Ornea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ZIGU  ORNEA-
Mi-am trait toata viata citind pentru ca, probabil, nu am putut altfel. Acesta mi-a fost rostul si menirea.
=====
Liviu

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. „Groşi“ Ei, uite că l-au prins şi pe Groşan. A mai căzut unul. Slavă Domnului, acum ne simţim noi mai curaţi. Loc moraliştilor. Şi n-a căzut doar o dată, se pare că de două ori. Nemernic. Nemernic?
Ce tristeţe să afli că un prieten a minţit. Ar fi putut să spună? Sigur. Nu ştiu, dar îmi pot imagina că e tare greu să mărturiseşti. Chiar dacă, de fapt, faţă de ce-au făcut alţii, mare lucru n-a fost. Dar ceva tot a fost. Prima oară, sigur a fost. Oricum, mai mult decît era Groşi dispus să recunoască în textul scris în Adevărul (ironie?) din 28 ianuarie. Nu, nu iese deloc bine din „scrierile de tinereţe“, nici din referirile la ele. Nici nu ştiu ce e mai rău: c-a făcut-o sau că a reuşit să „uite“ atîta vreme. Dar de ce, acum, c-am văzut „documentele“, nu reţinem şi că după ce-a terminat facultatea a avut puterea („curajul“ e prea mult spus?) să zică „nu“? Pentru că a zis „nu“. Nici asta nu cred că (i-)a fost uşor.

Şi cîţi n-au practicat pe vremea aceea acel tip de delaţiune, conştient sau nu! Doar că, între amici, la un pahar, bîrfă benignă, gură spurcată, nu era înregistrat ca turnătorie, nu era semnat; informaţia, însă, trecea – şi cu aceleaşi efecte, de multe ori. Bine că nu ne-au înregistrat pe toţi. Sau, mai ştii? Numai să trăim noi destul...

Ei, dar a mai comis-o o dată – zice Nicolae Manolescu. De data asta nu prea m-a convins. Poate că ştie mai mult şi are mai multe documente, pentru că Nicolae Manolescu pare foarte convins, dar, din ce a publicat, concluzia nu rezultă aşa limpede. Nu e nici un document olograf. Sînt doar relatările unui anume maior Toader. (Ce-o mai fi făcînd el acum? O fi ajuns general? La pensie?) De ce nu funcţionează şi în cazul lui Groşan obiecţia care s-a adus acuzelor similare la adresa lui Marino – nu e nimic sigur atîta vreme cît „dovada“ e numai relatarea securistului. E vorba, acolo, în ce s-a publicat, numai despre intenţia de a-l recruta din nou, sub alt nume, dar nu e nici un accept al său. Iar discuţia aceea – pentru că, dacă înţeleg bine, toate relatările maiorului se bazează pe o unică discuţie –, petrecută la întoarcerea lui Groşan din străinătate, unde nu de Securitate fusese trimis (cel puţin nu asta rezultă din textele publicate), era preţul plătit de oricine ieşea – da, ştiu, unii povesteau mai mult, alţii mai puţin... Acum, Emil Hurezeanu, oarecum presat de intervievatorul de la kamikaze, îşi aduce aminte că, în discuţia de atunci, din 1989, în Germania, „Groşan avea un oarecare interes de sistematizare a informaţiilor. Voia să treacă în revistă tot felul de lucruri“. Aşa o fi fost – deşi, asemenea interpretări post festum pot fi orientate de conjunctura, de discuţiile, de sugestiile de acum, nu reflectă neapărat realitatea de atunci. Eu aş fi mai precaut.


Tîmpite vremuri am trăit. Cinste celor care au avut putere şi curaj. Dar ceilalţi? Uităm cum a fost şi-i facem una cu pămîntul? „O epocă cumplită, dar, în acelaşi timp, o epocă minunată!“, spune Ion Vianu. Înţeleg, dar...



Şi-apoi, cum să uit tot ce-a scris Groşan în anii aceia? Colaborarea cu Securitatea l-a făcut pe el scriitor? Mari beneficii a avut! Faptul că acum ştiu c-a fost cel puţin gri, tărcat, face mai puţin bună literatura lui, de atunci şi de acum, mai puţin subversive perlele Ars Amatoria, textele lui din Ştiinţă şi tehnică, pe care le citeam cu glas tare în laborator, cu voluptatea fricii că ne leagă pe toţi dacă se prind ce-i acolo?

Oare putem separa biografia de operă? Mîine o să-l citim la fel pe Groşi? Ar trebui să putem. Tare-aş vrea. Aşa s-ar cuveni. Dar atunci, de ce nu pot să recitesc Céline? Cînd l-am citit, în adolescenţă, şi nu ştiam nimic despre el, m-a fascinat. Acum nu mai pot să-i ating cărţile. Complicat.

Da, ştiu, caut atenuante, nu sînt chiar obiectiv. Nici nu încerc. Cum să fiu obiectiv cu un prieten?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Citindu-l pe Jünger Ernst Jünger despre prietenul său, filozoful Carl Schmitt (în Grădini şi drumuri. Însemnări caucaziene, Polirom, 2002): „Atrăgător la C.S. e că, deşi trecut de cincizeci de ani, se mai poate mira. Majoritatea oamenilor înregistrează în viaţă, foarte de timpuriu, un fapt nou doar în măsura în care acesta se află în relaţie cu sistemul sau chiar cu interesele lor. Le lipseşte plăcerea în faţa fenomenului în sine şi a diversităţii lui – erosul prin care spiritul primeşte impresia nouă asemenea unui bob de sămînţă“.

Nu e evident că ceea ce Jünger vede drept defect e, întotdeauna, aşa ceva. Nu ştiu mulţi oameni deplin realizaţi în domeniul lor, cu înfăptuiri care vor rămîne, şi care să fie, într-adevăr, şi oameni de reală cultură, cu deschidere amplă. Pentru că aşa îmi imaginez „mirarea“ despre care vorbeşte Jünger, ca pe una fertilă, care nu se opreşte la constatarea faptului uimitor, ci cheamă aprofundarea, studiul, cunoaşterea cît mai adîncă a obiectului mirării. Or, un anume tip de specializare îngustă mi se pare de neevitat de-acum – cred că la fel era şi în 1939, cînd făcea Jünger însemnarea aceasta. Un coleg de facultate mi-a mărturisit, încă de cînd era prin anul al treilea, că a renunţat aproape complet să mai citească literatură, pentru că vrea să se concentreze pe matematică. Ceea ce a şi făcut cu rară perseverenţă şi cu succes dovedit în timp, e unul dintre cei foarte buni acum. A făcut, perfect conştient, o alegere – grea, bănuiesc. Nu s-a mai lăsat „mirat“ decît de ce avea un raport sensibil cu domeniul lui major de interes, matematica. A sărăcit ca om? Poate. Dar va lăsa ceva după el. E puţin? Ar fi ajuns în acelaşi punct dacă nu şi-ar fi restrîns atît de drastic interesele? Greu de crezut. Merită sacrificiul? Nu ştiu, dar înclin să cred că da. Poate că o asemenea alegere radicală nu e neapărat necesară – totul depinde, evident, şi de capacitatea intelectuală a fiecăruia. Dar că măreşte şansele de succes e neîndoielnic. Cu siguranţă, sînt mai plăcuţi oamenii care pot glosa nonşalant şi chiar aplicat despre literatură, muzică, arte, filozofie, istorie – nu doar despre domeniul lor de activitate. Sînt, da, „atrăgători“. S-ar putea însă ca ceilalţi, specialiştii neatrăgători, cei cu mintea veşnic ocupată de o problemă, prea obosiţi ca să mai pună mîna, seara, şi pe o carte de literatură, cei care mai ajung la teatru doar întîmplător, cînd trage cineva de ei, aceia să binemerite mai mult de la societate. N-ar trebui să-i dispreţuim. Un matematician englez, de la Oxford, foarte bun geometru, îmi povestea odată că ascultă audio-book-uri în maşină. Snob, m-am îngrozit şi am lăsat să-mi scape ceva. Omul mi-a explicat simplu că lucrează enorm şi nu are timp să citească, deşi şi-ar dori; dar, în maşină, poate profita de timpul mort. Am tăcut ruşinat. Şi, de multe ori, oamenii aceştia, pe care noi îi credem uscaţi, sînt capabili, atunci cînd, mai rar, se lasă „miraţi“, de observaţii mult mai pătrunzătoare decît cei a căror mirare e cotidiană.


Pe de altă parte, cred că Jünger descrie foarte exact un tip uman incapabil să asculte şi să intre în empatie cu ceea ce nu îl priveşte direct. Trăsătură care nu are nimic de-a face cu vîrsta (şi, în general, mă cam irită insistenţa asta pe momentul cincizeci; a se mai slăbi) şi nici cu specializarea, oricît de îngustă ar fi. Sînt inşi care te întreabă „Ce mai faci?“ numai pentru a putea da ei drumul unui şuvoi de informaţii despre ei înşişi. Inşi care, indiferent ce le-ai spune, răspund cu „Mie-mi spui?“ – şi urmează relatarea propriei experienţe, evident, mult mai concludentă. De fapt, nimic din ce ţi s-a întîmplat nu le captează atenţia, orice le-ai spune este doar un pretext pentru a-ţi relata ce-au trăit ei, visările, speranţele lor. Unii, oameni extrem de inteligenţi şi care-au trecut prin multe, au, cu adevărat, ce povesti. Sînt puţini. Majoritatea nici nu realizează cît de puţină şi nesemnificativă le e existenţa. Logoreici, siguri de ei, convinşi că numai ce li s-a întîmplat lor e relevant şi, oricum, mult mai de luat în seamă decît ce ţi s-a putut întîmpla ţie – dacă ţi s-a întîmplat vreodată ceva, ceea ce oricum nu e sigur. Am şi renunţat să lupt; nici nu mai încerc să spun ceva, îi ascult doar – o astfel de conversaţie e uşor de întreţinut cu mormăieli aprobatoare şi cu „aha“-uri plasate strategic –, uimit şi plin de admiraţie pentru relaţia de caldă şi satisfăcută armonie în care par să se afle cu ei înşişi.



Şi iată că, pornind de la Jünger, am ajuns tot la mine. Cam are dreptate...

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. O madlenă muiată-n votcă

Petrecerile dinainte de optzeci şi nouă. „Ceaiuri“, cum le spuneam în liceu, chiar şi mai tîrziu, cu un termen care evoca reuniunile bunicilor, cine ştie cum adoptat de noi. Mi-au revenit în memorie citind romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat. În generaţia mea, ingredientul de bază era votca. Stolichnaya. Ieftină şi negrăit de bună. Oricum, de altele, mai „selecte“, precum Finland sau Smirnov, nu auziserăm noi pe-atunci. Nenorocire! – în ultimii ani, nici asta nu se mai găsea. Cînd a început să dispară, Liana a ascuns două sticle într-un dulap la părinţi, să fie pentru cînd o muri ăla – cui să-i fi trecut prin cap că s-ar putea sfîrşi altfel? Mie nu mi-a spus unde le-a pus, ştia că n-aş fi avut răbdare. Au stat ascunse ani buni. Pe douăzeci şi doi, seara, şi-a amintit de ele şi s-a dus să le recupereze. Le-am băut cu prietenii. Dar mai era în anii aceia o votcă rusească bună, mai tare, îi zicea Krepkaia. Avea etichetă maro. Se găsea mai rar, dar, cînd făceam rost, era sărbătoare.

„A face rost“ – cuvînt-cheie în vremea dinainte. Stăteam zilele astea de vorbă cu o prietenă din Italia care îşi făcuse doctoratul prin a doua jumătate a anilor optzeci, la Iaşi. Îşi aducea aminte că în magazine nu găseai nimic, dar că, în orice casă intra, masa era plină. Se bea şi se mînca pe săturate. Lumea se descurca, făcea rost. Ca şi acum, cînd toţi ne plîngem de bani puţini, de salariile tăiate – şi totuşi rezistăm. De fapt, atunci ca şi acum, doar unii se descurcau. Majoritatea, atunci ca şi acum, trăiau, beau şi mîncau prost, foarte prost. Iar pentru petrecerile acelea îmbelşugate, se puneau la bătaie o mie de relaţii, se stătea cu zilele pe telefon la casa de comenzi. Pînă la urmă, nici nu prea conta ce mîncam şi ce beam. Eram cu toţii tineri, sandviciurile cu salam de vară sau cu peşte din conservă frecat erau minunate.



Ce păcat că nu am memoria gustului! Nu sînt în stare să-mi readuc în memorie un gust anume. Pot, livresc, să numesc caracteristicile cutărei băuturi sau mîncări, dar rămîn la vorbe, nu simt efectiv gustul acela. Îl recunosc dacă repet experienţa, dar, cînd mă gîndesc doar la ea, nu simt nimic. La fel cum, în general, nu reuşesc să retrăiesc bucuria şi durerea, extazul şi groaza. Poate-i mai bine-aşa. Ţin minte, ştiu că în anume împrejurare am fost fericit, dar să recompun cumva senzaţia aceea – nu pot. Cu votca rusească e şi mai greu: nu prea are gust.


Cît de mult te poţi încrede în memorie? Cît, ce e adevărat din poveştile pe care le spun copiilor mei despre anii dinainte? Dacă şi eu, oricît m-aş feri, înfrumuseţez sau sărăcesc, adaug sau elimin – deci denaturez? Dar, indiferent dacă le povestesc cuiva sau nu, amintirile mele – ce mai înseamnă? Cum a fost cu-adevărat?



Cînd, acum cîţiva ani, am ajuns la Moscova, am întrebat în dreapta şi-n stînga despre votca Krepkaia, în magazine Kopeiki şi în cele de lux. Nimeni n-auzise de ea. Degeaba le-o descriam, nu ştiau. Ba m-am mai şi făcut de rîs, pentru că, îmi explicau prietenii, votca are, prin definiţie, patruzeci de grade. Ce-i aia votcă mai tare? Nu există. De fapt, mi-au spus şi arătat pe net, Mendeleev pusese la punct teoria ştiinţifică după care trebuie făcută votca şi stabilise că tăria optimă e exact patruzeci de grade. Aşa că, vezi bine, Krepkaia aia despre care întrebi nu poate exista.

Dar noi am băut Krepkaia. Şi am trăit toţi anii aceia. Deşi nimeni nu mai crede.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Una caldă, una rece

Citit Rădăcina de bucsau, al lui Ovidiu Nimigean. Senzaţie uluitoare de autentic. Un şuvoi care pare că nu mai poate fi oprit – nici chiar de autor, de unde şi burţile vizibile, mai ales discursurile politice. Dar mai contează? Le-am văzut, dar nu m-au deranjat. O descriere atît de vie (scuze!) a vecinătăţii morţii, a înmorţirii mamei. Nu a morţii – asta ar fi fost simplu. Revolta, pudoarea, oroarea care se preschimbă treptat în melancolie, acceptare, contemplare, înţelegere adîncă. Şi asta în paralel cu moartea dragostei, care parcurge acelaşi traseu, dinspre înăuntru spre în afară. Totul într-o alternanţă de graiuri – moldovenesc, ardelenesc, literar – stăpînite la perfecţie. Aşa performanţă lingvistică, probă de oralitate, nu-mi aduc aminte să mai fi citit în limba română. Înţeleg că e primul roman al unui poet. Ţin pumnii pentru al doilea.
Cam în paralel cu cele aproape cinci sute de pagini despre moarte ale lui Nimigean, citit Despre îmbătrînire, a lui Jean Améry (Editura Art). Ce mi-o fi trebuit? Améry e groaznic. Lucid şi nemilos. Tare departe de prostioarele mîngîietoare ale lui Cicero. (De unde o fi tras el concluzia că la bătrîneţe sîngele nu mai fierbe? Nu-l citise pe Roth.) Améry se revoltă, dar nu plînge. Analizează calm şi înţelege. După care nu mai e nimic de făcut. Unde mai pui că situează începutul procesului la cincizeci de ani. Sper ca Art să-i traducă şiDincolo de crimă şi pedeapsă, cartea izvorîtă din experienţa Auschwitzului. Mai ales despre acest subiect, Améry ştie ce spune. Imre Kertész îl pomeneşte ca fiind singurul care are ceva pertinent de spus despre experienţa concentraţionară. Atît de pertinent, încît în 1978 s-a sinucis.

