Ornea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ZIGU  ORNEA-
Mi-am trait toata viata citind pentru ca, probabil, nu am putut altfel. Acesta mi-a fost rostul si menirea.
=====
Liviu

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Două tipuri de manipulare

Primul. Se ia un cuvînt, o frază spusă de cineva cu o anumită ocazie. Se sugerează că acel cineva a rostit fraza cu pricina în cu totul alt context. De la această premisă (falsă) se construieşte un raţionament demolator pentru emitentul frazei, i se face proces de intenţie etc.

Exemplu. Preşedintele suspendat şi-a numit adversarii politici „puşcăriabili“. S-a întîmplat la începutul campaniei pentru referendum, mult înaintea votării. Vorba – de un gust mai mult decît îndoielnic – a fost răspîndită pe toate canalele media. După anunţarea rezultatelor, cînd procurorii au început anchetele în localităţile unde cvorumul a fost mult peste sută la sută, un cunoscut poet scrie: „Nu ştim exact dacă suavul puşcăriabil(i) se referea, în exclusivitate, la autorii loviturii de stat şi/sau pucişti; sau la cei peste şapte milioane şi aproape jumătate ce tocmai spuseseră, la referendum, DA! Probabil, şi la unii, şi la ceilalţi, de vreme ce, prin sate şi cătune, avea să bîntuie, din poartă-n poartă, potera Parchetului zelos, amintindu-mi scene din Răscoala sau din anii colectivizării“. Or, tocmai, că ştim exact la ce se referea, iar acel „probabil“ e o manipulare grosolană. Restul e o ficţiune care decurge din „probabil“ şi care nu într-un articol politic îşi avea rostul.



La limită, cînd nici asemenea tertipuri nu prind (dar prind, din păcate), se poate, pur şi simplu, fabrica un citat care să fie pus în gura sau cartea cuiva. Dacă „eroarea“ e descoperită şi autorul ei somat să producă referinţa exactă, se poate răspunde senin că „e drept, n-a spus el asta, dar ar fi putut foarte bine s-o spună, dovadă celelalte intervenţii ale lui“. Iar autorul falsului continuă să scrie imperturbabil – şi e chiar publicat.

Al doilea. Se aplică un calificativ infamant unui grup de persoane nedefinit. Nu se dau nume, deci nici nu se precizează de ce merită persoanele din acel grup virtual acel calificativ. Totul pluteşte în vag, acuzaţiile insidioase nu sînt probate, dar nici acuzatorul nu poate fi tras la răspundere: n-a dat nume…



Exemplu. În ultima vreme, unii dintre criticii dreptei aruncă asupra unor intelectuali care s-au manifestat făţiş în favoarea lui Traian Băsescu epitetul „sinecurişti“. Nicio­dată nu se spune limpede care sînt aceia şi ce sinecură au primit – din partea statului, se subînţelege. Cuvîntul e aruncat în pasaje în care a fost vorba despre „intelectualii lui Băsescu“, deci despre (cel puţin) Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Mihăieş, Tismăneanu, Andrei Cornea şi, mai nou, Neamţu, Papahagi… Or, sinecura este o slujbă bine plătită în care nu trebuie să faci mare lucru. Liiceanu e directorul Editurii Humanitas – unde e sinecura? Pleşu conduce Dilema veche, NEC – care sinecură? Amîndoi au fost sau sînt încă universitari. Aceasta să fi fost sinecura? Andrei Cornea şi Papahagi sînt universitari şi colaborează la reviste sau site-uri care nu sînt finanţate de stat – de unde sinecură? Rămîn Tismăneanu, Patapievici, Mihăieş şi Neamţu. Ei au condus ICR şi IICMER. Ca să fie vorba despre sinecuri, ar trebui demonstrat că nu au avut sau nu au făcut treabă, deci că nu şi-au meritat banii. Aşa o fi, dar nimeni n-a dovedit-o deocamdată, cel puţin în cazurile Patapievici şi Mihăieş – despre ICR-ul condus de ei aproape toată lumea a avut doar vorbe de laudă. În context, tot lor li se reproşează că, deşi propovăduiesc statul minimal, au acceptat slujbe bine plătite de la stat. Nu văd contradicţia. Stat minimal înseamnă o intervenţie cît mai mică a statului în economie şi în social. Dar asta nu înseamnă că statul nu păstrează anumite domenii în care e necesar să fie prezent (cultură, sănătate, anumite servicii). Ce e blamabil în a lucra în asemenea sectoare, susţinînd în acelaşi timp retragerea statului din altele? În logica aceasta, oamenii de stînga, critici – pe bună dreptate – ai funcţionării capitalismului, ai atotputerniciei indigeste a băncilor, ar trebui să se ruşineze că au cont la bancă şi că, poate, iau şi cîte un împrumut. Li se mai reproşează unora (Avra­mescu, I.T. Morar) că au primit posturi în diplomaţie, meserie pentru care nu erau pregătiţi – nu şi dlui Marga, desigur, domnia sa merita postul şi era bine pregătit pentru el. Las la o parte faptul că unii dintre cei vizaţi (poate toţi, nu ştiu) au făcut stagii de pregătire. Apoi, din două una: sau orice slujbă în diplomaţie e o sinecură, adică toţi diplomaţii iau bani nemunciţi, sau trebuie dovedit că incriminaţii nu muncesc sau muncesc prost. Pînă acum, s-au adus doar acuze, niciodată dovezi. Iar altora li se aruncă în obraz vina de a fi primit burse de la statul român. Ce e nepermis aici, atîta vreme cît nu s-a dovedit că acele burse au fost obţinute cu pile, nemeritat şi nu în urma unui concurs cinstit?
Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu ideologia de dreapta o apăr, iar intelectualii despre care am vorbit nu de apărarea mea au nevoie. Nici despre convergenţă de păreri cu ale lor nu e vorba – dimpotrivă, în multe cazuri. Pledez doar pentru o minimă rigoare în formularea criticilor la adresa oricui. Fiecare dintre noi poate fi criticat pentru vini reale – avem toţi păcate –, dar nu e cazul să închipuim vini şi să construim cazuri pe baza unor ficţiuni. Iată, discursurile, luările de poziţie, apariţiile publice ale lui Mihail Neamţu sînt o mină inepuizabilă pentru adversarii săi politici sau de idei, nu e nevoie să-l mai faci şi „sinecurist“. Mai puţine figuri de stil, mai puţine generalizări pripite, mai multă precizie şi mai multă argumentaţie riguroasă ar face numai bine controverselor de idei şi ar duce discuţia pe un teren mult mai sigur.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Nenorocire, noroc, grad

Situl pe care obișnuiesc să mă uit la programele TV categorisește filmele – ca să știe omul la ce să se aștepte. Hamlet, de exemplu, apare ca „film de dramă“ (scriitor: W. Shakespeare). La fel ca, de pildă, Asasi­narea lui Richard Nixon (SUA-mexican, 2004). Mai există și filme de acțiune, filme horror și filme „de catastrofă“ (cum ar fi Furtuna solară, SUA, 2008). Combinațiile nu sînt admise, acolo se lucrează cu genuri pure (iată că există și în afara retortei, Călinescu a greșit, siturile de referate ar trebui să se replieze grabnic). Noi, în schimb, de prin iunie încoace, sîntem cu toții personaje într-un film de dramă și de catastrofă horror – cu regizor și scriitor execrabili care ne tîrăsc pe toți în existența lor kitsch. Viața chiar bate filmul!

Dar „și nenorocirea este un prilej de virtute“, zice Syrus (pe care mărturisesc că nu l-am citit, citatul acesta l-am găsit pe pagina http://inspiratie.netflash.ro/citate/nenorocire/page3.html sub titlul Citate din categoria Nenorocire; v-o recomand, e tonică). Să căutăm, atunci, virtutea, cît de plăpîndă, cu care s-ar putea mîndri învățămîntul după vara asta parcă prea lungă – de fierbinte, ce să mai spun.



Meritul dlor Mang și Ponta, de exemplu, cu plagiatele lor dizgrațioase, ar fi că au readus pe tapet o temă pe nedrept uitată. Despre plagiate s-a mai vorbit în revista noastră. (Oare ce mai face dna Laura Stanciu, de la Alba Iulia? Dar dna Florina Rogalski, la manualul căreia consimțise însuși academicianul Eugen Simion, proaspăt (re)numit în CNATDCU?). Bănuiesc că sînt, toți, bine-mersi (plagiatul d-nei Rogalski fusese dovedit pe vremea unui precedent mandat al actualei doamne ministru) și continuă să formeze noi și noi generații de elevi și studenți. Pentru că mai mereu se consideră că tema e prea puțin importantă, altele, mai grave, avem noi acum. Nu-i chiar așa. Faptul că ne oripilează și ne revoltă felul cum un guvern de stînga își bate joc de un oraș ca Râmnicu Vâlcea n-ar trebui să ne facă să uităm de plagiatele acestea care, nici ele, nu-s de colea. În plus, cazurile de plagiat, chiar ale demnitarilor, admit o soluție simplă – spre deosebire de problemele economice și sociale.

Acum, dacă tot stă lumea cu urechile ciulite cînd vine vorba despre plagiate, să batem fierul cît e cald și să cumpărăm softuri antiplagiat pentru universități – cred că ministerul va finanța generos orice astfel de cereri. Asta ar mai rezolva din problemele cu lucrările de licență, de disertație și doctorat. Ar mai stopa, poate, și inflația de cursuri universitare. Desigur, ar fi aproape suficient ca profesorii să-și facă onest meseria, dar asta pare tare greu de obținut, așa că un pic de ajutor nu strică.

Rămîne marea problemă a lucrărilor de grad. După cum se știe, profesorii din preuniversitar au posibilitatea să primească două „grade“. Pe primul, în ordine cronologică, numit „al doilea“, îl obțin în urma unui examen cu probe de specialitate și de metodică – nu concurs, numărul de grade oferite nu e limitat. Se dau note, firește, ca la orice examen. Odată trecut acest prim hop, se poate viza gradul „întîi“ . Aici nu mai e cu examen. Trebuie scrisă o „lucrare metodico-științifică“ sub îndrumarea unui universitar și trebuie trecute mai multe inspecții care culminează cu cea finală, la care participă și îndrumătorul lucrării, urmată de prezentarea publică a respectivei lucrări. Și iar se dau note – pentru inspecție, pentru lucrare și pentru prezentarea ei. Toată lumea ia zece. Nici nu s-ar putea altfel. Profesorul care a acceptat lucrarea (elaborată, cum spuneam, sub directa lui îndrumare) nu poate da mai puțin de zece; iar prezentarea și inspecția musai să fie notate maxim, criticile sînt admise, se poate discuta, dar nu se admite să scazi nota – cînd se dă nouă, înseamnă că profesorul respectiv e chiar foarte departe de materia sa. Așa-i obiceiul pămîntului, n-ai ce face. Așa că mult mai cinstit ar fi să se renunțe la note și să se dea numai un certificat „admis“ (de respingere nici nu poate fi vorba).

Iar lucrările... Cine își închipuie că pot fi originale? Mai ales părțile metodice sînt copiate – pagini întregi, în jur de treizeci – din cîteva cărți „clasice“, cu citate copioase din Piaget, trecînd apoi abrupt la contemporani autohtoni și la limbajul de lemn al disciplinei. Sînt(em) un număr infim de „îndrumători“ care nu acceptăm așa ceva și resping(em) sistematic aceste compilații, cerînd, pur și simplu, cîteva opinii personale despre cum trebuie predate/explicate anumite teme legate de subiectul ales. Iar sărmanii profesori care intră pe mîinile unor asemenea nebuni nu știu cum să reacționeze, atît de înrădăcinată e ideea că o lucrare de grad se face copiind silitor din lucrările colegilor sau din „bibliografia indicată“. Nici partea „științifică“ nu poate fi chiar originală – așa de-ar fi, s-ar umple bibliotecile de cărți noi și utile, cîteva sute pe an pentru fiecare disciplină. Și-atunci? Ce se poate face? Cred că sînt două soluții posibile. S-ar putea reduce drastic numărul de „grade întîi“ acordate anual, formîndu-se astfel o elită extrem de exclusivistă de profesori excepționali, ceva similar cu titlul de „agrégé“ din Franța. Ținînd seama, însă, de salariile de mizerie din învățămînt și de faptul că acest grad întîi aduce, totuși, un spor neneglijabil, nu cred că aceasta e soluția bună. A doua soluție pe care o văd e renunțarea la minciunica lucrării metodico-științifice și instituirea unui examen scris, la fel ca la gradul al doilea, dar cu dificultate sporită. Cred că ar fi mult mai corect.



Ei, dacă, stimulați de pățaniile nenorocite ale dlor Mang, Ponta (or mai fi și alții?), rezolvăm aceste probleme ale învățămîntului, putem spune că am avut ceva de cîștigat și am confirmat vorba veche care zice că și-n nenorocire trebuie să ai noroc. Totuși, cade cam greu la stomac norocul ăsta.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Cu dreapta-n stînga

Ce relevanţă mai au, la noi, categoriile politice „dreapta“ şi „stînga“? Cum poate fi PSD şi, prin extensie, USL de stînga? Cum rimează principiile stîngii europene cu privatizarea a tot ce se mai poate privatiza, inclusiv a serviciilor de bază şi a sănătăţii? Unde scrie că privatizarea e panaceu? Şi cum să accepte axioma asta mincinoasă un partid de stînga? Ce partid de stînga din Europa proslăveşte atîta pensiile private, asigurările de sănătate private? Ce partid de stînga din Europa a mai preluat întreaga retorică de dreapta, vorbind mereu despre competiţie şi arătînd atît de puţină compasiune faţă de inadaptaţii societăţii pe care vrea să o conducă? A luat USL pînă acum vreo decizie serioasă care să fie motivată altfel decît de mult clamata eficienţă economică? Vor spune, probabil, că nu au cum face altfel, că nu-i lasă FMI et comp. Asta mai pot înţelege; dar, atunci, de ce nu se recunoaşte onest că „prin noi înşine“ nu merge şi că independenţa noastră economică şi chiar cea politică sînt vorbe de clacă? Şi, mai ales, de ce vociferau atîta PSD şi PNL la acelaşi tip de decizii luate de guvernarea precedentă, supusă aceloraşi presiuni? Merită cartea naţionalistă şi voturile pe care le aduce atîta mizerie? Naţionalism, rasism mai mult sau mai puţin moderat (ce altceva e ghetoizarea romilor la Baia Mare, iniţiată de un primar PSD?) – fac parte din ideologia de stînga? S-a făcut un tam-tam nemaipomenit cînd guvernul Boc a închis un număr de şcoli de la ţară socotite neviabile economic, s-a vorbit despre crimă împotriva copiilor; încă nu am auzit ca actualul guvern să fi redeschis acele şcoli, dovedind calculele precedenţilor drept mincinoase sau, pur şi simplu, înlocuind principiul eficienţei cu umanitarismul. Poate s-a făcut, dar în presă n-a ajuns.

Deocamdată, în privinţa învăţămîntului, guvernarea pare ocupată să eficientizeze acordarea de titluri de profesor şi de doctor schimbînd în trombă comisiile îndrituite ale ministerului şi făcîndu-se niznai cînd se vorbeşte despre plagiatul premierului Ponta, sub al cărui înalt patronaj se va desfăşura apropiata conferinţă Diaspo­ra în cercetarea ştiinţifică şi învăţămîntul superior din România. Ce poate fi mai natural decît un plagiator patronînd o conferinţă ştiinţifică! Bănuiesc că, dacă un membru marcant din orice partid e condamnat pentru furt, el va fi urgent exclus din acel partid, măcar de ochii lumii. A fi declarat plagiator de o comisie academică (sau de mai multe) e echivalent, din punct de vedere moral, cu a fi condamnat pentru hoţie. N-am auzit ca domnii Mang sau Ponta să fie măcar puşi în discuţia PSD, partid de stînga, zice-se. Cît despre ce fac oamenii ăştia în cultură... ICR cu bugetul hăcuit, televiziunea „eficientizată“ prin renunţarea la cultură – c-aşa-i la stînga, vezi bine: cultura, care nu produce, dar consumă, e a cincea roată la căruţă.

