Ornea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ZIGU  ORNEA-
Mi-am trait toata viata citind pentru ca, probabil, nu am putut altfel. Acesta mi-a fost rostul si menirea.
=====
Liviu

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Ura Ciudate vremuri! C’était un temps déraisonnable, zice Aragon şi cîntă Léo Férré. Aşa o fi fost întotdeauna? Am ajuns să deschid televizorul numai pentru sport, muzică sau, rar, pentru vreun film, pe un program fără reclame. Perioada petrecută în Japonia, cu doar CNN şi BBC World disponibile în engleză, mi-a fost de mare ajutor, m-a spălat un pic, dar nu îndeajuns. Cum nu ţin minte numerele programelor pe care le caut, sînt nevoit să le iau, de fiecare dată, la rînd, şi să trec îngrozit prin vocile iritate, mahalageşti, răstite ale comentatorilor noştri politici, prin vorba vulgară, agramată şi stupidă a comentatorilor sportivi. Nu-l înţeleg pe profesorul Marcus care are puterea să urmărească totul cu, încă, umor. Dar îl invidiez pentru perla pe care a surprins-o acum o săptămînă şi mai bine pe Realitatea: pe burtieră, a tot defilat o ştire despre „casa matematicianului Babeş-Bolyai“, care nu putea fi renovată din lipsă de fonduri. Profesorul Marcus era scandalizat de nivelul la care a ajuns cultura generală a realizatorilor TV. Uşor, uşor, îşi pierde şi domnia sa umorul. Sîntem pe calea cea bună. Eu mi l-am cam pierdut. Din ce în ce mai des regret, inavuabil, cenzura. Dar ce zic eu, cenzura? I-aş ucide, i-aş strînge de gît. Cine le-a pus pixul în mînă? Cine-i lasă în faţa microfonului? Şi nu e vorba numai despre politică, societate, economie. „Aş scoate în afara legii grupurile de lectură şi discuţiile despre cărţi de pe Internet“, spune Amy Bellette, personajul lui Philip Roth. La fel aş proceda cu forumurile de discuţii despre filme.

M-a înspăimîntat stupiditatea opiniilor despre Marţi, după Crăciun, suficienţa cu care unul sau altul îşi dau cu părerea despre viaţă, lejeritatea cu care se emit sentinţe definitive despre căsnicie, despre adulter, despre dragoste. Ce să mai spun despre indecenţa cu care e comentată acum viaţa lui Adrian Marino, a lui Oskar Pastior. Cu ce drept? De ce ar avea orice marţafoi dreptul la opinie? Şi mi-e ciudă că nu mă pot abţine să le citesc. Mi-e ciudă că, în fiecare săptămînă, tot vreau să scriu despre orice altceva în afară de politică – şi, de oriunde pornesc, tot aici ajung. Au cîştigat. Dac-ar fi numai stupiditatea comentariilor despre cărţi şi filme. Dar şi în ele, sau pornind de la ele, transpar iritarea, nestăpînirea, transpar obsesiile care ne macină. Se tot acumulează o cantitate de ură din ce în ce mai greu controlabilă. Conştient sau nu, radiouri, televiziuni, ziare o stimulează şi o canalizează. E doar o iluzie că o vor putea îndigui şi arunca doar asupra „javrei ordinare“ de preşedinte (aici se vede precaritatea bibliografiei protestatarilor: altceva ar fi fost „javră mic-burgheză“...). Nimeni nu-şi mai măsoară cuvintele, cei care, în direct, la oră de vîrf, îl linşează verbal pe Băsescu nu realizează enormitatea comparării lui cu Ceauşescu. Au uitat că mai mult de un banc şoptit nu-şi permiteau pe-atunci. „Oximoron“ e, pentru ei, un cuvînt necunoscut. De fapt, într-un singur mod e Băsescu asemenea lui Ceauşescu: focalizează întreaga ură populară. Cu atît mai dureroasă va fi trezirea, după ce va fi înlocuit. Dar acumularea urii e un proces nelinear, la un moment dat poate deveni impredictibil.



Ura asta, despre care vorbea, de mult încă, Horia-Roman Patapievici (ale cărui articole din Evenimentul zilei îmi lipsesc acum pentru că, indiferent dacă eram sau nu de acord cu tezele lor, erau cam singurele oaze de raţionalitate şi argumentaţie corectă din presa cotidiană), s-a generalizat. Din nimic, se poate de-acum ajunge oriunde. Şi mai rău este că ura crescîndă merge mînă în mînă cu o creştere a entropiei sistemului, cu o diminuare a raţionalităţii. Pare că marja de decizie raţională e din ce în ce mai mică. Ce poţi să faci, raţional, cînd bugetul e insuficient, cînd depinzi de bani împrumutaţi, cînd prea puţini plătesc taxe faţă de cei care au de luat pensii, cînd tendinţa asta nu pare să se inverseze nici în viitorul apropiat, cînd măsurile pe care le-ai luat deja au adus cîte ceva, dar nu suficient, la buget, dar au făcut ca oamenii să nu mai aibă bani şi statul, principalul partener de afaceri al mediului privat, să nu mai aibă nici el bani de investiţii, cînd încerci, în acelaşi timp, să nu laşi inflaţia din mînă, dar nici să creezi şomaj? Cum să faci ca, fără bani, să meargă cît de cît şi sănătatea, şi învăţămîntul, şi cercetarea? Cum le mai poţi cere celor care-şi văd afacerile murind, celor care-şi văd salariul scăzut indecent să fie raţionali? Cum le mai poţi cere să aibă răbdare? Cum, ce să faci să nu te urască aceşti oameni? Ce conţinut mai pot avea acum cuvinte precum „solidaritate“? Cu cine anume? Nu pot transplanta aici situaţia pe care mi-o descriau colegii japonezi. Statul lor e mult mai dator decît cel grec, de exemplu; dar e dator populaţiei japoneze, prin împrumuturile de stat pe care le tot emite, bond-uri, şi nimeni nu-şi imaginează că japonezii, deşi conştienţi de corupţia politicienilor lor, ar putea năvăli într-o zi la bănci cerîndu-şi banii înapoi şi aruncînd totul în aer. Aşa ceva, în Japonia, nu se va întîmpla. Ei, la noi, poate e mai înţelept să se împrumute statul la FMI decît la populaţie. De cîte ori încerc să pun lucrurile cap la cap, să gîndesc aşezat şi să caut o soluţie – simplu exerciţiu intelectual –, gîndul se sparie, mintea se blochează, nu mai pricep nimic. Şi mă uit siderat, cu admiraţie neţărmurită, invidios aproape, la cei, enorm de mulţi, care pretind că totul e simplu, uşor de înţeles, că au soluţii pe care şi le trîmbiţează, le scriu. Mulţi, prea mulţi oameni deştepţi în ţara asta nenorocită! Îi urăsc, mă, îi urăsc.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. La început de an universitar Dan Ariely e profesor de economie comportamentală la MIT. Şi are un blog. Unde, în 15 septembrie 2010, scrie despre plagiat în lumea academică. În lumea lui academică, e bine să precizăm. Textul e aici:http://danariely.com/2010/09/15/ new-school-year-plagiarism-and-essay-mills. Omul e îngrijorat de proliferarea firmelor care oferă, contra cost, eseuri (referate s-ar numi la noi) pentru teme de casă. Ca să stîrpeşti sau, măcar, ca să te aperi, trebuie să cunoşti. Aşa că a comandat, autoreferenţial, cumva, împreună cu un coleg, un eseu pe tema înşelăciunii. A apelat la patru companii. Preţul a variat între o sută cincizeci şi două sute şaisprezece dolari americani. Cum era de bănuit, a fost dezamăgit de calitatea mărfii: însăilări penibile, prost scrise, cu informaţie precară. În plus, după ce că erau proaste, erau şi furate. Le-a testat cu un soft care detectează plagiatul şi a găsit că două dintre ele erau copiate în proporţie de 35-39%. Drept pentru care a încercat să-şi obţină banii înapoi. N-a mers. A fost ameninţat că va fi denunţat conducerii universităţii pentru încercare de fraudă. Dar cel mai frumos e finalul în cheie tonică. Dan Ariely e oarecum liniştit, pentru că i se pare că revoluţia tehnică nu a reuşit încă să rezolve toate problemele studenţilor. Mai sînt încă şanse să-i obligăm să citească şi să muncească singuri.
Mari naivi americanii ăştia! De-asta-i iubesc. Păi, la noi problema se rezolvă mult mai simplu şi eficient. Lucrări de licenţă comercializează, de multe ori, profesorii înşişi, le reciclează pe cele din anii trecuţi. Temele de acasă – la fel. Asta cînd nu e evident că oricum nu contează ce scrie în „referat“, că important e să aibă doar un anumit număr de pagini şi munca – pentru că nu-i uşor! – constă în copierea dintr-o singură sursă, eventual şi în traducere. Chiar şi la matematică, unii studenţi nici măcar nu înţeleg ce traduc, apar cuvinte fanteziste care nu au cum să aprindă vreun beculeţ în mintea lor pentru că nu denumesc nici un obiect matematic. Merge şi-aşa, se umple pagina.



Şi aşa vom continua, Tot înainte!, fără putinţă de redresare. Ar fi sinucidere curată să tăiem în carne vie la examenul de licenţă, cînd noi vrem să ne facem numărul de studenţi la master. Cum să-l descurajezi pe bietul student? Masterul îl umplem exact cu aceşti studenţi puşi pe furtişag. Pentru acei cîţiva care chiar vor să studieze şi pentru normele noastre, sîntem obligaţi să facem acest compromis. Sigur, am putea măcar să le facem viaţa mai grea, să le ascuţim simţurile, să le stimulăm inventivitatea. Dar e complicat şi riscant. Concurenţa dintre mastere face ca profesorii să se întreacă şi ei în magnanimitate. Iar studenţii nemulţumiţi, tare puţini, nu au nici o şansă cînd încearcă să-şi convingă colegii să protesteze împotriva unui profesor care schimbă în mod vădit ierarhiile, permiţînd sau chiar încurajînd explicit copiatul. Chiar studenţii cei mai buni sînt reticenţi în a semna vreun protest. Îi înţeleg. Cam ştiu ce păţeşte, în America, un student prins cu mîţa-n sac. La noi, în cel mai rău caz, i se interzice să mai dea acel examen în sesiunea următoare. N-am auzit de vreun student exmatriculat pentru fraudă dovedită. La fel de îngăduitoare şi repede uitucă, mereu în căutare de circumstanţe atenuante şi de relativizări, este lumea academică. La fel şi profesorii dovediţi plagiatori. Se mai aude ceva despre doamna profesoară Stanciu, de la Alba Iulia?Nu mi-a venit să cred cînd am văzut că, la Tokyo Institute of Technology, analogul japonez al MIT, colegii mei pregăteau, în iulie, examenul de admitere pentru aprilie viitor. A durat cîteva săptămîni bune: se întîlneau, discutau subiectele, le dădeau unor asistenţi să le rezolve, ca să vadă cum merg; în fine, s-au hotărît, le-au pus deoparte. Sigur, întîlnirile se desfăşurau discret, în cerc închis. Dar, totuşi! Cu opt luni înainte! Iar la noi, decanul cheamă cîţiva profesori în ziua examenului, la ora şapte dimineaţa, să facă subiectele (în alte părţi se stă noaptea dinainte în facultate), nu cumva să transpire ceva. Şi ni se pare normal, nimeni nu se simte jignit.



Avem mintea deformată, legile noastre sînt orientate de către prezumţia de vinovăţie, încercăm mereu să prevenim orice posibilitate de fraudă, complicăm regulile şi procedurile în speranţa deşartă că vom putea anticipa găselniţele celor puşi pe escrocherii. În van. Nu aşa vom ieşi la liman. Nu e nici o şansă cîtă vreme avem atîta înţelegere pentru hoţie, cîtă vreme hoţul e un haiduc simpatic, admirat – „uite-al dracului!“ – şi trebuie pedepsit, cu părere de rău, doar cînd „hai, că prea e de tot“.

Curînd începe noul an universitar. Va fi, oare, mai bine? Nu cred. Succes, tuturor!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Un răspuns lui Alexandru Matei şi un „Bun venit!“ grupului CriticAtac Multă dreptate are prietenul Alexandru Matei cînd, ca răspuns la un comentariu prea violent la articolul său din numărul precedent, spune că „Decembrie 1989 a adus şi dreptul de a nu merge la vot“. Aşa este. E o opţiune perfect naturală, mai ales în condiţiile politice de la noi. Cu atît mai mult atunci cînd la ea se ajunge în urma unui proces raţional, de cîntărire a beneficiilor şi a pierderilor acţiunii de a vota. La urma urmei, de ce să votezi, dacă te-ai convins că nici unul dintre competitori, entitate politică sau individ, nu te reprezintă? De ce să votezi cînd eşti sigur că, orice ai alege, tot prost va ieşi? E un raţionament corect. Dar el este, cred eu, în divorţ complet cu realitatea. Pentru că această mică teorie a abţinerii de la vot (nu văd mare diferenţă între a nu merge la vot şi a lăsa buletinul necompletat) capătă sens abia dacă este îmbrăţişată de un număr rezonabil de (non)alegători. Altfel, rămîne o frumoasă utopie, fără nici o urmare în plan social. Or, eu cred că votul şi toate acţiunile care se raportează la el trebuie să aibă consecinţe practice. Ce sens are să rămîn acasă cu adevărul meu incontestabil, în timp ce conaţionalii mei, mai puţin raţionali, vezi bine, merg şi votează care cum îi taie capul? Cu ce va fi contribuit abţinerea mea la limpezirea situaţiei? Nu cred că e posibil să se ajungă la o masă critică de non-votanţi. E un subiect pentru un roman foarte interesant, precum cel al lui Saramago, dar nu cred că se poate întîmpla în realitate. În condiţiile legii de la noi, chiar dacă mai mult de jumătate dintre votanţi aleg să nu meargă la vot, tot ce se obţine este o delegitimare simbolică a aleşilor, alegerile oricum se validează. Şi parcă e şi mai frustrant să te vezi condus de unii aleşi de o cîtime din populaţie. Mi se pare că opţiunea asta aduce a mizantropie şi e un fel de pandant al lui „poporul ăsta nu mă merită“. Clasa noastră politică, aşa mizerabilă cum e, e ceea ce am putut noi genera pînă în acest moment. Poate să nu ne placă, dar alta n-avem. Cum s-o schimbăm peste noapte? Eu nu cred în revoluţii, nici în atitudini radicale (mă rog, mai sînt excepţii). Cred că merită încercat să schimbi cîte ceva, cît de puţin, în speranţa că puţinul ăsta se adună şi se face mult (tot adunînd lui unu o jumătate, apoi o treime, o pătrime, o cincime ş.a.m.d., se ajunge, foarte încet, dar absolut sigur, la infinit).



Cred că, dacă accept sistemul politic existent, şi eu îl accept, trebuie să merg la vot. Privind aşa lucrurile, strategia lui Alexandru Matei îmi pare, poate nu chiar narcisism, cum crede T.O. Bobe, ci mai degrabă imaturitate, iresponsabilitate. Oricum, pentru mine, necesitatea votului e de domeniul evidenţei. Mai departe, rezultă că trebuie să aleg ceva sau pe cineva, nu să mă abţin. Aici apare, evident, problema. Alexandru Matei îl trage de urechi pe Andrei Cornea, somîndu-l, aproape, să-i dea, acum, post factum, un motiv pentru care ar fi fost bine să voteze PD-L-ul, în 2008, şi pe Traian Băsescu, în 2009. Nu am să-i explic eu lui Alexandru Matei, om mult mai citit decît mine, de ce e inconsistentă şi necinstită cererea aceasta, ştie foarte bine. Ceea ce nu mă împiedică să o iau în serios, măcar pentru că ştiu că mulţi subscriu la ea, şi să încerc şi eu un răspuns, doar mă aflu, mai puţin vehemenţa, în aceeaşi situaţie cu Andrei Cornea, am votat la fel. Am făcut-o pentru că, odată stabilit că trebuie să aleg ceva şi, fiind convins că nu pot alege afirmativ, sînt constrîns să aleg ce mi se pare în acel moment că e răul cel mai mic. Fără să intru în detalii economice, la care nici eu, nici Alexandru Matei, bănuiesc, nu ne pricepem, trebuie totuşi să spun că, după ce liberalii au susţinut că dublarea salariilor profesorilor e fezabilă, mi-am pierdut încrederea în liberalismul liberalilor (cu atît mai mult cu cît cel care mi se pare a fi una dintre minţile cele mai lucide din politică, Valeriu Stoica, i-a părăsit). Încredere în PSD n-am avut niciodată şi manifestările lor de după alegeri nu au cum să mă convingă că am greşit. Rămînea PD-L. Ei, drama e că acum ne-am lămurit şi cu ei. Deşi, deocamdată, PSD şi PD-L nu au propus o soluţie alternativă pentru problemele economice ale României, iar singurul personaj în care toată lumea pare să aibă încredere, Mugur Isărescu, nu se opune tranşant politicii Guvernului. În plus, dacă după guvernarea asta rămîne o lege a învăţămîntului bună şi se fac schimbările promise în mediul academic şi de cercetare, e un cîştig neneglijabil, din punctul meu de vedere, cu consecinţe pe termen foarte lung. Drama e că nu apare un contracandidat serios al lui Traian Băsescu. În condiţiile astea, singura întrebare pe care mi-o pun este: Eu cu cine votez?



