DIASPORA ROMANA

Rezumarea primului mesaj :

Un roman a devenit erou in Germania dupa ce a salvat de la inec doi sportivi care practicau caiacul. Romanul a reusit sa ii aduca teferi la mal dupa ce sportivii fusesera prinsi intr-un vartej, pe raul Kocher, scrie NewsIn, citand Realitatea TV

Cei doi barbati practicau caiacul si esuasera langa un pod cand au fost trasi la fund de curenti. Romanul, care vindea fructe si legume in apropiere, a vazut ce se intampla si le-a sarit in ajutor.

In presa locala, tanarul este considerat un erou. Modest, el a declarat ca este de la sine inteles ca trebuie sa-i ajuti pe oamenii aflati in pericol.

Cei doi sportivi au fost internati si sunt in afara oricarui pericol.

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Incredibil/152977/Un-roman-a-salvat-doi-sportivi-germani-de-la-inec.html]

CHINA VAZUTA PRIN OCHII UNOR ROMANI CARE LUCREAZA ACOLO







Devenită a doua putere economică a lumii, China are toate şansele să întreacă Statele Unite în viitorul apropiat.
Cum a reuşit această performanţă - citiţi confesiunile "din interior" ale unor români care muncesc în companiile chinezeşti.

M-am speriat când am intrat în camera aceea. era întuneric şi trebuia să păşesc foarte atent, ca să nu calc pe chinezi. Erau întinşi pe saltele şi dormeau, era somnul lor de o oră de la serviciu. Apoi se trezeau singuri, la comandă şi se aşezau la birou să muncească", ne povesteşte bucureşteanul Liviu Candet, specialist în telecomunicaţii. Scena asta a trăit-o în China , la Shenzhen chiar la sediul firmei unde fusese trimis la training. Nu-şi imagina el că din cele două ore de pauză de masă de la serviciu, toţi chinezii dorm o oră, ca să fie productivi după. Sunt dotaţi, ţin saltelele sub birou, apoi se retrag în camera de odihnă. După somn sunt aşa de energici, încât lucrează ore bune după program, fără să le impună nimeni. Istoria oraşului Shenzhen este incredibilă, fiind oraşul care a crescut cel mai repede din toată China . Prin anii '80 era un sătuc de pescari, iar apoi l-au transformat într-o zonă economică liberă, aducând acolo foarte multe companii, până a ajuns un oraş supermodern.




Chinezii obişnuiţi ştiu mai multe despre România decât despre piramidele egiptene
"Despre România generaţiile mai în vârstă ştiu foarte multe. Îi spun Lomania şi ştiu de Ceauşescu, îşi amintesc de filmele româneşti care se difuzau la ei înainte de '89 şi îşi imaginează România ca pe un paradis. Eram cu o colegă din Egipt şi încercam să le amintim de piramide. Dar nu ştiau nimic, în schimb vorbeau despre frumuseţile României", mai zice Liviu.







Dincolo de zâmbetul pentru turişti, chinezii sunt puţin trişti, crede el - o dată fiindcă trebuie să muncească foarte mult, apoi fiindcă statul nu le dă voie să facă mai mult de un copil, cu unele excepţii. Pentru al doilea copil au de plătit taxe peste taxe şi multe impozite, iar statul nici măcar nu îi asigură studiile. De asta nu trebuie să întrebi niciodată un chinez câţi copii are, e o mare jignire.
"Fiindcă în mod normal au dreptul la un singur copil, chinezii investesc cât de mult pot în el, pe ideea să fie cât mai bun. Şi aici sunt foarte organizaţi. De pildă, înainte de a-l concepe, se apucă şi tatăl de sport, începe să mănânce sănătos, dacă înainte nu mânca, se lasă de fumat", mai spune Liviu.







În China , familia este atât de importantă, încât dacă spui la serviciu că astăzi nu vii fiindcă ai o problemă de familie, eşti lăsat imediat să pleci acasă, fără probleme.



Dacă ai spune, în schimb, că eşti bolnav, s-ar putea să fii chemat la lucru.