Dacă a numi PSD „partid de stînga“ e a întreţine în mod voit o confuzie periculoasă, nici în partea cealaltă lucrurile nu stau mult mai bine. Cei autodeclaraţi de dreapta ştiu doar ei ce înţeleg prin asta. Desfid pe oricine îmi poate descrie ideologia PDL. E vorba numai despre un alt grup de interese, nici măcar atît de opuse celor de „stînga“, aglutinat în jurul unui grupuscul vocal cu o ideologie dezgustător de conservatoare. Nu înţeleg cui se adresează. Nu pricep voturile cui speră ei să adune. Discursul acestor domni pare croit exclusiv pentru clasa mijlocie cu venituri bunicele din marile oraşe – şi nu pentru toţi membrii ei, ci, mai ales, pentru aceia cu solide convingeri religioase. Preluînd şi amplificînd discursul despre statul cel gras (o minciună demontată cu statisticile în mînă atunci cînd fusese lansată de Traian Băsescu), despre bugetarii care parazitează corpul sănătos al companiilor private, despre mulţimea de asistaţi etc., ei jignesc şi umilesc categorii sociale enorme, ca profesorii din preuniversitar şi medicii, ca să nu mai vorbesc despre mulţimea de amărîţi care sînt majoritatea populaţiei României. De ce i-ar vota oamenii cu degete butucănoase care umplu tramvaiele Bucureştiului? N-o mai fi proletariatul o clasă, n-o fi avînd conştiinţă de sine – dar muncitori există şi încă mulţi. De ce i-ar vota pensionarii, de ce i-ar vota tinerii care aleargă după un loc de muncă? Ce le oferă? Ungureanu, Neamţu, Baconski, Papahagi – par să se adreseze doar „elitei“ intelectuale urbane şi tinerilor funcţionari de bancă, publicitarilor, oamenilor din multinaţionale, întreprinzătorilor. Dar ei sînt, toţi, oameni cu doctorate în umanioare, cum au ajuns să se schimonosească în halul ăsta? Şi-apoi, despre care elită vorbim? Sîntem complet defazaţi, deconectaţi de Europa: domnul Ungureanu anunţă că prima sa vizită în calitate de şef al noului său partid (de ungureni...) va fi în Italia, unde se va întîlni cu liderii Partidului Popolo della Libertà, format în jurul nucleului berlusconian; ce intelectual italian care se respectă mai are vreo consideraţie pentru Berlusconi şi pentru partidul său?



Nici una dintre formaţiunile care ne cer votul nu pare să fi auzit despre milă, de­spre compasiune. Toţi tratează ţara asta ca pe o afacere care e musai să scoată profit. Nici una nu caută – dar nici în alte locuri nu-i mai bine – soluţii mai omeneşti, nu doar eficiente economic. Nici una nu are un proiect coerent, pe termen lung. Nici una nu oferă – scuzaţi vorba mare – un ideal pentru care să merite să înduri. Nişte bicisnici. Diferenţe există, desigur (parcă mai multă voinţă la „dreapta“ pentru a pune justiţia pe un făgaş normal, mai mulţi intelectuali de valoare în partea asta, mai mulţi profesionişti serioşi, deci mai mult respect pentru cultură, pentru învăţămînt, pentru cercetare), dar îmi par conjuncturale şi nu m-aş mira să văd din nou o ciorbă pedelisto-pesedistă dreasă cu zdrenţe şi mirodenii luate de cine ştie unde.
Şi dacă cu USL – nu, dreapta – nu, atunci cu cine? Daţi-mi, vă rog, un partid decent pe care să-l votez.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Coincidențe

În metrou, într-o dimineață, stau de vorbă cu o cunoștință. Îmi spune că nu e deloc mulțumită de serviciu, plictisită deja de drumul egal al fiecărei zile, că simte cum își irosește timpul în care ar putea face altceva, mai util pentru ea și mai frumos. Și nu lucrează decît de un an. Din vorbă-n vorbă, îmi spune că citește Camus, Mitul lui Sisif. Ideală lectură pentru o așa stare de spirit. Nu mă pot ab­ține și-i arăt și eu ce carte am cu mine: Despre sinucidere, de Jean Améry, recent tradusă la Editura Art. Nu-i o lectură ușoară, nici plăcută. Dar efortul merită făcut pentru că Améry chiar e îndreptățit să gloseze de­spre sinucidere: supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz și Bergen-Belsen, a scris cartea în 1976 și s-a sinucis în 1978, cu o suprado­ză de somnifere. Aștept ca Art (sau altă ­edi­tură) să traducă și cartea în care Améry vorbește explicit despre experiența Auschwitzului – Dincolo de crimă și pedeapsă. Și aceasta e dificil de citit. Dar Imre Kertesz, un alt autor care, și el, e autorizat să vorbească despre lagăre și experiența concentraționară, scrie undeva că, din tot ce a citit, numai Jean Améry are ceva de spus despre subiect (pe Primo Levi, destul de ciudat, nu-l pomenește).



Oricum, după Jean Améry, ca să mă mai întremez, iau un tom corpolent al lui Tho­mas Bernhard, peste nouă sute de pagini în Quarto (Gallimard), integrala povestirilor dintre 1971 și 1982. Îmi place stilul lui Bern­hard, litania lui continuă în care reia, la ne­sfîrșit, o frază și-i mai adaugă cîte-un cuvînt, îi mai taie altul, construind un fel de spirală cu care îți îndeasă, iar și iar, în minte aceeași idee, pînă te umpli și tu, ca și el, de ea. La fel ca Améry, pe numele său adevărat Hans Mayer, Bernhard e austriac. Și-și detestă conaționalii și țara și orașul de baș­tină, Salz­burg. Toată opera sa e o imensă imprecație la adresa Austriei, un interminabil rechizitoriu al austriecilor. Care conaționali, totuși, i-au oferit o mulțime de premii și recunoașteri publice – pe care el nu s-a sfiit să le beș­telească, să le denigreze (volumul Premiile mele literare e savuros: conține gîndurile de­spre și discursurile pronunțate la primirea respectivelor premii în care îi face, invariabil, cu ou și cu oțet pe cei care i le-au dat, le spune pe față că îi disprețuiește). Ei, deschid cartea asta mare și o iau, cuminte, cu începutul: Originea, o povestire autobiografică despre copilăria și adolescența lui, în timpul războiului, într-un Salzburg de­scris în cele mai oribile culori, locuit de niște burghezi stupizi, îndobitociți de catolicism și de național-socialism. (Doctrine inter­șan­jabile, după Bernhard: ce s-a schimbat la internat după război?

Portretul lui Hitler din clasă a fost înlocuit cu o cruce, în loc de un director în uniformă brună, un director în sutană, dar aceeași disciplină, aceeași concepție despre educație) – un Salzburg pe care, de altfel, îl iubește și de care se simte impregnat, despre care e conștient că l-a format în foarte mare măsură.



Citesc și – surpriză. Mottoul reproduce o știre de presă din 1975, din care aflu că, doar în regiunea Salzburg, încearcă anual să-și pună capăt vieții circa două mii de persoane, dintre care două sute chiar reușesc, ceea ce face ca Salzburg să dețină recordul în materie în Austria, țară care, alături de Ungaria și Suedia, înregistrează cea mai mare rată de sinucideri. Passons. Și despre ce scrie Thomas Bernhard cînd își aminteș­te, deloc duios, copilăria lui? Ce îl măcina pe el în vremea cînd era închis într-un internat și studia fără nici o plăcere vioara? Gîndul sinuciderii, firește. Vorbește, în stilul său repetitiv, pe pagini întregi, despre sinu­cidere, despre cum și-o ima­gina, despre metodele la care se gîndea copilul care era pe-atunci, despre teama de a se sinucide, despre colegi care s-au temut mai puțin și s-au sinucis; apoi pare că uită de sinucidere, povestește despre bombardamente, despre bunici, de­spre atmosfera din oraș – tot lucruri gingașe, amintiri din copilărie –, și iar revine la exercițiile de vioară și la sinucidere.
Oricum, în toată opera lui, sinuciderea e o temă predilectă. Dar și într-o povestire despre copilărie? E prea mult. Parcă mi-e dor de-un Topîrceanu. Sau, ca să-l parafrazez pe Șalom Alehem: să vorbim și de lucruri mai vesele.

Cu criza ce se mai aude?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Există vecinătăţi mici?
În matematică, unele spaţii topologice au proprietatea că, date două puncte distincte, există întotdeauna vecinătăţi disjuncte ale lor – pot fi foarte mici, dar există. De exemplu, în planul real, soluţia e dată de cîte un disc centrat în fiecare din cele două puncte, de rază strict mai mică decît jumătatea distanţei dintre puncte. E o proprietate numită, firesc, de separare şi poartă numele unui matematician german – Felix Hausdorff. Ca urmare, în asemenea spaţii, e posibil să separăm un punct dat de o mul­ţime finită de alte puncte – găsind, prin intersecţii succesive, o vecinătate „mică“ a sa în care nu intră nici unul dintre celelalte puncte. Nu toate spaţiile care apar în mod natural au această proprietate şi, în lipsa ei, se lucrează foarte greu; avem nevoie de ea pentru ca spaţiul respectiv să admită o structură bună. Ea ne asigură, de pildă, că, în spaţiile în care noţiunea de şir are sens, limita unui şir infinit, dacă există, e unică.



În 2007, am scris aici un articol („Despre incompatibilităţi“, în nr. 361), în care mă arătam mirat şi revoltat că unii intelectuali pe care îi stimam (pe unii continui să-i stimez) îşi prelungeau colaborarea la defuncta, azi, Ziua, semnînd în paginile ei lîngă figuri odioase alături de care, în mod normal, n-ar fi trebuit să vrea să stea nici la masă, nici în pagină. Mi se părea că ei legitimează, cu numele şi prestigiul lor, mizeriile, zoaiele cu care acel ziar împroşca alţi intelectuali care se aflau pe aceeaşi baricadă culturală cu cei pe care, indirect, îi interpelam. Mi se părea că, prin ceea ce fac, contribuie şi ei la amestecul valorilor, sporind şi confuzia din minţile cititorilor. Unii dintre ei mi-au răspuns că, atîta vreme cît redacţia nu le taie o iotă din articole neimpunîndu-le tema şi agenda, nu văd de ce ar trebui să părăsească publicaţia. Alţii au mers mai departe, explicîndu-mi că e preferabil să scrie acolo pentru ca publicul acelui ziar să vadă şi alte puncte de vedere – normale, echilibrate, opuse celui „oficial“. Mi s-a vorbit, cinstit, şi despre plată. Nu m-au convins atunci. Mi se părea că o atitudine tran­şantă, radicală e singura corectă. Şi nu mă îndoiam că aveam dreptate.
Azi nu mai sînt la fel de convins de adevărul meu de-atunci. Mi se pare că între, de exemplu, „evreul sau ungurul de serviciu“ de la Săptămîna lui Eugen Barbu, figuri sinistre care aveau menirea să arate că fiţuica Securităţii nu era şovină, şi intelectualul care scrie onest unde are şi el loc, unde e îngăduit, unde primeşte o leafă – există multe trepte intermediare, multe „situaţii de viaţă“ greu de clasificat, încă mai greu de prins într-o teoremă limpede. O fi de vină vîrsta. O fi disponibilitatea la compromis un semn de înţelepţire. Nu sînt deloc sigur că-i aşa, dar o constat. E drept că, între timp, reproşuri ca ale mele de-atunci s-au mai auzit din toate direcţiile – am primit şi primesc şi eu –, ba unii au părăsit ziare sau reviste tocmai nemaisuportînd apropierea de un personaj sau altul, de o idee.


Mi-ar plăcea să existe şi în lumea reală spaţii cu acea minunată proprietate de separare. Dar matematica, din păcate, nu se ocupă de lumea reală, ci de lumi ideale în care morala nu cred că se poate defini; poate pentru că lumile matematicii nu au nevoie de ea. De-ar exista asemenea vecinătăţi, oricît de mici, fiecare şi-ar putea găsi disculeţul liniştit în care nu s-ar mai intra decît cu invitaţie. Fiecare ar putea scrie ce vrea şi unde vrea, fără să fie deranjat de celelalte semnături. Ar putea vota fără remuşcări un partid în care ar reuşi să identifice măcar un om normal, echilibrat, cinstit, unul în care să poată crede, pe care să mizeze fără să îi mai tremure mîna la gîndul că, pe lîngă el, există în partid o puzderie (finită, totuşi) de răi şi de fameni. Ar putea crede că murdăria unora nu-i mînjeşte pe ceilalţi. E drept că fiecare răspunde numai pentru faptele sale. Dar oare chiar nu ne atinge nimic din ce-i în jur? Murdăria nu radiază?

Cît de mică trebuie să fie o asemenea vecinătate ca să fie asiguratoare? Într-o pagină de revistă, eşti la adăpost? Dar într-o asociaţie profesională, într-un partid – cum te aperi? Dar un apel, o petiţie poţi semna fără să te uiţi atent la ceilalţi semnatari? Se pot rupe complet punţile reţelei? Între autism şi contaminare, care e compromisul salvator?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Starea de rău


Pe măsură ce trece timpul, dialogul surzilor se întețește. Fiecare o ține pe-a lui, nimeni nu ascultă pînă la capăt argumentația celuilalt, iar dacă o aude totuși, și nu îi convine, o ignoră superb și răspunde alt­ceva. Şi, ce-i mai grav, prea puțini se mai obosesc să argumenteze. Poate nici nu știu cum. Și-uite-așa, scrîșnetul din dinți și gesticulația furioasă țin loc de demonstrație. Uneori sînt bune și volutele stilistice. Cum românul e născut poet, un calambur, o vorbă de duh bine plasate bat de departe rigoarea și logica pe care, oricum, majoritatea nu dă doi bani.




Vacarmul acesta, produs de persoane țintuite în propria tăcere, e asurzitor doar pentru ceilalți, pentru cei, foarte puțini, care se mai încăpățînează – ce le-o fi trebuind? – să gîndească. În jurul lor se tot cască un hău deja imposibil de umplut. Un gol isteric se întinde.

Oameni care mai an erau oripilați de plagiatul lui Sever Voinescu și de incapacitatea sa de a număra corect niște bile nu sînt deloc deranjați de baletul USL printre legi, nici de plagiatul lui Victor Ponta. Cu o logică șchioapă, unii susțin că întîi trebuie dat jos Băsescu – apoi va veni și timpul curățeniei în USL (e și aceasta o formă de murti-bingism). Estimp, pe Victor Ponta nu-l mai sîcîie oficial nimeni, plagiatul lui, care se vede și de pe lună, cum spunea chiar un liberal marcant, ajunge să fie uitat. Poate că-l va readuce în prim-plan Senatul Universității din București, pe 12 septembrie. La limită, dacă mai îndrăznești să amintești că Victor Ponta a plagiat, ți se răspunde: „Da, dar Kövesi?“. Cazul Kövesi pare rezolvat, explicația „plagiatului“ e limpede: era vorba despre articole publicate cu numele de fată, citate de alți autori și folosite de Kövesi în teză fără să marcheze corect (auto)citarea. E deci o eroare de formă, nu un plagiat. Acest lucru a fost spus și scris deja. Unii se fac că nu l-au auzit, nici citit, alții, mai insidioși, aduc „argumentul suprem“: păi, asta a spus CNE. Dacă îi crezi aici, de ce nu și în cazul Ponta? Simplu, pentru că în cazul Ponta argumentația nu era la obiect (nu despre suta de pagini plagiate s-a pronunțat CNE), în timp ce în cazul Kövesi s-a dat o argumentație tehnică, la obiect.



