Ornea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ZIGU  ORNEA-
Mi-am trait toata viata citind pentru ca, probabil, nu am putut altfel. Acesta mi-a fost rostul si menirea.
=====
Liviu

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Să vezi și să nu crezi

Trebuie să recunosc: citesc toate comentariile de pe forumul revistei noastre. Îmi place să cred că am, în felul acesta, un eșantion reprezentativ al opiniilor intelectualilor de la noi, de toate orientările moderate – extremiști n-am prea întîlnit și nici nu le duc dorul (știu, oricum, pe ce pagini să-i caut la nevoie).





Dau periodic peste comentatori care nu cred că Eliade a fost legionar. Uite-așa, ei nu cred. Ca și cum asta ar fi o chestiune de credin­ță. De obicei, incredulul cere bibliografie, dar nu se lasă convins, el interpretează, contextualizează, nuanțează. Există bibliografie destulă, pe hîrtie sau on-line, există și splendida pagină a Mișcării legionare (http://miscarea.net/ cu subpagina Noica-Cioran-Eliade, bine garnisită cu texte alese).






Și despre Holocaust există bibliografie, inclusiv despre contribuția românească, în multe limbi, chiar și în limba română. Ceea ce nu-i împiedică pe unii să creadă că totul e o minciună sau, cel mult, o exagerare menită să umilească poporul român și să-i bareze drumul european. La urma urmei, fiecare e liber să creadă ce vrea. E liber s-o și spună, doar nu e interzis să-ți afirmi credința și opiniile derivate din ea. Trist e să vezi cît de mulți împărtășesc credința asta. Nu faptul că un Vladimir Iliescu a spus ce crede în aula Academiei Române e șocant și dezamăgitor, ci aplauzele publicului – academicieni și alți intelectuali de vază ai țării. Care s-au comportat precum bărbații care rîd din toată inima la un banc porcos spus la o serată elegantă, apoi își iau seama și apostrofează: „Cum îți permiți, domnule? Sînt femei de față!“. Aleșii noștri și-au luat seama foarte tîrziu.





Lumea e plictisită și enervată de veșnicele comemorări (anuale) ale Holocaustului, de organizațiile evreiești mondiale care nu uită să aducă aminte că au fost și români care au ucis evrei. Dar cînd a fost altfel? Iată ce spunea, în 1879, Titu Maiorescu (apud excelenta monografie despre Sebastian a lui Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, p. 137): „Voi să sfătuiesc pe evrei să nu întindă coarda prea tare în momentul de față (aplauze). Alta este a ne lăsa pe noi, în pașnică umanitate, să regulăm chestia între evrei și între noi, și alta este a revolta sentimentul național în noi prin presiuni, ce se fac din afară contra noastră (aplauze)“. Au trecut 134 de ani de la acel discurs parlamentar al lui Maiorescu.






Există bibliografie, inclusiv în limba română, și despre crimele lui Stalin. Printre cele mai recente apariții, Tărîmul morții. Europa între Hitler și Stalin, a lui Timothy Snyder, la Humanitas. Cine vrea, poate afla (și) din ea cum și cîți polonezi a ucis Stalin doar pentru că erau polonezi – la fel cum, mai tîrziu, Hitler a ucis evrei și rromi și slavi pentru că erau evrei sau rromi sau slavi.




Stalin nu a ucis numai polonezi, a ucis enorm de mulți oameni, cetățeni ai țării sale. Ucrainieni, mai întîi, pe care i-a înfometat și asasinat astfel metodic. Oameni de toate etniile cu care a populat Gulagul. Acest lucru a fost spus, a fost strigat, a fost scris. S-a făcut auzit cu greu și n-a fost crezut. L-au spus Kravchenko, Margarete Buber-Neumann, l-au spus Șalamov, Soljenițîn și atîția alții. Dar unii tot nu cred.






Și conducătorii comuniști din România au ucis oameni. Mulți. Acest lucru a fost spus și documentat. Dar mulți încă nu-l cred. Sau, cînd îl cred, îi găsesc circumstanțe atenuante. Au fost ani de teroare în timpul comunismului românesc. Lumea a suferit de foame, de frig. Nu toată lumea. Mulți dintre tinerii de azi și chiar unii dintre bătrîni nu cred. Există dovezi, există mărturii scrise – ei nu cred. Sau cred și găsesc circumstanțe atenuante: s-a reacționat, firesc (!), la asuprirea dinainte, a fost apărare legitimă, americanii sînt și ei niște criminali etc. Inconștienți, unii dintre ei regretă vremurile comuniste.




Eu nu știu dacă se poate pune semnul egal între comunism și nazism. Mai degrabă, aș zice că nu. Efectele, devastatoare, sînt echivalente, desigur. Ambele regimuri au făcut crime în masă. Oribile. Diferența pe care o văd este că, spre deosebire de comunism, nazismul avea crima înscrisă în ideologie, era printre principiile fondatoare. Rasismul, anihilarea raselor inferioare erau limpede statuate și asumate ca atare. Comunismul, în schimb, pleacă de la principii foarte generoase. Ceea ce îl face, în continuare, atrăgător pentru unii și dă multor oameni de stînga posibilitatea să susțină că punerea în operă a trădat principiile și că regimurile criminale cunoscute drept comuniste nu sînt defel comuniste, ci doar niște mutanți maligni. Stalin, Mao, Pol Pot, Dej, Ceaușescu, Honecker n-au fost comuniști. Cu acest sofism, discuția e închisă. Nu e.






În ce mă privește, aștept cu mare interes să văd undeva, oriunde, un regim comunist care să nu fie criminal, care să reușească să pună pe picioare o societate egalitară (sau măcar larg echitabilă) fără să ucidă, fără să terorizeze. Ar fi singura demonstrație a faptului că generoasele principii comuniste nu duc direct și automat la crimă. Pînă atunci, avem doar mutanții maligni. Pentru siguranță, în România, m-aș mulțumi cu o social-democrație călduță.




Și pentru că tot vorbim despre credințe, ale comentatorilor de pe forum și nu numai ale lor, nu cred că atmosfera de acum, din România, e similară celei interbelice. Nu cred că există vreun pericol real de resuscitare a vreuneia dintre extreme. Există, da, legionari, există și comuniști. Sînt puțini, chiar dacă vocali, și ridicoli. Au, desigur, simpatizanți, dar nu destui ca să genereze fenomene de masă. E și multă ură acumulată împotriva rromilor, în toate mediile. Dar tot nu-i de-ajuns. Cred că nici situația economică și politică europeană, nici cea internă nu seamănă deloc cu cele din anii ‘20 și greu pot da naștere unor efecte similare celor de atunci. Sigur, sistemele sociale nu sînt deterministe, sînt foarte complexe și pot ajunge la comportări haotice. Totuși, cred că, dacă va fi să fie ceva rău, va fi un altfel de rău – nu se poate ca istoria, așa parșivă cum o știm, să aibă atît de puțină imaginație.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Învățămîntul. Culegere de probleme

Pe 1 martie, la Universitatea din Bucu­rești a avut loc o întîlnire a reprezentanților chimiei, fizicii și matematicii din universitățile mari din țară (consorțiul Universitaria). Scopul declarat: să formulăm o reacție comună la ceea ce tuturor ni se pare că e starea proastă a științelor pe care le reprezentăm – în preuniversitar și universitar deopotrivă.
Am constatat repede că problemele nu țin atît de specificul științelor exacte, cît de principiile după care e organizat învățămîntul.
De exemplu, cu toții am fost de acord că trebuie refăcute planurile de învățămînt și programele, că trebuie scrise manuale noi. Impresia mea e că eram în amfiteatrul acela destui care aveam chiar idei suficient de clare despre ce și cum trebuie făcut. Doar că Mi­nisterul și Institutul pentru Ştiințele Educației, care se ocupă de aceste lucruri, nu pe noi ne întreabă, ci pe niște „specialiști“ nu se știe cum selectați pentru un mare proiect pe fonduri structurale, cu întîlniri în diverse „locații“ și termene mai mult sau mai puțin precise – bref, nu iese nimic (în acel amfiteatru erau decani, prodecani, directori de departamente și școli doctorale de la cele mai puternice facultăți de științe din țară; nici unul nu fusese consultat). Noi am explicat că totul se poate face cu bani foarte puțini, fără fonduri structurale, dar de sus în jos. E suficient ca ministrul să numească unu-doi oameni recunoscuți de comunitatea disciplinei respective (nu neaparat academicieni, e vorba de recunoașterea informală – sînt ușor de identificat) și să le dea mînă liberă să-și aleagă colaboratorii. Au participat la discuții și directori generali de specialitate din Minister. Au auzit. Au notat.

Fiecare dintre noi a observat că, în școală și liceu, predarea disciplinei sale s-a automatizat, merge pe scheme. Elevii nu sînt învățați matematică, de exemplu, ci sînt învățați cum să aibă succes la testele de la sfîrșit de ciclu. Nu sînt învățați să gîndească, ci sînt dresați să aplice algoritmi. E o tendință de care nu putem scăpa dacă nu schimbăm radical principiile evaluării. Un profesor care i s-ar opune acum ar avea, cel mai probabil, rezultate mai slabe la examene (care asta testează: felul cum știe un elev să aplice algoritmii), deci ar fi mai prost evaluat de director și inspectori – ar avea numai de pierdut.
Întrebarea e dacă „a gîndi corect“ e sau nu o „competență“. Eu nu m-aș grăbi cu răspunsul.
Colegi specialiști în științele educației ne-au atras atenția că s-a ajuns la impas și pentru că se predă încă la fel ca acum mulți ani și că mințile copiilor și tinerilor de azi nu mai suportă acest stil de transmitere a cunoștin­țelor. Înclin să cred că au dreptate. Dar nu înțeleg de ce nu-i învață cum să facă pe studenții noștri care urmează modulul pedagogic și pe actualii profesori din preuniversitar care trec pe la cursuri de perfecționare. În schimb, văd că studenți și profesori sînt învățați și obligați să completeze tone de hîrtii (sugerez cui are ocazia să deschidă un „dosar al comisiei didactice“ dintr-o școală) complet inutile, care pot aduce, eventual, puncte la dosarul de transfer, dar nu schimbă paradigma predării. În context, toți am fost de acord că e nevoie de un master didactic serios, dar cu pondere de măcar 60% pe științele specifice, inclusiv metodică, nu pe cele psiho-pedagogice.

Pentru că veni vorba despre perfecționarea profesorilor, toată lumea a fost de acord că nu e nevoie de workshopuri la Sinaia sau Bușteni. Perfecționarea se poate face foarte bine la universități – asta dacă nu se vrea reînființarea vechilor centre de perfecționare.
O altă problemă recunoscută de toată lumea este caracterul de clasă tot mai marcat pe care îl ia școala românească. Copiii din familii sărace nu au nici o șansă. Nu au cum ajunge la licee bune, nu au cum ajunge în facultăți. Nu există un sistem serios de burse pentru liceu. Nici la facultăți: bursa de 300 lei/lună nu acoperă complet nici măcar cazarea și un prînz pe zi (nu mai vorbesc despre celelalte două mese și despre restul). Sîntem o societate polarizată, profund inegală – iar ministerul care ar trebui să corecteze aceste anomalii nu are nici un plan coerent.
S-a vorbit despre un sistem de burse date de comunitățile locale, pe bază contractuală, unor tineri selectați local și care să fie trimiși să studieze la universități bune pentru a se întoarce să predea în comunitate – s-a dat exemplul unui asemenea sistem în Anglia (mie mi-a adus aminte de Budulea Taichii). Cred că ar merge. Dar nu ar rezolva complet problema, care nu e una locală. În plus, ar presupune un efort de planificare – noțiune care nu rimează cu teoria pieței libere, care reglează totul în mod natural. Iar Ministerul nu e capabil să facă nimic pentru că nici măcar nu are statistici fiabile, nu știe de cîți specialiști într-un domeniu sau altul va avea nevoie peste un număr de ani, nu poate planifica nimic și, în consecință, nici nu poate, de exemplu, repartiza corect locurile bugetate la facultăți.
S-a vorbit despre reînființarea claselor speciale în liceu – deja generația mea nu le-a mai prins. Sigur, s-ar putea reface, cîte una la liceele cele mai bune, patronate de facultățile de profil. Ar fi o soluție pentru elevii cei mai buni. Dar nu cred că ar fi o soluție pentru rămînerea lor în țară.

S-a vorbit, desigur, despre problemele pe care le avem la licență – număr mic de studenți la facultățile de științe, în primul rînd, dar și dificultatea de a face învățămînt serios pe sistem Bologna –, la master, la doctorat. Despre nivelul scăzut al finanțării, despre granturile care ba sînt, ba nu sînt. Despre neaplicarea legii – nu s-au dat granturi de studii multianuale, nu s-au dat granturi de doctorat. Despre riscul dispariției unor discipline chiar în locuri cu tradiție – în 2012, la Iași nu s-a înscris nici un doctorand în matematică.
În fine, s-a vorbit despre salariile mici, despre lipsa de atractivitate a meseriilor de profesor și de cercetător, despre starea precară a economiei și despre puterea ei mică de absorbție a specialiștilor din științele exacte.
Una dintre concluzii a fost că soluții ar fi, dar noi nu avem puterea să le aplicăm, decizia trebuind să fie politică. Ce putem face noi, punctual, nu poate rezolva problemele.
A fost o întîlnire pozitivă. Am putut constata că, la Cluj, Iași, București, Timișoara, avem aceleași probleme. Ne-am recunoscut cam la fel de încrezători în posibilitatea unor vremuri mai bune și ne-am îmbărbătat unul pe celălalt. Nici unul dintre noi nu s-a arătat dispus să abandoneze lupta. Fiecare speră că nu el va stinge lumina.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Despre creația științifică

De multe ori, stînd de vorbă cu oameni din lumea artelor sau citindu-i, pe ei sau pe forumiști, inclusiv pe forumul revistei noastre, m-a frapat profunda neînțelegere a literaților, a artiștilor, chiar a unor reprezentanți ai „științelor umaniste“ față de ce înseamnă cercetarea și creația din știin­țele zise exacte. Neînțelegere care provine din necunoaștere – pentru că, dacă despre rezultatele cercetării științifice se vorbește adesea, despre felul cum s-a ajuns la ele nu se spune decît că a durat mult și a cerut multă muncă. Ceea ce e adevărat, dar nu lămurește mare lucru.
Există, în primul rînd, o mare neîncredere față de articolele cu mai mulți autori, specificul, mai ales, al științelor aplicate. Mefienții uită însă că volumul imens de cunoștințe și complexitatea tehnologiilor moderne fac aproape imposibilă cercetarea individuală: nimeni nu mai poate gestiona și lucra de unul singur într-un laborator. E firesc ca, în cazul unor experimente, să semneze toți cei care au lucrat în laboratorul respectiv – dar meritul revine celui care semnează primul, așa-numitul „prim autor“; această poziție în lista autorilor înseamnă că el a avut ideea, a conceput teoria și a condus experimentul. Din întreaga listă, care poate avea și o sută de nume, credit mai primește și „autorul corespondent“, cel care poartă discuțiile cu referenții și editorii, răspunde obiecțiilor, explică și susține punctul de vedere al autorilor – de multe ori însă, corespondent este tot primul autor.

În științele teoretice, în schimb, ca fizica și informatica teoretice, matematica, științe care se bazează pe raționament abstract și demonstrație, există și articole cu autor unic. Cînd sînt mai mulți (rar se trece de trei), semnează în ordine alfabetică, semn că fiecare autor e creditat cu o contribuție egală. Cum se desfășoară o astfel de colaborare? Se poate ca unul să fi pus problema și ceilalți să contribuie la rezolvare; se poate ca problema să se nască din discuții și apoi fiecare să se ocupe de o anumită parte din demonstrație; se poate ca unul sau mai mulți dintre autori să fi fost contactați de altul sau alții atunci cînd primii au ajuns în impas. Se colaborează în fel și chip, se discută, pe viu sau prin Skype, se schimbă mesaje electronice – cartea lui Cédric Villani (am comentat-o în nr. 650 al revistei Observator cultural) e foarte instructivă pentru înțelegerea acestui demers și nu numai. De multe ori, nu știm de la început ce vrem să demonstrăm, avem doar o idee vagă ce se precizează pe măsură ce stăm de vorbă, citim și aflăm despre rezultate dintr-un domeniu sau altul care ne pot inspira sau ajuta să înțelegem și să circumscriem mai bine ideea nebuloasă de pornire. Nu arareori, ajungem să demonstrăm altceva decît pornisem – fie pentru că ideea inițială era greșită, fie pentru că țelul propus se dovedește imposibil de ajuns. Cînd putem demonstra că ipoteza inițială e greșită, e foarte bine – avem totuși o teoremă, un rezultat limpede care poate fi extrem de util, măcar pentru că închide unul dintre multele drumuri posibile. Adesea însă nu știm dacă ipoteza inițială e corectă sau nu, pentru că nu știm dacă problema rezistă din cauza nepriceperii noastre, din cauza lipsei tehnicii sau a metodelor bune – și continuăm să medităm asupra ei, în funcție de pasiunea și de perseverența fiecăruia, ani la rînd.

Nu e nimic canonic în procesul acesta, nu se pleacă din punctul A și se ajunge în punctul B pe o cale recomandată. Există și în creația științifică un anume tip de intuiție, dar diferită de cea artistică. Intuiția omului de știin­ță e puternic influențată de reguli autoimpuse, dar care acționează inconștient – func­ționează în sistemul axiomatic dat, e ghidată de multele cunoștințe acumulate. Sigur, nimeni nu are intuiția, revelația unui calcul complicat, dar poate „ghici“ un rezultat, îl poate „vedea“. Sînt matematicieni care se mul­țumesc să-și verifice în linii mari intuițiile și să lase altora sarcina de a pune la punct detaliile. De multe ori, un exemplu simplu, care confirmă sau infirmă o teorie, apare după zeci de ani de încercări ale mai multor cercetători și nimeni nu poate înțelege cum de nu a fost găsit pînă atunci, atît de la îndemînă pare – dar, de fapt, totul se datorează ingeniozității și, poate, intuiției autorului; nu neapărat cunoștințe a avut acesta în plus.
E greu de spus ce anume a avut în plus cel care, singur sau împreună cu alții, rezolvă o problemă importantă, pune la punct un experiment novator, confirmă sau infirmă o anume ipoteză cu care s-au luptat mulți alții. Ce a avut el și ce le-a lipsit celorlalți, care pot fi cercetători mult mai titrați decît el, autorul descoperirii. Intră aici, în doze diferite, cunoștințe, cultură specifică domeniului, dar și exterioară lui, perseverență, capacitatea de a face legături, de a sesiza analogii subtile, intră și îndrăzneala, și norocul, ingeniozitatea – și încă ceva, foarte greu de definit și de măsurat, numit de obicei talent. Acest ceva în plus, detectabil în orice realizare științifică majoră, apropie creația științifică de cea artistică. Oamenii din branșă îl recunosc fără greș la cei care-l au, fie în știință, fie în artă.
Sîntem, oare, chiar atît de diferiți?