Roxana Ciceoi, inginer horticultor şi doctor în agronomie, locuieşte din 2009 în oraşul Taiyuan cu 3,4 milioane de locuitori. A sosit aici printr-un program de cercetare care cuprinde 12 ţări europene, ea fiind singura din România. Acum lucrează la Academia de Studii Forestiere Shanxi din Taiyuan . Înainte să ajungă aici, a făcut un curs de... "chineză de supravieţuire" , chiar aşa se numea manualul. Aproape jumătate de an a făcut patru ore de chineză zilnic. "Dar adevăratul profesor a fost viaţa mea în Taiyuan . Un oraş în care rareori poţi comunica în engleză te forţează să îţi asculţi auzul, să iţi refaci reţelele neuronale, în aşa fel încât să înţelegi ce se vrea de la tine şi să poţi transmite", zice ea. Doar când mai merge prin Beijing mai vede faţă de european.



Pentru specialistul în IT Liviu Candet eficienţa chinezilor este copleşitoare. La chinezi, munca e sfântă - nu există "nu pot" sau "n-am chef azi". Uneori, Roxanei îi sună telefonul pe la ora 7 dimineaţa: este profesorul ei, care îi spune să fie gata de mers pe plantaţie în fix 30 de minute.



Dar care să fie cheia succesului chinezesc?





"Nu le e ruşine să spargă pietre sau să adune gunoaie şi când se apucă de un lucru, îl fac. Dacă iese prost, îl refac. Nu stau să discute, să analizeze, să planifice. În general, este o cultură bazată pe cât, nu pe cum şi în ce fel (...). Cheia succesului lor este că sunt mulţi. Cel mai important lucru este că trebuie să mănânce şi să aibă grijă de familia lor. Sunt mai puţin preocupaţi de capra vecinului, dar sunt foarte preocupaţi că dacă vecinul are o capră, ei trebuie să aibă două", mai zice Roxana . De aceea, în unele părţi, nici măcar nu se salută cu "bună", ci cu "ai mâncat?".


Ce o uimeşte în China : cât de repede au crescut supermarketurile aflate la orice colţ de stradă, precum şi mallurile de peste tot, multiplexurile, palatele şi zgârie-norii, autostrăzile ca cele din Germania , sau trenurile mai rapide decât cele din Franţa. "Este uimitor să vezi cum fiecare petec de pământ este cultivat, cum mii de kilometri de cale ferată au gard din plasă şi metal şi nu fură nimeni o bucăţică şi cum dincolo de gard încep direct culturile agricole", mai zice cercetătoarea. Chinezii sunt dispuşi să plătească sume imense pentru un apartament care va fi al lor doar peste 30 sau chiar 50 de ani. În afară de guvern, în China nimeni nu are pământ, iar terenul agricol şi el se închiriază pe zeci de ani.


Facebook-ul, youtube-ul, blogspot-ul, wordpress-ul sau alte reţele sociale sunt cenzurate de regim , dar chinezii se împacă destul de bine cu ideea. De multe ori e-mailurile sunt citite şi conversaţiile înregistrate, dar foarte rar asta deranjează pe cineva. Viaţă socială nu prea au, ci după serviciu se pun în faţa televizorului şi a calculatorului. Statutul social se cântăreşte, printre altele, în funcţie de cât de scump ai televizorul.


Pentru un expat care vrea să mănânce din import, China este foarte scumpă. O bere poate costa, convertit în lei, între 2 şi 50 de lei. Pâinea este dulce, un fel de cozonac, şi costă între 2,5 şi 4 lei. În Taiyuan, chiria variază între 250 lei pentru o cameră şi 1500 lei pentru un apartament mare, complet utilat . Bursa Roxanei vine din UE, nu are nici o legătură cu China şi este de 1800 de euro pe lună. Însă pe acelaşi post, chinezii ar plăti-o circa 1000 de lei.
Doctorul în agronomie Roxana Ciceoi lucrează, la propriu, pe "plantaţiile chinezeşti"





"Ai multe oportunităţi în China . Poţi să faci bani, să îţi asiguri ziua de mâine. Întrebarea este, dacă eşti capabil să faci asta în China , de ce să nu o faci şi în România , să zicem?", mai spune tânăra.





