Ornea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ZIGU  ORNEA-
Mi-am trait toata viata citind pentru ca, probabil, nu am putut altfel. Acesta mi-a fost rostul si menirea.
=====
Liviu

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Principiul-ratiunii*articleID_29143-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/CRONICA-MONDENA.-Zukerman-la-Palatul-Justitiei*articleID_29158-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-La-o-aniversara*articleID_29119-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Despre-ideea-de-dimensiune-in-matematica*articleID_29055-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Weekend-la-mare*articleID_29038-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Recitindu-l-pe-Malraux*articleID_29005-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Cum-a-fost.-Versiunea-Doru-Pop*articleID_28979-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Dupa-bac-admiterea*articleID_28948-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Bacalaureat-2013.-Citeva-observatii*articleID_28916-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/TEATRU.-Pornind-de-la-David-Mamet*articleID_28933-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Modelul-Mittag-Leffler*articleID_28901-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-La-ce-bun-matematica*articleID_28883-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-My-generation*articleID_28829-articles_details.html

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Învăţămîntul merge spre bine
În învăţămînt, mai toată lumea e nemulţumită de ceva, iar vina e exclusiv a altora. Profesorii din universităţi spun că studenţii vin din ce în ce mai slab pregătiţi din liceu; profesorii de liceu identifică răul în gimnaziu, unde nu se mai face carte ca lumea, şi „pe ce să clădeşti“ dacă baza e proastă? Iar profesorii de gimnaziu dau vina pe învăţămîntul primar, care nu mai formează copii cu deprinderi temeinice de citire şi scriere, despre calcul nici nu mai poate fi vorba. Aici şirul se stabilizează, încă nu am auzit învăţători probozindu-i pe educatorii din grădiniţe.
Printre problemele recurente invocate: programe proaste, neaduse la zi, aglomerate; profesori slab pregătiţi; intruziunea părinţilor (care cer şi impun ce le trece prin cap) sau, dimpotrivă, slaba implicare a părinţilor, cărora puţin le pasă de educaţie etc.
Îmi face plăcere să anunţ aici că, măcar în parte, toate aceste probleme încep să-şi găsească o fericită rezolvare. Spun „toate“ pentru că vestea bună vine, aşa cum se cuvine, de la şcoala primară – dacă pe-asta o punem pe picioare, restul vine de la sine. Vestea am aflat-o din numărul 5 al InfoCons, ziar independent (de cine?) al Mişcării de Protecţia Consumatorilor din România. Se pare că, în sfîrşit, a fost identificată lipsa din pregătirea copiilor noştri. Salvarea vine de la dr. Ligia Georgescu-Goloşoiu, din care citez: „Simţind nevoia copiilor din România de a cunoaşte cît mai multe detalii despre bani şi despre bănci şi avînd în vedere faptul că acest subiect nu prea a fost tratat în literatura pentru copii, am fost motivată să elaborez o carte cu ilustraţii, dedicată copiilor, în care să prezint pe înţelesul lor cîte ceva din acest vast subiect“. Cartea Banii pe înţelesul copiilor a apărut în 2007, la Editura Didactică şi Pedagogică. Iar în 2008, distinsa doamnă a elaborat şi un Caiet al elevului „cu aplicaţii practice care respectă principiile psiho-pedagogice deja cunoscute ale învăţării, dar recomandă şi metode noi, atractive de predare, cum ar fi prin joc sau prin arta prezentării vizuale“. Bine că află şi învăţătorii, măcar pe calea asta, ce e cu învăţarea prin joc! Poate că n-ar strica şi un campionat de Monopoly. Şi uite-aşa a apărut această disciplină opţională în programa a patru (deocamdată) şcoli din Bucureşti şi din Oradea. Bineînţeles că „elevii, coordonaţi de cadrele didactice, au beneficiat de vizite la sucursale de bănci“. Şi, fireşte, în urma acestor prime experienţe pozitive s-a „ajuns la concluzia necesităţii introducerii, la nivel naţional, a unui opţional de educaţie financiară (curriculum la decizia şcolii) la clasele primare a III-a şi/sau a IV-a)“. Chestiune discutată şi aprobată de MECTS prin Ordinul 5959/2012. Vedem că, atunci cînd e ceva serios, MECTS nu se lasă rugat, intervine prompt. Nu putem fi decît satisfăcuţi aflînd că programa elaborată are ca obiectiv integrator „formarea unui comportament raţional în relaţia cu banii, prin antrenarea copiilor în activităţi ce stimulează gîndirea logico-creativă“. Printre scopurile urmărite: „accesul egal la educaţie financiară, exersarea unor atitudini corecte în postura de consumator etc.“. Iar din anul şcolar 2013-2014, BNR se va implica activ în proiect. Ura! Succes garantat!
Carevasăzică, asta lipsea din pregătirea copiilor: educaţia financiară. Am rezolvat toate problemele cu cititul şi scrisul, cu socotitul – să-i învăţăm repede cum merge bursa şi facem oameni întregi. Sau, dacă nu întregi, măcar adaptaţi „cerinţelor pieţei“. S-a pus bomboana pe colivă.
Povestea asta nu e doar despre o prostie aducătoare de ceva bani în buzunarele unora. Ea e încă un semn al modului stupid în care e înţeleasă modernizarea şcolii, adaptarea ei la noile „timpuri noi“. În loc să ofere cunoştinţe temeinice din ştiinţe, din literatură, istorie, limbi străine, se inventează mereu discipline noi, chipurile moderne şi adaptate sensibilităţii de azi a copiilor. În loc de educaţie financiară cu poze, n-ar fi mai bine să-i înveţi bine, la matematică, pe copii să opereze cu fracţii, apoi să calculeze un procent şi o dobîndă?
În şcoala generală şi în liceu nu mai e loc de latină, disciplinelor fundamentale li se reduce numărul de ore; în schimb, apar te miri ce discipline neapărat necesare „mai bunei integrări“ şi „mai bunei cunoaşteri“ etc. La fel în universităţi: răsar, pe unde nu te-aştepţi, linii de studiu noi, mastere cu nume pompoase – şmecherii frumos ambalate ca să atragă studenţii, dacă se poate şi plătitori –, multe puse sub semnul interdisciplinarităţii. Mare rău a făcut şi face ideea asta prost înţeleasă şi aplicată, una dintre cele mai născătoare de impostură. În loc să pregătim specialişti în ceva, oameni care să cunoască bine un domeniu, ne grăbim să fabricăm inşi care să ştie cîte ceva din tot – şi asta în numai trei ani de licenţă.
Ei, dar gata cu văicăreala. Semnele sînt bune. Vin bani din POS-DRU, se dă drumul la proiecte noi, nu vom mai prididi cu scrisul – aici, totul e birocraţie: banii se dau pentru poemul numit proiect şi în rapoartele de fază; ce faci e un amănunt nesemnificativ, nu interesează pe nimeni, banii există şi trebuie „accesaţi“. La treabă, aşadar, time is money, după cum se-nvaţă de la cele mai fragede vîrste, la orele de educaţie financiară! 

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. O față a normalității
Luna iulie e una ciudată pentru învățămînt. Cine citește în luna asta presa nu prea mai știe ce să creadă. Pe de o parte, rezultate dezamăgitoare la bacalaureat, pe de altă parte, premii peste premii la olimpiade. Anul acesta, s-ar putea să fie un pic mai bine: cu ultima găselniță ministerială, subiecte diferen­țiate, vom avea o rată mai mare de promovare la bac și tot românul va fi mulțumit, facultățile vor avea mai mulți candidați, poate se face loc și de facultăți noi – lac să fie...


 

Nu e nimic rău în a avea subiecte diferențiate dacă, în consecință, și diplomele ar fi diferențiate, ca să nu deschidă toate aceleași porți. E micul amănunt pe care doamna Andronescu, în dragostea ei mare pentru copii, îl uită. Nu-i nimic, facultățile vor continua să fie o soluție la o problemă socială, și nu instituții care oferă educație superioară de calitate – cursurile trebuie să se adapteze studenților. Oricum, pare că spre asta ne îndreptăm. Olimpicii, la matematică, fizică, chimie, biologie, cu care ne mîndrim an de an, nu sînt atît produsul școlii românești, cît al minților lor mult peste medie și al devotamentului cîtorva profesori care-i pregătesc în afara sistemului. Și, majoritatea, aleg universități străine, nu românești. Știu ei ce știu. Așa cum știu și politicienii și oamenii bogați care tot „afară“ își trimit copiii la studii și care se operează la Viena, nu la Colentina.


 

Chiar așa fiind, e greu de înțeles de ce nu face ministerul nimic pentru a păstra, atît cît se poate, insulele de normalitate – despre excelen­ță începe să fie greu de vorbit –, formele și instituțiile care funcționau bine sau încă funcționează.