În tabăra pro-Băsescu, unii o țin ca gaia mațul cu „puciul“ și lovitura de stat parlamentară, deși știu foarte bine că nu despre lovitură de stat e vorba. Dincolo, se vorbește pînă la sațietate despre procese staliniste, deși oricine a citit un pic de istorie știe că în timpul unui asemenea proces acuzații nu prea veneau seara la radio sau televizor să-și denunțe și amenințe anchetatorii. Nu-i nimic. O figură de stil, o licență poetică, discursul va să fie viu, percutant. Și, desigur, prinde.
Monica Macovei, în culmea iresponsabilității, avertiza (sau amenința?) cu războiul civil. Crin Antonescu, în calitate de președinte! – de țară, de partid, nici el nu mai știe –, face pe haiducul și plusează, cheamă explicit la mișcări de stradă și pune la punct un lider european nu chiar de neglijat. Bineînțe­les, cei împotriva lui Băsescu nu văd nimic rău în manifestările isterice ale distinsului președinte, continuă să-l mîngîie pe cap, „e supărat pui­șorul, are și de ce“, în loc să conchidă, precum Trahanache: „E iute. Nu face de...“.


De ani de zile „intelectualii lui Băsescu“ sînt puși la colț, se vorbește despre abdicare de la misia intelectualului în cetate, despre obnubilarea spiritului critic etc. Acum, alți intelectuali semnează scrisori de susținere a guvernului și Victor Ponta anunță cu legitimă mîndrie că scrisorile acelea au fost semnate de intelectuali. Problema, deci, nu era atît renunțarea la spiritul critic, cît „pînă cînd să nu avem și noi intelectualii noștri“. Acum începe să se echilibreze balanța. Aștept runda următoare, în care taberele politice se vor duela în intelectuali. Cum polarizarea pare deplină și cei mai mulți vor prefera, probabil, precum un celebru intelectual francez, să greșească alături de partid decît să aibă dreptate împotriva lui, mă întreb doar pe cine vom chema să decidă intelectualii cui sînt mai intelectuali.



Pînă una-alta, ce-am învățat în ultimele luni e că nu avem voie să abdicăm de la principii morale și de la lege – oricît de convenabil ne-ar părea într-un moment sau altul. Mea culpa pentru că și eu am crezut (și scris) că merită să închid ochii la forțarea legii pentru ce credeam și cred că era bine și bun pentru noi (în speță, mă refer la Legea Educației Naționale). A fost o eroare gravă. Un derapaj într-o parte atrage, iată, mai devreme sau mai tîrziu, un derapaj de partea cealaltă. Chiar dacă nu există, de fapt, o relație de cauzalitate directă între cele două, e greu de evitat impresia că unei cedări morale în numele unui principiu îi corespunde o cedare morală în numele unui alt principiu, și așa mai departe. Ca în cele mai proaste și teziste filme – în care pedeapsa, divină sau nu, vine negreșit.
În filmele bune, pedeapsa poate să nu vină. Ca în Crimes and Misdemeanors (la noi, Crime și fărădelegi), al lui Woody Allen, a cărui temă a fost reluată în mult mai puțin complexul Match point. Dar un personaj din film, profesorul Levy, filozof, spune cam așa (traducerea mea): „Întreaga noastră viață sîntem puși în fața unor decizii chinuitoare. Alegeri morale. Unele sînt de anvergură. Cele mai multe dintre ele se referă la chestiuni mărunte. Dar ne definim prin alegerile pe care le-am făcut. De fapt, sîntem suma alegerilor noastre“. Profesorul Levy se sinucide. Nu știm de ce. Filme. Ficțiuni. Don’t pay attention.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. O non-știre

Între 24 și 30 august va avea loc, la Bu­curești, în sediul Facultății de Matema­tică și Informatică, al 11-lea Colocviu româno-francez de matematici aplicate. Prin­tre participanți, doi medaliați Fields, Pierre-Louis Lions și Cedric Villani, care vor primi și titlul de Doctor Honoris Causa al Univer­sității din București, și mulți cercetători de anvergură incontestabilă (probabiliști, statisticieni, mecanicieni, ecuaționiști, analiști numericieni etc.), străini și români deopotrivă. O listă de vorbitori cum și-ar dori orice mare congres din lume. Organizatori sînt Universitatea din București (prin Facultatea de Matematică și Informatică) și Academia Română (prin Institutul de Matematică „Simion Stoilow“). Informații complete aici: http://www.fmi.unibuc.ro/CFR2012/



Nu va face vîlvă, nu vor scrie ziarele – oricum, în perioada aceea vom avea alte, mult mai importante știri politice de comentat. Totuși, colocviul acesta e un adevărat eveniment, și încă unul mare. Spre deosebire de multe alte „manifestări cu participare internațională“, acest congres nu e un eveniment monden, nu e o agapă la care „partea română“ invită mari specialiști „din străinătate“ care să-i împărtășească din experiența și cunoștințele lor. E vorba despre o întîlnire între specialiști de nivel perfect comparabil, fiecare avînd ceva de aflat de la celălalt. Astfel, faptul că, acum cîteva luni, un grup de matematicieni francezi a organizat, la Institutul de Matematică al Academiei, o zi de expuneri dedicate lui Henri Poincaré, cu prilejul centenarului morții sale, ni s-a părut în ordinea firească a lucrurilor.

Am mai spus-o, dar cred că e bine s-o repet: dacă există un domeniu, poate în afara filmului, în care sîntem perfect sincroni cu „lumea mare“, acela e format de științele exacte. Aici chiar nu avem complexe. Sîntem cunoscuți și recunoscuți. În ciuda finanțării jignitor de mici, avem rezultate. O demon­strează publicații în revistele cele mai bune, o demonstrează frecventele invitații la conferințe și congrese serioase, pozițiile de profesor invitat pe care le primesc mulți cercetători români activi în țară. Sigur, nu avem premii Nobel, nu avem premii Fields. Dar știința nu e sport de performanță, aici cîștigătorul nu ia tot; iar scopul nu e să cîștigi un premiu, ci să obții rezultate bune și utile – să descoperi adevărul, în ultimă instanță, și să-l faci cunoscut. Premiile sînt o bucurie, de­sigur, o recunoaștere de primă mînă, dar a nu le avea nu înseamnă că lucrezi prost. Din cîte știu, spre deosebire de literați, obsesia Nobelului sau a Fieldsului nu-i bîntuie pe oamenii de știință.



Știu că risc să plictisesc, dar ce vreți, manie de profesor: spui și iar spui, doar-doar s-o fixa undeva. Bine-ar fi dacă am accepta că și științele exacte, nu doar umanioarele, fac o cultură. Poate, dacă am înțelege cum se cuvine poziția pe care o ocupă științele exacte în sînul culturii române, am scăpa de complexul „culturii mici“, n-am mai fi atît de frustrați și am înțelege că, și dacă plecăm, nu trebuie să ne fie chiar rușine de Coasta Boacii.
Printre puținele firme și instituții care sprijină constant organizarea conferințelor de matematică din țară se numără Institutul Cultural Francez. Nu întîmplător: atașatul cultural francez e matematician (și nu e primul, am cunoscut încă cel puțin unul). Franța, așadar, nu ezită să trimită un matematician să-i reprezinte interesele culturale. Ei, dar Franța nu mai e de mult un model pentru noi...

Un colocviu de matematici aplicate, chiar și cu doi medaliați Fields printre conferen­țiari, nu e o știre de prime time. Nici nu știu dacă va fi menționat măcar în jurnalul vreunui post TV. Probabil că așa trebuie să fie. Oamenii de știință nu au nevoie de continuă expunere mediatică, ce și de ce fac ei greu poate fi explicat pe înțelesul tuturor. Măcar de le-ar asigura statul acesta banii necesari și i-ar lăsa să lucreze în liniște, ar fi prea de-ajuns (și ar fi o știre bombă). Dar poate?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Pauză de lectură

Într-un august în flăcări pe care nu-l poate stinge nici un bloc de gheață, cînd ne simțim trăind, vorba poetului, în miezul unui ev aprins, în vara aceasta a vrajbei noastre din care nu ne mai putem smulge și în care oameni trecuți de mult de prima tinerețe au ajuns, pentru prima oară, să ia în calcul posibilitatea emigrării, iar prietenii, cotropiți de politic, au ajuns să se uite chiondorîș unii la alții, și Olimpiada londoneză a rămas – ce ne-am fi făcut fără ea? – unicul subiect acceptat de discuție, deși polemicile politice nu lipsesc nici aici, sub soarele acesta năucitor care ne lichefiază creierul și ni-l scurge ca pe un ceas dalinian – o!, măcar de-am putea pune toată isteria pe seama minților înfierbîntate de soare –, în augustul acesta încins în care ne citim îngroziți unii pe alții și ne reținem cu greu să punem mîna pe telefon ca să lansăm întrebarea care ne macină: „Tu chiar crezi ce scrii?“ și ne ferim să formulăm cu glas tare alte întrebări, încă și mai țepoase, cum ar fi: „Doamne, cum pot să scrie așa ceva, e doar prostie, orbire sau altceva?“, „Cum se pot compromite în așa hal, nu mai are nimeni rușine?“ – pentru că nu se va uita, nimic nu se uită, vorbele spuse sau scrise au greutatea lor și rămîn, în memorie sau pe hîrtie, rămîn, nimeni și nimic nu le mai pot șterge –, în augustul acesta excesiv în care ura față de Băsescu îi face pe unii să accepte și chiar să justifice halucinant orice porcărie din partea celor care vor să-l dea jos, în augustul acesta hîd în care, în numele principiilor călcate voios în picioare, apele par să se aleagă și ziare și reviste își pierd pe rînd colaboratori și cititori, în luna aceasta fierbinte în care pînă și punctele cardinale par să se fi topit, lăsîndu-ne să orbecăim fără repere, în vara asta hapsînă în care mulți par să-și fi pierdut proprietatea termenilor și tot ce pentru unii e pai pentru alții e bîrnă și fiecare vede doar prin oglindă și dă seamă doar despre ce-i convine, despre adevărul lui, care nu-i și al celuilalt, în vara asta deloc indiană îngăduiți-mi, rogu-vă, să mă mir că, popor creștin, așa cum ne recomandăm, pentru care Biblia și valorile iudeo-creștine sînt sfinte și întemeietoare, ne-am blocat în Numerii pe care nu mai reușim s-o terminăm și nu putem trece, mai departe, la Deuteronom, unde de­spre reguli e vorba, adică despre ce se face și ce nu se face, și despre cît de importantă e respectarea lor ca să-ți păstrezi identitatea – dacă o ai și dacă vrei s-o păstrezi.



Și, mai ales, de ce oare nu putem face un salt peste timp și pagini – e-atît de ușor cu Cartea pe masă sau răsfoind on-line – ca să ajungem la apostolul Pavel. Dar nu, nu la drumul Damascului, deși toți avem un drum al Damascului – nu-i așa? –, tăiat doar pentru noi, numai de l-am recunoaș­te cînd îl străbatem grăbiți, ci la a doua Epistolă către Timotei, unde putem – mai mult: trebuie – să citim, la 2:5, sentința căreia i-ar sta bine în zilele acestea schimonosite de ură pe frontispiciul fiecărei instituții românești și al fiecărei gazete sportive, politice sau culturale: „Şi cine luptă la jocuri, nu este încununat dacă nu s-a luptat după rînduieli“. Atît. Discret și încrezător în inteligența interlocutorului, scriitor priceput, epistolierul nu mai spune ce e de la sine înțeles, anume că rînduiala e anterioară luptei. Dar cine să mai aibă azi timp de epistolele lui Pavel?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Cîteva întrebări simple

În săptămîna din urmă – de mai multă vreme, de fapt –, am senzația că un mare număr de oameni și-a pierdut sau își ignoră cu bună-știință uzul rațiunii. Am impresia că inclusiv oameni de toată isprava, care, de obicei, știu să argumenteze corect, amestecă acum criteriile, siluiesc logica și produc raționamente complet false. Văd scriitori serioși care fac pe analiștii politici și își umplu rubricile cu iresponsabile pamflete sprințare, calcă în picioare principii pentru un calambur. Încep să cred că e deja inutil să mai încerc să dialoghez cu ei pentru că, nu doar în situația dată, dacă nu acceptăm cu toții același sistem axiomatic și aceleași reguli de deducție logică, orice discuție devine imposibilă. Celorlalți însă, oameni cu alte opinii decît ale mele, dar care încă judecă fără patimă, corect, conform legilor uzuale ale logicii, fără să introducă, în mod arbitrar, ipoteze sau criterii noi, celor care au ca scop aflarea și afirmarea adevărului, iar nu justificarea, cu orice preț, a unor concluzii deja trase – îndrăznesc să le adresez cîteva întrebări grupate în trei probleme după modelul pe care îl știe orice elev: întîi ipoteza („ce se dă“), apoi întrebările („ce se cere“) la care trebuie răspuns pe baza ipotezei și a altor fapte deja dovedite sau cunoscute. Nu am pretenția de originalitate. Sînt întrebări standard, pe care le-au formulat și alții înaintea mea. Dar așa e bine cînd pregătim un examen, fie el și de conștiință: să rezolvăm întîi problemele clasice, din culegerile uzuale, abia apoi să trecem la subtilități.



1. O parte dintre alegători au ales să boicoteze referendumul – decizie perfect justificată, judecata morală nu are ce căuta aici: pentru fiecare cetățean, alegerile sau referendumul reprezintă un joc pe care vrea să-l cîștige, iar boicotul e una dintre strategiile posibile în limitele legii. O altă parte nu a boicotat, dar nici nu a votat – dreptul fiecăruia să participe sau nu la procesul democratic. Întrebare: dacă măcar o parte dintre cei care nu s-au prezentat la vot ar fi mers la referendum, cvorumul ar fi fost atins și președintele ales demis, ar mai fi fost cineva interesat de actualizarea post factum a listelor electorale? Ne conducem după principii, după legi, după reguli – sau după ce?

2. Să admitem că avem 18,3 milioane de votanți – singura cifră oficială cu care putem lucra: oricine gîndește normal înțelege că e absurd să anunți cît ar fi trebuit să fie cvorumul după vot, în funcție de rezultatul înregistrat. De asemenea, să admitem că neprezentarea la vot e un mod de a-ți exprima opinia în legătură cu întrebarea pusă: neprezentarea poate fi un „nu” sau un „nu mă interesează această problemă”. Atunci, de ce e mai pertinentă întrebarea „Cum să nu ții seama de opinia exprimată a peste 7 milioane de români?“ decît întrebarea „Cum să nu ții seama de opinia exprimată de a­proape 11 milioane de români?“. Iar dacă, pentru sistemul nostru legislativ, aceste întrebări nu sînt relevante, de ce le mai punem și de ce încercăm să forțăm decizii politice pe baza lor?

3. Cred că putem conveni că președintele nu a fost suspendat de Parlament pentru că ar fi încălcat Constituția (cel puțin, Curtea Constituțională, instanța noastră supremă, nu a validat acele acuzații). E concluzia naturală la care ajungi judecînd rațional, nu visceral, luînd în calcul numai acuzațiile dovedite. Rămîne ca unic și serios motiv încrederea foarte scăzută de care se mai bucură Traian Băsescu în rîndul populației. De unde știam asta? Din sondajele care se fac periodic. Lucru confirmat, de altfel, de cele șapte milioane și ceva de oameni care au votat pentru suspendare. Dacă însă e așa, cum aceleași sondaje arată că populația nu are încredere în parlamentari, atunci n-ar trebui ca Parlamentul însuși să se autodemită și să se organizeze alegeri anticipate? Mai mult, deoarece la toate sondajele din ultimii douăzeci de ani Parlamentul a ieșit, constant, instituția cu cel mai scăzut grad de încredere, n-ar trebui să renunțăm complet la această instituție? E absurd? E îngrozitor? Deschide calea arbitrariului și a dictaturii? Dar oare n-ar trebui ca aceleași cauze să producă același tip de efecte?