Tărâmul centralelor nucleare: câte una la "orice colţişor de China


Se ştie că ascensiunea rapidă a Chinei a transformat-o în cel mai mare poluator al lumii. "Se face mult pentru a reduce poluarea, dar nu pentru că sunt interesaţi de mediu, ci fiindcă ştiu că există străini care stau departe de China din motivul ăsta. Şi, cum au nevoie de banii lor, trebuie să le creeze condiţii prielnice", mai spune cercetătoarea. Standardele de poluare nu prea le respectă, iar acum au ajuns să taie curentul electric în localităţile mici de la 5 după amiaza până dimineaţa , ca să reducă emisiile de dioxid de carbon. "Cum energia nucleară este considerată resursa cea mai viabilă, au făcut foarte multe centrale nucleare. La orice colţişor de China dai de o centrală nucleară. Nu au oameni instruiţi, însă le fac. Cea mai mare somitate în energie nucleară a fost întrebată ce vor face cu deşeurile nucleare şi a răspuns că soluţia vine întodeauna după problemă".


Diferenţele culturale sunt fascinante, dar ne-ar putea releva o Chină care pe europeni, poate, i-ar scandaliza: cumpărarea miresei, de pildă, încă se mai practică. Sau, la nuntă, semnezi la intrare într-un catastif câţi bani ai dat. Cine vede că ar fi dat prea puţin, de ruşinea celor din jur se scormoneşte prin buzunare să mai crească suma. De regulă, chinezii nu spun nici "mulţumesc", nici "te rog".


Se pare că într-adevăr China e ţara contrastelor - pe de o parte ambiţioasă să crească tot mai mult, pe de altă parte încă se aruncă mizerii pe stradă sau se fumează în autobuze sau chiar în tren. "Chinezii au alte standarde de curăţenie. Dacă aterizezi direct într-un oraş mic, probabil că după două ore îţi vine să vomiţi. În Beijing, Shanghai , pe unde umblă turiştii, se curăţă des. Fac mari eforturi să educe populaţia să nu mai arunce gunoaie pe unde le vine. M-am întrebat de multe ori dacă am vreun drept să le zic despre curăţenie, când cultura lor aşa s-a dezvoltat. Când le-am zis să nu mai arunce pe stradă, mi-au răspuns că sunt oameni care vin să strângă după ei, şi primesc bani pentru asta. Dacă ei ar înceta să mai arunce, acei măturători ar muri de foame. Deci , China este o altă cultură şi trebuie înţeleasă ca atare", ne mai spune Roxana Ciceoi.


La urcarea într-un autobuz, chinezul obişnuit îşi dă coate, se împinge şi nu te lasă nici să cobori, ca să urce el primul. Dacă le eşti oaspete, în schimb, te tratează ca un rege şi te obligă să mănânci şi să bei tot. Nu obişnuiesc să salute şi, fiindcă străinii s-au plâns de asta, acum, când intri într-un magazin toţi angajaţii zic în cor "Bine ai venit la magazinul X !"

Matei VISNIEC - SCRIITORI ROMÂNI ÎN LUME. Apariţii editoriale la Paris



Romanul Groapa de Eugen Barbu tradus în franceză

La editura pariziană Denoël a apărut recent romanul Groapa de Eugen Barbu, traducerea fiind semnată de Laure Hinckel. Într-un scurt avertisment adresat cititorilor, editorul şi traducătoarea subliniază că Eugen Barbu a fost o figură publică şi un scriitor controversat în România, dar că acest roman rămîne una dintre operele cele mai importante ale literaturii române.
Cei care l-au cunoscut pe Eugen Barbu sau care citeau revista Săptămîna în anii dictaturii ceauşiste ştiu cît de compromis a fost acest scriitor în epoca respectivă. Compromis în primul rînd din punct de vedere moral, prin colaborarea sa strînsă cu Securitatea şi prin articolele în care îi demola pe disidenţii români care se exprimau, din Franţa sau din alte ţări, la Europa Liberă. Eugen Barbu a semnat rînduri dezgustătoare în care îi împroşca cu noroi pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, voci unice care, de la Paris, în deceniile comunismului megaloman întruchipat de Ceauşescu, le furnizau românilor puţin oxigen cultural. Ei erau şi exemple de probitate critică prin intermediul acelui faimos radio Europa Liberă. Merită oare, în aceste condiţii, să fie tradus Eugen Barbu în franceză şi promovat în străinătate ca un important scriitor român? Iată prima întrebare care s-ar putea pune în contextul acestei apariţii editoriale. Sînt convins, de altfel, că ea a ţîşnit în mintea celor care au auzit de apariţia acestei cărţi şi care sînt cunoscători ai „personajului“ Eugen Barbu şi ai epocii comuniste.

