DIASPORA ROMANA

Rezumarea primului mesaj :

Un roman a devenit erou in Germania dupa ce a salvat de la inec doi sportivi care practicau caiacul. Romanul a reusit sa ii aduca teferi la mal dupa ce sportivii fusesera prinsi intr-un vartej, pe raul Kocher, scrie NewsIn, citand Realitatea TV

Cei doi barbati practicau caiacul si esuasera langa un pod cand au fost trasi la fund de curenti. Romanul, care vindea fructe si legume in apropiere, a vazut ce se intampla si le-a sarit in ajutor.

In presa locala, tanarul este considerat un erou. Modest, el a declarat ca este de la sine inteles ca trebuie sa-i ajuti pe oamenii aflati in pericol.

Cei doi sportivi au fost internati si sunt in afara oricarui pericol.

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Incredibil/152977/Un-roman-a-salvat-doi-sportivi-germani-de-la-inec.html]

Trista şi incredibila poveste a unora dintre cei mai buni ambasadori culturali pe care România i-a avut vreodată.

1 aprilie 1910: patru studenţi români pleacă pe jos, într-o călătorie de 100.000 de kilometri în jurul lumii, purtând cu ei cultura românească în cele mai
îndepărtate colţuri ale celor cinci continente.
Dintre cei patru, doar unul avea să supravieţuiască acestei încercări: după şase ani de mers pe jos, şase traversări ale Ecuatorului şi 497 de perechi de opinci
rupte, buzoianul Dumitru Dan avea să se întoarcă în ţară cu un record mondial şi o părticică de nemurire. Însă, în România, ţara pe care a iubit-o şi a promovat-o peste tot în lume, chiar şi nemurirea îşi găseşte sfârşitul sub praful gros al uitării şi al nepăsării…
 “Vom purta tot timpul opinci şi costum popular”
În vara anului 1908, agenţia pariziană Touring Club de France a lansat o provocare inedită: cine parcurgea 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, avea să primească 100.000 de franci (sumă ce astăzi ar echivala cu o jumătate de milion de euro).
În scurt timp, în competiţie aveau să se înscrie aproape 200 de temerari. Printre ei şi patru români. Toţi studenţi în Paris şi toţi în vârstă de doar 19 ani: Dumitru Dan şi Paul Pîrvu (studenţi la geografie) şi Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu (studenţi la Conservator).
Cum dintre toate itinerariile, cel al românilor a fost singurul acceptat, Dumitru Dan, liderul grupului, a pus o singură condiţie: să fie lăsaţi să se pregătească în
ţară vreme de doi ani. Tot lui îi va veni şi ideea privind finanţarea călătoriei: banii necesari hranei, transportului cu vaporul şi taxelor aveau să-i
obţină susţinând spectacole folclorice prin lumea largă:
“Dacă suntem români şi vom cunoaşte lumea, atunci când să cunoască lumea românii dacă nu atunci când aceştia le vin la poartă? Vom purta tot timpul opinci şi costum popular.”
Cerul e acoperit şi plouă mărunt. Toţi patru în costume naţionale şi opinci ieşim din Capitală”
Cei patru se întorc în ţară şi, în timp ce studiază intensiv cartografia, meteorologia şi etnografia, îşi alcătuiesc un repertoriu compus din sute de cântece şi dansuri tradiţionale. Iar peste toate acestea, evident, exerciţiile fizice: merg zilnic câte 45 de km pe jos, antrenându-se în toate anotimpurile şi pe toate formele
de relief.
“Faptul că au intrat în povestea asta nu a fost întâmplător pentru ei. Era o pasiune născută din necesitate. Fiind săraci şi temerari ei mergeau la Paris, la studii, pe jos”, avea să-şi amintească, peste ani, Steliana Sârbu, fiica lui Dumitru Dan.