Cei de peste 50 de ani își mai aduc, poate, aminte de sistemul claselor speciale de matematică, de chimie și fizică. Înființate prin 1967, sub ministeriatul lui Ștefan Bălan, erau organizate în cele mai bune licee din orașele mari, aveau un program intensiv de științe, cu accent pe cea care dădea numele clasei, aveau profesorii cei mai buni din liceu, copiii asistau și la cursuri la universități. N-au avut viață lungă, în 1975 deja nu mai înmatriculau. „S-a considerat“ că erau o expresie a elitismului, contrar ideologiei comuniste. Dar în Bulgaria și în Uniunea Sovietică nu „s-a considerat“ și au rezistat. Există și acum în Bulgaria și Rusia postcomuniste. La Moscova (cred că și la Sankt Petersburg) sînt chiar două școli speciale cu program intensiv de științe, aproape toți marii lor matematicieni și fizicieni de azi de acolo provin. Nu doar programul e special și profesorii selectați, dar au cursuri ținute de profesori universitari de cea mai bună calitate. De ce nu se pot reînființa și la noi clasele speciale, acum, cînd nu mai prididim vorbind despre excelență, elită și performanță? Mister. Sigur, ele nu ar rezolva în nici un fel problemele – enorme – ale învățămîntului, dar le-ar oferi copiilor cu înzestrare deosebită șansa unei pregătiri pe măsură, mai aproape de posibilitățile lor. Ar contribui la conturarea unui ambient propice studiului și cercetării. Ar fi suficientă o clasă pe județ, sau chiar una la două județe, care să-i strîngă, printr-un sistem de burse generoase și cămine, pe cei mai buni din zonă la disciplina respectivă. Deocam­dată, pentru matematică, asta încearcă să facă Liceul Internațional de Informatică (privat, firește) din București, dar se ocupă numai de pregătirea olimpicilor – clasele speciale ar avea o miză mult mai mare. Clasele speciale ar fi un pas spre normalitate.


Cum tot un pas spre normalitate este Școala Normală Superioară din București (http://www.imar.ro/~dbeltita/SNSB/Welcome.html). Instituție privată de învățămînt superior care funcționează de mai bine de zece ani fără nici un sprijin material de la stat, găzduită de Institutul de Matematică „Simion Stoilow“ al Academiei, oferind cursuri avansate, la nivel de master, pentru matematică, informatică, biochimie. Admiterea se face pe baza unui concurs anual, foarte exigent. Din păcate, din cauza lipsei de fonduri, școala nu poate oferi cămin, așa că studenții sînt aproape numai din București. În fiecare an, un comitet științific compus din oameni de știință români și străini, în cea mai mare parte din universități și institute europene și americane, alege, dintre cele propuse de profesori din țară și din străinătate, cursurile care vor fi oferite studenților, iar aceștia din urmă își aleg parcursul. La SNSB se pot face și cursuri cu doi, trei studenți – lucru imposibil în universitățile de stat. Studenții, cei mai buni din facultățile din care provin, primesc bursă; profesorii, din țară sau din străinătate, sînt plătiți. Școala funcționează încă datorită sprijinului dat de Softwin, Romanian-American Enterprise Fund, Fundațiile „Anonimul“ și „Theta“, Serviciul cultural al Ambasadei Franței și a altor (mici) sponsorizări, chiar de la persoane fizice, dar dificultățile sînt uriașe. Programul de biochimie s-ar fi oprit anul acesta fără un ajutor de ultim moment primit de la Asociația Ad Astra. De ce nu alege o mare bancă să finanțeze un asemenea program de studii? Nu înțeleg. În bugetul unei bănci sau al unei mari companii, banii pentru școala aceasta nici nu s-ar simți. Dar de ce nu se implică ministerul? Ce-ar avea de pierdut? Cîțiva lei. La cîți se cheltuie aiurea în (orice) minister... În schimb, la nivel de imagine, ar avea numai de cîștigat. Ca să nu mai spun că și-ar onora, de fapt, menirea.


 

Distrugem cu pasiune, ne pricepem grozav să zădărnicim orice încercare de construcție. Sîntem prepuelnici, în spatele oricărui proiect căutăm rațiuni inavuabile, meschinării. Ne e foarte greu să acceptăm că există și oameni care lucrează din pasiune, pentru binele comun – noțiunea însăși a ajuns să fie privită cu circumspecție. Oamenii se schimbă greu, știu bine. Dar conducătorii ar trebui să le-o ia înainte, să zidească sau măcar să-i sprijine pe cei care o fac. Vise?

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Teorema-celor-patru-culori*articleID_28728-articles_details.html




Anul acesta, pe 19 aprilie, a murit Kenneth Ira Appel, matematician – topolog și algebrist –, fost profesor la Universitatea din Urbana-Champaign, Illinois. Principala sa contribuție a apărut în 1976, cînd, împreună cu Wolfgang Haken, de la aceeași universitate, a demonstrat afirmativ, transformînd-o în teoremă, Conjectura celor Patru Culori, una care rezistase mai bine de o sută de ani.
Despre povestea acestui enunț și, mai ales, a demonstrației sale – prima în care calculatorul a jucat un rol decisiv și a pus sub semnul întrebării noțiunile uzuale de demonstrație și de verificare a demonstrației –, vă propun un fragment din cartea Teorema vie, de Cédric Villani, pe care o traduc pentru Editura Huma­nitas. Pentru mulți, povestea e, bineînțeles, folclor. Mai puțini, poate, cunosc și dezvoltarea ei ulterioară, din 2005 – demonstrația automată a lui Gonthier. Teoria limbajelor expert și a demonstrării automate captează azi atenția multora, din domenii foarte diferite: de exemplu, a lui Vladimir Voevodsky, un matematician care a primit medalia Fields în 2002 pentru rezultate extrem de abstracte, în descendența lui Alexander Grothendieck. Iar finalul fragmentului este, pentru cine vrea să înțeleagă, și un argument pentru ignorata valoare practică – de piață, în limba de lemn a celor care dirijează destinele noastre – a cercetării fundamentale.


Pe la 1850, matematicianul Francis Guthrie a colorat harta comitatelor Angliei, avînd mare grijă ca orice două comitate cu o porțiune de frontieră comună să aibă culori diferite. Cîte creioane colorate urma să folosească?
Guthrie a realizat că-i sînt de ajuns patru culori. Și și-a zis că e posibil să ajungă patru pentru a colora orice hartă – una care conține, desigur, țări care nu sînt ele însele împărțite în bucăți separate.
Trei culori nu ajung: luați harta Americii de Sud și uitați-vă la Brazilia, Argentina, Bolivia și Paraguay, fiecare dintre ele le atinge pe celelalte trei, vă trebuie deci cel puțin patru culori diferite.
Dar patru sînt de-ajuns, vă puteți convinge colorînd harta dumneavoastră preferată. Sau, cel puțin, puteți testa afirmația pe o mulțime de exemple. Dar cum să arăți că e adevărat pentru orice hartă? N-ai cum să le testezi pe toate, sînt o infinitate! E nevoie de un raționament logic, și nu e ușor.
În 1879, Kempe credea că a demonstrat rezultatul. Dar demonstrația era greșită, permite doar demonstrarea faptului că cinci culori sînt de-ajuns.
S-o luăm încet. Știm s-o facem pentru o hartă cu patru țări. De-aici la cinci, se trece ușor. Apoi pentru șase. Putem continua?
Să zicem că știm să colorăm cu patru culori toate hărțile cu 1.000 de țări și că vrem să ne apucăm de o hartă cu 1001 de țări. Cum procedăm? Pentru început, putem arăta că, printre cele 1.001 de țări, există măcar una care are vecini puțini, să zicem maxim 5. Dacă ne concentrăm asupra acestei țări și a vecinilor ei, colorăm ușor; și dacă ne jucăm de-a cuceritorii, făcînd cîteva fuziuni și recombinări în sînul acestui grup de țări, o să ne aflăm în fața unei hărți cu mai puțin de 1.000 de țări, deci vom ști cum să colorăm. Bună idee! Dar e greu să potrivim colorarea locală cu cea globală, trebuie avute în vedere foarte multe cazuri: milioane, ba chiar miliarde!

În 1976, Appel și Haken au redus problema la o mie de configurații care trebuiau testate și le-au trecut în revistă pe toate cu ajutorul unui program informatic. După ce mașina a lucrat timp de două luni, au tras concluzia că patru culori sînt întotdeauna de ajuns, rezolvînd o conjectură mai mult decît centenară.
În fața acestei demonstrații, comunitatea matematică a fost profund divizată. Oare mașina nu a ucis reflecția? Înțelegem cu adevărat argumentul acesta dat la rumegat unei ființe din siliciu și circuite integrate? Appel-Haken-arzii și anti-Appel-Haken-arzii se războiesc fără a putea ajunge la consens.
Oamenii s-au obișnuit cu polemica asta. Acum facem un salt în timp pentru a reveni în Franța, la INRIA (Institutul Național de Cercetare în Informatică și Automatică), la cumpăna mileniilor. Georges Gonthier, specialist în limbaje de verificare a demonstrațiilor, e cercetător la acest institut specializat în informatică și calcul. Domeniul său a fost dezvoltat în Europa de cîțiva teoreticieni visători, cam în aceeași perioadă în care Appel și Haken erau centrul discuțiilor. Limbajele acestea verifică o demonstrație matematică așa cum se testează soliditatea unui arbore, ramură cu ramură: ima­ginați-vă un arbore logic care conține raționamentul și poate face obiectul unei verificări automate, pe modelul unui corector ortografic.