Răspunsul este însă unul singur şi nu încape nici un dubiu: Groapa rămîne o capodoperă a literaturii române şi merită tradusă în cît mai multe limbi. Oricît ar părea de insuportabilă această idee, omul este o fiinţă contradictorie. Un scriitor de mare talent poate fi uneori şi încarnarea laşităţii şi a cinismului moral. Iar istoria literaturii nu reţine, pînă la urmă, decît opera (chiar dacă nu uită biografiile)... După căderea comunismului în România, Uniunea Scriitorilor a considerat că Eugen Barbu nu era demn de a face în continuare parte din această breaslă şi l-a exclus din ea. El nu poate fi exclus însă din literatura română. Cărţi precum Groapa, Principele sau Săptămîna nebunilor rămîn memorabile şi au reuşit să treacă cu bine proba timpului. Într-un fel, Groapa rămîne şi un caz de reuşită paradoxală, pentru că romanul, care are ca personaje o întreagă lume interlopă din zona Bucureştilor, a apărut în 1957, în plină epocă proletcultistă. Or, aşa cum arată editorul francez şi traducătoarea în scurta notă introductivă, romanul Groapa a evitat clişeele realismului socialist. Iar prin forţa sa şi prin pitorescul personajelor (majoritatea extrase din lumea mahalalelor) romanul s-a ridicat la înălţimea unei frumoase metafore. Groapa de gunoi gigantică descrisă de romancier este de fapt oglinda unei întregi societăţi, iar situarea poveştii în perioada anilor ’20 nu i-a împiedicat pe cititorii deceniilor ulterioare să se regăsească în această parabolă.
În nota introductivă amintită, Eugen Barbu este comparat cu un scriitor francez, care a cunoscut şi el aceeaşi condiţie imposibilă, de mare scriitor şi de om în derivă morală. Este vorba de Louis-Ferdinand Céline. Considerat drept unul dintre cei mai mari romancieri ai secolului al XX-lea, Louis-Ferdinand Céline este în acelaşi timp unul dintre cei mai criticaţi scriitori francezi din cauza ataşamentului său faţă de nazism şi din cauza antisemitismului său.

Revenind însă la versiunea franceză a romanului Groapa, merită elogiat turul de forţă al traducătoarei, Laure Hinckel, care a reuşit să transpună în franceză verva verbală şi argotică a originalului. Ceea ce m-a frapat însă (în cel mai bun sens cu putinţă) citind acest roman în limba lui Molière a fost faptul că Laure Hinckel a preferat să lase unele cuvinte în... româneşte. Nu este pentru prima dată cînd traducătorii (sau autorii care scriu într-o limbă de împrumut) recurg la această tehnică. Panait Istrati, cînd a început să scrie în franceză şi se împiedica de un cuvînt pe care îl considera intraductibil sau fără corespondent adecvat, interesant, opta pentru versiunea lui românească. Aşa a „introdus“ el în limba franceză cuvîntul „mamaliga“, pentru că era mai plastic decît „polenta“... Și tot el şi-a presărat paginile scrise în franceză de cuvinte precum „ibrik“, „haïdouk“, „iatak“, „rogojina“... Francezii au adoptat unele cuvinte de acest gen şi din rusă, precum „moujik“, „izba“ sau „balalaïka“.
Laure Hinckel nu se sfieşte deci să păstreze cuvinte româneşti precum ţuică, murături, bădiţă, barbut, baftă, opinci, dorobanţ, geampara, pomană, candelă, ciorbă, caşcaval... Bineîn­ţeles, din context se înţelege imediat despre ce este vorba, iar textul cîştigă în culoare şi spontaneitate. Toate aceste cuvinte sînt de altfel şi explicate la subsolul paginii unde apar... Iată un exemplu de frază propusă de traducătoare: „L’épouse de Roşioară leur avait servi chacun une dulceaţă“. Nu sînt sigur că toate aceste cuvinte vor intra efectiv în circuitul limbii franceze, dar încercarea merita făcută.


