născut în satul lor, şi au împiedicat proiectul unei case memoriale. Mi-ar plăcea să mai încerc o dată să-i conving, dacă Laurence m-ar putea ajuta“. O liniştesc spunîndu-i că o să fac pe intermediarul pe lîngă actualul ministru al Culturii. „Spuneţi-i că l-am cunoscut bine pe Noica, era prietenul tatălui său“. Lucrul mă tulbură... ca şi cum mai era nevoie de o asemenea precizare, ca şi cum numele lui Cioran nu ar fi fost de-ajuns... Eleonora ştie că, în România, legea bizantină a „pilei“ rămîne sacrosanctă. O casă memorială, da, dar ar fi şi mai potrivit dacă un mare sculptor ar fi invitat nu să cioplească un bust, ci dimpotrivă, pentru a aşeza în aceste locuri, care, pentru Cioran, „erau paradisul“, o operă capabilă să amintească de trecerea lui pe aici. Şi îi povestesc că Brâncuşi, pentru a-l onora pe Spiru Haret, aşa cum i se ceruse, se gîndeşte nu să ridice o statuie, ci să sape o fîntînă. „Cine va săpa fîntîna lui Cioran lîngă Coasta Boacii?“. „Aveau voie să se joace acolo pînă la ora 5 după-masa, după care tatăl îi aduna ca să le vorbească. A fost marele educator al lui Emil. Da, o fîntînă ar fi o idee bună.“

O părăsesc pe Eleonora şi nu mă pot împiedica să nu trec, o ultimă dată, înainte de a pleca, prin faţa casei lui Cioran, la Sibiu. Şi-mi imaginez căminul protopopului – grad înalt în ierarhia ecleziastică la care ajunsese tatăl lui Cioran – înconjurat de familia lui, mama, copiii, şi aud pentru o clipă sunetul viorii tînărului Cioran, ca şi scîrţîitul peniţei sale de atunci.



––––––––––––––––

* În Franţa, dicţionarul Vidal reuneşte ansamblul rezumatelor privind caracteristicile produsului pentru medicamentele produse în laboratoarele farmaciilor. Medicamentele sînt prezentate în ordine alfabetică. Dicţionarul înregistrează toate medicamentele comercializate în Franţa şi este reînnoit în fiecare an (n. trad.).

Traducere din franceză de

Adina DiniŢOiu

Doina IOANID - Cioran
Cahier de l’Herne, nr. 90 din 2009, coordonat de Laurence Tacou şi Vincent Piednoir, îi este dedicat lui Cioran. Editorul avertizează că apariţia acestui masiv şi consistent dosar Cioran vine din dorinţa de a oferi publicului francez „o perspectivă nouă asupra omului şi a operei sale, fără parti-pris şi fără concesii“. Documentele inedite şi articolele din acest Cahier încearcă să dea seama de „un parcurs uman şi intelectual – în întreaga sa complexitate – al unuia dintre cei mai originali gînditori ai timpului nostru“.

Prima parte a dosarului se deschide cu scrierile politice ale lui Cioran, printre care şi o seamă de articole politice apărute în Vremea, între 1933-1937, care fac apologia spiritului german, a eroismului şi a hitlerismului. Ajuns la Berlin, cu o bursă a Fundaţiei Humboldt, tînărul Cioran este pur şi simplu sedus de fervoarea, de eroismul, de lipsa de măsură, de „pasiunea pentru o barbarie fecundă şi creatoare“, care au făcut din Germania o ţară cu un destin. Tînărul complexat de faptul că aparţine unei culturi mici, marginale, unei ţări fără Istorie, fără destin, este impresionat de efervescenţa generată de mişcarea hitleristă. Nevoia sa personală de extaz, de sublim, precum şi mesianismul său îl fac să treacă repede de la înţelegere la entuziasm. Cioran resimte o atracţie fatală faţă de „cultul iraţionalulul, exaltarea vitalităţii, expansiunea forţelor virile, fără spirit critic, fără rezerve şi fără control“, pe care le vede la hitlerişti. Convingerea sa este că doar o pasiune intensă te poate scăpa de scepticism, doar o„cruciadă împotriva nedreptăţii şi a mizeriei umane“ te salvează de pe „culmile disperării“. Prin prisma acestei admiraţii, România nu mai prezintă interes decît în măsura în care se poate schimba şi deveni „alta“, susţine într-un articol apărut în februarie 1934, ceea ce anunţă Schimbarea la faţă a României, scrisă între 1935-1936. „Mistica Führerului în Germania este perfect justificată“, din perspectiva patetismului, a freneziei, a spiritului profetic, a depăşirii destinului individual. Dezgustat de umanitarism, care este „doar o iluzie politică“, de democraţia lipsită de vlagă, Cioran pledează pentru dictatură, care poate mobiliza spiritul tinerilor, conducîndu-i spre eroism, spre „sensul profund al unei misiuni“. Admiraţia faţă de marşurile hitleriştilor în uniformă îl face să se gîndească la tinerii români „abandonaţi unei dezordini sterile“. România trebuie să aleagă între disperare şi misiune istorică, ea trebuie forţată să se schimbe. Pasiunea legionară o vede ca pe o reacţie faţă de un trecut nefericit, Corneliu Zelea Codreanu fiind, în opinia sa, cel care a încercat să redea onoarea şi orgoliul „unei turme nevertebrate“.

Urmează o serie de articole care aduc lămuriri şi contextualizări istorice. Vincent Piednoir scrie despre Codreanu şi Legiunea Arhanghelului Mihail şi Garda de Fier, încercînd să surprindă elementele esenţiale ale unei perioade isorice tulburi şi dureroase, care a dus la deportări şi masacre. O face cu distanţă şi obiectivitate, încercînd să surprindă mecanismele conceptuale, doctrinare, istorice care au stat la baza instalării dictaturii şi a fenomenului legionar. O perspectivă dintre cele mai interesante aduce textul lui Sylvère Lotringer, profesor de literatură şi filozofie franceză la Universitatea Columbia din New York. „Portretul unui tînăr scriitor în delir hitlerist“ surprinde foarte bine legătura dintre experienţa interioară şi deriva istorică a lui Cioran. Lecturile filozofilor germani, modelele de gîndire pe care şi le-a însuşit, la care se adaugă insomniile, angoasa, accesele depresive, nevoia cumplită de vitalism, toate acestea explică în mare parte cum scriitorul a putut ajunge la „delirul hitlerist“. Comentînd articolele apărute în Vremea, le consideră ca pe un „şantier mental“, ca pe un „laborator sălbatic pentru Schimbarea la faţă a României“. Cioran se inspiră pe larg din filozofia lui Oswald Spengler, care considera că formele istorice sînt transcendente în raport cu omul şi că parcug o curbă descendentă, crepusculară. Entuziasmul şi efervescenţa Germaniei cucerite de hitlerism răspund aşteptărilor tînărului, propriilor sale impulsuri interioare. Lotringer înţelege foarte bine sentimentul dragoste-ură pe care Cioran îl resimte faţă de propria ţară, o pasiune deviată, în fond. „Numai intensitatea unei obsesii putea să înlocuiască un defect de organicitate“. Elogiul lui Codreanu, dezinteresul faţă de viaţa umană vin din adeziunea la frenezia naţională pe care şi-o doreşte Cioran mai presus de orice şi care frizează psihopatologia.