Dar în timp ce un corector ortografic ia în calcul doar cuvintele individuale, programul care analizează demonstrațiile verifică dacă ansamblul e coerent, are grijă ca totul să fie corect.
Cu ajutorul unui colaborator, Benjamin Werner, Gonthier se hotărăște să se înhame la demonstrația Teoremei celor Patru Culori într-un limbaj numit Coq, în onoarea creatorului său, Thierry Coquand. Spre deosebire de programele folosite de Appel și Haken, Coq e certificat: se știe că nu poate produce erori. În plus, Coq nu furnizează calcule, ci generează automat demonstrația, plecînd de la algoritmul care îi este impus. Gonthier îl folosește ca să rescrie partea „lizibilă“ a demonstrației și obține ceva simplu și eficient, ceva frumos! O demon­strație scrisă de o ființă omenească în proporție de 0,2%, completată de mașină pînă la 100% – dar cel mai mult contează cele 0,2% omenești, datorită lui Coq știm că putem avea încredere în celelalte părți.
Lucrările lui Gonthier și ale colegilor lui prefigurează softurile de validare care, într-un viitor nu foarte îndepărtat, vor putea verifica automat programele complexe care guvernează lansarea rachetelor, zborul avioanelor sau microprocesoarele de pe laptopurile noastre. Miza financiară a ceea ce acum treizeci de ani nu era decît o dulce visare se socotește azi în miliarde de euro.
Cît despre neobositul Gonthier, s-a lansat acum într-un proiect extrem de ambițios, verificarea unor teoreme de clasificare a grupurilor finite ale căror demonstrații sînt cunoscute ca unele dintre cele mai lungi din secolul XX.

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Cine-fura-azi-un-ou*articleID_28674-articles_details.html

Peste mai puțin de o lună, în mai toate universitățile din țară va începe susținerea lucrărilor de licență și a disertațiilor. Anul acesta, noi, profesorii, sîntem obligați să contrasemnăm o declarație de originalitate a studenților-autori. Pasămite, se încearcă stăvilirea plagiatului la acest nivel. E foarte bine. Probabil că altă soluție nu e decît ca noi să fim pedepsiți odată cu studenții dacă nu sîntem destul de vigilenți. Îi plîng însă pe colegii de la facultățile umaniste: acolo e destul de greu să verifici sute și sute de pagini, iar bibliografia e imensă.

Pe de altă parte, ce fel de originalitate cerem lucrărilor de licență în domenii teoretice, unde nu se pune problema proiectării sau construirii unui dispozitiv, a unui program ori realizarea unor experimente noi? În ce mă privește, sînt foarte mulțumit dacă studenții mei dovedesc că au înțeles niște capitole de carte sau articole care depășesc cursurile făcute. Dacă înțeleg și dacă reușesc să prezinte ce au înțeles „cu cuvintele lor“ – care, totuși, nu pot fi cu mult diferite de ale surselor. Iar dacă studentul reușește să completeze singur părțile din demonstrații lăsate de autori drept „evidente“ (de multe ori, ca să te convingi de evidența asta e nevoie de multă muncă, de calcule laborioase), dacă mai și rezolvă exercițiile aferente teoriei studiate – atunci chiar iese o lucrare foarte bună. Așa că originalitatea unei lucrări de licență de matematică e, cel mult, la nivelul prezentării, al redactării. Sînt rarisime cazurile în care o lucrare de licență sau o disertație conțin rezultate noi, publicabile, și nu acestea trebuie să fie norma într-un învățămînt universitar de masă cum e, alături de cel european, al nostru. Așa că, fără să minimalizez în vreun fel necesitatea diminuării fraudei – că de stîrpit nu poate fi vorba –, măsurile luate în privința lucrărilor de licență și a disertațiilor mi se par ușor demagogice.

Sau poate sînt, măsurile acestea, doar un efect de compensare pentru neputința de a-i pedepsi pe plagiatorii dovediți dintre profesori și pe aceia care au „compătimit“ la plagiat în calitate de îndrumători de doctorat (o vizită pe pagina integru.org poate fi extrem de instructivă). În ziua în care scriu, de exemplu, doamna prof. dr. ing. Ecaterina Andronescu e, în continuare, în posturile sale din Senatul României și din Univer­sitatea Politehnică din București, iar prof. dr. ing. Ioan Mang e listat, bine merci, pe pagina Departamentului de Calculatoare și Tehnologia Informației a Facultății de In­ginerie Electrică și Tehnologia Informației din cadrul Universității din Oradea, alături de soția sa, doamna prof. dr. ing. Erica Gerda Mang. Or, în cazul soților Mang, plagiatul era ușor de constatat, la fel ca în cazul altui înalt personaj – prea înalt, din păcate pentru noi –, domnul conf. dr. Victor Ponta, a cărui teză de doctorat conținea peste o sută de pagini copiate din alte surse. Mai nou, despre o carte a aceluiași înalt personaj politic, bănuită de unii a fi fost plagiată într-o proporție neneglijabilă, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a „concluzionat că nu se poate proceda la calcularea procentului de text identic preluat deoarece formatele lucrărilor, tipul caracterelor utilizate și paginațiile sînt diferite, iar, pe de altă parte, s-a constatat existența multor definiții, teorii, concepte, principii etc. specifice aceluiași domeniu care nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor potrivit art. 9 lit. 1 din Legea nr. 8/1996“ (apud rezoluția Par­chetului de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție). Ridicolul nu ucide.

Așa că, mă întreb, de ce i-am bănui pe bieții noștri studenți, de ce am „concluziona“ că au plagiat dacă reproduc ad litteram „definiții, teorii, concepte, principii“ și – unde merge mia, treacă și suta – teoreme, cu demonstrații cu tot? Păi, dacă în textul sursă apare cea mai frumoasă demonstrație, de ce s-o strice studentul, schimbînd-o? Doar așa, din orgoliul de a fi original?
Dar discuția nici nu mai are rost. Cum sursele pe care le indicăm studenților sînt tipărite în cărți sau reviste, iar ei redactează lucrările în Word sau (mai rar) Latex și le prezintă imprimate pe hîrtie A4, e limpede că formatul, tipul caracterelor (fonturile, cum ar veni) și paginațiile vor fi radical diferite – deci cum ar mai putea fi vorba de­spre plagiat? Cum să fie plagiată o lucrare de licență scrisă cu Arial 14 la două rînduri (să pară mai lungă) dintr-o carte tipărită cu Times New Roman 11 la un rînd? Aud?
La treabă, așadar, pericolul a trecut! Să duduie Internetul întru frăția plagiatorilor de toate vîrstele! Rușine nu încape. Teamă nici atît. Pentru că, v-am mai spus: cine fură azi un ou e un bou.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. O carte necesară despre filozofia lui Wittgenstein


Încurajat de cartea despre Kant a profesorului Flonta, am continuat seria de „filozofie pe înțelesul tuturor“ a Editurii Humanitas. Din păcate, a doua pe care am citit-o, a lui Alexander Baumgarten, 7 idei înrîuritoare ale lui Aristotel, a fost o mare dezamăgire. Volumul pare mai degrabă un exercițiu de stil, nu de prezentare a unor idei filozofice unui public larg, și dă mai mult seamă de talentul literar și de cultura autorului decît de ideile lui Aristotel. Poate fi o scriere frumoasă, desigur, dar ratează scopul pentru care pare să fi fost gîndită. Ce bucurie, în schimb, cartea lui Gheorghe Ștefanov, 14 idei ale lui Ludwig Wittgen­stein! Stil sobru, complet epurat de prețiozități și evitînd jargonul intern al disciplinei; limbaj precis, chiar tăios, pe alocuri, care mărturisește o exemplară limpezime a minții și o cunoaștere adîncă a domeniului expus. Chiar pentru profanul care sînt, e clar că Ștefanov prezintă ceva apropiat de maximumul posibil din gîndirea lui Wittgenstein în puțin peste o sută de pagini. Și cum să nu fie necesară o asemenea carte? Despre Wittgenstein, mai toată lumea a auzit cîte ceva, tot omul de cultură știe că e „ceva cu limbajul sau cu logica“, dar extrem de puțini l-au citit, deși există, de-acum, traduse și Tractatus-ul, și Caietul albastru, și Cercetări filozofice, și încă alte fragmente, mai toate prin grija lui Mircea Dumitru, Mircea Flonta și Adrian-Paul Iliescu. E, însă, o lectură extrem de dificilă – chiar și pentru specialiști, bănuiesc –, datorită stilului eliptic și foarte concis al autorului. Cartea lui Ștefanov alege 14 teme care l-au preocupat pe Wittgenstein și le prezintă unitar, nu cronologic, urmărindu-le apariția în întreaga operă, antumă și postumă. Iar meritul mare al lui Ștefanov e tocmai că reușeș­te să descrie – nu folosesc verbul „a explica“ pentru că nu e potrivit aici – aceste puncte cheie ale meditațiilor filozofice ale lui Wittgentein și să stîrnească cititorul interesat să ia lectura pe cont propriu. Un exemplu foarte bun e capitolul 8, „Nu pot vorbi despre ceva care îmi e accesibil doar mie“ (multă lume cunoaște sentința finală a Tractatus-ului: „Iar despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă“, dar cîți o înțeleg?). Aici, ca să ne apropie de ideea lui Wittgenstein că „expresiile noastre pentru «stări și procese mentale» nu numesc și nu descriu nimic privat, ci sînt folosite de către noi pentru a reacționa în anumite situații care le sînt accesibile și altora“ (exprimăm, adică, nu descriem), Ștefanov dă, pe urmele lui Wittgenstein, exemple foarte accesibile și ne lasă aproape să credem că – gata! – am priceput. În final însă, ne atrage atenția că interpretarea terre-à-terre („[...] noi nu putem vorbi direct despre ce e în mintea noastră, ci doar indirect. Dar asta nu schimbă mare lucru.“) nu e cea corectă: „Ideea lui nu produce vreo schimbare în felul nostru obișnuit de a vorbi.