George Banu – iniţiere în universul actorului


La Editura Gallimard a apărut recent o carte semnată de George Banu, intitulată Le voyage du comédien (Călătoriile actorului). Este vorba despre un veritabil periplu pe care criticul şi eseistul de orgine română ni-l propune în culisele vieţii teatrale europene, pentru a înţelege mai bine mecanismul creaţiei teatrale văzut din punctul de vedere al contribuţiei esenţiale a actorului.
Nu greşesc dacă spun că din 1973, de cînd s-a instalat la Paris, George Banu şi-a construit treptat o operă critică, recunoscută astăzi ca o contribuţie importantă şi subtilă la înţelegerea multora dintre fenomenele artistice contemporane şi mai ales a mutaţiilor care se produc în domeniul artei spectacolului. Titluri precum Le théâtre, sorties de secours (Teatrul, ieşiri de salvare), L’acteur qui ne revient pas (Actorul care nu revine), Notre Théâtre, la Cerisaie (Teatrul nostru, Livada de vişini) sînt doar cîteva dintr-o serie mult mai lungă de cărţi prin care George Banu propune de fapt un sistem de concepte şi metode de investigare a lumii teatrale. Personal cred că el a venit în Franţa cu un ochi proaspăt, format la şcoala de teatru românească în anii buni (unul dintre colegii săi de generaţie a fost Andrei Şerban). O enormă capacitate de muncă, explorarea meticuloasă, aproape sistematică, a domeniului, talentul său de comparatist şi, nu în ultimul rînd, talentul său literar l-au ajutat să scrie în franceză eseuri şi studii remarcabile.
La fel ca un regizor bun care îşi construieşte spectacolul, George Banu îşi construieşte cărţile: mai precis, el are această ştiinţă de a se adresa în acelaşi timp unor specialişti, dar şi marelui public, unor cunoscători ai domeniului, dar şi celor care tocmai vor să se lase iniţiaţi în arta spectacolului. Călătoriile actorului este o astfel de întreprindere, în care George Banu pare că te ajută pe tine, cititorul, să-ţi sistematizezi ideile. Toată lumea ştie cîte ceva despre teatru şi despre actori, aşa cum toată lumea se pricepe la politică. În cartea sa însă George Banu creionează din aproape în aproape, analizînd cazuri şi tipologii actoriceşti, un fel de Tablou al lui Mendeleev focalizat nu pe „elementele“ chimice, ci pe cele teatrale. Aşa descoperim o serie pasionantă de portrete: cel al actorului „nesupus“ (de exemplu Marcel Iureş), cel al actorului care nu vrea să îmbătrînească, cel al actorului care îşi asumă bătrîneţea (exemplu Jean Marais), cel al actorul de neînlocuit care formează un cuplu cu regizorul său, cel al actorul care are accent pentru că este străin… Titlul cărţii se justifică din plin pe măsură ce cititorul se lasă aspirat de informaţiile, dar şi de anecdotele (uneori chiar şi de indiscreţiile) furnizate de George Banu. Lectura cărţii devine o călătorie şi pentru că autorul ei îl compară pe actorul est-european cu cel occidental sau pe cel slav cu cel latin, sau pe cel european cu cel oriental… Neobosit observator al fenomenului teatral, George Banu este şi un pasionat călător pe planetă şi conferenţiar, ceea ce dă greutate aserţiunilor sale.

Această carte conţine însă şi un capitol special, aş spune de confesiuni. El se intitulează „De ce nu am devenit actor“, capitol în care George Banu chiar ne povesteşte cum a început prin a face studii de actorie la Bucureşti, pentru a opta apoi în favoarea criticii. Citez din mărturisirile sale: „ …am căutat lumina scenei fără să prevăd pericolele pe care le comportă ea, obstacolele care apar în faţa fiecărui candidat lipsit de calităţile necesare. Pentru că eram un bun actor în societate, mi-am imaginat că aş putea să fiu actor pur şi simplu“. Acest ultim capitol al cărţii, în care George Banu evocă şi figurile unor mari profesori ai scenei româneşti, precum Radu Penciulescu, sau pasiunea sa pentru marionete (pe care le colecţionează), aceste pagini, deci, sînt străbătute de un frison emoţional aparte. Iar prin calitatea lor literară ele par nişte pagini de ficţiune.
În prelungirea unui alt român care a marcat literele franceze, Emil Cioran, criticul, eseistul şi scriitorul George Banu excelează prin capacitatea de a-şi filtra analizele şi de a furniza din cînd în cînd concluzii sintetice sau definiţii revelatoare. Ca atunci cînd defineşte actorul drept „cuvîntul cu care scrie pe scenă regizorul“, sau atunci cînd spune că „actorul este umbra rolului“. Pentru cei care iubesc teatrul sau care vor să meargă la teatru mai „înarmaţi“ teoretic decît majoritatea spectatorilor, cartea lui George Banu este o sursă inepuizabilă de revelaţii, de repere şi de concepte metodologice. Teatrul, această iluzie colectivă de care avem atîta nevoie, este un lucru mult prea serios pentru a-l practica fără o minimă iniţiere. Iar uneori, a citi la timp o carte precum cum cea scrisă de George Banu înseamnă a cîştiga timp.