Poate nu fără legătură cu tema discuţiei de dinainte, tocmai s-a lansat grupul CriticAtac. Dincolo de repulsia pe care o am faţă de apariţia cuvîntului „atac“ în titlu, nu mi-e clar, din manifestul pe care l-am citit, ce îşi propun semnatarii (Vasile Ernu, Mihai Iovănel, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea) să facă, în afară de ceea ce fac deja, adică să scrie şi să publice în presa scrisă şi pe bloguri. Oricum, e bine că nu toţi sînt mizantropi şi că unii încearcă să facă ceva, nu doar să stea pe margine. Dar, dacă vor să strîngă laolaltă oameni neînregimentaţi, capabili să gîndească critic şi, poate, să aducă un suflu nou, să însufleţească o societate civilă aflată în letargie sau să coaguleze una nouă, le-aş sugera să încerce să atragă şi intelectualitatea tehnică. Există şi medici care gîndesc, şi ingineri care citesc, şi fizicieni şi matematicieni, ba chiar şi economişti. Societate civilă numai cu umanişti nu se poate. Succes!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. I-a suprimatără Gata, am scăpat. De ăştia. De o parte a lor. Vin alţii. Mai buni? Măcar sînt feţe noi. Asta era important. Pe ăia nu mai putea să-i vadă lumea. De înţeles. „Populaţia este dispusă uneori să acorde credit cuiva pe care nu-l cunoaşte“, zice domnul Videanu. De ce ar fi dispusă şi acum? Se schimbă politica? Nu. Ce virtuţi au noii? Nu ştiu. Era aşa rău Şeitan? Nu cred. Sandu? Pe mine nu mă deranjase. Dar ce ştiu eu despre agricultură? Totuşi, din cîte mă pricep la agricultură, Tabără nu-mi place. N-am uitat PUNR. Dar poate s-a schimbat. Tabără. Sigur a-mbătrînit. Şi pe doamna Boagiu mi-o amintesc. De cînd se duela cu domnul Onţanu pentru un sector bucureştean. A ţinut piept cu brio tuturor mîrlăniilor onţeneşti. A răspuns şi mai şi. Dixit domnul Cristian Preda: „Remanierea a vădit sporirea forţei politice a deputaţilor şi senatorilor în interiorul PDL. [...] Filialele PDL care au obţinut ministere sînt: Bacău, Braşov, Bistriţa-Năsăud, Bucureşti (sector 2), Sibiu şi Timiş“. Da, a vădit. Înţeleg că asta-i de bine. Repartiţie mai echilibrată în teritoriu. După puterea locală. După buget, carevasăzică. O fi un principiu în politica nouă? New age, new wave? Aştept cu interes să vină la guvernare PSD. Merită şi sectoarele Bucureştiului ceva. Măcar al domnului Vanghelie. Care tocmai a vorbit, pe limba lui, la „şcoala politică“ a tinerilor social-democraţi. Aşa le trebuie. Aşa ne trebuie. Se pregăteşte schimbul de mîine. Freamăt de nerăbdare. Nu ştiu ce să-mi doresc mai mult. PNL sau PSD+PC? Că împreună nu vor merge. Nu pe faţă. Nu se-nţeleg la principii. Au? Au. PNL nu acceptă impozitare progresivă. PSD nu mai vrea cotă unică. Dacă iar complică declaraţiile de venit... Sigur am citit undeva că nu se strîngeau mai mulţi bani la buget cu progresivul. Ei, o să se strîngă sub Ponta. Deci, pe rînd. Dacă vin liberalii – Vosganian. E urban, e plăcut. Unii zic şi că e un scriitor foarte bun. N-ajută. Sper să nu vrea să ne convingă din nou că se pot dubla salariile profesorilor. N-am uitat cum „demonstra“ cu cifre că se poate. Încă nu l-am auzit retractînd. Nici măcar c-a greşit socotelile n-a spus. Dar poate nu la Finanţe. La Cultură. Acolo e bun oricine. Bani tot nu sînt. Antonescu prim-ministru? Perfect! Are experienţă. A mai fost la Tineret şi Sport. Tot pe principiul competenţei. Ce vremuri! Dar poate el se păstrează pentru preşedinţie.



Da, aşa e, nu-mi plac schimbările. Mă irită. Mai ales cele iraţionale. Pentru că nu-i mai suportă mutra unuia. Înţeleg, dar nu-mi place. Speram să aibă timp Funeriu să treacă Legea învăţămîntului. Încă mai sper. Dacă o luăm de la capăt cu legea doamnei Andronescu... Sau dacă vine iar Marga, mult mediatizatul... Vreau să lucrez. Am nevoie de linişte. M-am săturat de revoluţie şi de schimbări. Cu ăştia mă obişnuisem. Nici nu le mai vedeam feţele. Alea detestabile. N-am nici un regret pentru domnul Berceanu. Dar nu el făcuse contractul Bechtel. Mă scîrbeşte rînjetul lui. Şi suficienţa. Ale profesorului Voiculescu sînt mai puţin greţoase? Mă ia ameţeala. Şi nici nu cred că Vlădescu era aşa rău. Oricum, avea binecuvîntarea FMI. Dacă vine PSD, ce facem? Anulăm înţelegerea cu ei? Bani – de unde? Pentru pensii, pentru salarii. Mărite la loc, fireşte. Ştiu ei. Dar încă nu spun. Să nu afle concurenţa. Nu cred că miniştrii scriu ordonanţe aiurea. Trebuie să fie pe-acolo ceva consilieri, jurişti – o fi treaba lor să verifice dacă un text nu-l violează pe altul. Grea misie! Pe ei nu-i suprimă nimeni. Aici, în Japonia, se poate lucra. E linişte. Ţiuie urechile. Colegii cu care vorbesc îmi spun că e dezastru în învăţămînt. „L-au distrus.“ Vorbesc în şoaptă. Îmi spun că se aşteaptă măsuri şi mai rele în toamnă. Proteste? E un cuvînt pe care ei nu-l înţeleg. Unul îmi povesteşte că a fost în Canada şi a nimerit peste un fel de grevă a profesorilor universitari „şi chiar cel care mă invitase făcea grevă“. E încă siderat. Sînt prieten cu grevistul. E bulgar de-ai noştri. O fi mai bine la noi? La ei, dezastrul e cu bani. Mulţi. Şi la noi sînt. Asta pare să fie teza PSD şi PNL. Bani ar fi, dar ăştia, alungaţii şi ceilalţi, încă în funcţie, Băsescu şi camarila, nu ştiu să-i scoată. Nu vor. Pentru noi. Că pentru ei... O să ştie Ponta? Sau Antonescu? Aici e-aici. Ponta sau Antonescu? See the cat? See the cradle?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. O prostie Avid cum sînt, în vremurile astea grele, de orice ştire dătătoare de speranţă, am tresărit bucuros cînd am văzut, pe Voxpublica, titlul postării domnului Sever Voinescu din 27 august: „Altă veste bună“. Şi mai tare m-am bucurat cînd am citit primul paragraf, în care ne anunţa că ne va ţine, măcar o perioadă, numai în asemenea veşti. Aşa să fie! Numai de le-ar avea... Merg mai departe şi aflu că „multinaţionalele“ fac angajări, se pare că au nevoie de aproximativ trei mii de oameni, şi nu doar de specialişti, sînt şi posturi în producţie (pentru muncitori, cum ar veni, cuvînt parcă proscris de actualul cod al bunelor maniere). Excelent! Cum şi ministrul Sebastian Vlădescu, care nu e, de obicei, responsabil cu ridicatul moralului, tocmai anunţase că am ieşit din recesiune şi ne aflăm pe drumul cel bun, mi-am zis că, gata!, ca nor risipit e necazul şi poate ne reîntregim curînd şi noi (salariul – bugetarii, familia – căpşunarii, după caz). Din păcate, am continuat să citesc. Şi-am mai aflat cîte ceva despre şi din gîndurile şi convingerile omului politic Sever Voinescu. Şi nu mi-a plăcut deloc ce-am aflat. Scrie domnia sa (şi n-am motive să-l bănuiesc de nesinceritate): „În ceea ce mă priveşte, am fost şi sînt în continuare convins că, pentru cineva care vrea să muncească şi care caută serios un loc de muncă, există întotdeauna un job chiar şi în aceste vremuri grele. Poate nu jobul ideal (ăsta greu se poate găsi şi în vremuri de creştere economică), poate nu un job mai bun decît precedentul, poate nu un job din care să te îmbogăţeşti, dar un job din care să trăieşti cinstit se poate găsi“.

Aşa o fi în ceea ce îl priveşte pe domnul Sever Voinescu. În ceea ce mă priveşte pe mine, aş zice că mai mare prostie n-am citit de mult. Domnul Sever Voinescu spune, de fapt, că nu există şomaj. Nicăieri, nu numai la noi. Că totul e doar o ficţiune a unor minţi şi braţe leneşe. Omul politic Sever Voinescu pare să nu ştie că există oraşe în care existau una, hai, două fabrici – şi atît (am rude în Aiud, ştiu despre ce vorbesc). Că, atunci cînd doar una s-a închis, oamenii au rămas pe drumuri. Că nu se pot „recalifica“ toţi (pentru cursurile din septembrie sînt 263 de oameni pe loc, apud http://www. evz.ro/detalii/stiri/performanta-la-recalificare-un-loc-disponibil-la-peste-260-de-someri-904183.html). Că nu se pot nici „reconverti“ toţi în birtaşi sau negustori, în taximetrişti sau faianţari. Că unii nu mai au forţa fizică sau psihică să o facă. Nu ştie că o femeie de peste patruzeci de ani şi cu copii acasă greu mai e angajată de cineva chiar în perioade normale, că nu oricine poate pleca după job în alt oraş sau ţară. Că există, în lumea asta, şi mulţi neadaptaţi, nefericiţi, oameni care nu s-au născut pentru „competiţie“. Pe toţi aceştia, domnul Sever Voinescu, deputat al unui partid care pretinde că ia în seamă şomajul şi caută soluţii împotriva lui, îi mătură cu un dos de palmă şi-i aruncă la coşul cu netrebnici care n-au chef (serios) de muncă. Omul politic Sever Voinescu, intelectual de la care se aştepta un suflu nou în PDL, pare să nu ştie multe lucruri. Intelectualul Sever Voinescu poate avea orice convingeri. Ca om, e liber să nu aibă compasiune, înţelegere pentru nimeni. Dar omul politic Sever Voinescu ar fi trebuit să se cenzureze. Nu pentru că a criticat, pe bună dreptate, conducerea partidului trebuia trasă domnia sa de urechi, dimpotrivă. Dar pentru prostia de a-şi afişa cinismul, suficienţa, dispreţul faţă de nişte amărîţi (de ce-o fi crezînd domnia sa că asta înseamnă să fii de dreapta?), pentru asta ar merita exclus nu doar din partid, căruia-i face, evident, rău, ci chiar din politică. Deşi, tare mă tem că asemenea domnului Sever Voinescu gîndesc mulţi, foarte mulţi. Poate şi din acest motiv trăim atît de urît.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Stînga. Întrebări În ultima vreme, citesc cu mare interes articolele unor oameni de stînga, publicate mai ales în revista Cultura. Şi discuţiile stîrnite, pe blogul revistei, de aceste articole sînt pasionante. Iar analizele, mai ales cea mai recentă, a lui Ovidiu Ţichindeleanu, mi se par foarte convingătoare. Ce înţeleg eu din textele lor, ca nespecialist, ca unul care nu a citit Marx cu creionul în mînă şi nici n-are lecturi serioase de filozofie, e că marxismul şi-a păstrat mare parte din puterea explicativă. Din păcate, aş zice, pentru că asta înseamnă că societatea capitalistă n-a evoluat prea mult de la Marx încoace, din moment ce concepte introduse atunci, cu referire directă la sistemul economic de atunci, sînt, în continuare, operante. Sau, poate, pentru că sistemul acesta conţine, într-adevăr, în el, esenţa răului pe care marxiştii îl tot denunţă – dacă acest rău n-o fi cumva consubstanţial fiinţei umane, nu doar sistemului capitalist. Oricum, articolele pe care le-am citit au marele merit că încearcă să ofere o viziune articulată şi critică asupra societăţii de azi, pornind de la o grilă teoretică aplicată consecvent. Merit incontestabil care, însă, îşi conţine şi limitările.

Una dintre ele, care pe mine mă înfioară, este uşurinţa cu care se rupe uneori firul argumentelor şi eşuează în dogmatism de fier impus de linia ideologică adoptată (deşi, ce citesc aici e nimic faţă de ce văd la o Arlette Laguiller sau chiar Martine Aubry, de exemplu; în general, stînga europeană e în stare să „demonstreze“ că singurele state teroriste din lume sînt America şi Israel, că Chavez e un democrat şi că atacul de la 11.09 a fost perfect justificat). Poate mă înşel, dar asta e impresia pe care mi-o lasă unele pasaje din textele lui Claude Karnoouh şi Ana Bazac – texte care conţin şi idei, argumente extrem de pertinente. Mai cu seamă discuţiile de pe blog se blochează, de multe ori, în pseudoargumente de tipul „Voi vorbiţi, care-i omorîţi pe negri?“. A doua mare problemă pe care o văd, care cred că e a întregii gîndiri de stînga, nu doar a ramurii ei româneşti, e lipsa soluţiilor. Întrebările puse sînt, şi de această dată, foarte bune, dar rămîn cumva în aer.

Odată întreprinsă critica sistemului capitalist, odată demonstrat şi demontat mecanismul pervers care-l pune în mişcare, după ce am explicat funcţionarea exploatării, inevitabilitatea perpetuării sărăciei în unele componente ale sistemului – ce urmează? Autorii articolelor la care mă refer, şi nu doar ei, înţelepţi, se feresc să dea soluţia. Dar ea e conţinută, cumva, în text. Pentru că nu e vorba despre contribuţii strict teoretice, de cele mai multe ori se porneşte de la starea de fapt de la noi şi de acum. Şi toate demonstraţiile converg spre concluzia că sistemul nu poate fi reformat, că, aşa cum spuneam, răul e profund, nici o cîrpeală (recte criză rezolvată) nu-l va elimina. Şi-atunci ce facem? Aş vrea un răspuns în termeni de politici economice, sociale, pentru că eu trăiesc acum şi aici şi aş vrea ca măcar copiii mei să trăiască mai bine. Ce-i de făcut? Revoluţia permanentă, oricît l-aş iubi pe Moustaki, nu-mi surîde. Soluţiile globale sugerate implicit, prin evidenţierea cauzelor răului actual, sînt de tip socialist: rol major al statului în economie, naţionalizări etc. Le-am testat deja, cu rezultatul ştiut. Şi asta e o altă mare problemă a acestor autori. Reuşesc cu toţii să aibă o privire din avion asupra socialismului pe care unii dintre noi nu l-am uitat, îi tot văd părţile bune, sau opresc discuţia spunînd că ce-am avut noi şi ceilalţi nefericiţi n-a fost comunism. Argument falacios: dacă cel real nu era comunism, ci capitalism de stat sau cum vor ei să-i spună, atunci despre ce vorbim? Despre o potenţialitate, o ficţiune numită comunism? Ficţiune căreia ar fi bine să încercăm să-i dăm trup? Ne întoarcem la revoluţie; mulţumesc, nu. Pe de altă parte, şi argumentele aduse în favoarea lucrurilor bune făcute în comunismul acela real mi se par şubrede. Cred că au fost foarte puţine lucrurile bune făcute din impuls ideologic, care pot fi atribuite socialismului (deşi e imposibil de demonstrat că nu s-ar fi făcut şi altfel). Mă gîndesc, de pildă, la electrificare şi la industrializare – despre cea din urmă, mulţi au de pus şi întrebări. În rest, cred că ce a fost bun şi bine s-a datorat firescului unor oameni normali. Odată trecută perioada aurorală, sistemul a funcţionat în regim de croazieră, birocratic, în multe posturi de decizie şi nu numai au fost şi oameni bine pregătiţi care au înţeles să-şi facă treaba conştiincios, fără nici o condiţionare ideologică.