Produce însă o schimbare radicală în felul în care ne raportăm la mintea noastră“, de unde și titlul Capitolului 9: „Mintea e o iluzie“. Așa e construită întreaga carte: prezentare foarte pe înțeles, recurgînd la exemple simple, a unei idei complicate, pînă la aproape vulgarizarea ei, urmată de o bruscă întoarcere care ne pune în gardă că lucrurile stau un pic altfel și e bine să mai medităm. Aș reproșa cărții doar parcimonia referirilor la viața lui Wittgenstein, opera filozofului fiind un caz aparte de armonie cu viața. Ștefanov spune cîte ceva în ultimul capitol, dar e prea puțin. Nu-i vorbă, există, în română, cel puțin un excelent studiu („O viață de erou?“) în volumul lui Mircea Flonta, Gînditorul singuratic. Critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein (Humanitas, 2008), de curînd a apărut și Epistolarul logico-biografic al lui Cătălin Cioabă, ca introducere la volumul Scrisori despre Tractatus, Humanitas, 2012. Dar parcă ar fi fost mai rotundă cartea dacă ar fi avut mai multe detalii biografice. Salutară „popularizarea“ ideilor lui Wittgenstein, pentru că ea se face în contextul discuțiilor despre menirea filozofiei, despre adevăratul ei obiect de studiu, despre posibilitatea filozofiei de a se rosti cu îndreptățire despre un domeniu sau altul. Ce pot aduce azi, într-o epocă a unei foarte mari specializări a științelor, filozofiile de „ramură“ (a matematicii, a fizicii) – mai ales în condițiile în care cei care se ocupă cu asemenea studii nu sînt, ei înșiși, specialiști ai domeniului și glosează, cel puțin aparent, despre ce nu cunosc? Dincolo de încadrarea într-o direcție mai mare de gîndire a unor cercetări specifice, prelungire, oarecum, a studiilor de istoria științei, ce anume mai poate fi spus? Sînt întrebări pe care ni le punem cu toții, filozofi și oameni de știință care medităm la devenirea și logica internă a disciplinelor noastre. Chiar dacă Wittgenstein nu dă un răspuns direct, ideile lui ne ajută să ni le clarificăm pe ale noastre. Iar cartea lui Gheorghe Ștefanov e un excelent punct de pornire.

Liviu ORNEA - Un Brecht mai puțin obișnuit


A trecut ceva timp de la premiera spectacolului lui Dragoș Galgoțiu de la Teatrul Odeon cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Dar e un spectacol despre care merită să se scrie, chiar dacă n-au lipsit cronicile. În plus, îmi place să cred că afirmația lui Andrei Pleșu, „scrisul despre imagine, ca şi cel despre muzică, nu poate adăuga nimic esenţial la discursul artistic propriu-zis“, e prea tranșantă, iar scrisul despre teatru are utilitatea lui. Cu spectacolul acesta, Dragoș Galgoțiu rupe, dar nu complet, seria Portretul lui Dorian Gray, Hamlet Machine, Ghilgamesh, Viața e vis – care începuse să cadă în manierism. Păstrează însă tendința expresionistă și plăcerea imaginii fastuoase, construind un Brecht destul de contra clișeelor. Piesa Arturo Ui nu a fost gîndită ca un cabaret. Și, de obicei, era montată în cheie gravă și chiar tezist. Cum și e textul acesta, parabolă explicită a ascensiunii lui Hitler, în care Reichul e ima­ginat de un orășel american, iar banda naziș­tilor – de un grup de gangsteri care pun mîna pe Trustul Conopidei, simbolul economiei locale, și supun treptat orășelul, prin corupție, șantaj, teroare și crimă. Or, Galgoțiu imaginează un cabaret, dar fără să pună actorii să cînte, mixează doar muzică specifică (poate puțin prea puternică) pe care actorii, unii cu mască vopsită pe față, evoluează aproape ca niște marionete sau clovni, în costumele somptuoase ale Doinei Levintza și într-un decor splendid al lui, desigur, Andrei Both: o suită de perdele care se ridică pe rînd și te duc dintr-un teatru într-altul, cîteva obiecte ciudate (canapea în formă de tigru). Cabaret – poate momentele muzicale sînt prea multe și, fatal, se repetă – combinat cu film mut: prologul este jucat de Ana-Maria Moldovan și Ionuț Kivu exact în maniera filmelor anilor `20 (coregrafia foarte precisă și frumoasă a lui Răzvan Mazilu e extrem de importantă în spectacol, iar Ioana Marchidan și Judith State, dansatoarele-comentatoare ale spectacolului, devin prezențe cu greutate). Galgoțiu reușește să pună în valoare aproape toți actorii – echipă cu care lucrează de mult, și asta se vede. E o performanță extraordinară, un efort imens al unora dintre ei. Mă gîndesc la István Téglás (Roma, primul locotenent al lui Ui), care face minuni cu corpul lui, ca un contorsionist de la circ. Mă gîndesc la Gabriel Pintilei, Givola, al doilea acolit al lui Ui, care construiește un personaj coborît și el dintr-un film mut, mișcîndu-și întruna, ca o păpușă mecanică, bustul, buzele și mîna și trece, totuși, de păpușă: personajul său e viu, are personalitate – e crud, troglodit, hain, neliniștitor –, nuanțe la care ajunge prin rostire și expresie. Mai puțin m-a convins însă Mihai Smarandache, Giri, al treilea din echipa de gangsteri, care mizează prea mult pe prezen­ță scenică și, la fel ca în alte spectacole, vorbește „ca pe stradă“. Un personaj interesant creionează Vitalie Bantaș: el e Brecht însuși care, în viziunea lui Galgoțiu, e un fel de Maiakovski plin de patos cînd spune ceea ce Brecht – autorul – voise să apară scris pe niș­te pînze din avanscenă, deci, dacă era să fie rostit, ar fi trebuit să fie rostit neutru și detașat. E clar că Bantaș joacă exact ce i s-a cerut, și o face foarte bine.

Dar opțiunea lui Galgoțiu mi se pare discutabilă – pentru că jocul lui Bantaș nu se armonizează cu al celorlalți actori care merg către mască –, oricît de susţinută ar fi cu argumentul unor poeme avîntate dintr-o epocă anterioară lui Brecht și cu cel al apropierii scrierii textului de evenimentele relatate, apropiere care ar favoriza implicarea. O apariție inedită e Dorina Lazăr în travesti (Dogsborough, copie a bătrînului Hindenburg, președintele Germaniei care l-a numit cancelar pe Hitler), sobră (sau să zic sobru?) și cu expresia împietrită, trecînd de la demnitatea ultragiată la umilința asumată. Un cuplu plăcut și bine sudat formează Mircea Constantinescu și Mugur Arvunescu, onctuoși și gata să vîndă orice și pe oricine; un moment foarte bun are Marian Ghenea – actorul care îi dă lecții de dicție și mișcare lui Arturo Ui. Apariții care se rețin pentru că, deși nu de durată, reușesc să individualizeze cîte un personaj au Cătălina Mustață și Ioana Anastasia Anton (poate prea „dinăuntru“ jocul ei, totuși, pentru un Brecht). L-am lăsat la urmă pe Ionel Mihăilescu – Arturo Ui – pentru că acesta e spectacolul lui. Eu nu cred că atunci cînd un actor face un rol extraordinar trebuie brusc să devenim zgîrciți cu laudele și să ne temperăm, din motive profilactice, entuziasmul. Ce face aici Ionel Mihăilescu e cu totul ieșit din comun, o spun după ce am văzut de două ori spectacolul. Rar vedem pe o scenă românească o asemenea stăpînire a corpului – poziții studiate, atitudini complet nenaturale care cer un efort uriaș – și a vocii deopotrivă: vedeți, de exemplu, scena lecțiilor de dicție și mișcare, în care actorul se transformă complet; vedeți monologul din final. Arturo Ui al lui Ionel Mihăilescu are nuanțe, nu e doar Hitler, sau e un Hitler umanizat (și cu atît mai periculos): e și naiv, și cumsecade, nu doar bestie cu chip de om. Ionel Mihăilescu nu e, desi­gur, la primul rol de anvergură – a fost Machiavelli, de exemplu –, dar parcă mai mult a fost folosit în compoziție – ca în travestiul Lena din Gaițele – și a fost impecabil de fiecare dată. Acum, însă, își dă din nou măsura de actor complet: XXL. A tot fost ocolit de premii Ionel Mihăilescu. Pe nedrept. Cine știe, poate acum. O viziune discutabilă, aceasta a lui Dra­goș Galgoțiu. Spectacolul cucerește prin frumusețe, prin jocul actorilor – dar pierde „mesajul“: nu cu teama de război, cu conștiin­ța răului de lîngă tine care poate crește pe nesimțite dacă societatea nu reacționează la timp rămîi, ci cu plăcerea dată de imagini, de muzică, de actori mai ales. Discutabilă viziunea în raport cu ceea ce știm despre Brecht – dacă știm: pentru spectatorul candid, discuția nu are sens –, totuși posibil de susținut plecînd de la text și de la anumite interpretări ale întregii opere și epoci artistice ale lui Brecht. Dar mai ales o viziune coerentă privind opțiunile cunoscute ale lui Galgoțiu, programul său estetic, sensibilitatea lui și felul în care înțelege el teatrul. În fond, unul dintre motivele pentru care mergem la teatru e ca să vedem ceva nou, să vedem felul în care un regizor și actorii conduși de el citesc un text, iar apoi să avem ce discuta și povesti. După spectacolul acesta, avem și de discutat, și de povestit. Cred că e foarte bine.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Cercetare fundamentală versus cercetare aplicativă