4. Așa cum am mai spus, nu am speranțe ca toată lumea să fie, nu scandalizată, dar nici măcar neplăcut impresionată că Victor Ponta a fost dovedit plagiator. Dar am pretenția ca orice intelectual care se respectă, indiferent de cît de mult își dorește să nu-l mai vadă pe Traian Băsescu la Cotroceni, să fie oripilat, dezgustat de acest furt intelectual. Și nu înțeleg cum unii dintre ei pot relativiza furtul, punîndu-l în balanță cu altele, considerate mai grave – e un raționament atît de șchiop, încît nu poate trezi decît milă. Cum de atîția distinși intelectuali, unii universitari, unii care găsesc de cuviință să semneze scrisori în apărarea guvernării USL, nu cer, concomitent cu demiterea lui Traian Băsescu, demisia lui Victor Ponta? Nu-i deranjează nici măcar faptul că, pentru a-l scoate basma curată pe Victor Ponta, se dă peste cap întreg învățămîntul universitar? Se simt bine cu un prim-ministru plagiator?
Recunoașteți, nu sînt întrebări complicate. Nu e chiar un examen de netrecut. Dar vrea toată lumea să-l treacă?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. A doua zi
Se întîmplă uneori ca la vreo petrecere, cînd se bea prea mult, prietenii să ajungă să facă și să spună ce n-ar face și n-ar spune în ruptul capului la trezie. A doua zi, abia se pot privi în ochi cu jenă, își vorbesc poticnit, se despart cît pot de repede. Oricît de beți ar fi fost, ce-au spus sau au făcut nu se mai poate șterge și nu se uită, unii ajung să nu-și mai vorbească.

Ce vor face oamenii noștri politici de luni încolo? După toate lăturile pe care și le-au aruncat în față, după ce s-au gratulat reciproc cu înaltele titluri de pușcăriabil, mafiot, mincinos; după ce s-au reclamat unii pe ceilalți la Înalta Poartă de la Bruxelles; după ce s-au acuzat reciproc de subminarea statului de drept, de hoție (în cazul dlui Ponta, dovedită) – cum se vor mai așeza ei la aceeași masă de discuții, în același parlament? Cum vor mai face și desface coaliții? Ce compromis politic mai pot ei face? Mai au cuvintele vreo greutate pentru oamenii aceștia?



Dar ce vom face noi, oamenii obișnuiți? Cît timp ne vom mai împărți în două tabere care se demonizează reciproc? Cum și cu ce vom umple falia care, acum, ne desparte? A fost, în ultima vreme, mai rău ca în 1990 sau ca în 1996. Toată lumea e înverșunată, tran­șantă, fiecare știe că adevărul lui e cel corect. Puțini își mai încep frazele cu „eu cred că“. Opiniile sînt ferme și nu admit discuție. Așa că prietenii au evitat să-și vorbească, despăr­țiți de opțiunile pro sau anti-Băsescu. Op­țiuni care, dintr-odată, păreau a fi mult mai importante decît tot ce i-a legat o viață.

De la acuzele de inconștiență iresponsabilă la cele de prostie patentă n-a fost decît un pas, iar de-aici la suspiciunea de interese ascunse sau inavuabile vechi datorii, trecerea s-a făcut incredibil de repede. Nu doar cei virulent împotriva lui Băsescu, dar și cei care credeau că abia după eliminarea lui din joc se poate purcede la curățenia din tabăra cealaltă au fost catalogați drept suboameni, niște primitivi interesați doar de valori materiale primare, insensibili la valorile democratice occidentale. Dimpotrivă, cei care spuneau că Băsescu e, acum, ultimul obstacol în calea puterii absolute a USL și că demiterea lui nu trebuie scoasă din context, pentru că, odată demis Băsescu, fotoliul preziden­țial e ocupat de altcineva și nu poate fi indiferent cine e ocupantul, aceștia au fost taxați drept elitiști retrograzi, membri ai unui club noichist care s-a înstăpînit pe cultura română, dreptaci cu tendințe autoritariste. N-a mai fost loc de nuanțe. Dacă aveai simpatii de stînga și convingerea că Băsescu nu trebuie demis, primeai scatoalce apăsate din ambele părți. Dacă îndrăzneai să spui că nu-ți place Băsescu, dar crezi că, una peste alta, a făcut mai mult bine decît rău și că nu trebuie demis, iar scatoalce din ambele părți. Oameni atașați unora dintre reformele PDL, dar decis anti-Băsescu s-au trezit ostracizați. Cei care admiteau că Ponta a plagiat, dar credeau că afacerea a fost politizată erau puși la zid. A avea și afirma o opinie, oricare, au devenit un delict. Ura plutește-n aer. Iar la starea aceasta nu au contribuit numai susținătorii lui Băsescu, așa cum încercau să demonstreze grupajele publicate chiar în revista noastră, ci, în egală măsură, spuse și scrise ale susținătorilor taberei adverse.



Nu de ideologie e vorba aici. Cînd deo­sebirile sînt ideologice, atunci se poate discuta calm, se pot înșira și combate argumente. Acum, disputele au devenit prea personalizate, reacțiile mult prea viscerale.

Nu-mi fac nici o iluzie în privința politicienilor, nu-mi îngădui să-i bănuiesc măcar de bună-credință. Știu bine că și printre oamenii obișnuiți, unii dintre cei care au altă opinie decît mine sînt proști ori au interese meschine (de care, cu siguranță, mă suspectează și ei). Dar nu cred că toți sînt așa. Știu sigur că sînt oameni foarte inteligenți și cin­s­tiți și în tabăra cealaltă. Vreau să cred că ne putem încă înțelege, că putem face și altceva decît să ne afurisim unii pe alții și să ne privim chiorîș pentru că am semnat un apel sau altul. Nu avem cum să ne separăm net și să nu mai comunicăm.



Pentru că nu s-a terminat. Mizeria va con­tinua. Iată, cu sau fără Băsescu la Co­troceni, USL ne propune azi practic aceeași lege a sănătății care a scos lumea în stradă în ianuarie. Cum vor reacționa acum protestatarii de atunci? Iar peste cîteva luni, va trebui să votăm de-adevăratelea. Cu cine?
Oamenii cinstiți, serioși, de bună-credință, care nu-l suportă pe Băsescu vor vota oare cu un USL condus de un plagiator dovedit, un securist atestat și un nimeni cu tupeu?

Cei pro-Băsescu vor vota cu acel Mihai Neamțu care pare o clonă a căpitanului Codreanu corcit cu Păunescu?

Vedeți, ascultați și convingeți-vă:https://www.youtube.com/watch?v=EZOESEU2aHo. E înspăimîntător. Cum îl suportă atîția intelectuali onorabili din jurul lui? Chiar nu există în țara asta și politicieni cuminți și decenți? Cît o să mai votăm răul cel mai mic?


Și cît o să mai scriem și vorbim numai despre politică, de parcă la asta s-ar reduce viața noastră?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Criză. De subiecte

Știți cum sînt zilele acelea negre în care nimic nu iese, în care totul pare inutil, în care de orice te apuci, se-alege praful. Așa e duminica asta de 15 iulie, în care încerc să scriu „Bifurcația“ pe care o citiți acum. One of those days.
Despre ce să scriu? Are rost să mai glosez și eu despre plagiatul lui Ponta? Evident că nu. Mai ales că, atunci cînd va apărea „Bifurcația“, Comisia de Etică a Universității din București se va fi pronunțat deja (ador viitorul anterior!), așa cum a promis. Că doar nu s-o face de rușine, doar n-or să facă de rușine Universitatea din București. La urma urmei, e simplu: au de constatat că, în teza respectivă, există un număr de pagini copiate din alte surse și incorect declarate (le știți, au apărut într-o mulțime de locuri). Atît. Nu cred că se vor codi să afirme sub semnătură ceea ce vede oricine. Ce se întîmplă apoi nu mai e treaba lor. Ei, membrii Comisiei de Etică a Universității, nu trebuie decît să constate evidența și s-o afirme. E treaba altora să decidă dacă această constatare are valoare juridică sau nu. E treaba membrilor comisiei de doctorat să explice (dacă simt nevoia) cum au lăsat să treacă teza așa, să spună dacă au greșit sau nu. E treaba doamnei ministru să amenințe cu desființarea şcolii doctorale. Și e treaba dlui Ponta să țină seama de decizia acestei modeste Comisii de Etică – sau nu. Oricum, să nu amestecăm lucrurile: morala cu politica, etica cercetării cu politica, onoarea cu politica – numai combinații letale în care n-ar trebui să intrăm. Deci, despre plagiatul dlui Ponta – nimic de discutat.

Cum, de altfel, nu e nimic de scris nici despre suspiciunea de plagiat din teza de doctorat a dnei Kövesi. Probabil că o comisie similară celei de la București analizează de zor, la Timișoara, teza respectivă. E nevoie de timp mai mult, e treabă grea să treci de la o carte la alta, de la o coloană la alta.

Iarăși, nimic de comentat despre falsele argumente aduse zi de zi, pînă la saturație. Dimpotrivă, aș propune ca, urmare a experienței din ultimele luni, în legislația românească să se introducă următoarele principii: (1) în nici un proces, nici o probă nu trebuie luată în considerare înainte de a se fi determinat cu precizie care au fost mobilurile celor care au furnizat-o; (2) nimeni nu poate fi condamnat pe baza unor probe irefutabile furnizate de un dușman sau adversar dovedit; (3) nimeni nu poate fi condamnat pe baza unor probe irefutabile înainte de a se face dovada că toți cei vinovați de fapte similare, în România sau în alte țări, au fost, la rîndul lor, condamnați. Sînt principii de bun-simț care vor asigura o mult mai corectă aplicare a actului de justiție și, prin preluarea lor, de care nu mă îndoiesc, în legislația altor țări, vor asigura o binemeritată faimă școlii românești de drept.

De fapt, ca să ieșim din dilemele insolubile în care ne-a aruncat pe toți afacerea plagiatelor, ar trebui să ne amintim bancul cu întrecerea dintre ruși și americani pe tema metrourilor din Moscova și New York. Fiecare susține că, la ei, metrourile trec la trei minute. După testul de la New York, urmează cel de la Moscova, unde, după cîteva trenuri, urmează o pauză de o jumătate de oră, replica rușilor fiind: „Voi vorbiți, care-i omorîți pe negri?“. E aici ceva legat de disjungerea cauzelor, operațiune logică elementară, dar care la noi nu mai funcționează. Așa încît e normal să spunem că o fi plagiat Ponta, dar Băsescu a vîndut flota – și cîte borduri a furat Videanu nu vedem? Vedem, cum să nu vedem, mai ales că, zilele astea, se pun, din nou, la Universitate – tot ale lui Videanu or fi?

Ce mai avem? Suspendarea lui Băsescu, desigur (l-au suprimatără). Dar ce să scrii de­spre asta? Nu poți decît să te bucuri că a învins democrația, și cumplitul regim dictatorial despre care au tot avertizat, responsabil, atîția comentatori, a fost răsturnat în mai puțin de cîteva ore, după dezbateri și vot democratic în Parlament. Nu s-a tras nici un foc, n-a murit nimeni. Așa cum se răstoarnă întotdeauna dictaturile cele cumplite și nelegitime. Constituțional. Muzica! Se știe, evenimentele pozitive nu fac știri bune, cum nici fericirea nu face literatură bună. Să căutăm altceva.

Despre dl Antonescu, președinte interimar – ce să zici? Nimic. E ca litera „h“ pentru italieni. Ce dacă? Mediocru cu tupeu – va fi un excelent președinte.

S-ar mai putea scrie despre brambureala de la Educație, despre desființarea sau completarea comisiilor de specialitate ale CNATDCU, despre rezultatele bacului și despre necesitatea reînființării școlilor profesionale (le desființase, cred, exact actualul ministru, dna Andronescu), despre necesitatea diferențierii bacalaureatului – dar pe cine interesează? Asta ne doare pe noi acum, în plină campanie?

Iată, numai subiecte despre care nu se poate scrie. Pentru că nu are rost. Scrii degeaba. Oricum, lumea e atît de polarizată – mai rău ca-n ’90 –, încît nimeni nu mai e permeabil la argument. Și, dacă tot e să faci artă pentru artă, mai bine scriem despre meciul Murray-Federer, adevăratul, unicul eveniment din ultima vreme. Despre Federer în zi de grație, ca în tinerețe, cu revere slaisate, care trec milimetric peste fileu, despre jocul lui elegant la care Nadal nici să viseze nu poate – dar cum să scrii despre așa ceva cînd țara arde? La propriu, azi sînt 38 de grade în București. Fierbe asfaltul, se scurge și mintea.

Vedeți? Oricum o dau, tot prost iese. Păi, n-au dreptate forumiștii care mă fac arșice număr de număr, indiferent ce scriu? Au. Așa că-mi zic și eu, în rînd cu ei: Amice, ești idiot. Poporul suveran. Ca la referendum. Vivat! Să trăiască!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. O dimensiune în plus
Mărturisesc că sînt din ce în ce mai derutat. E drept că, la urma urmei, dreapta și stînga sînt doar niște convenții – dar totuși.
Actualul PDL s-a desprins, dacă îmi amintesc bine, din FSN și s-a declarat de stînga. A și fost membru al Partidului Socialist European sau al Internaționalei socialiste, nu mai știu, postură din care a obstrucționat o vreme intrarea PSD în acel select conclav . Apoi, nu mai țin minte în urma cărui congres (alta era pe vremuri, mergeai la sigur: Congresul IX – PMR redevine PCR și tovarășul Nicolae Ceaușescu devine secretar general etc.), PDL și-a descoperit vocația populară (rădăcină înșelătoare, popular nu la populism trimite), i-a părăsit pe socialiștii europeni, lăsînd loc liber PSD, și a trecut la populari unde, pînă la noi ordine, a și rămas. Evident, aceste căutări identitare care au dus la necesarele clarificări doctrinare s-au făcut treptat, pe fondul unor aprinse discuții între ideologii partidului – Boc, Blaga, Băsescu, Frunzăverde, Videanu, Udrea – și cu consultarea masei de membri cotizanți. Shiftul la dreapta a adus partidului și sîngele proaspăt al unor intelectuali de marcă – Baconski, Paleologu, Preda, Macovei –, evitînd astfel extincția de tip egiptean, prin reproducere în cerc închis.


De partea cealaltă, PSD s-a autodeclarat socialist de la bun (?) început. Aici nu mai era nevoie de nici o clarificare doctrinară, asemănarea dintre un Adrian Năstase, Ioan Rus, Radu Mazăre, Șova, Ponta cu figurile tutelare ale socialismului precum Nădejde, Gherea, Titel Petrescu sau, mai aproape, Sergiu Cunes­cu fiind evidentă. În plus, prezența lui Ion Iliescu oferea și oferă cele mai solide garanții.


Mult bine au făcut și desele migrări dintr-un partid în altul, ideologiile decantîndu-se odată cu mișcările de du-te-vino ale unor acelorași politicieni aflați în criză identitară și de creștere. Aceștia au polenizat cu propria experiență fiecare stup prin care-au poposit mai multă sau mai puțină vreme, au fost purtătorii unor idei novatoare și, așa cum era de așteptat, precum în celebrul mecanism bielă-manivelă, atît de bine descris în povestirea lui Alexandru Sahia, acest permanent negoț ideologic și nu numai a dat așteptatul impuls ambelor partide – ba chiar și PNL-ului.
Pe lîngă aceste mari partide, cel numit întîi „umanist“, apoi „conservator“, al domnului Voiculescu sau Constantin, doar domniile lor mai știu cine are drept de proprietate pe el, tot pe la dreapta zice că se poziționează – deci, firesc, e aliat la guvernare cu PSD. Ca și PNL (aripa tînără și neliniș­tită). Despre UNPR încă n-am aflat ce este, UDMR-ul nu-l înțeleg, oricît de bine ar vorbi românește liderii lui, iar România Mare, cum și Dan Diaconescu, nu prea este.