Liviu ORNEA - TEATRU. Trei comedii în București

La Teatrul de Comedie, Sala Studio, Vlad Cristache a montat Crize, piesa lui Mi­hai Ignat, un fel de „mărirea și decăderea amorului conjugal în n episoade“, unde n este ales de regizor în așa fel încît să fie clară trecerea: entuziasm nesigur, consolidare, intrare în rutină, plictis, criză, împăcare + descoperirea de noi resurse, da capo. Fără să spună nimic neștiut, fără vreun procedeu stilistic nou, textul, în doar două personaje, e de un haz nebun și replicile curg cu o natura­lețe la care nu ajung mulți dramaturgi (nu întîmplător, piesa a fost montată de mai multe ori la teatrul radiofonic). Și textul, și montarea reușesc dozajul bun de ironie tandră și amărăciune, reușesc să te facă să rîzi de întîmplările grave și triste, văzute dinăuntru, ale cam oricărei căsnicii. Aș zice că marca acestei montări este prospețimea, o privire relaxată, inteligentă și plină de umor asupra textului – din partea tuturor celor implicați. Regia și scenografia (Vladimir Turturică) fac risipă de inventivitate în găsirea unor soluții simple, adaptate spațiului mic al sălii, dar și potențînd impresia de joacă și contrabalansînd posibilele alunecări în registrul prea grav: frigiderul de jucărie plasat oblic, pisica electronică, patul vertical (fost cabină de lift) etc. Iar actorii servesc perfect ideea – în ipoteza că am descifrat-o bine. Smaranda Cara­gea, juna exaltată, sinceră, frumoasă, plină de entuziasm și bune intenții întru construirea cuibului familial, ale cărei elanuri sînt stinse periodic de mult-prea-obișnuitul soț, un Marius Gâlea care joacă perfect un tînăr obișnuit, introvertit, fără mari ambiții, fără mari calități, care vrea și cere puțin de la via­ță, cu rare izbucniri de orgoliu sau gelozie, repede înăbușite... Nu e teatru psihologic, personajele nu au o istorie limpede; sînt scene de viață jucate ca atare și montate unitar și alert (să spui, precum Ileana Lucaciu, că acest spectacol e lipsit de armonie și greoi e inexplicabil din partea unui profesionist). Nu e nimic tragic, nimic definitiv – o spun și momentele de contrapunct muzical (Gâlea saxofon, Caragea voce, My favourite things a lui Coltrane interpretată neașteptat de bine!) pe care se schimbă decorul. Mi-a plăcut tot ceea ce am văzut pînă acum în regia lui Vlad Cris­tache (Peer Gynt, Povești de familie – ambele la Brăila). Mizez pe tînărul acesta.

Pe Marius Gâlea l-am revăzut de curînd și în premiera de la Metropolis cu Țarul Ivan își schimbă meseria, în regia lui Gelu Colceag. O comedie, desigur – dacă trebuie să o clasifi­căm neapărat –, pe texte de Mihail Bulgakov. Un inginer prăpădit din Moscova anilor ’30 meșterește acasă, în chițimia unui tipic bloc socialist, o mașinărie a timpului căreia, în vis, îi cade victimă administratorul blocului, trimis la curtea lui Ivan cel Groaznic. Alături de administrator, ajunge la curte și un hoț aflat la muncă în bloc. Pentru simetrie, țarul aterizează în camera de lucru a inginerului. Prilej de a folosi foarte ingenios turnanta scenei de la Metropolis, împărțită în trei spații de joc distincte (decor și costume: Ioana Pashca). Prilej, mai ales, de a descrie viața meschină și oamenii asemenea din anii ’30, contrapusă fastului și bogăției de la curtea țarului, prilej inepuizabil de încurcături și neînțelegeri – comedie. Dar nu numai. Există, în spectacol, un moment care depășește mult comedia și plasează spectacolul într-un alt registru: monologul administratorului care-și dezvăluie originile nesănătoase și felul cum i-a păcălit pe bolșevici, compromisurile pe care le-a făcut pentru slujba asta de administrator; sînt etalat aici toată duplicitatea vieții pe care și noi am trăit-o, toată minciuna și urîțenia ei. Iar interpretarea lui Doru Ana e uluitoare. Un actor cu o gamă expresivă foar­te întinsă care-și dă măsura în acest rol. E magistral în administratorul frust, îndobitocit, incult; e extraordinar în acest monolog care te țintuiește în scaun. Doru Ana își schimbă vocea, frazarea și poziția corpului atunci cînd îi joacă pe administrator sau pe țar – dar, mai ales în primul caz, nu o face exterior. E, din păcate, mult prea mare diferența față de stilul partenerului său, Radu Gabriel, care mer­ge pe un comic facil și rudimentar. Complet nelalocul ei e și interpretarea Marianei Dă­nescu, soția administratorului – nu e nevoie să fii vulgar ca să joci o ființă vulgară. Mi-a plăcut, în schimb, Diana Cavaliotti, soția inginerului, complet diferită în personajele pe care le face (în realitate și în visul lui Timo­feev), deși poate că un pic de reținere în scenele de isterie n-ar strica. Bun, stăpîn pe mijloacele sale, și Marius Gâlea, în rolul inginerului Timofeev, un amărît terorizat de administrator și care visează succesul. Altfel, se rîde mult, aplauze la scenă deschisă primeș­te Vlad Logigan (aghiotantul țarului) pentru o compoziție extrem de amuzantă, dar fără vreo motivație anume în logica spectacolului. Care va fi, cu siguranță, un succes.

Tot o comedie este cea mai recentă premi­eră de la Odeon: Liniște, sărut, acțiune, un spectacol pus în scenă de Peter Kerek, după filmul Living in Oblivion de Tom Dicillo. E vorba despre realizarea unui film independent, despre tribulațiile echipei, despre inerentele conflicte dintre regizor, operator, sunetist, recuziter, actori, despre orgoliile și obsesiile fiecăruia – totul privit în cheie umoristică lejeră, fără plonjări în abisurile psihologiei. O comedie de bună calitate, montată corect (nu e copiat filmul). O problemă poate fi alegerea spa­țiului de joc: scena are o deschidere mult prea mare și se joacă simultan în extremități, e greu și chiar imposibil de urmărit uneori. Pe de altă parte, actorii sînt foarte buni, montarea îi pune în valoare pe fiecare în parte, le o­feră cîte o scenă, dar fără să-i solicite nici u­nuia altceva decît știam că știe să facă foarte bi­ne (sînt nedumerit de manierismul, șarja excesivă a lui Gelu Nițu din prime­le sale două apariții). Aș remarca-o, în mod special, pe Elvira Deatcu, pentru felul cum variază registrele în scenele în care apare. O co­medie de bună calitate, fără pretenții, dar și fără alunecări în vulgar – știu, începe să devină o obsesie, dar a cui e vina?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Ce-i de făcut?

Eșecul Legii Educației Naționale din 2011, cel puțin în partea ei referitoare la învățămînt universitar și cercetare, e un fapt incontestabil. Deja, în urma unei serii de HG-uri, OG-uri, OUG-uri și OM-uri (ce cuvinte am ajuns să învățăm!), legea a fost desfigurată prin eliminarea aproape tuturor prevederilor care îngrădeau arbitrariul și introduceau o evaluare mai strictă, urmăreau împrospătarea personalului și multe altele. Sînt anunțate deja alte modificări care merg în același sens. Ne-am reîntors cam la nivelul legislației din vremea ministeriatului Hărdău, dacă nu mult mai înainte.
Între cei care au susținut reforma Funeriu, frustrarea, de înțeles, e foarte mare. Lumea pare împărțită în două tabere. Unii pun eșecul pe seama lipsei de coerență și decizie a echipei care a gîndit reforma și reproșează cedările, compromisurile, faptul că nu s-a tăiat în carne vie. Alții, dimpotrivă, acuză lipsa dialogului, faptul că reforma a fost impusă de un grup care s-a considerat purtătorul adevărului și al valorii și nu a negociat cu toți interesații, că prea mult a depins și depinde de persoana ministrului, că multe instituții au fost numite prin OM și nu prin lege, putînd fi oricînd schimbate la fel de ușor. N-am auzit sau citit pînă acum nici o propunere concretă de mecanism prin care această negociere ar fi putut avea loc. Eu nu-mi imaginez un asemenea mecanism, dar sper să existe. Nu cred că, prin consultarea tuturor membrilor unei comunități științifice, s-ar putea ajunge la, de exemplu, criterii sănătoase de promovare: cei cu rezultate mai slabe fiind majoritari (e firesc), tendința ar fi să impună criterii care să le permită avansarea. De fapt, asta se întîmplă acum în multe comisii CNATDCU. Aștept, în continuare, să văd propuneri serioase. Cum devenirea aceasta a legilor din învățămînt pare să fie ciclică la noi, va veni și momentul cînd o vom lua de la capăt cu reformele și n-ar strica să fim pregătiți.

Pentru că tot veni vorba, o altă controversă privește CNATDCU însuși. E sau nu nevoie de el? Organismul acesta e ceva de neînțeles în orice țară normală, violează însuși principiul autonomiei universitare. Cum să explici unui universitar european că, la noi, un titlu academic cîștigat prin concurs sau un titlu științific acordat de o universitate poate fi invalidat de o comisie a ministerului? Și la ce bun un asemenea consiliu, dacă el poate fi schimbat atît de ușor de orice ministru? N-ar trebui să renunțăm la acest supracontrol și să ne bazăm, ca toată lumea, pe judecata comisiilor de concurs și de teză? Unii spun că e încă nevoie de el, pentru că nu se poate conta pe onestitatea comisiilor locale – or fi știind ei cîte ceva; în plus, la cîte teze a respins consiliul schimbat în vară, parcă-parcă le-ai da dreptate. Alții spun că trebuie renunțat, că va interveni autoreglarea, universitățile care vor truca concursurile vor merge spre groapă, vor începe să fie evitate de studenți, conducătorii de doctorat care vor da teze de carton nu vor mai avea studenți etc. Sînt sceptic. Dar, firește, bine-ar fi să fie și la noi ca peste tot, sînt tare sătul de excepționalitatea românească. Oricum, ca și în legătură cu criteriile, rămîne întrebarea: dacă ne punem de acord că ne trebuie CNATDCU, atunci cine, cum, pe ce criterii să-l numească în așa fel încît să fie acceptat de cît mai mulți și să nu fie schimbat la fiecare înscăunare? Pe ce bază, vorba lui Moromete?
Cît despre autoreglare, un exemplu. Legea limita la opt numărul de doctoranzi pentru un profesor. „Mai mult nici nu se poate, nu e normal“, spun optimiștii. Acum, că limitarea a fost anulată, ne reîntoarcem la situații cu zeci de doctoranzi. SE va putea, așa cum s-a mai putut.

În legătură cu CNATDCU și cu standardele minimale introduse de echipa Funeriu (relaxate deja calitativ pînă spre zero și completate cu norme protecționiste cu rezultatul că pînă cercetători de vîrf din străinătate nu se califică la noi pe un post de conferențiar), se discută, din nou, despre criteriile scientometrice. E sau nu nevoie de așa ceva? Iarăși, dacă te-ai putea baza pe comisii serioase, n-ar fi nevoie de nici un criteriu preliminar. Lăsînd la o parte faptul deja evident că orice numere pot fi păcălite mai devreme sau mai tîrziu, cînd vezi cum unii încep să judece un om de știință doar numărînd articole, citări și renunțînd să mai citească producția științifică prezentată, nu poți să nu vrei să scapi de asemenea aberații. Mai e cineva în Europa care să aibă standarde scientometrice? Da. Italia. Tot minimale, ca la noi. E simplu: sistemele academice corupte recurg la asemenea reguli atunci cînd corupția a ajuns endemică și nimeni nu mai știe ce să facă.
Oricum, la critici și discuții interminabile, la despicat firul în patru și la expuneri de principii sîntem maeștri. Mai greu pare să propunem ceva fezabil. Cu toate gafele ei, lipsită de sprijin politic și fără nici o experiență în administrație, echipa Funeriu a încercat să îndrepte învățămîntul și cercetarea în direcția corectă. E evident pentru oricine nu judecă pătimaș și cunoaște sistemele occidentale că se pornise pe un drum bun și că acum asistăm la o contrareformă care ne îndepărtează de performanță.

Pe de altă parte, oricît am perfecționa evaluarea, oricît de bune standarde am defini sau oricît de cinstite ar fi dintr-odată comisiile de la orice concurs, oricît de inteligente ar fi legile (nu e cazul) și oricît de permisivă și în ajutorul cetățeanului birocrația (vise!), problemele învățămîntului și ale cercetării nu se vor rezolva. Sînt prea puțini bani, învățămîntul și cercetarea nu sînt atractive, tinerii foarte valoroși nu prea au de ce să stea aici; sistemul academic și de cercetare nu poate absorbi mulți specialiști, industria (care?) nici atît – de ce și la ce s-ar întoarce aceia bine chivernisiți deja altundeva? Lipsește un proiect de lungă durată. Dar lipsește și la nivelul țării, nu avem un proiect național – după intrarea în Europa, ce obiectiv major avem, în afară de „România să fie bine și tot românul să prospere“? Mă rog, nici ăsta n-ar fi chiar rău, de s-ar îndeplini.
Insule de excelență – spun unii. Să le identificăm, să înțelegem ce le face să funcționeze în mediul acesta ostil și să reproducem modelul. Pare corect. E, oricum, un proiect. Mai sînt și altele?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Două viziuni asupra lui Caragiale

Anul trecut s-a tot montat Caragiale – și nu neapărat cu folos. Cele mai multe montări nici nu trebuie men­ționate. Despre stupizenia actualizărilor de tipul „Mă cunoaște conul Zaharia de la 22 decembrie“, despre orgia de laptopuri și telefoane celulare nu trebuie pomenit. Puțini sînt cei care îl revizitează pe Caragiale avînd ceva de spus. E cazul lui Alexandru Dabija și Silviu Purcărete, cu două spectacole la Teatrul Național din București.

Felul cum îl vede acum Dabija pe Cara­giale e apropiat cumva de grila lui Mircea Iorgulescu din Marea trăncăneală. Este un Caragiale citit cu ochii, cu obsesiile și cu principiile morale de azi. Iese un Caragiale rău, crîncen, care nu-și iubește personajele. Cred că primul spectacol de acest fel – și cel mai reușit, după mine – a fost O noapte furtunoasă, la Teatrul Național din Iași. I-a urmat O scrisoare pierdută la Teatrul de Comedie din București (le-am comentat pe amîndouă, în Observator cultural, respectiv în Scena.ro). În ambele, personajele sînt grotești, se mișcă într-un univers sordid din care nu există nici o scăpare. Tonul e grav, sentința – fără apel. Acum, la TNB, Dabija a dramatizat Două loturi. Viziunea pare polemică față de tot ce s-a făcut pînă acum cu textul acesta, mai ales cu maniera bonomă a lui Birlic. Dabija scoate în prim-plan latura abisală a nuvelei, îngroașă tușele, construiește un spectacol expresionist (unii actori au mască vopsită). Adaugă o muzică obsedantă, care te agresează, folosește întruna turnanta Sălii Mici și potențează senzația de disconfort pe care ți-o dau oricum povestea spusă ca un thriller psihologic și jocul actorilor (toți foarte buni, dar folosiți pe aceleași, știute, coordonate în care excelează fiecare). În viziunea lui Dabija, Lefter Popescu și nefericita sa soție devin personaje damnate de tragedie. Culmea e că totul e în text, Dabija nu pune nimic de la el (cu excepția unei scene inițiale în care țigăncile vorbesc țigănește). Doar mută accentele și le întărește. De exemplu, scena descinderii la casa chivuțelor și cea a interogatoriului la poliție sînt arătate, jucate – ocupă un spațiu important în economia spectacolului, care capătă și valențe de critică socială.
Caragiale vedea mizeria lumii sale prin aburii din berărie, contururile erau atenuate. Caragiale nu e scriitor naturalist. Dabija așa îl vrea. Se sprijină pe cîteva texte literare, pe unele scrisori și articole politice. Dă perdeaua la o parte și prezintă patimi nude, urîțenie și micime sufletească, mitocănie și prostie în stare pură. O lume hîdă, crudă, rea. Nu mai poți rîde alături de personajele acestea – rîzi de ele, cînd nu-ți îngheață și rîsu-n gît.