În ultima perioadă, ministrul delegat pentru Învățămînt superior și Cercetare, dl Mihnea Costoiu, a formulat noua strategie a ministerului pe care îl conduce în privința cercetării. N-a făcut-o oficial, printr-un document emis de minister, ci în cursul unor emisiuni TV la care a fost invitat. Ceea ce nu înseamnă că spusele sale nu trebuie luate foarte în serios, mai ales că au și acceptul dlui ministru Remus Pricopie. De fapt, declarațiile au venit post factum, menite să explice acțiuni deja săvîrșite. Mai precis, întîi a redus ministerul fondurile pentru cercetare fundamentală și abia apoi a „explicat“ de ce. Reducerea s-a făcut într-o manieră abuzivă care, din păcate, nu a stîrnit, în afara protestelor individuale, decît reacția Universității din București, celelalte universități și institute ale Academiei, deşi la fel de afectate, fiind extrem de reținute.




Motivul asumat de Ministerul Educaţiei este dorința de a întări cercetarea aplicată, în dauna celei fundamentale. E o opțiune, desigur. Iar politica științei e făcută de ministerul de resort, așa că domnii Costoiu și Pricopie sînt îndreptățiți să ia decizii. Dar e o alegere foarte proastă. Una care vă­dește neînțelegerea mecanismelor cercetării și, îmi pare rău s-o spun, o gîndire simplistă, lipsită de viziune. Metoda e simplă: s-au tăiat la mai mult de jumătate fondurile destinate granturilor în derulare și s-a anunțat deja o nouă competiție de granturi pentru cercetare aplicativă la care evaluarea se va face, cel mai probabil, cu evaluatori interni...


În plus, institutele de cercetare-dezvoltare au fost mutate de la diversele ministere de care țineau la Ministerul Educației și vor greva și ele bugetul plăpînd al cercetării. Se dorește crearea de locuri de muncă, ni s-a spus, deci se pune accentul pe cercetarea aplicativă care ar trebui, nu-i așa, să-și arate roadele foarte repede (că de-aia se numește cum se numește) și să se folosească imediat în industrie, în economie. Cine gîndește așa nu pricepe că cercetarea aplicată de azi se hrănește din cea fundamentală de acum 50 de ani și procesul acesta e continuu, nu trebuie fracturat. Asta ca să nu mai spun că, în timp ce cercetarea fundamentală de la noi și-a dovedit viabilitatea, o parte semnificativă dintre cei angajați în ea reușind să publice constant în reviste internaționale de bună calitate, nu același lucru se poate spune despre cercetarea aplicată – numărul de brevete românești înregistrate în SUA sau Japonia e infim. Așadar, în loc să păstreze și să sporească un domeniu care funcționează, care are deja tradiție în unele direcții, ministerul alege să marginalizeze cercetarea fundamentală pentru o, cred, iluzorie întărire a celei aplicate, aruncînd bani la grămadă în ograda ei, fără a fi făcut în prealabil o evaluare corectă (a institutelor de cercetare-dezvoltare, a rezultatelor de pînă acum ale cercetării aplicative) – cum s-a făcut pentru cea fundamentală.

Din păcate, cei care dirijează cercetarea și învățămîntul superior par să gîndească la fel de primitiv ca aceia care afirmă suficient: „Am auzit de Teorema lui Pitagora, dar n-am auzit de Teorema lui Ornea“, enunț cu care li se pare că tranșează definitiv problema utilității sociale a muncii mele și a cercetării fundamentale în general. Ar trebui înțeles că utilitatea socială și valoarea cercetării fundamentale nu e suma utilităților și valorilor celor care o practică – e mult mai mare. Interogațiile fiecăruia dintre noi despre sensul existenței sale, de­spre justificarea ei sînt legitime atîta vreme cît nu sînt translatate la nivel global. Einstein n-a apărut pe un teren gol. E nevoie de o armată de truditori anonimi care își fac, fiecare, corect meseria ca să poată apărea, dintre ei, vîrfurile – așa e în fiecare domeniu. Cercetarea fundamentală nu e făcută de niște paraziți care se îngrașă pe spinarea inginerilor, așa cum cred unii dintre șefii cercetării de la noi. Sigur că oricine poate avea îndoieli în privința muncii și a realizărilor unui anume cercetător – există, fără îndoială, cercetători slabi, cercetători plătiți mai mult decît merită, există impostură, există o sumedenie de situații care trebuie tratate individual. Dar asta nu îndreptățește pe nimeni să pună în dubiu necesitatea și utilitatea cercetării fundamentale ca activitate creatoare. Creatoare – de ce anume? De cunoaștere, în primul rînd. Chiar de aplicații, în multe cazuri, care generează, exact cum vor guvernanții, bogăție materială și locuri de muncă – mai trebuie să amintesc că cercetări fundamentale de chimie, de fizică, de biochimie etc. au și efecte imediat palpabile? Să spun, de exemplu, că în timp ce caută bosonul Higgs ca să verifice o anume ipoteză din fizica teoretică, oamenii de știință implicați pun la punct și noi materiale rezistente la temperaturi și presiuni înalte? Sau că, încercînd să înțeleagă felul cum se transmit semnalele într-un banc de pești care se deplasează ca și cum ar fi un singur corp, cercetătorii (inclusiv matematicieni, aici) ajung să poată controla deplasarea unor flotile de submarine sau de avioane? Pot înmulți oricît exemplele din științele exacte și ale vieții. Dar cercetare fundamentală se face și în disciplinele umaniste. Una peste alta, cercetarea fundamentală aduce un spor de cultură și, pe cale de consecință, de prestigiu internațional al acestei țări – măcar la asta ar trebui să vibreze guvernanții.

Le cer iertare cititorilor: nu cred că le-am putut spune nimic ce nu știau. E ciudat, însă, cum, periodic, sîntem nevoiți să repetăm lucruri de bun-simț pe care cei care ne conduc par să nu le cunoască. Înțeleg că ministrul Cercetării nu trebuie să fie el însuși o lumină a vreunei științe (totuși, parcă doctorat ar fi putut să aibă înainte de a se așeza în fruntea acestui domeniu), dar nici consilieri n-are? Cine-l sfătuiește o face prost, parcă în bătaie de joc: mai mare haos decît acum n-a fost niciodată în Universitate și-n cercetare. Mi-e greu să cred că printre universitarii care au susținut USL nu se găsesc și specialiști autentici, oameni recunoscuți ca atare în domeniile lor – de fapt, știu sigur că există. Poate că nu sînt întrebați, ascultați. Sau preferă să nu se implice, să stea ascunși? Oare de ce?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Lecturi și gînduri răzlețe

Nu știu alții cum fac, dar eu nu reușesc să fiu în pas cu tot ce se publică acum. Mult se mai scrie! Abia apuc, pe sărite, să mai citesc cîte ceva.
O mare bucurie a fost cartea lui Mihai Iovănel, Mihail Sebastian. Evreul improbabil. Mi s-a părut excelentă, aș fi premiat-o cu două mîini. M-au impresionat erudiția, bogăția informației cu care operează (iată că tinerii merg încă la bibliotecă), rigoarea raționamentului și a interpretării – mostră: „traducerea“ prefeței lui Nae Ionescu –, stilul, maturitatea privirii, delicatețea cu care s-a apropiat de un subiect spinos precum chestiunea evreiască. Mi s-a părut că, după interpretările excesive și forțate ale Martei Petreu, Iovănel pune lucrurile la punct, chiar dacă nu polemizează explicit.


Înainte de ‘89, era o diferență uriașă între romanele românești și cele străine. Aveam așteptări diferite, nici nu-mi trecea prin cap că ar putea fi tratate la fel. Ale noastre erau „altfel“. Acum, diferența a dispărut. S-o fi pierdut, poate, ceva specific, dar cred că e mai bine așa.