Textul lui Cioran, Mon pays/Ţara mea, descoperit de Simone Boué, soţia sa, în primăvara lui 1994, şi situat la începutul anilor ’50, vorbeşte tocmai despre tirania obsesiei, pe care Cioran o cunoştea în mod intim, mai bine decît oricine altcineva, despre „intoleranţa şi idolatria pe care le implică“. Vorbeşte despre pasiunea disperată şi agresivă din tinereţe faţă de ţara sa. Un text cu adevărat patetic, în care Cioran mărturiseşte că s-a agăţat de propria ţară, că şi-a dorit să creadă în ea, că i-a dorit un viitor. Mărturiseşte cum a ajuns să-şi deteste utopia şi cum ţara lui s-a „sfărîmat sub privirile (sale)“. „Ura pătimaşă şi delirantă“ vine din lipsa obiectului iubirii. Totuşi, îi consideră pe legionari nişte „martiri sanguinari“, iar legionarismul devine un „Port-Royal sălbatic“. După părerea sa, „cel care, între 20 şi 30 de ani, nu subscrie la fanatism, la exaltare şi la demenţă este un imbecil. Nu eşti liberal decît din oboseală, democrat, doar din raţiune“. Însă gustul pentru frenezie, convulsie şi nebunie i-a pierit. Privind în urmă, la tot delirul şi extravaganţele tinereţii, descoperă că vorbeşte despre cu totul altcineva, îi vine greu să creadă că el era „acel străin“. Cioran se uită la sine ca la un nebun furios. Negarea, pasiunea mistuitoare sînt semnele unui „amour renversé“. Într-un text apărut în Nouvel Observateur, în numărul din 28 decembrie 1989-3 ianuarie 1990, „Je souffrais tant d’être Roumain“, Cioran vorbeşte despre dispreţul său faţă de români şi de complexul de inferioritate. Evenimentele din Decembrie ’89 reprezintă o „reînviere tragică a unui popor pe care l-am crezut de mult timp lichidat“.

O altă serie de articole din prima parte a Cahier de l’Herne contextualizează şi nuanţează atitudinea lui Cioran faţă de evrei. Marta Petreu („Problema evreiască în opera românească a lui Cioran“) remarcă atitudinea duală a lui Cioran faţă de evrei, sfîşiat între admiraţie şi invidie, datorate relaţiei speciale cu Dumnezeu, mesianismului, vitalităţii lor. Totuşi, evreii sînt străinii prin excelenţă, duşmanii resurecţiei naţionale. Deşi ideile lui Cioran se înscriu într-o ideologie extremistă, ele sînt diferite de antisemitismul legionar. La 20 de ani de la publicarea Schimbării la faţă a României, în Ispita de a exista, Cioran ajunge să vorbească despre evrei ca despre un popor aparte, un „popor de singuratici“, „emancipat de tirania peisajului“. Naţionalismul din perioada dintre cele două războaie este un fenomen general, la care au aderat mulţi dintre intelectualii români, iar Schimbarea la faţă a României se înscrie în această atmosferă generală. Această punere în context nu-l scuză pe Cioran, dă seama doar de un simptom, „simptomul unei crize grave de constituire şi de funcţionare a României între cele două războaie“. Cioran nu trebuie însă judecat, pentru că la vremea aceea nu era conştient că face o greşeală pe care o va regreta mai tîrziu. Cioran şi-a schimbat mai tîrziu părerea, iar extremiştii de azi nu se pot revendica de la el. Michael Finkenthal („Cioran şi evreii“) consideră că, în ceea ce-l priveşte pe Cioran, ne regăsim întotdeauna pe teritoriul afectivului, nu al logicii. Îi detesta şi-i admira pe evrei, ca şi pe unguri şi pe ruşi. Ajuns în Franţa, exilat, Cioran se va transforma în „compagnon des Juifs“.



O altă secţiune a Cahier de l’Herne cuprinde, pe lîngă texte-reflecţii despre opera de artă, care trebuie să fie o „provocare adresată realului“, despre cuvintele care trebuie supuse, care trebuie să plătească pentru infidelitatea lor, despre mecanismele obsesiei, ca „tiranie fecundă“ (destinul nu este, de altfel, decît „succesiunea obsesiilor noastre“), despre interpretarea viselor, îndoială, regrete, despre nopţile de insomnie, articole despre stilul cioranian. Pentru Sanda Stolojan („Cioran, «l’élagueur invétér黓), rigoarea severă proprie grădinarilor francezi i se poate aplica lui Cioran, care cultivă forma scurtă, fragmentul, aforismul, obsedat fiind de esenţial. Ingrid Astier („Scriitura paradoxului“) vede formele scurte ca spaţii polemice ale unei tensiuni exacerbate.Sînt adunate texte despre receptarea cărţilor lui Cioran, atît în spaţiul francez, cît şi în cel românesc, printre care cronica lui Mihail Sebastian la volumul Cartea amăgirilor, apărută în Rampa, 1936). Sebastian remarcă scriitura excesivă, cu false lamentări, o scriitură exterioară. Cronicarul îi recunoaşte curajul de a scrie astfel, riscînd să se acopere de ridicol. Totuşi, „o dramă nu poate fi niciodată înlocuită de simple exerciţii verbale“. Un contraexemplu este Blecher, cu Întîmplări în irealitatea imediată. Lucian Blaga figurează cu un text demolator, „Farsa originalităţii“ (scris în 1959 şi publicat în Contemporanul în 1962). Disperarea, lacrimile lui Cioran ţin de un „existenţialism de cafenea“, iar filozofia lui Cioran este una mimetică. Regăsim însă şi un text minunat al lui Maurice Nadeau despre „gînditorul crepuscular“. Nadeau vede în Cioran o „fiinţă acoperită de ruşine, de dezgust, care suferă“, dar care, în ciuda nihilismului, continuă să creadă în ceva, de vreme ce scrie şi vorbeşte despre suferinţa sa. Pentru Claude Mauriac, Cioran este „metafizicianul neantului“. Mariana Şora („Diogene sub acoperişurile Parisului“) consideră că avem de-a face cu un autor greu de catalogat, care se numără printre gînditorii solitari, fără sistem. Perfect egal cu sine însuşi, Cioran surprinde „aventurile spiritualităţii într-o manieră rapsodică“, resimte suferinţa de a trăi. Moralistul şi stilistul se întîlnesc în persoana lui Cioran într-un mod fericit. „Probabil că la Cioran, varianta contemporană a conştiinţei nefericite găseşte expresia cea mai limpede“.



Corespondenţa, mărturiile, amintirile şi dialogurile plasate spre finalul dosarului dezvăluie un alt Cioran, atent cu ceilalţi, tandru şi chiar mucalit. Dacă Cioran este o enigmă sau nu, habar n-am. Poate că, aşa cum spunea el însuşi într-un dialog cu Laurence Tacou (1987), îi revine cititorului sarcina de a discerne între ceea ce este „convingere şi joc intelectual“. Te întrebi mereu cît este poză, cît este ceva gîndit şi simţit de-adevăratelea. Te întrebi unde este Cioran, cîte feţe are, fără să poţi răspunde. Te întrebi dacă renegările lui pot sta alături de nostalgia pentru fervoarea nebunească din tinereţe.

Oricum, luminile şi umbrele, nuanţele, echilibrul sînt păstrate în permanenţă în acest dosar, care nici nu cruţă, nici nu înfrumuseţează. Un demers demn de laudă, care mă face iarăşi să mă întreb cînd şi cum va fi posibilă în România o dezbatere fără inflamări, fără veştejiri, dar şi fără scuze şi înduioşări. Un demers istoric şi cultural necesar.