Pe 1 aprilie 1910, cei patru (însoţiţi de Harap, câinele care-i va urma credincios aproape întreaga călătorie) aveau să părăsească Bucureştiul: “Cerul
e acoperit şi plouă mărunt. Toţi patru în costume naţionale şi opinci ieşim din Capitală” – aceasta este prima însemnare din jurnalul de călătorie ţinut de
Dumitru Dan. Se îndreaptă spre Braşov, iar de aici ajung în doar trei zile la Budapesta (unde dau prima lor reprezentaţie şi câştigă primii bani), lasă în urmă
Berlinul şi merg spre Danemarca:
“Iată şi primul incident: la graniţa cu Danemarca, un jandarm, refractar la ideea de turism internaţional, ne-a arestat şi expediat la Flensburg, unde am aflat că eram suspectaţi de spionaj. Dar zelosul jandarm, care spera poate într-o decoraţie sau avansare, a rămas uimit când – după ce ne-am lămurit cu şefii lui – ne-a văzut din nou.”
“Sunteţi români, nu?”
Urmează Cristiania (actualul Oslo), Stochkolm şi Helsinki (unde spectacolele lor se bucură de mult succes) şi, în cele din urmă St. Petersburg şi Moscova. Aici, vizitând galeria Tretiakov, îi năpădeşte dorul de casă: “În faţa unui tablou de Vereşceaghin am plâns ore în şir. Erau imagini cu Războiul de Independenţă din 1877, ţărani români pictaţi în straie ca ale noastre”.
În octombrie 1910, românii se aflau în Vladikavkaz, iar de aici au mers 200 km prin munţi, “rebegiţi de frig şi uzi de ploaie”, până la Tbilisi, iar apoi, mai departe, până în Teheran.
“Cele câteva spectacole pe care le-am prezentat în Persia s-au bucurat de o afluenţă de spectatori peste aşteptări. Am observat că persanii nu cântă la niciun instrument muzical. De ce? Pentru că religia îi opreşte. (…)În pustiul acela, unde femeile, de sărăcie, nu poartă voal, ci doar tagir, şi acela de stambă, nu din mătase neagră, copiii studiau citirea, scrierea, coranul, astrologia, retorica, persana, araba şi turca!”
După Bagdad, traversează Valea Eufratului mergând pe jos alături de o caravană cu cămile, trezind mila arabilor: “Degeaba le-am explicat rostul mersului
nostru pe jos, dădeau din cap şi ne compătimeau, crezându-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!”. În Damasc au primit daruri de la românii din Galaţi şi
Brăila stabiliţi aici cu afacerile, au trecut prin Ierusalim, Cairo, Alexandria şi, “înfioraţi de urletele şacalilor”, au coborât pe Valea Nilului avântându-se
în inima Africii.
În Sudan, “unsprezece zile nu am întâlnit pe nimeni, n-am băut apă proaspătă, n-am văzut umbră de pom”, în deşertul saudit “dunele fumegau, sunete metalice, înfiorătoare umpleau aerul pe care nu-l puteam respira de fierbinte. Ne-am aruncat în nisip şi am aşteptat, nu ştiu cât, poate zeci de ore, până s-a sfârşit”, iar “în Zanzibar ne-a sunat într-o zi la ureche întrebarea: «Sunteţi români, nu?». Acolo unde ne aşteptam mai puţin, am fost găzduiţi şi
ospătaţi într-un hotel, proprietatea unor gălăţeni stabiliţi de mai bine de 12 ani”…
“Cauţi hotel în pădure de parcă eşti la Buşteni!”
După parcurgerea coastei de Est a Africii, a urmat traversarea în Madagascar şi, la bordul unui vas, au pornit spre Australia. Traseul australian avea să însumeze 2100 de km (fiecare avea montat la picioare un pedometru comandat special din Anglia, care calcula distanţele): au vizitat Sydney, Canberra, Blue Mountains şi grotele Jenolan şi, dornici să ia contact cu băştinaşii, s-au aventurat într-o zonă sălbatică. Şi au fost capturaţi de aborigeni.