Citit romanul lui Radu Pavel Gheo,Noapte bună, copii!. Nu pricep de ce a fost atît de lăudat. Episodul american – ridicol, roman comercial prost. Episodul ieşean, cu atmosfera îmbîcsită din straturile înalte ale scriitorimii locale – tezist şi previzibil, neinteresant. Inserţiile de fantastic – frumos, dar la ce bun? Singura parte care ţine – evocarea copilăriei în epoca de aur. Poveste frumoasă, umor, dozaj bun de duritate şi duioşie, limbă potrivită – dar aici Ovidiu Verdeş e mult mai interesant şi greu de depăşit. Nu m-a entuziasmat nici construcţia – povestirea aceluiaşi episod de mai multe ori, prin ochii unor personaje diferite, s-a tot făcut. Ce rămîne? Nu înţeleg de ce nu se hotărăsc unii: dacă vor să scrie roman comercial, s-o facă cinstit, fără „artă“.


Citit Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari (greu nume!). Ce carte minunată! N-o laşi din mînă. Vrajă, atmosferă, poveste (de dragoste şi nu numai), chiar şi suspans. Cu personaje cărnoase, desenate apăsat. Fără nici un complex identitar, naţional. Uite că se poate. Şi aici, aştept următorul roman. De i-ar ieşi măcar la fel de bun!




Articolele de matematică n-au suspans. Există un Abstract (se scrie aproape numai în engleză) în care anunţăm ce facem în articol. Apoi o introducere care situează problema abordată în context, face puţină istorie, descrie rezultatele noi şi, eventual, dă liniile mari ale demonstraţiei sau explică metoda folosită. După care se trece la detalii. Se enunţă cîte o teoremă, apoi se demonstrează. Uneori, dar mai rar, se fac calcule, deducţii şi se trage la sfîrşit concluzia – teorema. Oricum, e clar întotdeauna spre ce se tinde, nu există surprize. În literatură ar trebui să fie exact pe dos. În ultimul roman al lui Matei Vişniec,Domnul K. eliberat, nu e. Un fel de Procesul pe dos, limpede de la prima pagină, cu toate cusăturile la vedere. Ba, ca să fie sigur că nu scăpăm ideea, autorul scrie un fel de introducere în care explică totul. Odată enunţată teza, urmează demonstraţia – impecabilă, de altfel. Parabolă, distopie, nu există libertate, democraţia naşte monştri, cînd eşti liber eşti captiv şi invers, senzaţia de bine, de securitate pe care ţi-o dă condiţia de supus etc. Nimic nou. Literatura unde-i?

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Adio și n-am cuvinte

A trecut deja aproape o lună de la intrarea în vigoare a Legii Educației Naționale și efectele au început să se simtă. Haotic, deocamdată. E multă nesiguranță, sînt nervi mulți, lumea nu știe ce să facă.

Sînt destule lucruri care mă nedumeresc. În primul rînd, graba nedelicată cu care s-a pus în aplicare pensionarea la șaizeci și cinci de ani în universități. De ce nu se putea aștepta terminarea semestrului mi-e greu să înțeleg. E urît, e meschin, e lipsit de respect să îi anunți pe oameni că trebuie să-și facă dosarul de pensie în mijlocul cursului și să aștepți de la ei să intre în continuare la clasă, plătiți de-acum cu ora. Știu că erau mulți „profesori“ care oricum nu-și meritau titlul, darmite prelungirea activității peste vîrsta legiuită; dar există și foarte mulți a căror plecare lasă un gol extrem de greu de umplut. Îi socotim victime colaterale și trecem cu buldozerul peste ei? Nu-mi vine să cred că la baza unei asemenea decizii pripite a stat vreun calcul economic. Economie se face, desigur, dar nu atît de mare: orele respective rămîn în norme de profesor sau de conferențiar și tot trebuie plătite. În schimb, se pare că profesorii care au împlinit vîrsta de pensionare și au o funcție de conducere, inclusiv șefia de catedră, pot rămîne pînă la sfîrșitul anului școlar. Ciudat, din moment ce catedrele nu mai există prin noua lege și facultățile trebuie reorganizate. În plus, plecarea asta intempestivă a multor profesori, unii dintre ei membri ai școlilor doctorale, pune multe probleme administrative – insolubile în lipsa unor instrucțiuni și metodologii clare care întîrzie să apară. Cu asemenea inadvertențe și procedee neelegante, nu-i de mirare că, în scrierea noilor carte universitare, la ordinea zilei acum, preocuparea centrală pare să fie „cum fentăm legea“.


Dacă profesorii de șaizeci și cinci de ani sînt obligați să iasă la pensie dacă nu sînt cadre de conducere, pentru cercetători, care se supun altei legi, e pe dos. Cadrele de conducere care au împlinit vîrsta de pensionare sînt obligate să-și întrerupă mandatul, dar, dacă sînt CS1, își pot prelungi activitatea pînă la șaptezeci de ani, cu aprobarea anuală a consiliului științific și, evident, în funcție de situația posturilor. Care e diferența? Unde e logica? De ce se poate în cercetare ce e interzis în învățămînt? Nu pricep.


Asemenea mișcări bruște și neinteligente au darul să dea apă la moară celor care contestă în bloc legea, chiar fără să o fi citit, și-i cîntă deja prohodul în așteptarea schimbării ei de către viitoarea guvernare.



În plus, eclipsează și lucrurile bune care se fac. Noul Consiliu Național al Cercetării Științifice are o proaspăt numită conducere excelentă, formată din cercetători și universitari de valoare, recunoscuți ca atare în comunitate – ceea ce nu se putea spune despre toți cei dinaintea lor; sper că și comisiile care se vor reorganiza să fie pe măsură. La fel, cei numiți în noul CNATDCU doar de răuvoitori ar putea fi contestați. Sînt măsuri salutare, care dau speranța că banii cercetării nu vor mai fi risipiți pe proiecte fanteziste propuse de pseudocercetători și că titlurile nu se vor mai obține și valida pe bandă, ca înainte.

Una peste alta, eu tot sper. Dar nu-mi vine ușor.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Cu lingurița sau cu polonicul? Acum, cînd se vorbește din ce în ce mai insistent despre fondarea unui nou partid, reiau un fragment din „Bifurcația“ publicată acum patru ani, pe 1 martie 2007. Spuneam atunci, poate prea naiv: „Un bun amic, tînăr, eminent om de știință, implicat în acțiuni ale societății civile pentru asanarea climatului academic de la noi, e curtat insistent de un partid politic care vrea să-l înscrie pe lista proprie pentru alegerile europene. Amicul meu e tentat să accepte. Raționamentul lui e următorul. Pragmatic fiind, singurul său scop este atingerea obiectivelor propuse; după ani de acțiune civică, s-a convins, pe bună dreptate, că acestea nu pot fi atinse decît dacă sînt asumate și promovate de un partid care să le includă într-un proiect de lege pentru care să se bată. Indiferent la doctrine (extremismele excluse), amicul meu e dispus să sprijine cu prestigiul său indiscutabil orice partid civilizat care se arată sensibil la problemele lui. Donnant-donnant. Raționamentul pare corect. Și totuși... Ar fi într-adevăr corect dacă oamenii (politici) ar intra într-un partid avînd și o altă motivație în afara dorinței de a fi la putere și dacă un partid și-ar dori să obțină puterea și pentru altceva decît pentru a o avea. Or, nu prea cred că mai există și alte motivații. Puterea politică nu pare să fie un mijloc pentru îndeplinirea unui țel, ci țelul însuși. În aceste condiții, calea spre compro-misuri este tulburător de largă și amicul meu se poate trezi reprezentant al acelui partid și atît, fără nici o garanție că ideile lui vor fi asumate“.



Iată că mă înșelam. O recunosc fără nici o părere de rău. Daniel Funeriu a intrat în PD-L, a ajuns ministru și și-a îndeplinit țelul anunțat: a reușit adoptarea unei noi legi a învățămîntului (cu prețul cîtor compromisuri, doar el știe). Dacă va face în continuare politică – iarăși, doar el știe. Oricum, a dovedit că n-ar fi chiar o ocupație nepotrivită lui.Mi se pare, însă, singura reușită. În PD-L au intrat și Sever Voinescu, și Teodor Baconski, și Traian Radu Ungureanu, și Monica Macovei, și Cristian Preda. S-a spus că asta e șansa PD-L-ului, că acești intelectuali tineri vor aduce necesarul suflu nou etc. Dimpotrivă, mi se pare că primii doi s-au aclimatizat perfect, suflă la unison cu ceilalți politicieni pedeliști, despre „politicianul“ T.R.U. nu cred că merită discutat, iar Monica Macovei a rămas un corp străin – nici nu și-a impus agenda, dar, spre onoarea ei, nici nu s-a adaptat. Cam la fel și Cristian Preda. Așa că varianta „cuceririi din interior“, susținută de Costi Rogozanu, nu pare să țină. Poate doar dacă ar intra simultan cohorte întregi de oameni noi în partidele mari. De primit, dacă ar exista, poate ar fi primiți – dar putere de decizie mă îndoiesc că ar avea.



Mulți îi văd pe unii dintre cei numiți, evident nemulțumiți de partid, poate și de rolul care le-a fost repartizat, fondînd un nou partid, alături de activiști civici (cei din România curată, de exemplu) și, poate, de intelectuali care, în timp, au intrat în PNL – cu același fulminant succes. Unii deja încearcă să-i pună bazele, prin mobilizare și organizare on-line. S-a mai încercat – nu on-line. A existat PAC, a existat URR. N-au rezistat, au fost înghițite repede, anihilate, aduse la același comun numitor. Se pare că va fi un partid de dreapta pentru că doar în direcția asta acționează democrația, spune Cosmin Alexandru: „La stînga, (oamenii) înghit orice atîta timp cît își satisfac interesele“. E o opinie atît de tranșantă, încît nu văd cum ar putea fi pusă la îndoială – deși nu mi se pare că la dreapta am văzut doar idealiști curați ca lacrima. Oricum, principala eroare a celor care au mai încercat înnoirea politicii românești, eroare pe care înțeleg că o vor repeta cu grație entuziaștii de acum, a fost credința că poți intra în politică fără a face politică, ba chiar fără să-ți dorești puterea politică – un fel de cafea decofeinizată. Cred că e o contradicție în termeni. Cine vrea să intre în politică trebuie să tindă către guvernare, nu poate spune că nu-l interesează. Sau, sigur, poate – dar ratează tot. Pînă la urmă, mai cinstit a fost Remus Cernea, care chiar a fondat un partid și încearcă să joace după regulile consacrate.

Ceea ce-mi aduce aminte de o vorbă a lui Paul Georgescu, pe care am mai pomenit-o și cu alte ocazii: dacă ai început să mănînci rahat, nu ai voie să iei doar o linguriță și să strîmbi, îngrețoșat, din nas; dimpotrivă, iei cu polonicul și spui „îmi place, mai dați-mi!“. Nu vă fie teamă, luați după pofta inimii, ajunge pentru toți.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. România – stat laic?

Pe 15 februarie, la Institutul Francez din Bucureşti, Cédric Villani, medaliat Fields în 2010 – medalia Fields e, pentru matematicieni, echivalentul Premiului Nobel; se acordă o dată la patru ani unor cercetători sub treizeci şi nouă de ani –, a vorbit despre „Particule, stele şi probabilităţi“. A fost o conferinţă pentru marele public, un adevărat eveniment onorat cum se cuvine de o sală arhiplină, nu doar cu matematicieni şi fizicieni. Pornind de la exemple elementare, uşor de înţeles, Villani a ajuns spre sfîrşit la chestiuni foarte abstracte legate de conceptul de entropie în matematică şi fizică şi a explicat, pe cît se putea, semnificaţia rezultatului premiat. Au urmat întrebări. Nimeni nu se aşteaptă la o asemenea conferinţă la întrebări tehnice, dimpotrivă, cei din specialitate nu intervin. Dar parcă nici să i se ceară conferenţiarului părerea despre previziunile Maya în legătură cu anul 2012! Villani a răspuns, zîmbind, că anul 2012 e extrem de important pentru că se vor împlini o sută de ani de la moartea lui Henri Poincaré...
Dincolo de plăcerea unora de a se auzi vorbind în faţa unui public numeros şi a unor oameni celebri, întrebarea aceasta, pusă la sfîrşitul unei conferinţe care, chiar dacă pentru marele public, nu a părăsit nici o clipă domeniul ştiinţei pure şi dure, trebuie văzută ca un simptom grav, din aceeaşi specie cu încrederea tot mai mare pe care o au conaţionalii noştri în paramedicină, în astrologie – în iraţional. E un simptom al unei continue scăderi a spiritului critic, raţional. Iar lucrurile nu se vor îmbunătăţi reducînd ponderea orelor de matematică, fizică, biologie şi chimie în şcoală. La fel de nocivă ar fi înlocuirea predării separate a acestor ştiinţe cu predarea generică a „ştiinţelor“ şi punînd accentul pe competenţe în loc de cunoştinţe.


Eliminarea încă din 2006 a teoriei evoluţioniste din programele şcolare a fost şi este un rău imens (12 februarie e „Ziua Darwin“, dar nu ştiu să fi avut loc, la noi, vreun eveniment dedicat lui Darwin şi mediatizat cum se cuvine). Pe de altă parte, Art. 18 (1) din noua Lege a Educaţiei Naţionale menţine religia ca materie din trunchiul comun. E, oare, o decizie raţională să elimini evoluţionismul şi să menţii religia ca materie în trunchiul comun, pretinzînd, în acelaşi timp, prin Art. 4 d), că educaţia are ca una dintre finalităţi „formarea unei concepţii de viaţă, bazată pe valorile umaniste şi ştiinţifice[...]“?



Ştiu că elevii pot să nu participe la orele de religie, în urma unei cereri a părinţilor, sau chiar a lor dacă sînt majori. Dar orele nu sînt puse întotdeauna la începutul sau sfîrşitul programului – şi, oricum, cîţi părinţi vor să-şi vadă copiii puşi în situaţia de a da explicaţii colegilor, de a fi „altfel“? Majoritatea se duc şi se vor duce în continuare. Iar că orele de religie sînt predate în spiritul respectivei confesiuni, sînt ore de catehism, nu de istoria religiilor – asta ştie toată lumea. E România un stat laic? E şcoala românească laică? E, la noi, Biserica separată de Stat? Nu cred.


La noi, majoritatea identifică morala cu morala creştină, astfel că „ateu“ şi „agnostic“ sînt vorbe de ocară. Cei mai mulţi nu acceptă sau nu-şi imaginează că pot exista şi alte surse pentru adoptarea unui set de reguli care să ordoneze viaţa individuală şi socială. Şi cum opinia generală e că, după cei patruzeci de ani de comunism în care religia a fost marginalizată, poporul şi-a pierdut busola şi reperele, soluţia nu poate fi decît revenirea la o educaţie religioasă cu valenţe morale. Cred că asta face ca şi oameni de ştiinţă de cea mai bună calitate profesională să aibă reţineri în privinţa imperativului studierii evoluţionismului şi să accepte şi creaţionismul.