Delatiune contra lui Emil Cioran


http://www.observatorcultural.ro/Delatiune-contra-lui-Emil-Cioran*articleID_2188-articles_details.html
Sub titlul Trecutul de linga noi, revista Lumea magazin publica in
numarul 5/2002 extrase din doua texte aparute in 1972 si 1973 in presa
romaneasca de exil. Personaj principal: Emil Cioran.
Cel dintii text, reprodus dupa Stindardul Nr. 124/iulie 1972, e – de
fapt – un fragment extras de E. Lozovan dintr-un interviu acordat de
Cioran in acelasi an, lui François Bondy si inclus intr-un volum de
convorbiri tocmai aparut la Europaverlag (Viena, München, Zürich).
Intrebat despre simpatia sa din tinerete pentru Garda de Fier, Cioran
raspunde: „Garda de Fier, din care de altfel n-am facut parte, a fost
un fenomen foarte ciudat. Conducatorul ei, Codreanu, era un slav
autentic, mai mult tipul unui hatman ucrainean. Ucigasii gardisti erau
in majoritatea lor macedoneni dezradacinati; de fapt, prin ei se
exprima mahalaua Romaniei. Dupa cum se spune despre cancer ca nu este o
singura boala, ci un complex de boli, asa era si Garda de Fier – un
complex de miscari si mai degraba o secta dementa decit un partid. Se
vorbea acolo (in cadrul ei) mai putin de Desteptare nationala decit
despre splendoarea mortii. Romanii sint in general sceptici, asteapta
putin de la destin.

Asa ca Garda era, in general, dispretuita de intelectuali, dar
psihologic situatia era alta. Exista un fel de alienatie in acest popor
profund fatalist. Iar intelectualii, de care pomeneam si care se
plictiseau si decadeau la sate cu diplomele lor, se indreptau (catre
ea) in mod natural cu bucurie. Garda de Fier aparea pretutindeni ca
doctoria tuturor relelor, a plictisului, ba chiar si a sculamentului“
(!). Titlul articolului lui E. Lozovan in care apare citatul e Pe
culmile descreierarii.
Surpriza vine o data cu cel de-al doilea text, preluat din revista
Carpatii Nr. 16-17/1973, un atac violent impotriva celor spuse in
interviu. Cu aspect de delatiune, articolul, intitulat Emil Cioran isi
reneaga trecutul si semnat redactional („Carpatii“), il „pedepseste“ pe
eseist, reamintindu-i acestuia implicarea pro-gardista de la inceputul
exilului sau parizian: „pentru ca Emil Cioran sa nu creada ca memoria
«fostilor camarazi» a suferit aceeasi sclerozare ca a Domniei sale, ii
vom reaminti numai citeva aspecte concrete din trecutul «Garnizoanei
Paris», in timpul razboiului, cind Domnia sa era unul dintre elementele
de valoare si «de viitor» ale nationalismului romanesc“. „Aspectele
concrete“ sint – numerotate de autori – trei.

Intii, „camarazii“ de la Carpatii evoca organizarea «Garnizoanei Paris»
(„vreo 50 de legionari, studenti si muncitori, s…t sub conducerea ing.
Ion Cristescu“) si ii reamintesc lui Cioran „discutiile politice“ de
atunci: „Nu stiu daca-si mai aduce aminte de discutiilepolitice care
aveau loc foarte adesea la cafeneaua «Mahieu», in gradina «Luxembourg»,
la cantina bisericii, uneori (mai rar) in camera de hotel din Rue
Monsieur le Prince, discutii animate de verva nesfirsita a unui Al.
Mateescu Frincu, de inteligenta vie a unui Lucian Badescu, de
argumentele puternice ale unui Octav Nandris, de stilul ponderat al
unui Ion Cristescu, de entuziasmul unui Petre Circiu si, mai ales,
dirijate de greutatea intelectuala si forta de expunere a unui Emil
Cioran…/ Erau momente de inaltare sufleteasca si de incredere in
viitorul neamului romanesc cind acel Emil Cioran ne vorbea de
personalitatea lui Corneliu Codreanu, de pericolul semit in tara si in
lume, de necesitatea pedepsirii celor ce-au jecmanit neamul romanesc,
de importanta revolutiei legionare in viata politica etc. In acea
vreme, Corneliu Codreanu nu era un individ suta-n suta slav cu chip de
hatman ucrainean, ci exponentul tipic al poporului valah, era omul ce
trebuia sa realizeze «schimbarea la fata» a Romaniei si care, prin
sacrificiul vietii, pecetluia o noua ordine morala. In acea vreme
jidovimea era un pericol mortal pentru om si societate; fratii
macedoneni erau purtatorii sentimentului de justitie; iar intelectualii
legionari, singurele forte vii si constiente in fata dictaturii regale
si-a nelegiuirilor camarilei filo-semite./ Pentru toti cei ce-l
ascultam, Emil Cioran devenise un fel de «guru» respectat, pe care
putini aveau curajul sa-l infrunte pe probleme legionare“.

Al doilea punct al delatiunii evoca momentul aflarii vestii ca Regele
Carol al II-lea fusese obligat sa abdice. In uralele si in „entuziasmul
de nedescris“ al legionarilor «Garnizoanei Paris», tabloul Regelui e
dat jos de pe peretele cantinei bisericii si, „Odata smuls din cui,
acel Emil Cioran l-a dus afara si i-a dat foc el insusi, vociferind
impotriva injidovitului rege, calaul Garzii de Fier, asasinul
Capitanului etc. Irascibilul filozof gasise un mijloc sa-si verse focul
launtric si sa-si marturiseasca «viile sentimente» ce nutrea fata de
Miscarea Legionara triumfatoare“.

In sfirsit, al treilea punct e legat de publicarea unei carti despre
legionari, Codreanu et la Garde de Fer, sub semnatura unui oarecare
Paul Guiraud: „Autorul, nationalist francez, entuziasmat de doctrina
legionara si de personalitatea lui Corneliu Codreanu, a vrut sa dea in
franceza o viziune completa a fenomenului legionar. A cerut deci
Garnizoanei legionare din Paris doua lucruri:/ – o explicatie ampla
asupra diferitelor puncte ce voia sa atinga in cartea lui;/ – o prefata
din partea legionarilor din Paris./ Aceste doua «misiuni» au fost
incredintate celui ce, printre noi, avea talentul, prestanta si
capacitatea de a o face in cele mai perfecte conditii: Emil Cioran./
Astfel, timp de mai multe saptamini, cel ce-si reneaga astazi trecutul
a explicat pe indelete francezului Guiraud misterele, suferintele,
doctrina si sperantele Garzii de Fier, precum si extraordinara aparitie
a lui Corneliu Codreanu in atmosfera politica a secolului XX. Iar ca un
corolar al «nelegaturii» lui cu Miscarea Legionara a scris si prefata
acestei carti, una din cele mai dense si nezdruncinate apologii ale
luptei si sacrificiilor legionare. E drept ca n-a semnat-o, dar a
facut-o in numele «Grupului legionar din Paris»“.
Ramine de cercetat cit e adevar si cit «sfinta minie legionara» in aceste dramatice evocari…

