DIASPORA ROMANA

Relativa stabilitate a „nucleului dur" al nobilimii moldo-valahe se explica în esenta prin trei factori: mai întâi, baza economica constituita de marea proprietate funciara, apoi, precaritatea puterii domnitorului ce îl obliga sa colaboreze cu sigura forta organizata a tarii. In sfârsit, uimitparea „solidaritate de clasa" a acestor câteva zeci de familii. In ciuda rivalitatilor, intrigilor si certurilor, ele formau o microsocietate îndragostita de privilegiile sale, traind aproape în endogamie. Occidentalizare a brusca avea sa rupa încet-încet legaturile care, în familiile traditionale, îi tineau pe toti membrii strâns legati si supusi, în raport cu pater familias.

In ciuda acestei solidaritatii, atunci când abuzurile domnitorilor depaseau anumite limite si se instala coruptia, opozitia boierilor se manifesta puternic. Asa a fost cazul cu Mihail Sturdza, care s-a gasit în fata unei opozitii puternice, puse la cale de personalitati de prim plan: Alecu Ghica, tatal viitorului domnitor Grigore Ghica, Nicu Ghica, Alexandru Cuza, Lascar Catargiu etc.

Una dintre formele de solidaritate era adoptarea unui membru al unei familii de catre o alta familie. Parctica întâlnita într-un moment de dificultate, pe care o ilustram printr-un exemplu: ultimul mare ban al Craiovei, Vacarescu, a avut o fiica, Elisabeta, pe care a casatorit-o cu Matei Ghica, nepotul viitorilor domni Grigore si Alexandru Ghica.

„Sotia, nefericita în casatorie, divorteaza si se întoarce la casa parinteasca. Se îndragosteste de fiul unui popa, Dimitrie, dar nu se cade ca o jupânita din familia Vacarescu sa se casatoreasca ci fiul unui preot. Elisabeta i face totusi trei fii, carora trebuia sa li se gaseasca un nume, cu tot scandalul.

Dupa moartea Elisabetei si a tatalui sau, batrânul ban Vacarescu, vaduva acestuia, „baneasa" Zoe Vacarescu, semneaza actul de adoptie a nepotilor sai, cu numele sau de domnisoara, „Paleologu". Al doilea dintre acesti tineri, Alexandru Paleologu, a gasit mijloace de a se distinge. Tânar patriot cu idei înaintate, exaltat de exemplul revolutiei de la 1848 din Paris, el a tras un foc de pistol asupra domnitorului Bibescu. Abdicarea lui Bibescu peste putin timp l-a salvat pe tânarul Paleologu de ocna. Dupa înfrângerea revolutiei de la 1848 din Tara Româneasca, el s-a refugiat la Paris si va fi tatal lui Maurice Paléologue, ambasador al Frantei la Petersburg, academician, una dintre gloriile diplomatiei sub a Treia Republica (1870-1940).

Barbu, fiul cel mare al lui Dimitrie Bibescu si al Caterinei Vacarescu, a fost adoptat de catre unchiul sau, Barbu Stirbei, si va ajunge domn al Tarii Românesti, de la 1849 pâna la 1856.

Familiile princiare, acelea care au dat principatelor domnitori, nu aveau nici ele statutul bine definit în comparatie cu nobilimea accidentala. Putine dintre aceste familii detineau un titlu de print ereditar, acordat de catre împaratul Austriei, cum erau familiile Ghica si Brâncoveanu, din secolul XVII, sau de catre tarul Rusiei, cum erau ramurile familiilor Cantacuzino si Sturdza, în secolele XVIII si XIX.

Arhivele lasate de catre diplomatii straini ne informeaza ca, în epoca fanariota, se încetatenise obiceiul de a numi print nu doar pe principele domnitor, ci si pe fiii sai, asa cum fac turcii, care le dau titlul de „beyzade" (fiu de bei), devenit în limba româna din acea vreme „beizadea". Dar, la a treia generatie, urmasii trebuiau „sa-si reia cinul". Ei nu o faceau sau o faceau din ce în ce mai putin în relatiile cu strainatatea, astfel încât aceste titluri de complezenta s-au perpetuat pâna în zilele noastre.

Adoptia deci un obicei curent. Este posibil ca transmiterea numelui pentru femei sa se fi facut pur si simplu conform obiceiului fara sa fie nevoie de o hotarâre domneasca. Daca folosirea „particulei" în transpunerea în franceza ori în germana nu s-a raspândit, în schimb problema titlurilor nobiliare straine agita putin nobilimea moldo-valaha la acest început de secol XIX.