În timp ce Pîrvu şi Negreanu ridicau un adăpost, Pascu şi Dan s-au avântat în necunoscut şi s-au trezit într-o groapă adâncă de 20 de metri, una dintre capcanele pentru animale ale aborigenilor. Au tras cu revolverele, sperând că vor fi auziţi de ceilalţi doi colegi. Însă, în locul acestora au apărut băştinaşii,
care i-au legat cu frânghii şi i-au dus în faţa şefului de trib.
“El ne examina atent armele şi lanternele ce ne fuseseră luate între timp. (…)Mărunţi la stat, aproape goi, cu pielea variind de la arămiu la brun-închis, au un chip deformat din cauza nasului turtit. Ochii le sunt însă de-o agerime surprinzătoare. Nu seamănă deloc cu negrii pe care i-am văzut în Africa sau cu maiestoşii maori pe care i-am cunoscut în Noua Zeelandă.”
Spre norocul lor, ameţindu-se cu alcool, aborigenii au adormit. ”Cauţi hotel în pădure, de parcă eşti la Buşteni”, i-a reproşat Pascu lui Dan şi apoi
s-a aruncat în foc, arzându-şi legăturile de cânepă şi eliberându-şi mâinile. Au fugit amândoi, dar arsurile la braţ ale lui Pascu nu aveau să se mai vindece
vreodată.
 Prima mare tragedie
Drumul românilor a continuat prin insulele arhipelagului Asiei de Sud (unde, “cu Brâuleţul şi Ciobanul am supravieţuit prin insule cu portocali”)
până în Sri Lanka, apoi, îmbarcându-se la bordul vasului “Peninsular Oriental” au pornit spre India. În
iulie 1911, la debarcarea în Bombay, aveau parte de o mare surpriză: “Nu am ştiut că Times of India ne anunţase sosirea! Ne aşteptau sute de curioşi
şi reprezentanţi de asociaţii sportive! Ne rezervaseră camere la hotelul Prince of Wales din capitală!”. Și tot aici avea să se
petreacă şi prima mare tragedie a călătoriei lor.
Românii sunt invitaţi pentru două zile la palatul rajahului, iar după ospăţul oferit în onoarea lor, Dan, Negreanu şi Pîrvu au ieşit în oraş pentru a cumpăra cele
trebuincioase călătoriei, iar Pascu a rămas să povestească gazdei şi invitaţilor din peripeţiile lor. La întoarcere, i-au găsit pe toţi leşinaţi, cu pipe de opium în
mână.
“Jurasem să ne ferim de tot ce e străin obiceiurilor noastre. Pascu s-a dezmeticit puţin şi a început să se scuze, ba că masa a fost copioasă, ba că nu a putut refuza. În timp ce explica, s-a prăbuşit”, notează Dan în jurnal.
Colegii i-au“fricţionat braţele şi tâmplele”, iar rajahul i-a liniştit, spunând că se va trezi după un somn de o oră, două. Pascu însă nu s-a mai trezit niciodată, iar
medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Era 17 iulie 1911, iar ei rămăseseră doar trei călători însoţiţi de un câine…
 Temuta căpetenie a triburilor jivaros
Au plecat prin Benares, spre Calcutta. La bordul unui vas, echipajul ajunge din nou în Africa, la Cape Town: “Inima ţi se strânge când ceva e interzis pentru
negri, sau e doar pentru albi”. De aici, parcurg coasta de vest a Africii, prin Congo şi Gabon, până în Senegal şi, după ce poposesc aproape o săptămână în
Tenerife, pleacă spre America de Sud. În ianuarie 1912, sunt aşteptaţi la Rio de Janeiro de sute de localnici: deveniseră deja faimoşi, iar în ziare erau mai mereu articole despre sosirea lor.
“Am folosit şederea din plin pentru a prezenta mai multe spectacole de dansuri populare româneşti, precedate de conferinţe despre România. Sala teatrului Diamantina s-a dovedit de fiecare dată neîncăpătoare.”
Traseul sud-american continuă cu Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia, iar la graniţa dintre Ecuador şi Peru, temuta căpetenie a triburilor jivaros, cei care “decapitau duşmanul omorât şi îi conservau capul prin mumificare cu ajutorul soluţiilor speciale şi al nisipului fierbinte” ţine neapărat să-i