După război, începând chiar cu anul 1945, soarta celor trei mari oameni
de cultură – Cioran, Eliade, Ionescu – se schimbă complet, atât pe
tărâmul carierei profesionale, dar şi pe planul gândirii, primii doi
încercând cu mult folos să îşi ascundă concepţiile naţionaliste si
profasciste din anii din urmă. Capitolul VIII – Perioada de după război
sau drumurile nesigure ale exilului urmăreşte tocmai aceşti primi ani
ai exilului, plecând chiar de la închirierea unei camere la Hôtel de
l’Avenir (Hotelul Viitorului-15 septembrie 1945) de către Emil Cioran
pentru prietenul lui “în suferinţă”, Mircea Eliade, care opreşte şi el
pe pământ francez pentru câţiva ani, venind din Lisabona.
Primii ani sunt săraci şi, într-o oarecare măsură, groaznici pentru
fiecare din ei. Pe când Eliade şi Cioran se tem că războiul abia a
trecut, este încă aproape şi oricând unul sau alţii dintre compatrioţii
lor sau chiar serviciile secrete ale ţărilor aliate pot dezvălui
simpatia lor făţisă pentru nazism (teamă care doar s-a atenuat cu
timpul, nedispărând niciodată), Ionesco se află într-o situaţie la fel
de ingrată: pe de o parte, îl irită starea iniţială de spirit a
exilului românesc, dominată de aceleaşi metehne naţionaliste care l-au
determinat să părăsească ţara, având în componenţa sa inclusiv foşti
legionari de seamă, iar pe de altă parte izolarea sa de mulţi dintre
aceşti, izolare de altfel autoimpusă şi datorită temerii de a fi
exilat, urmare procesului său din România şi condamnării în lipsă la 11
ani de închisoare corecţională.

Eliade şi Cioran sunt primii care sunt remarcaţi pe scena culturală
franceză, cu începuturi timide, dar baze bune pentru succesele
ulterioare. Cioran este salutat în 1949 de Maurice Nadeau ca fiind noul
„profet al vremurilor concentraţionare”, iar Eliade, tot în 1949, în
prefaţa lui Georges Dumézil la Tratatul de istorie a religiilor, este
considerat apostolul unui „nou umanism” şi „un erudit înfocat” (cea
de-a doua afirmaţie fiind de altfel reală, dorinţele lui Eliade de a
deveni un geniu şi un adevărat enciclopedist fiind cunoscute încă din
primele sale articole şi în primii ani de Jurnal).

De altfel, anul 1949 este anul în care cei trei îşi publică primele
opere importante în Franţa: pentru Eliade, în timpul iernii apare
Tratatul de istorie a religiilor, iar primăvara Mitul eternei
reîntoarceri; pentru Cioran, apare Tratatul de descompunere (toamna);
în sfârşit, premiera piesei de teatru a lui Ionesco, Cântăreaţa cheală,
are loc în decembrie 1949 la teatrul Noctambules.
Ulterior, prin acţiuni concentrate de recunoaştere academică, prin
relaţii personale sau profesionale dezvoltate desăvârşit, începând din
anul 1950, Eliade se bucură de un restigiu crescând. Recomandat de
Henry Corbin, obţine în 1951 o bursă în America de trei ani la
Bollingen Foundation. Va ţine cursuri şi conferinţe în anii următori la
diferite universităţi europene, cum ar fi în Italia şi Germania. După
ce catedra de istorie a religiilor a Universităţii de la Chicago devine
vacantă, Eliade devine visiting teacher şi apoi profesor titular
începând cu ianuarie 1957. Este momentul în care cariera sa
internaţională ia cu adevărat avânt şi singurul lucru pe care trebuie
de acum să îl realizeze este menţinerea în vârf, fără problemele legate
de ideologiile anterioare.
Alexandra Laignel-Lavastine porneşte apoi în Capitolul IX – Memoria şi
uitarea: trecutul în opere – pe o pantă periculoasă, destul de greu
accesibilă şi înţeleasă, o pantă care poate nu ar trebuie să existe
într-o lucrare cu vădit caracter documentar: aceea de căutării cu orice
preţ în operele culturale postbelice ale lui Cioran şi Eliade,
îndeosebi, a urmelor de legionarism, de naţionalism sau de încercare de
demitizare a acestora, inducând părerea că autorii, prin inversia
concepţiilor, iremediabil le-ar fi sprijinit.

Deşi unele afirmaţii ale lor postbelice, scoase probabil din context,
ne-ar determina să credem că şi-au menţinut ideile greşite din perioada
interbelică, totuşi acestea nu predomină, poate şi pentru că aceasta ar
fi generat un pericol nedorit. Eliade, încă din 1949, atribuie „celor
pe care de acum înainte preferă să-i numească poporul ebraic şi nu
evreii, acel act decisiv şi dezastruos care înseamnă pentru el
inventarea Istoriei, motiv reluat până la moartea sa în
cvasitotalitatea cărţilor sale”.

În acelaşi timp, Cioran se îndepărtează de la tezele sale din tinereţe,
chiar dacă tardiv şi nu se ştie cât este adevăr şi cât este
mistificare, trecând din tabăra antisemitismului în cea a unui
partizanat bine conturat. El se identifică cu destinul evreiesc,
sinonim pentru el cu „nefericirea”, cu precădere în Caietele sale, unde
se defineşte chiar ca fiind un „evreu din punct de vedere metafizic”.
Şi alte citate sunt edificatoare pentru reorientarea ideologică pe care
o găsim în operele lui Cioran: „Cât de bine îi înţeleg pe evrei! Să
trăieşti mereu în marginea Statului! Drama lor este şi a mea” sau „Mi-a
lipsit o condiţie esenţială ca să mă realizez din plin: să fiu evreu”.
În contrast cu acuzaţiile aduse evreilor în perioada interbelică,
asemenea afirmaţii par incredibile şi par a veni din gura altui om.

Însă nu uită să se dezvinovăţească pentru comportamentul său din
vremuri diferite, sugerând că a fost întotdeauna un admirator al
evreilor, singura greşeală pe care a făcut-o fiind şi aprecierea
concomitentă pentru poporul german, într-o perioadă tulbure a istoriei
mondiale: „Cele două popoare pe care le-am admirat cel mai mult:
germanii şi evreii. Această dublă admiraţie care, de la Hitler încoace,
este incompatibilă, m-a pus în situaţii cel puţin delicate şi a
suscitat în viaţa mea conflicte de care aş fi putut să mă lipsesc”.

Spre deosebire de cei doi, Ionesco se implică în curând pe tărâmul
politic, chiar dacă nu pe o poziţie ideologică de vârf, ci
alăturându-se unor mişcări temporare şi în organizaţii
neguvernamentale. Poziţiile sale vor fi consecvente timp de trei
decenii, de la discuţii asupra Primăverii de la Praga, asupra Chinei
sau războiului din Afganistan până la solicitarea liberului drept la
emigrare a evreilor sovietici sau la respectarea drepturilor omului.
Intră şi desfăşoară acţiuni importante în organizaţii ca Amnesty
International, Comitetul intelectualilor pentru o Europă a libertăţilor
(CIEL) sau Asociaţia internaţională pentru libertatea culturii. Ionesco
este cel care se pronunţă ferm împotriva comunismului şi în apărarea
disidenţilor din Europa de Est, lucru pe care Eliade şi Cioran nu îl
fac decât în foarte rare ocazii.