Tulburător e şi că toate analizele la care mă refer ignoră complet teroarea, lipsurile, relele trăite şi – vai! – prea uşor uitate azi. Le ignoră sau le expediază ca pierderi colaterale, accidente de parcurs sau, pur şi simplu, nu le discută pentru că, în viziunea lor, nici nu au de ce: ei se ocupă de principii, de teorie, de comunismul adevărat, nu de ipostaza lui mincinoasă. Şi, iarăşi, nu mi se pare concludent faptul că şi capitalismul produce şi teroare, şi cenzură, şi lipsuri. Le produce, dar le şi recunoaşte, dezvoltă anticorpi şi încearcă, e drept, din interior şi nu ştiu cît de sincer, să minimalizeze efectele. În plus, dacă accept că şi comunismul produce rele asemănătoare capitalismului, dacă în ambele sisteme există o clasă dominantă de privilegiaţi căreia nu-i prea pasă de răul celorlalţi, de ce să mă bat pentru schimbare? Dar dacă, aşa cum capitalismul pare să genereze, inerent, şi sărăcie, şi nedreptate socială, la fel şi comunismul e născător de rău, oricum l-am întrupa? La această întrebare n-am găsit răspuns în ce-am citit. Oricum, eu întrebări mai am şi voi continua să le pun, doar aşa se-nvaţă...

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Ţările

Aud că şi la Bucureşti e cald rău. Nu vă mai spun cum e la Tokyo, la 84% umiditate şi 33 de grade (feels like 38). Ce să faci pe căldura asta? Dormi, dacă poţi, stai sub aerul condiţionat, dacă suporţi, pînă te-mbolnăveşti, picoteşti şi ziua, intri-n adormire precum fraţii masoni la vreme potrivnică (asta dacă nu eşti japonez, caz în care, evident, munceşti). Noroc cu Internetul şi cu preşedintele nostru, Dumnezeu să-l ţie!, că mă mai scoate din amorţire. Mai scapă excelenţa sa cîte una bine chitită, aşa, doar ce-are-n guşe şi-n căpuşe. Zilele trecute, a comis-o din nou. „Eu mă simt bine în ţara mea“, a spus domnia sa, şi nu pot decît să-l fericesc pentru senzaţia asta de bine. De-aia îl iubesc eu pe domnul Băsescu: pentru că e fundamental cinstit şi spune adevărul, precum un copil inocent, chiar şi atunci cînd nu vrea – mai ales cînd nu vrea. De altfel, îl şi înţeleg perfect. Cine nu s-ar simţi foarte bine în ţara lui? Şi eu m-aş simţi foarte bine în ţara mea. Doar că eu nu trăiesc în ţara mea. Eu trăiesc în ţara lui, în ţara preşedintelui Traian Băsescu. Pe care l-am votat. Ţara asta e, într-adevăr, a lui. Doar face cam ce vrea în şi cu ea. Iar cînd dă de ceva ce nu poate face – abia atunci are viaţa farmec, cînd are de luptat cu niscai obstacole. Şi dă-i şi luptă! De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, preşedintele a cam greşit-o. Ţara asta, nu e toată a lui. Mai au şi alţii cîte-un judeţ, cîte-o halcă. A luat şi Patriciu ceva, şi Vîntu, şi Păunescu şi Voiculescu şi cîţi alţii care stau să-l lase fără moşie. Vor cădea la pace, nu-mi fac eu griji, nu iese zaveră. Doar şi ei vor să se simtă bine în ţara lor. Şi se simt. Nu regret că l-am votat pe Traian Băsescu. Ce se schimba dacă, prin absurd, nu-l votam? Aş fi trăit, poate, în ţara lui Mircea Geoană, despre care Ponta zice acum că era la mîna „mogulilor“, sau în ţara lui Crin Antonescu care, inteligent nevoie mare, zice că şi salariul lui de parlamentar e afectat de tăierea de 25%. O ţară în care ei s-ar fi simţit foarte bine. Iar eu nu.

Parcă pe zi ce trece e mai mare prăpastia între ţara lor şi a mea, a noastră. Între bogaţi şi săraci (ce contează?, zic fermecători oameni deştepţi şi libertarieni, săraci au fost şi vor fi de-a pururi, important e să nu-i vezi prea des, să nu-ţi taie pofta de mîncare). Între cartierele, magazinele, restaurantele de lux stînjenitor – nu pentru ei – şi zonele sordide nu e loc aproape de nimic. În Italia, în Franţa, în America, mai există ceva între poli, trecerea e mai gradată, cartierul „popular“ n-a dispărut, dimpotrivă, iar diferenţa dintre popular şi mizer e mare. La noi, dacă nu poţi pune purcoiul de bani pe masă, eşti un nimeni. Şi se numeşte că eşti prost; or, dacă atît ţi-a dat Dumnezeu, ce să mai ceri? Zi merci că te lasă să trăieşti cum oi putea şi tu, că nu te omoară de-a dreptul, să scape lumea de proşti, şi-aşa nu e de mîncare pentru toţi. Sau se numeşte că nu munceşti (de-asta sînt oamenii plătiţi prost, pentru că muncesc prost, e la mintea cocoşului!, prost munceau în comunism, prost muncesc şi acum) şi iarăşi trebuie să fii mulţumit că te rabdă soarele aşa netot şi împiedicat. Sau, în fine, încă n-ai priceput cum e cu capitalismul, eşti leneş carevasăzică, nu ţi-ai luat încă un al doilea job, aşa cum i-a îndemnat însuşi preşedintele ţării pe profesoraşii care muncesc doar şaisprezece ore pe săptămînă. Păi, n-are dreptate? Are, doar e preşedinte şi ştie ce spune, că de-aia a ajuns unde-a ajuns – şi profesoraşii nu. Nu zic, n-o fi uşoară meseria de preşedinte, dar parcă nu se face să scuipaţi chiar aşa, cu flegmă groasă, pe dăscălime, excelenţă, chiar dacă dumneavoastră vă simţiţi foarte bine în ţara dumneavoastră şi noi nu. Cam mult dispreţ pentru amărîţi la un fost om de stînga, fost membru al Partidului Socialist European şi care, acum, pare să se pregătească pentru un partid democrat-creştin, Doamne, apără şi păzeşte. Mai abţineţi-vă, excelenţă, că nu dă bine la prostime.



Abia acum s-au adeverit vorbele puse de Delavrancea în gura lui Ştefan. Sigur că Moldova nu era a lui, sigur că avea să fie a urmaşilor urmaşilor lui. Aşa şi este. A lor. Şi aşa va rămîne.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Toată lumea rîde, cîntă şi dansează Mărturisesc, nici măcar jenat, că sînt, în ultima vreme, într-o dispoziţie pronunţat lirică. Un fel de adolescenţă tîrzie, regăsită sau reinventată, nu ştiu. O fi început, poate, coborîşul. Sau o fi de vină singurătatea de aici, de la Tokyo, unde, în afară de colaboratorul meu, nu vorbeşte nimeni cu mine. Toţi îmi răspund politicos şi zîmbitor, mi se dă tot ajutorul cerut, dar, dacă nu mă duc peste cineva, nu-mi deschide nimeni uşa biroului. Nu există nici obiceiul mersului în grup la masă, nici al băutului cafelei în sala comună (tea room, de fapt), aici fiecare munceşte şi n-are timp de prostii. Nu se pune problema să vrea cineva să mă integreze (în ce?), să mă întrebe ce fac în weekend, nu am ieşit la crîşmă decît în cadru oficial, welcome party sau după o conferinţă. Aşa că, ce să fac? Îmi tratez melancolia cu ce pot. Lucrez, mă plimb, citesc, „navighez“ pe net. Şi-aşa am regăsit, sau, de-a dreptul, am găsit, pe youtube, vechi melodii ale lui Leny Escudero. Ascult, cu căştile înfipte bine în urechi, să nu-mi deranjez cumva vecinii, cercetători ca şi mine, singuri şi ei, cine ştie ce-or fi ascultînd în căştile lor – moravurile astea par molipsitoare: nici locatarii acestuiInternational House, toţi străini, nu comunică, nu se vizitează. Ei, Leny e o minune! Deşi, mai la bătrîneţe, parcă vocea, timbrul şi maniera aduc prea mult a Brel. Dar qu’importe! Mă topesc după Pour une amourette, Malypense, Ballade pour Sylvie,L’Arbre de vie, Malenfance, La Simone, La grande farce (deşi asta chiar că e brelistă din perioada tîrzie, e greu să te „topeşti“ după ea). Şi mă-ntreb ce mă atrage atît la melodiile astea. Nu e tinereţea mea, e a părinţilor mei (Leny e născut în ’32). Nu e nostalgie adevărată, n-am trăit vremea aceea, e o nostalgie indusă, livrescă, poate, în orice caz făcută. De fapt, am ascultat prima oară o melodie a lui (Pour une amourette) prin ?86, pe un disc (vinil!) al lui Şerban, un coleg de la ITC. Probabil că am cu muzica aceasta, ca şi cu a lui Brassens sau Brel, pe care tot tîrziu i-am descoperit, o relaţie asemănătoare cu cea pe care o are generaţia copiilor mei cu muzica Phoenixilor: se dau în vînt după ea şi eu nu pricep ce le spune lor, doar Phoenixii sînt ai mei; nici de ce nu ascultă nimeni şi Sfinx nu pricep. Dar să revin la Leny.

Din amuretă în Ştefanie şi din Silvioară în Malipansă, dau şi peste A la primavera, cîntec despre Dolores Ibarruri (dacă nu ştiţi cine a fost, gugăliţi!), (apare în text şi Carmela; Ay Carmela), şi peste Après ta mort, melodie dedicată lui Che Guevara, unde sentimentalul Leny spune pe şleau „Comandante Che Guevara, depuis ta mort/ j’ai honte de vivr’encore“. Acelaşi Leni Escudero, care e în stare să scrie şi să-şi cînte disperarea şi îndoiala într-un imn creştin de forţa lui La grande farce. Una peste alta, însă, nici melodia asta cu Che nu e rea, dimpotrivă, dacă nu înţelegi textul, rămîne un cîntec foarte frumos. Cum e, aş zice, chiar şi celebrul Comandante Che Guevara (cam lăcrămos, totuşi; mă rog, chestiune de gust, în gamă minoră). Dar pînă la Leny Escudero, ce mă fac cu Léo Férré (chante Louis Aragon), cu Moustaki, pe Metecul căruia şi, mai ales, pe Ma solitude, mi-am plîns iubirile neîmplinite din adolescenţă? Cum împac Mon vieux Joseph, Sarah (o cîntă frumos, dar parcă un pic prea emfatic, şi Serge Reggiani) cu Et pourtant dans le monde, Le temps de vivre,Sacco et Vanzetti (o cîntă şi/cu Joan Baez) şi cu cîte alte melodii revoluţionare pe care patriarhul le cîntă şi acum, la aproape optzeci de ani? Cum se face că stînga asta extremă (nu de Michel Rocard e vorba aici, ci de comunişti puri şi duri, cel puţin în zise), monstruoasă, despre care tot românul inteligent ştie că a adus numai nenorociri, a inspirat atîtea cîntece frumoase şi iubite încă, începînd cu cele din vremea Comunei (li s-a păstrat memoria, există discuri), trecînd prin cele spaniole şi franţuzeşti, prin cele italiene, neuitîndu-le pe cele americane – puştii morţi după Woodstock nu prea ştiu cît de angajată politic era lumea aceea –, dar nici pe cele ruseşti? Că ei le cîntă, pot înţelege: le-au compus cînd erau tineri şi neîntinaţi, entuziaşti şi exaltaţi, au avut succes cu ele, acum şi le cîntă în continuare, fac parte din brand şi din repertoriu. Dar de ce-mi plac mie, care ştiu ce trebuie ştiut? Or exista şi de dreapta? Fascismul, nazismul, or fi avînd şi ele cîntece frumoase? Cîntece, nu marşuri. În afară de Giovinezza, nu ştiu nici unul. E drept, cred că nu cunosc nici cîntece frumoase româneşti de stînga (poate, să iertaţi, unele coruri, dar, acolo, am bănuiala că pe muzica aceea se putea pune orice text; nu e cazul la cantautorii despre care pomeneam).



N-om fi crezut noi destul. Căldicei. Poate-i mai bine-aşa.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Cum stăm


Cine are un pic de răbdare poate obţine din baza de date a Thomson Reuters (cea simplu numită ISI) informaţii extrem de interesante şi de grăitoare pentru stadiul în care se află ştiinţa românească în context global. Un coleg al meu a făcut-o şi a constatat că există domenii în care contribuţia românească (măsurată prin număr de articole din reviste ISI cu cel puţin un autor cu afiliere românească, luînd în calcul şi calitatea jurnalelor în care s-a publicat) este sub o miime din producţia totală. Iată cîteva cifre (miimi din total), reprezentînd media anuală în 2005-2009: Medicină şi Farmacie: 0,91; Economie: 0,68; Agricultură, Silvicultură: 0,6; Studii culturale, Folclor: 0,56; Medicină veterinară: 0,53; Biologie: 0,52; Sociologie, Ştiinţe politice: 0,46; Psihologie, Ştiinţe educaţionale: 0,40; Istorie: 0,39; Filozofie: 0,35; Arhitectură şi Studii urbanistice: 0,09; Drept: 0,02; Lingvistică, Literatură: 0. Spre comparaţie, Matematica vine cu 7,31, Fizica (toate subramurile) cu 3,54, Ingineria cu 2,96, Chimia cu 2,69, Geologia cu 2,28, Informatica, 1,99, Geografia cu1,66. Pot să vă spun că şi dacă ne comparăm cu Bulgaria (vechea noastră obsesie), nu stăm bine. Sigur că, pentru a avea o imagine corectă asupra raporturilor dintre diferitele discipline, aceste cifre ar trebui raportate la numărul de cercetători activi în fiecare domeniu. Astfel, chiar fără a dispune de cifre precise, la ochi, ştiind că ingineri sînt mult mai mulţi decît biologi, de exemplu, diferenţa dintre cele 2,96 de miimi ale Ingineriei şi cele 0,52 ale Biologiei parcă nu mai e atît de spectaculoasă. Pe de altă parte, trebuie ţinut seama şi de resursele pe care le consumă cercetarea într-un domeniu sau altul: dacă matematica are nevoie doar de bibliotecă, acces la baze de date şi bani de deplasări, chimia, fizica, medicina, ştiinţele experimentale, în general, au nevoi infinit mai mari şi depind de o aparatură pe care, de cele mai multe ori, nu o au la dispoziţie în ţară. Apoi, desigur, e mai greu de pătruns în reviste internaţionale cu studii umaniste, care presupun, dincolo de subiect, stăpînirea unei limbi străine la un nivel cu totul altul decît cel, destul de elementar şi fără valenţe expresive, în care ne exprimăm noi, cei din ştiinţele exacte. Dar şi aşa cifrele tot ridicol de mici sînt. Cea mai şocantă, însă, este insignifianţa în care băltesc Dreptul, Economia, Psihologia, Sociologia, Agricultura. Cel puţin primele două, dar şi următoarele două atrag anual o masă enormă de studenţi. Cine ce îi învaţă?



Astea sînt cifrele. Seci, nemiloase. Cu toate nuanţările şi ponderările, cu toţi bemolii pe care i-am pune, ele vorbesc limpede despre provincialism, despre autism, despre izolare, despre neputinţă. De ani mulţi de zile, toate disciplinele, inclusiv cele ale căror realizări tind, cum am văzut, către zero absolut, beneficiază de finanţări în mod egal. Unele produc, altele nu. De ce continuă să fie finanţate domeniile care nu produc? Articolele acestea care nu există ar fi trebuit scrise de cohortele de cadre didactice şi cercetători care umplu universităţile şi institutele noastre de cercetări. Cum se justifică aceşti oameni? Nici domeniile din topul cercetării româneşti nu stau, de fapt, bine. Procentual, Matematica pare regină. Şi chiar este, prin comparaţie. Totuşi, cine e lucid nu poate să nu constate distanţa enormă care ne separă de cercetarea de vîrf. Orice participare la o conferinţă foarte puternică ne lasă şi un gust amar. Există domenii întregi în care se lucrează intens în lume, domenii în care s-a luat medalia Fields, şi care la noi nu sînt reprezentate. Nu există nimeni care să lucreze la problemele acelea, parcă nici n-ar exista. Şi n-avem nici o şansă de redresare. Noi nu ştim şi nu-i putem învăţa pe studenţii noştri, aşa că din programele de master (cursuri doctorale nu se fac) lipsesc. Nu putem angaja sau invita specialişti de vîrf care să facă şcoală într-un domeniu slab sau deloc reprezentat – nu avem ce le oferi. Nu putem miza pe întoarcerea tinerilor plecaţi la studii (s-au schimbat vremurile, Kesarion Breb nu se mai întoarce). E drept, unii, puţini, revin, dar e o mişcare aleatorie, nimic coerent, sistematic. Adevărul e că, din anii şaizeci încoace, s-a mers tot în jos. A fost şi vina generaţiilor dinainte, care nu au adus în facultăţi continuatori, nu s-au îngrijit pe mîna cui lasă moştenirea; a fost, mai ales, vina emigraţiei din motive politice şi economice. Fapt e că, deja în generaţia mea şi în cele alăturate, cei mai buni, inclusiv olimpicii generaţiei, au plecat pînă prin ’92-’93. Cei care am rămas, sîntem, fără discuţie, liga a doua. Unii ne-am salvat, cît de cît, publicăm la un nivel decent.