Matei Vişniec poate fi ascultat pe www.rfi.ro în emisiunea „Special Paris“.

Dor de Romania - articol de Alin Fumurescu

Alin Fumurescu - preda filosofie politica la Indiana University-Bloomington (deocamdata) Pana acum am facut medicina, am condus sau/si colaborat la mai multe publicatii - NU, Ziua, Tribuna, Steaua, Ziarul de Cluj, Clujeanul, Evenimentul Zilei, Business Magazin, Money Express, Cotidianul, Dilema Veche, ma tarasc prin pesteri, am scris piese de teatru (una jucata la Teatrul National Tg-Mures, alta la Teatrul National din Cluj), merg la pescuit, am terminat Filosofia, doua masterate in Stiinte Politice (unul in Franta, celalalt in USA), am explorat un afluent necartat al Amazonului, sunt ABD la Indiana University-Bloomington, iar cand ma satur de stat pe canapea ma catar pe munti sau lesin de caldura prin desert. Habar nu am ce voi face in continuare... Dor de Romania?!? - un text care doare Autor: Alin Fumurescu NOTA: Am primit acest text printre multele mesaje care circula pe Internet. Nu l-as fi citit, daca nu as fi cunoscut expeditorul. L-am citit si m-a durut. Ca unul care se afla printre cei plecati, nu pot sa ma pronunt fara a intra intr-un "conflict de interese". Daca am refuzat acuzatiile celor care sustin ca nu pot vorbi despre realitatile din Romania daca nu (prea mai) locuiesc acolo, refuz si sa ma transform in acuzator. Textul, insa, merita citit. Doare pana la prasele, credeti-ma.

Te arde. Stiu ca te arde. Dar daca vii in Romania, asteapta-te sa gasesti aici o societate profund polarizata, profund schizoida. Din ce in ce mai polarizata si mai schizoida de la an la an. Ma tem ca ai sa gasesti - ca si mine - o majoritate ponosita, subjugata compromisului si lipsita de drepturi, despuiata pina si de propriile potentialitati, peste care troneaza vulgar si arogant o minoritate, indraznesc sa spun ucigasa, cu "gipane" supradimensionate, gata sa te spulbere cu zile pentru singura vina de a te fi aflat in fata scumpilor lor bolizi, gata sa te stilceasca in bataie pentru simplul moft de a-i fi incurcat in grandomania lor fara limite. Sint indivizi care si-au pierdut orice reper nu doar crestin, ci uman. Iar lege nu exista. Decit, poate, pentru prosti, in fond, asta e si ideea. Sarmanii ii urasc pe bogati, ii dispretuiesc pentru
comportamentul lor, dar in adincul inimii ii invidiaza, le admira
viata si ar vrea sa fie ca ei. Sa poti ajunge din terorizat terorist,
iata visul ce merita visat!. Oamenii au uitat sa(-si) vorbeasca si
latra. Se comunica aproape
monosilabic: bai, mai, vino, du-te, hai, ma-ta; toate formulele de
politete, de bunavointa, cuvintele acelea galante, cu consistenta,
noima si duh, care te imbogatesc, care iti descretesc fruntea si iti
fac ziua agreabila - multumesc, buna ziua, ce mai faceti, ma bucur
pentru dumneavoastra - par sa fi iesit din uz. Traiesc numai in
dictionare si, din cite imi dau seama, dictionare nu prea mai
foloseste nimeni.

Lumea se imbulzeste in zona ta privata la banca, la posta, la magazin.
Lumea nu e senina si demna. Lumea care "se descurca" e mereu grabita,
repezita, agresiva. In realitate, se fusereste la greu, si totul pare
dus numai pina la jumatate. Hai, maximum pina la trei-sferturi, dupa
care "e bine si asa", se schimba brusc directia, viziunea,
prioritatea. Fidelitatea fata de un principiu asumat e taxata drept
rigiditate, criteriile-s bune doar in teorie. Flexibilitatea e
cuvintul de ordine azi, mai ales cea morala. Se practica, in plus, o
exhibare degradanta, gretoasa a sexualitatii; senzualitatea femeii nu
mai e cu perdea, e pornografie;
machiajul e greu, decolteurile - adinci, barbatii - atitati in
animalicul lor. Lucrurile sfinte sint subiect de banc, iar spatiul
public este nespalat.