Astfel, Eliade va fi numit în 1981 preşedinte al comitetului
româno-american pentru eliberarea părintelui Calciu, un fost legionar
devenit preot ortodox, condamnat pentru că a pus în primejdie
„securitatea Statului”. La fel, Cioran îşi va pune semnătura târziu, în
1989, pe o petiţie lansată de Liga pentru apărarea drepturilor omului
în favoarea lui Mircea Dinescu, Dan Deşliu şi Gabriel Andreescu,
condamnaţi la domiciliu forţat pentru că publicaseră în Occident texte
critice la adresa regimului ceauşist.
Ultimul capitol X – Arta camuflajului: strategiile sociale – ne
dezvăluie lupta celor doi intelectuali cu simpatii legionare din
perioada interbelică să ascundă acest lucru în anii 70-90, când arhvele
începuseră să se deschidă şi tot mai multe persoane încercau să
rememoreze sau să se documenteze asupra anilor premărgători celui de-al
doilea război mondial şi asupra cauzelor care au condus la acesta. Sunt
anii în care Cioran dovedeşte o prudenţă abilă asupra trecutului său,
în vreme ce Eliade se înconjoară de mulţi prieteni evrei, care pot fi
în acelaşi timp şi alibi, dar si un atu în favoarea visului său suprem
– câştigarea unui premiu Nobel (vis nerealizat însă).

Un exemplu privind repercursiunile atitudinii lor interbelice şi
recepţia peste ani a acesteia este 1973. Acelaşi an este pentru Ionesco
pozitiv (primeşte prestigiosul premiu al Ierusalimului), în vreme ce
pentru Eliade şi Cioran se dovedeşte a fi pragul dezastrului. Astfel,
pe lângă anularea în ultimul moment a vizitei lui Eliade la Ierusalim,
din primăvară, Gershom Scholem este acuzat direct în Toladot pentru că
a colaborat, în 1969, la un volum omagial consacrat lui Eliade în
Statele Unite ale Americii, deşi i se adusese la cunoştinţă simpatiile
politice din perioada interbelică, dar a preferat să creadă că e vorba
doar de o simplă eroare de tinereţe.
După cum am precizat şi anterior, tarele ideologice ale lui Cioran şi
Eliade, dar şi ale altor oameni de cultură care nu fac obiectul acestei
cărţi, ar trebui privite obiectiv, strict făcându-se referire la
personalitatea în cauză, fără a încerca să stropim cu noroi şi opera
ştiinţifică sau literară, atunci când aceasta nu adoptă un vădit
caracter ideologic sau politic. Tocmai prin această încercare de a găsi
amănunte sau mici detalii, care de altfel nu pot fi sprijinite cu
convingere, cartea intră într-un con de umbră, unde după părerea
noastră nu trebuia să ajungă.

Normal că dorinţa publicării acestui gen de cărţi ar trebui să fie una
dezinteresată, pentru că greşelile trecutului, mai ales cele aflate
postum, nu mai pot fi răscumpărate, nici măcar recunoscute (poate şi
una dintre marile erori ale acestor oameni a fost faptul că niciodată
nu şi-au asumat trecutul). Dar cu atât mai mult, ca în orice altă
problemă istorică, avem nevoie de a afla adevărul cât mai exact, prin
documente şi, dacă se poate, din memoria (de multe ori, obiectivă) a
celor care au trăit acea epocă. Departe de noi de a pleca la un proces
al operei ştiinţifice, literare sau artistice a marilor oameni de
cultură pe care i-a avut România. Ne-am dorit şi am aflat din cartea
Alexandrei Laignel-Lavastine multe din greşelile lor pentru care i-am
analizat obiectiv, din prisma epocii pe care au trăit-o, din prisma
oamenilor care i-au influenţat sau doar i-au întâlnit, din prisma
ţărilor pe care le-au vizitat sau în care s-au retras după război. În
mod cert, Eliade şi Cioran au fost legionari, antisemiţi şi
profascişti, ceea ce nu înseamnă că negăm opera lor de largă circulaţie
şi valoarea lor de ansamblu pentru cultura română.

În rândul intelectualităţii de marcă din România, există deja curente
opuse care, pe de o parte, neagă total ideea legionarismului de
tinereţe a lui Cioran şi Eliade, iar, pe de altă parte, sunt gata să
recunoască ideile acestora din perioada interbelică, cu sprijinul
noilor documente apărute în anii 2000, poziţie în care ne aflăm şi noi.
De aceea, nu suntem de acord cu afirmaţia tranşantă a autoarei că „în
România (...) orice întrebare cu privire la moştenirea lor spirituală
care înglobează în ea o dimensiune politică (...) a fost percepută de
majoritatea intelectualilor ca o ofensă morală, ba chiar ca un adevărat
complot ce urmăreşte să excludă ţara din rândul naţiunilor civilizate”.
Suntem pregătiţi să recunoaştem angajamentul durabil şi profund al lui
Mircea Eliade şi Emil Cioran la doctrina Gărzii de fier şi la unele
idei ale fascismului european din perioada interbelică, la fel cum
suntem pregătiţi să recunoaştem contribuţia lor majoră la cultura
română şi la deschiderea acesteia, prin intermediul lor, în plan
internaţional.

Uitarea fascismului - Cioran, Eliade, Ionesco (II) 1934 - 1945Un spirit enciclopedic, deja o persoana interesată de orice domeniu,
dar cu precădere de istoria religiilor şi de aspectele primordiale ale
acesteia, Mircea Eliade este preocupat de dimensiunea mistică şi
religioasă a ideologiei legionare pe care aceasta o practică încă de la
început. Acest lucru îl diferenţiază de Cioran, pentru că „în această
sinteză dintre autohtonism şi spiritualitatea ortodoxă, Eliade vede
împlinindu-se făgăduinţa unui mesianism românesc specific” (capitolul
IV – Un istoric în slujba revoluţiei naţionale: Mircea Eliade). El va
pleda în toată perioada interbelică în favoarea unei revoluţii
spiritual-creştine, într-un sacrificiu suprem al unei generaţii care
pare împrumutat din religia geto-dacă şi sacrificial pentru zeul
Zalmoxis, temă, de altfel, folosită şi explicată pe întelesul tuturor
în cartea sa De la Zalmoxis la Genghis-Han.

Pentru prietenii săi vechi, unii evrei, unii neatraşi de cauza
legionară sau cea naţionalist-socialistă, trecerea sa totală în slujba
Gărzii de fier este de mirare şi de natură a-i atrage despărţiri,
antipatii sau chiar duşmănii. Prietenul său cel mai bun este Mihail
Sebastian, a cărui origine evreiască începe să îl transforme, fără să
şi-o dorească, într-un paria al societăţii româneşti, chiar dacă,
scrisese şi el, la începutul anilor ’30, articole de susţinere a
mişcării lui Nae Ionescu. Cu toate acestea, îl vede pe Mircea Eliade
total schimbat, deşi îşi doreşte din tot sufletul să păstreze prietenia
lor şi să îi schimbe concepţiile. Astfel, în Jurnalul lui, publicat de
curând şi în România, găsim cuvinte ca acestea: „Mircea este un om de
dreapta, până la ultimele consecinţe. În Abisinia, a fost cu Italia. În
Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu. Face numai eforturi – cât
de penibile? – pentru a ascunde acest lucru, cel puţin faţă de mine.
[...] Îl voi pierde pe Mircea pentru atâta lucru? Simt între noi tăceri
jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care fugim,
fiindcă le simţim probabil fiecare. Şi acumulez mereu deziluzii – în
care prezenţa lui la Vremea antisemită nu e cea mai mică”.

Eforturi de a ascunde propria activitate celor din jur care devin şi
mai grele, şi mai eficace, şi mai folosite în perioada postbelică, în
care s-a dorit ascunderea simpatiilor pronaziste şi a aderării
legionare în Occident, de natură să îl facă şi pe un paria, aşa cum
fusese Sebastian pentru originea sa etnică în România anilor 1940.
Autoarea enumeră un număr important de astfel de articole din presa
vremii, pe care le-a studiat în arhivele deschise cercetătorilor după
1989, publicate în special în Vremea şi Buna Vestire. La acestea se
adaugă şi implicarea lui Eliade în campania electorală din 1937 şi
arestarea sa din 1938, fiind închis lagărul de la Miercurea Ciuc. Din
toate aceste informaţii cumulate, rezultă fără echivoc faptul că Eliade
a fost un simpatizant de renume al Gărzii de fier, deşi el scrie într-o
scrisoare din 25 iunie 1972 adresată colegului şi prietenului său
Gershom Scholem, că „nu-mi amintesc să fi scris o singură pagină de
doctrină sau de propagandă legionară”.