Printre ultimele care mi-au căzut în mînă e Tîrg de arlechini, a lui Paul Mihalache (scoasă la Tracus Arte). O carte ciudată. Nu știu nimic despre autor, decît că e absolvent de filozofie. E limpede că stăpînește perfect limbajul și redă fără greș un stil colocvial care mi-e familiar. Romanul, bine construit și scris, vorbește despre un tip de tineri rari în peisajul actual (real și romanesc deopotrivă): unii care mănîncă literatură și filozofie pe pîine, care și la cîrciumă, unde beau vîrtos și cu aplicație, tot despre Kant discută. Și culmea, nu e nimic artificial în roman, ba e chiar rupt din viață (cunosc asemenea tineri, studenți și absolvenți de filozofie, precum eroii romanului) – ceea ce n-are nimic a face cu valoarea cărții, știu asta. Dar cred că romanul, unul al formării prin cultură și dragoste, ține bine, chiar dacă are și burți vizibile. E, de fapt, tot o carte despre marginali, ca atîtea altele deja, dar nu despre lumpeni radualdulescieni, ci despre un fel de opuși ai lor, unii despre care puțini știu că (mai) există. Aștept următorul roman al lui Mihalache.


În schimb, romanul Simonei Sora, Hotel Universal, despre care s-a scris foarte mult și numai de bine, m-a cam descumpănit. Mi s-a părut ușor prolix, m-a obosit stilul căutat, artificios din secvențele despre Capșa. Da, știe să recreeze atmosfera de început de ani ‘90 dintr-un anume mediu studențesc, partea asta e, cred, cea mai reușită, mînuiește bine cuvîntul – poate prea bine –, dar personajele nu se rețin (eu nu le rețin, ca să fiu mai exact) și, la sfîrșit, nu pot scăpa de întrebarea: de ce?. Ce a vrut cu cartea asta? La ce bun toată orfevreria, toată migala? E o carte frumoasă, da. E de-ajuns?


Aceeași întrebare mi-a stîrnit-o romanul lui Octavian Soviany, Viața lui Kostas Venetis. Dantelărie, limbaj bogat, căutat, atmosferă, tehnică. Dar de ce? Un pic de Eco, un pic de Sade (nu-i vorbă, nici Eco nu pricep de ce tot scrie pe aceleași scheme) – nimic nou, în definitiv, nici la nivelul ideilor, nici al construc­ției. O vrajă țesută din cuvinte, dar ca o perdea care nu ascunde nimic. În nici un caz o formă într-atît de elaborată încît să nască un conținut. Cu adevărat artă pentru artă, dar nu în sens bun. Nu găsesc ce are de spus, nu înțeleg de ce vrea cineva să scrie un asemenea roman. Și nu văd de ce să-l citesc, am senzația că mi se fură timpul. Cu regret, am abandonat după prima sută de pagini.


Pe Dan Lungu, despre care citesc numai de bine, despre care aud că e tradus într-o mulțime de limbi, nu reușesc nicicum să-l citesc. Am încercat cel puțin două romane: nu se lasă, nu pot trece de zece pagini, abandonez. Probabil că e vina mea, nu a lui Lungu, dar n-am ce face. N-am citit nici măcar Sunt o babă comunistă!. Lasă, poate-o să văd filmul...


Mă-ntreb dacă merită să scrii fără nici o miză, sau cu una foarte mică. Doar pentru că știi că-ți iese, pentru că ai găsit o formulă de fabricație cu priză la cititori. Scrii pentru că vrei și poți să scrii. Poate că pentru scriitor e o provocare (așa se spune, nu?). Dar pentru cititor? De ce-aș citi o carte fără miză? Doar ca să mă amuz, să-mi treacă timpul? Ca să admir meșteșugul autorului? Nu-i prea puțin? Kundera, și probabil că nu doar el, spune că există o zonă care nu e accesibilă decît prin roman. Citești, așadar, ca să pătrunzi acolo, ca să ajungi, printr-o cunoaș­tere specifică, să afli ceva ce altfel îți e oprit.

În școală, pe vremea comunismului, învățam despre „mesajul operei literare“. Poate nu era chiar o prostie. Oricum, recunosc că pe mine au reușit să mă convingă. Caut mesajul ăsta în tot ce citesc. Să-mi spună ceva, o fărîmă de adevăr despre autor, despre lume, despre mine. Încep să-i admir din ce în ce mai mult pe scriitorii care nu se tem să fie teziști – da, știu, nu oricine își poate permite. Probabil că e un punct de vedere prea restrictiv care poate fi demontat ușor de teorii literare mai mult sau mai puțin sofisticate la care eu nu am acces. Cu siguranță, îmi retez astfel o mulțime de șanse de a mă simți bine. Mare păcat!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Leonhard Euler
Pe 15 aprilie 1707 se năștea, la Basel, Leonhard Euler, unul dintre cei mai importanți matematicieni și fizicieni ai tuturor timpurilor. Într-o viață de 76 de ani, petrecută în Europa și în Rusia, unde a fondat Academia Imperială din Sankt Petersburg, a fost de o prolificitate uluitoare, opera sa fiind adunată în zeci de volume (între 60 și 80...).





E imposibil de înșirat contribuțiile sale, sînt prea multe și prea variate, acoperă algebra, analiza, geometria, mecanica, optica, astronomia. Vorbim azi despre grafuri euleriene, despre ecuația lui Euler, despre ecuațiile Euler-Lagrange, despre relația lui Euler, despre caracteristica Euler-Poincaré, despre formula lui Euler, despre constanta lui Euler și cîte și mai cîte. Dacă cineva spune „teorema lui Euler“, imediat vine întrebarea: care anume? A inventat concepte, metode și a fost un calculator prodigios, unul dintre cei mai ingenioși. Ideile și tehnica lui au luat-o cu mult înaintea epocii sale. De-a lungul timpului, creația i-a fost studiată și reluată iar și iar, inspirînd generațiile care i-au urmat. Ideile lui au fost mereu generalizate, au migrat dintr-un domeniu în altul, s-au dovedit fertile și cu o semnificație care se adîncește odată cu trecerea anilor.



Așa, de exemplu, în mecanică, faimoasa sa ecuație a fluidelor incompresibile, „mama tuturor ecuațiilor cu derivate parțiale“ (apud Cédric Villani, Théorème vivant, tr. m.), nici azi complet înțeleasă. Ce e surprinzător la ea? Multe. Printre altele, o proprietate extrem de curioasă, observată abia în 1994, cînd „Scheffer arată că ecuația lui Euler în plan dă voie unei creații spontane de energie! Să creezi energie din nimic! Niciodată nu s-au văzut fluide care să nască în natură asemenea monstruozități!“ (idem). E ca și cum, într-o zi calmă, fără nori și fără nici o boare de vînt, suprafața unui lac perfect liniștit ar fi brusc cuprinsă de agitație, ar forma din senin vîrtejuri, iar după un minut totul s-ar opri și lacul ar fi din nou perfect calm, explică același Villani. Cum se poate? Încă nu știm. Dar răspunsul, cînd va fi să fie găsit, tot ecuația lui Euler îl va da.






Așa, în geometrie, relația V-L+F=2. Pare benignă. Dar ce spune e cu totul neașteptat. Anume că în orice poliedru convex numărul de vîrfuri (V), numărul de laturi (L) și numărul de fețe sînt legate prin formula de mai sus. Demonstrația nu e foarte grea, se poate face în mai multe feluri, chiar la nivel de liceu. Nu e grea cînd știi ce vrei să demonstrezi... Dar să îți vină ideea să vrei să demonstrezi așa ceva, să îți dai seama că toate poliedrele convexe satisfac această relație, după ce ai observat-o și verificat-o pe cîteva exemple particulare, asta nu e la îndemîna oricui. Relația exprimă proprietăți foarte profunde ale poliedrelor convexe (mai general, simplu conexe) și ale obiectelor în care acestea se pot deforma, după cum a demonstrat Poincaré cu aproape 200 de ani mai tîrziu, după ce a introdus disciplina numită azi topologie algebrică.


De relația de mai sus se leagă, dar nu evident, și celebra problemă a celor șapte poduri de la Königsberg (trebuia găsit un parcurs în oraș care să treacă peste fiecare pod o singură dată și numai una). În 1735, Euler a arătat că problema nu are soluție. În plus, rezolvarea sa a fondat ceea ce azi numim teoria grafurilor. În plus, problema aceasta e considerată una dintre originile topologiei.




Doi ani mai tîrziu, în 1737, Euler publica faimoasa reprezentare a funcției zeta ca produs peste numere prime. Fără să intru în amănunte, să spun, totuși, că astfel a luat naș­tere o serie formidabilă de rezultate și dezvoltări teoretice care au dus la funcția zeta a lui Riemann și la „ipoteza lui Riemann“ (problemă pentru rezolvarea căreia Institutul Clay oferă un milion de dolari), cu reverberații în teoria numerelor, în geometrie, statistică, teoria cuantică a cîmpului... O poveste fascinantă al cărei sfîrșit nu se întrevede.