Probabil că şi trecerea uriaşă de care se bucură spiritualismul interbelic şi prelungirile lui se înscrie în acelaşi cerc de idei – sau de simptome. Tocmai de aceea o carte erudită, de filozofia biologiei, dar scrisă pentru publicul larg, precum cea a profesorului Mircea Flonta, Darwin şi după Darwin, care discută mult şi despre raportul dintre evoluţionism şi religie, e extrem de binevenită. Oare cei care au scos evoluţionismul din programă o vor citi?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Competenţele elevului Proust Acum, cînd se vorbeşte atît de mult despre reforma învăţămîntului de toate gradele, poate nu e nepotrivit să ne aducem aminte cum arăta un liceu de elită în vremuri de mult apuse. Am găsit în biografia lui Proust, a lui Jean Yves Tadié, descrierea liceului Condorcet, unde Marcel fusese elev începînd din 1882, de la unsprezece ani. Iată: „Disciplina nu era cruntă, familiilor elevilor frîiele părîndu-li-se chiar un pic prea slăbite. Climatul era, deci, mai liberal decît în liceele erudite din Cartierul Latin. Şi, totuşi, lui Jacques-Émile Blanche, cu zece ani mai mare decît Proust, nivelul clasei a cincea, în care era, i se părea de neimaginat în zilele noastre. Pedagogul lor îl punea deja să citească L’Assomoir într-o revistă, La République des lettres, care-i publica şi pe Maupassant, şi pe Mallarmé (profesor la acelaşi liceu). Copilul era tobă de politică şi de istorie modernă. Toţi elevii erau interesaţi de literatură, chiar şi de cea proastă. Erau obligaţi să înveţe tirade din La Fille de Roland de Henri de Bornier, mare succes la Comedia Franceză. Copiii mergeau la matineele clasice cu conferinţe pe care le programau teatrele. Cît priveşte mediul social al elevilor, era o reprezentare în racursi a societăţii pariziene sau, mai exact, a viitoarei clase conducătoare. Copiii primeau o instrucţie de calitate foarte înaltă, dar esenţialmente literară, bazată pe umanioare, apoi pe filozofie, fără a dispreţui nici referirile la viaţa literară contemporană. Se practicau exerciţii care pregătesc pentru scris, pentru publicat, pentru vorbitul în public: în clasele mari, aceşti liceeni editează reviste şi colaborează la ziare, la fel ca profesorii lor. Iar numele lor ilustrează istoria, filozofia, ştiinţa politică, literatura, banca viitorului. [...] Din anii aceştia dăinuie cultura literară şi filozofică, pe care Proust o foloseşte adesea, cunoaşterea clasicilor, a frazei latineşti, a primelor elemente de metafizică“.
Mallarmé, Bergson – profesori de liceu. Mai aproape de noi, Lovinescu. Mai sînt de imaginat asemenea figuri într-un liceu? Probabil că nici în Franţa. Una peste alta, însă, lăsînd la o parte ştiutele diferenţe dintre epoci, faptul că elevii erau pe-atunci mai maturi decît congenerii lor de azi, făcînd toate echivalenţele necesare – decalajul rămîne enorm, chiar şi dacă ne raportăm la cel mai prestigios liceu de elită de la noi. Şi nu cred că de vină e vreo inhibare a intelectului copiilor, vreo degenerescenţă crescătoare în timp, aşa cum acuză unii. De vină cred că e proasta alcătuire a programului, goana după himera imediatei aplicabilităţi a studiului, inventarea unor discipline de studiu fanteziste şi artificiale, prea rapida coborîre în concret şi în trivial – lucruri valabile şi pentru ştiinţe, nu doar pentru disciplinele umaniste. Oare ce competenţe specifice a primit elevul Proust la terminarea liceului? Impresia mea e că a primit, asemenea multor generaţii de copii dinainte şi de după el, mai degrabă cunoştinţe, nu competenţe. Că i-au fost de folos demonstrează cu prisosinţă Tadié, care identifică în operă motive studiate şi dezvoltate de Proust în lucrările de licean. Pe de altă parte, tinerii aceştia tobă de cunoştinţe clasice – nişte neadaptaţi, am zice azi – ocupau, nu peste mult timp – mai precis, după studii de drept, filozofie sau ştiinţe politice, unde tot cunoştinţele clasice primau –, posturile de conducere din administraţia franceză. De ce nu am putea accepta că, şi azi, pe primul plan ar trebui să stea cunoştinţele, clasice sau nu? Ştiu că despre cultură, despre dezvoltarea armonioasă a intelectului şi a spiritului nu mai e voie să se vorbească – nu trebuie smintiţi copiii cu vorbe deşarte. Dar cunoştinţele ce rău v-au făcut?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. De la cartea lui Bogdan Murgescu la evaluarea universităţilor Am parcurs deja o parte din impozantul tom al lui Bogdan Murgescu România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010). Cartea e pasionantă, scrisă cu nerv, dar fără să facă rabat de la rigoarea academică. Iar concluziile – la care se ajunge greu, după examinarea mai multor puncte de vedere contrare, după cîntărirea atentă a opiniilor altora şi, întotdeauna, pe baza „cifrelor“, a unor statistici comentate şi explicate în amănunt, corelate, deci greu, pînă la urmă, de neluat în seamă sau de contrazis – concluziile, deci, enervante pentru multă lume, răstoarnă destule dintre miturile general acceptate (dominaţia otomană n-a fost numai rea pentru Ţările române, Transilvania a progresat sub dominaţie habsburgică, nu în perioada principatului independent, regimul fanariot n-a fost doar împilare – fiscalitatea nu era, de fapt, mare atunci –, puţinătatea exporturilor dinainte de perioada premodernă se datora firavului potenţial productiv şi nu restricţiilor otomane, în perioada interbelică n-a curs doar lapte şi miere peste economia românească etc.).

Ciudat că, deşi apărută de prin mai anul trecut, comentariile aplicate au fost foarte puţine; sper că abia vor urma. S-a întîmplat să o citesc tocmai în perioada în care sînt destul de prins cu evaluarea universităţilor pe cercetare şi capul mi-e plin de formule magice precum „vizibilitate internaţională“, „factor de impact“ şi altele asemenea. Or, cartea asta care mie, ca nespecialist, mi se pare un eveniment pentru spaţiul cultural românesc, e scrisă în română. Vizibilitate – zero. Nu mă îndoiesc că Bogdan Murgescu ar fi putut-o scrie şi publica la o editură internaţională, în engleză. Ar fi fost mai vizibilă. Dar, cu siguranţă, eu n-aş fi citit-o, probabil că nici alţii. Pentru cultura română, e mult mai bine că autorul a ales s-o scrie în română – sper că o va şi traduce. Iar bibliografia citată foloseşte, alături de titluri străine, şi multe titluri, cărţi şi articole apărute în limba română, în edituri şi reviste româneşti pe care, de multe ori, grăbiţi, specialiştii din ştiinţele exacte nu dau două parale, probabil pentru că în ştiinţele exacte e simplu: vrei să fii luat în seamă, publici în engleză, în reviste de largă circulaţie, cu referenţi anonimi (peer review). Şi în domenii ca filozofia, istoria, umanioarele, în general, poţi s-o faci – dar există şi varianta publicării în limba română. Evaluarea devine mult mai grea, pentru că la revistele de specialitate de la noi nu se prea fac referate, aşa că judecata nu se poate ghida în primul rînd după revista sau editura unde s-a publicat ceva; aici ar trebui – oroare! – chiar citite lucrările evaluate. Sper ca ministerul să aibă înţelepciunea să caute experţi evaluatori străini care ştiu limba română pentru ierarhizarea departamentelor de umanioare, oameni care să poată judeca şi ce scrie în cărţi şi articole, nu doar să se uite la locul publicării. Felul cum ne evaluăm specialiştii în umanioare trebuie, totuşi, să ţină seamă de handicapul limbii şi al culturii în care trăim.


Dacă un filolog, scriitor francez, îşi petrece întreaga viaţă buchisind la corespondenţa şi la manuscrisele lui Proust – l-am numit pe Jean-Yves Tadié –, scrie o monografie impunătoare, publică articole în New York Review of Books (revistă cotată ISI), conduce teze de doctorat pe subiectul acesta etc., se numeşte că face cercetare, chiar de nivel înalt; dacă, însă, un filolog român face, mutatis mutandis, riguros acelaşi lucru, dar ocupîndu-se de Macedonski, de exemplu, şi publicînd în România literară, el n-are vizibilitate şi statutul său de cercetător e mereu chestionat – de cei care împart fondurile pentru cercetare şi de mulţi cercetători din ştiinţele exacte. Şi încă: e puţin importantă pentru cultura română o carte ca aceea, recentă, a lui Mircea Flonta despre Darwin şi posteritatea sa? Cred că nu. Dar vizibilitate – zero.

Cum se face, cum creşte o cultură? În nici un caz doar cu articole academice, în limbi de circulaţie. Dar nici numai cu eseuri şi articole „de atitudine“ în reviste culturale locale, aşa cum par să-şi dorească mulţi, care se uită cu dispreţ suveran la cercetarea academică, cea care produce articole „pe care nu le citeşte nimeni“, ducînd, pasămite, la autism cultural. E viziunea pe care o au, adesea, umaniştii – păcătuind faţă de ştiinţe la care nu se pricep la fel cum păcătuiesc fizicienii sau matematicienii cerîndu-le lor articole ISI. Ştiinţa, inclusiv lingvistica, de pildă, chiar aşa progresează, cu articolele acelea ultraspecializate pe care le citesc – şi citează – puţini alţi cercetători cu preocupări similare, puţini în comparaţie cu cititorii unui eseu din Observator cultural. Discuţiile astea pot deveni foarte contondente atunci cînd în joc e o poziţie universitară. Oare de ce e atît de greu să ne respectăm şi să înţelegem că e nevoie şi de unii, şi de alţii?

Liviu ORNEA - TEATRU. Un vis al lui Dragoş Galgoţiu Ca multe texte clasice, şi Viaţa e vis al lui Calderón de la Barca e foarte puţin citit azi, încă şi mai rar jucat. Aşa că, înainte de a discuta spectacolul Teatrului Odeon, poate e util să amintesc, pe scurt, conflictul. Regele Basilio îşi închide într-un turn fiul, pe Segismundo, la a cărui naştere i se prezisese că va fi un rege sîngeros şi crud. Segismundo e crescut şi educat de nobilul Clotaldo, care, însă, nu-i spune nimic despre originea sa. Doar Rosaura, travestită în bărbat, moscovită, pătrunde în turn şi stă de vorbă cu el. Presat de nepoţii Astolfo, duce al Moscovei, şi Estrella să le lase moştenire regatul, Basilio pune la cale un experiment: îl adoarme pe Segismundo şi îl face să se trezească pe tron, urmînd să vadă cum se comportă. Dacă va fi crud, conform ursitei, îl va adormi şi închide din nou, iar el va crede că a visat. Segismundo se arată crud, ucide, o agresează pe Rosaura. Regele îl aruncă-n turn. Dar poporul a aflat deja taina şi nu acceptă înscăunarea lui Astolfo, domn străin. Forţează, deci, eliberarea lui Segismundo, care alege calea binelui: deşi îşi înfrînge în luptă tatăl, îl cruţă, schimbînd, astfel, cursul destinului. În plus, îl obligă pe Astolfo să o ia în căsătorie pe Rosaura, pe care o părăsise, el căsătorindu-se cu Estella. Dreptatea şi armonia sînt restabilite. Se mai poate monta, azi, textul acesta? Poate el interesa spectatorul?

Evident, Dragoş Galgoţiu, deloc interesat de „actualitate“, răspunde afirmativ şi îşi continuă, astfel, programul estetic început cu Portretul lui Dorian Gray şi ajuns, credeam, cu Epopeea lui Ghilgamesh, la împlinire. Acelaşi travaliu delicat asupra textului, aceeaşi strădanie de întrupare pe scenă a unor idei filozofice, aceeaşi combinaţie de manierism şi expresionism. Galgoţiu arată şi aici o parcă inepuizabilă invenţie plastică, ajutată de costumele minunate ale Doinei Levintza, care recreează, parcă, figuri din Velasquez, şi de scenografia subtilă al cărei nici un obiect nu e exact aşa cum îl ştim: fuga de real e programatică, în acord cu textul, care nu e decît un pretext pentru expunerea unor idei şi, mai ales, cu replica Rosaurei: „Haina mea e o enigmă,/ Iar eu nu sînt cum par a fi“. În plus, Galgoţiu are şi o profundă ştiinţă a integrării muzicii, luminii şi proiecţiilor video în spectacol. De data aceasta, din textul destul de lung şi complicat stilistic, baroc, al lui Calderón de la Barca, regizorul a păstrat doar o mică parte, pe care a combinat-o cu versuri ale lui Dante şi Petrarca. A eliminat şi personajul Clarín, bufonul slujitor al Rosaurei (cred că ceva din textul lui a fost, totuşi, păstrat). A lăsat, anume, doar atît cît i s-a părut că ilustrează ideile care-l interesau, a eliminat orice intrigă „parazită“. Temelor din piesa lui Calderón – conflictul dintre voinţă divină (destin) şi liber arbitru, viaţa ca vis –, Galgoţiu le mai adaugă şi tema dublului, două dintre personaje avînd cîte o umbră cu care împart textul şi, uneori, mişcarea. Ideea e consonantă cu cea a introducerii a trei personaje noi, visătorii, care preiau o parte din textul personajelor originale, ba uneori le şi „mînuiesc“. Acţiunea este, astfel, trăită şi povestită – visată –, realitatea şi visul se întrepătrund, graniţa dintre ele devine fluidă. E o idee foarte frumoasă, care potenţează regizoral tema centrală a textului, dar asigură şi contrapunctul necesar, şi distanţarea ironică faţă de poveste – soluţie asemănătoare celei folosite deja, chiar mai amplificat, înGhilgamesh. Dar cine nu cunoaşte textul original greu înţelege subiectul. E, însă, necesar să înţelegi subiectul? Eu cred că da. Mai cred că regizorul trădează un pic textul: din felul cum îl înfăţişează pe Segismundo în scena finală, cu zăbala în gură, vorbind anevoie, chiar dacă esenţialul vorbelor e spus de un visător, nu se vede schimbarea sa voluntară, trecerea de partea binelui şi a înaltelor principii morale. În plus, nu mi se pare că tema aceasta, foarte importantă la Calderón, a conflictului dintre libertate şi destin, e tratată în spectacol şi cu alte mijloace teatrale în afara enunţării (spunerea textului). Pe de altă parte, ca orice spectacol, şi acesta are mai multe niveluri posibile de receptare. Nu e nevoie să cunoşti textul şi să prinzi toate iţele intrigii ca să te bucuri de frumuseţea pură a scenelor imaginate, să te laşi prins de vraja pe care o creează muzica şi costumele somptuoase, să fii şocat de brutalitatea unora dintre imagini (prima apariţie, de pildă, a lui Segismundo, drogat, muşcînd animalic dintr-un măr, cu bale curgîndu-i din gură) – e, poate, un paradox că Galgoţiu, care porneşte, nu numai aici, de la idee şi filigran textual, izbuteşte cel mai bine în transmiterea unor trăiri directe. Şi e greu să nu vibrezi la poezia pură pe care o rostesc unii dintre actori.