De gura adolescentilor sa te feresti. Multi dintre ei nu mai respecta
nimic si pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta in primul rind) pe ei
insisi.
Rusinea a murit, cuviinta isi da ultima suflare.
Prin cartiere, cofetariile s-au transformat in cazinouri.

Manelele au evadat din muzica si s-au instalat in haine, in
arhitectura, in maldarele de gunoaie din mijlocul parcurilor
nationale, in drujbe si in termopane. Kitsch-ul acopera ultimele
bastioane ale solemnitatii si ale decentei. Piese de o frumusete
elegant trasata cad in miinile unor demolatori nu doar fara cultura,
ci lipsiti chiar si de acea innascuta delicatete in fata puritatii
simple. Unii demoleaza chiar construind. Demoleaza autenticul si
frumosul, slutesc peisajul si handicapeaza sufletele privitorilor.
Natura, creatie a lui Dumnezeu, e incendiata,
braconata, furata, retezata la pamint, lasata sa se iroseasca sub scaieti.
Asa trateaza mai-marii darul. Tara-i un SRL. Al lor.

Preotia se vinde si se cumpara, mosiile sufletesti se transeaza ca si
imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanturi in trotuar, ca nu
cumva sa leviteze. Trebuie indesat cu talismane din pleu. Crucile
trebuie impanate ca niste toape ale tranzitiei, cu flori de plastic
indesate in jumatati de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprima in
doze mari de beton, in pseudo-icoane si in podele sclipicioase.
Lucrurile bune trebuie sa fie mari. Bigotismul a devenit virtute si
vorbeste in citate
aproximative. Ai senzatia ca sufletele ratacesc razlete undeva intr-un
gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se
preumbla singure, pustii si pline de riduri de colo pina colo,
punindu-si ca unic tel banul - fara de care esti nimeni. Daca nu ai
bani, nu ai drepturi, nu primesti respect, nici ingrijire, demnitatea
persoanei umane sta in dimensiunea portofelului, in succes, in numarul
de plecaciuni efectuate periodic fata de pile suspuse. La cantitatea
de munca si de stres pe care o presupune, o minima prosperitate te
costa sanatatea, casnicia si viata personala. Toti vor sa ajunga
bogati repede, doar o viata au, si ea se consuma integral aici, intre
hoti si smecheri, in aceasta perpetua senzatie
de nesiguranta. Da, asteapta-te ca in Romania sa te simti in nesiguranta.
Asteapta-te de asemenea sa gasesti lucruri mai proaste decit "dincolo" la
preturi mai mari decit "dincolo", la salarii mai mici decit "dincolo".

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, si inca
lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al taranului harnic
si cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregatit, de a umple
hambarul cu lucrul miinilor lui? Ori pasiunea mestesugarului de a lasa
ceva solid in urma, peste generatii? Mai tine cineva la ideea lucrului
durabil si bine facut ca la o satisfactie personala? Nu pot sa iti dau
mari sperante. Se practica intermedierea, comertul, mutatul dintr-o
parte intr-alta a lucrurilor produse de altii. Se practica mulsul.
Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toata tara
pare o teapa. Totul pare gestionat, legiferat si administrat, de parca
ar avea in vedere un unic obiectiv: teapa. Cit mai
mare si cit mai repede.

Asteapta-te ca acela care a comis o ilegalitate sa iti pretinda sa
platesti in locul lui, iar daca refuzi sa o faci, sa se indigneze ca
"nu e drept".
Smecheria e numai a lui, dar vinovatia e la comun, ca la comunisti. Cind e
de luat, sa ia singur, dar cind e de dat, sa dea toti. Pretutindeni
manipulare, dezinformare, naivitate intretinuta, saracie. Democratia
nu functioneaza, fiindca daca ar functiona ar insemna ca poporul ar
avea puterea, or eu nu vad asta niciunde. Educatia e dinamitata, dupa
cum e si familia. Copiii ramin de izbeliste, devorati de oboseala,
precaritatea materiala, visele consumiste sau ambitiile de cariera ale
parintilor.
Sanatatea e un cadavru in putrefactie, iar - daca-mi permiti metafora
- la morga nu functioneaza nici frigiderele, nici aerul conditionat.
Agricultura e in colaps; turismul e o gluma sinistra (avem brand, dar
n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile
sint omor cu premeditare.