Titlurile ierarhieu feudale nu existau în Principate, doar câteva familii din Tara Româneasca ori Moldova aveau uneori titluri straine. Oricum, în cele doua capitale, Iasi si Bucuresti, în saloanele de la Curte, nu se va mai vorbi curând decât frantuzeste, ca, de altfel, în toate familiile putin mai rasarite. Moldovenii si muntenii manifestau o ambitie în acest sens li domnitorii erau încântati ca, la curtea lor, se vorbea mai ales aceasta limba.

Felix Colson, secretar al consulului Frantei, a lansat un studiu intitulat Starea prezenta si viitorul Principatelor (1839). Era o Moldova sfâsiata de miscari sociale, de ciocniri între boierii autohtoni, cu titluri confirmate, si noua nobilime, provenita dintre fanarioti. Fanariotii naturalizati sau nascuti în Moldova formeaza aproape singuri prima clasa a boierimii: ei au facut sa se adopte o lege care îi declara nobili pe toti cei care puteau dovedi îndeplinirea unor dregatorii timp de optzeci de ani. Cum toti erau rude ale domnitorilor, toti erau printi.

Odata cu deschiderea catre Occident, cheltuielile pentru lux au crescut fara masura. Daca marii mosieri reuseau mai mult sau mai putin sa se descurce, micii boieri se ruinau. Câteva familii, în urma unor casatorii, expuneau ostentativ o bogatie nemasurata. La începutul secolului XVIII, Nicolae Mavrocordat se întorsese de la Constantinopol, unde se casatorise cu printesa Roxana, fiica lui Scarlat Benghazi, unul dintre grecii cel mai puternici, si vaduva a unui Basarab, fiu de voievod al Tarii Românesti.

Onorurile pe care le-au primit nu au încetat sa sporeasca gloria acestei familii care, cultivând literele si artele, nu si-a uitat interesele materiale. Mavrocordatii sunt un caz aparte. Celelalte familii, de exemplu Bibescu, dispuneau de alte surse de venit, cum ar fi minele de sare de la Ocna si o fabrica de ciment la Comarnic, de unde si-au asigurat o mare parte din venirturi, pâna la sfârsitul primului razboi mondial.

Dupa descoperirea zacamintelor de petrol si de carbne de la Comanesti, boierii din familia Ghica au ajuns foarte bogati. NIcolae Bibescu se lansase în industria zaharului. Adus din import, acesta era impozitat cu sume mari. El a înfiintat la Chitila, în 1873, o rafinarie de zahar din sfecla, care îi permitea sa vânda produsele sub preturile obisnuite, realizând totusi beneficii substantiale.

Adoptând chiar si superficial obiceiurile occidentale, nobilimea moldo-valaha nu a dobândit si virtutile economiei si prevederii, întâlnite la burghezia franceza sau germana. Dimpotriva, cerintele modei, trasurile cu echipajele stralucitoare, receptiile, jocurile de noroc, calatoriile în strainatate grevau puternic veniturle lor funciare. Baza economica a boierilor fusese dintotdeauna si aproape în mod exclusiv proprietatea funciara.

Printul Dimitrie Ghica a sugerat regelui Carol I ca, prin exemplu personal, ar putea pune capat luxului exagerat.

Domnii distribuiau în mod regulat slujitorilor fideli pamânturi din domeniul domnesc sau lasate în paragina ori chiar pamânturi confiscate sau intrate în proprietatea statului, din lipsa de mostenitori. Revolutia greaca (Eteria), pe de o parte, si caracterul antifanariot al miscarii lui Tudor Vladimirescu, pe de alta parte, au avut un prim rezultat pozitiv: sfârsitul regimului fanariot în Principate si revenirea pe tron a principilor autohtoni sau pamânteni. La 13 iulie 1822, Sublima Poarta numea în acelasi timp pe Grigorie Dimitrie Ghica în Tara Româneasca si pe Ionita Sandu Sturdza în Moldova. Mai târziu, membrii marilor familii, Stirbei, Sturdza si Ghica, vor face parte din toate cabinetele principelui Carol.

Nu avem astazi decât o idee vaga despre ceea ce reprezenta influenta franceza în Europa, în secolul XVIII si în prima jumatate a urmatorului. De la Lisabona la Sankt Petersburg, de la Stockholm la Atena, obiceiurile, institutiile, gândirea, limba erau pretutindeni ravasite de patrunderea modelului francez. Insa nicaieri în Europa influenta franceza nu a fost mai profunda si mai durabila decât în teritoriul românesc. Pentru români, abia iesiti din obscurantismul impus te turci, centrul Luminilor a fost Franta si mai ales Parisul.

Putem spune fara sa exageram ca, timp de peste un secol, de la începutul veacului XIX si pâna dupa primul razboi mondial, românii au fost literalmente „colonizati" de catre Franta, fara ca totusi colonizatorul sa fie prezent.