Am ieșit destul de nervos de la Două loturi. Nu-mi venea să cred că Dabija n-a pus de la el. Acasă, am recitit nuvela. Era totul acolo. Trădarea – dacă există – e mult mai subtilă. Nu-mi place privirea asta a lui Dabija peste opera lui Caragiale. Dar nu pot să nu-i recunosc coerența și legitimitatea. Al dracu’ dom’ Dabija!
Mult mai senină e privirea lui Purcărete. Nimic crîncen la el. Purcărete încă poate să se joace cu Caragiale, nu încearcă să-i dezvăluie fațete noi, nu-l face altceva decît e, nu-l actualizează – Doamne păzește! Montarea sa cu Conu Leonida... e o bijuterie. O farsă plină de umor tandru care debordează de imaginație și bun-gust (mai puțin momentul de cabaret german stil anii douăzeci, care pare introdus doar ca să ofere un moment de ieșire la rampă unei actrițe). Adorabile sînt găselnițele decorului multifuncțional – Dragoș Buhagiar, sigur! (mîna care se lungește străbătînd casa, patul vertical – îl văzusem și într-o montare recentă a lui Vlad Cristache, Crize, la Comedie –, turnanta etc.; trebuie văzut, nu se povestește). Delicioasă e ideea de a relua textul cu rolurile inversate. De ce o face? Poate pentru a arăta că nu e nimic specific bărbătesc în discursul lui Leo­nida, poate și ca o inofensivă trimitere la Andrei Șerban – poate doar ca să se și să ne amuze. Oricum, nu cred că trebuie căutate motivații foarte profunde, așa cum căutam, pe vremuri, să interpretăm fiecare pietricică din Călăuza. Cu siguranță, însă, a reluat textul și ca să-i pună încă o dată în valoare pe Mariana Mihuț și pe Victor Rebengiuc, al căror joc senin, de un clasicism marcat, epurat de orice posibilă vulgaritate, e excepțional. Cei doi actori spun textul așa cum îl știe fiecare, așa cum îl așteaptă. Nu-l schimbă, nu-l citesc altfel, dar au o naturalețe care face ca, după ce i-ai auzit, să-i auzi în gînd de cîte ori mai citești textul. În spatele unei asemenea interpretări, stau o adîncă înțelegere a textului și a relațiilor dintre personaje, o deplină stăpînire a limbii române și un respect pentru limbă, pentru cultură puţin întîlnite la regizorii și actorii de azi.
De la spectacolul lui Purcărete am ieșit cu o minunată stare de bine. Totuși, un gînd nu-mi dă pace. O fi de-ajuns? Dacă nu l-a întors pe Caragiale cu susu-n jos și nu mi-a schimbat complet ideile despre opera lui, oare n-am pierdut seara?

Liviu ORNEA - Două teatre de buzunar în București

Teatrul independent se aciuează pe unde poate, în cafenele, în subsoluri sau alte încăperi ale unor case vechi și frumoase – oriunde e primit. Actori și regizori care au obosit să aștepte nu mai suportă așteptarea lipsită de orizont, iau pe cont propriu producția, caută sponsori, montează acolo unde găsesc un ungher prietenos. De multe ori, spectacolele acestea, făcute cu bani foarte puțini, fără aparatură modernă de sunet și lumină, cu recuzită adusă de-acasă, uneori, ies mai sincere și mai curate decît în teatrele oficiale, bugetare sau nu.

Un teatru se află (încă) în subsolul unei case vechi de pe strada Ilfov, paralelă cu Calea Victoriei, aproape de fosta Piață a Operetei. Spațiul de joc nu are mai mult de 15 metri pătrați, în jurul lui încap maxim 50 de spectatori. Am văzut acolo Un tramvai numit dorință, în regia lui Andrei și a Andreei Grosu (coordonatorii teatrului). E de apreciat că un asemenea teatru, fără resurse, nu se mulțumește cu texte minore, cu divertisment facil, și încearcă să monteze piese cu miză, din repertoriul clasic. Textul e, evident, adaptat la dimensiunile locului, personajele rămîn doar patru, iar scenografia (Vladimir Turturică) face mici minuni. Din păcate, ceva din complexitatea universului lui Tennessee Williams se pierde. Într-un asemenea spațiu însă, foarte importanți sînt actorii – lucru deplin înțeles și asumat de regizori, a căror viziune clasică, onestă asupra textului pune în valoare cu discreție performanța actoricească. Nicoleta Lefter construiește o Stella plină de viață, directă, șăgalnică și dură în același timp. Foarte expresivă, cu o mimică bine controlată care e extrem de importantă cînd joci la nici un metru de spectatori și cu vocea bine strunită, Nicoleta Lefter iese în evidență. Alături de ea, Liviu Pintileasa joacă foarte bine, cu economie de mijloace, un Stanley frust, dar fără aură. Relațiile de joc dintre ei sînt bine marcate și limpezi. Un personaj foarte frumos face Richard Bovnoczki în Mitch: delicat, sincer, mereu stînjenit de trupul său, pierdut în admirația față de Blanche. Care Blanche, în interpretarea sensibilă a Mihaelei Trofimov, nu atinge accentele tragice la care ar fi trebuit să ajungă și rămîne destul de exterioară.

Tot într-o casă veche, de data asta pe strada Popa Rusu – ce noroc că mai sînt case vechi în București! – și tot în subsol, se află Teatrul 7, condus de regizorul Ion Mircioagă. Aici pot intra maximum 25 de spectatori și spațiul de joc are cam opt metri pătrați (dar, folosit inteligent, așa cum fac Ion Mircioagă și scenografa Ana Iulia Popov, pare mult mai mare). Lovitura este o piesă de Radu Drago­mirescu (s-a mai jucat, în regia autorului – tînăr actor și regizor –, și la Green Hours, în 2010). O comedie bine scrisă, cu o replică alertă, despre patru tineri șmecheri români (doi dintre ei țigani) care încearcă să dea lovitura în Italia; ratează, se ceartă, găsesc printre ei un țap ispășitor, sînt gata să se îmbogățească atunci cînd nu mai vedeau nici o speranță, pierd iar totul. Sînt puse în vizor stereotipuri naționale și sociale – totul pe un ton lejer. Patru oameni aflați într-o situație-limită, reacții psihologice, relații de putere și de dominare – acestea par să îl fi interesat în mod special pe regizor și se vede că sînt lucrate cu mare grijă. Textul nu se ferește de cuvinte tari (personajele nu sînt, totuși, niște intelectuali), dar nu e vulgar. Și mai ales jocul și montarea nu sînt vulgare. În paranteză fie spus, invenția verbală pentru sinonimele la „homosexual“ e copleșitoare. Fiecare personaj e un tip: Șeful – bossul infatuat și ușor imbecil (Răzvan Hîncu), Omul de încredere – mîna dreaptă a șefului care nu-i iese din cuvînt, dar prost ca noaptea (Traian Măicănescu), Pesimistul – hoț cu scrupule religioase și cu o spoială de cultură (Radu Solcanu), Puștiul – beizadeaua de bulibașă, inocent și stupid, bucurîndu-se sincer c-a ieșit în lume (Cristi Gheorghe). Cei patru actori sînt tineri, la început de carieră. Mi-au plăcut foarte mult Solcanu și Gheor­ghe: naturali, capabili să varieze stările, nuanțați, cu vocea bine stăpînită. Un joc discret are Traian Măicănescu, care evită cu grijă orice alunecare în stereotipul comportamental sau verbal al borfașului țigan. Mai schematic mi s-a părut Răzvan Hîncu. Dar, în totul, o comedie și o seară foarte agreabile.
Teatrul de acest fel funcționează într-un circuit paralel cu cel oficial. Afli despre el pe Facebook, pe alte rețele, pe bloguri; rar, în Șapte seri. Merită urmărit, sprijinit și mai ales văzut.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Peisaj de iarnă cu vas de WC

Nici iarna nu mai e ce-a fost. Ăștia au distrus tot. N-a rămas piatră pe piatră. Abia de mai ninge, pe sponci, cu țîrîita, de două-trei ori pe sezon, ce, asta-i ninsoare? Și nici atunci nu te poți bucura cu adevărat de zăpadă, nici cînd îți tragi copilul sau nepotul cu sania, că te gîndești la ce-o să urmeze, te uiți la crengile încărcate de omăt, la zăpada înghețată sclipind de te orbește în dimineața rece, ai vrea să-ți placă, îți și place, de fapt, îți aduci aminte de copilărie (Doamne, ce frumos era!, parcă din altă viață, unde, cînd s-a dus?), dar întîi aluneci pe trotuar, că unde nu-s magazine, cine să spargă gheața?, și ciorapi peste ghete, ca babele, n-o să-ți pui, apoi degeri în stație, apoi știi că-n cîteva zile se topește și n-o să mai poți traversa prin bălțile și prin nămeții de zăpadă murdară îngrămădiţi pe lîngă trotuare, te mai stropesc și șoferii ăia nesimțiți, lua-i-ar să-i ia, că toți mitocanii au carnet și trotuarele-s pline de mașini parcate, ajungi cu picioarele ude la serviciu, pantofii și pantalonii or să se albească de la sare, se strică și mama ei de piele, trebuie să dai zăpada de pe mașină, dai și zăpada aruncată pe poteca ta de măgarul de vecin – ducă-se-n ... de ninsoare cu toată poezia ei cu tot, de poezie-mi arde mie? Și ce, vrei să zici că-n copilărie era altfel? Era pe dracu, tot mizerie și chin, la fel ca acum. Să-i ia naiba și pe eschimoșii ăia cu zecile lor de cuvinte pentru zăpadă.


Dar parcă tot e mai bine cînd ninge: o vreme, măcar, acoperă murdăria. Nu-i vorbă, germinează și murdăria, se umflă și ea, ca bobul de grîu, sub stratul gros de nea, la căldură, cum ne-au învățat la școală, cînd eram mici și ne plăcea iarna. De exemplu, la mine. Cîteva zile, după ce ninge, nu mai văd, pe geamul de la bucătărie, mormanul de gunoi din dreptul bătătorului de covoare din spatele blocului, cu cele două vase de WC pe care nu le ia nimeni de cîteva luni. Gunoaiele spun multe. E totuși reconfortant să afli că vecinii o duc bine, fac lucrări în apartament, schimbă și băile. Or vinde, or închiria? Gunoiul obișnuit, depozitat generos de vecini, e ars din timp în timp de femei de serviciu. Cu sticlele și bidoanele de plastic se rezolvă, vin unii regulat și le strîng, le calcă-n picioare, apoi le îndeasă-n niște saci uriași; la fel cu cartoanele, și lemnele se iau (rămîn geamurile), dar de saci cu moloz și de WC-uri ciobite pare să nu aibă nimeni nevoie; ciudat – nu arată vasele astea așa frumos ca pisoarul lui Duchamp, dar orișicît, o minte îndrăzneață le-ar putea găsi o utilizare, bunăvoință să fie. Ei, după o ninsoare așezată, cu fulgi mari, grei, ca pe vremuri, cînd eram noi mici și gunoiul era mai sărac, nu se mai vede aproape nimic, bine zicea cine zicea despre neprihănirea zăpezii. La fel și cu copacii. De cînd au început să ne reabiliteze (termic, sper că se-nțelege), tot zboară de pe terasă saci de plastic gri cu ceva scris galben pe ei. Sacii zbor, plutesc prin aer și poposesc printre crengile copacilor de lîngă bloc, de ambele părți ale lui, să fie pentru toți, să nu se supere nimeni. Și acolo rămîn. Unduiesc și foșnesc plăcut cînd bate vîntul, ca steaguri pe turnuri, spun cui vrea s-asculte că tehnologia modernă n-ar trebui să uite cu totul de natură. Cine să-i dea jos? Doar n-o să chemăm pompierii sau primăria – nu sîntem în America să chemăm pompierii una-două, cînd ni se suie pisica-n copac, iar primăria e ocupată, le are pe-ale ei. Cînd nu-s saci de la reabilitare, sînt pungi de plastic, cîrpe soioase. Ceva se găsește, la noi copacii nu stau niciodată goi. Zăpada le mai ascunde podoabele, cînd se topește parcă-s mai zdrențuite, dar tot printre crengi, la locul lor. Ne-am obișnuit. Tare-i reconfortant să ai repere, să știi că există pe lume ceva ce dăinuie, marca locului!
Ne-am obișnuit cu murdăria, nu ne mai deranjează. E a noastră. Face parte din peisajul cotidian, nici n-o mai băgăm în seamă. Ne-am obișnuit cu paragina, cu neglijența, cu toaletele murdare. Se poate trăi și-așa, nu se moare din asta. Te ții de nas un pic și gata, a trecut. C-așa-i la noi. Ce poți să faci? Nu ne place, dar asta e. Altfel cum să fie?

Iulia POPOVICI, Liviu ORNEA - TEATRU. Fragmente din banalul vieții noastre

Iluzii de Ivan Vîrîpaev, în traducerea lui Bogdan Budeș, regia lui Cristi Juncu și o distribuție variabilă, e cea mai recentă premieră a Teatrului ACT din București – o poveste pe patru voci despre bucăți de viață împreună din exis­tența a două cupluri de prieteni, înainte și înapoi pe firul timpului ajuns în pragul sfîrșitului. Patru actori care vorbesc, în numele personajelor lor, despre iubire, înțelegere, trădare, reciprocitate și inevitabila singurătate omenească.

Liviu ORNEA: Mi se pare de apreciat programul lui Cristi Juncu de a face un tip de teatru care nu se practică în mod obișnuit – un teatru cu mijloace minimale care scoate în evidență actorul. Nu mai țin minte dacă tot el a făcut Bash. O trilogie contemporană a lui LaBute…


Iulia POPOVICI: Juncu a făcut adaptarea de text, iar regia era a lui Vlad Massaci.

L.O.: Mi-a plăcut textul lui Vîrîpaev, mi s-a părut bine scris și complet „nerusesc“. O literatură foarte conectată la Occident, cu puține legături locale, de context „național“. Referințele, inclusiv numele personajelor, trimit la un univers mai degrabă american. E un gen foarte potrivit pentru Teatrul ACT, unde există deja un anume tip de public, deja format și care vede toate spectacolele. Ceva profunzime filozofică, nu cît să nu te lase să dormi noaptea, dar suficient cît să te facă să te gîndești o vreme. Eu l-am văzut cu Tudor Aaron Istodor, Irina Velcescu, Diana Cava­liotti și Andi Vasluianu.


I.P.: Iar eu cu Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Ada Simionică și Theo Marton.

L.O.: Textul e scris în așa fel încît previne orice alunecare în patetism. Sînt contrapuncte care, în original, fac parte din didascalii, dar Cristi Juncu le-a introdus în spectacol și funcționează foarte bine, mai ales că unul dintre actori (în reprezentația pe care am văzut-o eu, Tudor Istodor, căruia îi ieșea foarte bine) potențează ironiile. Limitele unui astfel de spectacol sînt evident date de limi­tele actorilor. Sînt patru actori care stau în fața spectatorilor. Și stau. Fie au energia să te țină, să te poarte prin poveste, fie riști să te plictisești; în varianta pe care am văzut-o eu, băieții erau mult mai puternici (Vasluianu pare să poată face orice cu vocea), iar fetele erau mai monocorde, nu reușeau să se transforme în acea oră și jumătate. Pe de altă parte, Diana Cavaliotti e, aici, mult diferită de alte spectacole în care am văzut-o.


I.P.: Ada Simionică și Irina Velcescu sînt foarte diferite ca actrițe, iar în spectacolul pe care l-am văzut eu, își găsise fiecare un drum propriu. N-am avut senzația de monocord. Pentru mine, e genul de teatru fără perso­naje supuse unei transformări care ni se revelează în dialog de-a lungul spectacolului. E storytelling – actorii sînt vocea unor povești care nu le aparțin, iar tensiunea creată e cea între personajele în numele cărora vorbesc și propria lor calitate de actori-povestitori.

L.O.: Ceea ce era marcat în Iluzii, cel puțin actrițele ies de mai multe ori din poveste, revenind la vorbirea lor obișnuită.


I.P.: În plus, povestea celor patru perso­naje (două cupluri) e în același timp povestea tuturor celor patru povestitori, nu e o distribuție de gen, de pildă. Am citit cîteva cronici despre spectacol și am găsit de mai multe ori referințe la producții recente de la ACT – Absolut! și Capra cu trei iezi, ambele în regia lui Alexandru Dabija – și m-a uimit, din nou, memoria scurtă a teatrului românesc. Genealogia, să-i zicem așa, a acestui spectacol e legată, cum spuneai și tu la început, de spectacolele de acum șapte-opt ani ale lui Vlad Massaci de la ACT, mai ales Bash.

L.O.: Dar Iluzii e mai radical decît Bash. În Bash era vorba despre monologurile unor personaje – aici, personajul deja nu mai exis­tă. Interesant e că autorul e rus, deci, în teorie cel puțin, nu are nici o legătură cu dramaturgia americană pe care au promovat-o Massaci și Juncu la ACT.


I.P.: Teatrul pe care-l promovează ei, cînd nu e vorba de LaBute (în legătură cu care Teatrul Fără Frontiere, producătorul lui Bash, chiar a avut un program), se întîlnește cu LaBute pe linia realismului narativ, un teatru de text și de actor centrat pe povestea elibe­rată de metaforă, alegorie și happy-end. E o reabi­litare a cotidianului banal, aș zice. E o zonă în care cred sincer că, deși acum se consideră amîndoi burghezi, Vlad Massaci și Cristi Juncu au operat o mică revoluție în teatrul românesc.


L.O.: În teatrul românesc sau în teatrul din București și, mai ales, în Teatrul ACT… căci nu știu cîtă lume e la curent cu această revoluție.Revenind, însă, diferența față de adaptările lui Dabija după Creangă e mai ales asta: Absolut! și Capra cu trei iezi sînt adaptări, e o diferență între text și spectacol. Iluzii e un text care-și conține propria estetică de spectacol, e scris ca să fie montat astfel.


I.P.: Ceea ce duce la o serie întreagă de lucruri complicate, cum ar fi insuficienta dotare a noastră, a criticii de teatru, cu instrumentele cerute de discutarea unui astfel de spectacol – care n-are nici viziune regizorală, nici decor, nici confruntări între interpret și moștenirea culturală a rolului pe care-l joacă (la fel cum teatrul românesc e setat pe spectacolul de vizi­une și invenție regizorală, și criticul e „specializat“ pe analiza aceluiași tip de montare). Aici avem doar povestea.