Există, evident, şi excepţii, colegi care ajung să aibă chiar rezultate de top (dar, în toată ţara, din cîte ştiu eu, sînt numai două articole în Annals of Mathematics, revista considerată cea mai bună din lume; şi aparţin unor cercetători din generaţiile mai vechi ca a mea). Vîrfurile acestea au răzbit individual, nu ca urmare a integrării într-o şcoală, în ciuda sistemului, nu împinşi de sistem. Generaţia mea mai are cam cincisprezece ani de activitate. Vom stinge lumina, cum spune un coleg încă mai pesimist ca mine. După noi e şi mai rău, derivata e tot negativă, studenţii noştri buni pleacă pe capete. Iar situaţia de acum nu e de natură să le schimbe opţiunea. Cu ce să-i ţinem aici? Universităţi franceze sau germane, de exemplu, le oferă peste o mie de euro lunar – bursă de master. Cele americane nu sînt cu nimic mai prejos. Să renunţe la aşa ceva pentru cei o mie şi opt sute de lei, cît e bursa doctorală românească, bursă care vine cînd vrea ea, în nici un caz lunar, iar uneori nici nu vine? Am ajuns să nu avem cui da nici aceste burse, aşa amărîte cum sînt, atît de slabi sînt doctoranzii noştri.

Ei, nu-i nimic, mergem înainte. Oricum, soluţie nu cred că există şi, altceva decît ce ştim, noi nu mai putem face. Somn uşor!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. În apărarea lui Daniel Funeriu

Mă uit aproape amuzat la felul cum sînt comentate ştirile privitoare la învăţămînt. E o frenezie a căutării nodului în papură, a denigrării lui Daniel Funeriu, orice ar face. N-am văzut nicăieri o vorbă bună pentru că s-a ţinut bacalaureatul, în ciuda ameninţărilor cu greva. În schimb, Funeriu era înjurat pentru că a „bătut cu pumnul în masă“ şi i-a „şantajat pe directori“. Şi chiar aşa să fi fost – era mai bine să nu se organizeze bacalaureatul? Între el şi liderii de sindicat, inspiră cuiva mai multă încredere sindicaliştii? Apoi, dacă în anii trecuţi se căina pe toate vocile procentul prea mare de promovare (nu „promovabilitate“, vă rog, de unde şi cine a mai scos şi prostia asta, folosită inclusiv în revista noastră de o, chiar, profesoară de română?), anul acesta se deplînge, la fel de polifonic, procentul prea mic. „Dezastru!“ Ba, să mă iertaţi, mie încă mi se pare prea mare. E clar că s-au făcut cîţiva paşi în direcţia bună, că s-a furat mai puţin. Dar mai e loc. Oricum, ce s-a făcut i se datorează (şi) lui Funeriu. Prea puţini sînt dispuşi s-o recunoască altfel decît ricanînd şi găsind, imediat, ceva rău – pentru echilibru. Dar rău ce-a făcut, de fapt, omul? De ce înverşunarea asta? Pentru că a numit-o purtător de cuvînt pe Melania Mandas Vergu, pe care, cînd a fost cazul, tot el a demis-o? Cam puţin. Altceva? Alina Mungiu Pippidi, de exemplu, îl blama, complet necinstit, pentru că a mărturisit, într-un interviu, că îi plac Jaguarurile. Dar şi le-a luat din banii lui, înainte de a fi ministru, nu din fonduri de protocol. Şi asta e o problemă, ce face un ministru cu banii personali? Funeriu e, probabil, printre foarte puţinii noştri miniştri care trăiesc din salariu şi care nu a putut fi găsit cu nimic necurat (nu mă îndoiesc că l-au puricat voiniceşte), deci neşantajabil. Nu-l au cu nimic la mînă, dar totdeauna apare pe lista, pe care presa o dă de sigură, a remaniabililor. Rămîne, desigur, legea încă în dezbatere. Sînt multe chestiuni discutabile – se şi discută, de altfel –, rezerve am şi eu, dar nimeni nu pare dispus să asculte şi explicaţiile lui Funeriu, care sînt, de cele mai multe ori, bine articulate. Mi se pare că motivaţiile pe care le aduce şi pentru schimbarea modului de administrare a şcolilor şi a universităţilor, şi pentru alegerea conducerilor, şi pentru descentralizarea titularizărilor stau în picioare şi merită analizate cu calm, problema fiind dacă practica va mai respecta ideea şi motivaţia iniţiale.



Ce nu vrea majoritatea comentatorilor să vadă e că, luate împreună, noua lege, măsurile deja anunţate de schimbare a cadrului de finanţare a cercetării, reorganizarea unor agenţii şi comisii ale ministerului, toate conturează o viziune coerentă şi oferă, în sfîrşit, şansa unei schimbări structurale şi pe termen lung. Nu am mai avut aşa ceva pînă acum. Desigur, rămîne să şi funcţioneze.

Tare aş vrea, de altfel, să funcţioneze şi să ne mai liniştim, măcar pentru cîţiva ani. Să mai terminăm cu reforma permanentă, cu starea asta erectilă în care sîntem ţinuţi de atîta vreme (mai oboseşte şi Priap!). Ceea ce îmi aduce aminte de următorul banc de pe vremea lui Ceauşescu.

În timpul unei inspecţii la o şcoală ajutătoare, inspectorul îl întreabă pe un puşti din prima bancă: „Ia spune, puişor, în ce an ne aflăm noi?“. Şi puştiul zice: „H... Hhî... Hho... Hhotărîtor“. Cred că, dacă rămîne Funeriu la MEC şi e lăsat să-şi facă treaba, fără ca partidul să-l oblige la prea mari compromisuri, există o probabilitate destul de mare ca anul acesta să fie ultimul „hotărîtor“ dintr-o prea lungă serie. Oricum, deocamdată, plecarea lui Funeriu e singurul motiv pentru care aş regreta căderea guvernului Boc.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Despre stele şi idoli

Cînd eram student, am aflat că un profesor al meu demonstrase, în teza de doctorat, cred, că nu ştiu ce roi de stele urma să se destrame peste cîteva milioane de ani – sau ceva asemănător. Mi s-a părut formidabil. Uite de ce nu dormea omul ăsta, treaba lui era să afle ce-o să fie atunci cînd nu doar el, dar nici Pămîntul ăsta n-o să mai existe. Eram fascinat de gratuitatea exerciţiului.

Mi-am adus aminte de episodul acesta citind, săptămîna trecută, intervenţiile forumistice la articolul lui Paul Cernat. Unul dintre comentatori era foc şi pară împotriva celor care îşi pierd zece ani din viaţă ca să mai traducă o dată cîteva pagini din Platon, răstraduse deja în toate limbile de circulaţie, ba chiar şi în română. Votez cu două mîini cu traducătorul.Trebuie să spun că nu am citit Idolii forului, cum n-am citit nici Boierii minţii. Ba chiar, după ce am ascultat discuţia de la RFI dintre Sorin Adam Matei şi Andrei Cornea şi după ce am citit cîteva intervenţii ale primului pe forumul revistei Observator cultural, sînt din ce în ce mai puţin dispus să o fac. Am urmărit, însă, polemicile stîrnite de ambele cărţi şi, oricît m-am străduit, nu am înţeles care e, nu miza, pe asta o cam văd, ci problema. Mi se pare că problema, atîta cîtă e, e falsă şi provine, mai ales, dintr-o confuzie de planuri.



Dacă înţeleg eu bine intervenţiile lui Sorin Adam Matei, ceea ce îl nemulţumeşte, şi nu numai pe el, este prea puţina specializare a exponenţilor culturii române, o anume aplecare către enciclopedism (noţiune cam vagă după mine, dacă permite alăturarea lui Heliade şi a lui Puric, acesta din urmă un actor pasionat de filozofie şi care crede că şi-a descoperit un filon profetic ortodox, de unde enciclopedism?). Prin specializare, am impresia că se înţelege una validată academic, şi anume la nivel internaţional, adică prin publicaţii (ISI şi echivalente), titluri ştiinţifice şi didactice, poziţii universitare şi de cercetare. Aici, cred că se bate la porţi deschise. Vestea bună este că mediul academic românesc se află pe direcţia corectă. De cînd Ministerul a introdus criterii un pic mai dure pentru promovare şi obţinerea de finanţări, a crescut şi creşte vizibilitatea producţiei ştiinţifice autohtone prin publicaţii ISI – nu la fel în toate domeniile, dar creşte; chiar şi în umanioare, deşi mai încet. Aşa că nu e nevoie de nici o schimbare de paradigmă culturală, în nici un caz de atacuri la bionetă. Încet, dar cred că sigur, ne îndreptăm înspre tipul de viaţă academică occidentală. Ca acolo nu va fi la noi niciodată, din simplul motiv că, din pricina limbii în primul rînd, sîntem sortiţi să rămînem provinciali şi cam izolaţi: oricît ne--am deschide noi, nu-i văd pe italieni, nemţi, francezi sau americani îmbulzindu-se să concureze pentru posturile din universităţile şi institutele noastre. Ceea ce nu ne împiedică să adoptăm criteriile lor de validare academică. Pe de altă parte, eu n-aş fetişiza criteriile astea bibliometrice. Sînt foarte bune statistic, dar întotdeauna există excepţii. Fiecare dintre noi poate da exemple de oameni care n-au nici publicaţii ISI (sau au foarte puţine), nici citări ISI, dar sînt tobă de carte şi pot oferi enorm celor dispuşi să-i asculte. Şi-apoi, e de colea să fii enciclopedic ca Heliade Rădulescu sau, mai aproape, ca Solomon Marcus? Măcar de-ar produce cultura română mai multe asemenea exemplare. E foarte adevărat că se poate ajunge şi la absurdităţi ca „omul total al culturii române“, dar de ce să ridicăm excepţia la rang de genericitate şi să construim o teorie pe baza ei?



A doua chestiune în discuţie pare să fie statutul intelectualului public. Cine ar avea dreptul să se pronunţe în agora? Dacă înţeleg eu bine, numai cine şi-a dovedit deja excelenţa într-o specialitate. Aici am mari dubii. Problemele agorei (rămîne, de fapt, să fie delimitate: toată discuţia asta se poartă în vag, priveşte noţiuni fără definiţii precise despre care fiecare crede că ştie ce reprezintă) nu prea au legătură cu cele speciale, în care unul sau altul dintre noi am fost validaţi. Iar excelenţa într-un domeniu nu scuteşte pe nimeni de naivităţi în alte domenii. Am citit destule prostioare, sau măcar banalităţi, emise de Einstein, de exemplu. Nici opiniile despre religie şi revelaţiile fizicianului Basarab Nicolescu nu-mi sună prea bine. Şi-apoi, de ce ar fi mai pertinente opiniile mele, om cu publicaţii ISI şi citări în număr rezonabil, despre Legea lustraţiei sau despre procesul comunismului, bunăoară, decît cele ale lui Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu? Sincer, nu înţeleg. A treia problemă ar fi calitatea de arbitru, de instanţă care validează în agora şi nu numai a unor persoane care nu sînt validate academic. E vorba, fireşte, tot despre Pleşu, Liiceanu, Patapievici, poate şi de alţii. Iar nu văd problema. Ei nu au pretins să numească profesori universitari (dacă sînt numiţi într-o comisie acceptată de minister, înseamnă că au acest drept). Faptul că publicul – cititor, ascultător de radio şi televiziune – îi urmăreşte, acceptă şi, uneori, ascultă de ei e un fapt, nu avem decît a-l constata şi a-i căuta motivaţiile. Dar e absurd să ne supărăm pe ei. Rămîne aspectul instituţional. Aici lucrurile sînt mai delicate. Dar nu toate instituţiile publice se supun normelor academice. Nu cred că trebuie să ai titlu academic pentru a conduce un institut cultural (şi, atît cît mă pricep eu, ICR merge, cel puţin culturaliceşte, despre bani nu mă pot pronunţa). Dar alte institute sînt „de cercetări“ (cel puţin în titulatură), cum e şi IICMER. În privinţa acestora, sigur că putem întreba dacă cei angajaţi sau numiţi satisfac criteriile pentru cercetător ştiinţific de diverse grade. E o chestiune simplă, uşor de verificat, nu trebuie atîta discuţie. Iar dacă nu le satisfac, atunci se află în ilegalitate. Dar oare toate institutele care îşi zic „de cercetări“ sînt subordonate MEC şi se supun regulilor academice? Nu ştiu. În plus, cred că e loc chiar pentru fiecare, spaţiul public nu mi se pare parcelat şi acaparat de, generic vorbind, Liiceanu, Pleşu, Patapievici.



În chestiuni care nu ţin de o strictă specialitate, validarea o pot da şi reviste precum România literară, 22, Dilema veche, Observator cultural, cu voia dumneavoastră, şi încă altele. Cineva care publică regulat eseuri (nu mi se pare deloc puţin) în asemenea reviste e validat în agora – nu academic. Trebuie doar să intervenim cînd cineva încearcă să folosească tipul acesta de validare pentru a obţine posturi universitare sau de cercetare. Şi-atunci, despre ce discutăm?

Idoli ai forului? Vor exista întotdeauna. Şi nu vor putea fi detronaţi prin decret.

Zigu ORNEA Bucureştiul de altădată

Am ajuns, prima oară, în Bucureşti pe la vîrsta de 16 ani, venind din...

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Oameni fără Dumnezeu

Scara centrală a clădirii principale din campusul œokayama al Tokyo Institute of Technology are, în partea opusă peretului, o impunătoare balustradă lată, din marmură. Cînd am ajuns aici, la etajul al doilea, pe partea orizontală a balustradei, stătea o banală husă gri de umbrelă, ştiţi umbrelele acelea mici, de purtat în rucsac, sau chiar în poşetă. A stat acolo o săptămînă întreagă. În fiecare zi aşteptam s-o ia cineva, măcar omul de serviciu, s-o arunce. Zadarnic. După o săptămînă, a dispărut. Dar cînd am coborît pe scări, nu cu liftul, am găsit-o pusă frumos pe balustradă, la etajul întîi: o luase vîntul, probabil, căzuse şi cineva grijuliu o pusese la vedere, poate cine a uitat-o sau a pierdut-o mai are nevoie de ea şi se întoarce s-o recupereze. Acolo e şi acum. Ceva îmi spune că în septembrie, cînd voi pleca, husa va sta tot pe balustradă. Pe holuri, în faţa birourilor, stau atîrnate de pervaz umbrele. În parcările pentru biciclete, aşişderea, stau umbrele agăţate de biciclete. Pe străzile mici din cartier, în dreptul unor case sau prăvălii, stau, de nimeni păzite, umbrele, ghivece pline cu flori atent îngrijite, tot soiul de obiecte uşor de luat de oricine trece pe-acolo. Nu le ia nimeni.



Timp de o săptămînă întreagă, cît a durat demolarea unei case şi netezirea ca-n palmă a terenului curăţat, pe o latură a terenului pe care se lucra, stăteau, în fiecare noapte, frumos aliniate pe două rînduri, căştile galbene ale muncitorilor. Locul nu era îngrădit, se putea intra. Nu intra şi nu le lua nimeni.

Sînt exemple banale, ştiu. O umbrelă nu valorează mare lucru. Aşa e, dar, uneori, de exemplu cînd plouă tare, ca acum, ai nevoie de ea...

Pe de altă parte, aşa cum tot europeanul şi americanul cît de cît citit şi umblat ştie, nu mai vorbesc despre autorii de ghiduri de călătorie, „japonezii ăştia nu cred în nimic, n-au nici un Dumnezeu“. Ba chiar nu prea au noţiunea păcatului. Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar ce ştiu e că se duc şi la templul budist, şi la cel shintoist, fără discriminare (ceremoniile funerare se fac, mai ales, la budişti; nunţile şi alte ceremonii vesele, cu precădere, la shinto).

S-ar putea să fie mai degrabă superstiţioşi decît religioşi, îi văd mereu cumpărînd tăbliţele de lemn pe care să-şi scrie dorinţele adresate zeităţilor din temple. Oricum, respectă tradiţiile, se purifică, pun conştiincioşi bănuţul în cutia legiuită din faţa camerei principale a templelor, bat din palme, se înclină – îşi fac, cum ar veni, datoria. Mulţi au în casă un altăraş cu imagini ale unor zei, în faţa cărora ard beţişoare parfumate. E şi o formă de cinstire a morţilor. Nu ştiu dacă ei cred cu adevărat sau nu, dar am văzut că le repugnă orice fel de fanatism. Campusul e plin cu afişe (traduse în engleză) care pun studenţii în gardă împotriva „cultelor religioase“ (No cult!) – poate mai degrabă împotriva sectelor, indiferent de religie – îndemnîndu-i să-şi găsească în ei înşişi raţiunea de a fi.