Acestea părînd a fi pozițiile relative ale marilor noastre forțe politice, aflu acum că se pune de o cuprinzătoare mișcare de dreapta. Împotriva cui? A PSD și a PNL, de­sigur, PNL nemaifiind recunoscut ca fiind de dreapta. O fi de stînga? Dar PSD de ce-o fi? Avînd eu dificultăți în a plasa corect aceste partide pe axa stînga-dreapta, nu pricep nici strigătul de luptă al doamnei Monica Macovei. În jurul cui cheamă domnia sa lumea? În jurul domnului Ungureanu? Aceas­ta să fie noua figură tutelară a dreptei? Să fim toți ungurenii lui? Sau a domnului Neamțu, teologul, autorul celebrului manual de luptă? Asta e tot ce poate oferi actuala opoziție la urșii de peșteră aflați la putere?


Și dacă-mi repugnă „stînga“ pesedistă, dar nici dreapta nu-mi dă ghes? Și dacă nu vreau să fiu redus la o ideologie care nu-mi permite să gîndesc liber, ci doar dogmatic? Unele dintre postările de pe Critic Atac îți dau fiori, dialogul cu acei oameni nu diferă defel de acela cu iehoviștii care-ți sună la ușă: rațiunea e blocată de ideologie și, de la un punct încolo, comunicarea devine imposibilă. Dar nici cu unele comentarii dinspre dreapta, ale domnului Aligică, de pildă, nu-mi e rușine. Centrul către care, mai an, se îmbulzea toată suflarea politică, valorile centrale mai interesează pe cineva?

Nu pot crede că sînt singurul care nu se recunoaște nici în dreapta, nici în pestilen­țialul USL, trebuie să fim mai mulți. În Franța, recunosc, aș vota cu socialiștii; în America, aș vota cu democrații; în Italia, oferta e enormă, ai de unde-alege. Dar aici? Cu tot respectul pentru preopinenți, îndrăznesc să cred că mai mult decît de o dreaptă puternică avem nevoie de o stîngă adevărată, deloc extremă – firavă să fie, dar adevărată. Așa că: noi, scuzați întrebarea, cu cine votăm?* Axa stînga-dreapta, așa cum e înțeleasă la noi, nu-mi pare satisfăcătoare. Poate ne-ar trebui o dimensiune în plus.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Din ceas dedus

Ce se poate face în vremuri de restriș­te, atunci cînd primitivismul grobian, răul, urîtul, vulgaritatea violentă invadează lumea? Cum te aperi de agresiune? Cum supraviețuiești și ce anume faci ca să ieși om normal din asemenea încercare? Să ieși om, de fapt. Să nu abdici, să-ți păstrezi demnitatea și libertatea spiritului?

În Parisul ocupat, Ernst Jünger, ofițer superior german, tocmai printr-o asemenea încercare trece. Foarte afectat de tot ce se întîmplă, în complet dezacord cu Hitler (pe care îl numește Kniebolo, încrucișare genială care trimite la diavol și la genunchi), contemplînd îngrozit ascensiunea spiritului gregar pe care o descrisese în Pe falezele de marmură, reușește să-și țină firea și să privească scena cu liniștea unui înțelept deloc dezabuzat, nicicum mizantrop – dar cu o adîncă înțelegere, aproape fascinat de polimorfia omenescului. Și se menține în viață încercînd să nu renunțe la preocupările și interesele lui culturale, spirituale dintotdeauna. Cum scapă de obligațiile de serviciu – era în comandamentul Parisului, totuși – pe care le evocă numai sporadic și cu neplăcere, bate anticariatele, cumpără obiecte și cărți vechi, se întîlnește cu artiști, cu oameni de cultură, discută și meditează despre și la cărți, tablouri, obiecte frumoase, admiră ca puțini alții și chiar studiază natura, citește și recitește zilnic, după un program de la care nu se abate. Se abstrage, iese din timp. „În timpul pauzei de prînz, îmi iau întotdeauna și o gustare pentru ochi. Astăzi, bunăoară, am frunzărit în Turner-ul meu, în ale cărui marine tonurile verzi, azurii și cenușii degajă o mare răceală. Ele sugerează acea adîncime aparentă care ia naștere din reflexe.“

Notații ca acestea abundă în Jurnalele pariziene și sînt mai numeroase decît cele despre mersul războiului – care nici el nu e consemnat sec, ci dă întotdeauna prilejul unor reflecții asupra naturii umane. Sau, cîteva zile mai tîrziu: „În timpul pauzei de prînz, la Trocadéro, pentru a privi brîndușele care cresc pe gazon în grupuri albastre, albe și aurii. Radiind din cupele zvelte, aceste culori strălucesc ca nestematele – se vede bine că sînt primele și cele mai pure lumini ale anului floral.“ „Apoi pe cheiuri, pentru a mă uita la cărți. Sînt întotdeauna ceasuri care mă fericesc în chip deosebit, o oază în timp.“ La sfîrșitul zilei, citește și meditează: „Seara, reflectat la cuvîntul «roire». Acesta ar putea fi titlul unui capitol de bază despre istoria naturală a omului. De roire țin trei lucruri: vibrație vitală mai înaltă, adunare, periodicitate.“



La altă scară, desigur, păstrînd propor­țiile, un grup de intelectuali din Timișoara au organizat, la sfîrșitul săptămînii trecute, o întîlnire (multi)culturală la Oravița, în minunatul teatru baroc, primul din România, construit în 1816, miraculos conservat în acest orășel în care aproape fiecare casă, fiecare stradă respiră melancolia unor de mult trecute vremuri de glorie, încă și mai melancolic evocate de istoricul Ionel Bota, directorul teatrului și al muzeului local. Emană orașul ăsta mort, în care nu știu ce se mai poate face, acea tristețe indicibilă a tot ce e pe cale să nu mai fie. Și totuși, uimitor, mai există aici oameni care se încăpățînează să reziste, să nu uite ce-a fost și să producă, în continuare, cultură. Con­ferința prietenilor timișoreni s-a numit Peripatetica. Cercetători din domenii foarte diferite (fizicieni, matematicieni, antropologi, filozofi, arhitecți, sociologi, scriitori; vreți nume? Iată cîteva: Titus Beu, Alin Gavreliuc, Radu Pavel Gheo, Otilia Hedeșan, Marius Miclăuș, Zoli Neda, Cristian Teodorescu (fizicianul), Dan Vizman, Smaranda Vultur), din Timișoara, Cluj, București, au ținut lecții – nu chiar de popularizare, dar accesibile și cu folos pentru toți, Sorin Petrescu a susţinut un splendid recital de pian. A fost public din oraș, au fost studenți timișoreni, s-a discutat mult, pînă seara tîrziu, s-a băut vin bun. Pe fețele multora se citea o bucurie sinceră, mult peste simpla plăcere. În teatrul acela ca o casă a păpușilor, am încercat, timp de trei zile, să nu auzim cacofonia care ne asaltează, să nu ne gîndim prea mult la mizeria din jur. Să fim deasupra ei. N-am reușit pe deplin, presiunea era prea mare. Dar am fost pe-aproape. Contează? Tare mult. E o posibilă formă de salvare.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Cireaşa pe tort

În 1994, prima oară la Roma pentru o perioadă mai lungă, locuiam într-un cartier aproape de Universitate și îmi făceam cumpărăturile la un mercato comunale din zonă. Eram foarte flatat că precupeții îmi spuneau professo ori dotto. „Uite, domne, că se vede“, îmi ziceam. Și mă simțeam bine. Apoi am aflat că dottore i se spune, în Italia, oricui nu-i știi numele sau titlul – și m-am dezumflat. Administratorul facultății, fără studii universitare, e dottore pentru toți subordonații, ba chiar și pentru profesorii care nu-și aduc aminte cum îl cheamă. Pentru parcagiu, toți șoferii sînt dottore. O vorbă ca oricare alta, un fel de „maestre“ sau „meștere“ de-al nostru. Dottore di ricerca e altceva, dar puțini știu ce înseamnă și, oricum, nimeni nu ți se adresează așa.

Politicienii noștri vor mai mult decît apelativul dottore. Ei visează la titlul serios, la doctoratul de cercetare, luat de la universități stimabile, dacă se poate. Sigur, se vor doctori după ce s-au înșurubat deja bine în politică și funcții, nu înainte. Și, culmea, visul li se-mplinește! Alte visuri se lasă mai greu, dar ăsta cu știința la purtător – cum l-ai visat, cum s-a-ntrupat. Politicienii noștri oameni de știință publică mult mai mult după ce devin rectori, parlamentari. Cinste lor! Tinerii cercetători încep să-și facă planuri pentru o familie și o casă abia după șase-opt ani de muncă, doctorat și postdoctorat, cînd îndrăznesc să se gîndească la o poziție stabilă în cercetare sau învățămînt. La politicieni e invers: întîi fac rost de funcție și de post, apoi, cu cheagul gros pe care deja l-au prins, își trag și doctorat și titlu universitar.

Ce-or fi avînd nevoie oamenii ăștia de doctorat? Au deja bani, putere, respectabilitatea și-au cumpărat-o oricum. Pe cine cred ei că păcălesc? Pe cei, mulți, care au muncit cinstit pentru fiecare notă în facultate, pentru fiecare examen? În nici un caz. Pe cercetătorii onești care și-au făcut doctorate, la noi sau în străinătate, după ce au stat ani de zile prin laboratoare sau biblioteci și care au trudit pentru fiecare rînd semnat de ei? Nici atît. Pe cei care, oricum, nu știu ce înseamnă un titlu universitar și cît valorează? La ce le folosește? Doar lumea îi votează și cu ambele mîini, indiferent că au fost dovediți plagiatori sau plastografi – bravo domnului doctor Oprescu, realesul nostru! –, puțin îi pasă votantului mediu de titlurile lor. Și de ce i-ar păsa, cînd nici lor nu le pasă? „Să-mi ia titlul de doctor, dacă vor, oricum nu țin la el“ ar fi spus dl Ponta. Păi, chiar așa. Ce mare lucru un titlu de doctor?



Scandalul acesta grotesc în care toți neaveniții au opinii ferme pe care le comunică ritos fără să aibă habar ce înseamnă cercetare și care sînt regulile academice – simple și aceleași pentru toate disciplinele, bemolii n-au ce căuta aici: plagiatul e fraudă, se pedepsește ca atare; singura întrebare legitimă e dacă e sau vorba despre un plagiat în raport cu legile în vigoare – riscă să arunce în derizoriu o activitate (cea de cercetare) și un titlu care au, de fapt, greutate în aur. Comportamentul jalnic al unor politicieni nesimțiți, susținuți de unii intelectuali la fel de precari moralicește, precum un, din păcate, academician ca Răzvan Theodorescu sau de un fost filozof, acum ministru, ca dl Marga, riscă să inducă ideea că toți cercetătorii sînt la fel, toți universitarii sînt un fel de neica nimeni ca Mang, Ponta sau cîți vor mai fi dovediți, acum că s-a pornit tăvălugul – iei de colo și pui dincolo, cu numele tău, și gata, așa se face știința. Iar dacă n-ai timp sau chef nici pentru asta, iau și pun alții pentru tine – tu doar semnezi.
De oameni ca aceștia care cred că o plimbare de plăcere, de o săptămînă sau două, printr-un orășel universitar e același lucru cu un master, care semnează liniștiți pe articolele și cărțile scrise de alții declarînd, apoi, candid că plagiatul sau eroarea, după caz, nu le aparține, de oameni pentru care titlurile universitare sînt un fel de fructe exotice – ai bani, iei mai multe, pui și-n salon, să dea bine în fructiera Gallé -, de oamenii ăștia depindem noi. Lor trebuie să le cerem fonduri de cercetare, pe ei trebuie să-i convingem că învățămîntul și cercetarea se fac greu, cu sudoare multă, cu chin și că trebuie plătite bine, că profesorii și cercetătorii adevărați sînt greu de format și mai greu încă de înlocuit și trebuie protejați, susținuți. „Mie-mi spuneți?”, își rîd în barbă. Ne disprețuiesc. Nu obosesc să ne-o arate. Pentru că ne cred pe toți asemenea lor – mai proști, desigur, doar ne ia prea mult ce le iese lor repede. O șleahtă de bandiți nemernici. Nerușinați. Îi urăsc, mă, îi urăsc.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Cu mîinile curate

În ziua de 17 mai 2006, se instala în Italia al doilea guvern Romano Prodi, guvern de stînga susținut, spre deosebire de precedentele guverne D’Alema, de întreaga stîngă italiană, inclusiv de Rifondazione Comunista (partidul lui Fausto Bertinotti) și de Partidul Radicalilor. A rezistat aproape doi ani. A fost dărîmat pe 7 mai 2008, cu largul concurs al comuniștilor puri și duri ai lui Bertinotti, nemulțumiți de politica nu destul de stîngistă a guvernului, de prea multele compromisuri și cedări spre dreapta. Căderea guvernului Prodi a dus la revenirea lui Berlusconi pentru patru ani care și stîngii i s-au părut îngrozitor de lungi. Ce-are-a face? Stînga radicală italiană nu și-a pătat mîinile, nici conștiința, n-a abdicat de la principii. Mai bine să se năruie totul decît să facă ei un compromis ideologic. E mai bine (și mai simplu) să cenzurezi din opoziție decît să te arăți maleabil la guvernare.

Nu sîntem foarte departe de situația din Italia. Sigur, la noi, problemele nu se pun ideologic – sau nu doar ideologic: în afară de stînga, care nu PSD se cheamă, cine mai știe ce înseamnă ideologie? Dar efectul e același: cînd e să fie, cînd există o cît de mică șansă să schimbăm ceva, fibra purității ni se-ncordează și nu vrem să cedăm o iotă. Devenim radicali, intransigenți.

Așa s-a ratat, în mare măsură, reforma învățămîntului – din vina noastră, a tuturor celor care ne-am angajat în ea, nu doar a lui Daniel Funeriu și a celorlalți care au acceptat posturi în administrație: am vrut cît mai mult și repede, n-am știut să negociem. Acum, în schimb, cînd restaurația e în toi și pare de neoprit, cei mai înverșunați reformiști refuză să acorde o cît de mică circumstanță atenuantă celor aflați pînă nu demult la conducerea ministerului și care, în opinia lor, au „înmormîntat reforma“. Sînt intratabili. Totul a fost pierdut, spun ei, pentru că s-au făcut prea multe compromisuri, trebuia să fie imediat dați afară din sistem toți neaveniții, să fie evaluați toți universitarii și cine nu trece pragul – afară; trebuia să fie desființate toate universitățile și reînființate „pe baze noi“, așa cum s-a făcut în fostul RDG după unificare. Etc., etc. Funeriu și ai lui sînt vinovați nu pentru că n-ar fi știut să negocieze, ci pentru că au cedat nepermis de mult, pentru că nu s-au ținut destul de tari. Îmi vine în minte un stalinist bătrîn, om, altfel, fermecător și erudit, care, la observația că „totuși, ați ucis o mulțime de oameni în anii cincizeci“, răspundea (eram în anii glorioși ai lui Ceaușescu, detestat pentru că a murdărit stalinismul pur): „n-am omorît destui, de-aia am ajuns cum am ajuns“.



Așa s-a pierdut, poate, o șansă cu Nicușor Dan în București (nu că ar fi cîștigat susținut și de stînga, dar poate ar fi scos acele cinci procente necesare intrării în Consiliul General; în plus, s-ar fi văzut o mișcare clară, dincolo de ideologii, împotriva impostorilor de orice extracție). Stînga intelectuală, grupată în jurul CriticAtac, l-a atacat critic din toate pozițiile, reproșîndu-i, în esență, că e exponent al unei anumite elite, prea puțin interesat de problematica socială, om al sistemului, de fapt, chiar dacă (încă) nu înregimentat – și, în general, nu e de stînga. Unele reproșuri erau îndreptățite. De acord, și unii dintre susținători erau foarte antipatici și vorbeau despre elite pînă la îngrețoșare. Dar, ce să-i faci, lucrăm cu materialul clientului.