Ai senzatia ca tara nu e guvernata. Ai senzatia ca singurul care mai
duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimti cu o acuitate
dureroasa dezagregarea, disolutia, absenta oricarei strategii a
poporului roman pentru poporul roman. Cine sintem? Cine vrem sa fim?
Daca iti pui asemenea intrebari, daca te intereseaza ce cerem noi de
la noi insine ca neam si ca stat, unde anume avem de gind sa ne
pozitionam in matricea natiunilor, din punct de vedere cultural,
politic, economic, unde ne vedem peste zece ani si ce intreprindem,
concret, pentru asta, ma indoiesc ca vei afla in tara un raspuns.
Oamenii nu mai cred, nu mai spera, nu ii mai motiveaza nimic decit
interesul propriu, chinurile si frustrarea acumulata, dar zac inerti
civic, vociferind inutil in fata televizorului sau pur si simplu
epuizati, preferind sa se lase condusi. Direct in stilp sau in sant.
Pare ca nu-i mai socheaza nimic, nu-i mai oripileaza nimic, nimic nu
li se mai pare strigator la cer.

Patria e enclavizata. Caci da, singurele care mai traiesc, care mai
respira cit de cit normal, care mai tintesc catre ceva, care nu au
fost carbonizate inca in acest razboi civil mocnit, dar generalizat
sint citeva discrete enclave de dreapta judecata, de deschidere, de
initiativa, de profesionalism, de activitate creatoare, de revolta si
constructie, de demnitate, de marturisire, de crestinism autentic, de
delicatete revigoranta, de daruire si bunatate, de gindire pe termen
lung, de
convingere in niste valori perene, clare si nenegociabile. In fata
acestor oameni, care se incapatineaza sa dea ce au mai bun din ei in
aceste conditii (pe care tu abia reusesti sa le suporti in trecere),
iti vei pleca fruntea si te vei simti inferior. Unii zic ca enclavele
sint majoritare si probabil ca e adevarat. Dar nemaiputind comunica
intre ele, neputindu-se uni si actiona in front comun, sint, practic,
anihilate. Urletul ubicuu al imposturii ii ascunde, vrind sa ii faca
muti si invizibili. Cauta sa le discrediteze eforturile, ii bruiaza si
descurajeaza sistematic, ca intr-un
plan perfid menit sa convinga ca verticalitatea aici e imposibilitate
si povara. Uneori reuseste. Enclavele bine-crescute isi accepta
marginalitatea, efectuind miscari retractile catre forul interior al
propriei fiinte, refugiindu-se in anonimat ca sa se salveze macar pe
sine.
Intelepciunea lor proaspata, rabdarea lor purificatoare se transmite ca
alchimia numai pe filiere de initiati, iar copiii lor vor suferi precum
ciudatii si inadaptatii societatii.

Vino, daca insetezi tare, dar ai sa pleci mai indurerat si mai confuz,
realizind ca, de fapt, alternativa perpetua in care traiesti, dulcele
intangibil, posibilitatea acelui acasa la care visezi mereu si-n care,
ca emigrant roman, esti suspendat o viata intreaga, de fapt nu exista.
A murit si, incet-incet, va muri si in tine.

... impotriva prostiei zeii insisi lupta in zadar

Hotelul Negresco de la Nisa

Nimic nu redă mai sugestiv mirajul Rivierei Franceze decât perspectiva „à vol d’oiseau” dinspre mare a celebrei „Promenade des Anglais”, care îngemănează armonios capitala nissardă cu Golful Îngerilor, ancorată în jurul unui inevitabil punct de fugă: cupola cu care celebrul Gustave Eiffel a încununat monumentala clădire a Hotelului Negresco. Pentru turiştii români – din ce în ce mai... » citeste mai mult

Trei romani, printre cei mai periculosi infractori din Europa, cautati in Marea Britanie

O grupare de români a furat din Italia îmbrăcăminte Armani de 2 milioane euro