Ajung, astfel, la problema cea mai mare a spectacolului: actorii. Impresia mea e că nu toţi înţeleg profund ce spun, şi asta adaugă o dificultate în plus urmăririi intrigii. Nu-i uşor să reciţi, să joci text clasic, mai ales unul cu întorsături stilistice ca acesta. Versurile nu pot fi spuse realist, dar nici nu trebuie declamate doar, în forţă. Iar cei obişnuiţi să joace „ca pe stradă“ sînt pierduţi. E, cu siguranţă, vina şcolii, dar e şi vina lor – actorii se mai formează şi jucînd –, poate nici regizorul nu a avut destul timp să-i înveţe, să facă ce spune Ariane Mnouchkine: „Un regizor trebuie să le dea actorilor instrumentele care să-i împiedice să joace realist“. Mihai Smarandache, de exemplu, se mişcă aici ca şi înBlifat, rostirea lui e neglijentă, necultivată, nu e deloc credibil ca nobil. La fel, din păcate, Ionuţ Kivu. Poate vor mai creşte odată cu spectacolul. La polul opus, Dan Bădărău – poate şi datorită îndelungatei experienţe cu Galgoţiu – e parcă făcut pentru text clasic: ţinută, echilibru, voce perfect stăpînită, frazare inteligentă. Excelentă, de asemenea, Paula Niculiţă, care reuşeşte să rostească cu un firesc desăvîrşit versurile lui Calderón. Bun mi s-a părut şi Marian Ghenea. Dacă Gabriel Pintilei şi Marius Stănescu mi-au confirmat aşteptările, amîndoi rostind atît de curat şi nuanţat, inteligent, schimbînd uşor registrele, cu umor şi cu necesara doză de detaşare, încît poţi nu doar înţelege textul, dar poţi prinde subtilităţi de stil, o surpriză foarte plăcută pentru mine a fost Nicoleta Lefter, care preia o parte din textul Rosaurei; e cînd visătoare, cînd şăgalnică, frazează fără greş şi-şi secondează perfect partenerii; iată, sînt şi actori tineri bine şcoliţi.

E un spectacol dificil acesta, care trebuie văzut de mai multe ori pentru a-l înţelege. Cîţi spectatori o vor face? Nu ştiu. Oricum, nu e un spectacol pentru toată lumea, nu e şi nu cred că s-a vrut un spectacol popular. Există în teatru, ca şi în literatură, ca şi în muzică, o zonă pentru care îţi trebuie o anumită pregătire. Spectacolul acesta spre acea zonă merge. Şi e meritul Teatrului Odeon şi al conducerii sale că Bucureştiul se poate mîndri şi cu acest gen de teatru.


Teatrul Odeon, Bucureşti
Viaţa e vis după Calderón de la Barca
Traducere de Mihaela Creţu
Un spectacol de Dragoş Galgoţiu
Costumele: Doina Levintza
Video: Sabina Spătariu
Cu: Marius Stănescu, Nicoleta Lefter, Gabriel Pintilei, Istvan Teglas, Dan Bădărău, Mihai Smarandache, Marian Ghenea, Paula Niculiţă, Ioana Marchidan, Mugur Arvunescu, Ionuţ Kivu, Laurenţiu Lazăr, Mircea N. Creţu

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Din nou despre Legea educaţiei naţionale

Discuţiile legate de Legea educaţiei naţionale sînt excesiv politizate, chiar personalizate, şi se poartă pe un ton mult prea ridicat. Ar trebui mai multă reţinere şi cumpătare. Sîntem capabili de ele?
Un articol care stîrneşte îngrijorare – justificată, aş zice – este articolul 130, care, prin alineatul 1, paragraful (b), obligă universităţile să adopte un „cod de etică şi deontologie profesională“, parte a cartei universitare, şi care să conţină „prevederea că persoanele care se află în relaţie de soţi, afini şi rude pînă la gradul al III-lea inclusiv nu pot ocupa concomitent funcţii, astfel încît unul sau una să se afle faţă de celălalt sau cealaltă într-o poziţie de conducere, control, autoritate sau evaluare instituţională la orice nivel, în aceeaşi universitate, şi nu pot fi numite în comisii de doctorat, comisii de evaluare sau comisii de concurs ale căror decizii afectează soţii, rudele sau afinii pănă la gradul al III-lea inclusiv“. Sincer să fiu, nu văd cum se va putea aplica această prevedere. Cred că, aici, legiuitorul s-a grăbit şi a exagerat. E clar că acest articol e rezultatul exasperării la care au dus situaţii de toţi cunoscute. Există facultăţi în care se instituiseră adevărate dinastii pe care presa ultimilor ani le-a tot documentat: vezi, de exemplu, cazul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad“ din Iaşi, al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, dar şi al Universităţii din Bucureşti, mai ales cu Departamentul de Învăţămînt la Distanţă în care lucrează patru membri ai familiei Logofătu (doi dintre ei conduc departamentul). Dar poţi repara asemenea abuzuri printr-o lege care, cu siguranţă, pe unii îi va nedreptăţi inutil? Sînt multe nuanţe, situaţii care ar trebui luate în calcul. De ce nu s-ar putea, de pildă, ca atunci cînd doi soţi lucrează în aceeaşi facultate, unul dintre ei să fie ales decan sau director de departament? Am trăit situaţia asta în Departamentul de matematică al universităţii americane în care am predat. De ce nu ne-ar interesa în primul rînd dosarul ştiinţific al celor în cauză, şi abia apoi gradele de rudenie? Răspunsul e că, la noi, s-au comis atîtea abuzuri, s-au trucat atîtea concursuri, comisiile CNATDCU au fost atît de laxe, încît acum se suflă şi-n iaurt. Pare că, la noi, bunul-simţ şi decenţa sînt inefective, doar interdicţia formală, prin lege, mai are putere. Aşa se face că există deja facultăţi în care predau familii întregi, tinerii fiind uneori conduşi la doctorat de rudele mai vîrstnice. Legea va obliga, probabil, ca nimeni din familie să nu mai conducă, dar familia va rămîne acolo.




Tot în legătură cu acest articol, unii colegi de-ai mei, formaţi în Vest, mai radicali, sugerau şi introducerea mobilităţii obligatorii: postdoctoratul în alt loc decît doctoratul şi nimeni să nu mai poată promova pe un post în universitatea în care a lucrat. În principiu, o măsură bună, care evită tocmai eternizarea cuiva într-un loc, acumularea puterii şi a relaţiilor, contribuind salutar şi la formarea specialistului, la lărgirea viziunii sale. Dar sper să nu fie luată în calcul înainte de a avea condiţii asemănătoare de lucru în universităţile din ţară, lefuri rezonabile, care să-i permită unui tînăr să se mute dintr-un oraş în altul şi să-şi închirieze/cumpere casă, şosele şi transporturi civilizate, care să permită naveta între oraşe nu foarte apropiate (sînt mulţi universitari francezi care fac naveta cu TGV – altceva decît la noi) şi, mai ales, nu înainte de a avea un sistem ritmic şi complet transparent de concursuri universitare. Atîta vreme cît noi nu avem concursuri de ocupare a posturilor, ci „promovări“, candidatul intern (candidat unic, de obicei) fiind aproape întotdeauna cîştigător, să impui mobilitatea e o utopie. Impresia mea e că, atunci cînd aceste condiţii vor fi îndeplinite, mobilitatea va veni de la sine, va fi chiar dorită. U-nele lucruri nu se pot face simultan, ci numai secvenţial.

Probabil că, în timp, şi acest articol 130 se va dovedi benefic. Dar, deocamdată, mă tem că va genera şi multă nedreptate. Oricum ar fi, demonizarea „clanurilor“, publicarea de liste de nume, fără detalii despre CV, mi se par foarte primejdioase. Mai ales că, de multe ori, justiţiarii cei mai vocali nu sînt cu nimic mai presus decît cei aflaţi acum la putere. Nu cred că reformarea învăţămîntului universitar trebuie făcută vindicativ, cu ură. Sper că se va găsi calea spre decenţă şi echilibru.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Am voie măcar să sper?

Adoptată deja, Legea educaţiei naţionale continuă să stîrnească reacţii ciudate. Există destui interesaţi, chiar dintre cei cu putere de decizie, care îşi ocupă timpul cu căutarea de soluţii de blocare a legii. Prevăzuta întîlnire a rectorilor, la Iaşi, exact asta încearcă. Mult mai înţelept ar fi să caute soluţii de aplicare a legii într-un mod cît mai puţin traumatizant. Înţeleg, de exemplu, foarte bine frustrarea şi obida colegilor aflaţi în prag de pensionare, dar, pînă la urmă, în toate sistemele de la care luăm exemplu (cu excepţia celui american, complet diferit de cele europene) există o vîrstă stabilită pentru pensionare. Oricare ar fi aceea – şaizeci şi cinci, şaptezeci –, vor exista colegi care o ating cînd încă se simt foarte în putere, activi, şi care se vor simţi nedreptăţiţi. Cred, totuşi, că e mai bună varianta aceasta decît cea de pînă acum, cînd prelungirea activităţii la catedră depindea de votul colegilor şi ducea, nu o dată, la situaţii umilitoare – mai ales în anii din urmă, cînd numărul studenţilor şi, în consecinţă, al normelor a scăzut, cel puţin la facultăţile de ştiinţe. În plus, cred că o regulă clară e preferabilă arbitrariului sau unor criterii scientometrice care niciodată nu pot fi pe deplin echitabile. Tot ce-mi doresc e să gîndesc la fel şi peste cincisprezece ani.

Nu înţeleg, însă, reacţia stupidă a doamnei Ecaterina Andronescu la aflarea veştii că prima evaluare şi ierarhizare a universităţilor va fi făcută de o agenţie străină, nu de ARACIS. Doamna rector a vorbit chiar despre o atitudine antiromânească. Mai multă reţinere din partea ei şi a domnului rector Marga, care a calificat legea drept „nazistă“, n-ar strica – doi oameni care arată, cu fiecare declaraţie a lor, că nu mai înţeleg lumea în care trăiesc. E trist că două mari partide nu reuşesc să propună figuri mai raţionale pentru acest minister. Că doamna ex-ministru nu ştie despre ce vorbeşte poate vedea oricine dispus să vadă şi să judece fără parti-pris. ARACIS a acreditat – ba a acordat şi grad sporit de încredere – oricui l-a solicitat. Între evaluatorii ARACIS se află multe persoane cu lista de lucrări vidă sau cu care nu ar putea cîştiga nici un post de asistent într-o universitate serioasă. Am semnalat, de mai multe ori, situaţia asta aberantă, ultima oară chiar acum vreo lună, cînd agenţia şi-a invitat evaluatorii să se reînregistreze în baza ei de date – tot fără nici o verificare: cine vrea se înregistrează evaluator. Nu am primit nici un răspuns. Ce contează o voce? Că e într-adevăr nevoie de evaluare neutră, independentă se vede şi din rezistenţa enormă manifestată de sistem la exerciţiul de evaluare a universităţilor pe cercetare, program al CNCSIS intrat acum în linie dreaptă. Lăsînd la o parte ştiinţele sociale şi umanioarele, unde criteriile scientometrice sînt mai greu de aplicat (nu imposibil, dar asta e o altă discuţie), nici inginerii, geografii şi economiştii nu acceptă criteriile cu care operează matematicienii, fizicienii, chimiştii, informaticienii. Or, toate aceste domenii sînt evaluate la fel în ţările pe care le recunoaştem ca avînd un învăţămînt universitar şi o cercetare performante. La noi, inginerii se vor evaluaţi altfel – e clar că, modificînd criteriile, poţi demonstra orice –, motivînd că ei produc, iar noi, ăştia cu publicaţii ISI, un fel de sectanţi apucaţi, trăim de pe urma lor. Ceea ce nu e nici complet adevărat, nici la subiect. Oricum, nici o mirare că doamna rector Andronescu se opune evaluării externe. Pe de altă parte, nu e nici o îndoială că există şi ingineri, şi economişti care fac cercetare reală. Dar sînt puţini şi nu ei dau tonul în mamuţi ca Politehnica bucureşteană sau ca ASE-ul – ba chiar sînt marginalizaţi şi puşi la colţ pentru că ies din rîndurile mediocrităţii şi ale imposturii. Ce se va întîmpla dacă, în urma evaluării externe, se va scrie negru pe alb că asemenea instituţii nu contează în cercetarea adevărată (lucru pe care organizaţii ca Ad Astra l-au dovedit de mult), chiar dacă, între cele de profil de la noi, tot primele sînt? Nimic foarte grav. Li se va reduce un pic finanţarea, vor fi nevoite să-i promoveze pe acei, puţini, care fac cercetare de bună calitate, poate că îşi vor mai restrînge programele doctorale. Dar nimeni nu-i va desfiinţa. Nu se va întîmpla nimic dramatic. Doar că ierarhiile vor fi mai corecte şi minciuna, mai firavă. Asta e, probabil, cel mai greu de-acceptat.
Care va fi aşadar efectul acestei evaluări? Minimal, cred, în plan practic – nimeni nu va fi dat afară din slujbă, nimănui nu i se va diminua leafa, nimănui nu i se va lua înapoi titlul. Dar cei mai tineri vor vedea limpede că are rost să muncească, vor şti că munca lor va fi de acum apreciată, vor şti spre ce să meargă, vor vedea că înşelăciunea nu e premiată la nesfîrşit. În timp (mă tem că lung), lucrurile se vor schimba în mai bine. Încet. În fine, sper că aşa va fi.


Am voie măcar să sper?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. La început de an: tristeţi, dezamăgiri, decepţii Urît a mai început anul acesta! Şi nu e vina lui, a anului, ci a noastră, care inventăm o discontinuitate artificială acolo unde nu e decît continuitate. Sînt, bunăoară, mai dezamăgitoare piruetele logice şi volutele sofistice ale lui Andrei Pleşu din scrisorile către Ion Vianu scrise la început de an decît cele din editorialul său din 29 decembrie? Nu, sînt la fel de triste toate. Şi, pînă la urmă, nici nu ştiu ce e mai dureros: că oameni pe care îi respect pentru cultura şi harul lor, oameni pe care nu-mi permit să-i bănuiesc de vreo pornire antidemocratică, se fac că nu înţeleg despre ce e vorba şi girează, cu motivaţii subţiri şi, vai!, prea subtile, nostalgii legionaroide nicicînd dispărute din mentalul românesc, sau constatarea formei virulente pe care o iau, la unii, aceste nostalgii. N-or oferi forumurile revistelor culturale eşantioane reprezentative pentru creionarea tendinţelor din spiritul public actual, dar cred că putem cădea de acord că reprezintă, totuşi, un indiciu despre starea intelectualităţii – măcar a unei părţi a ei. Iar revărsarea de ură şi antisemitism e vizibilă pentru oricine are ochi de văzut. Nu cred că dorul acesta de curăţenia legionară, exaltarea spiritualismului şi a ortodoxismului sînt iscate numai de starea jalnică în care se află societatea românească, de atît de deplînsa ei prăbuşire economică şi morală. Sînt, mai degrabă, expresia unei aplecări constante înspre spiritualism a unei mari părţi a intelectualilor români de ieri ca şi de azi. Ce păcat că tocmai legionarii s-au găsit s-o materializeze! Se datorează şi tendinţei de a valoriza pozitiv orice fel de anticomunism, din orice parte ar veni (filmul despre Ogoranu, de exemplu, şi, mai ales, comentariile la acest film stau mărturie). Sînt, poate, şi expresia unui, la fel de constant, antisemitism mai mult sau mai puţin latent, de sorginte economică, culturală sau religioasă, mai conceptual sau mai direct, primitiv, al unei mari părţi a intelectualităţii româneşti – nu neapărat aceeaşi cu cea dinainte.