În anul de grație 2012, asta era oferta. N-a contat că Nicușor Dan era, evident, din altă plămadă intelectuală și morală decît Oprescu și Prigoană. N-a contat că stînga nu avea nici o altă candidatură de susținut. Au dat în el ca la fasole, pentru că nu intra în grila lor ideologică, preferînd, unii dintre ei, să recomande soluții utopice (distopice, mai degrabă), de genul votului alb, ba mai și trimițînd candid la romanul lui Saramago, uitînd să-i amintească și finalul deloc optimist. Ei, ce-ar fi fost dacă și-ar fi călcat pe inimă și-ar fi susținut și ei, cei de stînga, un candidat care nu e de stînga, dar care era, totuși, cel mai salubru dintre candidați? Cu ce au fost tinerii intelectuali de stînga mai breji decît stupizii primitivi din PDL care au preferat să susțină caricatura de Prigoană cu pliciul lui cu tot? Sigur că Nicușor Dan va fi nevoit, pînă la urmă, să intre într-un partid sau să-i accepte susținerea dacă va vrea să-și pună planurile în aplicare, dacă va vrea să conteze cu adevărat. Atunci vom discuta altfel. Va fi timp și de ideologie. Dar acum? Fără compromisuri! Crape totul în jur, numai noi să dormim liniștiți. Săraci, dar cinstiți.
O să tot avem acum timp să criticăm. Oferta pare inepuizabilă. O să obosim criticînd. Și ce inteligenți vom fi! Cîtă cultură, erudiție, talent, farmec, subtilitate, cîtă finețe în deslușirea mecanismelor ascunse vom dovedi! Titluri inteligente, fraze meș­teșugite. Și vom fi iar intransigenți și puri. Vom tăia în carne vie. Ce mîndri vom fi citindu-ne unii pe alții! Un regal. O să ne iasă pe nas.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Castelul de nisip

De la Roma sau de acasă, frustrarea și amărăciunea pe care le simt contemplînd, vai!, neputincios ce se petrece în Ministerul Educației și Cercetării (sportul, recunosc spăsit, nu-l urmăresc cum ar trebui) sînt aceleași. Ziua și schimbarea. În rău, zic eu. Alții zic altceva. Din păcate, se pare că nu se pot găsi criterii comune, așa că noțiunile de bine și de rău par sortite, în acest domeniu, unei veșnice interpretări.

Vineri, cînd Federer pierdea semifinala de la Roland Garros la Djokovici, Polonia remiza cu Grecia în uvertura Euro 2012, iar noi ne pregăteam de alegerile locale, ieșea, tăcut, OM-ul cu schimbarea componenței Consiliului Național pentru Etică. Fără explicații. Pare o acțiune legală: și vechiul Consiliu fusese numit tot prin OM. Era compus, acela, din personalități cărora cu greu li se putea imputa ceva. E posibil ca și noii membri să fie oameni de o moralitate ireproșabilă și cu un dosar știin­țific impecabil. Dar de ce schimbarea aceasta, cînd Consiliul era numit pentru patru ani și nu lucrase decît un an? E greu să nu te gîndești că graba asta are ceva legătură cu cazurile Mang, în care vechiul Consiliu nu apucase să se pronunțe. Sau, de vină va fi fiind tocmai întîrzierea (inexplicabilă, pentru mine) pronunțării în cazurile Mang, întîrziere care îl va fi enervat pe ministru și îl va fi făcut să-i bănuiască pe membrii Consiliului de ceva interese ascunse. Mai știi?



Rămîne faptul că a fost modificată componența Consiliului Naţional de Etică. Probabil că și celelalte consilii consultative vor fi modificate. Nu văd, de pildă, cum s-ar putea schimba standardele minimale fără a scăpa, în prealabil, de profesorul Andruh de la CNATDCU.
Mă tem că are dreptate Adrian Papahagi (cu care foarte rar sînt de acord) cînd spune că totul converge înspre repunerea în drepturi a imposturii academice.


Dar se putea altfel? Ei, încep să nu mai știu. Am prieteni care, de mai bine de un an încoace, n-au obosit prezicînd, ca niște Casandre nesuferite de care nu mai știam unde să ne ascundem, exact ce se petrece acum. Spuneau că, oricît ar fi Funeriu animat de cele mai bune intenții, oricît ar numi el peste tot oameni ireproșabili, centralizarea asta excesivă, faptul că el numește, că totul se face la inițiativa și sub controlul său – nu va duce la nimic bun (că vinovat e tot făcutul), tot ce face el putînd fi desfăcut, la fel de ușor, de următorul ministru. Nu i-am ascultat. Ne bucuram că, în premieră, în sistem intrau numai colegi valoroși științific, cu coloană vertebrală; ne bucuram că apar ordine de ministru care orientează lucrurile pe făgașul pe care ni-l doream. Și ni se părea că procesele sînt ireversibile. Dar cîți eram cei care doream asta? Se pare că destul de puțini. Și, ca întotdeauna, Casandra are dreptate. Acum, totul se năruie. Normal, spun Casandrele: cei loviți de noua lege sînt prea mulți, e firesc să se apere. Înainte de a ridica ștacheta, trebuia numărat atent cîți o pot sări. Dar e așa frustrant să știi că ștacheta nu e foarte sus, iar cei mai mulți tot pe sub ea trec!



Cum ar fi trebuit procedat? Exista Pactul pentru educație, semnat de toate partidele importante. De aici trebuia pornit, spuneau și spun Casandrele, chiar dacă era mai puțin decît ne-am fi dorit. Era mai puțin, dar măcar era acceptat, părea să existe consens asupra unui set de principii. Mie nu mi se pare că Funeriu n-ar fi respectat acest pact. Dar, cu siguranță, a mers mult mai departe și a făcut-o mai repede decît se așteptau cei mai mulți. A vrut (și n-a fost singurul) să avem foarte repede un învățămînt superior și o cercetare racordate la cele din țări precum Franța, Germania... Cu prețul unor reguli impuse, nu agreate. N-a mers.

Trebuia negociat îndelung în Parlament, spuneau și spun Casandrele urîcioase, compromisurile erau necesare, nu trebuia impusă legea prin asumarea răspunderii. Era necesar ca lucrurile importante să fie scrise în lege, nu trecute prin OM-uri. Înțelepte Casandrele! „Nu se putea“, vine răspunsul, „compromisuri era să facem numai noi, ceilalți nu cedau nimic, cu negocierile nu mai modernizam noi învățămîntul și cercetarea nici la paștele cailor“. Compromis sau radicalism? Mai bine o zi șoim decît o viață cioară?



Ce va urma? Să zicem că toate se reașază, temeinic, în matca dinainte de Funeriu, adică pe la nivelul Hărdău-Andronescu. Pentru cît timp? Păi, actuala guvernare pare să lucreze exact ca și precedenta, prin OM și OUG. Diferența e, cum spuneam la început, că ei fac lucruri rele, nu lucruri bune. Dar le „implementează“ prin același mecanism. La cît de incompetenți îmi par, nu cred că vor rezista, în această formulă, prea multă vreme. Și-apoi? Văd doar două continuări posibile. Vine iarăși cineva izomorf cu Funeriu și o ia de la capăt, încercînd să recupereze cît mai repede timpul pierdut. Admițînd că la fiecare schimbare, ceva-ceva tot se păstrează, după cîteva asemenea cicluri se poate ajunge la ceva stabil. Pînă atunci, instabilitate, insecuritate, nervi, soluții dibuite, un fel de huța-huța într-un scrînciob ruginit. Sau actualii guvernanți, mai înțelepți, încearcă să cadă de acord și cu aripa reformistă (care nu se confundă cu PDL-ul, aici e greșeala: se politizează artificial un domeniu care nu are nimic politic, impostorii sînt peste tot, cinste lor!, la fel cum și oamenii de valoare au tot felul de opinii politice). Ar fi, cu siguranță, o soluție mai convenabilă. Ar putea, poate, ieși din astfel de negocieri, neîndoielnic foarte anevoioase, o lege bună și acceptată de foarte mulți, cu șanse de viață lungă. Dar depindem de orgoliile unor oameni politici, cei mai mulți proști, mărginiți, inculți – și revanșarzi, pe deasupra. Ști-vor ei să fie, o dată, înțelepți? Mă îndoiesc.
La nivel local, la firul ierbii, s-ar mai putea face cîte ceva. Există universități și institute în care raportul de forțe e inversul celui de la nivelul țării. Nu multe, dar sînt. Acolo ar trebui continuat comme si de rien n’était. La urma urmei, cu excepția unei perioade extrem de scurte, tot ce s-a făcut bun în învățămînt și cercetare a fost în contra sistemului. O luăm de la capăt.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Gîrneață

Ce minune de oraș e Roma! Acum, la început de iunie, cînd, pe fiecare stradă, parfumul de caprifoi se combină amețitor cu acela de tei și soarele încă nu e năucitor – nici nu-ți mai vine să intri-n casă. Umbli hai-hui pe străzile nu atît de aglomerate ca în plină vară, mai ales dacă eviți cu grijă centrul turistic. Din cauza crizei și a altor nenorociri care bîntuie lumea, parcă s-au mai rărit cohortele de turiști, parcă mai poți să-ți tragi sufletul chiar și prin piețele din centru, ocupate, acum, mai mult de romani get-beget. Oameni care știu bine că, indiferent cîte grade sînt afară, n-a venit vara și nu e nici un motiv să renunțe, seara, la geaca matlasată. În ciuda crizei, romanii umplu nonșalant barurile și enotecile, își iau aperitivul, apoi se mută la restaurant pentru cină, mănîncă așezat, bine și bun, cu șart, beau pe măsură și sporovăie insațiabil, cu o poftă a comunicării gratuite pe care nimic n-o poate ostoi, și, mirare!, nu par defel stresați – iar dacă sînt, că probleme au și ei, nenumărate, atunci ori parează perfect, ori sînt ușor iresponsabili. Se vorbește în orașul și în țara asta, ceva de speriat – nicăieri n-am văzut într-un autobuz sau într-un vagon de tren atîta lume vorbind (tare!), în același timp, la telefon. Zgomotul nu-i deranjează, nimeni nu protestează. Vreau, nu vreau – ascult, ce să fac, și uneori e chiar interesant, afli o mulțime de lucruri în timpul unei călătorii cu trenul. Iar tinerii, studenții, indiferent de cît se plîng, dacă-i întrebi, de starea economiei, de lipsa locurilor de muncă, de, în cel mai fericit caz, precariatul care-i așteaptă, radiază bună dispoziție și, da, fericire: nu cred să fi văzut prin alte părți atîtea perechi sărutîndu-se lung prin campus, în picioare sau întinși pe iarbă, cu privirile pierdute, complet indiferente la forfota din jur; cupluri care, pe scuter, profită de orice stop ca să se îmbrățișeze pasional – rămîne un mister felul în care știu, fără greș, cînd se pune verde ca să se dezlipească și să țîșnească printre mașini.

Te farmecă orașul ăsta. Dar, cum nimic nu-i perfect pe lume, există Internetul. Mare belea! Și-n loc să mă bucur de Roma și de casele ei vopsite în ocru și în cărămiziu, de parcurile ei fabuloase, în loc să-mi văd, în sfîrșit, liniștit de matematica mea, mie-mi fuge gîndul la nenorocirile pe care le tot citesc în presa de acasă. Exact ca personajul din scheciul lui Toma Caragiu, alpinistul care, între două guri de aer de munte, își aduce aminte că numai mîine nu-i luni și are ședință cu Gîrneață (pentru cititorii mai tineri: începutul se găsește pe youtube, iar textul integral se poate găsi și el pe, firește, Internet). Vai, ce bine-l înțeleg! Ar trebui să-nvăț(ăm) de la italieni să nu ne mai pese atîta de nemernicii care ne conduc și de mizeriile pe care (ni) le fac întruna. În fond, italienii au avut la Educație și Cercetare o ministreasă pe lîngă care domnul Pop e o lumină scînteietoare. Profesor de matematică, totuși. La ei, distinsa doamnă Gelmini credea că neutrinii au călătorit de la CERN la Gran Sasso printr-un tunel pentru realizarea căruia i-a felicitat pe constructori. Și uite că au supraviețuit și că universitățile – nici la ei nu s-au mai scos posturi de ani de zile, timp în care, dimpotrivă, s-au tot tăiat – continuă să lucreze. Se poate. Ce-ar fi să nu ne mai facem atîtea griji? Oricît de proști și de răuvoitori ar fi ei, sindicaliști sau nu, poate n-or reuși să distrugă chiar tot. Cu speranța asta, putem merge îna­inte. Deși, cum zice un afiș de pe o ușă din departament, „Datorită restricțiilor bugetare, s-a stins lumina de la capătul tunelului“. Uite că mi-am regăsit optimismul.



Da, știu, de oriunde-aș pleca, tot la învățămînt și la cercetare ajung. M-am săturat și eu de mine. Îi invidiez grozav pe cei care pot, în perioada asta, să scrie, olimpieni, despre muzică, despre artă și despre alte lucruri rupte, dacă nu independente, de context. Totuși, vorba lui Caragiu-alpinist: „Tare-i bine să fii pom!“.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Semantică

Pînă la urmă, totul pare să fie o ches­tiune de terminologie. Mai precis, de conținut. Acela cu care umplem un cuvînt. Cuvintele sînt aceleași, doar că fiecare se gîndește la altceva cînd le pronunță.

Ne-ar trebui niște dicționare, sau măcar un glosar de termeni curenți, același pentru toți, pe care să le consultăm permanent, așa cum bine ne-a învățat fostul premier – un intelectual care știe să mînuiască DEX-ul. Multe s-ar rezolva, inclusiv crizele de conștiință (Ce-o fi aia? Căutați în dicționar!), așa cum am văzut și în filmul lui Porumboiu (fiul, nu tatăl), unde același DEX era folosit cu succes chiar de un, să vezi și să nu crezi!, polițist.

De pildă, cuvîntul competent. Toți îl au în gură și-l rostogolesc voluptuos pînă la sațietate. Guvernele sînt formate, firește, numai din oameni competenți. Șefii de tot felul – competenți, vezi bine. Dar, ca să nu rămînem la generalități, iată un exemplu. ANCS este o agenție guvernamentală (curînd, se pare că va (re)deveni minister) care se ocupă de cercetarea științifică. Șeful ei e numit de guvern și are rang de secretar de stat. Pînă acum cîteva zile, era șef acolo dl Dragoș Ciuparu, inginer chimist, fost prorector al Universității de Petrol și Gaze din Ploiești, fost cadru didactic la Yale University, om cu o listă impecabilă de lucrări științifice – competent, fără doar și poate, în privința cercetării. Competent, din punctul de vedere al celor (să-i numim, generic, categoria A) care înțeleg realizarea în cercetare prin publicarea în reviste recunoscute internațional, prin citări în același fel de reviste, prin patente recunoscute internațional, prin cîștigarea de granturi în competiții deschise etc. Era firesc ca dl Ciuparu să fie schimbat din funcție. Nu pentru că e competent, ci pentru că fusese numit politic. Era, însă, firesc să-i urmeze cineva cel puțin la fel de competent. Și, nu mă îndoiesc, dl Prisecaru, numit de dl Ponta în acest post, este competent în ochii domniei sale. Doar că dl Prisecaru, conferențiar la Universitatea Politehnica București, are o listă de lucrări științifice dezamăgitoare, singurele sale publicații ISI fiind cele, puține, slavă Domnului!, din revista românească de tristă notorietate Metalurgia International.