L.O.: Iar povestea nu poți s-o devoalezi. Poți doar să spui că e vorba despre ce (mai) înseamnă în lumea noastră dragoste, fidelitate și prietenie. Și despre chestiuni mai filozofice și psihologizante care nu pot fi povestite, pe care într-un fel sau altul fiecare dintre noi le-a trăit, care se banalizează îngro­zitor atunci cînd sînt povestite la un pahar de vin sau de vorbă și din care e, de fapt, făcută viața tuturor.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Confuzii

Cine citeşte presa şi revistele noastre culturale, cine urmăreşte emisiunile informative şi aşa-numitele „talk-show“-uri televizate nu poate să nu observe că majoritatea celor care comentează evenimentele sociale, politice şi economice nu sînt „de specialitate“. Adesea, opiniile vin din partea unor oameni de formaţie umanistă (litere, filozofie, mai rar sociologie) sau a unor ingineri convertiţi la jurnalism cu foarte puţin probabile cunoştinţe temeinice în domeniul analizat. Cînd vine vorba despre subiecte foarte particulare, se mai cere, e drept, opinia cîte unui specialist direct legat de domeniu, dar intervenţia sa e redată scurt, cînd nu chiar trunchiat, iar de vorbit pe larg vorbesc tot „comentatorii“.


Pînă la un punct, situaţia e normală. Peste tot în lume, scriitorii, de exemplu, oameni ai cetăţii, intervin în dezbaterea publică, îşi fac glasul auzit şi, uneori, ascultat. Antonio Tabucchi, de exemplu, scria frecvent despre politica italiană în La Repubblica, Vargas Llosa a mers pînă la a candida la preşedinţie. Nu ştiu cum se face însă că, la noi, rubricile politice sînt susţinute mai ales de prozatori, de poeţi, de critici literari. Aşa se întîmpla pînă nu de mult la România liberă, la Evenimentul zilei (unde scriau Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş), la televiziunile unde Mircea Dinescu şi Stelian Tănase au păreri ferme despre orice, şi chiar la noi în revistă. În principiu, nu e nimic rău în asta. E foarte bine ca intelectualii, de orice fel, să fie implicaţi în treburile cetăţii, să nu fie apatici, să-şi exercite spiritul critic – cine s-o facă, dacă nu ei? Păcat doar că prea puţini reuşesc să se limiteze la ceea ce cunosc şi stăpînesc bine. De multe ori, e evidentă nepriceperea, inadecvarea unor comentatori – nu neapărat a celor mai sus numiţi. Comentariul rămîne în zona impresionistă, niciodată nu sînt analizate date statistice, nu se folosesc metode sociologice. Informaţia se limitează la ştiri deja apărute în presă, nu se merge la sursă (statistici oficiale, de exemplu, care se cer interpretate, corelate). Se întorc pe toate feţele lucruri cunoscute, iar concluziile nu pot depăşi bunul-simţ. În loc de comentariu aplicat – dat cu părerea.


Forţînd un pic nota (dar nu mult), comentariile politice ale multora sînt de nivelul comentariului sportiv al lui Cristian Tudor Popescu – creditat, acesta din urmă, nu ştiu de ce, nici de cine, cu mare ştiinţă a tenisului: merită ascultat şi comparat cu adevăraţii specialişti, foşti tenismeni de performanţă. Una peste alta, „analizele“ politice de acest fel nu aduc mai nimic original, nu lămuresc, nu explică – dar ce spun, spun cu har. De ce au succes asemenea comentatori, de ce îi primeşte, ba chiar îi caută presa? Pentru că autorii lor au talent literar, scriu şi vorbesc bine, fireşte. Lipsa de substanţă e drapată în măiestrie literară şi „comentariul“ derapează adesea periculos înspre pamflet sau atac la persoană. Dar nu doar meşteşugul literar îi face atît de preţuiţi şi prizaţi. Mai e un motiv, poate nu foarte limpede. Se translatează, mărturisit sau nu, faima dobîndită de cineva într-un domeniu (în literatură, de exemplu) în alt domeniu (politic, economic). Transferul acesta însă nu e licit, e o eroare logică, pentru că nimic nu îndreptăţeşte supoziţia că un mare scriitor are ceva pertinent de spus în chestiuni de politică internă sau internaţională. E foarte posibil să aibă, dar nu pentru că e un bun scriitor sau filozof. Confuzia continuă, sporită, şi în sens invers. Pentru opiniile şi ataşamentele sale politice, Mircea Cărtărescu a fost pedepsit cu negarea valorii operei sale – sentinţele veneau, evident, de la oameni care nu au nici o îndreptăţire să judece valoarea literară. Culmea, în loc să se revolte, unii confraţi au considerat că era normal să se întîmple aşa: dacă s-a băgat în politică, atunci trebuie să se aştepte şi la asemenea tratamente. Or, nu ideile sale politice fuseseră puse în cauză, ci cărţile sale.


Pînă la urmă, revenim mereu la problema validării. În ştiinţe, validarea e bine aşezată, e dată de valoarea rezultatelor, măsurabilă (şi) prin valoarea publicaţiilor care le-au găzduit – deşi anomalii există şi aici. În sfera publică, în schimb, domneşte ceaţa. Instanţele de validare par ad hoc, sînt personalizate (eşti bun pentru că te preţuieşte X sau Y), dar nevalidate obiectiv pentru domeniul în care validează. Pe ce criterii acceptă o revistă sau un post de televiziune colaborarea cu cineva pentru comentariu politic? Nu ştim. Nimeni nu se simte obligat să ofere motivaţii pentru că nu i se cer. Cititorii, ascultătorii primesc ce li se livrează, nu prea aleg.


Lipseşte rigoarea din sfera noastră publică. Specialistul sobru şi aplicat e întotdeauna eclipsat de eseistul briliant. Lipseşte rigoarea şi din comentariile şi analizele pe care le citesc. Pentru un calambur sau pentru un titlu bine găsit, aproape oricine e dispus să sacrifice o idee – de o va fi avut. Se impune astfel un model de intelectual public foarte nociv. Nu ştiu dacă de vină e, şi aici, istoria noastră accidentată, vreo caracteristică a sufletului naţional sau, pur şi simplu, o educaţie destul de precară şi un dispreţ abia mascat pentru spiritul ştiinţific.
Oare chiar nu există specialişti, oameni care să comenteze politica şi economia în cunoştinţă de cauză? Dacă te iei după publicaţiile cele mai citite şi după televiziuni, s-ar părea că nu. De fapt, ei există, dar preferă sau sînt constrînşi să scrie pe bloguri, într-un circuit paralel cu cel oficial. Publicul larg, acela căruia i se adresează media, nu-i cunoaşte. Sînt convins că, dacă ar afla despre ei, i-ar prefera celor care se pricep la orice şi la nimic. În fine, sper...

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Infamie, mișelie, pupat toți. În formă de sonată

Expozițiune. Pentru politicieni, intelectualii pot fi doar vremelnici tovarăși de drum. Anomalia apare cînd intelectualii își uită menirea și-și adaptează agenda la cea a politicienilor. Ar trebui să fie invers. Noi să-i luăm pe unii dintre ei drept tovarăși, atîta vreme cît crezurile noastre sînt servite de acțiunile lor, și să-i abandonăm chiar la groapa de gunoi a istoriei, de ce nu?, atunci cînd interesele lor ajung în contradic­ție cu crezurile noastre. Ar trebui să nu avem nimic de pierdut (cel mult lanțurile). Iar dacă unii, după bucata asta de drum comun, au deja ceva de pierdut, pentru că și-au convertit crezul în interes, poate ar face mai bine să arunce lestul ca să poată înainta mai ușor.


Dezvoltare (temă cu variațiuni). Pe zi ce trece, dl Victor Ponta se maturizează, devine chibzuit și serios. Un politician abil pe care se poate de-acum conta. Acomodant și coabitant. Schimbarea e vizibilă cu ochiul liber, o spun și comentatori sagace și obiectivi precum Alina Mungiu Pippidi. O spun, mai strepezit, e drept, mai sotto-voce, chiar și adversarii politici. Care adversari, pragmatici, c-așa-i politicianul, înțeleg că nu se mai pot atinge de cineva care a primit 60% din voturi. Deocamdată, scaunul dlui Ponta e sigur, nu-l clatină ei nici cu buldozerul.
Așa că țintele trebuie schimbate, nu se irosesc resurse în van. Iar acei intelectuali care nu reușesc să uite că dl Ponta și-a plagiat teza de doctorat, cei care, din cînd în cînd, încearcă să-i facă și pe alții să nu uite, devin stînjenitori, cînd nu de-a dreptul stupizi, continuînd să tragă într-o platoșă inexpugnabilă și nepricepînd, vezi bine, mersul politicii.

S-a întîmplat așa. Prin vară, plagiatul dlui Ponta a fost semnalat de revista Nature. Nimeni nu s-a îndoit că revista a fost sesizată de cineva din mediul politic românesc, în scopul evident de a-l discredita pe dl Ponta. Mulți intelectuali au început să protesteze și să ceară retragerea titlului de doctor. Ceea ce, evident, nu s-a întîmplat. Dl Ponta nu a făcut, pînă acum, singurul lucru care i-ar mai fi putut salva onoarea: să-și recunoască greșeala și să le dea mînă liberă înfricoșaților săi miniștri să-i retragă titlul, așa cum a propus Universitatea din București; după care, dacă poate, să scrie o teză onestă și să obțină un alt doctorat – în măsura în care chestiunea mai prezintă vreun interes pentru un politician de succes atît de ocupat. Dar pe dl Ponta nu onoarea pierdută îl interesează. Dimpotrivă, prin miniștrii care s-au succedat de atunci la Educație, a pornit prigoana împotriva mediului academic și de cercetare distrugînd rapid și eficient, la nivelul legislației și al organizării, aproape tot ce se pornise bine în acest domeniu. Cînd e vorba să distrugă, politicienii sînt de o eficiență de speriat.

Prin vară, așadar, proaspăta opoziție politică s-a folosit din plin de sentimentele ultragiate ale unor intelectuali (și nu numai de ale lor). S-a dovedit însă că acuza de plagiat nu are potențialul politic scontat, electoratul nu a fost deloc impresionat și dl Ponta a cîștigat detașat alegerile (de-aici s-ar putea porni o temă nouă de discuție, dar forma de sonată nu permite). Opoziția politică, de-acum bine intrată în rol, abandonează tema care pare la fel de închisă ca și cea a plagiatului soților Mang. S-a-nchis tema, cum s-a-nchis și rana care l-a durut o vreme pe dl Ponta – că, slavă Domnului!, toate trec pe lumea asta.
Așa că, firesc, oamenii politici nu pricep cum se face că mai sînt unii pe care credeau că-i folosesc după trebuință, care stăruie într-o acțiune pe care ei, politicienii, o socotesc perdantă.


Finale (allegro moderato, quasi grave). Cu­vîntul „principiu“ nu are pentru politician nici un înțeles. Morala nu-i specialitatea lui, așa că judecă valoarea morală a unei acțiuni exclusiv după foloasele pe care i le poate aduce. Nu avem cum le explica acestor oameni că, pentru unii dintre noi, odată dovedite plagiatul sau orice alt tip de fraudă, de ilegalitate comisă, el trebuie sancționat – indiferent că asta convine sau nu unei anumite formațiuni politice, indiferent că asta aduce sau nu un folos imediat în plan strategic și indiferent dacă acela care l-a comis se dovedește un bun șef de partid sau de guvern.
O fi politica arta compromisului, dar parcă nu orice compromis trebuie permis. Politicienii însă sînt ființe tari, cu stomac de fier, de-aia ne conduc ei pe noi și nu invers. Ei sînt capabili să scuipe în farfuria aburindă a vecinului ca să-i ia mîncarea. Și se miră că alții, proști, de!, nu pot și nu vor s-o facă. De ce să n-o facă? Doar mîncarea e gustoasă și la îndemînă, iar foamea e mare. Ce altceva mai poate conta?
Chiar, mai contează ceva?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Immanuel Kant povestit de Mircea Flonta

Aproape toți intelectualii de azi vorbesc nonșalant despre lucruri pe care nu le cunosc temeinic. Multă lume pomenește, de pildă, mecanica cuantică sau teoria relativității, la psihanaliză se pricepe oricine, dar, în afara specialiștilor – care sînt și cel mai puțin vorbăreți –, cei mai mulţi își iau informația din prefețe sau articole de popularizare. E, poate, condiția firească a omului de cultură de azi, într-o lume care abundă de cunoștințe și în care specializarea a devenit foarte îngustă.


În aceste condiții, e mai mult decît îmbucurătoare apariția unei serii precum cea de la Humanitas, în care mari filozofi sînt explicați pe înțelesul nespecialiștilor, în volume de mică întindere, într-un stil simplu, neacademic. E greu, foarte greu să faci acest gen de popularizare la nivel înalt, fie că e vorba despre știin­ță sau despre filozofie. Nu reușesc decît cei care își cunosc pînă la ultima fibră domeniul și au, în afara privirii de ansamblu și a înțelegerii adînci, și harul pedagogului. Nu se ajunge deloc ușor la dozajul corect de rigoare și lejeritate, nu sînt la îndemîna oricui selecția și sinteza temelor.


Un asemenea volum a publicat de curînd profesorul Mircea Flonta, 20 de întrebări și răspunsuri despre Immanuel Kant. E un fel de „Kant explicat pe înțelesul tuturor în 200 de pagini“, un model de stil limpede, accesibil, nepretențios, un model de explicație riguroasă în cuvinte simple, cu citate foarte bine alese. Un parcurs ghidat prin opera lui Kant, pe un traseu care evită, evident, urcușurile cele mai dificile, dar care te invită să contempli, fie și de la distanță, piscurile. Sărăcește un astfel de demers opera comentată? Evident, dar este prețul plătit ca să prezinte, totuși, ceva esen­țial din operă. Citind, mi-am adus aminte cu nostalgie de anii dinainte de 1989 cînd, la Fa­cultatea de Matematică din București, cursul de Filozofie (obligatoriu, în anul al II-lea) era ținut, în paralel, de Mircea Flonta și Vasile Tonoiu. La Fizică preda Ilie Pârvu. Azi, firește, nu mai e loc pentru filozofie în programele de licență ale facultăților de științe. Mai e actual Kant? Ne mai interesează? Cine citeș­te cartea lui Mircea Flonta nu poate răspunde altfel decît afirmativ. Ce poate fi mai actual și mai util pentru noi decît o meditație asupra principiilor și fundamentelor moralei, asupra îndreptățirii imperativelor categorice (capitolul 16) și asupra posibilității de a le aplica în domeniul social? Cum nu ar mai fi actuală reflecția asupra relației dintre morală și religie, dintre credință și cunoaștere (capitolele 14-15)?


Cititorul pasionat de științe sau practicant al uneia va fi, cu siguranță, interesat de capitolele 7-10, în care Mircea Flonta explică teoria cunoașterii a lui Kant. Abordează, evident, și chestiunea intuițiilor a priori și își mărturisește nesiguranța în privința validității acestor teorii (nu era, desigur, locul să intre în amănuntele controversei). În ce mă privește, mi se pare că, odată cu geometriile neeuclidiene și cu teoria relativității, supozițiile lui Kant au fost invalidate. Nu cred că geometria euclidiană și timpul, așa cum îl înțelegea Kant, mai pot fi considerate intuiții pure. Nici dacă există intuiții pure nu știu și sînt înclinat, mai degrabă, să nu cred în existența lor. Dar dacă cele la care se referea Kant nu sînt înlocuite cu altele care să satisfacă definiția, ar trebui să cadă și alte teze, deduse de Kant din aceasta, de exemplu, cea conform căreia: „În intuițiile empirice […] lucrurile nu se înfățișează așa cum sînt ele în sine, ci așa cum ne apar datorită aportului constitutiv al intuițiilor pure ale spațiului și timpului“.


În privința matematicii, însă, cred că teza lui Kant potrivit căreia aceasta nu oferă cunoaștere în sensul deplin al cuvîntului (pentru că aplicăm conceptele pure ale intelectului intuițiilor pure ale sensibilității, argumenta Kant) rămîne în picioare, chiar dacă argumentul trebuie reconstruit. Cred că, într-adevăr, matematica nu se aplică realității sensibile. Ea capătă putere explicativă și predictivă abia cînd este mediată de model, adică atunci cînd e aplicată unei aproximații a realității. Rămîn, de aceea, și azi tulburătoare gîndurile lui Norbert Wiener despre eficiența peste limita rezonabilă („The unreasonable Effectiveness“) a matematicii în științele naturii (e titlul unui articol al său din 1960), despre faptul că aplicabilitatea limbajului matematicii la formularea legilor fizicii e un dar pe care nici nu-l înțelegem, nici nu-l merităm. Cu atît mai îndreptățită pare interogația lui Kant din 1762: „Cum se explică faptul că noțiunile noastre sînt adecvate pentru descrierea stărilor de lucruri reale, deși ele nu au fost obținute din aceste stări prin abstracție?“. O carte ca aceasta scrisă de Mircea Flonta e extrem de folositoare intelectualului din alte specialități care nu are exercițiul lecturilor filozofice și nu va citi, probabil, niciodată Kant. E și foarte incitantă, de exemplu, pentru cei ca mine, obișnuiți ai unei științe și oarecum familiarizați și cu altele, dar nu întotdeauna obișnuiți să mediteze asupra științei pe care o practică. Dar cărui intelectual care-și merită numele nu îi face bine, măcar din cînd în cînd, o pauză de reflecție asupra rosturilor și temeiurilor sale în lume? Cartea lui Mircea Flonta este una dintre cele trei deja apărute în seria „X idei ale lui Y“. Sper că, așa cum se cuvine unei serii, va urma.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Cultura ca balast

În București, apar mereu afișele unor spectacole de teatru jucate în diverse „locații“ – dar nu în teatre. Sînt adevărate „evenimente“: alătură, de cele mai multe ori, numele unor vedete incontestabile, nume cunoscute de toată lumea, nu doar de împătimiții sălilor de teatru. În paranteză fie spus, distincția e importantă: studenți ai mei bucureșteni, provenind de la licee excelente, tineri care merg din cînd în cînd și la teatru, nu cunosc decît numele actorilor pe care i-au văzut la televizor, de regulă prin seriale. Revenind la spectacolele cu afișe multicolore și cu nume mari pe ele, e tulburător să vezi cît prost-gust reușesc să strîngă în numai două ore. Se întîmplă chiar și pe scene consacrate, ale unor teatre de repertoriu: actori minunați joacă sau montează niște făcături vulgare, primitive, la nivelul artistic al unei serbări școlare de sfîrșit de an – rămîi mut și contempli siderat ropotele de aplauze.