Este posibil cea mai frumoasa reusita a influentei prin cultura pe care o putem înregistra în istoria moderna, în asa masura încât generalul Berthelot, seful misiunii militare franceze în România, scria, în 1919, ministrului de Razboi francez: „Daca dam românilor satisfactiile pe care au dreptul si daca ne respectam angajamentele, vom avea în România o adevarata colonie franceza cu 15 milioane de locuitori, unde vom putea dezvolta comertul si industria noastra i unde ne vom simti ca acasa".

Atunci când a trebuit sa paraseasca malurile Senei si tot ceea ce zece secole de civilizatie au produs mai frumos, unul dintre fratii Lahovary s-a simtit lipsit de curaj. Constantin a refuzat sa plece, s-a certat cu parintii, a renuntat la avantajele unei situatii care, alaturi de meritul lor personal, a permis fratilor sai întorsi în patrie sa ajunga oameni, a caror cariera rapida si stralucita i-a uimit pe concetatenii lor.

Constantin nu le invidia nici succesul, nici viata pe are ar fi putut sa o aiba lânga ei. S-a instalat în Cartierul Latin, la doi pasi de Gradina Luxembourg.

Cazul fratilor Lahovary este foarte reprezentativ. Constantin, fiul lui Nicolae, nu s-a mai întors niciodata de la Paris. Unchiul sau, Jean Lahovary, tatal Marthei Bibescu, a revenit la Bucuresti, dar a ramas puternic legat sufleteste de Paris. Ca si toti fratii sai, îsi facuse studiile în Franta, fiind unul dintre cei mai straluciti elevi ai liceului Louis le Grand, stimulat poate în ambitia sa si de antipatia colegilor care, confundând opresorul cu oprimatul, îi spuneau „Turcul".

In zadar le-a explicat faptul ca era crestin ca si ei, porecla i-a ramas. Clasat primul la Concursul general, el a refuzat o catedra la Sorbona si a revenit în România. Mai târziu, i s-a oferit o catedra si la College de France. Jean Lahovary nu a putut sa accepte aceasta oferta, caci fusese ales deutat la ultimele alegeri legislative.

Alti membri ai familiei s-au ilustrat în domeniul literelor, ca varul lor Filip (Philippe), care a lasat un nume în dictionar, Constantin Brâncoveanu (de Brancovan), fratele Annei de Noailles, care urma în acelasi timp cursurile lui Bergson la College de France.

Despre printul George Bibescu, socrul Marthei, se poate spune fara exagerare ca elogiul funebru pronuntat la Institut de France a fost ca pentru un francez. El a lasat un nume în domeniul istoriei militare, a fost autorul lucrarilor Retragerea celor sase mi; Belfort; Reims; Sedan; Domnia lui George Bibescu. Ele l-au impus ca o personalitate în istoria familiei Bibescu.

Familia Rosetti reprezinta un exemplu de continuitate a studiilor la Paris, numerosi fiind membrii familiei care au trecut pe acolo. Ca si alte familii boieresti, câtiva Rosetti si-au atribuit titluri de noblete straine, la care nu aveau nici un drept. Acest obicei, la care putini boieri Rosetti au recurs, era destul de raspândit în veacul XVIII si începutul lui XIX, dar a disparut repede. Putem mentiona pe Ioan Rosetti, dragoman (traducator oficial) la Ambasada Franteide la Constantinopol.

Primul din familie care si-a facut studiile la Paris a fost Neculai N. Rosetti Roznovanu, în 1850. El a urmat Liceul Henri Iv si Dacultatea de Drept. A avut o îndelungata cariera administrativa si politica; a fost ministru al Afacerilor Straine în cabinetele Kogalniceanu, Kretulescu si C. Bossianu. In 1865, a devenit senator si a fost numit membru al Consiliului de Stat.

Printre ceilalti Rosetti care si-au facut studiile la Paris, putem distinge pe Radu Rosetti (1853-1926), autorul unor cunoscute lucrari cu caracter istoric si literar.

Un alt Rosetti – Eugen – a avut o viata aventuroasa. In toamna anului 1905, a plecat în Transvaal (Africa de Sud), iar în 1911 a ajuns la Paris, în calitate de corespondent al mai multor ziare americane. In timpul primul razboi mondial, s-a angajat voluntar în Legiunea Straina din armata franceza. S-a distins în batalia de la Marna si a primit gradul de sergent.

Alexandru Rosetti si-a sustinut doctoratul la Paris, unde s-a casatorit cu Maria Rallet. El a ajuns directorul Fundatiei pentru Literatura si Arta a regelui Carol II. Profesor de filologie la Facultatea de Litere din Bucuresti, academicianul Alexandru Rosetti a lasat nenumarate lucrari de specialitate.