Oricine din categoria pe care am convenit să o numim A se uită la CV-ul postat de dl Prisecaru va fi imediat de părere că dl Prisecaru, la cei peste cincizeci de ani ai săi, nu e un cercetător realizat – ba, mai mult, nu prea știe ce înseamnă cercetarea. În schimb, pentru cei din categoria dlui Ponta, să-i zicem B, care operează cu alte criterii decît cei din categoria A, dl Prisecaru este foarte bun, numai bun să organizeze cercetarea românească, să dirijeze fonduri, să organizeze competiții de granturi etc. – lucruri la care cei din categoria B cred, probabil sincer, că dl Prisecaru se pricepe, doar e conferențiar la Politehnică. Ceea ce, pentru cei din categoria A, spune destul de multe despre competența dlui procuror și cadru universitar Ponta. Și pentru cei din categoria B spune ceva. Altceva. Passons.



A fost doar un exemplu. Pot da multe. Gîndiți-vă doar cîte înțelesuri are cuvîntul cinstit și aduceți-vă aminte (nu trebuie nicicum uitat, oricît și-ar dori asta domnia sa) de impunătorul domn Mang, pe care dl Ponta îl căina pentru situația în care a fost pus, nici gînd să fie indignat de situația în care distinsul domn Mang însuși s-a pus dimpreună cu doamna sa. Ceea ce, iarăși, pentru unii, ridică oarece semne de întrebare despre cinstea dlui Ponta însuși. Să continui? Ar fi redundant. Pentru aproape fiecare cuvînt există cel puțin o categorie A și una B; de cele mai multe ori, apar și C și D. Și asta, atunci cînd e vorba de cuvinte simple, pe care te-ai aș­tepta ca toată lumea să le înțeleagă la fel. Ce să mai zici de cuvinte complicate sau de sintagme (aici e chiar dramatic, sintagmele sînt ceva de speriat!), ca scriitor bun, de exemplu. Oricît mi se explică, bunăoară, că Norman Manea e așa ceva, eu nu pricep, scrierile sale continuă să mi se pară bolovănoase, lipsite de umor, narcisiste, egolatre – indiferent de cît de important și de just le e mesajul, de cît de real e episodul de la care pornesc. Dar altora, majorității chiar, scrierile sale le par foarte bune, citesc astfel de aprecieri elogioase peste tot. Rămîne cum am stabilit, nu ne putem convinge unii pe alții, avem alte criterii. Ca și în exemplele dinainte.
Lumi paralele între care s-ar părea că nu există putință de comunicare. Nici măcar traducînd cu dicționarul în mînă. De fapt, nici nu e nevoie. Fiecăruia îi ajunge că se înțelege cu cei din aceeași clasă de echivalență (iar în interiorul clasei, comunicarea e perfectă, aproape că nu mai e nevoie de cuvinte). Fericire. Clasele, în schimb, sînt disjuncte. Se ignoră superb. E o dramă? Ei, aș. Trăim în România.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Absolvenţii


E mare fierbere în universități, o atmosferă tensionată care nu răzbate în afară decît prin scandalurile preluate de presă. Dar e mai mult decît atît. E multă nesiguranță: se scot posturi la concurs sau nu se scot, se schimbă criteriile sau nu, se schimbă comisiile CNATDCU sau nu, se dă drumul masterului didactic sau nu, vine finanțarea așa cum s-a promis sau nu, vor mai fi sau nu bani pentru granturi. Sîntem bombardați cu zvonuri care de care mai alarmiste. Numai bine nu face starea asta de provizorat prelungit.

Există și multă presiune din afară asupra universității, o destul de mare mefiență a societății, alimentată și de întîmplările din ultima vreme, de insinuările că nu sîntem, cu toții, decît o bandă de impostori. Și, ca întotdeauna în perioade tulburi, întrebările pe care mulți dintre noi ni le punem de mult despre rostul universității și al nostru devin mai apăsătoare.

Un reproș recurent la adresa universității e prea slaba conectare cu nevoile pieței muncii. Pregătim, deci, absolvenți buni – la ce? Mă voi referi la cazul (sper) generic al unui absolvent care a terminat facultatea cu o medie rezonabilă, obținută cinstit, și care e capabil să treacă un concurs sau un interviu de angajare. Aș scoate din discuție absolvenții universităților ptivate și pe cei de medicină, arhitectură, drept, informatică, economie, care, mi se pare, își găsesc de lucru în meseria lor (nu mă refer acum la numărul absolvenților și la adaptarea cifrelor de școlarizare la puterea de absorbție a pieței noastre). La fel, i-aș da la o parte pe absolvenții facultăților de arte, care, mi se pare, studiază mai degrabă din pasiune, numărul lor fiind evident necorelat cu necesitățile pieței. În cauză rămîn, de fapt, absolvenții universității clasice și inginerii de toate felurile. În privința ultimilor, oricît de bine ar fi ei formați în facultate, industria românească nu prea are ce face cu ei pentru că merge prost, trăiește mai mult din servicii, nu din producție. Ce să fa­că tinerii ingineri? Pentru cîți dintre ei există locuri de muncă? Majoritatea trebuie să se reprofileze în vînzători. Luați un proaspăt inginer electronist. Cîte fabrici mai sînt la noi? În cel mai fericit caz va asambla sau repara calculatoare. Dar, cel mai probabil, va căuta un post de „sales manager” sau ceva asemănător la o companie mai mare. Muncă de concepție nu prea se mai face. Poate doar în cercetare sau în învățămîntul superior. Dar acolo ajung foarte puțini și nu fac decît să reproducă sistemul atît de criticat. Mulți pleacă, găsesc de lucru în Europa sau America – semn că nu sînt chiar prost pregătiți, nici complet neadaptați la nevoile altor piețe. Dar ce fac absolvenții facultăților clasice, ca filologia, filozofia, istoria, matematica, fizica, biologia, chimia? Grosul celor care urmau astfel de studii era destinat să alimenteze învățămîntul gimnazial și liceal. Unii mai ajungeau în industrie. Azi, industrie multă nu e. Puțini dintre absolvenți, cîțiva în fiecare an, mergeau în cercetare sau învățămînt superior. Acum, cariera de profesor de școală sau de liceu e atît de neatractivă încît absolvenții de universitate fug de ea și ajung să predea doar dacă nu găsesc nimic altceva. Majoritatea caută de lucru tot în servicii, în bănci, în societăți de asigurare, în „firme” unde fac te miri ce. Foarte puțini, ca și înainte, merg în cercetare, la noi sau în străinătate – și par foarte bine pregătiți pentru asta.

Tot cu gîndul la inserția absolvenților ni se cere, chiar prin lege, să organizăm și să trecem în planurile de învățămînt, cu credite, practica. Ce practică rezonabilă poate face un student la Matematică dacă cea pedagogică e exclusă, fiind înglobată în masterul didactic? Ni se cere, de fapt, să mințim. Important nu e ce fac studenții, important e să fie cuprinsă practica în planul de învățămînt.

Atunci ce înseamnă că universitatea nu e racordată la nevoile pieței? Dacă salariile din învățămînt ar deveni rezonabile, absolvenții noștri s-ar îndrepta către învățămînt. Și, brusc, fără ca noi să schimbăm ceva în programe și în planurile de învățămînt, absolvenții s-ar angaja rapid în meseriile pentru care au fost pregătiți și, după toate definițiile posibile, studiile universitare ar fi corelate cu nevoile economiei.
Pe de altă parte, faptul că absolvenți de matematică, de fizică și de alte discipline își găsesc de lucru în servicii arată că piața nu de specialiști are nevoie, ci de un fel de absolvenți de liceu mai răsăriți care să știe mînui calculatorul și care să se poată adapta rezonabil de repede. Pentru felul cum e organizată economia actuală, universitatea nu mai pare necesară.

Noi, cei din universități, nu avem mijloace să influențăm dezvoltarea economiei românești. Atunci ce putem face? Putem să încercăm să-i pregătim pe studenții noștri cît mai bine posibil – acest bine fiind unul intrinsec, raportat la disciplina fiecăruia, nu la „nevoile pieței“. Scopul nostru ar trebui să fie să formăm tineri care gîndesc corect și au cunoștințele pe care credem noi că trebuie să le aibă pentru a fi buni specialişti într-o anume disciplină. Cu acest scop în minte, ar trebui să gîndim și să regîndim programele și metodele de predare, nu cu gîndul la viitorul lor loc de muncă.

Iar dacă ar fi mai puțini absolvenți, probabil că mai mulți dintre ei și-ar găsi loc de muncă în meseria lor și acuzele la adresa universității ar fi mai puține. Dar cum să diminuezi, acum, cifrele de școlarizare, cînd ani și ani la rînd le-ai tot umflat artificial, preferînd să amîni șomajul, de fapt? Sub pretextul dreptului la instrucție superioară, învățămîntul universitar a fost masificat (nu doar universitățile private au contribuit la asta), au apărut din neant universități noi, care n-ar fi trebuit să existe, corpul didactic s-a mărit enorm. Se poate ajunge acum la un echilibru? Pe termen scurt și fără să creezi haos și tulburări sociale, eu nu văd cum.

Viitorul universității? Cam sumbru.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Pornind de la cazul Ioan Mang

„Are cuvîntul tovarășul X, se pregătește tovarășul Y.“ Era formula sacrosanctă la ședințele UTC și de partid. Scriu duminică dimineața, cînd încă îi sînt subordonat ministrului Ioan Mang. Cui îi voi fi subordonat marți? Mă tem că, la fel ca amărîtul de Ițic care nu mai suportă să trăiască în casa lui cea înghesuită și suprapopulată și e sfătuit de rabin să bage cîteva zile și capra, apoi s-o scoată și să vadă ce mare o să i se pară casa, și noi am răsufla ușurați, dacă am vedea-o ministru, din nou, pe doamna Andronescu.
Dincolo de bancuri și pamflete – sînt tare ușor de făcut, mai ales în situația asta –, declarațiile stupefiante ale domnilor Mang și Ponta din ultimele zile trădează o mentalitate îngrijorătoare, ba chiar și deficiențe de logică.

Amîndoi afirmă că totul e o mașinațiune politică, dl Ponta spune chiar mai mult, că oricine ar fi numit la acest minister va fi „o țintă“. Dar problema nu e politică. Plagiatul nu e o chestiune politică. Cum nu sînt nici împăunarea cu merite false, declararea unor studii care nu există. Ele pot fi instrumentate de actori politici, folosite în beneficiul unui grup sau al altuia, cu bună sau rea-credință. Dar asta e altceva. Și nu elimină cauza, problema. Domnul Mang a devenit „țintă“ pentru că a fost numit într-un post important; e normal ca oricine e numit într-un asemenea post să fie verificat. Dar nimeni nu i-a fabricat bubele de la dosarul științific. Dacă avea un dosar științific impecabil, nimeni nu îl acuza de plagiat. Domnia sa poate fi un eminent om politic (și un om, altfel, foarte de treabă) și, în această calitate, ar fi putut fi un excelent ministru politic (că doar nu un guvern de tehnocrați a propus dl Ponta). Dar el pare să nu fie un profesor universitar corect, asta i se repro­șează. Lucrurile nu trebuie amestecate. Cauzele trebuie disjunse – poate că, spus așa, înțelege și dl procuror Ponta.

De partea sa, dl Mang, apărîndu-se, scoate la lumină alte murdării. Spune că articolele acelea or fi ele plagiate, dar nu-i aparțin. Alții, pasămite, le-au scris și i-au jucat un renghi, l-au pus coautor. Domnia sa n-a știut. Dar le-a lăsat în lista de lucrări ani buni, probabil ca să nu-și contrarieze amicii (nici soția, unul dintre coautori). Dacă nu interveneau presa și cine o mai fi descoperit presupusa fraudă, practica asta, a scrierii de articole de către „negri“, nu l-ar fi deranjat deloc. Iar că preluarea unor hălci întregi de text din alte articole ar fi o practică obișnuită în cercetarea științifică (pentru că legea lui Ohm nu se schimbă!) e o minciună nerușinată care, pe drept cuvînt, a înfuriat o mulțime de cercetători serioși. Că dl Mang nu are habar ce înseamnă cercetarea e treaba lui și a celor care l-au făcut, totuși, profesor. Că dl Mang își închipuie că asemenea lui e toată lumea, asta e cu adevărat periculos.

De fapt, dl Mang nu contează. A fost în atenția presei timp de zece zile, va dispărea. Dar ca el sînt, probabil, mulți. În toate Camerele, cu toate partidele. Impostura e mult deasupra politicii. Răul a fost făcut la începutul anilor ‘90, cînd s-au înființat, peste noapte, o mulțime de universități de stat și private, unele de la zero, altele prin ridicarea în rang a unor sorbonici. Cine să predea în aceste noi universități? Așa au devenit, de pe-o zi pe alta, universitari persoane care nu aveau nimic de-a face cu cercetarea. Au fost făcuți imediat lectori sau șefi de lucrări. Dar, ca să poată să avanseze,era necesar ca aceştia să-și dea un doctorat, să publice – oricît de lax și de incorect a fost ARACIS, acreditînd aproape totul, era o limită sub care nu se putea coborî. Și au publicat te miri ce, în reviste obscure, fără comitete de redacție serioase, care nu cereau referate externe de publicare, reviste necitite de nimeni, neluate în seamă de nimeni în afară de CNCSIS, care le considera destul de bune pentru noi. Așa și-au clădit unii cariera științifică. Articole care nu aduc nimic nou, compilații, uneori chiar plagiaturi, publicate în reviste de importanță zero. În științele sociale e și mai rău, dacă ar lua cineva la puricat doctoratele acelea de sute de pagini... Trist e că mulți dintre ei nici nu știu că sînt impostori. Ei cred sincer că așa se face cercetarea, luînd dintr-o parte și punînd într-alta, avînd o echipă de „negrișori“ care muncesc pentru tine, mai mergînd pe la vreo conferință locală unde se prezintă slide-urile făcute de un student.

Cu această stare de fapt a încercat să lupte reforma Funeriu. Acesta era rolul standardelor minimale, să facă irelevante publicații ca cele pe care le-am descris, să facă imposibile – sau măcar improbabile – titlurile de carton. Acesta e și rolul impunerii limbii engleze pentru redactarea tezelor de abilitare (poate era mai bine să fie impusă traducerea tezei și în engleză), să facă posibil referatul extern și detectarea compilațiilor, a plagiatului prin traducere. Și nu e de mirare că a stîrnit atîta mînie din toate direcțiile politice și doctrinare. Funeriu a încercat să-și impună reforma, fără să se bazeze pe o sus­ținere largă nici măcar la el în partid. A reușit doar parțial. Și e foarte probabil că guvernul Ponta va anula multe dintre măsurile reformatoare care privesc învățămîntul superior și cercetarea. Aveau pesemne dreptate cei care spuneau, atunci, că trebuie mers mai încet, că trebuie convinsă lumea. Dar ce însemna să mergi mai încet? Să accepți încă niște ani de doctorate irelevante, de la titluri date pe mai nimic. S-a spus că standardele minimale duc unele domenii socio-umane la colaps, că nimeni nu va mai putea avansa la grad de profesor, că nu va mai fi nici un conducător de doctorat. Dacă, într-adevăr, există domenii în care nimeni nu satisface acele standarde (minimale, repet!), atunci problema nu e, cred, a standardelor. Și nu declarînd că negrul de la „ei“ e alb la noi, adică acceptînd că aceia care, în Vest, nu ar putea deveni nici asistenți, la noi sînt buni de conferențiari, că alții mai buni tot nu avem, o vom rezolva.