După arestarea sa, Eliade realizează că există un climat defavorabil
mişcării legionare şi propriillor concepţii şi îşi pregăteşte plecarea
definitivă în străinătate. De altfel, în toată perioada interbelică, el
scrie în diferite articole sau în jurnalul pe care îl ţinea că se
consideră superior întregii generaţii, un geniu, care nu se poate
realiza pe deplin decât în străinătate, dorind să devină o somitate pe
plan internaţional.

În privinţa concepţiilor sale antisemite, s-a depărtat de punctul de
vedere raţional al lui Cioran şi a construit un antisemitism
instituţional, fiind adeptul instituirii unei legislaţii tipice, care
să îi priveze pe evrei de drepturile politice şi constituţionale, de
cetăţenia română şi drepturile ce le fuseseră conferite prin
Constituţia din 1923. Din acest punct de vedere, se diferenţiază
întrucâtva de retorica violentă şi brutală a Gărzii de fier, preferând
doar impunerea în legislaţie a unui numerus clausus, asemănător cu cea
impusă în Ungaria încă din 1920. Dar asta nu înseamnă că, în unele
momente, îl laudă chiar şi pe Hitler, care „s-a mulţumit cu lagărele de
concentrare” (Vremea, 7 februarie 1937).

Laignel-Lavastine concluzionează: „Dacă gândirea lui Cioran în anii
1930 se arată a fi foarte apropiată de cea a
revoluţionar-conservatorilor germani, colorată fiind totuşi cu
puternice accente naţional-bolşevice, Eliade în schimb apare ca un
reprezentant tipic, din estul Europei, al acelui „fascism spiritualist”
magistral analizat de istoricul Zeev Sternhell în cazul Franţei”.

În acelaşi timp, anii interbelici au fost chinuitori pentru Eugène
Ionesco, după cum se specifică pe larg in capitolul V – Eugène Ionesco
faţă cu rinocerii –, prins în menghina politicii profasciste dusă de
prietenii şi colegii săi de generaţie. El, de altfel, va considera în
scrierile sale de după război că fascismul care s-a dezvoltat în
întreaga lume a fost în cea mai mare parte o creaţie a intelectualilor,
exemplul român, pe care l-a trăit, fiind elocvent: „L-au construit
intelectualii, laboratoarele de idei, universităţile, Bisericile,
liceele, şi nu industriaşii sau bancherii, sau declasaţii, şomerii,
ţăranii, masele populare”. Una dintre cele mai importante piese de
teatru ale sale, Rinocerii, şi-a găsit inspiraţia în „ideologi şi de
semi-intelectuali. Aceţia erau nişte rinoceri”.

Ionesco este persoana care, deşi făcea parte din anturajul Generaţiei
Criterion, refuză colaborarea ideologică pentru politica extremistă,
printr-o rezistenţă exemplar-intelectuală, nedebarcând în niciun moment
pe tărâmul abstract al politicii. El critică cu orice prilej exuberanţa
naţionalismului, prin exemple concrete, din realitatea imediată,
trecând de la omul abstract al Gărzii de fier la omul muritor,
individul în sine, lucru reliefat cel mai bine cea mai importantă carte
din perioada românească, culegerea de eseuri „Nu”.

Antipatia sa pentru naţionalism, legionarism sau fascism nu l-a
transformat însă şi simpatizant al comunismului, ci, apropiindu-se în
acest sens de Mihail Sebastian, este unui dintre intelectualii din
Europa de Est care au rezistat tentaţiilor ambelor politice extremiste
ale anilor 1930. Una dintre trăsăturile acestora era accentuarea
românismului, purtător al unui trecut glorios şi al unui viitor
asemenea, capabil prin sine să genereze talent si succes. Ionesco
subliniază sterilitatea unui astfel de discuţii despre propriul sine,
fiind uluit de felul cum prietenii săi ţin la specificul lor de români,
mai mult decât la calitatea lor de scriitori, de filosofi sau de
individualităţi în sine, nereferindu-se la renunţarea la
naţionalitatea, ci la dorinţa de a depăşi trecutul şi de a îndrepta
erorile acestuia: „A depăşi nu înseamna deloc a renunţa – ci a
cuprinde, a stăpâni. A fi numai autohton, numai naţional înseamna a
pune, într-adevăr, deasupra hainelor cămaşa. Fiindcă ţinem aşa de mult
să ne afişăm cămăşile şi autohtonismul – haina nemţească a ajuns mai
aproape de noi, de piele, de cămaşa românească.”

În aproape toată perioada interbelică, există un conflict deschis între
Cioran şi Ionesco, în vreme ce relaţia dintre Eliade şi Ionesco este
una normală, deşi de prietenie adevărată nu poate fi vorba. Deşi Cioran
şi Ionesco locuiesc, începând cu 1937, în acelaşi arondisment din
Paris, legătura nu se formează sau, mai bine spus, nu există. Ionesco
nu uită că Cioran mărturisise cânva despre cartea lui Nu că „după ce am
citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m-a prăbuşit într-un closet
de ţară” şi, din acel moment, l-a botezat „filozoful Ciorap” şi a
încercat să îl contracareze, să îl discrediteze, cu toate că, potrivit
spuselor soţiei sale, nu-i putea refuza totuţi orce stimă. Diferenţa
dintre ei şi-a găsit sursa nu numai pe tărâm filosofic sau jurnalistic,
dar mai ales pe zona politicului, Cioran fiind considerat adept notoriu
al mişcării naţionaliste (ca sa nu spunem, extremiste), iar Ionesco un
sprijinitor al mişcărilor moderate de stânga.

Trecând de perioada interbelică, ajungem în anii celui de-al doilea
război mondial, unde, paradoxal, cei trei mari autori români au avut
atitudini şi mişcări asemănătoare, toţi trei fiind, pentru diferite
intervale, trimişi diplomatici ai guvernelor române în ţări
occidentale, fie că vorbim de Anglia şi Portugalia, în cazul lui
Eliade, fie că vorbim de Guvernul francez de la Vichy, în cazul lui
Cioran şi apoi Ionesco (capitolele VI – Războiul lui Eliade împotriva
„anglo-bolşevicilor” şi capitolul VII – Cioran şi Ionesco,
Bucureşti-Vichy-Paris).

În privinţa lui Eliade, anii au fost grei chiar dacă era un oficial al
statului român, în special în Marea Britanie, unde serviciile secrete
l-au urmărit din prima zi, fiind considerat în unele cercuri chiar
spion al naziştilor în Imperiu, avându-se în vedere inclinaţiile sale
spre extrema dreaptă din România. Sub acest aspect, Eliade se
orientează spre o nouă poziţie în concepţiile sale asupra evreilor,
respectiv spre ignorare şi tăcere, spre transfigurare şi transformare
într-o entitate complet abstractă. După cum notează şi autoarea, evreul
dispare din scrierile sale în această perioadă prin patru modalităţi
distincte şi complementare: prima dintre acestea este ocultarea,
nediscutând în niciun moment despre pogromul de la Iaşi sau deportările
spre Transnistria din 1942. A doua modalitate este stereotipul sau
clişeul, evreul fiind descris ca fiind revoluţionar şi dominator. În al
treilea rând, este folosită în privinţa evreilor noţiunea de
„catastrofă cosmică”, concepţie asemănătoare cu cea a lui Carl
Schimitt, care îi considera pe aceştia ca fiin acceleratori ai
Apocalipsei. Ultima modalitate este cea a inversiunii rolurilor,
considerându-se o victimă în locul acuzatorului de până atunci.