Sînt lucruri gingaşe, ştiu şi încerc să mă feresc, să nu rănesc susceptibilităţi oricum exacerbate. Sînt lucruri despre care e greu de scris în lipsa unor sondaje concludente – aproape că îmi doresc, anticipînd rezultatele, să nu se încumete nimeni să le facă –, generalizările trebuie evitate cu grijă pentru că un neadevăr jignitor, spus ritos şi repetat fără discernămînt, precum „Românii au ucis“ al lui Elie Wiesel, atrage după sine alt neadevăr, la fel de jignitor: „Evreii au ucis“, după care începe numărătoarea fără de sfîrşit a victimelor. Iar oamenii sînt orgolioşi şi proşti, nu se pot opri să nu plătească în aceeaşi monedă. Încă şi mai trist e că se încearcă transformarea legionarismului şi a antisemitismului unor români, unii celebri, într-o problemă exclusiv evreiască. Nu, nu e doar problema evreilor – cum se vede, de exemplu, şi din întîmpinările lui Nicolae Manolescu şi Dorin Tudoran.

Evreii, oricum foarte puţini deja în România, sînt doar mult mai sensibili decît alţii – oare de ce? – la orice semn de antisemitism. Dar de aici şi pînă la „poliţie politică“ organizată de inchizitori evrei şi de societăţile lor apărătoare ale corectitudinii politice, acuzaţie adusă pînă la saţiu semnatarilor, mulţi dintre ei evrei, e drept, precum şi scrisorii care incrimina prestaţia doamnei Eugenia Vodă, e cale lungă. Pe de altă parte, nici prezenţa lui David Esrig printre cei care au semnat „scrisoarea celor zece“, în apărarea aceleiaşi doamne, nici originea evreiască a soţului doamnei nu lămuresc nimic. În fine, poate şi mai tristă e constatarea că dialogul se poartă între surzi – ca în toate polemicile de la noi. Nu-mi aduc aminte ca cineva să se fi declarat convins sau măcar cu convingerile clintite, de argumentele aduse de adversar în timpul discuţiei. Dimpotrivă, de regulă, adversarul e repede convertit în duşman jurat. Fiecare e atît de sigur de adevărul său, discuţia se poartă întotdeauna de pe poziţii atît de tranşant asumate şi delimitate, încît nu există cale de înţelegere. La noi, orice controversă, cînd nu e ciondăneală, e doar o afirmare răspicată a poziţiilor, iar cititorii pare că nu fac decît să caute în textele preopinenţilor justificări pentru convingerile deja formate; cel mai adesea se gratulează reciproc cu atacuri la persoană şi cu insinuări care ignoră argumentele cărora, pasămite, le răspund. Ce reprezintă demonstraţie imbatabilă pentru unii e doar sofism ieftin pentru alţii. Doamne, ce simplă-i matematica! De ce oare mai scriem?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Ce şi unde se mai publică Unul dintre efectele perverse ale transformării studiilor de masterat în învăţămînt de masă este gradul din ce în ce mai mic de originalitate al lucrărilor de disertaţie cu care se încheie aceste studii. Tot ce se poate cere este ca lucrarea respectivă să nu copieze cuvînt cu cuvînt din cărţi sau articole indicate de îndrumător, dar asta nu înseamnă originalitate. Majoritatea lucrărilor de disertaţie sînt simple compilaţii – ceea ce nu exclude o cantitate uneori foarte mare de muncă de înţelegere şi de sistematizare. Originalitatea, cîtă e, constă, mai ales, în organizarea materialului parcurs şi în prezentare.


În unele cazuri apare cîte o contribuţie originală. Avantajate, din acest punct de vedere, sînt domeniile experimentale, unde studenţii pot face efectiv ceva util, sau informatica, automatica, ingineria, unde, iarăşi, lucrarea de disertaţie poate conţine o parte practică originală. Altfel stau însă lucrurile în ştiinţele fundamentale şi, îndrăznesc să cred, în umanioare. La matematică, de exemplu, se pot da alte demonstraţii, se pot completa demonstraţii lăsate în suspensie în textele studiate, se pot rezolva exerciţii, găsi exemple noi etc. – o asemenea lucrare de disertaţie e una foarte bună. Dar asta nu înseamnă că ea e originală în sensul că aduce ceva fundamental nou, care s-o facă publicabilă. Ar fi şi absurd să ne imaginăm că, în orice domeniu ştiinţific sau umanist, ar putea apărea anual atîtea lucrări publicabile cu autori care au cinci ani de experienţă în domeniu. E de la sine înţeles că nu se pune problema originalităţii, în sensul posibilităţii publicării, la lucrările de licenţă. Excepţiile, extrem de rare, sînt cu atît mai de apreciat. Dar, repet, o lucrare de licenţă sau disertaţie poate fi perfect onestă fără să fie publicabilă. Despre „originalitatea“ lucrărilor de grad ale profesorilor de generală şi liceu nu are rost să discutăm – de cele mai multe ori nici compilaţii nu sînt, munca a fost numai de transcriere şi făcută fără credinţa călugărilor de altădată. Mă grăbesc să spun că lucrările de doctorat se supun altor criterii. Acestea trebuie să fie originale în sensul publicării. Indiferent dacă rezultatele sînt importante sau nu – asta e o cu totul altă discuţie – ele trebuie să fie noi. O lucrare de doctorat, în orice domeniu, ar trebui să poată fi publicată, nu poate fi doar o compilaţie.Aşa stînd lucrurile, nu mică mi-a fost mirarea cînd, „gugălindu-mi“ numele, am aflat că am fost „referent ştiinţific“ la o carte publicată la Editura „Sfântul Ierarh Nicolae“. Nu-mi aduceam aminte să fi colaborat cu această editură de care acum auzeam (mă rog, vedeam) pentru prima oară. Am găsit pagina respectivă şi am văzut că era vorba despre lucrarea de disertaţie a unui fost student – una foarte slabă, din păcate. Fostul meu student, acum profesor în Buzău, cred, şi-a publicat cartea, cu ISBN, şi m-a trecut, cu de la sine putere, referent ştiinţific. Fostul meu student a făcut o potlogărie perfect conştient, nu e deloc un om prost, ştia foarte bine ce valoare are lucrarea lui. De ce a făcut porcăria?




Întrebat, mi-a răspuns candid că alţii şi-au publicat lucrări de licenţă şi disertaţie mult mai slabe. În plus, aşa se cîştigă puncte necesare în cazul unui transfer... Am scris imediat editurii, am protestat şi mi s-a răspuns ingenuu că s-a mers cumva pe încredere, că s-a „avut garanţia că fostul dvs student a vorbit şi are acceptul folosirii numelui dvs“. E vorba despre o editură (www.bibliotecadigitala.ro) care nu face decît să vîndă ISBN-uri şi încurajează publicarea lucrărilor de licenţă şi disertaţie: „Misiunea editurii noastre este publicarea de carte, la standarde înalte de calitate, cît mai convenabil pentru cadrele didactice – şi nu numai. Cartea dvs. – lucrarea de licenţă, culegerea, romanul, volumul de versuri, uitate în sertar – poate fi acum publicată, pentru că avem soluţii inovative de minimizare a costurilor, chiar în condiţiile unor tiraje mici“. După cum se vede, singura problemă e preţul, ce se pune între coperţi nu contează. Editorii nu par să ştie ce înseamnă referent, habar nu au că e treaba lor, nu a autorilor, să-l găsească şi, eventual, să-i plătească munca. Ce fel de editori sînt aceştia? Ce fel de editură/afacere conduc? Cîte asemenea buticuri or funcţiona în ţară? Se pare că numai cine nu vrea nu-şi poate publica azi, cu ISBN, orice-i trece prin cap. Zău că parcă era mai bine cînd numai la „Litera“ se putea publica în regie proprie: acolo existau redactori de specialitate şi referenţi, nu trecea chiar orice.

Sper din tot sufletul că printre cititorii Observatorului nu se află şi unii pentru care acest articol e unul de publicitate pentru sfînta editură în chestie. Dar, mai ştii? Mare lucru hermeneutica...

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Întrebări pe marginea unui sondaj
Ion, om de aproape optzeci de ani de-acum, îmi povesteşte ce chefuri trăgea pe vremuri, cînd lucra – era şef de secţie într-o croitorie din provincie. Soţia lucra şi ea, era plutonier în miliţie. S-au descurcat întotdeauna. Cînd erau lipsurile mai mari, găseau pe cineva să-i servească, aveau pe cineva la carmangerie, pe altcineva la Gostat, în fine, „oameni sîntem, ne ajutam, se găsea“. Trăiau înghesuiţi, multă vreme au locuit cu copil cu tot într-o singură cameră, dar tot se adunau duminica fraţii şi surorile cu familiile, cu prietenii – se strîngeau cel puţin paisprezece –, se aşezau la masa pe care aveau ce pune şi se simţeau bine, beau, mîncau. Era frumos. În concedii băteau ţara cu motocicleta – un MZ –, apoi, cînd s-au mai ajuns, cu Dacia; mergeau la mare, la staţiune, mai tîrziu la băi, să-şi trateze şalele – „am avut viaţă frumoasă“. Acum a rămas singur, se scoate cum poate cu pensia, mai face un ciubuc, o reparaţie, noroc că are casa bătrînească – nu-s bani s-o mai aranjeze, dar nici nu-i cade-n cap. Se descurcă, ba îşi mai ajută şi copiii, mereu şomeri. Mai vine şi prin Bucureşti o dată, de două ori pe an (dacă are cupoane de tren şi are la cine sta, de ce să nu vină?), îi place să trăiască. Nu mai e ce-a fost, dar încă e bine, „sănătoşi să fim, Doamne-ajută!“.

Recent, un sondaj al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului a bulversat opinia publică – aceea interesată, încă, să înţeleagă ce, cum şi de ce a fost ce-a fost. Anume, la întrebarea: „Dumneavoastră personal sau familia dumneavoastră aţi avut de suferit de pe urma regimului comunist?“, răspunsul a 83% dintre subiecţi a fost „Nu“. Mă tem că şi la întrebarea: „Era mai bine înainte?“, cam tot atîţia ar fi răspuns „Da“. E drept că ar fi bine de detaliat şi de aflat ce înseamnă pentru respondenţi „a suferi“, ştiut fiind că, pe vremea aceea, oamenii se căleau de mici, nu trăiau în puf. La fel, n-ar fi rău să ştim în ce consta „binele“ dinainte, avînd eu bănuiala că binele acela nu ar mai fi chiar satisfăcător acum. Dar, oricum, la o asemenea cifră, nu trebuie să fii sociolog de profesie ca să înţelegi că explicaţia „oamenii confundă regimul politic cu tinereţea lor, pe aceasta din urmă o regretă“ nu ţine. Se poate, desigur, avansa şi soluţia: „oamenii sînt proşti/bezmetici/uituci“ – e clar cu ce valoare explicativă. Aşa că unii caută soluţii mai subtile. De exemplu, Alin Fumurescu (Hotnews şi Voxpublica, 11.12.2010) spune că „românilor le e dor de comunism pentru că le e dor de revoluţie“. Altfel spus, în timpul comunismului, oricît de greu ar fi fost, exista şansa de mai bine – şansa abandonării comunismului. Acum, odată revoluţia înfăptuită, odată dispărut, pentru că e deja cunoscut, acel „dincolo“ (cum îl numeşte Ioan Es. Pop), care părea atît de depărtat şi le orienta orizontul de aşteptare, oamenii nu mai au (în) ce nădăjdui şi, măcinaţi de insatisfacţie, dar nefiind în stare să identifice corect pierderea suferită, ţin un doliu artificial, jelind o fantasmă.