În orice caz, chiar dacă e bine să ne ferim de generalizări, cred că putem, şi fără să intrăm pe tărîmul atît de gingaş al descifrării etosului japonez, să convenim că ei, japonezii, nu prea sînt religioşi şi că nu prea fură. Şi că sînt, desigur, foarte politicoşi şi amabili, cel puţin formal.

Măcar atît, deşi cred că am putea fi de acord că respectă şi alte norme de morală, chiar unele destul de elaborate şi rigide. Şi că, în general, respectă regulile despre care au cunoştinţă.

Odată stabilite aceste lucruri, daţi-mi voie să întreb, deloc retoric, de ce oare e considerat, la noi, un adevăr ce nu se mai cere demonstrat faptul că actuala stare de degradare morală e strîns legată de îndepărtarea de religie?

Alte cauze n-or fi? Şi de ce se consideră aproape de la sine înţeles că numai studiul religiei în şcoală va readuce copiii, neamul, pe calea cea dreaptă? De ce n-am putea respecta nişte reguli de convieţuire şi dacă nu sînt întemeiate religios?

Chiar să nu existe nici măcar o etică minimală, un set de principii elementare cu care să fim de acord, fără să invocăm în sprijin divinitatea?

La urma urmei, cu excepţia primelor trei porunci, celelalte sînt foarte uşor de argumentat şi fără recursul la divin.

Dar mai bine tac, articolele mele ISI sînt de matematică, la fel şi citările lor, tot în reviste de matematică, aşa că nimic nu mă îndreptăţeşte să mă hazardez în asemenea discuţii.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Nimic despre austeritate
Am citit, pe Liternet (mulţumesc, Răzvan Penescu), cîteva fragmente dintr-o carte nouă de la Art: Primul meu fum. Mi-a trezit nostalgiile tinereţii, ba chiar ale copilăriei. Ca un făcut, acum nouă ani, în martie 2001, pe cînd mă aflam tot în Tokyo, citisem un text foarte frumos al lui Cezar Paul-Bădescu, tot despre începuturile (lui) de fumător. De fapt, cam toţi am început la fel.


Nu faptele diferă –. madlena e aceeaşi, are acelaşi gust –, ci (par)fumul cu care ştim să le învăluim. Citind amintirile lui Livius Ciocârlie, îmi aminteam de primele mele încercări, printr-a patra sau a cincea, cu Marian şi Florin, prieteni nedespărţiţi, dezlipind cît de atent puteam celofanul unui pachet de Kent (lung, fireşte) al tatei, dezlipind apoi şi fundul pachetului şi scoţînd cîte o ţigară, nu mai mult de una de pachet, pe care o poşteam apoi satisfăcuţi şi ameţiţi. Dar de fumat serios, m-am apucat abia în clasa a noua. Nu puteam fi mai prejos de Mircea, care fuma ca un turc, purta cravată în carouri foarte lată şi cu nod enorm şi avea cele mai mişto discuri (viniluri, ca să fie clar pentru toată lumea), avea Gethro Tull, Deep Purple, Zeppelin – numai originale. În fine, dacă l-aţi citit pe Verdeş, îl cam ştiţi şi pe Mircea – doar că a rămas în ţară. Mircea fuma acasă, ai lui, oameni cu vederi înaintate, îl lăsau. Eu discuri n-aveam, nici bani să-mi cumpăr. Dar cu ţigările mă puteam descurca. Am început cu nenorocitele BT-uri, care atunci mi (ni) se păreau destul de bune, am continuat cu chinezeşti, Ancient Porcelain, Golden Deer, Double Horses; la nevoie, mergeau şi albanezele Arberia, sau DS, deşi miroseau a picioare nespălate, iar la restrişte mare, Snagov – imposibile. Băiat cinstit, i-am anunţat ritos pe ai mei, într-o seară, în timpul filmului, că m-am apucat de fumat. Tata a izbucnit: „Nu în casa mea!“, mama a calmat situaţia. După o vreme, tata a lăsat din preţ: „Nu în faţa mea!“. Rezonabil: aveam camera mea, fumam acolo. Ghinionul lui dacă intra. Şi-a intrat. S-a împăcat cu soarta, dar nu i-a fost uşor, i-a luat aproape un an. Mama, mai practică, încerca să repare ce se mai putea. „Măcar nu fără filtru.“ Ştia ea ce ştia. După o vreme, cînd am început să fumez serios, am trecut la prea-cinstitele Carpaţi (evident, nu de Bucureşti). S’il faut s’empoisonner, il faut le faire pour du bon, mi-a spus prin 1991 un coleg de la Mulhouse, specialist în analiză nonstandard, care fuma pipă umplută cu o mahoarcă imposibilă, nu ştiu unde-o găsea. A murit după doi ani. Oricum, cu mult înainte de a-l cunoaşte, i-am aplicat filozofia – nu foarte sofisticată, de altfel. Mă dădeam în vînt după Pall Mall fără, după orice fără şi tare. Oricum nu se găseau, aşa că mare pericol nu era. Dar Pall Mall mai căpătam, rar, cîte un pachet, de la Marcel Gafton, căruia-i aducea sau îi trimitea cîte cineva de la Paris. Era sărbătoare. Se bucura şi el de bucuria mea, nu-i plăcea să fumeze ceva aşa de bun de unul singur.



Tîrziu, în 1994, găsisem în Italia unele mai rele ca Mărăşeştile, Esportazione se numeau, parcă fumai iarbă uscată, miroseau a fîn; acum cred că nu se mai produc. În primii ani de liceu, mama, naivă şi iubitoare, îmi avansa o sumă săptămînală să-mi iau Snagov – dacă mai ţineţi minte, se vindeau şi vărsate, nu doar la pachet întreg. Nu comentam, n-am întrebat-o niciodată cum calculase ea cît fumez, luam banii şi-i dădeam pe Carpaţi. Apoi am încercat şi trabucuri, pe care, vorba viitor răposatului francez, le trăgeam în piept. Primise tata cîteva Havane pîntecoase, am luat una şi am fumat-o pe îndelete, mi-a luat o jumătate de oră – după care, am vomat discret şi-am adormit complet ameţit. Îmi plăcea să fumez, nu cred că eram dependent. Ca dovadă, la sfîrşitul facultăţii m-am şi lăsat timp de un an de zile, fără nici o problemă, ba chiar am umblat o săptămînă întreagă cu bricheta şi pachetul de Carpaţi la mine ca să fiu sigur că nu sînt tentat. Apoi, dacă tot dovedisem că mă pot lăsa, m-am reapucat. Şi-am pornit şi cu pipa. O trăgeam în piept şi pe-asta, altfel n-avea nici un haz. Ei, şi tocmai cînd începeam să încropesc şi eu o colecţie de pipe – luasem din Italia una, o minunăţie –, atunci m-a lovit ulcerul. M-am lăsat. De data asta, 15 octombrie 1995, de tot (deocamdată). Şi-am devenit precum curvele măritate faţă de fostele surate, crîncen cu fumătorii. Deşi, cînd îi văd adunaţi în ţarcuri prin aeroporturi, sau stînd ciopor, în picioare, în faţa uşii firmei, fie vară, fie iarnă, cu ţigara într-o mînă şi cu cafeaua într-alta, parcă m-apucă mila. Unde mai pui că, uneori, tot mai poftesc („Eu sînt Bibicul, nene Iancule, nu mai pofteşti?“ Ba da.). Zilele trecute, am citit în ziar că „un grup de cercetători“ a stabilit că, invers decît se credea, cafeaua face foarte bine inimii. Aştept cuminte ca alţi cercetători să descopere că şi ţigările sînt, de fapt, benefice, că reduc riscul îmbolnăvirii de gastrită şi ulcer, ca să nu mai vorbesc despre cancerul pulmonar. Sînt pe recepţie.



Recitesc ce-am scris şi mă-ngrozesc. Cum am putut? Ce mi-a venit, în vremurile astea de cumpănă? De amintiri duioase avem timp? Asta ne doare pe noi acum, cînd se taie salariile şi se măresc taxele, cînd se impozitează drepturile de autor şi tichetele de masă? Inconştienţă. Nesimţire. Uite unde duce cititul, fie şi pe Internet. Păi, n-au dreptate ăştia să-i spurce pe intelectuali cu firile lor sucite cu tot? Bine le fac, veni-le-ar numele. Eu ca eu, cinci mii de semne, mii de semne cu spaţii cu tot, dar ăia? O carte-ntreagă? Nu le-ar fi ruşine…

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. În prag de semicentenar
Într-un Tokyo fierbinte şi umed peste poate, aşa cum se şi cuvine în anotimpul ploilor (Vin ploile, de Louis Bromfield, o carte groasă pe care n-am citit-o niciodată, dar a cărei copertă o ţin minte, din biblioteca părinţilor, habar n-am de ce), ameţit încă după cele trei plus unsprezece ore de zbor şi cu fusul răsucit cu şase ore, citesc – noaptea, pentru că nu pot dormi –, un roman solid şi gros al lui Ian McEwan: Ispăşire, pe numele lui. La un moment dat, un june licenţiat de la Cambridge, om la vreo douăzeci şi cinci de ani, visează cu ochii deschişi la viitorul său şi se vede în depărtatul an o mie nouă sute şaizeci şi doi, cînd, la cincizeci de ani, avea să fie un vestit „medic smochinit“, „bătrîn, dar nu suficient de bătrîn ca să fie neputincios“. Las cartea jos, brusc fără chef de lectură. Al naibii puşti încrezut, cu tinereţea lui cu tot! Şi-mi aduc aminte instantaneu de Irina, fata noastră cea cu minte, care, printr-a zecea sau a unsprezecea, cînd am întrebat-o cam cîţi ani are profesoara ei de matematică, mi-a zis că nu ştie, dar, oricum, „e bătrînă, aşa, ca voi“.
Aveam patruzeci şi trei sau patruzeci şi patru de ani pe-atunci. Am înghiţit în sec şi-am tăcut. Se pare, deci, că, măcar pînă la o anumită vîrstă, pe toţi cei mai mari cu douăzeci şi cinci de ani îi vedem bătrîni. Aşa or fi... N-aş putea preciza momentul în care am început să nuanţez, n-am avut nici o revelaţie de care să-mi aduc aminte, ştiu doar că, acum, n-aş zice că şaptezeci şi cinci de ani e chiar senectutea... Ba, dacă stau să mă gîndesc bine, există încă multe posibilităţi... Passons, încerc să nu mă indispun de tot. Şi, dacă tot nu dorm şi nu citesc, zapez un pic pe Internet. Deşi e noapte adîncă, Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor (SMOC) nu doarme şi, în loc să se ocupe de Radu Cosaşu, mă face să deschid Liternet-ul unde, pe coloana din dreapta, dau peste un interviu al lui Mihai Măniuţiu. Care tocmai a montat, la Arad, Cîntecul lebedei, după Cehov. De ce a ales acest text, întreabă Simona Chiţan? Printre altele, pentru că, spune el, „sînt la vîrsta la care pot vorbi autentic despre dispariţie“. Notez, în treacăt, că titlul ales de intervievatoare sau de redacţie, nu ştiu, a omis din fraza cu pricina tocmai cuvîntul esenţial: „autentic“. Sînt cu doar şase ani mai tînăr ca Măniuţiu. Mi-ajunge, închid şi calculatorul. Ce-au toţi cu mine azi?

În noaptea asta, nimic de mirare, la Tokyo plouă. Topîrceanu, Bacovia erau mici copii, de unde să ştie ei ce înseamnă o ploaie adevărată, monotonă, nesfîrşită, cu pauze pe care nici nu le mai bagi de seamă. Să reiau De senectute? Am citit-o cînd mergeam pe treizeci şi şapte; probabil că, prea crud, nu i-am prins savoarea, acum i-ar fi momentul. În definitiv, trebuie să mă pregătesc, s-o iau din timp: mîine-poimîine mă trezesc (dacă am noroc!) de şaizeci şi cinci de ani, pensionar carevasăzică, Matusalem (cum spunea, acum cîţiva ani, Mircea Mihăieş), mîncător degeaba şi nesimţit al bugetului de stat, piedică în calea tinerilor. Păi, n-ar fi mai frumos sfîrşitul înainte, la tablă, cu creta-n mînă? „Subitul“, ce vis frumos! Anul acesta, au murit doi profesori de-ai mei. Stere Ianuş, cu care exact acum zece ani colindam prin Tokyo, cel care m-a format şi căruia i-am fost o viaţă elev şi colaborator, a apucat şase luni de pensie. Ştefan Mirică, după cartea căruia o mulţime de studenţi au învăţat ecuaţii diferenţiale, doi ani. Oameni cuviincioşi, au plecat singuri, n-au aşteptat să li se spună că prisosesc. Anul trecut, mai muriseră doi colegi, amîndoi sub şaizeci de ani. Dar cum a murit Marius Zamfir, băiatul de la televiziune? Îmi fusese student. Iau din nou cartea, citesc. Ajung la un capitol despre o fetiţă de treisprezece ani, în plină criză a vîrstei critice, exaltată şi cu plînsu-n gît. Care vîrstă nu e critică? Plouă în continuare, mărunt, peste Tokyo.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Muică, sîntem neam de genii
În vremurile, pentru mulţi, de nu chiar aşa tristă amintire, Flacăra lui Adrian Păunescu avea o rubrică intitulată „Inteligenţa românească în acţiune“. Era un deliciu pentru toată lumea, deşi nu toţi apreciau acelaşi lucru la ea. Apăreau acolo reportaje, uneori în serial, despre tot soiul de vraci, vindecători-minune, inventatori, oameni de ştiinţă ignoraţi de obtuzele academii osificate în ineptele lor statute – ce mai, acolo pulsa spiritul creator al neamului. N-am să-l uit niciodată pe profesorul de astronomie din anul al patrulea, în timp ce ne citea (cu intonaţie, comentarii şi digresiuni moral-politice), la un seminar, un articol de la aşa-zisa rubrică în care se vorbea despre un tip care-i dădea, superior, bobîrnace nepriceputului de Einstein, demola din vîrful pixului toată teoria relativităţii, cred că era un inginer din Galaţi. Profesorul se dezlănţuise, noi ne prăpădeam de rîs, deşi ne era clar că, pentru ce se auzea în sala aceea, puteau să ne lege pe toţi. Protagoniştii rubricii spuneau, de obicei, enormităţi uşor detectabile de specialişti şi demontabile, cum spuneam, chiar la nivelul unui seminar cu studenţii. Adrian Păunescu şi reporterii lui ar fi putut afla uşor adevărul, dacă asta i-ar fi interesat. Dar nu adevărul conta. Nici măcar senzaţionalul sau creşterea tirajului şi a numărului de cititori (chestiuni nu chiar direct corelate pe-atunci) nu cred că erau principalele scopuri. Mai degrabă, conştient sau nu, acţiunea era menită, alături de inubliabilul festival „Cîntarea României“, de exemplu, să discrediteze ideea de specialist, de profesionist şi să o acrediteze pe aceea că oricine, dacă vrea, poate (yes, you can!) să facă şi artă, şi ştiinţă – ajunge un strop de talent, multă inteligenţă (nativă, vezi bine), şi ceva muncă. Numai de studii nu e nevoie.

Şi azi sînt pline paginile ziarelor de tot soiul de epocale descoperiri româneşti, de inventatori care mai de care mai şturlubatici. Citind ziarele, nu doar pe cele de scandal, te întrebi cum de mai moare cineva de cancer în ţara asta, cum de nu ieşim mintenaş din criză – n-ar trebui decît să vindem o cîtime din marile invenţii ale, desigur, neprofesioniştilor dăruiţi cu har zeiesc, dar şi ale truditorilor din multele institute de cercetare-dezvoltare, oameni care tac şi fac. E o frenezie a invenţiilor, o horă în care s-a prins, sprinţară, şi Andreea Marin-Bănică, îndrăgita vedetă care a creat, surpriză!, un „body pentru copii“. Descoperim întruna, patentăm, brevetăm – dar numai la OSIM. Nimic nu e luat în seamă de ceilalţi, nici un brevet înregistrat în străinătate. Cabală antiromânească, vezi bine. De-aia trebuie să fim uniţi! Ne-am umplut şi de genii locale, cum era prezentat, pe la începutul anului, acel breaz matematician din Alba Iulia – „cel mai bun matematician al lumii e român“, titrau ziarele –, care luase nu ştiu ce premiu de la o universitate japoneză. E drept că ziariştii hiperbolizează tot ce nu înţeleg, dar, în cazul acesta, ar fi fost extrem de simplu să ceară părerea specialiştilor (să afle dacă premiul e important sau nu, ce înseamnă, cam ce şi pe unde a publicat omul). N-au făcut-o. Au făcut, în schimb, dintr-un ţînţar armăsar, pînă într-atît încît geniul, speriat de amploarea pe care o luase încercarea sa nicicum inocentă, dimpotrivă, de a-şi face reclamă (nu cred că ziarele au aflat de la altcineva răsunătorul succes) şi de reacţia comunităţii matematice, a trimis un fel de mesaj de scuze (palide, mult prea palide faţă de enormitatea gestului iniţial). Evident, nu la ziar.