La fel, actori de o valoare dincolo de orice dubiu coboară pînă la un nivel inimaginabil de prost-gust în show-uri ale diverselor televiziuni. Sper că s-a înțeles: nu că participă la acele spectacole „de divertisment“ mă uluiește, ci ceea ce fac ei acolo. Pentru că e posibil să rămîi decent și să-ți faci demn meseria chiar și în asemenea spectacole.

Și e cu atît mai șocant cu cît actorii care apar în aceste expediente sînt, de cele mai multe ori, unii excepționali, premiați, actori care au jucat în spectacole memorabile, conduși de regizori excepționali. Cum e posibil ca unii să decadă atît de mult? Ajungi să te întrebi ce-au înțeles ei (dacă au înțeles) din vorbele pe care le-au spus sub îndrumarea acelor mari regizori. E oare posibil ca expunerea prelungită, contactul cu mari opere ale culturii din toate timpurile să nu lase urme durabile? Se pare că da. Sau, poate, simplul contact nu e de ajuns. E, evident, o mare diferență între felul cum se raportează actorul la un text și felul în care se raportează publicul – acela ideal pe care cultura îl înnobilează, care iese emoționat de la teatru și se gîndește apoi zile întregi la ce-a simțit și înțeles. Diferență, sigur, dar așa de mare? În treacăt fie spus, „arta înnobilează, te face mai bun“ e un clișeu aproape periculos: de-ar fi să ne amintim doar cît de fini degustători de artă au fost sumedenie de torționari, de toate obediențele ideologice.


Nu de puține ori se întîmplă ca, într-o casă plină de cărți bune de tot felul, inclusiv albume cu reproduceri de artă de excelentă calitate, de la cele sovietice la mai noile, la noi, Skyra, și care au fost îndelung răsfoite, să vezi pe pereți tablouri aproape de gang, peisaje vesele „făcute de un prieten“, lucrări la limita prostului-gust.


Îmi vin în minte acum actori foarte buni care mărturisesc cinstit că nu au citit întreg textul montat, s-au mulțumit cu replicile pe care le aveau de spus – plus finalurile replicilor dinainte, să nu rateze intrările. Nici nu se pune problema de citit și alte opere ale autorului respectiv, de situare în context, în epocă, de înțelegerea unei viziuni – în unele cazuri nici nu e nevoie, dar există și destui autori, mai ales clasicii, unde acest demers ar fi util. Probabil că asta e exclusiv treaba regizorului, să citească el și să explice.

Există, nu cred că doar la noi, o credință destul de răspîndită că actorul mare n-are nevoie de cultură, dimpotrivă: cultura strică actorul, îi alterează naturelul și-i omoară spontaneitatea; talentul e de ajuns, nu trebuie alimentat cu nimic, talentul „vine dinăuntru“, trebuie să ai... – aici, un gest semnificativ cu mîinile, eventual cu pumnii strînși, îndreptate spre zona pelviană. Nu doar printre actori: sînt și alți artiști convinși că nu trebuie să citească literatură, necum filozofie, teorie în general, ba e bine nici să nu-și citească sau vadă/asculte confrații – ca să nu-și stingă acel ceva indefinit care pulsează în viscerele lor și produce arta adevărată, cea care te iz­bește-n moalele capului, îți arde-un pumn în stomac, te lasă lat – artă cu... nu o balegă pleoștită care se scurge molcom fără să facă valuri.


Nu știu cum s-a ajuns la credința aceasta stupidă, dar o constat de multă vreme și sînt convins că este unul dintre motivele pentru care se ajunge la exhibițiile indecente despre care pomeneam la început. Lipsa de cultură adevărată, profund asimilată, negarea chiar a necesității ei sterilizează în bună măsură contactul cu arta. Nici nu prea văd cum ar putea fi îngrădită sau schimbată ideea asta mult prea înrădăcinată, chiar dacă de puțini recunoscută ca atare. Probabil că educația din familie și școala ar avea un rol de jucat, la toate stadiile, cu precădere însă în liceu. Pentru actori, de exemplu, după liceu nu mai e nimic de făcut: în timp de trei ani, cît durează acum pregătirea lor, nu se poate să-i înveți și meserie, și altceva. De fapt, nu-i poți învăța mai nimic în așa de puțin timp, rămîne să mai fure după aceea – și, evident, vor fura meserie, nu cultură.


Uneori, cultura poate fi compensată de bun-simț nativ, de modestie. E clar că au existat și există mari artiști aproape complet inculți. E un loc comun că nu e cultura condiție necesară, nici suficientă pentru artă. Dar parcă nici nu strică.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. O sumă de fatalități

Degeaba scrie în lege că Educația trebuie să primească minimum 6% din PIB-ul fiecărui an. Educația nu pri­meș­te 6% din PIB, și diverși oameni pricepuți demonstrează că nici nu poate să primească atît. Fatalitate: Educația este și va fi subfinanțată.
Degeaba se dă o lege prin care salariile bugetarilor cresc cu un anume procent. Oameni pricepuți, în frunte cu președintele țării, explică de ce legea nu se poate respecta: pentru că, fatalitate, nu sînt bani.


Degeaba scrie în Constituție (art. 115 alineat (5)) că „Ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgență. Ordonanța de urgență cuprinzînd norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevazută la articolul 76 alineatul (1)“.



Guvernul Ponta emite o Ordonanță de Urgență, nr. 864, „privind luarea unor măsuri în domeniul învățămîntului și cercetării, precum și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute în hotărîri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2013“ care modifică Legea (organică) a Educației Naționale din 1.02.2011. Preambulul explicitează titlul, insistînd asupra interesului public al modificărilor. Printre acestea: posibilitatea de a deveni profesor universitar fără a fi abilitat (deci fără a avea drept de conducere de doctorat), renun­țarea la pensionarea la 65 de ani, renunțarea la limita de opt doctoranzi simultan la un conducător de doctorat, abrogarea articolului 215 din LEN care interzicea rectorilor să fie parlamentari sau miniștri – toate, chestiuni de maximă urgență, care nu suferă amînare, chestiuni de cel mai larg interes public. Înainte de a ști dacă Ordonanța de Urgență va fi aprobată, dl Ponta a numit doi miniștri rectori care riscă să devină, în scurt timp, incompatibili. Unul dinte cei doi, încă doctorand, este – ce poate fi mai potrivit? – ministru delegat pentru învățămînt superior și cercetare. Într-o țară decentă, așa ceva nu ar fi posibil. La noi, este. Și guvernele Boc au guvernat tot prin ordonanțe de urgență. Pentru că România – nu-i așa? – e altfel.
Fatalitate: în țara asta, legile nu pot fi respectate. Cum ies, cum sînt călcate-n picioare.

Deși cine fură azi un ou e un bou, avem legi care sancționează chiar și abaterile de la etică, avem coduri de etică, avem comisii de etică. Dar, fatalitate:

La noi există un fost ministru al Sănătății, plagiator dovedit, l-am numit pe dl Mircea Beuran. Domnia sa este în continuare profesor universitar.
La noi, dl Sorin Oprescu este primar general al Capitalei și, nu m-ar mira, viitor președinte al țării. Domnul Sorin Oprescu, un fost chirurg bun, se zice, este și profesor universitar. Despre dosarul domniei sale de profesor încă persistă dubii: se pare că unele articole din lista prezentată nu au fost găsite în revistele menționate. Nimeni nu pare deranjat, în nici un caz cei care-l votează cu entuziasm, domnia sa – cel mai puțin dintre toți.
La noi, un fost ministru al Educației, dl Ioan Mang, a fost dovedit plagiator. Dl Ioan Mang și soția domniei sale, coautoare la articolele plagiate, sînt în continuare cadre didactice universitare.

La noi, un plagiator dovedit a fost și este prim ministru și președintele celui mai important partid politic al țării, l-am numit pe dl Victor Ponta. Majoritatea populației votante este foarte mulțumită.

Lista plagiatorilor dovediți care nu au avut nimic de suferit poate continua (conferențiar universitar dr. Laura Stanciu, profesoara de limba și literatura română Florina Rogalski...)

La noi, un fost și actual prim-ministru, procuror de profesie, l-am numit pe dl Victor Ponta, compătimește cu un fost prim-ministru, l-am numit pe dl Adrian Năstase, cînd acesta este condamnat și încarcerat și spune, de fapt, că nu are încredere în justiție. Probabil tot pentru că nu are încredere în justiție îl numește ministru pe dl Relu Fenechiu, aflat în anchetă penală. În consecință, uniți în cuget și-n simțiri și de teamă să nu fie, Doamne apără și păzește!, părtași la vreo eroare judiciară, parlamentarii USL refuză ridicarea imunității colegului Ion Stan, anchetat pentru corupție. Fatalitate, nimic de făcut, așa-i în democrație.
Mi se va spune că sînt pătimaș, că o privire mai senină și mai detașată nu mi-ar strica și că lucrurile stau altfel decît le văd eu. În plus, la cîte păcate are pe conștiință Traian Băsescu... Aștept cu încredere ca distinși intelectuali, colegi universitari să explice cu finețe, inteligență, subtilitate, umor și deplină urbanitate, spre deliciul galeriei majoritare, că dl Ponta nu a plagiat – de exemplu pentru că ghilimelele s-au inventat după ce și-a scris domnia sa teza, pentru că proba decisivă nu a fost făcută – sau că, deși a plagiat, chestiunea e evident manipulată politic și nici nu e chiar așa de gravă în comparație cu cît s-a furat și se fură în țara asta... Îi aștept să explice că acest guvern trebuie să aibă șansa lui și că nu e normal să critici un ministru (fie el și un doctorand pus peste învățămînt superior și cercetare) îna­inte de a-l vedea la lucru. Îi aștept să explice că lumea s-a săturat de pedanteriile astea cu iz inchizitorial, că problemele adevărate sînt altele și că, în general, la vie est ailleurs.
Nici vorbă despre cinism, sofism sau ipocrizie. E doar, mă-nțelegi, maturitate responsabilă.

Am tot citit și nu mă îndoiesc că voi mai citi asemenea demne demonstrații de virtuozitate intelectuală. Nu le invidiez confraților mei subtilitatea. Dimpotrivă.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Simple observații și întrebări

Odată încheiate alegerile cu un deznodămînt care n-a mirat pe nimeni, odată sancționat rezultatul de către forurile în drept – victoria eclatantă a USL și scorul indecent de mare al PP-DD sînt cît se poate de reale, bănuiala de fraudă n-are ce căuta aici –, ce mai rămîne de făcut e să înțelegem ce (ni) se întîmplă. Să crezi că poporul, prost și needucat, a greșit e simplu, e la îndemînă, poate, eventual, să-ți crească stima de sine – dar nu ajută la nimic, e un enunț fără valoare explicativă. Trebuie să existe cauze mai adînci și care să conducă la răspunsuri mai elaborate decît acesta. Nu am deloc pretenția că le întrevăd pe cele reale. Fac doar cîteva observații pe care le adaug celor multe, apărute în toată presa, inclusiv în revista noastră.
Cine n-a votat? În afara celor care în mod obișnuit nu o fac, fie pentru că nu-i interesează îndeajuns, fie pentru că nu se simt reprezentați de nimeni, fie pentru că „oricum toți sînt la fel“ și n-au de așteptat nimic bun de la ei, acum au stat acasă și unii care în ruptul capului n-ar fi votat USL, dar nu s-au putut decide să voteze ARD nici măcar în calitate (sic!) de răul cel mai mic, penalizîndu-i fie pentru alianțele nepotrivite, fie pentru incapacitatea de a se înnoi.

Inutil îi disprețuim pe votanții PP-DD. De fapt, ei sînt singurii care au luat în serios cele două mari teme vehiculate de toți politicienii: corupția și tema socială. Au răspuns la promisiunile de eradicare a corupției și a corupților și la promisiunile de viață mai bună. Sînt, e adevărat, oameni needucați și săraci, îi păcălești (cu televizorul) și-i cumperi ușor, mulți sînt simpli oportuniști. Dar înainte de a-i beșteli, la grămadă, pentru că s-au lăsat cumpărați (oare? – o fi și un pic de „pupă-l în bot și papă-i tot“), orice politician serios ar trebui să încerce să le facă o viață mai bună, abia apoi să le pretindă un vot rațional.


Ce îi interesează pe alegători? Ce a știut să le spună USL și n-a știut ARD? Temele sociale și economice, spun unii. Nu cred, deși asta par să confirme și sondajele în care, cam toate, majoritatea românilor declară ca principale preocupări locul de muncă și sănătatea. Din vară pînă acum, oricine a putut înțelege că USL nu va face (pentru că nu poate, în cadrele pe care spune că le acceptă), în domeniul economic și social, altceva decît cei dinainte. Drept dovadă, propune o lege a sănătății prea puțin diferită de cea care a declan­șat protestele din ianuarie, anunță deja că blocarea posturilor și înghețarea salariilor bugetarilor va continua, merge înainte și cu privatizările (de la poștă la sănătate), nu redeschide, cel puțin deocamdată, școlile și spitalele închise ca neviabile economic, nu introduce taxarea progresivă, crește taxele locale, lovind tot în amărîți, nu scade TVA, nu anun­ță schimbarea codului muncii (măcar aceste ultime opțiuni ar trebuie să-i convingă pe cei care vorbesc despre „guvernarea de stînga“ că spun prostii). În plus, prețurile au continuat să crească și în lunile de cînd USL e la guvernare. Așadar, nu cred că temele sociale și economice au orientat cu adevărat votul.



Nu-i interesează pe alegători nici tema corupției, cu atît mai puțin moralitatea candidaților. Asta, măcar, e limpede. Ponta a fost votat cu entuziasm, la fel cîțiva securiști cu acte, tot felul de impostori, învîrtiți, unii deja condamnați: majorității nu-i pasă de așa ceva. Dimpotrivă, pare să existe o admirație nemărturisită pentru cei care au știut să se descurce, înainte sau după 1989, care „s-au ajuns“, au răzbit indiferent cum – dacă prin furt, bravo lor, că „hoțul neprins e negustor cinstit“; șmecherul e simpatizat, în timp ce „fraierii“ sînt adînc disprețuiți. Totul combinat cu o profundă neîncredere în justiție. Nu știu dacă asta e o caracteristică a poporului de acum, nu am statistici, nici studii sociologice, nu m-aș hazarda la considerații de ordin general despre caracterul poporului (dacă există așa ceva). E doar singura explicație pe care sînt în stare s-o dau succesului unora care ar merita, după mai toate codurile etice, oprobriul societății.
Există deci o falie care pare imposibil de umplut, între preocupările și interesele unei părți a intelectualității și masa mare a populației. Ciudat e doar că și mulți dintre intelectuali par mulțumiți să aibă un premier plagiator și acceptă drept axiomă faptul că el va fi în continuare premier. De ce? Pentru că-l vrea partidul și majoritatea alegătorilor? Nu cred că pentru intelectuali, pentru universitari, aceasta poate fi o motivație suficientă. Atunci care?

Ar trebui să încercăm să înțelegem de ce au votat USL și oameni tineri (unii – studenți), educați, lipsiți de pietre de moară dinainte de 1989, neimplicați politic, buni profesioniști. În cazul lor, nu țin explicațiile rapide de felul „s-au lăsat cumpărați“ ori bănuiala de criptocomunism și de relații cu Securitatea.



Rămîne deci că, mai mult decît temele sociale, economice, mai mult decît moralitatea și (anti)corupția, au contat aversiunea față de președinte și față de unii dintre foștii guvernanți, resentimentele față de felul arogant și cinic în care au fost introduse măsurile de austeritate, toate traduse, uneori, într-un sec „Las’ să mai fure și-ăștilalți“. În unele cazuri, o fi contat și antipatia față de un candidat sau altul. A fost important și boicotul unor primari PDL trecuți pe față la fostul vrăjmaș care împarte de-acum banii (riscul mai tuturor partidelor de la noi, simple rețele clientelare, fără vreun liant doctrinar). A fost, cred, deși s-a votat mai ales partidul, nu candidatul, un vot neideologic și prea puțin rațional. Dar cine spune că la bine se ajunge numai pe cale rațională? Oricum, cu forța, binele nu poate fi și nu trebuie făcut.
Oricît de frustrant ar fi, trebuie să recunoaștem că majoritatea nu e interesată de problemele care ne frămîntă pe unii dintre noi. Are altă ordine de priorități. Ce-i de făcut? Să ne schimbăm și noi agenda ca să putem vorbi o limbă comună? Să continuăm încercările de a convinge lumea de adevărul nostru? N-am reușit nici în comunitatea academică, darmite cînd ieșim din ea. Are cineva o soluție? Cum nu cred că vine apocalipsa peste noi, nici cea mayașă, nici cea uselistă, timp de gîndire o să avem berechet.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Vise

Pentru că se apropie Crăciunul și pentru că alegerile au trecut și ce e mai urît abia urmează, fie-mi îngăduit să-mi pun și eu cîteva dorințe pentru alegerile de peste patru ani, așa, să fie, fără mari speranțe.

Prima. Aș vrea să se revină la votul pe liste. Uninominalul de acum mi se pare o prostie care a generat mai multă corupție decît înainte. Nu știu de ce a ieșit așa, teoria spunea cu totul altceva, la alții pare să func­ționeze, la noi – nu. Trebuia să genereze responsabilizarea candidaților, a generat corup­ție și bătaie de joc din partea partidelor – la adresa ideologiei asumate și la adresa votan­ților. Decît locuri cumpărate cinic, mai bine liste.