Cît despre formula lui Euler e^πi=-1, Yuri Manin spune că e „cea mai frumoasă formulă unitară din întreaga matematică“, pentru că în ea apar legate între ele constantele fundamentale: π, raportul dintre circumferința și diametrul oricărui cerc, cunoscută încă din Antichitate, dar despre care abia în secolul al XIX-lea s-a demonstrat că este un număr transcendent; i, unitatea imaginară, introdusă de Cardano în secolul al XVI-lea, apărută natural în cercetările legate de rezolvarea prin radicali a ecuațiilor; și e, baza logaritmilor naturali, apărută în secolul al XVII-lea, tot număr transcendent, cum s-a demonstrat mult mai tîrziu. Formula lui Euler este uimitoare pentru că nimic nu lăsa să se bănuiască o legătură între aceste trei constante apărute în epoci diferite, în probleme fără nici o legătură între ele. De fapt, formula aceasta e un caz particular al mai generalei e^ix=cos x+isin x care, spune tot Manin, „stă la baza descrierii potrivite a uneia dintre cele mai importante și neașteptate descoperiri ale fizicii secolului al XX-lea: amplitudinile probabilităților cuantice, comportarea lor ondulatorie și interferența cuantică“.




Merită amintit și că, în articolul care fondează, de fapt, geometria diferențială, „Disquisitiones circa superficias curvas“ (1827), Gauss citează doar doi predecesori, unul fiind „ilustrul“ Euler, de la rezultatele căruia pornește în studiul curburii suprafețelor.


Orice matematician, orice fizician pot cita și treziţi din somn măcar un rezultat al lui Euler. Dar astăzi, gloria se măsoară altfel. Cîți și-ar fi adus aminte de ziua lui Euler dacă, pe 15 aprilie, Google n-ar fi avut un logo special, omagiu adus lui Euler și, prin el, matematicii? Eu, unul, nu – o spun cu toată rușinea. Trăiască, dar, Internetul! Care este el însuși un graf uriaș, iar algoritmii cu care lucrează n-ar fi posibili fără teoria grafurilor care e, la rîndu-i, una dintre multele contribuții ale lui Euler. Q.E.D.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Doctoratul. Necesarele reglementări

În sfîrșit, Ministerul Educației Naționale, prin ministrul delegat Mihnea Costoiu, a emis un ordin (proiect, deocamdată, neoficial, dar circulă pe Internet) „privind standardele de elaborare, procedurile şi criteriile de evaluare a tezelor de doctorat“. Era și timpul: să știm o dată pentru totdeauna ce se cere unui doctorand și unei teze ca să nu mai avem mereu probleme ca... – mai bine tac.

Marele merit al acestui ordin – al Anexei sale, mai precis – este că reglementează ches­tiunea doctoratului în cele mai mici amănunte. De exemplu, Art. 2 stabilește structura tezei: a) copertă; b) pagina de titlu; c) cuprins; d) lista cu lucrările științifice publicate; e) lista cu abrevieri şi simboluri; f) liste cu tabele și grafice; g) introducere; h) conţinut; i) concluzii şi contribuţii personale; j) bibliografie; k) anexe (opţional). Acum, totul e clar – mai puțin singularul „copertă“ care dă de înțeles că va fi numai una, nu patru cum eram obișnuiți. Ca să nu existe dubii, se precizează (Art. 1 (4)) că „se acceptă 100-150 pagini, dintre care cel puțin două treimi rezervate cercetărilor proprii“ și (5) „O teză de doctorat care ajunge sau depășeș­te 200 de pagini ridică legitime suspiciuni cu privire la contribuția reală, personală a autorului“. Legitime suspiciuni! Remarcați inversiunea grăitoare dintre poziția substantivului și a adjectivului. Bine că măcar contribuția imaginară, dar personală nu e pusă în cauză. Oricum, să aibă grijă, de exemplu, domnii Bogdan Murgescu, Mihai Iovănel sau Andrei Terian, care și-au cam depășit cele 200 de pagini, stîrnind legitime suspiciuni – aștept să se autosesizeze CNE și sper din tot sufletul că dl ministru Pricopie a fost mai reținut în teza sa, ar fi groaznic să avem încă un ministru plagiator (dl ministru Costoiu nu intră în discuție, et pour cause). Precizarea numărului de pagini n-ar avea nici un sens dacă nu s-ar preciza, și pe drept cuvînt, la Art. 1(6), că „teza de doctorat se va redacta în format B5, numit şi format academic sau ştiinţific (B5 Jis – 18,2/25,7 cm sau B5 ISO – 17,6/25 cm)“. Acum, totul e limpede. Sau aproape limpede: ar mai fi de stabilit corpul de literă și lățimea marginilor, în lipsa cărora calea spre abuzuri e larg deschisă. Articolele 3-16 detaliază apoi conținutul itemilor de structură de la Art. 2. Aflăm aici ce trebuie să conțină coperta – prima, probabil (consecvent cu sine, Ordinul nu suflă o vorbă despre celelalte trei coperți) –, pagina de titlu („De regulă, pagina de titlu repetă informaţiile oferite pe copertă. Se recomandă completarea acestora cu titlul tezei, componenţa Comisiei, data susţinerii şi destinaţia exemplarului tezei de doctorat.“ Dacă se recomandă să fie adăugat, înseamnă că de pe copertă e musai să lipsească titlul.), aflăm cum se alcătuiește cuprinsul (în mod cu totul surprinzător, trebuie precizat numărul paginii la care încep fiecare capitol și subcapitol). Foarte important, Art. 12 spu­ne că „Partea dedicată rezultatelor cercetării poate conţine unul sau două capitole în funcţie de metoda aleasă pentru verificarea experimentală“. Vai de cel care pune aici trei capitole, vai de matematicieni și alți teoreticieni, vai de umaniștii care nu fac experimente! Vai și vai, că la Art. 13 scrie negru pe alb: „Rezul­tatele obținute formează un capitol distinct și se prezintă descriptiv în tabele, grafice, ilustrații, cu menționarea semnificației statistice a acestora“. Să-i văd eu pe cei înainte menționați cum fac tabele și grafice și găsesc semnificația statistică a ... – chiar, a cui? Dar e bine că nimic nu e lăsat la voia întîmplării.

Capitolul al II-lea al Ordinului se ocupă de criteriile de validare. La Art. 19 aflăm că printre „valențele“ tezei de doctorat este și „c) să fie oportună“. S-a-nțeles? Art. 21 enumeră modalitățile de validare, iar Art. 22 stabilește limpede criteriile de acordare a calificativelor. De exemplu, pentru „Excelent“, sînt necesare, cumulativ, următoarele: „cel puțin două granturi/brevete în calitate de director de grant sau titular/unic autor în cazul brevetelor; publicarea, în calitate de unic (sic!), a unui număr minim de patru articole științifice, din (sic!) care cel puțin două în reviste de specialitate cotate în sistemul ISI și cel puțin două în reviste indexate în baze de date internaţionale (BDI); participarea la minimum două manifestări ştiinţifice organizate de asociații profesionale naționale și internaționale, din (sic!) care cel puțin una la nivel internațional“. Atît.


Criteriile și standardele acestea vor fi prelucrate la nivelul fiecărui IOSUD și şcoală doctorală care va elabora apoi criterii, proceduri și standarde proprii. În termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului Ordin (conform Art. 4). Și totul se va aplica începînd din 2014. În particular, cine-a apucat să scrie teze de peste 200 de pagini poate dormi liniștit. Deși ceva legitime suspiciuni tot rămîn...

Ce putem face? Să rîdem sănătos, de­sigur. Și să plîngem la gîndul că învățămîntul universitar e condus de niște indivizi cu mentalitate de contabil cu mînecuțe care nu au habar ce înseamnă cercetarea, știința, învățămîntul. Nicăieri nu e vorba despre calitate, contează numai numărul de articole publicate „în reviste ISI“, oricare ar fi acelea. Ideea că unul sau două articole consistente în reviste de top spun mai mult de­spre calitatea unei cercetări decît șapte articole în reviste de duzină nu i-a vizitat pe funcționarii Ministerului.


Una peste alta, indiferent dacă va fi emis așa sau modificat, documentul arată ce e în mintea înalților funcționari din Minister care l-au imaginat și le dovedește ori stupizenia, ori mișelia. În varianta a doua, ei aruncă deliberat în derizoriu munca de cercetare și doctoratul, își bat joc de o întreagă categorie de oameni pe care ei ar trebui să-i servească. Le cer iertare autorilor documentului, dar nu îi cred atît de inteligenți ca să facă asta cu bună știință. Să fie însă liniștiți: și prin prostie ajung la același rezultat. Iar resursele par nelimitate.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Azi la fel ca ieri

Mi-am făcut stagiul ca profesor la Liceul Industrial nr. 6 din Tîrgo­viște, între 1985 și 1987. Înainte de a fi industrial, liceul fusese pedagogic, singurul din oraș, avea profesori foarte buni la toate disciplinele, obișnuiți cu alt tip de elevi. Cînd am ajuns eu acolo, profesorii aceștia supraviețuiau cum puteau, nu mai aveau cui preda ce știau. Elevii erau foarte slabi, multe clase de a IX-a erau formate prin redistribuire (a copiilor care nu obținuseră cinciul legiuit la examenul de admitere la alte licee). O asemenea clasă am primit și eu la dirigenție, ca proaspăt cadru didactic, botezul focului, să capăt experiență... Aveam în clasă trei copii de la orfelinat; erau tot timpul înfometați, furau iepuri de la depozitul ICRA ca să mănînce, prindeau guguștiuci cu praștia și-i frigeau pe reșou, uneori mă sunau de la Miliție, la liceu, să merg să-i recuperez de la secție, îi prinseseră furînd mîncare. Și nu erau toți orfani, aveau cîte un părinte, dar îi „dăduse“ la orfelinat. Unul dintre copiii ăștia lipsea mereu la o anumită oră: mergea s-o vadă pe maică-sa, funcționară la poștă, în centrul vechi, cînd iese de la servici, stătea ascuns, să nu-l vadă.