Recunosc, ipoteza lui Alin Fumurescu e inteligentă şi atrăgătoare. Şi sînt sigur că există destui care tînjesc la un timp mai alert, la idealuri mai învolburate care să ridice lumea şi să producă schimbarea, orice schimbare – ziceţi-i revoluţie, dacă vreţi. Dar, pe de altă parte, oare n-ar fi mai cuminte să mergem direct la soluţia cea mai simplă şi să presupunem că, într-adevăr, în comunism, au fost mai mulţi cei care au dus-o bine decît cei care au dus-o rău? Şi că, la fel, mai mulţi sînt cei pentru care postcomunismul nu e o izbăvire, ei ducînd-o acum mai rău decît înainte? Dacă, aşa cum spune Ion Vianu (Amor intellectualis), „agonia şi tortura se învecinau cu viaţa şi bucuriile simple“? Dacă, în ciuda terorii – pe care, totuşi, nu toţi o resimţeau –, „viaţa aceea modestă, cumpărată cu preţul tăcerii, al abandonării oricărei veleităţi de a protesta, era cu putinţă“? Poate că, dacă am accepta asemenea supoziţii, ne-ar fi mai uşor să vedem ce-i rău în societatea noastră şi să reuşim s-o facem mai bună. Pentru mai mulţi dintre noi.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Ping-pong
Deşi mare amator de tenis, am obosit urmărind ping-pongul dintre Parlament şi Guvern cu legea educaţiei, jucat sub atentul arbitraj al Curţii Constituţionale. Am rămas la faza în care între varianta pe care Guvernul îşi asumase sau doar intenţionase să-şi asume, n-am înţeles, răspunderea şi cea care se va discuta sau se discută deja, nu-mi dau seama, în Parlament, erau diferenţe majore. Anume, toate articolele din varianta Guvernului pe care eu le găseam aproape revoluţionare faţă de cutumele mediului nostru academic au dispă-rut din varianta agreată, deocamdată, de Parlament. E vorba despre articolele care consfinţeau dreptul tinerilor de a conduce doctorate (acum trebuie să fii întîi profesor plin), care aboleau criteriul „vechime“, care limitau numărul doctoranzilor îndrumaţi de un profesor, care le interziceau rectorilor funcţiile politice, care impuneau pensionarea la şaizeci şi cinci de ani, cu posibilitatea continuării doar în regim de plata cu ora, şi altele asemenea. Nu ştiu ce soartă a avut (are?) articolul referitor la schimbarea tipului de finanţare. Oricum, e clar că parlamentarii de orice extracţie şi culoare nu au prizat tocmai acele măsuri care aveau darul să cureţe un pic viaţa academică şi să facă mai uşoară afirmarea oamenilor de valoare în învăţămînt şi cercetare. Acesta e un fapt uşor observabil de către oricine analizează onest cele două proiecte de lege. Adaug şi că ARACIS, organismul chemat, teoretic, să pună ordine în puzderia de universităţi şi departamente care organizează te miri ce programe de licenţă şi masterat, continuă să lucreze cu un corp de „experţi“ departe de standardele internaţionale şi, prevalîndu-se de autonomia faţă de minister, nu dă nici cel mai mic semn că ar avea de gînd să se reformeze. Iar din discuţiile purtate cu mulţi colegi din universităţi şi din licee, am înţeles că rezistenţa faţă de varianta Guvernului e foarte mare. Aşa încît, oricît nu mi-ar plăcea ideile îmbrăţişate de parlamentari, nu am cum să nu recunosc că ele reprezintă opinia majorităţii. Din păcate.
Sîntem, aşadar, în situaţia în care un ministru şcolit pe alte meleaguri şi sprijinit de o mînă de oameni – printre care, pentru nu ştiu cît timp încă, preşedintele Băsescu – a încercat să impună, trecînd peste opinia majorităţii, o lege mult mai în acord cu cele europene. N-a reuşit. Încă încearcă, mai speră, ba chiar pare dispus la varii compromisuri pentru a izbîndi. Iar eu încep să mă întreb dacă e bine să reuşească. Nu există masa critică de profesori, de toate gradele, care să vrea această schimbare. Nu există, cred, nici masa critică de oameni care nu sînt direct implicaţi în procesul educaţional, care să vrea schimbarea. Atunci, dacă s-ar realiza, cît ar dura şi ce şanse ar avea să ducă la rezultatele scontate? Pe de altă parte, putem oare să ne permitem să aşteptăm formarea acelei mase critice favorabile schimbării? Putem să visăm la treceri naturale, organice, acum, cînd sîntem, totuşi, legaţi prin multe alte fire de societăţile europene? Nu ar trebui să ne sincronizăm cumva, chiar dacă prin mişcări bruşte?
Oare cum ar fi arătat ţara asta a noastră dacă, la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, o mînă de bonjurişti educaţi prin Europa, cu idei liberale şi francmasone, oameni ironizaţi pe toate vocile, dar ajutaţi, mai tîrziu, şi de un rege străin de neam, nu şi-ar fi impus ideile stîrnind furia – neputincioasă, totuşi – a adepţilor devenirii organice? Ei şi generaţia care le-a urmat au modernizat ţara, i-au schimbat obiceiurile, societatea şi economia – e drept, fără mare suport popular şi favorizînd, en passant, o atotstăpînitoare corupţie. Dar au făcut-o. Nu cred că situaţia de acum e mult diferită. Sarcina e aproape aceeaşi, echivalentul bonjuriştilor există, dar rezistenţa pare mult mai mare şi, poate paradoxal, principiile democratice, pe care toţi declară că le îmbrăţişează, acţionează ca o frînă. Cum se va termina? Eu nu m-aş hazarda să dau vreun pronostic.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Ce-ţi doresc eu ţie? Să ne faci, Căpitane, o ţară ca soarele sfînt de pe cer! Că doar în tine ne mai e speranţa. Ne-a ajuns cuţitul la os de cît ni l-au răsucit în rană. S-a înmulţit pălămida şi nu mai vezi tulpină de floare. Colcăie vermina, au dat străinii iama şi din afară şi dinăuntru, de s-a-nnegrit ţara şi s-a spurcat limba. A sărăcit lumea, umblă românul rupt în cur şi cu capul plecat la el în ţară, i-e lui ruşine de rînjetul îmbuibaţilor. Nu mai deosebeşti puşcăria de guvern şi de parlament – hoţi, la fel, în tot locul. Îşi fac cruci cu două mîini, dar dacă-i dezbraci vezi coada lui Ucigă-l Toaca. Stîrpeşte-i, Căpitane, să ne mai ajungem şi noi! Dă-le, Doamne, românilor, ţara înapoi, să fie iar pace, să ne liniştim.
Mărturisesc că n-am citit Porunca vremii, nici Sfarmă Piatră, dar cred că, dacă mai exersez un pic, dacă las ruşinea deoparte şi pun, cum trebuie şi ştie, de fapt, oricine, bozgor, jidan şi ţigan în loc de „străin“, pot scrie cîte ceva pe gustul lor. În vremuri ca astea pe care le trăim, nici nu e greu, îţi pierzi uşor capul şi mîna o ia înaintea minţii. Asta dacă eşti inocent sau dacă ai ceva cap de pierdut. De scris nu e greu, problema e că nu prea mai ai unde să publici, veghează ăştia de la combaterea discriminării, de la CNA – nişte vînduţi, nu vă spun cui că ne închid şi nouă gazeta. Dar nu mai ţine mult. Aşa cum v-am mai spus, Cuvântul legionar e afişat zilnic la chioşcul de la Piaţa Iancului, iar poza Căpitanului, fie-i numele în veac pomenit!, mă priveşte mereu încruntată. Aşa că eu aştept încrezător. Sigur vor mai apărea asemenea reviste. Se vor înmulţi. Acum, că şi mult apreciatul domn Ion Cristoiu, convertit din ziarist în istoric, ne spune – şi cum să nu-l credem, doar a citit tot, tot, tot – că Corneliu Zelea Codreanu a fost un om de bună-credinţă, nicidecum un fanatic, mi se pare că numai un nesăbuit ar mai putea pune la îndoială acţiunea benefică a Căpitanului. Bine a făcut doamna Eugenia Vodă (păi, dacă nici ea nu-i imparţială...) că l-a invitat pe dl Cristoiu la o discuţie sinceră despre Căpitan, în emisiunea sa,Profesioniştii, să pună odată lucrurile la punct, să vadă şi să audă toată ţara adevărul despre Căpitan şi despre legiune, adevăr spus răspicat de un istoric profesionist ca dl Cristoiu. Şi dacă mai are cineva dubii în privinţa curăţeniei sufleteşti şi a purităţii legionarilor, îl poftesc să vadă filmul dlui Constantin Popescu, un film „imperios necesar“, cum spune dl Mihai Fulger – şi cum nu l-aş crede?, doar e critic de film profesionist – chiar în revista noastră. Un film care evită – în sfîrşit! – ideologia şi arată că, dacă lupţi împotriva comuniştilor, e bine şi nu mai are importanţă de pe ce poziţii lupţi.
Cred că i-a plăcut şi domnului Ion Coja, în care-mi puneam mari nădejdi să preia flacăra legionară; tare dezamăgit am fost cînd am aflat că s-a apucat, mai nou, de matematică – domeniu în care, deocamdată, nu a izbutit decît să se facă de rîs, aici e bine să mă credeţi pe cuvînt.
Îmi pare rău, nu reuşesc să fiu optimist nici acum, în preajma aniversării. Mă bucur doar că am o zi liberă şi sar şase ore de predat. Cam puţin pentru Ziua naţională. Or fi alţii care ştiu să se bucure încă. Eu o să zac în casă, cu televizorul stins. O să ascult muzică şi o să citesc. O zi perfectă, de fapt. La mulţi ani!

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Minunata lume nouă De cîte ori stau de vorbă cu oameni din corporații, din bănci sau ascult reprezentanți ai unor mari firme, la televiziuni, sau cînd vin să le vorbească studenților noștri, sînt șocat să aud că, de fapt, ce îi interesează pe ei nu e, în primul rînd, pregătirea de specialitate a studenților, ci pregătirea de bază, minimală, dublată de „un spirit deschis“ (open minded, ca să fie mai clar), de „dorința de a munci în echipă“, de „dorința și capacitatea de adaptare la nou și de a răspunde provocărilor“ și, musai, de „gîndire pozitivă“. Or mai fi și altele asemenea pe care nu le-am reținut. Nu pare să conteze prea mult ce îi învățăm pe studenți, li se cere doar să se poată adapta. Și cam asta vedem în jur: indiferent ce-ai absolvit, lucrezi oriunde (excepțiile sînt profesorii și medicii, poate și juriștii). La început, mi se părea un sinistru limbaj de lemn, o mască hîdă pentru un hău intelectual uriaș. Treptat, văzînd că discursul e repetat de mai toată lumea, am început să mă întreb dacă nu cumva el chiar exprimă o realitate foarte palpabilă, de care noi, ceștilalți, ar cam trebui să ținem seamă, oricît nu ne-ar plăcea: la urma urmei, oamenii aceștia, cu toată romgleza și limba lor de lemn, sînt evident inteligenți, au avut și au succes în termenii societății de azi, conduc companii profitabile, cu cifre de afaceri de invidiat; ei, nu noi, produc bunăstarea din țara asta – atîta cîtă e. Iar dacă lucrurile stau așa, atunci e foarte rău. E rău, pentru că înseamnă că și noi trăim într-o realitate paralelă care are din ce în ce mai puține punți de comunicare cu lumea „reală“. La ce mai sînt bune școala, educația, la ce folosesc studiile universitare? Dacă înțeleg eu bine ce ne spun oamenii aceștia, care produc și învîrt sume uriașe, care, de fapt, conduc lumea (și nu doar la noi), absolventul de facultate ideal pentru ei are nevoie de un an, maximum doi de pregătire de specialitate și, apoi, de un fel de antrenament psihologic primitiv, rudimentar (de genul stupidelor „team building“, probabil). Tipul acesta de humanoid e cel mai căutat. De adevărați specialiști, de experți, de oameni cu capacitate creatoare nu prea e nevoie. În fiecare corporație mare, cei de felul acesta sînt extrem de puțini, dețin posturile-cheie, formează niște echipe selecte... Ceilalți, grosul – muncă de rutină pentru care nu trebuie cine știe ce calificare (dar în echipă și cu zîmbetul pe buze). Cît despre muncitorii fără studii universitare, aceia chiar nu contează...



Mi se pare că asistăm la o schimbare pe care nu o mai putem controla nicicum, pe care analizele noastre blocate în ideologii nu o ating. Ce se întîmplă iese din grila dreapta-stînga cu care operăm în mod obișnuit. Asistăm neputincioși, contemplăm o lume care nu ne mai aparține și pe care n-o prea înțelegem. Nu știu alții cum sînt, dar pe mine mă îngrozește perspectiva*. Ce sens mai are sistemul nostru academic? Pentru ce-i pregătim pe tineri? Nu sînt ani pierduți pentru ei? Îi formăm, da – pentru ce? Ca să fie niște inadaptați, niște dinozauri asemenea nouă? De ce le băgăm în cap atîtea cunoștințe despre care angajatorii aceștia care știu să miște lumea ne spun că sînt inutile? Nu e o risipă uriașă de resurse, intelectuale și financiare deopotrivă, să faci, de exemplu, un doctorat în matematici, ca apoi să mergi să lucrezi într-o bancă sau în industrie, făcînd cu totul altceva? Ține argumentul că, odată dobîndită știința de a învăța și dovedite puterea de inovație și creativitatea, te vei putea adapta ușor la orice altceva? Nu se putea ajunge la adaptarea asta și altfel, fără cinci ani de doctorat?

Impresia mea e că cei ca mine, întreg actualul sistem academic, educațional tradițional, reprezintă o lume cam sfîrșită și tolerată încă, poate din inerție, de cea nouă, care a trecut deja de faza emergentă. Deocamdată ne rabdă, nu ne iau toate jucăriile, ne mai lasă să ne distrăm un pic. Dar pentru cît timp? Probabil că vom dispărea de la sine – ei știu și nu se obosesc să ne termine mai repede. Mă tem că se va ajunge la o societate destul de apropiată de cea descrisă de Huxley în Brave New World. Și sper din tot sufletul că n-o s-o apuc.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Portret de grup lîngă catafalc

Am încercat în zilele din urmă, în plin vacarm şi cacofonie asurzitoare, să-mi aduc aminte cum îl vedea generaţia mea pe Adrian Păunescu – de fapt, extrapolez, poate, nepermis: e vorba despre colegii şi prietenii mei, singurii ale căror păreri de-atunci le cunosc de la sursă. Pare greu de crezut acum, dar în vremea liceului meu, a doua jumătate a anilor şaptezeci, noi citeam poezie românească – oricum, în proporţie mult mai mare decît se citeşte acum. Preferaţi erau, de departe, Nichita (nimeni nu-i spunea altfel) şi Sorescu. Dar îl descoperisem (!) şi pe Geo Dumitrescu, cu Libertatea de a trage cu puşca, pare-mi-se, proaspăt apărut. Se citea şi Păunescu, multora le plăcea. Dar nu poetul social. Prindea la tinerii care eram poezia lăcrămoasă, sentimentală, kitsch-ul (o spun acum, nu garantez că şi atunci gîndeam la fel) gen „Cine are părinţi...“. Atît. Eu, unul, nu-i citisem volumele de la începuturi. De cearşafurile patriotice pe care le comitea ne băteam joc sau le mai recitam la „montaje literare“. Nu citeam ziarele decît pentru „mica publicitate“, cronica sportivă, necrologuri sau „faptul divers“; nu citeam România literară, nici Luceafărul în zilele aniversare, nu citeam poemele de prima pagină. Conspectam, cînd trebuia, discursul tovarăşului, dar nimeni nu ar fi citit, de bunăvoie, poemele-fluviu ale lui Păunescu. Ne băteam joc şi de volume precum Iubiţi-vă pe tunuri, exerciţiu evident nebanal şi necesitînd abilităţi nu la îndemîna oricui. Dar se mergea la cenaclu. Eu am fost o singură dată, printr-a unsprezecea sau a douăsprezecea. Ştiam de acasă, din discuţii cu ai mei sau cu prietenii lor, că e ceva de rău, cîh, că nu trebuie mers acolo. Dar, spre deosebire de generaţia părinţilor, noi nu eram interesaţi de politică. O ignoram. Eram inconştienţi, iresponsabili? Probabil. Oricum, nu stăteam seară de seară cu urechea-n aparatul de radio, ne mai spuneau ei cîte ceva. UTC-ul, învăţămîntul politic, premilitara, taberele pentru pregătirea Daciadei, a Cîntării României – nici nu ne mai gîndeam la ele, existau, nu se putea altfel, dacă te puteai fofila, perfect!, dacă nu, măcar să te distrezi (am amintiri foarte plăcute din tabăra de trei săptămîni de la Sibiu, cînd repetam asiduu pentru formaţia de trioleţi din spectacolul de deschidere a Daciadei).

Nici în timpul facultăţii nu a fost foarte diferit. Aceleaşi învăţămînt politic, pregătire militară, strîns sticle şi borcane, practică agricolă (ce băute!). Sigur, trebuia un pic de abilitate ca să nu intri în partid dacă erai student foarte bun, am avut colegi care au rezistat şi n-au avut probleme (se putea, minte cine spune că nu). Ce a apărut nou în anii optzeci au fost lipsurile materiale, din pricina lor am devenit noi mai interesaţi de politic, am fost mai puţin indiferenţi şi am început să ne radicalizăm. Aşa că am mers o dată la cenaclu. Şi mi-a plăcut. Cum dedublarea, discursul dublu, cum se spune acum, ne intraseră în sînge, altfel nici nu visam că se poate trăi, am ignorat suveran cîntecele patriotice, scandările (cine te putea obliga la cenaclu să urli? nimeni) şi am ascultat muzica frumoasă a Marcelei Saftiuc, a Adrianei Ausch, a lui Doru Stănculescu, a lui Sorin Minghiat, am rîs copios la grupul Flacăra (parcă aşa se numea) al Andei Călugăreanu, cu Pittiş făcînd flotări pe Lordul John... Cred că n-am mai mers de ruşinea părinţilor, dar, la o adică, nu m-aş fi dat în lături. Însă muzica am ascultat-o, în continuare, cu plăcere, mai ales pe discuri (mi se mai întîmplă, recunosc, şi acum). Nu ştiam, atunci, că folkul românesc e o formă fără fond, că imită fenomenul hippy fără hippies şi fără libertate etc. – nu ştiam nimic noi; oare eram manipulaţi? Mai degrabă, procedam ca şi cu un măr bătut: decupam partea stricată şi mîncam cu poftă restul. Dintre toţi cunoscuţii mei, nu ştiu pe nici unul căruia să-i fi căzut greu la stomac.