A doua. Aș vrea să nu mai fie permise alianțele electorale. Mi-ar plăcea să văd partide multe, chiar mici, dar cu identitate proprie, cu ideologie clară, bine delimitată. Nu contează că ar trimite în Parlament, dacă ar trimite, unul sau doi oameni. Ar fi o șansă mai mare să ne putem regăsi într-un program, în niște idei politice. S-ar evita, în felul acesta, și ficțiunile grotești de tipul PC sau UNPR, care, obligate să candideze singure, ar dispărea sau ar fi înghițite. E mult mai greu – și e extrem de neplăcut – să alegi între două conglomerate anideologice sau, mai rău, cu ideologii amestecate oximoronic. De exemplu, azi (scriu vineri, 7 decembrie) am primit o scrisorică de amor francată din partea doamnei Anca Boagiu, care îmi cere votul, dar nu în calitatea mea de cetă­țean al colegiului electoral în care candidează alături de fostul liberal, pînă la alegerile locale, și actualul ARD-ist Dan Cristian Popescu, matematician (?), ci în calitatea mea de evreu. Scrisoarea conține asigurări de respect, promisiuni frumoase și un pic de text în ebraică, limbă care îmi e complet străină. Las la o parte mirarea că doamna Boagiu a obținut lista și adresele cetățenilor evrei din sector, o felicit pentru cunoașterea limbii ebraice, nu mă mir nici că scrisoarea venea de la o Ștefania nu-știu-cum de pe Moșilor, nu de la însăși doamna Boagiu, semnatara, cu poză!, dinăuntru, dar mă întreb ce este în mintea doamnei Boagiu, pe care, poate, aș fi votat-o dacă reprezenta doar PDL, cînd, aliată cu ortodoxiști și legionaroizi, vine să ceară votul evreilor?

A treia. Aș vrea să nu mai existe locuri rezervate în Parlament pentru reprezentan­ții minorităților nemaghiare. Nu am auzit de vreo lege pentru minorități promovată de aceștia. Știu, însă, că au votat întotdeauna cu puterea existentă sau cu cea emergentă, au fost, așadar, întotdeauna, o anexă a coaliției de guvernare. Cel mai proeminent reprezentant al minorităților nemaghiare, foarte seriosul Varujan Pambuccian, s-a ocupat întotdeauna (și foarte bine) de IT, iar în ultimii ani ai guvernării Boc apărea deseori în media ca un fel de purtător de cuvînt al guvernului pe chestiuni economice. Dădea declarații vorbind la persoana întîi plural, ca și cum el ar fi făcut parte din guvern. N-ar fi fost mai cinstit să intre el în Parlament pe liste liberale, doar politică liberală face și asta se declară a fi? Cred că minoritățile își pot rezolva problemele mult mai bine în alte cadre, fără să se amestece – ca minorități – în luptele politice. Există multe organizații civice extrem de vigilente la orice manifestare care aduce a rasism sau a intoleranță, există organizații culturale, există un departament specializat la Ministerul Culturii. La fel, cred că nici partide etnice, de tipul UDMR, n-ar trebui să existe. Dar aici discuția e mult mai complicată și bruiată de un zgomot de fond care o face imposibil de purtat cu calm.

A patra (o spun, pentru că știu că peș­tișorii de aur s-au dus din apele noastre și e criză, așa că nu contează o dorință în plus, tot nu se îndeplinește). Aș vrea să existe un partid de stînga. Cred că e, de fapt, prima urgență politică. E nevoie de un partid care să cenzureze excesele dreptei – s-a văzut deja că societatea civilă nu poate juca acest rol –, să repună în discuție axioma privatizării cu orice preț și în orice domeniu, să se ocupe în mod serios de problemele sociale ale celor care muncesc pe bani mai puțini, de muncitori, de nevoiași – spre deosebire de alte țări, la noi mai sînt mulți, România nu e doar țara afaceriștilor și a corporatiștilor. Exploatare și nedreptate există. Îmi doresc un partid de stînga, social-democrat, deloc anarhist, care să accepte jocul democratic, să nu vorbească nici despre revoluție, nici despre schimbarea sistemului social și economic, nici despre dictatura proletariatului. Electorat ar fi pentru el. PSD nu are nimic a face cu stînga, nici măcar cu aia caviar. Nu înțeleg de ce intelectualii de la CriticAtac nu pot depăși faza discuțiilor sterile, exclusiv teoretice, și nu pot organiza un partid. Îi aștept, eventual împreună cu vreo ramură ecologistă, pentru că ideea intrării in corpore în PSD, a transformării dinăuntru a PSD într-un partid de stînga mi se pare falimentară.

A cincea (acum, dacă tot m-am pornit...) Aș vrea să înceteze demonizarea reciprocă. Atîta vreme cît fanaticii de stînga vor articula senin enunțuri ca acesta: „în tabăra dreptei nu pot exista decît ticăloși sau idioți utili“ (am citat exact, nu spui din cine), iar din partea cealaltă se va auzi că oamenii de stînga sînt proști și demagogi, asta cînd nu sînt foști securiști – că altfel cum să fii de stînga? – nici o discuție serioasă nu va fi posibilă și oameni altminteri inteligenți și cultivați vor continua să își arunce, nervoși, invective și să jure fiecare pe adevărul lui, în timp ce politicienii care, majoritatea, n-au ideologie vor continua să ne rîdă-n nas și să-și vadă de ale lor.

Mă opresc. Dorințe aș mai avea eu, dar cine să mi le îndeplinească? Pe de altă parte, zic unii (Ken Binmore, Natural justice, Oxford University Press, 2005, p.56) că există soluții, măcar locale: „Nu e nevoie să ne mințim ca să fim mulțumiți. Nu e nevoie să credem că putem realiza utopia printr-un aranjament rapid. Nici măcar nu e necesar să fim atît de optimiști încît să credem că lucrurile se vor îmbunătăți în timp. Avem nevoie numai de libertatea de a crea o microsocietate stabilă în sînul căreia să ne bucurăm de respectul celor pe care-i putem respecta“. Poate merită încercat.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Bilanț de etapă


Acum, cînd au mai rămas puține zile pînă la apoteoza USL, poate nu strică o scurtă recapitulare a făptuirilor sale în învățămîntul superior și în cercetare.
În vară, după ce impunătorul domn Mang n-a apucat să facă nimic, mereu tris­tul domn Pop a desființat CNATDCU (care are ca misiune stabilirea criteriilor pentru diversele titluri didactice și de cercetare, organizarea abilitărilor, validarea tezelor de doctorat) și a numit, intempestiv, o nouă Co­misie Națională de Etică. Aceasta și-a făcut repede datoria și a decis că dl Ponta nu a plagiat. Mai nou, a anunțat că nu poate rezolva un caz pentru că nu poate face rost de originalul, prea scump, din care s-ar fi copiat. Nimic de comentat.
În septembrie, dna Andronescu a numit noul CNATDCU. A eliminat toți colegii din diaspora – ca dovadă palpabilă, probabil, a mereu clamatei voințe de strîngere a legăturilor cu oamenii de știință români care activează în străinătate. Printre noii membri, mulți cu liste de lucrări submodeste. În totul, cu orice criteriu ai măsura, valoarea știin­­­țifică a noului CNATDCU e net sub cea a consiliului numit de Funeriu. De exemplu, locul academicianului Viorel Barbu în Consi­liul general, ca reprezentant al matematicii, a fost luat de dl Daniel Breaz; profesorul Barbu este unul dintre cei mai titrați matematicieni români, dl Breaz, proaspăt rector la Alba Iulia, fost președinte al PSD pe județ, consilier local, încă nu și-a dat măsura ca matematician. Am mai spus-o: dezamăgitoare nu e atît politizarea evidentă a Consi­liului, cît calitatea științifică precară a multora dintre cei nou-veniți.

Odată intrate în pîine, noile comisii au purces voios la schimbarea standardelor minimale pentru ocuparea pozițiilor de conferențiar și de profesor. Nimic mai firesc: bună parte dintre noii membri ai comisiilor nu îndeplinesc nici standardele de conferențiar impuse de vechiul Consiliu. Așa că au relaxat standardele cum se cuvine (și nu doar acolo unde chiar era necesar, ca la Științele educației), reintroducînd obligativitatea scrierii de cărți, punctînd granturile etc. Se așteaptă ordinul de ministru care să sancționeze (era să zic sanctifice) schimbările. Pînă nu iese, nu se scot nici posturile la concurs, doar n-o să mai piardă cine trebuie încă o ocazie, cum s-a întîmplat la concursurile din vară. En passant, se îndreaptă și strîmbătățile vechilor comisii (care, haine, au invalidat destule teze), reanalizîndu-se contestațiile depuse.

Trebușoara asta corect rezolvată, s-a trecut abrupt la reglarea spinoasei probleme a finanțării cercetării. Banii se alocă în urma unor competiții. În 2011 și 2012, evaluarea fusese făcută, la unele tipuri de granturi, numai de evaluatori străini. Cu toate imperfec­țiunile (după orice competiție de granturi, vor exista și nedreptățiți și nemulțumiți), rezultatele au fost foarte bune, adică banii au mers, în cea mai mare parte, către cercetătorii cei mai valoroși. Acum, un ordin de ministru (retras deocamdată) anunța anularea tuturor înnoirilor din 2011 și revenirea la situația din 2004. În particular, se renunță la evaluatorii străini (conform comunicatului de presă din 11 noiembrie 2012), invocîndu-se, pe de o parte, mîndria națională, pe de altă parte, cheltuielile exorbitante. A doua motivație e mincinoasă (evaluatorii străini și români participanți au fost plătiți la fel, iar suma totală nu depășește 1% din bugetul total al competițiilor, vezi comunicatul Ad Astra aici).

Prima motivație, dincolo de stupiditatea ei, ignoră faptul evident că, în România, există puțini cercetători foarte valoroși în fiecare domeniu, evaluarea numai cu români fiind aproape imposibilă dacă se dorește calitate și nu se doresc conflicte de interese. Unii, însă, pot fi ușor păcăliți, atunci cînd li se atinge coarda patriotică. Citim, de pildă, în România liberă din 26 noiembrie: „Anul acesta, cu prilejul se­siunii de depunere a proiectelor postdoctorale – deci la un nivel de vîrf al cercetării – s-a atins o cotă de slugărnicie memorabilă, de proporţii istorice. Candidaţilor li s-au solicitat toate înscrisurile din dosare în... limba engleză“.

Emițătorul acestor propoziții este dl Ovidiu Pecican, distins istoric și vecin de rubrică de a cărui bună-credință nu mă îndoiesc. Mi-e clar că nu putea scrie ce a scris decît din lipsa informațiilor trebuincioase. Așa că mă grăbesc să i le pun la dispoziție. Întîi, e bine de știut că la precedentele competiții se cereau două dosare, unul în română, celălalt în engleză. Renunțarea la cel în română e o economie de timp și de nervi pentru candidați. Apoi, dacă vrei să ai (și) evaluatori străini, nu poți cere propunerile decît într-o limbă de circulație (legea, evident, nu impunea așa ceva pentru cercetările legate strict de limba română). În plus, spre surprinderea unora, „slugarnice“, asemenea României, la „proporții istorice“, mai sînt și țărișoare ca Austria (numai evaluatori străini: Suedia (propuneri redactate numai în engleză: Un­ga­ria (propuneri numai în engleză pentru științe: Germania (propuneri de granturi, pentru științe exacte și naturale, doar în engleză), Cehia (folosirea „cel puțin a unui evaluator străin“: Și exemplele pot continua.
Apatia s-a instalat deja, universitarii nu mai protestează (cu excepția comunicatelor Ad Astra, am văzut puține luări de poziție individuale și nici una a vreunui grup profesional), doar lupta de hărțuire cu ministrul în chestia plagiatului dlui Ponta mai trezește lumea (nu vreau să mă gîndesc ce va fi dacă se vor adeveri și proaspetele acuzații de plagiat la adresa dnei Andronescu). Sînt și destui colegi care manifestă un entuziasm cel puțin inconștient față de noii diriguitori ai învățămîntului. Una peste alta, majoritatea comunității academice din țară e mulțumită de noile reguli. Pentru că sînt bune. Gaudeamus!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Privitor ca la teatru


Frumoase vremuri trăim! Pentru cine reușește să se detașeze un pic și ajunge să contemple cu calm peisajul, răsplata e pe măsura efortului, deloc de neglijat. Cum să nu te bucuri cînd vezi cît de raționaliși de înțelepți – cuminți, ar fi zis cei vechi – sînt oamenii. Aproape toți au înțeles deja că rezultatul alegerilor nu va face decît să consfin­țească starea de fapt și de drept: USL nu mai poate fi oprită, e instalată de-acum temeinic la putere pentru încă patru ani buni. Primii au înțeles cei din ARD, așa că nici nu mai fac campanie, s-au predat, ca oameni inteligenți ce sînt, și încearcă să salveze ce se mai poate, adică să pună și ei mîna pe măcar o feliuță de tort. Or, odată ce-a înțeles asta, ce poate face un om rațional (mă refer la oamenii obișnuiți, nu la supraoameni, la politicienii care sînt, oricum, cu o lungime de barcă înaintea celorlalți)?

Se adaptează, firește. Începe prin a-și revizui opiniile. Dacă e intelectual, își creează un nou cadru teoretic. Constată că prea era de tot, prea era el vehement acum vreun an, doi, prea se lăsase dus de val. Nici așa, totuși, n-a fost bine, prea au forțat nota. Ei, l-au și luat repede, cam pe nepregătite. Fără distanțare nici n-ai cum să vezi și să judeci corect. Drept urmare, ce era limpede mai an devine acum cețos și necesită explicitări și nuanțări – dar nu-i asta menirea intelectualului, a celui din elită, să nuanțeze, să-și aducă singur contraargumente pe care să le cîntărească atent? Și uite-așa, în urma unui subtil proces dialectic mai mult decît firesc, întreprins cu maximă probitate intelectuală – și profesională, cînd e vorba de chestiuni tehnice –, și cu toată bună-credința, mai devreme sau mai tîrziu, opiniile se revizuiesc și, din nuanțare în nuanțare, omul ajunge să susțină opusul a ceea ce susținuse (un fel de unitate a contrariilor, cum ar veni). Bine că și-a recunoscut greșeala măcar în ceasul al doisprezecelea! De altfel, ce sens ar fi avut să protesteze la nesfîrșit? Cît s-o țină așa, pe picior de război, cu petiții, scrisori, „huo“, cînd e clar că „ei“ au și vor avea timp de cel puțin patru ani pîinea și cuțitul? Nu-i mai bine să colaboreze? Să nu taie punțile?

Trebuie rezistat pe baricadă, lupta continuă dinăuntru, cu alte mijloace, firește. Să nu ne pierdem speranța și, mai cu seamă, să nu ne tăiem singuri craca de sub picioare. Pentru că e ușor să strigi „huo“ de pe bară, greu e să încerci să faci ceva, acțiune pozitivă, adevărații sacrificați pentru comunitate tot noi sîntem. De fapt, lucrînd împreună, cunoscîndu-ne mai bine, vom constata, treptat, că nici „ei“ nu-s, toți, așa de răi cum îi credeam, sînt și printre ei oameni cu care se poate discuta – și, la urma urmei, cam au dreptate, ce vor ei nu-i așa de prost gîndit. Nu există, domne, rău absolut, știi foarte bine. De ce să n-aplicăm teoria în chestiuni concrete? Oricum, e loc pentru toată lumea sub soare. În orice caz, n-ai să-mi spui că ce-au făcut ăia dinainte era bine. Și chestia asta cu plagiatul lui Ponta – nu v-ați săturat? Uite că omul s-a temperat, s-a maturizat – oricum tot el va fi și după, ce rost are hărțuiala asta continuă? Nu zic, a plagiat, da; e singurul? Cîți alții n-au făcut-o, ba au furat încă mai dihai, cu fabrica, nu cu pagina, și n-ați mai sărit așa, zău. Nici nu e un prim-ministru așa de rău (că prost nu-i deloc, se vede de la o poștă, ba are și umor), a-nceput s-o lase mai moale și cu Băsescu, eu zic că e de bine. Cumva, cumva s-or înțelege ei, e clar că altfel nu merge. Noi de ce să ne scoatem ochii?

Încet, încet, or să se lămurească și ceilalți că n-ajungem nicăieri cu scandalul ăsta neîntrerupt. Trebuie să ne-nțelegemși noi, altfel nu iese nimic, se duce totul de rîpă, și cine ce cîștigă? Păcat doar de zurbagiii ăia care nu pricep ce-i în jurul lor și întrețin atmosfera asta otrăvită. Unii nici nu trăiesc în țară. Ce să le ceri? Nici cu ăștia de-aici nu mi-e rușine. Niște proști. Fanatici. Văd doar în alb și negru. Fac pe principialii, dar dacă-i scuturi... Dau lecții de morală. Mă lași? E nevoie de liniște, de calm. Ca să putem lucra.

Așa-i că-i un spectacol frumos? Pentru cei tineri, e și nou. Cei mai în vîrstă l-au văzut, probabil, în multe alte montări. N-are a face. E genul de spectacol pe care îl poți vedea de oricîte ori și e la fel de proaspăt, de fascinant. Nu te mai saturi. Mari regizori, mari actori...

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Eseurile lui Vlad Zografi

Înainte de a se afirma ca scriitor, Vlad Zografi a fost fizician, și nu unul oarecare. După un doctorat în fizică atomică la Paris, a publicat, sub numele de Vlad Djamo, ca prim autor, cîteva articole în reviste foarte bune (Physical Review B, Physical Review Letters,Surface Science). Articolele acestea au, pînă acum, 104 citări ISI, deși fizicianul Djamo și-a încetat activitatea în 1997, anul apariției ultimului articol, de nu chiar mai înainte. Nu e puțin, mai ales în condițiile în care citările au devenit valută forte și mulți citează ca să fie citați. Abando­nînd fizica și metamorfozîndu-se în scriitor – de teatru, cum îi place să precizeze –, Vlad Zografi a păstrat, totuși, foarte mult din formația sa de om de știință, lucru vizibil nu doar în felul cum organizează editarea de carte științifică, dar și în publicistica sa și, foarte recent, în volumul de eseuri Infinitul dinăuntru (Editura Humanitas, 2012).



Infinitul dinăuntru e o colecție de șase eseuri (povestiri le numește autorul), deloc disparate, despre „om, societate și istorie“. Ceea ce nu lămurește mare lucru – la ce alt­ceva s-ar putea referi orice scriere? Să zicem că elimină natura... De fapt, Vlad Zografi pleacă de la cîteva situații sau teme din literatură și, prin ele, făcînd un fel de critică de text (și de spectacol virtual), ajunge să vorbească despre chestiuni foarte profunde, care ies din sfera literaturii. Sau nu ies? Aici e dificultatea și miza acestei cărți. Vorbim despre lume pornind de la sau trecînd prin literatură, adică de la un construct secund, sau interpretăm literatura pe baza a ce știm despre obiectul ei? Zografi se amuză să nu răspundă explicit și împletește pînă la topire domeniile.