Liceul avea clase cu profil de materiale de construcții (era „patronat“ de Întreprinderea de Materiale de Construcții Fieni), avea și o clasă a XII-a de croitorie – numai fete – la care am avut privilegiul să predau. matematică, desigur. Copiii erau foarte drăguți, dar majoritatea nu aveau cum să învețe, chiar să fi vrut. Veneau din satele din jur, făceau naveta „pe tren“ sau „cu rata“. Cînd ajungeau acasă, după-amiază spre seară, se lua lumina. Ce lecții să mai facă la lumînare? Se lua lumina și în oraș, dar mai puțin – mi s-a întîmplat să dau meditații la lumînare. La țară, pînă a doua zi nu mai venea. Cum să-i înveți matematică la fel ca pe cei de la liceele teoretice (nu erau manuale diferite)? Și de ce? Dar îmi plăcea să fiu cu ei, ne înțelegeam bine, încercam și eu să le dau cîte ceva, poate-am și reușit. Sper că nu mi-au păstrat amintiri urîte. Din cînd în cînd, însă, simțeam că-mi pierd mințile. Ce caut acolo? La ce bun cei cinci ani de facultate? Cine are nevoie de tot ce știu? Știam sau bănuiam, întotdeauna rămîne ceva – dar nu-i prea puțin? Și încă: eram într-o situație fericită, știam că, după doi ani, prin repartiția dublă pe care o primisem, reveneam în București, să lucrez în cercetare. Speram.


Ceva asemănător trăiesc acum. Și nu doar eu. Motive complet diferite duc la același sentiment de zădărnicie, de muncă inutilă, de zbatere sterilă. De pustiu. Am în fiecare an studenți minunați cu care e o plăcere să lucrez și să stau de vorbă, pe care știu că-i pregătim ca să plece din țară. Au dreptate. Aici nu avem ce le oferi. Pîrjol în urmă, cui lăsăm ce ne-au lăsat nouă profesorii noștri? Ce va rămîne după noi? Predăm, facem cercetare chinuit, în ciuda sistemului, atît cît mai putem cu finanțarea blocată, cu brambureala din administrație, cu schimbările de fiecare zi, cu birocrația rînjind triumfător. Ne amăgim că e de-ajuns să ne facem bine treaba, care cum putem, că asta contează. Nu-i prea puțin? Iar acum nu mai am nimic de așteptat, nu mai am unde pleca, sînt mai aproape de pensie decît de stagiu. Din țară, nici n-aș vrea și nici n-aș mai putea să plec, e tîrziu. Dar am colegi, chiar pe la șaizeci de ani, care ar pleca imediat – unii au făcut-o.


În timpul ăsta, colegi din străinătate ne acuză că nu ne revoltăm, că nu ne opunem, că nu sîntem destul de intransingenți. Cum să ne opunem? Sîntem prea puțini. Am făcut petiții, memorii – cine le ia în seamă? Ce să facem? Să ieșim în stradă și să blocăm drumurile? Aparent, sîntem „la putere“: oameni din generația mea, cu aceeași istorie, cu aceleași crezuri, conduc acum facultăți, universități. Degeaba: nu pot schimba aproape nimic. O fi doar vina noastră? Sau chiar nu se poate?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Despre rațiune și democrație
În replică la articolul meu de săptămîna trecută, în care vorbeam despre refuzul unora de a recunoaște crimele comise de cele două mari rele ale secolului trecut, nazismul și comunismul, un comentator care semnează Codan mă întreabă: „V-ați gîndit vreodată la cîte mașini stau pur și simplu pe stradă și nimeni nu le folosește? Doar stau acolo.V-ați gîndit vreodată cît de ineficientă este economia actuală, bazată pe ultraconsumerism? Nu aș numi-o economie, pentru că toți știm ce înseamnă a economisi, or, acest sistem se prăbușește dacă oamenii nu cumpără lucruri inutile“.



Sigur că m-am gîndit. Cu siguranță, s-au gîndit și alții, pentru că întrebarea e naturală și simptomatică pentru o stare de spirit, pentru problemele pe care și le pun mulți oameni raționali, nu doar de stînga, și care vibrează la nefericirea, la sărăcia, la nedreptatea de lîngă ei. Nu numai mulțimea de mașini șochează, ci multe altele, de exemplu, puzderia de case goale din centrele orașelor mari, munții de mîncare aruncată zilnic – în timp ce atîția oameni dorm pe stradă sau suferă de foame. Dar poate fi altfel?


Întrebarea corectă este dacă se poate ima­gina un sistem social rațional și democratic. Nu cred că încap nuanțe aici: nu există „mai rațional“, nici „mai democratic“. Ori e rațional, ori nu. Ori e democratic, ori nu. Prin orice breșă se strecoară și proliferează negația a ce nu s-a construit (ori impus?) pînă la capăt. O dovadă am avut în încercarea lui Gorbaciov de a altoi un pic de democrație pe trunchi de economie comunistă: n-a mers, s-a prăbușit întreg sistemul. Ceea ce chinezii au priceput repede, acționînd în consecință.



Comunismul poate fi văzut și ca o încercare de a construi un sistem social rațional. În teorie, raționalitatea ar fi rebuit să genereze democrație, pe baza necesității liber înțelese. Ce-a ieșit știm, chiar dacă unii par să fi uitat.




E limpede că nu e nevoie de sute de feluri de iaurt sau de ciocolată, nimeni nu le încearcă pe toate, cumpărăm, de fiecare dată, cam aceleași lucruri. Dar cîte ar fi de ajuns? Unul? Prea puțin, e bine totuși să ai de unde alege. Zece? N-o fi mult? Cum afli cît „ajunge“? Ce-o fi de-ajuns pentru unul e și pentru celălalt? Există numitor comun? Putem, oare, toți să ne limităm poftele, să acționăm strict rațional? Am putea trăi dacă ni s-ar asigura tot ce avem cu adevărat nevoie și nimic mai mult? Dar cine stabilește ce avem cu adevărat nevoie? Oricum, după Shakespeare, prin gura lui Lear, n-am putea trăi așa: „Chiar cerșetorii cei mai oropsiți/ Atîtea au nimicuri de prisos./ Dă-i firii doar ce e de trebuință/ Și viața omului devine una/ Cu-a dobitoacelor“.

Tot comentatorul care semnează Codan observă, pe bună dreptate, că: „În plus, pentru a-i opri pe oameni să tînjească după mai mult trebuie sa creezi un sistem totalitar. Comunismul nu poate fi implementat altfel. E ca un set de axiome care din implicație în implicație duce la totalitarism, deci putere aproape absolută. Cum puterea absolută corupe absolut, avem aceste «mutaţii maligne»“.

E posibil să aibă dreptate și orice încercare de a introduce raționalitatea deplină într-un sistem social să anuleze democrația. Nu știu dacă e așa. E greu de demonstrat – iar experimentele, în domeniul social, ar cam trebui interzise. Nici recursul la interpretări informale ale unor rezultate din logică, ale paradoxului lui Arrow, de exemplu, nu mi se pare foarte licit. Tocmai de aceea, tentația construirii unui regim în care să domnească binele și rațiunea rămîne vie, neinhibată de eșecul încercărilor de pînă acum.

Pe de altă parte, pare că orice sporire a raționalității limitează posibilitățile de alegere ale individului. De pildă, e rațional ca, mai ales în orașele mari, locuitorii să renun­țe la mașini personale și să apeleze la transportul în comun și, la nevoie, la automobile de închiriat. Dar ce te faci dacă, „la nevoie“, nu găsești un automobil disponibil? Ar trebui să-ți planifici viața mai atent (alt lucru rațional), dar atunci ai fi mai puțin liber. În plus, scăderea numărului de mașini ar afecta angajații din acea industrie și nu e deloc clar că ei ar găsi altceva de făcut.

Cred că trebuie să ne mulțumim cu puțin. Să acceptăm că nu putem decît să cîrpim pe ici, pe colo, să îmbunătățim cîte ceva pentru o vreme. Atît. De fanaticii binelui, ai adevărului și ai rațiunii, de idealiștii care vor să impună lumii întregi idealul lor mi-e frică. Ceva adevăr e, cu siguran­ță, în observația lui Andrei Vieru: „Fe­rocitatea membrilor unei grupări politice depinde de amploarea iluziilor în care s-au legănat înainte de a ajunge la putere: pornirea lor către crimă şi minciună se hrăneşte din generozitatea himerelor de altădată“.

Că sîntem, cu toții, și raționali, și iraționali, și buni, și răi e un truism admis de toată lumea. Atunci de ce credem că am putea construi societăți pure, care să nu ne semene?