E drept, contemplînd acum tabloul, nu ieşim grozav. Trăiam. Nu eram disidenţi. Nici rezistenţi, precum cei din Résistence. Nu luptam cu sistemul, încercam să-l păcălim, ne adaptam. Făceam compromisurile necesare, fiecare după cît de permisivă îi era conştiinţa. Dar nu îmi aduc aminte ca vreunul dintre congenerii cu care vorbeam să fi căzut în mrejele comunist-naţionaliste, cu atît mai mult să fi contribuit la aşa convingeri frecventarea cenaclului sau a literaturii lui Păunescu. Dacă unii au făcut compromisuri prea mari, dacă au turnat, sînt sigur că au făcut-o pentru avantaje materiale, poate de frică – dar nu din vreo convingere indusă sau la care să fi ajuns singuri. Ba aş risca să spun că Păunescu a avut o influenţă mult mai mare după nouăzeci, nu înainte, cînd, asociat cu Ceauşescu, nu avea cum să fie foarte prizat pe latura politică. Altfel, Păunescu pare să fi fost, pînă la sfîrşit, egal cu sine. Ceea ce nici nu e atît de rău. Mult mai dezgustători mi se par acum alde Ponta et comp. (la urma urmei, nu cred că Păunescu şi-a regizat expunerea la Ateneu şi înmormîntarea cu onoruri militare), dar asta e, deja, altă discuţie. Sau nu?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Nouă ani fără patru zile Copil, făcusem o pasiune pentru Torouţiu. Locuiam într-un bloc lung, cu multe scări, de pe strada Liniştei, în faţa lui era capătul tramvaiului 3 şi al unor troleibuze, unul trebuie să fi fost 87. Era foarte aproape de Cimitirul Bellu şi duminica, uneori, tata mă ducea la plimbare în cimitir. Serile, îmi plăcea să intru în camera lui şi să mă cufund cu totul în fotoliul cel mare din faţa biroului. Era aproape întuneric la tata: scria, pe-atunci, la lumina unei veioze cu abajur tronconic din hîrtie sau din pînză (mai tîrziu, avea să folosească unele „moderne“, din tablă roşie), nu se vedea bine decît pe foile lui. Îi ţineam socoteala, în fiecare zi îl întrebam cîte pagini a scris; nu-i plăcea. Scria cu stilouri chinezeşti, „de-o sută“, pe care nu ştiu cum le ţinea, de tocea în aşa hal peniţele pe-o parte, întotdeauna pe aceeaşi, numai el putea scrie cu stilourile lui, mama şi eu – nu, oricît încercam. Nu-l deranjam, nu mă băga în seamă, vorbeam puţin şi rar. Zumzăia Europa liberă şi eu mă uitam la cărţile din biblioteca din dreapta fotoliului, auzeam, dar nu ascultam, eram apolitic. Chiar lîngă mine, pe raftul înalt din dreptul braţului uriaş pe care-mi sprijineam cu greu mîna, trona seria de Documente literare a lui Torouţiu – ediţia broşată, de culoare cafenie. Cărţi vechi, obosite. Cotoarele începeau să se rupă. Iar eu desăvîrşeam lucrarea timpului. Încetişor, pe nesimţite, dar cu metodă, zgîrmam cotoarele. Nu ştiu ce îmi plăcea atît de mult – mirosul de pap, gestul în sine, unghiile zgrepţănînd şi dezlipind hîrtia mototolită. Oricum, am rupt tot ce-mi era la îndemînă. Nu m-am atins decît de Torouţiu, alte cărţi, oricît de ferfeniţite, nu i-am stricat. Nici măcar nu ştiu dacă mă observa şi mă lăsa ori dacă a observat doar tîrziu, cînd ne-am şi apucat să lipim cotoarele cu hîrtie albă, obişnuită, îngălbenită şi ea, deja, cînd în fotoliu, acelaşi, au început să se aşeze copiii mei, nepoţii lui – dar lor nu le-a plăcut Torouţiu. Atît mi-a rămas din şi despre Torouţiu: nu am deschis niciodată cărţile acelea; m-am mulţumit, o vreme, să le distrug, apoi pasiunea mi s-a stins.
Acum cîteva zile, am sortat, împreună cu un coleg, biblioteca de specialitate a fostului nostru profesor, plecat în primăvara asta. Ce bogăţie! O avere, cam singura, strînsă într-o viaţă. Cărţi, multe cărţi, copii îngălbenite după articole – unele din vremea cînd încă nu erau xeroxuri – dactilografiate, cu formulele introduse de mînă, dosare tematice care reflectau interesul, curiozitatea, cercetările profesorului. Familia şi-a oprit unele, ca amintire, ne-am ales şi noi cîteva, am dat deoparte ce nu mai e folosibil, vom duce grosul la facultate, colegii vor lua ce le va plăcea, restul, sperăm, va fi preluat de departament. E ceva mai trist decît o bibliotecă desfăcută?

Ce se va alege de biblioteca tatei? Nici eu, nici copiii mei nu l-am urmat. Pentru cine-am lipit cotoarele ediţiei Torouţiu? Mama n-a vrut să se despartă de nici o carte de-a lui. Cît vom mai putea, oare, să păstrăm tot, ca pînă acum? Şi, dacă nu, cine mai are nevoie de ele? Pro captu lectoris habent sua fata libelli. Şi cînd nu mai sînt cititori? Vai de soarta asta!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Exorcism Ciudată seară a fost cea de joi, 28 octombrie. Am ajuns la Sala Palatului puţin înainte de ora şase. Lume peste lume, Bucureştiul culturalo-monden în păr (Tout petit Paris, cum zicea Costi Rogozanu). Şi foarte mulţi tineri. M-am bucurat să văd şi studenţi de-ai mei cărora le spusesem (la curs, iertare!), că ar fi bine să vadă filmul lui Andrei Ujică (despre care, spre ruşinea mea, pînă de curînd nu ştiam decît că a scris, alături de Foarţă, texteleCantafabulelor). Apoi, în hol, în dreapta – şampanie, în stînga – Eugenii vărsate, din care lumea lua cu punga, Pepsi şi Mirinda (acestea din urmă, poate, pe post de evocatoare ale defunctelor Quick Cola şi Cico, sau Brifcor). Eugeniile: minunate, cremă prăfoasă între biscuiţi sfărîmicioşi, dar îmi plăceau şi-atunci, îmi plac şi-acum. Mîncam şi beam, nu plîngeam. Şi-mi încolţea un gînd năstruşnic: oare ăştia vor să-mi trezească nostalgia, sau ce vor, de fapt? Apoi, în holul al doilea, în dreptul garderobelor, expoziţia de colaje ale lui Ion B., pe biroul lui Ceauşescu. Biroul – urît, meschin; chiar nu-şi permitea mai mult? Colajele – amuzante, dar tot mi se par mult supraevaluate, cum exagerată mi se pare reclama care i se face lui Ion B.: destinul ciudat nu poate ţine, totuşi, loc de valoare artistică. Păcat că omul se lasă manipulat. Dar colajele rimau bine cu filmul de montaj (eu nu l-aş numi documentar) care urma. Da, filmul.

Imagini montate inteligent, unele fără sonor, imagini care, puse unele lîngă altele aşa cum le-au pus autorii, conturau încet-încet o personalitate, un om viu. Momente surprinse întîmplător care spun mai mult decît cele mai docte analize (funeraliile lui Dej; tăticul încercînd s-o îmbrăţişeze pe Zoe adolescentă, care se strînge-n ea, evident agasată; meciul de volei şi gestul lui de neputinţă enervată după ce trimite mingea în plasă; Elena, în sarafan şi cu fundiţă albă în păr, încercînd şi ea să joace volei; încîntarea cu care privea el spectacolele chinezeşti şi coreene, fericirea tîmpă, bucuria primitivă care se citeau pe chipurile lui şi ale lui Kim Il Sung; ochii iscoditori, vicleni surprinşi în cîteva secvenţe; figura arogantă, de golan şmecher, a lui Corneliu Mănescu la întîlnirea de la Praga, din vremea Primăverii – întreaga scenă a conferinţei de presă de atunci e fabuloasă, iar Ceauşescu nu face chiar figură proastă; discursul din 21 august 1968, după intrarea ruşilor în Cehoslovacia; De Gaulle, Regina Angliei, regina mamă, Nixon, Carter; discursul ţinut în faţa ştabilor de proximitate cînd a împlinit şaizeci de ani; vizitele de lucru; expresia răvăşită pe care o avea în timpul convorbirii cu Gorbaciov, chipul acela parcă brusc îmbătrînit, căzut; felul cum, la scara avionului, tovarăşa primea întîi strîngerea de mînă şi abia apoi sărutarea soţului revenit din călătorie; joaca de-a constructorul cu machetele uriaşe, gesturile elocvente prin care rădea o stradă sau un cartier; dar şi scenele de revelion de la CC, Aurelian Andreescu, Periniţa, tovarăşele cu coc, imaginile surprinse pe stradă, limba spontană a lui Popescu-Puţuri după defecţiunea lui Pârvulescu).

În unele fragmente se aud voci din off spunînd nu chiar ce trebuie, în altele sînt imagini care, cu siguranţă, au fost tăiate, cenzurate; au păstrat tot, n-au aruncat nimic: nu le păsa, se credeau eterni. Şi iar gîndul năstruşnic: de ce nu mixează şi imagini „din lumea reală“? De ce-mi arată numai vizitele la magazine alimentare pline ale unui şef grijuliu, care încearcă pîinea ca să se asigure că poporul primeşte mîncare de calitate, şi nu-mi arată realitatea magazinelor goale? Treptat, am înţeles că văd ce ar fi putut fi chiar autobiografia lui, aşa cum şi-ar fi dorit, poate, să rămînă pentru posteritate. Numai secvenţe din care nu iese rău – mai ales procesul final e un fel de apoteoză a lui, care pare mult mai demn decît acuzatorii. Vocea lor sună fals, a lui – nu. Atunci chiar credea ce spunea. Cel mai rău ies cei de lîngă el, cel mai rău ieşim noi, cei care am trăit şi am acceptat, unii de nevoie, alţii, nu puţini, de bunăvoie. Nu el a pus la cale spectacolele acelea grandioase, el a primit doar, cu vădită plăcere, ce îi propunea o curte din ce în ce mai slugarnică şi mai inventivă, dar nu cred că el a găsit „conceptual“, cum se spune acum, nu cred că el a cerut să fie asemuit cu Mircea, cu Ştefan, cu Mihai. Tot delirul acela crescînd a avut, ca şi Casa Poporului, nişte arhitecţi, a avut, ca şi spectacolele ce-i erau dedicate, nişte actori, şi nu toţi au fost obligaţi să facă ce-au făcut. La urma urmei, eu de ce mi-am ras cuminte barba în 1989, ca să particip la demonstraţia de 23 August (o!, dac-aş fi ştiut că-i ultima...)? Ce mi-ar fi făcut dacă, asemenea lui Varujan Pambuccian, cu care eram coleg de birou, aş fi refuzat? Probabil că nimic. Dar n-am refuzat, m-am dus.

M-am temut că o să mă îngreţoşeze peste poate filmul acesta. M-am temut că e încă prea devreme şi că nu voi rezista. N-a fost aşa. S-a instalat deja o anumită detaşare. Am rîs de multe ori. Albastru, dar am putut rîde. Iar tinerii – am stat foarte aproape de sectorul studenţilor – au rîs chiar cu poftă, mult şi sănătos. Cred că au reacţionat foarte bine. Pentru cine n-a trăit atunci filmul ăsta nu e un horror, ci o comedie, poate macabră, poate absurdă, dar comedie o pură. Abia acum, după ce l-au văzut, mă aştept, înfricoşat, la întrebarea pe care le-o puneam şi eu tatei şi congenerilor lui, dar, stupid, numai în legătură cu anii ’50-’60: „Cum a fost posibil?“.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Cu Dumnezeu înainte, pe culmi de învăţătură

Unul dintre cuvintele care îmi repugnă cel mai mult în legătură cu învăţămîntul este „competitivitate”. Este repetat pînă la greaţă şi tradus în cele mai deşănţate forme de cîştig pentru unii profesori. Pe de o parte, se vorbeşte despre stresul evaluării şi al notării, se propun fel şi fel de formule de evaluare continuă, tocmai pentru a evita ca viitorul unui copil să atîrne de comportarea la o probă de cîteva ore dintr-o anumită zi. Pe de altă parte, copii şi părinţi sînt chemaţi să se prindă într-o horă a „concursurilor şcolare” al cărei ritm devine tot mai ameţitor. Organizează aceste concursuri, de cele mai multe ori, aceiaşi profesori şi inspectori care, cuminţi, militează pentru evaluarea continuă. Pe vremuri, existau doar olimpiadele la cîteva discipline şi, eventual, unul-două alte concursuri. Aşa era, la matematică, Concursul Gazetei. Acum, în era libertății, aproape fiecare judeţ are concursul lui, mai sînt unele ale unor școli „cu tradiție”, bașca așa-numitele „concursuri naționale”. Unele dintre acestea poartă - cu totul dezagreabil, aș îndrăzni să zic -, numele unor universitari foarte în viaţă despre care aş vrea să cred că doar din naivitate au acceptat să boteze asemenea întreprinderi exclusiv lucrative. Pentru că, aşa cum e evident din regulile de organizare, concursurile acestea sînt nişte afaceri bine puse la punct. Participarea costă, nu e gratuită, ca la învechita olimpiadă. Sînt organizate mai multe etape, independente unele de celelalte, ca să poată participa şi cotiza cît mai mulţi copii. Se începe de la clasa a doua, poate şi de la prima clasă, pasămite ca să se obişnuiască elevii cît mai de timpuriu cu atmosfera de concurs, cu concentrarea etc., să se tot verifice şi să ştie, în orice moment, ei şi încrezătorii lor părinţi, pe unde au ajuns cu asimilarea materiei. Iar subiectele sînt, în majoritate, simple, merge și cu teste grilă, ca să nu se descurajeze nimeni şi afacerea să prospere. Totuși, pentru cine vrea să se pregătească serios, există materiale ajutătoare, culegeri de teste (nu costă mult...) semnate, eventual, tot de organizatori – cine alții ar fi mai în măsură să...? Cel mai nou asemenea concurs, „Euclid”, care abia a debutat, cu o taxă modică de numai 20 lei, are, pe situl său, o prezentare halucinantă, scrisă cu diacritice pe alese, într-un limbaj ciudat care alternează aiuritor persoanele a doua singular şi plural şi se adresează părinţilor şi copiilor de-a valma („Dragi copii si părinti, înainte de a vă povesti amănunte despre desfăsurarea concursului, am vrea să vă spunem de ce considerăm noi că merită să participati. După cum vedeti, formele de evaluare în învătământul nostru sunt într-o continuã schimbare si perfectionare. Credem că nu o dată v-ati întrebat: „Oare voi putea face fată acestui examen?”” etc.); te-ntrebi dacă cel care a scris e profesor... Trec peste faptul că inspectori ai ministerului par să se desolidarizeze de politica pe care o pun în aplicare, dar nu ştii dacă e vorba despre învăţămînt sau despre o promoţie la mall. Se tot vorbeşte despre premii, despre premii speciale acordate în urma unor extrageri (se pot cîştiga telefoane mobile şi mp3-playere, da!, doar să vă înscrieţi!) Organizatorii afacerii sînt profesori şi inspectori din toată ţara, unii foarte cunoscuți, cu bun renume. Ca întreprinderea să fie cît mai credibilă (și rentabilă, presupun), s-a obţinut aprobarea Ministerului: „în parteneriat cu”, stă scris pe sit şi urmează sigla MECT. Şi ca totul să fie în bună rînduială, mai stă scris şi „cu binecuvîntarea” şi urmează sigla BOR. Ceea ce, evident, e un mare pas înainte faţă de concursul „Cangurul”, al editurii Sigma, la care MECT e chiar organizator, sau față de „Evaluarea naţională” (tot 20 lei), concurs deja de tradiţie, care are acelaşi partener, dar e doar „sub egida” Academiei Române. Mi se pare de bun augur faptul că BOR își ia în serios rolul social-educativ și nu se mai mulțumește cu sfințirea școlilor la început de an. În orice caz, nimeni nu mai poate susține acum că supremul for ştiinţific şi cea mai de încredere instituţie din România nu pleacă urechea la nevoile tineretului studios și nu se implică în formarea armonioasă a generației de mîine! Dar tare aș vrea să știu ce înseamnă, concret, un astfel de parteneriat. O fi un contract obișnuit făcut de MECT cu fundațiile – non-profit, se-nțelege – organizatoare? O fi picînd ceva din modestul tain al organizatorilor și în sărmana pușculiță a MECT? Dar binecuvîntarea, Doamne, iartă-mă!, o fi gratuită? Oricum, asemenea meschine întrebări și previzibilele lor răspunsuri pălesc în fața măreției sarcinii asumate. Semper fidelis, per aspera ad astra!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Întrebări, amărăciune Perioadă mai haotică parcă n-am trăit nici la începutul anilor ’90. Timpul şi-a ieşit din matcă şi nimeni nu pare a şti cum să-l bage la loc. De unde mă uit eu, cel puţin, aşa se vede. De unde stau alţii, se vede mult altfel. E un haos bine controlat, zic ei. Totul e manipulare, nu avem voie să cedăm nimic. Aş vrea să-i cred. Totuşi, salariile majorităţii bugetarilor sînt mici, indecent de mici, iar salariul umflat al cîte unui şofer de la nu ştiu ce minister nu ridică media. Profesorii din preuniversitar or fi manipulaţi, nu zic, dar au salarii dizgraţios de mici, la fel şi asistenţii, lectorii, chiar şi conferenţiarii. Mici erau salariile acestea şi în primăvară – acum, după tăierea cu un sfert, au ajuns un fel de bacşişuri. Cum să le ceri acestor oameni să disjunge raţional criza economică mondială şi efectele ei româneşti de acţiunea ministrului? Ei ştiu că n-au bani, că asta se întîmplă mai dramatic sub acest guvern cu care ministrul lor e solidar, se mai tem şi de schimbările pe care le anunţă noua lege a învăţămîntului, de mutarea clasei a noua la liceu, de noua structură a consiliilor de administraţie... Mai e oare nevoie să fie manipulaţi? Cu ce le ţine lor de cald (la propriu) şi de foame primenirea CNATDCU, salubrizarea mediului academic, ierarhizarea – în sfîrşit! – a universităţilor, introducerea de criterii de promovare compatibile cu cele din Vest şi cîte altele, măsuri salutare pe care eu le aştept cu nerăbdare şi pentru introducerea cărora cred că actualul ministru trebuie lăsat să-şi facă treaba pînă la capăt: e, pînă acum, singurul care s-a angajat la aşa ceva.