Asemenea lui Kundera, și Zografi crede că există o zonă a umanului la care omul nu poate ajunge decît prin intermediul literaturii. Am spus „literatură“ deși punctele de pornire sînt, cu doar două excepții (Don Quijote și Demonii), texte pentru teatru – din tragicii greci, Shakespeare, Molière, Beckett, Ionesco. Pentru Zografi, teatrul e o specie literară, așadar cuvîntul e esențial în teatru – purtător și creator de sens. E un punct de vedere explicit polemic cu unele direcții din regia contemporană. Demonstrația lui Zografi din primul eseu, intitulat chiar „Cuvîntul“, mi se pare extrem de convingătoare. În lipsa cuvîntului, nuanțele pier și teatrul nu-și mai poate îndeplini una dintre funcțiile esențiale: dinamitarea clișeelor cu care operăm. Omo­rîrea clișeului se face, potrivit lui Zografi, prin contradicția dintre cuvînt și gest sau atitudine. Am văzut exact așa ceva în 2008, la Paris, în spectacolul lui Toshiki Okada, Five days in March: trei tineri povestesc, ca pe o litanie, niște întîmplări anodine, în timpul acesta făcînd mișcări incongruente și nefirești, foarte lente, și adoptînd posturi fără nici o legătură cu ceea ce spun. E o confirmare excelentă a intuițiilor lui Zografi.



În mod implicit, Zografi afirmă că în marile opere literare se află aproape tot ce contează. Esențializată, orice situație actuală sau trecută își găsește un model într-una dintre aceste opere. În paranteză fie spus, dacă acceptăm acest punct de vedere, înțelegem și cît de grotești și inutile sînt încercările de „actualizare“ a clasicilor... Și situațiile viitoare? Încă nu ni le putem imagina, dar putem fi siguri că, atunci cînd se vor produce, ele își vor găsi corespondent în literatura trecută a lumii. Zografi face și cîteva speculații în direcția asta, în ultimul eseu, „Istoria“ – mai puțin reușit, după mine. Dar afirmația implicită a lui Zografi e de altă natură decît cea a lui Borges.
Anulînd clișeele, ieșind din „filmul exterior“ și concentrîndu-ne asupra „filmului interior“, asupra inepuizabilului dialog pe care fiecare îl poartă încontinuu cu sine făcînd să tindă la zero distanța dintre emițător și receptor și, astfel, aruncînd spre infinit mărimea interacțiunii dintre sine și sine (acesta este infinitul dinăuntru, explicat în al doilea eseu), ajungem, spune Zografi, la ceea ce constituie diferența noastră specifică, la esența condiției umane. Tulburător și, deopotrivă, spectaculos e că Zografi reușește să ajungă la descrierea infinitului dinăuntru pe calea criticii literare. În acest proces, la capătul drumului, nu avem cum să nu sesizăm inadvertența, inadaptarea, absurdul existenței – asta ne învață orice carte bună. Ce rămîne, atunci? Rămîne, spune Zografi, nostalgia după sens.



Temele de care se ocupă cartea aceasta (pe lîngă cele de mai sus, „Nebunia“, „Scena lumii“, „Bufoni și knuki“) s-ar fi pretat, cu siguranță, unei abordări în cheie filozofică, folosind limbajul și modul de expunere academice. Nimic de felul acesta la Zografi care se ferește cu grijă de orice morgă și de prețiozitate. Scrisul lui e viu, plin de umor, cultivă paradoxul, e simplu, cu fraze limpezi – deși citatele și referințele dintre cele mai variate abundă. Aș zice și că stilul său păstrează ceva din cel științific – expunerea problemei, descrierea soluției și sau, măcar, a metodei, contrargumente posibile, concluzie finală. Textele au rigoare și pentru că autorul evită afirmațiile tranșante atunci cînd nu le poate susține cu suficiente argumente, nu se jenează să spună foarte des „eu cred că“ și „nu știu“.
Tot de formația de om de știință cred că ține și o altă caracteristică a eseisticii sale: plăcerea căutării legăturilor ascunse dintre domenii care par străine de orice apropiere. În totul, cartea oferă spectacolul pasionant al unei inteligențe excepționale, dublate de o cultură ieșită din comun și de un remarcabil talent de scriitor. Zografi, însă, se definește ca autor dramatic, cartea de față fiind, cum singur povestește în prefață, doar o paranteză conjuncturală. Ba chiar, spre nedumerirea lui Gabriel Liiceanu, Zografi afirmă că piesele sale de teatru sînt obiective, în timp ce eseurile – nu. Cred că Zografi are dreptate: teatrul său e obiectiv în măsura în care el, autorul, resimte ca pe o necesitate scrierea unui text dramatic, în timp ce eseurile sînt o întîmplare iscată din exterior. Eu, unul, îi doresc mai multe asemenea întîmplări.

Liviu ORNEA - BIFURCATII. Teorema vie

Cédric Villani e un matematician care a cîștigat, în 2010, medalia Fields – cea mai rîvnită distincție în matematică, disciplină neluată în seamă de Premiul Nobel. Medalia Fields se acordă o dată la patru ani, în timpul Congresului Inter­național, unui număr de trei sau patru matematicieni care încă nu au împlinit patruzeci de ani (regulă care l-a privat de medalie, de exemplu, pe Andrew Wiles, care a demonstrat „prea tîrziu“ Marea teoremă a lui Fermat). Cédric Villani e un matematician cu o înfățișare atipică: de o eleganță căutată, pînă spre pedanterie, poartă lavaliere fastuoase, cum nu se mai obișnuiește, costume cu vestă, ceas de buzunar legat cu lanț de un nasture al vestei, la butonieră își pune întotdeauna o broșă măricică în formă de păianjen, de culoare aleasă în funcție de a vestonului, dar și de dispoziție. Mate­matica pe care o practică Villani e dintre cele mai complicate, un amestec de analiză, geometrie și fizică deloc ușor de explicat neinițiaților. În plus, Cédric Villani e și un excelent comunicator, e capabil ca puțini alții să-și povestească pasiunea unui public nespecialist, dar cu oarecare cultură științifică – cei care i-au urmărit expunerea de la Institutul Francez din București, în 2011, s-au convins cu asupra de măsură. Cédric Villani e un personaj (chiar el spune despre sine că e, un pic, Lady Gaga a matematicii).

Poate tocmai pentru că știe că poate glosa captivant despre matematica sa, Cédric Villani s-a aventurat să scrie o carte, Théorème vivant, publicată toamna aceasta de Grasset. E povestea facerii teoremei care i-a adus medalia visată. O carte curioasă, care dezvăluie cîte ceva din aventura intelectuală trăită, la o scară mai mare sau mică, firește, de orice matematician obsedat de o idee. Cartea povestește despre începuturi, despre primele discuții cu colaboratorul său, fost doctorand, Clément Mahut, despre felul cum problema, nebuloasă la început, începe, treptat, să prindă contur, apoi enunțul și metodele încep să se precizeze și teorema capătă trup, povestește despre neîncredere, despre neliniște, despre căutări, despre efortul uriaș de a pătrunde dincolo de suprafața lucrurilor și de a înțelege legăturile ascunse dintre fenomene și chiar discipline aparent complet diferite, despre spaima că un pas din demonstrație nu ține, despre nenumăratele bruioane, despre calculele reluate iar și iar, despre idei care par salvatoare și trebuie abandonate, despre încercările nereușite, despre iluminarea dintr-un sfîrșit, despre discuțiile cu referenții, despre fericirea din momentul cînd ai căpătat certitudinea că totul stă în picioare (e vorba despre un articol de aproape două sute de pagini, în versiunea publicată în Acta Mathematica, una dintre primele reviste din lume), despre viața unui cercetător într-un institut de matematică (Institutul de Studii Avansate de la Princeton, în speță), despre viața sa de cercetător, profesor și administrator (e și directorul Institutului „Henri Poicaré“ din Paris).

E, desigur, descris momentul primirii medaliei, atmosfera marelui congres. Sînt presărate și multe informații, chiar aprecieri, despre alți matematicieni, în viață sau de mult dispăruți, crîmpeie de istorie. Citind-o și comparînd cu atîtea mărturii despre viața și căutările literaților, ale compozitorilor, nu poți să nu observi că munca și trăirile omului de știință nu sînt cu mult diferite de ale unui artist – există niște invarianți ai procesului de creație din orice domeniu. Cartea are un puternic aer de autenticitate dat de extrasele (multe) din e-mailurile schimbate de Villani și Mahut. Tot autenticitatea e, cred, scopul paginilor cu fragmente de articole matematice, pagini pline de formule, pe care și matematicienii versați, dar din alte domenii le pricep greu – dar ele oferă și exemple de ce înseamnă matematica înaltă, pentru unii pot fi interesante măcar ca niște curiozități. Pe lîngă toate astea, cartea oferă, direct și indirect, și informații despre autor, despre gusturile sale muzicale (e un fan al lui Catherine Ribeiro) și literare, despre viața de familie. Da, Cédric Villani e un personaj – personajul principal, un pic narcisist, al cărții sale.
Scrisă alert, ușor de citit, încercînd evident să „te prindă“, cartea aceasta e greu de clasat. Cu certitudine, nu e operă de ficțiune. E undeva între jurnal (capitolele sînt datate), memorii foarte recente și docudramă. No­tațiile, însă, sînt stilizate, lucrul pe text e vizibil; totuși, la virtuți stilistice nu mi se pare că ajunge – poate nici nu-și propune așa ceva. Pe de altă parte, orice încercare de a dezvălui ceva din viața neștiută a oamenilor de știință, orice încercare de a face cunoscută truda și chinurile prin care trec min­țile și sufletele lor în căutarea adevărului (nu e o vorbă mare) sînt binevenite. Indiferent care a fost mobilul lui Villani scriind-o, cartea are șansa să facă matematica mai cunoscută publicului larg – de nu se va speria acesta de titlu sau de formulele care sar în ochi la prima răsfoire. E, în orice caz, o cale posibilă de a umaniza știința, aici matematica, și de a o apropia de oameni. Oricum, mi se pare un mare curaj publicarea ei de către Grasset. Să ne amintim însă că editura a mai riscat cel puțin o dată, prin fondatorul ei, Bernard Grasset: în 1913, a tipărit, pe spezele autorului, e drept, Du côté de chez Swann. Păstrînd proporțiile, să sperăm că a mizat corect și acum.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Noua colecție de iarnă
Mai e o lună. Sînt, ca și mine, cred, mulți alții, într-o situație mai proastă decît măgarul lui Buridan. Acela nu se putea hotărî pentru nici una din cele două grămezi de fîn care, se-nțelege, îl îmbiau în mod egal. Nouă nu pofta, ci greața ne împiedică alegerea. Iar cînd ajungi să încerci să determini de cine ți-e mai puțin greață... Dar nu-i nimic, se pare că vor fi destui cei cărora actuala ofertă politică le dă ghes și le excită considerabil papilele și intelectul. Vor avea parte, sînt convins, de un ospăț pe cinste.

De altfel, ambele tabere s-au întrecut în a arunca pe piață noutăți – dar ce zic, adevărate trufandale. După ciurul etic al comisiei doamnei Macovei, ciur prin care, invers față de năvoadele pescărești, numai plevuș­ca nu poate trece (totuși, există un ciur! alte partide nici nu și-au pus problema să-l aibă), ARD iese la atac cu noile achiziții, intelectuali de calibru, școliți la școli înalte, cu doctorate serioase, oameni care-și sacrifică, de fapt, cariera ca să scoată țara asta din marasm. E, cu siguranță, mai bine să ai în Par­lament oameni școliți decît să te reprezinte ignari agramați, lipsiți de cea mai elementară cultură – nu doar politică. Totuși, eu mă îndoiesc că orientarea ideologică a noii aripi drepte e ce ne trebuie. Poate sufăr eu de orbire, dar mă îndoiesc atît de tare, încît fumul sacrificiului lor pe altarul vitregitei patrii nu ajunge nicicum să-mi bucure nările. Și de partea cealaltă intră în luptă figuri de o neîndoielnică anvergură culturală, probată nu doar televizual: academicianul Dinu C. Giurescu, profesorii Vlad Nistor și Daniel Barbu, de la Universitatea din București, sînt printre cei mai proeminenți. Să ne bucurăm că, iată, există și intelectuali atașați pe față de USL, oameni cinstiți care nu mimează echidistanța. Și să ne scoatem din cap ideea pernicioasă că nu le stă bine unor universitari care au funcții înalte în universitatea lor (dl Nistor e președintele Senatului nostru, dl Barbu e directorul Școlii doctorale) să facă politică de partid. E foarte bine atîta vreme cît nu e ilegal. Și nu e. Ba chiar e licit să scrii editoriale politice vădit partizane, cînd ai și o asemenea funcție – e licit pentru că legea nu o interzice și funcțiile respective nu sînt, prin lege, „de conducere“. Și să ne amintim că și Maiorescu era rector și politician de marcă. Sigur, unii ar putea mîrîi că au trecut de mult acele vremuri ale începuturilor cînd prea puțini erau bărbații capabili să conducă țara și universitățile, așa că era aproape musai ca unii să le facă pe amîndouă. Mă mir doar că acei critici neîmpăcați ai înregimentării intelectualilor în siajul navei lui Traian Băsescu nu bagă acum de sea­mă înregimentarea, cum să le spun?, „intelectualilor lui Ponta“. Înțeleg că nu despre principiu era vorba, ci despre o proastă alegere. Probabil și de grad al angajării, cei proaspăt intrați în joc fiind, deocamdată, mult mai discreți. Posibil să aibă dreptate. Să vedem ce va mai fi. Nu cred că va trebui să așteptăm prea mult.

Pe de altă parte, sîntem mereu nemulțumiți că politica e acaparată de neisprăviți cu mintea netedă ca fața lui Kovaliov. Ar trebui să le mulțumim intelectualilor care acceptă să se murdărească pentru noi. Ei chiar se sacrifică: atîta timp cît fac politică, abia de-și mai țin orele, de cercetare nici nu poate fi vorba, dovadă că renunță, cu toții, la granturile pe care le conduceau și la altele nu mai concurează, cazul doamnei ministru-rector-președinte de Senat al UPB Andronescu fiind grăitor. Singura mea nedumerire – dar mare, enormă – este cum pot unii dintre acești distinși intelectuali, universitari care și-au construit cinstit, prin munca lor, cariera și reputația de oameni de știință, să reprezinte o formațiune condusă de un plagiator dovedit (e vorba despre USL și de­spre dl Ponta, în caz că nu s-a înțeles), de un om prins cu un furt intelectual „care se vede și de pe lună“, vorba unui alt distins universitar și membru al PNL, dl Adrian Cioroianu, decan al Facultății de Istorie, spusă în plenul Senatului Universității din București. La fel cum nu pricep, în ruptul capului, cum poate filozoful Andrei Marga, fost rector al unei mari universități, deci obligat ani de zile să vegheze, printre altele, și la respectarea eticii și a bunelor practici în universitate, să se complacă în aceeași situație jenantă de colaborare cu un plagiator (aceasta ar fi prima întrebare pe care i-aș pune-o dacă aș ajunge vreodată, lucru improbabil, să stau de vorbă cu domnia sa, de răspunsul la ea depinzînd tot restul). În treacăt fie spus, mă mir și că unii dintre cei care, cu toată îndreptățirea, deplîng acțiunea stricătoare a dlui Marga la ICR nu observă că domnia sa execută o comandă politică și că USL, pe care unii dintre ei îl susțin, nu poate fi exonerat de stricăciunile de la ICR; uneori, a vrea cu tot dinadinsul să ignori latura politică a unei afaceri e foarte dăunător.



Ei, probabil că există rațiuni superioare, de partid și de stat (doar toți ne gîndim la țărișoara noastră), care fac să pălească și plagiatul, și vecinătatea unor securiști dovediți sau a cîte unui troglodit. Le doresc distinșilor intelectuali care candidează sub sigla USL (oare cine va garanta, anul acesta, pentru ei?) să intre în Parlament și să reușească mai mult decît a reușit precedenta falangă intelectuală intrată cu surle și trîmbițe în PDL. Înțeleg că dl Voinescu a renunțat, între timp, la politică – nu cred că pierde ceva, cum nici partidul. Cît despre succesele lui Cristian Preda, Monica Ma­covei, Toader Paleologu, Theodor Baconschi – de la care toți așteptau atît de mult –, mai bine să tăcem, că despre orice nu se poate vorbi. S-a văzut că nu de ei atîrnă viitorul, prezentul și trecutul țării...

După vara asta, în care cît pe-aci să se ducă dragului giudețul, acum mai că putem spune și noi, ca Astrov: „La drept vorbind, frumoasă toamnă avem... și semănăturile sînt bunicele. Numai un singur lucru: s-au micșorat zilele...“. Oare ce spun meteorologii despre iarnă?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Religia în școală și spiritul critic

S-a discutat destul de mult în ultima vreme despre conținutul manualelor de religie (ultimul articol pe care l-am citit, al lui Mirel Bănică, în 22). Nu am de gînd să alimentez controversa, pentru că nu știu cum ar trebui să arate un manual de religie. Nu pot, totuși, să nu observ că, deja, nimeni nu mai pune în discuție apartenența religiei la trunchiul disciplinelor obligatorii predate în școală; problema care se (mai) pune e doar cum să avem manuale mai bune, mai serioase, mai atractive. Nu cred că e normal să fie așa într-o țară laică – încă –, în care religia și statul nu sînt, cel puțin pe hîrtia Constituției, totuna. Principala motivație adusă de susținătorii religiei în școală este că educația de acest fel insuflă valorile morale fără de care societatea se dezagregă. Nu cred că e singura cale de a insufla valori morale, dovadă că agnosticii și ateii nu sînt automat amorali. Pe de altă parte, înțeleg perfect că a porni o campanie împotriva predării religiei în școală e neproductiv și complet lipsit de sorți de izbîndă într-o țară ai cărei locuitori, în frunte cu politicienii, se declară foarte atașați de valorile religioase, ai cărei conducători își mărturisesc, unul după altul, profunda credință monarhică și în care Biserica și Armata sînt instituțiile cu cel mai mare grad de încredere din partea populației. În plus, ateismul militant, acela care calcă disprețuitor peste sentimentele celor credincioși, e dezgustător și ideea că un om credincios ar putea fi convins pe cale rațională să renunțe la credința sa e stupidă: sînt doar atîția oameni de știință profund credincioși. Nu e foarte evident cum, dar e clar că sferele pot fi și sînt separate.