Credeam, în anii dinainte, că Inteligenţa românească în acţiune sau Cîntarea României şi altele asemenea sînt doar excrescenţe maligne ale comunismului. Eram tare prost pe-atunci. Acum văd că nu erau doar atît. Din ce în ce mai mult mă conving că, de fapt, comunismul intuise nevoile foarte profunde ale oamenilor şi răspunsese aşteptărilor, potenţîndu-le chiar. Altfel nu-mi explic de ce acum, fără să ne mai oblige nimeni, continuăm să batem cu voluptate apa-n piuă la şedinţe (de bloc sau de consiliu profesoral, totuna), la fel ca la şedinţele de partid de pe vremuri, să înnegrim hîrtia cu fraze bombastice despre calităţile ascunse, dar nepieritoare, ale românului şi cîte altele, în aproape acelaşi limbaj de lemn care, deloc impus, pare să fie exact ce şi cît îi trebuie unei majorităţi ca să se exprime. Singura diferenţă e că, în minunata lume nouă, orice limită a decenţei a dispărut. Pe vremuri, pînă şi genialitatea era îngrădită de mintea atotcuprinzătoare a perechii conducătoare. În zilele noastre, de glorioasă democraţie populară (n-am greşit, abia asta e populară!), s-a dat liber şi la genialitate. Nu vă înghesuiţi, ajunge pentru toată lumea.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Exerciţii nereuşite de admiraţie
De Cartea şoaptelor, romanul mult lăudat al lui Vosganian, m-am apucat după ce am citit o mulţime de cronici ditirambice. Aşa am fost învăţat, să am încredere în cronici. De două ori am încercat să-l pornesc fără succes – nu reuşeam să trec de pagina douăzeci. Şi-atunci mi-am zis că trebuie să fiu defect, că, dacă toţi oamenii ăştia în care eu am încredere zic că e un roman minunat, aşa o fi, ia să mai încerc. Şi l-am luat cu mine în Germania, unde am stat două săptămîni la munte – soare, verdeaţă, linişte –, am făcut matematică şi seara am citit. Unde mai pui şi că, din pricina prea zburdalnicului vulcan, am mers cu trenul, aşa că am citit şi de la Bucureşti la Nürnberg, culcat şi în picioare, cum s-a nimerit, dar cu nesaţ. Şi tot n-am putut să trec de jumătate. N-am putut pentru că, citind, nu înţelegeam de ce-o fac. Cartea nu mă prindea nicicum, darămite să mă vrăjească (cum mă aşteptam, după citirea cronicilor). Şi mă-ntrebam aşa, ca nepriceputul, ce-mi dă cartea asta. Informaţie despre istoria locală şi mondială a armenilor? O fi, dar prefer nişte cărţi de istorie. Construcţie interesantă, compoziţie inedită? Deloc: mi se pare un fel de Lego – aproape orice fragment poate fi aşezat aproape oriunde. Parfum de epocă, atmosferă, scriitură cu chimen şi scorţişoară? Păi, asupra stilului m-am lămurit din primele pagini pline de epitete în perechi şi amintiri lăcrămoase, la ce să citesc restul? Ei, dacă ăsta a fost summum-ul prozei româneşti din 2009... Amice, eşti idiot!, mi-am zis. Trezeşte-te! Păi, dacă toţi, critici şi public laolaltă, zic că e bun şi-l premiază, aşa rămîne. Aşa o fi. Eu rămîn ce-am fost, idiot, şi tot nu-mi place. A patra oară, de romanul ăsta nu mă mai apuc.
Un spectacol Cehov, eu nu ratez. Oricine l-ar face, merg să văd. Sper. Am fost şi la Livada... lui Claudiu Goga. Aşa că m-am dus şi la Livada de vişini montată recent, la Naţionalul bucureştean, de Felix Alexa. Cu mari speranţe: cu numele de pe afiş, cum să nu mă aştept la ceva bun? Regret, cu toată ideea scenografică frumoasă, a livezii care e şi nu mai e, înfăţişate prin mulţimea de borcane cu compot de vişine, cu toată muzica şi coregrafia à la Pina Bausch, spectacolul mi s-a părut un rateu. N-am înţeles de ce a fost amputat textul: scena cerşetorului – eliminată, Charlotta – redusă la o prestidigitatoare. Era oare nevoie de o actriţă de talia Anei Ciontea pentru cîteva giumbuşlucuri? Lucrul cel mai rău e că actorii sînt lăsaţi să facă fiecare ce ştie de-acasă, în voia lui, aşa că spectacolul apare incoerent, unind stiluri de joc complet diferite, care nu se armonizează defel. Singurul care se salvează şi pentru care merită văzut spectacolul e minunatul Marius Manole, într-un Lopahin proaspăt şi în răspăr cu toate clişeele. Cu siguranţă, e aici şi meritul regizorului Felix Alexa, care a gîndit şi a ales bine. Dar cum a lăsat-o pe Ioana Anton să joace exact ca-n Ofelia? Cum l-a lăsat pe Răzvan Oprea să defileze tot timpul cu rictusul acela pe faţă, ca la serbările şcolare, să priceapă tot omul că el e mitocan şi prost? Păcat, mare păcat că s-a irosit atîta muncă a regizorului şi a actorilor. Amărăciunea mi s-a transformat, însă, în uimire, cînd am citit nişte cronici care vorbesc spectacolul numai de bine şi-l discută în contextul celor făcute de Brook, Strehler, Harag, Pintilie. Implicit şi regizorul e plasat în această ilustră descendenţă, ceea ce, deocamdată, mi se pare o mare exagerare. E drept, sînt, încă, puţine cronici, majoritatea criticilor încă nu s-a pronunţat. Dar tare mi-e teamă că, aşa cum s-a mai întîmplat, cei care au rezerve nu vor scrie, iar cine va încerca să facă, peste o sută de ani, să zicem, istoria teatrului românesc va afla că, în 2010, Naţionalul bucureştean a ieşit cu o Livadă... fabuloasă, în rînd cu cele mai importante montări din lume. Empatie, înţeleg, dar parcă nici chiar aşa. Totuşi, dacă George Banu, Mirella Nedelcu-Patureau şi Cristina Modreanu, oameni despre care n-am nici o îndoială că se pricep la teatru mult mai mult decît mine, spun că-i un spectacol foarte bun (eu asta citesc în textele lor, să mă ierte dac-am înţeles greşit), atunci n-am ce face decît să-mi zic din nou: Amice, eşti idiot! Nu pricepi boacă. Ai văzut alt spectacol. Uită-te mai bine, învaţă, sau taci! Bine, uite, tac.



Dar tot îmi sună în minte cuvintele lui Alexandru Muşina, din excepţionalul interviu pe care i l-a acordat Doinei Ioanid: „Revin la critici: pentru cine scriu? Pentru edituri, pentru prieteni sau pentru cititor? Publicul vrea să fii de partea lui. Prea puţini dintre critici se gîndesc în primul rînd la cititor“. O fi exagerînd şi el, o fi supărat. Dar dacă nu?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Homo ludens matematicarum
Profesorul Solomon Marcus nu oboseşte să reamintească mereu şi mereu despre dimensiunea ludică a matematicii şi să recomande alcătuirea manualelor (şi) în acest spirit. Are, desigur, dreptate. Şi nu e vorba numai despre prezentarea matematicii ca joc, de integrarea jocului într-un proces educativ (deşi nu e deloc uşor de găsit echilibrul corect între informaţia pe care trebuie s-o transmită un manual şi înfăţişarea ei accesibilă, plăcută). Dar cred că acel spirit ludic despre care vorbeşte profesorul Marcus se referă mai ales la altceva, la un dat intrinsec al matematicii, cel puţin al aceleia de bună calitate. E vorba despre plăcerea, despre bucuria pe care o provoacă sesizarea unor conexiuni neaşteptate, a unor tipare generale care se ascund în spatele unor multiple ipostaze particulare, despre zîmbetul care ne luminează faţa cînd înţelegem sau vedem ceva frumos, poate şi de satisfacţia pe care ţi-o dă efortul cheltuit aparent fără nici un scop – la ce foloseşte să afli că înălţimile unui triunghi se intersectează? Aşa ceva e mult mai greu de transmis.
Din păcate, deocamdată, văd că e cultivată mai ales joaca de-a matematica prin competiţii. E şi acesta un aspect al spiritului ludic, dar cam sărac, banal. Şi care nu cred că face prea mult bine matematicii. Au apărut puzderie de concursuri locale, judeţene, ale cîte unei şcoli, multe purtînd – oroare! – numele unor profesori perfect contemporani. Copiii sînt antrenaţi să rezolve anumite tipuri de probleme contra cronometru. Cred că era mult mai bine atunci cînd existau numai olimpiada naţională şi concursul Gazetei Matematice. Mult mai profitabile – pentru copii, desigur, nu pentru organizatorii care cîştigă din fiecare asemenea concurs, la unele plătindu-se chiar taxă de participare – sînt forumurile matematice, unde se propun şi se discută probleme, se comentează sau măcar se semnalează publicaţii de specialitate. Există mai multe, mai ales în engleză, dar ştiu şi unul românesc foarte bun:www.mateforum.ro.

Nu sîntem singurii martori ai unor asemenea evoluţii. Cu probleme similare, generate de proliferarea, în scop evident lucrativ, a concursurilor şcolare se confruntă şi Rusia, de exemplu. Iar alţii au idei mult mai avansate. Recent, cu ocazia sărbătoririlor prilejuite de aniversarea a o sută de ani de la înfiinţarea Societăţii de Ştiinţe Matematice, l-am ascultat pe un domn din Cipru povestindu-ne cum atrag ei copiii către matematică. Ei bine, cuvîntul de ordine era: distracţie (fun). Nu se mai încurcau cu matematica în sine. Conta numai ambalajul, care, se ştie, vinde marfa. Organizau, de pildă, concursuri în hoteluri minunate aflate la malul mării, locuri unde veneau copiii cu părinţi cu tot şi fiecare avea fun în felul lui – care bînd un cocktail în şezlong, care înotînd în piscina hotelului, care frecîndu-şi mîinile că are hotelul plin, care rezolvînd probleme, dar nu prea grele, să nu se sperie cumva şi să nu mai vină la anul. Organizau concursuri de scenete pe teme matematice – desigur, tot în hoteluri la mare, tot cu părinţii şi cu fun-ul de rigoare. Era atîta fun, că te întrebai dacă mai rămîne loc şi pentru matematică. Judecînd după rezultatele ciprioţilor la concursurile internaţionale, nu prea mult. Oricum, prezentarea a fost frumoasă, slide-uri colorate, ce mai – fun.



Mă tem că, aşa cum merg lucrurile în lume şi la noi – ce bine că ne-am sincronizat! –, văzînd cum se tot hăcuie materia de şcoală, cum se simplifică ea exclusiv prin tăiere, cum informaţia oferită se tot subţiază şi demonstraţiile sînt considerate inutile, vom rămîne şi noi numai cu joaca de-a matematica. Atunci să te ţii distracţie!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Pensionarii români şi problema evreiască

Joi, 13 mai 2010, Dan Şelaru, un blogger pe care îl citesc întotdeauna cu plăcere, şi nu doar pentru că este matematician ca şi mine, scria, pe blogul lui, pornind de la proaspăt anunţatele măsuri de austeritate: „Toată lumea priveşte problema global, problema pensionarilor. Parcă e problema evreiască din timpurile lui Corneliu Zelea Codreanu. Parcă sînt toţi la fel, cu aceleaşi probleme, aceleaşi boli şi drame. Da, sînt nişte oameni amărîţi. Dar sînt în situaţia asta, fiecare cu a lui, printr-un lung şir de opţiuni personale. Fiecare dintre ei e un individ. Care a hotărît să facă, sau nu, copii care să-i ajute, care a făcut, sau nu, economii, care a hotărît că îşi vinde, sau nu, apartamentul ca să se mute la ţară şi să crească găini şi să pună cartofi. [...] În definitiv, fiecare e responsabil de viaţa lui. Cu ghinionul şi norocul lui. Nici genele nu sînt egale“.

De cînd am citit, m-am tot gîndit şi răzgîndit pînă m-am convins. Nu mi-a fost uşor, dar am înţeles. Mare dreptate are Dan Şelaru. Pensionarii nu trebuie judecaţi global. Ce rost are să-i ţii în viaţă pe toţi boşorogii care au făcut alegeri greşite? Doar scrie foarte clar, cu majuscule, pe un zid de la metrou, la Universitate: „Pensionarii 7 mil ne sufocă“. E limpede: trebuie răriţi. Să plătească, dacă n-au ştiut să-şi aleagă consoarta, dacă n-au făcut copii, dacă au făcut şi nu i-au crescut bine, dacă n-au ştiut să-i chivernisească pentru ca, la rîndu-le, să-i ajute la bătrîneţe. Dacă acum trag mîţa de coadă şi ne stau pe cap, e pentru că n-au pus deoparte la vreme. Au fost risipitori, s-au distrat la viaţa lor, acum să tragă. Mă rog, pe undeva, o fi greşit fiecare. Ar fi un bun prilej pentru ei să se autoanalizeze, măcar acum să fie lucizi, să-şi treacă viaţa în revistă şi să decidă singuri, responsabil, dacă merită sau nu să trăiască. Pentru că noi n-avem bani pentru toţi neputincioşii, pentru toţi nefericiţii ghinionişti. Vorba nemuritoarelor versuri ale celor de la Cassa Loco: „Cine are noroc are şailalalala,/ cine n-are, n-are“.

Aşa că paralela cu evreii mi se pare perfect justificată şi pe deplin lămuritoare (singurul lucru încă neclar e cine trebuie pus în corespondenţă cu Codreanu: Băsescu sau Boc). Doar nici evreii nu sînt şi n-au fost niciodată la fel. Sînt şi printre noi oameni de toată mîna. Iar marea greşeală a legionarilor lui Codreanu (dar şi a simiştilor, aş îndrăzni să zic şi, să mă ierte firile mai slabe de înger, chiar şi a mareşalului) a fost lipsa de nuanţe. Un pic să fi adăstat şi ei, să nu fi fost aşa năprasnici, să fi privit lucrurile în complexitatea lor şi totul se rezolva fericit. În fond, ce era aşa de greu să-i pună pe căprării şi să-i judece de la caz la caz: ăia hulpavi, vermina, ploşniţele nesătule care sug sîngele creştinesc – afară din ţară, vii sau morţi, puţin contează (deşi, mai bine morţi, să ştim o treabă; era şi mai economic). Cui era mai domol şi nu se lăcomea peste poate să-i fi luat doar casa şi ce-o mai fi avut şi să-l fi lăsat să se descurce, iar dacă crăpa, cu-atît mai bine pentru toată lumea. Sărăcimea puturoasă – scurtată de perciuni şi bătută temeinic – să se frăgezească şi să priceapă singură că e bine să-şi ia tălpăşiţa. Păi, nu era mai bine pentru toţi, nu se rezolvau toate aproape de la sine?



„Statul nu poate, şi nici nu trebuie, să rezolve problemele pensionarilor. Cum nu trebuie să rezolve nici problemele celor care au de crescut copii“. Aşa e, domnule Şelaru. Fiecare cu a mă-sii. Să se ocupe Biserica, să aibă grijă rudele, organizaţiile de caritate, cum bine ziceţi. Nici de evreii interbelici n-a avut grijă statul, ba dimpotrivă. Ştiţi ce-a ieşit. Sigur, poate era altfel dacă se interesau de ei Biserica sau organizaţiile de caritate. N-au făcut-o. Ei, cine ştie?, poate pensionarii au mai mult noroc şi scapă. Ajută-i, Doamne!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Într-o mare de plagiat

De cîteva săptămîni, atenţia forumiştilor de pe site-ul revistei noastre e acaparată de cazul de plagiat al profesoarei Laura Stanciu de la Universitatea din Alba Iulia. Universitate care, în treacăt fie spus, e plină de bani şi relaţii, putînd organiza manifestări ştiinţifice de nivel foarte înalt – în matematică, de exemplu – care cresc, desigur, chiar dacă artificial, vizibilitatea corpului ei profesoral. Oricum, se discută înfocat, nimeni nu pare să aibă dubii în privinţa realităţii faptei, deşi unii relativizează un pic – cîteva pagini într-un tom n-ar fi chiar un capăt de ţară, să vedem ce se poate salva etc. N-am nimic de adăugat, demonstraţia profesorului Ghitta mi se pare suficientă. Discuţia e deja sterilă, ce era de spus s-a spus. Ar fi rîndul Universităţii să acţioneze. Mă îndoiesc că o va face. Timpul le rezolvă pe toate. Răbdare – asta îi trebuie profesoarei Stanciu. Şi, desigur, o fire cît mai puţin simţitoare.