Ghinionul lui şi al nostru e că aceste schimbări se suprapun peste o criză economică şi politică fără precedent la noi, criză gestionată mizerabil de un guvern care pare complet depăşit de situaţie. Dar ce-i de făcut cînd, totuşi, crezi că măcar unii dintre guvernanţi sînt bine intenţionaţi şi eşti convins că măcar unele dintre propunerile lor sînt viabile? Te dezici şi de ei, pentru că fac parte dintr-un guvern bicisnic? Îi mai poţi susţine atunci cînd ei tac mîlc la un furtişag obscen precum al frumoasei doamne şi al intelectualului de partid? Sau te retragi demn, precum Şerban Foarţă de la Dilema veche, pentru a nu fi nicicum alături de un ipochimen? De fapt, care e distanţa care te pune la adăpost de a fi asociat cu nemernicii? Şi ce-i mai bine: să faci un compromis care poate să ducă la un rezultat bun sau să mori, superb şi rectiliniu, cu dreptatea ta de gît? Porcăriile, cunoscute de mult, ale unora le justifică pe ale, mai noi, ale celorlalţi? Dar oare un compromis nu atrage după sine un altul? Unde, cînd te opreşti? Cum ştii dacă următorul pas nu te afundă definitiv în mocirlă?



Cînd Parlamentul tergiversează evident şi cu rea credinţă adoptarea legii învăţămîntului, cînd e clar că legea asta deranjează mai ales interesele meschine şi fără legătură cu binele public ale universităţilor private, bine reprezentate în cele două Camere, merită călcate în picioare principiile democratice, eventual chiar trişînd la vot, nu doar recurgînd la asumarea răspunderii, ca să impui legea asta pe care o crezi bună? Dar ce te faci dacă, mai tîrziu, şi ceilalţi uzează de aceleaşi stratageme ca să-şi impună binele lor? Cine ştie care bine e mai bun? Şi cît de departe poţi merge impunînd altora binele tău? Dacă cei mai mulţi nu văd acest bine, ai dreptul să-l impui? Dar chiar sînt ei mai mulţi? Nu ştiu să răspund. Aş vrea să am convingeri ferme, aş vrea să am răspunsuri scurte şi limpezi – n-am. Bîjbîi. Dar mă întreb dacă nu cumva ar fi fost mai bine pentru toată lumea ca, în vara lui 1932, partidele democrate din Germania să fi avut şi cîţiva şmecheri cu tupeu care să fi măsluit un pic alegerile, în aşa fel încît naziştii să nu ajungă la putere. Democraţia piere întotdeauna pe mîna ei. Probabil că aşa va fi şi acum.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Cartea cu prieteni: Geo

Pe Geo Nan l-am cunoscut în 1993, toamna. Eram la Bruxelles, cu o bursă postdoctorală. Pe acelaşi etaj pe care se afla o parte a departamentului de matematică, era şi un culoar cu birouri ale fizicienilor. Figura unuia cu care mă intersectam adesea la lift îmi părea cumva cunoscută, un brunet înalt, creţ. L-am urmărit într-o zi pe culoar, să-i văd numele pe uşa biroului. Sandu Popescu. Intru. „Liviu Ornea, de la Bucureşti“, zic. „Sandu Popescu, Tel Aviv.“ Nu ne cunoscusem. Dar avea un aer care-mi era familiar. Sandu era produsul perfect al satului global. Mamă evreică, tată creştin-ortodox-ardelean, căsătorit cu o unguroaică de vieille souche, catolică din Oradea, emigraţi în Israel. Aveau o fetiţă, Alma, uşor derutată de situaţie: vorbea ungureşte cu mama, româneşte cu tata, ivrit la grădiniţă în Israel, franceză – la grădiniţa din Bruxelles. După vreun an, se mutau la Boston. Alma se specializa în engleză. I-am reîntîlnit, peste cîţiva ani, la Roma: Alma o rupea şi pe italiană. Sandu era, la Bruxelles, singurul amic pe care puteam să-l vizitez, să mai scap din austerul cămin, al unui centru sportiv, în care locuiam.



Într-o seară, apare un văr de-al lui din Timişoara, împreună cu un prieten, român, medic anestezist în Germania. Vărul voia să vadă cum e „dincolo“, umbla să se aranjeze. Neamţul era Geo. Cu vreun an-doi mai mare ca mine. Un blond înalt, cu barbă roşcată, care fuma numai Pall Mall fără filtru. Mare iubitor de Led Zeppelin, cum aveam să aflu mai tîrziu, cînd mi-a şi dăruit un tricou imprimat chiar de el cu textul Baby, I’m gonna Liviu. Foarte pedant, dichisit, cu mare grijă pentru îmbrăcăminte, purta haine Camel şi pantofi englezeşti, lucrurile de toaletă şi le ţinea într-un nécéssaire Camel. Nu-l înţelegeam, eu care strîngeam ban lîngă ban din bursă. Dar ne-am împrietenit imediat. Cum la Sandu nu prea era loc, a venit să doarmă la mine, la cămin. Ne-am blindat cu vodcă şi ţigări – ce vremuri bune! fumam pe-atunci... – şi Geo a-nceput să povestească. Avea ce. Timişorean de fel, zicea că se trage din Popa Nan, cel din cărţile de istorie. Avea, pasămite, acte doveditoare. O spunea amuzat, dar serios. Cînta la chitară, se pricepea la desen, făcea caricatură, medicina nu era chiar pasiunea lui. Imediat după revoluţie, viaţa îi înflorise. Începuse să publice prin presa locală, să se arate în public, avea planuri mari. Retezate scurt de prietena lui, nemţoaică timişoreancă, medic psihiatru, emigrată încă dinainte în Germania, care a venit să-l ia, să se căsătorească. S-a dus, nu foarte convins. Nu s-a adaptat. Îi trebuia timp, îi plăcea viaţa tihnită. Or, toţi aşteptau de la el să intre repede în priză. N-a mers. Proaspătul mariaj scîrţîia. A apărut o fetiţă. În fine, Geo lucra, se integra. A încercat el să publice caricatură şi în Germania, dar umorul lui parcă nu se potrivea cu cel german. I-a trimis unui ziar un desen cu imaginea clasică a naufragiatului hirsut pe o insulă minusculă, cu scheletul de peşte aferent şi cu o pancartă pe care scria „Ausländer raus!“ Nu i l-au publicat. Oare de ce? A renunţat. Curînd, a constatat că soţia lui e lesbiană. La îndemnul ei, a urmat o terapie (parcă de grup) – să înveţe să accepte această situaţie, oarecum traumatizantă pentru el, să se deschidă... Nu i-a ajutat foarte mult. Au divorţat. Cînd ne-am cunoscut, îşi lingea rănile. Se eliberase şi încerca s-o ia cumva de la capăt.



Nu se putea întoarce la Timişoara, se obişnuise prea mult cu traiul mai cuprins, cu viaţa mai aşezată. Dar reluase legăturile cu o fostă iubită din studenţie, cunoscută acum o veşnicie, la Costineşti – urma o poveste romantică şi încă o sticlă de votcă. Fata era din Bolintin, profesoară de filozofie. „Bozo“, am zis. A rămas siderat şi vag gelos. O ştiam bine, fusesem colegi de generaţie. Cu numele ăsta, şi din Bolintin!, nu puteau fi două. Iată că aveam şi istorie comună. Între timp, Bozo făcuse şi dreptul, iar acum începea să cîştige chiar bine, avea sau lucra la o firmă. Nu-i prea venea să plece din România. Iar Geo, boem, cu gîndul numai la următorul concert Guns N’Roses, nu era chiar o garanţie de stabilitate. A durat aproape şase ani s-o convingă. S-au căsătorit în noiembrie 1998, la Münster. Cu Geo mă mai întîlnisem cînd şi cînd, în Germania, în Franţa – dar pe Bozo n-o mai văzusem de ani buni. Cum, în perioada aceea, eram la Institutul Max-Planck din Bonn, am putut merge la ceremonia de la primărie. A fost de-un haz nebun, cu traducerea fiecărei fraze pentru Bozo, care habar n-avea de germană, cu morga ultragiată a funcţionarei nemţoaice care nu pricepea de ce ne amuzăm. Apoi am mers – eu, pentru prima dată – la un restaurant indian. Am continuat acasă la Geo, într-un decor rock din anii şaptezeci. A fost tare frumos. Geo era fericit, Bozo părea un pic temătoare. De-atunci nu i-am mai văzut. Ştiu doar că Bozo a murit de-un cancer, după vreo doi ani.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Economie de piaţă şi democratizare. Noi succese Scriam în numărul 312, din martie 2006: „În Italia, pe stradă, ai impresia că nimeni nu munceşte, dar toată lumea se simte bine. Dacă citeşti presa sau te uiţi la televizor, asculţi radio, atunci afli că economia e suptă de caracatiţa mafiei. Pe de altă parte, din statisticile publicate periodic de organisme internaţionale care nu par să fie în mîna mafiei italiene, afli că Italia ocupă unul dintre locurile fruntaşe în topul ţărilor industrializate. Poziţie pe care o are încă de mult, dinainte să înceapă Antonio Di Pietro lupta cu mafia. Se pare (dar cine poate băga mîna-n foc?) că acum Italia s-a mai curăţat – şi nu numai pe mîini. Dar n-a prea urcat în top. Încît începi să te întrebi dacă mafia asta, răul răilor, nu făcea, Doamne fereşte!, şi ceva bine. Sau, mai ştii, dar asta ţi-e şi frică s-o gîndeşti, că fără ea nu se poate, că e musai, un must. Cum italienii nu par înstare s-o stîrpească de tot, poate ar trebui să se consoleze cu gîndul (şi cu fapta) concubinajului, că de luat cu acte, pardon, nu poate fi vorba.

E clar că italienii n-au auzit de domnul Neculai Onţanu, primarul Sectorului 2 al Bucureştiului. Ăsta om dintr-o bucată, nu Di Pietro! Se războieşte omul de ani de zile cu mafia din Piaţa Obor. N-o slăbesc nici el nici comisarii lui, pieţarii. O încolţesc la o tarabă, se iţeşte la alta. O blochează pe Centură, la intrarea în oraş, se dă pe după colţ şi răsare în hală. S-au istovit greucenii luptînd zi de vară pînă-n seară şi tot n-au dovedit-o. În paranteză fie spus, aşa cum Italia mafiotă n-o ducea tocmai rău, şi în Piaţa Obor sufocată de intermediari veroşi sînt încă preţurile cele mai mici din Bucureşti. A căzut pe gînduri domnul Onţanu văzînd cum se lăţeşte hidra, a cugetat şi într-un tîrziu a găsit rezolvarea: a luat problema-n mînă bărbăteşte şi a zis: «Gata, i-am pus cruce. N-am putut stîrpi mafia din piaţă, stîrpesc piaţa». Adică demolează Piaţa Obor. Iar în locul ei, o să facă un mall. Trainic, frumos şi luminos. Comerţ modern. În care n-o să intre picior de mafiot, dar nici de precupeţ. Totul o să sclipească şi o să coste. Pe ţărani a zis că-i trimite la Dobroieşti şi într-o pieţişoară de pe Vatra Luminoasă. La Dobroieşti nu ştiu cum e (şi am bănuiala că nici nu voi afla), dar pe Vatră ştiu: e mic, nu mai e loc. Dar am soluţia (imposibil să nu-i fi trecut şi lui prin minte): dacă demolează un pic din cimitirul de-alături, mai bagă nişte tarabe. Încă nu a anunţat ce face cu hala. Dar nu miroase-a bine, tocmai a intrat în igienizare, iar igienizarea, se ştie, duce direct la demolare. Alexandru trebuia să-l cheme pe domnul Onţanu, nu Neculai“. Astăzi, după patru ani şi mai bine de aşteptare, visul s-a-mplinit. Piaţa, în haina ei cea nouă, la patru ace, s-a redeschis. Asemenea ilustrului său înaintaş, Neculai Onţanu poate spune mîndru: „Asta-i pohta ce-am pohtit“. N-am fost la chermeză, dar am aflat din presă că, la inaugurare, a cîntat Ansamblul Teleormanul, chiar el!, şi că în toată luna lui octombrie, în piaţă (?) se vor ţine concerte folclorice, pentru „a întregi atmosfera de toamnă tradiţională a poporului român“. Hala, din fericire, e încă la locul ei. Se tot vorbeşte despre reabilitare, dar – uite că e bună şi criza asta la ceva – încă nu s-au apucat de stricat.



Alături de această măreaţă victorie a economiei de piaţă, îmi permit să semnalez şi un pas, mic pentru Sectorul 2, dar uriaş pentru poporul român, pe calea consolidării fragedei noastre democraţii a culturii şi a lăturii. În faţa chioşcului de ziare din Piaţa Iancului, chiar la gura metroului, pe un panou metalic, chioşcarul face reclamă unor publicaţii, aceleaşi în fiecare zi. Stau acolo, prinse cu cîrlige, egale în faţa ploii şi a vînturilor, trei numere din Observator cultural, două din România literară şi unul, verde, din Cuvântul legionar. Sîntem pe drumul cel bun.