cunoască personal şi să le onoreze prezenţa.
Cea de a doua mare tragedie
În cele din urmă cei trei ajung în San Francisco, unde, după un popas de doar trei ore, se îmbarcă spre Yokohama. Apoi, din Japonia, vor intra în
China prin Hong Kong, trecând prin Canton şi stabilindu-şi ca destinaţie oraşul Pekin (Beijing-ul de azi).
Traseul presupunea traversarea munţilor Nau Lin, pe un traseu extrem de periculos. Într-una din cele peste treizeci de zile de mers pe acest traseu, pe o
ploaie măruntă, în timp ce mergeau în şir indian sprijinindu-se în bastoanele de lemn, aveau să audă un strigăt: Dan şi Pîrvu aveau să-l vadă pe Negreanu
rostogolindu-se şi lovindu-se de stâncile umede… Negreanu “părea să aibă fracturi şi leziuni interne, era tot însângerat”. Dan fuge spre primul sat şi, când noaptea se lăsase deja, se întoarce însoţit de doi chinezi. Negreanu era ”vânăt şi tremurând”. Îl poartă într-un hamac până în sat, dar, negăsind niciun doctor, merg încă 10 kilometri până la spitalul unui orăşel.
Aici li se spune că primul doctor va sosi abia în zori. La şapte dimineaţa, Dan pleacă să ceară ajutorul autorităţilor. Când se întoarce la spital îl
găseşte pe Negreanu mort. De acum mai rămăseseră doar doi prieteni călători. Şi un câine.
Din frigul cumplit al Siberiei, la Casa Albă
Din Pekin, cei doi pleacă spre portul siberian Nikolaevsk, iar apoi în peninsula Kamceatka. În estul Siberiei vor petreace iarna lui 1912, “1.150 de kilometri
prin viscol şi geruri fără egal”. Reuşesc să ajungă, printr-un noroc, la strâmtoarea Bering – “Temperatură de minus 37 grade, mâini jupuite de frig, proviziile
îngheţate” – şi, înaintând printre satele de eschimoşi, îşi continuă drumul spre Skagway, Juneau şi, în cele din urmă, Vancouver.
Aici Dan avea să observe pentru prima dată că Pîrvu nu este în apele lui: “E prea tăcut, el, care râdea şi de neajunsuri. Îmi spune că îl dor de ceva vreme
picioarele”.
Îşi continuă drumul prin Seattle, Portland şi San Francisco, iar de aici se vor întoarce pentru prima dată în Europa, după mai bine de trei ani: ajung din Tanger la Tunis, trec prin Sicilia, Elveţia, Franţa şi Olanda, iar de aici, cu vaporul, în Anglia. Londra avea să îi impresioneze: “De necrezut! Sunt aici mai mulţi scoţieni decât la Glasgow, mai mulţi irlandezi decât la Dublin şi mai mulţi catolici decât la Roma!”.
La Londra aveau să afle unde că, pentru a înfrânge teama instaurată odată cu tragedia Titanicului, compania de transport Allen Line oferea o sută de locuri gratuite pentru cursa transatlantică. Aşa că pleacă din Glasgow la Quebec, iar de aici, prin Cleveland şi Toledo, până la Detroit.
Cei doi români îşi continuă drumul şi, cum renumele lor era tot mai mare, sunt primiţi personal de guvernatorii statelor Delaware şi Maryland, iar pe 24 decembrie 1914 sunt invitaţi să petreacă o zi chiar la Casa Albă. Între timp, în Europa izbucnise războiul…
 Cea de a treia mare tragedie
Pe teritoriul SUA, spectacolele lor sunt tot mai aşteptate aşa că trec, rând pe rând, prin Virginia, Kentucky, Tennessee şi Alabama. În Jacksonville, Florida, Pîrvu avea să se prăbuşească: “Era la capătul puterilor, picioarele aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e grav şi trebuie să se oprească”. Pîrvu îl roagă pe Dan să i-l lase lui pe Harap, câinele care îi urmase încă de la începutul călătoriei şi îl roagă pe Dan să-şi continue drumul:
“Măi frăţioare, am făcut mai bine de 90.000 de km. Am fost patru, apoi trei şi, iată, doi. Acum mă pierd şi eu. Nu trebuie să se spună că românii au abandonat, copleşiţi de greutăţi! Știam că vor fi, dar nu le-am prevăzut aşa de groaznice. Speram să revedem cu toţii pământul patriei, dar n-a fost cu putinţă.
Trebuie să lupţi singur, să mergi neşovăielnic mai departe!”.
Cu inima îndurerată, Dumitru Dan avea să asculte rugămintea prietenului său şi să plece din nou la drum. Iar peste câteva luni avea să afle că, în luna mai 1915, Pîrvu a murit, cu ambele picioare amputate.
 Destinul călătorului de cursă lungă
După şase luni de călătorie solitară pe teritoriul SUA, Dumitru Dan avea să ajungă, pe 18 ianuarie 1915, în Havana. E primit cu mare fast – “Sute de oameni mă aşteptau, mulţi sportivi şi jurnalişti care aveau să mă urmeze pe toată perioada şederii” – însă durerea pierderii lui Pîrvu era încă prea mare pentru a se putea bucura: “Am dăruit un costum popular muzeului din Santiago de Cuba, am plâns şi am mers mai departe”.
Au urmat Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados şi Venezuela. De aici, îmbarcat la bordul transatlanticului “Buenos Aires”, ajunge, în aprilie 1915, în Lisabona. După o escală în Malta, e arestat la Salonic de un ofiţer britanic care, văzând că are în bagaje reviste din toate colţurile lumii, îl consideră spion.
Aşa se face că românul este expediat la Londra, pentru anchetă.
Ministrul plenipotenţiar al României şi cluburile sportive britanice fac presiuni şi, în cele din urmă, Dan este eliberat şi retrimis la Salonic. Însă, din pricina
războiului, e obligat să întrerupă traseul stabilit şi să se întoarcă în ţară. Din cei 100.000 de km ai itinerariului stabilit, mai avea de parcurs doar 4.000 de km…
Abia după opt ani – în vara lui 1923 -, Touring Club de France îi stabileşte un itinerariu pentru parcurgerea distanţei rămase. Dan pleacă din Bucureşti pe ruta
Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversează nordul Italiei şi Elveţia şi Soseşte la Paris chiar pe 14 iulie 1923, ziua naţională a Franţei şi, printr-o coincidenţă,
chiar ziua în care împlinea 34 de ani.
Află că fusese monitorizat în permanenţă de diplomaţii ambasadelor franceze şi de organizaţii sportive din toată lumea. După ce prezintă raportul călătoriei, e
primit cu fast şi i se înmânează titlul de campion mondial şi cei 100.000 de franci care, între timp, se devalorizaseră dramatic (ar fi reprezentat azi cam 40.000
de euro).
 O garsonieră de la Elena Ceauşescu şi un mormânt pierdut în nepăsare
Cu banii primiţi Dumitru Dan avea să-şi cumpere un hotel în Bacău, însă, din pricina războiului, afacerea avea să meargă prost. Aşa că a urmat cursurile Institutului de Administraţie şi a lucrat în domeniul asigurărilor sociale, iar după venirea comuniştilor la putere a mers prin şcoli să povestească
elevilor despre călătoria sa.
“A făcut un memoriu către Elena Ceauşescu pentru a primi o casă. A venit o comisie ca să vadă care sunt condiţiile, dacă sunt îndreptăţiţi să ceară casă şi au văzut că eu aveam deja patru copii şi mama şi tata stăteau într-o căsuţă cu pământ pe jos. Le-a aprobat cererea şi le-a dat o garsonieră cu chirie. Acolo a şi murit la 90 de ani” (Steliana Sârbescu, fiica lui Dumitru Dan)
A fost înmormântat în Buzău, în Cimitirul Eroilor. Un mormânt străjuit pe care aproape că nimeni nu-l mai ştie, străjuit doar de o cruce ruginită de
metal. O cruce pe care nu scrie nimic.