Perioada franceză este descrisă extraordinar de către un oponent al
regimurilor extremiste, dar şi un adversar al guvernului român, ajuns
(printr-un concurs de împrejurări insuficient cunoscut) secretar
cultural la Vichy: „Sunt ca un evadat care fuge îmbrăcat în uniforma
paznicului”. Este vorba de Eugene Ionesco, care ajunge în vara anului
1942 în Franţa, la Lyon şi deţine acolo în perioada 1942-1944 funcţiile
de ataşat de presă, secretar cultural şi secretar principal. Chiar dacă
apariţia sa într-un asemenea post este controversată şi naşte
întrebări, totuşi Ionesco încearcă să îşi canalizeze toată atenţia
asupra unor cauze culturale, promovând apariţia şi traducerea unor
autori români în Franţa, întreţine relaţii cu ziariştii francezi şi
redactează primele sale articole din presa locală. Scrie rapoarte de
activitate culturale periodice din care reiese dorinţa sa de a ajuta
afirmarea propriei ţări-România, dar şi de a-şi păstra slujba care l-a
adus aici. De aceea, nu va fi ferm împotriva orânduirii care l-a trimis
în străinătate, dar nu va ezita să amendeze părerile lui Eliade sau
Noica şi concepţiile lor mistice şi antioccidentale: „Ai impresia
citind pe Blaga, Eliade etc., că va fi totul totdeauna aşa la noi: o
voinţă dârză de a se despărţi de universal, o duşmănie neîmpăcată faţă
de Occident (dar şi faţă de Orient), o nouă mitologie balcanică. Atât.
O provincie, o neaderare la marile unităţi. Cultura francezilor e la
noi atât de superficială!?”

În acelaşi timp, Cioran, şi el diplomat de scurtă durată la Vichy,
caută să îşi cureţe imaginea pătată de antisemitism şi legionarism şi,
ca argument postbelic, este folosită îndeosebi încercarea sa de salvare
a lui Benjamin Fondane din lagărul de la Drancy, din păcate eşuată. O
dramă din care acesta din urmă nu scapă, fiind ucis la Birkenau la 3
octombrie 1944, care produce efecte asupra conştiinţei lui Cioran,
fiind cunoscută afecţiunea dintre cei doi, care a continuat să îi
păstreze amicului său o amintire eternă: „Un spirit cât se poate de
seducător. Destinul acestui splendid om mă obsedează. Nu a făcut nimic
ca să scape de dezastru, care îl atrăgea în chip misterios”. Este o
primă dovadă că Cioran vrea să fie recunoscut în Franţa, lasând în urmă
trecutul politic, plin de tare ideologice, mai ales din punctul de
vedere al occidentalilor.

Trei carti de Cioran

Poeta Marta Petreu, in ultimul
numar din revista Apostrof, ne atrage atentia asupra unui fapt care ar
trebui sa ne bucure. In acest moment in vitrina celor mai importante
librarii pariziene troneaza trei volume de Cioran, toate aparute la
prestigioasa editura l’Herne. Este vorba de un urias Cahier Cioran de
544 de pagini, apoi volumul Transfiguration de la Roumanie de 344 de
pagini, precum si volumasul De la France, 96 de pagini. Citam in
continuare din ce scrie poeta: "Initiat inca la sfarsitul anilor ’90 de
catre fostul director al editurii l’Herne, Constantin Tacou, Caietul
Cioran a fost dus acum la bun sfarsit sub coordonarea lui Laurence
Tacou si Vincent Piednoir. Caietul cuprinde multe texte de-ale lui
Cioran, adica eseuri, scrisori si interviuri (unele cunoscute in
Romania, dar pana acum nu si in Franta, altele inedite pentru toata
lumea). Avand peste 50 de colaboratori, volumul
reprezinta o invazie culturala masiva a autorilor romani in Franta.
Totdeauna am crezut ca numai un bun roman romanesc ar putea sa traga
dupa el afara, adica in strainatate, alte texte romanesti... Ma bucur
sa constat ca m-am inselat. In acest moment Cioran insusi trage dupa el
afara cativa compatrioti..." Iata cateva nume: stefan Baciu, George
Banu, Lucian Blaga, Matei Cazacu, Mircea Eliade, Michael Finkenthal,
Norman Manea, Liliana Nicorescu, Constantin Noica, Marta Petreu, Mihail
Sebastian, Mariana sora, Sanda Stolojan...

Bolile lui Cioran si filosofia (Adrian G. Romila)
Adversar al gandirii sistematice, aforist umoral si sceptic intratabil, Cioran a spus tot atat de multe pe cat a lasat nespuse. Asa se explica si multimea de carti "despre Cioran", adunate ca sa umple uriasa tacere de pe marginea textelor sale, fie ele carti "fundamentale", caiete intime sau scrisori.

Acest ultim liric bantuit de negatii al Europei s-ar mira, desigur, daca ar vedea cata cerneala a curs in incercarea de a-i recupera hermeneutic "ideile". Paradoxal, prolifica literatura despre Cioran nu a stins fascinatia pentru ganditorul rasinarean si nici nu i-a epuizat posteritatea. Autorul Silogismelor amaraciunii e inca in voga, la noi si aiurea, chiar daca, adesea, aventurile si umbrele biografice au fost mai pregnante decat cartile sale.

Specialista in devoalari ale interbelicului romanesc, Marta Petreu a gasit si de aceasta data o excelenta ocazie de eseu: relevanta filosofica a ipohondriei cioraniene. Ea confirma prolificitatea subiectului, de care vorbeam mai sus. Despre bolile filosofilor. Cioran (Biblioteca Apostrof, 2008) investigheaza referintele la variatele suferinte fizice din textele lui Cioran, trecand prin corespondenta, prin Caiete, prin interviuri si, desigur, prin cartile autorului. Multimea acestor referinte e, intr-adevar, in masura sa justifice o asemenea analiza si sa construiasca o teza: ca, pentru Cioran, boala a fost un ferment creator, un stimulent ideatic si, in credinta sa intima, o conditie a finitudinii umane. "Nostalgia ne-nasterii si neajunsul de a se fi nascut", spune Marta Petreu, "precum si acuzatia ca lumea este produsul unui demiurg rau vin, in cazul sau, din aceasta boala fara leac: din muritudinea fiintei umane, din insuportabilul presentiment al muririi. E un scandal, este scandalul insusi, ce-l face pe Cioran sa planga".