Calatoriile si studiile la Paris nu priveau decât pe câtiva privilegiati, care, în schimb, vor forma elitele conducatoare în domeniul cunoasterii si în viata politica româneasca, pâna la primul razboi mondial. Românii sunt de origine latina si Franta dorea ca ei sa se sustraga oricrei influente straine si sa-si asigure propria dezvoltare. Legaturile franco-române au fost întarite printr-un mare numar de casatorii între românce si personalitati de prim plan ale literaturii istorice din Franta. In noiembrie 1848, istoricul Jules Michelet se îndragosteste de Athenais Mialaret, o tânara din anturajul familial al printesei Alexandrina Cantacuzino.

Edgar Quinet se însoara cu Hermiona Asachi. Tânara fusese casatorita cu printul Moruuzi si a urmat cursurile tinute de viitorul ei sot la College de France, din 1841 pâna în 1845. Parlamentul român acorda titlul de cetatean de onoare lui Jules Michelet si lui Edgar Quinet. Maria Cantacuzino devine doamna Puvis de Chavannes (Magazin istoric, nr. 11/1982). Pictorul a lasat muzeului din Lyon un admirabil portret al sotiei sale. Aceste legaturi de dragoste si prietenie sunt importante, pentru ca sunt însotite de o complicitate ideologica si, în acelasi timp, vor servi ca baza unui discurs franco-român pâna în 1918 si mai târziu.

Influenta franceza a facut posibila schimbarea care, înzestrând barbatii si femeile cultivate cu forta morala, le-a permis sa se adapteze, fara revolutie, la o stare de lucruri ce punea capat propriilor lor privilegii si instaura reprezentarea populara, învatamântul si serviciul militar obligatoriu, sufragiul universal si exproprierea marilor mosieri urmându-le. Daca generatia parintilor lor se opusese acestei evolutii necesare, ea s-a impus dupa Unirea Principatelor.

Separat de educatie, francmasoneria a jucat un rol important în crearea legaturilor dintre România si Franta. Ea s-a dezvoltat mai ales la Iasi, datorita lui Neculai Rosetti-Raznovanu. In 1860, loja „Sincčre Amitié" (Prietenie sincera) din Paris, care primea si straini, numara printre membrii sai câtiva români; Jean Ventura, Jean Diamandi, George Sachelarie, personalitati deprim plan în istoria României, cum ar fi Petru Mavrogheni, vicepresedinte al Adunarii Legislative de la Iasi, Anastasie Panu, membru as aceleiasi Adunari, si Dimitrie Sturdza, om politic liberal. In 182, Dimitrie Sturdza prezenta lojei pariziene pe doi dintre cumnatii sai: printul George Sutu si Dimitrie Bals. Peste un an, printre noii admisi se afla Alexandru Sturdza, mare proprietar, domiciliat la Paris, pe strada Raynouard nr. 71, în arondismentul XVI.

In secolul XVIII, pe malul Senei, într-un loc linistit, lânga Levallois, la câtiva kilometri de Paris, un bogatas a construit la Bécons un castel, cladire fastuoasa, desigur, ca tot ceea ce construiau bancherii din acea epoca. In veacul XIX, castelul a avut locatari de prestigiu, cum ar fi Louis Adolphe Thiers, care a scris aici Istoria Consulatului si a Imperiului.

In parcul castelului, George Steribei, unul dintre fiii fostului domn Stirbei, a construit, dupa moartea lui Thiers, mai multe loggii. Intr-una din ele a asezat un copil sculptat în marmura de catre Michelangelo. In acest loc retras si linistit, în acest refugiu fermecator, a venit sa-si traiasca ultimele zile un artist celebru, acceptând ospitalitatea consolatoare, oe care i-o oferise printul Stirbei.

Sculptorul Jean-Baptiste Carpeaux a petrecut aici ultimele cicncisprezece luni din viata, în compania printului Stirbei. A murit la 12 octombrie 1875. Printul îi instalase un atelier în apropierea castelului. Un prieten al sculptorului, numit Bernard, locuia împreuna cu el, în cazul în care sculptorul ar fi vrut sa lucreze, dar acesta nu mai avea putere. Pentru a nu avea probleme cu banii, printul Stirbei îi cumparase lui Carpeaux toate desenele. Dupa moartea artistului, el le-a donat Muzeului Luvru.

Astazi, în locul acela se afla monumentul pe care printul l-a ridicat în amintirea sculptorului.

„In mijlocul acestor amintiri – scria un eminent critic – printul George Stirbei s-a înconjurat de cartile sale într-un loc linistit. Operele de arta îi stau în preajma. Camerele castelului sunt pline de tablouri si mobile rare. Insa oricât de frumoase ar fi operele de arta, ele singure nu ar putea sa dea bogatie locului. Aceste locuri au un suflet, în asta consta frumusetea lor".

http://archive.today/vTrNz

Sculptorul de pe domeniul Stirbei

De la prietenie la complicitate ideologica

O colonie franceza de 15 milioane locuitori

Lux si ruina

Toti erau printi