Dar, nu vă supăraţi, de ce ne agităm atîta? Un pic de umor, doamnelor şi domnilor! Doar sîntem de mult obişnuiţi cu plagiatul implicit, care face legea în universităţile şi liceele româneşti. Luaţi la întîmplare orice departament de ştiinţe sau economie şi veţi găsi, cu probabilitate foarte mare, universitari tineri, sub patruzeci de ani, care au deja mai mult de zece cărţi publicate, unele chiar „monografii de cercetare“. Pot fi aceste opuri originale? Nu e evident că sînt simple compilaţii, în cel mai fericit caz cu ceva modificări de stil, cînd nu reproduc direct pasaje întregi din cărţi străine? Miră pe cineva? Pe baza unor asemenea „contribuţii ştiinţifice“ s-au construit şi se construiesc la noi cariere academice. Iar legea care impune scrierea de cărţi pentru promovarea la titlul de conferenţiar şi profesor nu face decît să încurajeze inflaţia de publicaţii. Pe de altă parte, ceea ce face posibile compilaţia şi plagiatul este starea de primitivism în care se află cultura noastră ştiinţifică: nu cred că există vreun domeniu în care majoritatea cărţilor fundamentale să fie traduse şi accesibile oricui, în librării. Pînă la lucrări originale, noi avem nevoie de traduceri! Dacă studenţii ar avea acces la textele-sursă – fie în original, fie în traducere –, ar fi ceva mai greu pentru profesori să compileze la nesfîrşit. Prietenul Alexandru Corlan, optimist incurabil, are propuneri inte-resante în domeniu, merită sprijinit.Dar puzderia de culegeri de probleme de matematică, de fizică, de chimie? Cîte îşi declară sursele? Şi, în general, cîte probleme cu adevărat noi are o asemenea culegere? De cele mai multe ori, nici soluţiile nu sînt originale.



Să zicem că, în ştiinţe, lucrările de licenţă nu trebuie, neapărat, să aibă ceva original – e suficient ca studentul să facă dovada înţelegerii unui subiect, contribuţia sa se poate rezuma (şi ar fi grozav dacă toţi ar face-o!) la o prezentare personală a unor părţi din problemă, la suplinirea detaliilor de demonstraţie acolo unde autorii le-au lăsat incomplete ş.a.m.d. De cele mai multe ori, însă, lucrările de licenţă ale absolvenţilor noştri nu sînt decît traducerile unor articole sau capitole de cărţi recomandate de îndrumători, fără nici un adaos – şi cu flagrante greşeli. Ne-am obişnuit, nimeni nu se mai miră.

Dar lucrările de grad ale profesorilor din preuniversitar? Cum îşi imaginează cineva că pot fi originale? Sînt copiate hălci întregi din bibliografia, culmea!, indicată conştiincios. Contribuţia personală se reduce, de cele mai multe ori, la tehnoredactare (la matematică se fac, uneori, desene, chestie anevoioasă). Iar cînd cineva, vreun coleg mai tînăr şi încă nedus la biserică, observă plagiatul şi decide, nu!, nu respingerea lucrării, ci acordarea notei nouă, întîmplarea e privită ca un cataclism, urlă tîrgul. În paranteză fie spus, toată lumea, inclusiv subsemnatul, pare să fie extrem de jenată cînd ar trebui să dea mai puţin de zece la o inspecţie de grad. Cred că mult peste nouăzeci la sută dintre inspecţii sînt notate cu media zece.

Aşa că profesoara Stanciu poate fi liniştită. N-a ieşit mult din rînd. Şi, oricît s-ar zbate să iasă în faţă, şuvoiul tot o va înghiţi. În materie de compilaţie şi plagiat, e greu să fii original în România.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Studiu de caz

Cazul. Democraţia românească se manifestă frenetic. Nu ne mai oprim din alegeri, fie şi parţiale. Iar candidaţii sînt de toată mîna, de la animatori de emisiuni TV la oameni cu titluri academice. Uşor iritat de candidatura vedetei TV proaspăt unse deputat, m-am bucurat sincer că PSD a aruncat, la un moment dat, în lupta pentru păstorirea unui orăşel – de munte, să zicem –, un profesor universitar. Dar, ia stai, mi-am zis, după ce admiraţia mi s-a mai domolit, ce universitate poate fi în urbea aceea de munte? – capitală de judeţ, desigur, dar orişicît... Caut, caut şi găsesc CV-ul profesorului (mare nenorocire Internetul ăsta!, nu te mai poţi ascunde nicicum). Aflu că universitatea cu pricina se numeşte „Constantin Brîncoveanu“ şi are sedii în Piteşti, Râmnicu Vâlcea şi Brăila (conform www.univcb.ro). Bine, o fi o universitate privată despre care n-am auzit, nimic grav, sînt şi oameni foarte serioşi care lucrează în universităţi private (plecăciune, prietene Alexandru Matei!). Mă uit un pic pe CV şi constat că domnul în chestie, licenţiat şi doctor al ASE, nu e profesor, ci conferenţiar (asta nu e grav, ziarele au întotdeauna tendinţa să exagereze şi, în plus, niciodată nu ştii dacă vocabula profesor se referă la titlu sau la meseria de dascăl). Titlu obţinut în 2004. De aici încep problemele (ale mele, evident, nu ale domniei sale).
Din cîte ştiu, la vremea aceea, pentru a deveni conferenţiar era necesară cel puţin o carte publicată la o editură recunoscută de CNCSIS. Or, toate cele patru cărţi ale respectivului domn (mă refer la cele de pînă în 2004) sînt publicate la Editura Independenţa Economică din Piteşti, care nu e pe lista celor recunoscute de CNCSIS. Passons, să ne uităm la activitatea ştiinţifică, listată cum se cuvine unui cadru universitar: „Articole publicate şi comunicări susţinute“. Cele mai multe titluri reprezintă comunicări la sesiuni sau simpozioane ţinute la universitatea de baştină, la „Lucian Blaga“ din Sibiu, la Oradea, la ASE şi (una) la Institutul Renner din Viena (care este, aflu de pe www.renner-institut.at/fremdspr/frengl.htm, academia politică a Mişcării Social Democrate austriece, deci nu e un for ştiinţific, ci unul de partid). Articolele publicate se împart în două categorii: unul în Analele Universităţii „Constantin Brîncoveanu“, unul în Revista de Statistică (despre care nu ştiu dacă e aceeaşi cu Revista română de statistică, recunoscută CNCSIS) şi cele trei din ziarul Curierul de Vîlcea. Pentru nici unul dintre articole nu sînt indicate volumul şi paginile. În afară de această listă de publicaţii, mai există o listă de contracte, obţinute ca director sau colaborator, cu diverse întreprinderi sau instituţii locale, şi chiar cu CNCSIS („Analiza creşterii competitivităţii întreprinderilor mici şi mijlocii în contextul integrării în Uniunea Europeană. Studiu de caz: Întreprinderile de industrie alimentară din judeţul Vîlcea“, 2006). Şi asta e tot.



Studiul. Publicaţiile de mai sus nu sînt toate ştiinţifice. Cele care au această ambiţie au fost publicate/comunicate în reviste/conferinţe locale, care pot justifica, cel mult, un asistent, nicicum titlurile academice superioare. Este de neînţeles cum s-a putut acorda un titlu de doctor pentru asemenea activitate ştiinţifică. Este de neînţeles cum a putut valida CNATDCU un titlu de conferenţiar pe baza acelei liste de publicaţii (sau nu l-a validat?). Ce or fi trecut în dreptul rubricilor „vizibilitate internaţională“ şi „prestigiu profesional“?
Concluzii şi recomandări. Peste acest CV am dat întîmplător. Dacă am adăstat comentîndu-l, nu e pentru că am ceva cu posesorul lui, pe care nu-l cunosc şi care poate să fie un om foarte de treabă, un foarte bun prefect, primar sau parlamentar.
Dar cred că situaţia domniei sale este una exponenţială. Există, vai!, o categorie largă de concetăţeni cu titluri fără acoperire, oameni care confundă universitatea cu o prăvălie, oameni care, deşi au doctorate şi titluri academice, nu ştiu care e diferenţa dintre un articol de ziar şi un articol ştiinţific (vedeţi că îi acord domnului respectiv prezumţia de ingenuitate, ca şi domnului Boc, de altfel, care îşi punea în CV-ul academic articole din 22; aici se vede diferenţa: domnul Boc nu scrie doar la publicaţii locale, are acces şi la presa centrală), dintre cercetare ştiinţifică şi eseu, dintre rezultat original şi sinteză, uneori nici dintre lucrare originală şi plagiat. Nu sînt de găsit numai în universităţi private, sînt foarte mulţi şi în universităţile de stat. Predau, sînt membri în conducerile universităţilor, iau decizii. Primesc şi contracte de cercetare, chiar din partea statului. Apoi, acelaşi stat care le-a dat diplome, le-a dat post(uri) şi granturi, acuză cercetătorii că-i risipesc averea. Victimele stropşirii acestui stat ipocrit sînt, desigur, cercetătorii care-şi fac onest meseria. Din cercul acesta vicios nu se poate ieşi fără: 1. stabilirea unor criterii scientometrice minimale riguroase şi de neînlocuit cu altceva (număr de articole în reviste recunoscute internaţional, cu factor de impact strict pozitiv, sau un echivalent al lor în domeniile umaniste, vezi propunerile Ad Astra, de exemplu, lahttp://ad-astra.ro/posts/ view_post. php? post_id=1416&lang=en), abia după verificarea cărora, chestiune birocratică, ar trebui să intre în funcţiune comisiile de experţi care să citească şi să aprecieze calitatea titlurilor prezentate şi 2. responsabilizarea celor ţinuţi să valideze dosarele de concurs. Nu cred că se va face. Vă las să ghiciţi de ce.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Şcoala. Ce rămîne

Vînzoleala asta din jurul Legii învăţămîntului, avalanşa de „idei înnoitoare“, comparaţiile pe care le fac unii şi alţii, cu ce era „pe vremea mea“, invită, printre altele, la rememorări. Că unii au o memorie îngrozitor de selectivă, că alţii edulcorează totul pînă la îngreţoşare nu m-ar deranja, dacă imaginea asta mult falsificată despre şcoala dinainte nu i-ar conduce la concluzii pripite care se traduc, apoi, în articole de lege.

Iată, nu de mult, era mare fierbere cu orele de sport. Se fac prea puţine, s-au tot redus, e o dramă, se-ngraşă poporul român, după ce că se dă în vînt după McDonald’s, nici nu se educă fizic. Şi, evident, înainte era altă socoteală, sportul avea locul lui în programă, mîncam şi trăiam sănătos.Fac parte dintr-o generaţie care avea două sau trei ore de sport pe săptămînă. În generală, de multe ori îl făceam în clasă, sala de sport era ocupată, şi făceam un fel de sportul minţii, adică jucam jocuri de atenţie gen aş mînca o portocală; de ce una şi nu trei? sau de cultură generală şi perspicacitate: Fazan (pe animale, pe ţări sau, cel mai dur, pe terminaţii).



În liceu, chiuleam cît puteam şi nimeni nu se supăra, cînd mă duceam, mă chinuiam să sar capra (nu-mi ieşea) şi să fac rostogolirea înapoi (catastrofă), cînd aveam noroc jucam volei sau fotbal (prost). N-aş zice că am rămas cu vreo obişnuinţă de viaţă sănătoasă de la orele de sport. Bruma de ping-pong pe care o joc am învăţat-o singur, pe mesele de beton din curtea şcolii, de tenis m-am apucat pe terenuri de asfalt cu o sfoară-ntre doi pari drept fileu, pentru că-i vedeam la televizor pe Ţiriac şi pe Năstase. Am făcut-o pentru că mi-a plăcut, nu pentru că m-a îndemnat vreun profesor. Iar acum, mai spre bătrîneţe, m-am apucat să mă mişc pentru că urcatul scărilor devenise o probă de virtuozitate cu final incert, iar medicul cardiolog avea ceva de comentat, nu pentru că orele de educaţie fizică mi-au lăsat ceva înclinaţii spre viaţa sportivă. Eu nu zic că nu sînt utile şi, pentru foarte mulţi, plăcute, orele de sport, dar parcă prea li se exagerează importanţa. Cam la fel a fost cu orele – multe, prea multe – de atelier. La ce Dumnezeu mi-a folosit traforajul? Dar împletitul de suporţi de chei din sîrme colorate? Nu se putea găsi ceva mai inteligent ca să ne educe răbdarea şi îndemînarea? Dar sutele de cutii paralelipipedice pe care le asamblam la lăcătuşerie? Şi-acum îmi pare rău de zecile de tarozi pe care i-am rupt degeaba. În viaţa mea n-am avut nevoie să traforez artistic, nici să măsor ceva cu şublerul. Am avut, în schimb, nevoie să repar cîte ceva prin casă, să bat dibluri în perete pe vremea cînd nu toată lumea avea trusă „Faur“ sau pistol de împuşcat. Nimeni nu m-a învăţat să bricolez. La Liceul „Nicolae Bălcescu“, azi Sf. Sava, de unde peste nouăzeci la sută dintre absolvenţi intrau la facultate din primul foc, ne pregăteau parcă să devenim muncitori calificaţi.

Cu frecvenţă destul de mare se deplînge sărăcirea bagajului cultural al absolvenţilor de şcoală. Lasă că cei care strigă mai tare n-au mai citit o carte după ce şi-au dat bacul, copilul trebuie să citească, dacă nu în şcoală, atunci cînd? Unii pledează pentru reducerea numărului de ore de ştiinţe şi introducerea mai multor ore de desen, de muzică. Sincer să fiu, n-am rămas cu nimic de la aceste ore. Nu educaţie artistică am primit la desen, toată generala şi în primii doi ani de liceu. Dimpotrivă, nimeni nu mi-a explicat de ce un Van Gogh stă la muzeu, iar ţiganca cu sînii dezgoliţi, în dormitor. La desen, desenam sau pictam cu acuarele sau tempera, atît. Era, pentru mine, care n-aveam deloc uşurinţa desenului, pînă şi amărîtele de frize le murdăream, un chin pentru alinarea căruia se mobilizau mamă şi bunică, tata stătea deoparte, să poată duce copilul mapa cu desene la timpul legiuit. La muzică era mai bine. Nici de cîntat nu puteam cînta, şi azi e un mister, pentru mine cum pot unii să cînte o melodie, cînd ceilalţi, de-alături, o ţin pe-a lor, aşa că într-a IX-a s-a constatat că cineva mormăie la başi şi m-au dat afară de la cor, dar măcar mai făceam şi un pic de teorie, de istorie, mai aducea profesoara un pick-up, ascultam ce mulţi copii nu ascultau acasă – Cezara, de pildă, din generală, plîngea la Balada lui Porumbescu. Oricum, dacă am ajuns să mă uit pe albume şi să merg prin muzee, nu datorită orelor de desen am făcut-o; dacă am ajuns să-mi placă muzica, meritul nu e al orelor de muzică din şcoală.



În schimb, de la pe nedrept hulitele acum ore de ştiinţe şi de română, ca şi de la orele de limbi străine, sigur se rămînea şi încă se rămîne cu ceva. Poate nu cu „competenţe“ – noţiune insuficient lămurită, lipsită de o definiţie satisfăcătoare. Sigur că ar fi bine ca un absolvent de liceu să poată aplica acele cunoştinţe de matematică şi fizică pe care le are. Dar, chiar dacă încă nu poate, are ceva: cunoştinţe şi deprinderi de gîndire şi calcul. Şi pe acest ceva se poate clădi. Blindat cu cunoştinţe poate dobîndi competenţe. Invers... Aşa că eu aş lăsa-o mai moale cu reducerea numărului de ore de ştiinţe.