DE  LA  MARINEL  CHIRIAC

Români pe baricadele Parisului la 1848
24 Iun 2014
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în trei valuri mari succesive, românii din spațiul extracarpatic, în special fii de boieri mai mari...
Citeste articolul

http://adevarul.ro/moldova/social/foto-moldoveanul-rasfata-australienii-perth-pizza-italiana-1_53ac42fc0d133766a8ebbb71/index.html

http://adevarul.ro/locale/timisoara/cum-reusit-zece-romani-vanati-fbi-sparga-6000-carduri-america-1_53aa59500d133766a8e090a4/index.html

Ţara care s-a săturat de cerşetorii români şi aplică sancţiuni dure

http://jurnalul.ro/stiri/externe/cat-castiga-pe-zi-un-cersetor-roman-la-viena-668590.html

http://www.gandul.info/stiri/traseul-romancei-ucise-langa-florenta-de-la-mizeria-din-romania-la-prostitutia-si-drogurile-din-italia-12604466

Veste bună pentru românii autohtoni din Serbia, Macedonia, Bulgaria, Albania, Grecia, Ungaria și Ucraina. Senatul a adoptat tacit modificări la acordarea cetăţeniei române

http://www.evz.ro/romanul-care-a-reusit-in-lumea-filmului-de-peste-ocean-.html

Povestea romanilor ardeleni care au mers la munca in America

http://www.ziuaveche.ro/magazin-2/marea-britanie-romanii-%c8%99i-au-facut-un-partid-al-imigran%c8%9bilor-226209.html

Miley Cyrus, internată de urgenţă la spital

http://www.rgnpress.ro/rgn_14/categorii/analize-interviuri/13040-dan-gheorghe-in-romania-libercum-se-vede-viitorul-prin-ochii-unui-adolescent-roman-fascist-din-transnistria.html

http://www.rgnpress.ro/rgn_14/categorii/eveniment/12984-romanii-din-sudul-basarabiei-ucraina-cer-sprijin-ferm-din-partea-bucuretiului-sunt-singura-minoritate-naional-a-unui-stat-membru-ue-i-nato-care-ar-putea-cadea-victim-ofensivei-ruseti.html

http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/cifrul-de-stat-mecanismul-care-aduce-voturile-din-diaspora-vezi-cum-functioneaza-118592

http://jurnalul.ro/stiri/observator/doi-romani-batuti-in-germania-fiindca-vorbeau-romaneste-pe-strada-665252.html

http://www.rgnpress.ro/rgn_14/categorii/asociatii--ambasade/12814-tinerii-moldovei-continu-campania-de-informare-din-r-moldova-unirea-inseamn-salarii-mai-mari-i-bunstare.html

http://www.gandul.info/financiar/harta-emigratiei-cati-romani-au-plecat-din-tara-in-ultimii-25-de-ani-topul-destinatiilor-preferate-12334771

http://www.gandul.info/financiar/hotelierii-de-lux-din-grecia-cipru-si-marea-britanie-cauta-receptioneri-si-cameriste-in-romania-ce-salarii-ofera-12320634

http://www.evz.ro/detalii/stiri/romani-in-serbia-in-timoc-nu-sarbii-au-probleme-cu-romanii-ci-romanii-cu-romanii-sarbii-sunt-destepti-si-isi-apara-interesele-1088393.html

http://www.rgnpress.ro/rgn_14/categorii/asociatii--ambasade/12602-unirea-explicat-de-tinerii-moldovei-o-campanie-fr-precedent-in-r-moldova-pentru-a-explica-basarabenilor-avantajele-reunirii-cu-romania.html

http://www.rgnpress.ro/rgn_14/categorii/politic/12601-preedintele-romaniei-invit-la-unire-dragi-romani-de-peste-prut-avei-o-alternativ-romania-v-a-oferit-o-alternativ-moldovenii-trebuie-s-i-asume-responsabilitatea-fa-de-viitorul-lor-eu-m-duc-la-frontier-i-dau-barierele-deoparte-.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/ingrijitoare-de-batrani-romance-tepuite-in-germania-si-austria-cum-actioneaza-mafia-inte-1087310.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/interviu-cu-ioan-boieriu-romanul-care-a-participat-la-realizarea-efectelor-vizuale-unui-f-1087134.html