Dar pana la aceasta concluzie, autoarea demonstreaza relevant cum a devenit Cioran une malade de vocatie, cum a acumulat "o cariera de suferind" si "o identitate de bolnav", prin care si-a scuzat, de multe ori, inactivitatea. Inceputul e plasat chiar in adolescenta (copilaria i-ar fi fost, insusi o marturiseste, destul de sanatoasa si de robusta), cand insomnia si reumatismul i-au bantuit trupul, debutandu-i subrezirea. Dar de unde furnicaturile in picioare, nervii, melancolia, infectile respiratorii, solarofobia, hipertensiunea arteriala si celelalte? Povara genetica, spune filosoful, care "s-a recunoscut si s-a revendicat (...) drept fiul mamei sale". De la 16 ani, afirma autoarea clujeana, avem indicii ale diverselor boli si ale diverselor cure de insanatosire prin care a trecut Cioran. Iar bolile au trezit in el o mutatie pe care Marta Petreu o numeste "psihica" (Cioran insusi ar fi numit-o "metafizica"), adica valoarea filosofica a suferintei, "functia ei de principium individuationis". Decupajele din textele cioraniene sunt mai mult decat convingatoare, in acest sens, incepand chiar de la debutul cu Pe culmile disperarii si cu scrisorile din perioada studentiei. Suferinta l-a trezit pe Cioran din somnul organic si din inconstienta varstei, procopsindu-l cu o luciditate taioasa si trimitandu-l direct in bratele scrisului filosofic. Era vorba de un scris care nu avea nimic cu sistemul, cu megaconstructiile ideatice abstracte, impersonale, in stare sa explice totul, ci de un scris "cu sange", organic, legat strans de experienta tragica a existentei. Era vorba de practicarea unei sinceritati extrase din durere, conchide Marta Petreu. "Caracterul monoton si repetitiv al operei sale se explica prin faptul ca s-a nascut din experienta personala a corpului dureros al lui Cioran insusi: o experienta in niciun caz nelimitata, ci supusa unor mecanisme fiziologice, cvasiinvariabile si in boala. Iar aerul paradoxal al multor fragmente cioraniene provine din aceea ca, desi autorul si-a concentrat expresia, dand numai concluziile descoperirilor sale, el nu si-a cenzurat sinceritatea". Arta poetica a lui Cioran a fost "somatopsihica", si pentru asta e suficienta lectura paralela a scrisorilor catre Bucur Tincu, de pilda, si a cartii de debut.

Decantarea scepticismului si uriasului orgoliu al singuratatii cioraniene cunoaste totusi un proces evolutiv. Mai intai, crede Marta Petreu, in singuratatea insomniei si a suferintei sacaitoare, eul ia locul lumii, hipertrofiindu-se. Apoi, existenta se videaza de sens, la fel ca si lumea si istoria. Insasi aparitia omului ca fiinta spirituala e un derivat al bolii. Arta, filosofia, toate produsele spiritului isi au radacina in suferinte fizice, nerecunoscute, mascate. Fondul originar al existentei poate fi atins prin intensitatea unor dureri fizice. Orice experienta subiectiva dusa pana la capat prilejuieste un contact cu absolutul, un extaz metafizic sau religios. Autoarea cartii vede aici o atitudine orfica: "Asa cum Orfeu nu s-a putut stapani si s-a uitat inapoi, acestia nu se pot desparti de boala lor fara sa se uite in urma". Tot ce a creat Cioran e, prin urmare, o adancire a anomaliei spiritului, asa cum tot ce au creat "ceilalti", marii autori, constituie o extindere aberanta a pacatului originar prin care spiritul s-a nascut intr-un corp suferind. De aici nu mai e decat un pas pana la justificarea patologica a anticrestinismului cioranian. Pornind de la o marturie din Caiete, cum ca ar fi suferit o criza insomniaca in copilarie, in urma unei fraze blasfemiatoare citite de mama sa, Marta Petreu deriva furia de Trickster a lui Cioran din necredinta parintilor (in ciuda faptului ca tatal era preot). Dar nu e singura explicatie posibila. La ea se adauga si un fel de razbunare pe un Dumnezeu care se refuza unei experiente consecutive. Avem, astfel, in Cioran "un credincios refulat" care incearca sa recupereze ceea ce, de fapt, nu a avut niciodata pe de-a-ntregul. "Dupa teribilele (si teribilistele) experiente mistice din tinerete", afirma Marta Petreu, "simpla lor rarire, simplul fapt ca nu a putut continua la aceeasi intensitate, l-a umplut de ranchiuna, de furie contra transcendentului care nu i se mai revela sau, mai simplu spus, contra lui Dumnezeu. (...) La Cioran, prabusirea din starea intensa descrisa in volumul de debut s-a tradus in invective la adresa lui Dumnezeu care-l refuza. Opera lui poate fi citita ca dezlantuirea unui mistic refuzat" (s.a.). Inclusiv optiunile sale politico-religioase de dupa 1933, care au generat furibundele propozitii din Schimbarea la fata a Romaniei si din Lacrimi si sfinti, au constituit tot o incercare de a-si oferi un substitut al frustrarii mistice. Cioran a fost, prin aceasta, un anticrestin, un necredincios, dar nu un nereligios. Sensibilitatea sa mistica a ramas nealterata, cu toate acumularile negative impotriva Dumnezeului crestin al tatalui sau. Un crestin ratat, cu alte cuvinte, asa apare Cioran, unul al carui organ pentru divinitate s-a reconvertit intr-unul pentru neant.

Suferintele fizice au fost totusi, pentru Cioran, o a doua ruptura existentiala. Primul hiatus ontologic l-a creat indepartarea de spatiul paradiziac al copilariei, incepand cu momentul plecarii din Rasinari. Tot o boala, sustine Marta Petreu, o boala care, ca si cea fizica, a dus la aparitia constiintei timpului si a mortii. Cele doua boli s-au conjugat intr-un suflet bantuit de ipohondrii organice si spirituale, pentru care scrisul a devenit, ulterior, singura salvare cu rezultate imediate, desi de scurta durata. "In propria sa biografie, paradisul este de regasit, ca timp in copilarie, iar ca loc in Rasinari. La 10 ani, cand tatal sau l-a pus in sareta si l-a dus la scoala la Sibiu, copilul Cioran a simtit prima, dar iremediabila, fisura. La 16-17 ani, cand s-a imbolnavit si a inceput sa-si simta organele, a trait a doua ruptura (...), pentru ca a pierdut si ultimele resturi de naivitate, adica de traire directa si naturala a vietii". Obligat de corp sa-l constientizeze si frustrat prin insomnie de "pierderea temporara in inconstientul maternal al somnului", legatura lui Cioran cu existenta proprie a fost rupta definitiv. El s-a simtit un exilat intr-o lume pe care nu a dorit-o si nu a iubit-o niciodata, un strain expulzat pentru totdeauna din paradisul prenatal. Tanguirea lui s-a manifestat spiritual prin biciuirea continua a valorilor gata consacrate, iar fizic prin nenumarate sfaturi curative, adresate tuturor celor la care suspecta o cat de mica patologie asemanatoare cu a sa.

Ultimele capitole ale cartii Martei Petreu sunt dedicate comportamentului lui Cioran in preajma si dupa instalarea bolii finale. Socantul latrat scos in cautarea propriului mormant, in cimitirul Montparnasse (marturie a Sandei Stolojan), regresiunea in inconstienta, pe patul de spital, zambetul copilaresc si politetea necontrolata reveleaza o stranie latura angelica a personajului, pe cat de contrarianta pentru un sceptic cu luciditatea lui, pe atat de specifica unui exilat din lume. Moartea, in sfarsit, ii confirma o banuiala mai veche: ea incununeaza boala fara leac a omului. A omului si, as zice, intrand in logica eseului Martei Petreu, a filosofului de totdeauna.

Manuscrisele lui Cioran valorează peste un milion de euro

Valoarea manuscriselor filosofului român Emil Cioran se ridică la peste un milion de euro, informează ediţia electronică a publicaţiei franceze Le Monde citată de Mediafax. Cancelaria Universităţii din Paris, care a revendicat [...]

„Comoara“ din pivniţa lui Cioran