Liviu ORNEA - BIFURCATII. Bancul cu bordelul, finanţarea şi evaluarea cercetării, plus cîteva întrebări

Se zice că, în plin comunism, la Bucureşti se deschide un bordel luxos, cu zece etaje. Un tip neliniştit se înfăţişează. La intrare, o recepţie computerizată. „Am venit, ştiţi, eu, o femeie...“ „Sigur, ce talie să aibă?“ „Şaizeci“. Recepţionerul butonează ceva: „La etajul şapte, vă rog“. Acolo, altă recepţie computerizată. „Ştim, ni s-a comunicat, doriţi talia şaizeci, ochii?“ „Lăsaţi, că...“ „Vă rog, ne facem meseria!“ „Bine, domne, albaştri“. Butoane, „Sigur, la etajul trei, vă rog.“ Lift, recepţie, alege înălţimea, lift, recepţie, bustul etc. După o oră de dat cu liftul, extenuat şi enervat, omul cere să vină directorul. Care-i spune: „Tovarăşe, nu vă enervaţi. Noi femei n-avem. Dar organizarea v-a plăcut?“
Cam aşa şi la CNCSIS, organismul care ar trebui să finanţeze cercetarea fundamentală. Facem criterii din ce în ce mai dure, lansăm competiţii de granturi, lumea se înscrie, evaluăm la sînge, apoi monitorizăm, evaluăm la fazele contractuale, ierarhizăm – dar bani n-avem. Pînă la urmă, e deja al doilea an în care ne e ruşine de colegii noştri pe care, în loc să-i ajutăm să facă cercetare, îi ducem cu vorba. Li (ni) se promite că banii vor veni mai tîrziu, anul viitor – aiurea: banii pe care nu i-am văzut în 2009 duşi sînt. La fel va fi acum, în 2010. Primim cîte un mizilic, să nu moară de tot proiectele. Cînd am intrat în comisia aceea, am crezut că voi ajuta la o mai bună împărţire a banilor. Sigur, am făcut şi asta. Dar am ajuns, şi nu numai eu, acum, cînd nu prea mai e ce împărţi, să facem mai degrabă poliţie cu colegii, să le numărăm punctişoare, să adunăm factori de impact. Ni se cere, de fapt, să justificăm noi, prin evaluare, nefinanţarea unor proiecte din lipsă de fonduri. Ceva nu-i în regulă.

De fapt, bani s-ar mai găsi. Dar cercetarea e încă dominată de pseudocercetători, de impostori cu titlu academic. Aşa se face că grosul banilor merg nu spre domeniile în care se publică la nivel internaţional (chimie, fizică, matematică, biologie, informatică), ci spre cele unde se produce zero barat, nici articole serioase, nici brevete: inginerii de tot felul, agronomie... Nici medicina sau economia nu stau bine. Şi totuşi, de ani şi ani de zile, oameni despre care nu e clar cum au luat concursurile de conferenţiar şi profesor conduc doctorate, se reproduc cu viteză alarmantă şi înghit cu nesimţire bani. Lanţul complicităţilor e deja năvod, se întinde de la facultăţi, institute de cercetare, pînă la ARACIS şi pînă la comisiile CNATDCU care validează zerourile. Se evaluează între ei şi totul merge înainte ca pe roate. Nu e un secret pentru nimeni. Lucrurile astea se spun în gura mare. Se ştiu şi la nivelul ministerului. Cînd, de curînd, personaje sus-puse au declarat că şaptezeci la sută din banii pentru cercetare sînt aruncaţi într-o gaură neagră, ştiau ce spun. Doar că au omis să precizeze şi care sînt domeniile neproductive şi au lăsat să se înţeleagă, complet necinstit, că în toate domeniile e la fel. De ce oare?

Acum se pregăteşte prima evaluare a universităţilor din punctul de vedere al capacităţii de cercetare. Părea un proiect bine pornit. Dar cînd s-au dat publicităţii panelurile de experţi români (vor fi şi străini), ne-am luat cu mîinile de cap. Comisii întregi, mai ales la ingineri, dar nu numai, în care pretinşi „experţi“ n-au publicat nimic notabil. Dacă, la informatică, includerea unui probabilist în panel poate fi considerată o eroare (repe- şi reparabilă), numirea unor responsabili sau membri în panel cu zero articole ISI şi, oricum, cu CV-uri străvezii nu mai e o eroare, e un act deliberat – de incompetenţă sau de rea-voinţă, totuna. Oare vor putea fi înlocuiţi toţi cei nechemaţi? Nu cred. Începe să-mi fie teamă că şi acest exerciţiu, al evaluării universităţilor, va deveni trivial. Şi, de data aceasta, cu girul multora dintre noi care, de bună-credinţă, vom fi girat o şuşă academică. Sper să mă înşel, voi fi primul care va face, cu bucurie, mea culpa.



„Iar ne plîngem“, îmi spune un coleg, „dacă nici acum, cînd ministrul e de-ai noştri, nu reuşim, chiar nu mai avem nici o scuză, sîntem nişte neputincioşi“. Oricum, ne-am implicat, nimeni n-o poate nega. „Nu poţi sta la nesfîrşit pe bară, nu se poate să critici întruna, trebuie să-ţi asumi responsabilitatea, să construieşti. Şi de unde s-o faci, dacă nu dinăuntru? Altfel, cum să schimbi ceva, cît de puţin? Şi cum să dai bir cu fugiţii la prima defecţiune? Rămîi acolo, luptă, strînge din dinţi. Ei atîta aşteaptă, să ieşi tu ca să-ţi ia locul un tip manevrabil.“ Trebuie să intri în sistem ca să-ţi poţi ajuta eficient comunitatea. On connaît la chanson. Gîlceava fiecăruia cu sine şi cu ceilalţi. Probabil că prin asta a trecut şi Daniel Funeriu cînd a făcut pasul, probabil că asta îşi spune în fiecare zi. Şi totuşi. Te laşi folosit o vreme, încerci, ţi-e clar că faci compromis după compromis, dar încă speri. Unde se termină buna-credinţă şi unde începe colaboraţionismul? Cît de mare poate fi compromisul? Cînd trebuie spus stop? Dac-am şti, dac-am şti.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Legea învăţămîntului. Masteratul didactic


Actualul proiect de lege a învăţămîntului (două legi, de fapt, pentru că, acum, Statutul personalului didactic, titlul IV din proiect, este o lege separată) stîrneşte meritate discuţii. Păcat doar că predomină comentariile după ureche, interpretările tendenţioase deloc nevinovate (nu e greu de priceput de ce sînt privite ca discriminatorii noile modalităţi de desemnare a organismelor de conducere, de ce sar ca arşi sindicaliştii), politizarea excesivă sau opiniile unor ziarişti care nu prea ştiu ce şi despre ce scriu. În vacarmul ăsta, din care se disting mai ales glasurile unor veleitari, pretinşi oameni de ştiinţă, ca Marga sau Miclea, criticaţi mereu de un Vlaston a cărui calificare e greu de aflat, vocile calme, echilibrate, ale celor într-adevăr pricepuţi, singurele care ar merita ascultate, răzbat foarte greu.Nu vreau să discut probleme punctuale, o face destulă lume şi am convingerea că multe chestiuni nevralgice îşi vor găsi rezolvarea: ştiu oameni inteligenţi şi interesaţi doar de binele şcolii, ce lucrează pe tăcute la îmbunătăţirea proiectului, care, cel puţin sub raport juridic, scîrţîie rău. Dar aş vrea să mă refer, oarecum în prelungirea „Bifurcaţiei“ din numărul 519 al revistei, „Despre calitate...“, la o problemă de principiu.



Articolul 207, cu precizarea din articolul 209 (1), introduce masteratul didactic cu durata de doi ani drept condiţie necesară şi de neechivalat cu altceva pentru intrarea în învăţămîntul preuniversitar. Aceasta este o noutate care merită atenţie. Mie mi se pare o greşeală uriaşă, una de natură să îngroape şi cercetarea academică a facultăţilor de ştiinţe, şi învăţămîntul preuniversitar, deopotrivă. Iată de ce.

În primul rînd, se introduce, prin lege, obligativitatea a ceva nedefinit în termenii acestei legi, nici a uneia precedente. E foarte riscant să operăm cu asemenea noţiuni vagi, pe care fiecare crede că le înţelege. Pentru ca lucrurile să fie limpezi, ar trebui precizată în lege măcar proporţia dintre disciplinele psiho-pedagogice şi cele de specialitate din programul acestui master. În al doilea rînd şi mult mai important, în momentul de faţă, pentru a deveni profesor în preuniversitar, un absolvent trebuie să fi urmat modulul psiho-pedagogic în timpul licenţei (gratuit) şi în timpul masteratului (cu plată, nu ştiu de ce), indiferent de tipul masteratului. În treacăt fie spus, acest modul e necesar şi pentru a deveni cadru universitar. Las la o parte aprehensiunea mea pentru multele ore de pedagogie din acest modul, mi-am expus deja perplexităţile, şi încerc să prezint situaţia de fapt.



În momentul acesta, facultăţile de ştiinţe din Universitate oferă mai multe masterate decît pot acoperi cu studenţi, din pricina obligaţiei de a avea rentabilitate economică, adică un număr de circa douăzeci de studenţi, în medie, pe masterat. E vorba despre masterate cu diverse specializări. Absolvenţii lor caută, în general, să găsească posturi cît mai bine plătite, în privat sau la stat – deci nu în învăţămînt. Totuşi, unii merg direct în învăţămînt, iar alţii, după încercări nereuşite, „eşuează“ şi ei în şcoli. Cu noul sistem, un absolvent al, să zicem, masteratului nostru de Matematici financiare, care nu a găsit post convenabil într-o bancă, se poate reorienta spre învăţămînt numai dacă va plăti încă doi ani de masterat didactic. Nu cred că va fi dispus să o facă. De ce n-am vrea ca un absolvent de master în biochimie şi biologie moleculară să predea într-un liceu? Aşadar, noua prevedere îngustează mult bazinul de recrutare a profesorilor din preuniversitar. În plus, nu se precizează nicăieri că acest masterat didactic ar înlocui modulul psiho-pedagogic din timpul licenţei şi tare mă tem că legiuitorul nici nu se gîndeşte la aşa ceva. Eu zic că, una peste alta, chiar dacă masteratul didactic va avea, cum cred, şi materii de specialitatea viitorului profesor, ar fi cam multă psiho-pedagogie-didactică în pregătirea unui profesor.



Pe de altă parte, un masterat didactic e, cu siguranţă, mai uşor de absolvit decît unul specializat (unul de analiză sau geometrie, de exemplu, la Matematică). O mare parte dintre absolvenţii de licenţă vor fi atraşi de acest masterat – dar nu vor profesa în învăţămînt, ce-i atrage e obţinerea mai uşor a unei diplome de masterat, oricare ar fi ea. Urmarea este că nu vom mai putea asigura masteratele specializate, care vor muri. Şi nu vom putea să-i mai şcolim pe acei cîţiva absolvenţi care vor să facă o carieră în cercetare sau în învăţămîntul superior, pentru că ei sînt prea puţini ca să susţină un asemenea master. Pe de altă parte, masteratul de cercetare e, prin actualul proiect, necesar înscrierii la doctorat şi intrării în învăţămîntul universitar. Ce vor face acei puţini? Vor pleca, fireşte. Şi nici vorbă să se mai întoarcă. Aştept să-mi spună colegii specialişti în educaţie cine va preda în facultăţile româneşti de ştiinţe peste zece-cincisprezece ani.

Unele facultăţi au deja masterate didactice, nu e nici un rău ca ele să existe. Însă, acolo unde funcţionează, alt fel de masterat nu prea mai e. Sigur că, odată cu clasificarea universităţilor, dacă se va face, în unităţi preponderent de cercetare, didactice sau mixte, masteratele didactice şi-ar găsi perfect locul la facultăţile unde nu cercetarea e prima preocupare.

Dar încercarea de a le impune prin lege vădeşte doar orbirea unor specialişti în pedagogie, care nu vor să accepte că disciplina lor nu e, totuşi, indispensabilă profesorilor.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Despre calitate în învăţămînt

Am aflat de curînd că, pe lîngă odiosul termen e-learning, cu care m-am obişnuit de-acum, există unul încă mai barbar: blended learning. Pentru unul ca mine, care, în tinereţe, a fost un fumător împătimit şi care apreciază cum se cuvine whisky-ul, blended are o sonoritate care numai lîngă „a învăţa“ nu-l plasează. Dar, mă rog, se pare că pedagogia românească nu simte nevoia să traducă termenii englezeşti –satisfăcută, poate, de multitudinea de termeni cu care a îmbogăţit deja limba română. Termeni care, după umila mea părere, nu fac decît să complice, cu un verbiaj întristător, cîteva lucruri simple, elementare, foarte uşor de înţeles şi care nu necesită teoretizare. Cu riscul de a-i supăra definitiv pe colegii specialişti în ştiinţele educaţiei, mărturisesc că nu am găsit, în textele pe care le-am citit, nimic interesant care să nu fie de bun-simţ sau care să aparţină psihologiei. Nu reuşesc nicicum să mă conving că pedagogia este o ştiinţă, oricîţi termeni pompoşi şi-ar inventa. Aşa că mă uit siderat la influenţa tot mai mare pe care o au aceşti specialişti (în ce anume?) în redesenarea filozofiei educaţionale. Şi nu pricep, în ruptul capului, de ce sînt obligaţi studenţii ca, în loc să facă mai multe ore de didactica specialităţii, absolut necesare, să urmeze atîtea ore de pedagogie în modulul psiho-pedagogic, acum şi la masterat. Marii noştri profesori, cei cu care ne mîndrim încă, pe care generaţia mea i-a mai prins, nu au studiat atîta pedagogie şi ţineau ore foarte bune. Oricum, din lecţiile acestea, studenţii nu rămîn cu nimic – ca dovadă, toate examenele de pedagogie, inclusiv cele de la definitivat şi grad, se iau pe copiat, cu binecuvîntarea profesorilor care au predat respectivele lecţii (uneori, se vorbeşte şi despre bani, dar nu s-a dovedit niciodată nimic). Chiar nu se poate găsi ceva interesant şi util de spus în orele astea, ceva ce s-ar putea reţine logic, firesc şi cu plăcere?
Oricum, sper să nu li se bage în cap studenţilor necesitatea metodelor „ştiinţifice“ moderne de e-learning şi blended learning (pentru cei mai puţin familiarizaţi cu ştiinţa contemporană, primul termen se referă la învăţarea asistată de calculator, al doilea, la combinarea metodelor tradiţionale cu cele care utilizează tehnologia). E drept că organul creează funcţia, dar, uneori, creează şi disfuncţia. Deja s-a ajuns la situaţii absurde în care unii profesori îşi ţin cursul citindu-şi, pur şi simplu, cartea proiectată pe ecran. În semiîntunericul din sală, studenţii, atîţia cîţi catadicsesc să vină la facultate la un astfel de curs, dormitează cuminţi, cînd nu stau pe mess sau nu joacă ceva pe calculator. La matematică, mai ales, unde studentul, dacă vine la curs, ar trebui să vadă cum se face o demonstraţie, să asculte comentarii care nu-şi pot găsi locul în textul scris, aşa ceva e o monstruozitate. În loc de o lecţie vie, oferim un cadavru îmbălsămat. În loc să umanizăm ştiinţa, o omorîm definitiv. În viitor, am putea ajunge să transformăm toate facultăţile în instituţii de oferit cursuri la distanţă: cărţile se pot pune pe web, temele se pot trimite prin mail, profesorii pot da consultaţii prin Skype (există şi o facilitate de teleconferinţă, nu trebuie pierdut timp cu fiecare în parte), examenele – tot on-line, evident. Sigur, glumesc.

Dar ştiu că unii, chiar fără să-şi dea seama, spre asta tind. Sînt uimit şi de lejeritatea cu care se aruncă banii pe proiecte aşa-zis de cercetare privind îmbunătăţirea calităţii în învăţămîntul universitar. Există chiar specialişti atestaţi în calitate (pe unul, profesorul Drăgulănescu, l-am auzit vorbind odată: o jale). Se concep chestionare, unii pierd vremea să le completeze (din complezenţă, fireşte, dar pe baza lor se vor face nişte statistici, se vor trage concluzii şi, drept urmare, se vor cheltui, probabil, alţi bani), se organizează workshopuri şi traininguri – pentru ce? Cînd cineva are de făcut exemplificări la calculator, le face pentru că are nevoie, nu pentru că aplică vreo teorie. Dacă are posibilitatea, pune pe web cursul sau organizează un e-group (al grupei, al seriei, al cursului), pentru că e deja comod de lucrat aşa, nu pentru că a citit asta prin cărţi de pedagogie. Dacă simte nevoia, poate folosi un soft educaţional, şi-l caută (pe web, la firmele specializate), îl găseşte şi gata, nu trebuie antrenat pentru aşa ceva. Foarte mulţi colegi fac de mult proza asta, adică blended learning, fără s-o ştie, şi totul e în regulă.



Calitate în învăţămînt? Infrastructură bună, desigur. Dar, mai ales, profesori buni. Adică multă, multă ştiinţă de carte, dragoste şi respect faţă de meseria de dascăl, pasiune (har, dacă se poate), dragoste de copii, disponibilitate, un pic de umor, multă onestitate faţă de tine şi faţă de copii, corectitudine în evaluare, intransigenţă faţă de fraudă. N-ar strica nici un dram de recunoaştere din partea statului. Eu cred că ajunge. Şi sînt lucruri care nu se învaţă nici din cărţi, nici la training şi pentru care nu e nevoie de calculator.