Campanie – nu, în nici un caz. Dar măcar o discuție calmă de ce nu am putea avea? În cadrul ei, dacă am avea-o, cred că unul dintre subiecte ar putea fi probabila legătură dintre existența orelor de religie în școală și îndepărtarea din ce în ce mai vizibilă a multor români de spiritul critic și de gîndirea rațională. Nu am date statistice, deci nu pot stabili fără greș dacă există sau nu corelație între cele două, dar sînt înclinat să cred că da. La ce mă refer? De exemplu, la credința pe care o aud din ce în ce mai des exprimată, chiar de oameni bine școliți, că vaccinurile sînt nocive. S-ar vrea eliminarea obligativității vaccinării copiilor. Susțin unii că vaccinurile scad imunitatea, și de aici o sumă de nenorociri. Ba chiar s-a afirmat că un anume vaccin se află printre cauzele autismului.

Degeaba explică oamenii de știință, medicii în speță, că nu-i așa, că povestea cu autismul a fost o mistificare dată pe față ca atare – lumea preferă să dea crezare unor articole de ziar, nu oamenilor de știință. La fel, credința în homeopatie, în acupunctură, în multe alte feluri de tratamente „tradiționale“, orientale sau nu, în bioenergii și alte asemenea e netulburată de afirmațiile tranșante ale medicilor care spun clar că e vorba doar despre efect placebo, nicidecum despre tratamente reproductibile și predictibile, despre efecte verificabile. Alt caz flagrant este încălzirea globală: majoritatea oamenilor de știință a căzut de acord că fenomenul există și e datorat acțiunii omului; sînt și păreri opuse, dar mult mai puține, incomparabil mai pu­ține. Inutil, lumea nu crede. Ca și cum ches­tiunile științifice admit opinie personală. Ca și cum totul ar fi doar o chestiune de gust. Dimpotrivă, nu e nimic de crezut aici. Cine dorește se informează la surse autorizate, deci credibile, dacă e în temă urmărește demonstrațiile și argumentele, iar dacă nu – acceptă concluzia și gata. Nu mai vorbesc despre teoria evoluționistă, care se vede acum exilată chiar din manualele școlare. Simplul fapt de a pune pe același plan teoria darwinistă şi creaționismul sau „proiectul inteligent“ (intelligent design), adică de a le discuta în paralel, acordîndu-le același statut de ipoteză, e grotesc și arată cît de mutilată a ajuns judecata unora – enorm de mulți, din păcate. Societatea pare să se dezobișnuiască să analizeze argumente, să judece rațional, se raportează emoțional la chestiuni care cer numai logică. Parcă am vrea să scăpăm cît mai repede de achizițiile a secole de muncă îndîrjită, să aruncăm la gunoi mare parte din cunoașterea umană. Orice șarlatanie trece drept spiritualitate. Argumentul științific pălește în fața însăilării unui ziarist. Este extrem de nociv ce se întîmplă. Pe termen lung, e o catastrofă.



Nu-mi plac scenariile globale – pentru că nu văd cum le-aș putea demonstra validitatea –, deci nu vreau să cred că totul face parte dintr-un plan diabolic al diriguitorilor lumii (ce se întîmplă la noi se întîmplă și mai violent în America, de exemplu) de a imbeciliza populația ca s-o poată stăpîni mai bine. Îmi e și greu să mi-i imaginez pe liderii noștri și de aiurea, oameni mai degrabă proști, capabili de planuri malefice de asemenea anvergură.
Repet, nu pot demonstra că asemenea comportamente antiștiințifice, iraționale sînt direct legate de credința religioasă și de faptul că religia este materie obligatorie în școală. Poate că un studiu serios pe tema asta ar fi util.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Realpolitik

Pe la începutul lui august, un sondaj arăta că mai bine de jumătate dintre români regretă comunismul. Ştiu cîtă bază se poate pune pe sondajele de la noi, ştiu că, pentru foarte mulţi, „comunism“ e un termen destul de vag definit, care combină nostalgia tinereţii cu nişte avantaje materiale mai mult sau mai puţin concrete şi cu goluri dramatice de memorie. Fuseseră printre respondenţi şi mulţi tineri – asta era cu deosebire îngrijorător. A pune rezultatele sondajului pe seama imbecilităţii, a lipsei de educaţie şi cultură a conaţionalilor, pe seama propagandei neocomuniste – aşa cum fac mulţi comentatori dinspre dreapta – e o prostie şi nu lămureşte deloc lucrurile.



E inutil să spui că ai un popor primitiv, de oameni interesaţi doar să-şi umple burta, animaţi de un naţionalism primar etc. La fel de simplist este şi a crede că rezultatele sondajului sînt efectul respingerii capitalismului – interpretare favorită dinspre stînga. De fapt, cei care visează la bunele vremuri comuniste îşi doresc un capitalism de consum combinat cu siguranţa vieţii din comunism, nici unul nu ar răspunde „da“ la întrebări precise, de genul: „vă doriţi să staţi la coadă la carne?“, „aţi vrea să existe numai cinci sortimente de ciocolată în magazine?“, „aţi fi de acord să nu mai puteţi călători liber?“. Ambele sînt explicaţii puternic ideologizate, care încearcă să potrivească realitatea în tipare fixe. Din păcate, majoritatea comentatorilor se mulţumesc cu asemenea explicaţii şi nu fac mari eforturi conceptuale pentru a formula răspunsuri şi, eventual, programe politice în consecinţă. Astfel că, mai mult sau mai puţin conştient, partidele politice acţionează în aceeaşi notă de gîndire primară ca şi comentatorii cei docţi. Au un răspuns direct şi adaptat realităţii „din teren“.

Politicienii au înţeles că, spre deosebire de religii, care oferă, totuşi, mai mult credincioşilor, ideologiile nu-şi pot permite să fie foarte rigide, trebuie să mai cedeze pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale. Aşa că fiecare încearcă să exploateze la maximum dorinţele, nostalgiile şi, da, subconştientul electoratului. Dreapta (să numim aşa PDL şi compania, doar pentru că trebuia să poarte un nume) pedalează cît de puternic poate pe sentimentele religioase ale românilor şi, mai mult sau mai puţin explicit, cîntă pe struna naţionalistă – mai precis, pe antipatia la adresa romilor. Sigur că nimeni nu vorbeşte pe faţă despre legionari, despre rasism, dar cîte un cuvînt scăpat pe ici, pe colo, cîte o laudă la adresa mareşalului, accentul pus apăsat pe nevoia de ordine, bruftuluirea bugetarilor-paraziţi, lauda privatizării sînt suficiente ca să atragă atenţia că, la fel ca oamenii cărora li se adresează, şi ei, politicienii din ARD, „simt româneşte“.



De partea cealaltă, liberalii şi socialiştii renunţă explicit la ideologie şi caută să se adapteze. Spre înăuntru, atacurile la adresa „ungurilor“ au devenit monedă curentă; spre exterior, colţii arătaţi furiş şi mîrîielile către Europa se înmulţesc. Ultima găselniţă, eventuala vopsire liberală a lui Gigi Becali, ar putea aduce voturi multe (dacă nu direct, prin banii lui) – mai multe decît cele pierdute, ale unor intelectuali pudibonzi. Cum voturi aduce şi episodul Şova: să te asuprească evreii cu mafia lor e numai bine pentru campania electorală. În definitiv, nu e vina dlui Antonescu că unii l-au luat drept ce nu e. Cum nu e vina dlui Ponta că unii l-au crezut chiar om de stînga şi nu doar un şmecheraş oportunist şi, în definitiv, prost (dar e vina lui că a plagiat, pe-asta nu i-o ia nimeni). Aşa că, sincer, nu înţeleg oroarea care i-a cuprins brusc pe unii dintre susţinătorii USL.

De unde atîta puritate? Chiar credeau indignaţii de azi, în adîncul sufleţelului lor, că USL, care deja l-a înghiţit cu delicii pe Dan Voiculescu şi l-a primit cu braţele deschise pe liberalul de veche ascultare Sorin Roşca-Stănescu, USL care îi găzduieşte şi-i pune în funcţii pe toţi transfugii PDL (oameni de dreapta pînă cu o lună-două în urmă şi contributori activi la ceea ce USL însăşi consideră a fi dezastrul ţării), chiar credeau ei că USL e altfel, că e mai, cum să zic, curat? Gigi Becali – liberal? Să fie primit, cu banii săi cu tot, dac-o cer enteresele partidului... Oricum, ce importanţă mai au ideologia şi principiile pentru cei care votează USL doar ca să scape (cum?) de Băsescu? De partea cealaltă, nu m-aş mira să văd PDL răspunzînd cu o alianţă cu Corneliu Vadim Tudor (a făcut-o, la nevoie, chiar şi Ion Iliescu, ignorînd înţelept lăturile cu care fusese împroşcat). Şi, după alegeri, cînd USL-ul o să-i dezlipească dlui Oprescu poleiala independentă (dacă tot avem un premier plagiator, de ce n-am avea şi un preşedinte plastograf?), nu m-aş mira nici să văd PDL alături de Dan Diaconescu, doar va trebui să contraatace şi ei cu ceva după ce se vor fi convins că intelectualii katehontici nu aduc voturi. Totul pentru ţară, fireşte, pentru binele şi propăşirea ei. Oare putem spera, totuşi, că românii sînt mai puţin proşti decît îi cred conducătorii lor?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Gentlemen’s agreement

În controversele (ce eufemism!) din ultimele luni, unul dintre argumentele celor favorabili președintelui Băsescu a fost mai buna funcționare a Justiției, începutul ei de independență și emancipare de sub tutela politicului – puse pe seama unor, cum să le spun?, directive, indicații venite de la președinție. Un fel de slăbire a hățurilor. Drept dovadă au fost date cele cîteva condamnări ale unor înalte personaje crezute de toți intangibile, cel mai vizibil fiind Adrian Năstase. Ca argument pentru lipsa partizanatului – condamnarea fostului primar pedelist al Clujului. De partea cealaltă, răspunsul era că totul e doar o făcătură, praf aruncat în ochii naivilor, evident fiind pentru orice om întreg la minte că Traian Băsescu are acces la dosare și că dă drumul numai la ce-i convine; iar dacă mai intră la răcoare și cîte-un pedelist, asta-i doar de ochii lumii, sacrificiu bine calculat dinainte, pion aruncat pentru luarea turei trei mutări mai tîrziu. În plus, președintele ar fi el însuși vinovat de fraude uriașe, acesta fiind adevăratul motiv pentru care rămînerea în funcție și controlul Justiției ar fi vitale pentru el.



La întrebarea „cum de nu l-a dovedit nimeni cît timp nu era președinte, în timpul guvernării Năstase?“ s-a răspuns: a funcționat un gentlemen’s agreement care, acum, a fost încălcat de Traian Băsescu. Am mari îndoieli că despre gentlemen e vorba în propoziție, dar agreement se poate să fi fost. Nu văd, totuși, ce e rău în anularea înțelegerii dintre, nu gentlemen, ci mafioți, fie și unilateral. La urma urmei, dacă, într-adevăr, toți oamenii politici din țara asta sînt niște hoți împărțiți în două mari tabere legate printr-o (înțe)le­ge(re) a tăcerii, ce e mai bine – să stăruie tăcerea la nesfîrșit sau s-o rupă cineva, oricît de interesat ar fi el?


Mafia italiană a putut fi atacată doar cînd a fost acceptată instituția celor numiți pentiti. Niște orduri au depus mărturie împotriva altor orduri, foștii lor tovarăși de crimă. Oare nu putem spera că, odată începute aceste reglări de conturi, Justiția (cea românească) va continua să acționeze, pînă la urmă, scăpată de sub control, și împotriva celor care i-au dat impulsul inițial? Nu asta s-a întîmplat în sport, în ciclism mai ales? Mulți jubilează acum (de neînțeles satisfac­ția lor, pentru mine) pentru că a fost dovedit și Lance Armstrong. Și totul a pornit de la niște controale banale, de la cîteva cazuri izolate. Apoi, treptat, s-a constatat că aproape toți se dopează. Ceea ce nici nu e de mirare, din moment ce sportul nu mai e un hobby, ci o meserie, o profesie, o afacere în care se bagă enorm de mulți bani. Ca și în politică, unde mulți nu mai au altă meserie, sînt doar politicieni.



În plus, ce să facă sportivii dacă publicul, avid de rezultate și de spectacol, vrea să vadă cum pică record după record, vrea să vadă rutierii cum urcă, fredonînd nonșalant, o pantă de 10%? Crede cineva că rasa umană se ameliorează văzînd cu ochii, de la an la an? Ce să facă bieții oameni? Se dopează și dau publicului ce vrea acesta. Ca și politicienii. În sport, la fel ca în politică, impresia e că toți fură (adică se dopează). Și cade cîte unul mare abia cînd e dat în vileag de un tovarăș de-al lui. Atunci se spune că justiția funcționează.

Ceea ce nu înseamnă că sportivii nu-și fac, în felul lor, cinstit meseria. Dintre toți dopații din Turul Franței, Armstrong era, de departe, cel mai bun. Azi nu se mai îndoiește nimeni că toată echipa lui lua substanțe interzise; dar legea tot el o făcea. Iar cei care i-au urmat, dopați și ei, cum s-a văzut an de an, nu trag nici
pe departe cum o făcea el. Acum, cînd a explodat totul și omul o să piardă toate titlurile, ce facem? Cum îl privim pe Tyler Hamilton, colegul lui de echipă, cel care l-a înfundat definitiv pe Armstrong, omul cu care avusese un gentlemen’s agreement ani de zile?



Da, așa e, situațiile prezentate nu sînt identice. Da, am forțat un pic nota de dragul argumentației. Totuși, chiar nici o legătură să nu fie?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Vorbe bune despre liceul românesc

Stînd eu de vorbă zilele astea cu un matematician bulgar care predă la Bre­men, la un mic colegiu de limbă engleză (Jacobs University), am aflat cu stupoare că, an de an, românii sînt printre cei mai buni studenți ai săi. E vorba despre absolvenți de liceu românesc care, dintr-un motiv sau altul, îşi dau licența în inginerie la acel colegiu. După spusele interlocutorului meu, nu sînt etnici germani, unii nici nu știu germana (ideea acelei universități e să „vîndă“ educație germană în engleză), sînt „români obișnuiți“, dintre care unii se întorc în țară după absolvire. Dar nu asta a fost surpriza cea mai mare, ci opinia lui că liceul românesc a reușit cumva să nu decadă prea mult și e capabil încă să scoată absolvenți cu o minte suficient de limpede și cu un bagaj rezonabil de cunoștințe și abilități necesare unei gîndiri corecte. Îmi vorbea despre tineri care înțeleg un enunț, înțeleg necesitatea unei demonstrații pornite de la definiții și ipoteze și chiar pot urmări și, uneori, pot duce la capăt singuri asemenea demonstrații. Îmi mai spunea că acești studenți români sînt teroarea masei de studenți din acel colegiu, inclusiv a celor germani, pentru că românilor li se par banale cursurile de „calculus“ (analiză matematică pentru ingineri), în timp ce restul lumii are dificultăți extrem de serioase. Sigur, m-am bucurat, dar nu m-am putut abține să nu mă plîng de eliminarea geometriei sintetice din liceu și de atotputernicia geometriei vectoriale și „analitice“, motive de melancolie și îngrijorare pentru cei convinși că geometria elementară clasică formează cel mai bine mintea. „Ce importanță are?“, mi-a replicat colegul bulgar, „singurul lucru care contează e ca absolvenții să aibă cunoștințe bine fixate cu care să poată opera corect. Or, absolvenții voștri le au. Pe baza lor se poate clădi orice“.

O fi avînd dreptate? Poate că, într-adevăr, se poate ajunge la același rezulat, sau la unul asemănător, înlocuind geometria elementară cu varianta ei algebrizată. E o ipoteză de lucru de luat în seamă, mai ales că, iată, dovezi în sprijinul ei ar exista. Argumentul estetic nu intră, desigur, în discuție – religia eficienței nu mai lasă loc pentru criterii atît de fluide precum frumosul; poate plăcerea să mai conteze, însă nici ea prea mult.



Dar mai important decît discuția punctuală despre programa de geometrie e convingerea acestui coleg – care provine tot dintr-un sistem ca al nostru, e un om de peste cincizeci de ani, plecat din Bulgaria prin anii ’90 – că liceul românesc n-a decăzut foarte mult, cel puțin în privința matematicii (dar nu-mi pot imagina că matematica e excepția fericită). Dacă observațiile sale sînt corecte, poate ar trebui să fim și noi mai reținuți cu afirmațiile prăpăstioase și cu graba de a schimba planurile de învățămînt și programele prin amputare. Să le facem mai coerente – da; să coroborăm, pe cît se poate, programele științelor – da; să introducem mai multe cunoștințe clasice, umaniste – desigur, e mare nevoie; dar să nu mai spunem întruna că sînt prea stufoase și învechite programele – pentru că nu sînt. Nu de prea multe cunoștințe suferă copiii noștri. Mai e loc destul în căpșoarele lor.
Dar nu pot fi corecte observațiile bulgarului! De unde să știe el că nu doar liceul, ci toată școala românească e pe butuci, tîmpește copiii, le violează mintea virgină îndopînd-o cu inutile cunoștințe și-i scoate incompetenți cu diplomă de bacalaureat (poate doar ăștia cu noul bac profesional să scape nesiluiți). O fi văzut bulgarul cîteva genii, niscai superdotați, foști olimpici internaționali sau chiar naționali (care nu la Princeton sau Harvard se duc, vezi bine, ci la un amărît de colegiu din Bremen) și crede că așa-s toți. Ce știe bulgarul? Ei, zi-i bulgar și lasă-l în pace. Noi ne punem pe tăiat.