Oricum, mi-e teamă că discutăm degeaba.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Marcă înregistrată. În Rusia

În caz că nu știți foarte precis ce înseamnă, iată (conform Wikipedia): „însemn distinctiv utilizat de un individ, organizație comercială sau altă persoană juridică pentru a identifica un produs sau serviciu în fața poten­țialilor consumatori și pentru a arăta că toate produsele ce o poartă provin dintr-o sursă unică, pentru a face distincția între produsele sau serviciile proprii și cele ale altor entități. O marcă comercială este o formă de proprietate intelectuală, de regulă un nume, un cuvînt, o frază, un logo, un simbol, o imagine, sau o combinație a acestor elemente. Proprietarul unei mărci înregistrate poate iniția proces pentru a preveni utilizarea neautorizată a mărcii pe care o deține“.

Foarte simplu. Dar că se poate înregistra o barbă, v-ați gîndit vreodată? Cum care a­nume? Propria barbă. A făcut-o un oarecare domn Igor Pugaci, din Moscova, cunoscut și ca ultranaționalist, care a fondat și o societate Boroda (Barba). Aveți o poză a lui Pugaci (și a bărbii în chestie) aici: www.sluganaroda.ru/index.php?action=news&mode=news &mode=full&id=3..

Omul își zice „comandor al Ordinului de Moscova“, „prinț de Terkinsky“ (!), pretinde că barba lui e „moștenire culturală rusească“ și dă în judecată pe oricine îndrăznește să poarte una asemănătoare. L-a dat în judecată inclusiv pe Paulo Coelho. Un bun prieten al meu, Misha Verbitsky, matematician excep­țional și blogger foarte cunoscut în Rusia, deloc ortodox în convingeri și atitudini, violent antisistem, a făcut haz de Pugaci într-o postare din iulie 2006, la care adăugase, firește, și poza individului. După care, probabil, a uitat de el și de barba lui. Și-a adus aminte însă – de fapt, l-au ajutat alții să-și amintească – acum cîteva săptămîni, cînd a fost reținut pe aeroportul Șeremetievo (povestea o știu de la el, dar a fost spusă pe multe pagini de Internet). Pleca la o conferință la Varșovia. N-a mai ajuns. I s-a reținut pașaportul, a fost arestat și închis într-o celulă pe aeroport. Nu mult, doar cît să afle că amicul Pugaci îi intentase proces în urma postării de pe blog pentru violare de copyright. Și îl cîștigase, Misha fiind condamnat să plătească 40.000 de ruble (cam 1.350 de dolari). Ceea ce a și încercat să facă pe loc, cu gînd să ajungă, totuși, la conferință. Nu a fost posibil, legea e lege, chiar și în Rusia. Mai ales în Rusia. Acum a angajat un avocat, urmează un proces pe 10 mai, așteptăm. Trebuia să ne întîlnim la o conferință, la Nantes, pe 20 mai. Nu se știe dacă va ajunge.


Nu e deloc clar dacă Misha a fost condamnat pentru că poartă și el barbă (dar una întreagă, nu tip barbișon, ca a lui Pugaci) sau pentru că a folosit pe blog o fotografie cu copyright. Un asociat al lui Pugaci ar fi declarat că barba însăși (orice barbă!) e parte a mărcii înregistrate și nimeni nu o poate folosi fără permisiune (ca o precauție, nu pun poza aceea lîngă articol, e mai prudent așa). Carevasăzică, în Rusia, unde poți cumpăra tone de CD-uri piratate la liber, în orice piață, un om poate fi condamnat pentru că a folosit o poză cu copyright pe un blog.



Să recapitulăm. În Rusia, cineva poate fi condamnat fără să fie anunțat măcar că e pîrît într-un proces (că motivul e ridicol nici nu mai contează). În Rusia, se poate să fii condamnat de șase ani fără să o știi și să nu pățești nimic. Pînă cînd cineva are, poate, un interes să te sperie sau mai rău. Deși Misha nu o spune explicit, prietenii lui n-au cum să nu lege întîmplarea de scrierile lui foarte anti-Putin și, în general, împotriva capitalimului made in Russia. Mai multor bloggeri ruși li s-au intentat procese în baza legii antiextremism, atît de vagă încît permite, practic, acuzarea oricui are limba mai ascuțită.
Misha are, încă, umor. Povestea asta mi-a spus-o, en passant, într-un mesaj în care îmi cerea să fac referat pentru o revistă la care e editor. Continuăm să ne vedem de matematica noastră. Dar e conștient că asta e doar încălzirea și că pot urma procese mult mai serioase.

Eu nu prea reușesc să-mi păstrez umorul. Și mă bucur că trăiesc într-o țară atît de neinteresantă ca România. La noi, totuși, cred că așa ceva n-ar fi posibil. Oricît de precară este mult-hulita noastră democrație și oricît de șubredă justiția emanată de ea. N-avem, slavă Domnului, atîta imaginație. E drept, n-am dat lumii un Dostoievski. Dar nici un Lenin.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Politice

Nu știu încă, acum, cînd scriu, dacă Nicușor Dan va fi strîns numărul de semnături legiuite pentru a i se accepta candidatura la Primăria Capitalei. Se pare că da, însă rămîne să aflăm cîte semnături vor fi invalidate. În paranteză fie spus, Irinel Columbeanu nu a avut nici o problemă cu canditatura, propus fiind de bine cunoscutul Partid Popular și al Protecției Sociale. Am încercat să-l ajut pe Nicușor Dan strîngînd semnături de la colegi, studenți și prieteni. Ocazie cu care am învățat multe. Am primit, de cîteva ori, răspunsul: „Eu nu semnez nimic din principiu“. Am văzut că mulți confundă o candidatură independentă cu una politică, „iar eu în politică nu mă bag“. Am încercat să obțin semnături de la secretarele noastre – nici una nu auzise de această candidatură, nici una nu se uita la televizor, nu văzuse afișele din oraș și, în general, nu era o chestiune care să le intereseze (o singură secretară a semnat ca să-mi facă o plăcere, nu pentru că ar fi fost convinsă). Am intrat la bibliotecă – aceeași situație: nu auziseră de Nicușor Dan, dar au mers pe încredere și au semnat. În naivitatea mea, mă așteptam ca bibliotecarele să știe bine despre cine e vorba, mă gîndeam că citesc Dilema veche și că, după recomandarea lui Pleșu, nu voi avea nici o problemă să le iau semnătura. Ei bine, nu. Auziseră de revistă, auziseră, firește, despre Andrei Pleșu, dar n-o citeau. Și-atunci, de unde ideea asta că oameni ca Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Cornea (Andrei), Manolescu, Cristian Theodorescu și alții, intelectuali care scriu la reviste săptămînale de cultură și chiar la ziare cît de cît civilizate sau pe platforme on-line, ar fi „formatori de opinie“? O fi fost adevărat în euforia începutului de ani ‘90, dar acum? E o minciună sfruntată. Ne amăgim crezînd că ne ia cineva în seamă, că influențăm cît de cît opinia publică. Revistele la care scriem nu sînt citite în afara unui mic cerc de inițiați, al căror vot contează prea puțin. Pentru majoritate, nimeni nu există dacă nu apare constant la televiziune – și nu la oricare – sau dacă nu scrie la Cancan ori la Click. Cine vrea să-l susțină eficient pe Nicușor Dan ar trebui să meargă în locuri pe unde nu prea i-ar plăcea să calce sau să semneze în pagini pe care nu prea ar fi dispus să le citească. Doar așa pot fi convinși cei care există pentru că nu gîndesc. Una peste alta, punînd la socoteală și forumiștii, scriem ca să ne citim între noi. Exagerez un pic, știu. Dar tot act pur de narcisism rămîne.


Așa că prea optimist în legătură cu alegerile, locale sau de alt fel, n-am cum să fiu. Cum nici în legătură cu soarta învățămîntului. Dacă noul guvern va avea doar de organizat alegeri anticipate, mă tem că posturile vor rămîne la fel de blocate ca și pînă acum și orice alte hotărîri care urmau să fie luate (de­mararea, în sfîrșit, a abilitării, de exemplu, sau statutul cercetătorului, aflat în discuție publică) vor fi amînate. Iar dacă guvernul USL se va instala temeinic și va guverna pînă la alegerile din toamnă, atunci, dacă e să fie consecvent cu declarațiile de pînă acum ale liderilor partidelor componente, ne aș­teaptă vremuri grele: doar au spus de mai multe ori că vor adopta imediat o altă lege a învățămîntului, probabil că o și au pregătită. Timp ar fi, nici cu votul nu cred să fie probleme, doar vor avea și sprijinul noii opoziții – în privința asta, totu-i vis și armonie, nici nu mai contează cine va fi ministru –, deși numele vehiculate, Marga, Andronescu, cam dau fiori. Ar trebui să acceptăm, de fapt, că aceia care chiar vor să se schimbe ceva sînt o minoritate mult prea firavă care nu a reușit să convingă. O vom lua, deci, iarăși de la capăt și, pe lîngă ajustările cu adevărat necesare, vom pierde, mai mult ca sigur, aproape tot ce s-a făcut sau doar s-a pornit bine pînă a­cum. Bănuiesc că prioritatea va fi relaxarea jignitoarelor standarde minimale (sau renunțarea cu totul la ele, că prea erau de tot: auzi tu, facultăți întregi în care nimeni nu are punctaj de profesor!). Și pînă la eliminarea acestor standarde, posturile n-ar trebui să rămînă blocate, doar ce rost are să organizezi concursuri la care oamenii tăi nu pot concura? În plus, ar trebui reintrodus imediat criteriul „vechime“, să-și mai vadă lungul nasului toți țîști-bîștii ăștia care cred că dacă scriu și ei un articol-două, acolo, e ceva de capul lor.



Balul a fost deja deschis de două cadre de nădejde ale Universității creștine „Dimitrie Cantemir“, care au și obținut o primă modificare a legii încă în vigoare, schimbînd, practic, regimul juridic al universităților private (totul pentru binele învățămîntului românesc, desigur) și reintroducînd posibilitatea prelungirii fără criterii clare, la latitudinea Senatelor, a activității dincolo de vîrsta de șaizeci și cinci de ani. Nu mă îndoiesc de bunele intenții ale celor doi inițiatori ai legii, dar nici nu reușesc să găsesc publicațiile științifice ale fostului sindicalist lector (doctor?) Cătălin Croitoru; i-am găsit, în schimb, blogul – cine se respectă are – pe care tronează „spirala dacică“ și îndemnul mobilizator „Trăiască Trianonul!“. Ehei, ce ministru bun ar fi! Dacă nu l-a vrut PDL-ul, poate-l pune USL-ul la care, oportun, din rațiuni doctrinare, firește, a trecut. A fost doar primul zvîc, semnalul. Ceva mă face să cred că ne vom mișca repede, nu e vreme de pierdut, se duce țara de rîpă. Probabil că, vara asta, copiii noștri nu vor mai fi umiliți de un bacalaureat absurd și ne vom putea mîndri, iarăși, cu 90% promovați. Vom termina odată și cu angoasa asta a evaluărilor făcute de străini haini, bani aruncați!, iar bunul și înțelegătorul nostru ARACIS își va reintra în drepturi. Va fi liniște, va fi pace. Și vom fi iarăși ce-am fost. Mai mult nu se poate.

Liviu ORNEA - Bob Wilson, din nou, la Craiova

Iar a comis-o dl Emil Boroghină! Chiar dacă i-a decavat bugetul festivalului, l-a adus din nou la Craiova pe Bob Wilson, de data asta împreună cu Berliner Ensemble, cu un spectacol extraordinar, pe douăzeci și cinci de sonete ale lui Shakespeare, care a avut premiera exact acum trei ani. Spectacolul merge pe linia cunoscută a lui Bob Wilson: extrem de formal, expresionism pur, de o plasticitate uluitoare, cu scene decupate parcă din fabuloase tablouri de Magritte, obiecte și personaje fantastice în poziții nefirești, suspendate sau în echilibru fragil, zgomote și muzică interpretată live, toți actorii cu lavalieră, precizie tehnică de neimaginat, hieratism, pantomimă, poze, grimase, miș­care lentisimă perfect sincronizată cu sunetul, lumini în culori artificiale, imagine care niciodată nu ilustrează, ci comentează, contrapunctează textul (am mai spus-o: da, Wilson e manierist, se repetă – dar ce manieră!). O mulțime de personaje androgine cu fețele vopsite, cu trăsături exagerate, costumate fastuos, populează scena inundată în lumini ireale. Doar că aproape nici unul nu e ce pare a fi. Cupidon e burtos bine (dar se mișcă extraordinar), Doamna în negru seamănă cu o divinitate a fertilității, cu șoldurile uriașe, regina Elisabeta e un bătrîn care se sprijină în baston (Jürgen Holtz), Shakespeare însuși e jucat de o actriță foarte în vîrstă (Inge Keller, 89 de ani), care are nevoie să fie susținută pe scenă cînd nu stă pe scaun. Cei trei actori bătrîni – care nu-și ascund, ba dimpotrivă, vîrsta – au voci și prezență scenică impresionante, tulburătoare. Totul e inversat, totul e așa cum nu te-ai aștepta: versurile de dragoste cele mai avîntate sau sfîșietoare sînt rostite și de actorii cei mai bătrîni și sună minunat. Iar sonetele sună perfect în limba germană. E drept, pentru spectatorul necunoscător al limbii germane sau al englezei vechi, nu e ușor de urmărit traducerea (mai ales că cea aleasă, a Violetei Popa, nu e tocmai la îndemînă), dar efortul merita făcut. Nu e o germană obișnuită, e rostită altfel, cu cadențe precise și tăioase, cu fiecare cuvînt articulat ferm, foarte muzicală. Așa cum precisă pînă la limita imposibilului este tehnica acestor actori formidabili (cei mai bătrîni au mai apucat, poate, să lucreze chiar cu Brecht), care joacă, mulți dintre ei, în travesti și cu mască pictată pe față și sînt incredibil de expresivi. Ca după orice performanță actoricească ieșită din comun, se aude, iarăși, întrebarea obsesivă: „oare actorii noștri ar putea face așa ceva?“. În cazul în speță, eu nu m-aș grăbi cu răspunsul.


Bob Wilson a reușit să facă, pe sonetele lui Shakespeare, un cabaret în cea mai pură tradiție germană interbelică. Iată că se poate. Dar totul este construit cu detașare, cumva de la distanță, ironic, cu umor, emoția e atent controlată, nimic nu e „dinăuntru“, visceral, orice lirism e imediat dinamitat – aici regizorul-scenograf s-a potrivit perfect cu trupa. După melodii à la anii ‘30, cu trimiteri la Kurt Weill, compuse de Rufus Wainwright (care, pentru o spectatoare tînără, „semănau cu Tiger Lillies“ – observație cu totul pertinentă), urmează ritmuri hip-hop sau un solo de chitară à la Rammstein (aceeași spectatoare tînără) sau bubuituri care parcă dărîmă teatrul; după o scenă care riscă să stîrnească emoția prea directă, în timpul schimbării tablourilor apare în avanscenă un fel de prezentatoare de cabaret (Georgette Dee) care face bancuri „la zi“ (vorbește despre Hollywood, comentează, chiar în română, cei „patru sute de ani de sonete“) și restabilește echilibrul; dar nici prezentatoarea aceasta nu e imitație directă a amfitrionului interbelic: acum e secondată de un îngeraș în negru cu aripioare albe, un fel de cuplu de clovni care trimite spre commedia dell’arte. Iar cînd melodia e prea sfîșietoare, actorii recită sobru și rece (vezi scena finală, cu toți actorii pe scenă, pe Sonetul 66, splendid făcut și înainte, cu doar trei personaje, într-o reinterpretare a scenei ispitirii Evei).



Ca orice spectacol bun, și acesta are mai multe straturi. Te poți bucura doar privind, ascultînd și înghițind imagini și sunete. E o plăcere estetică pură și e deja foarte mult. Poți merge mai adînc, încercînd să cugeți la sensul versurilor chiar în timp ce le asculți (nu întîmplător, fiecare sonet e repetat de mai mulți actori, în stiluri diferite). E greu, dar nu imposibil. Poți privi jocul actorilor vrînd să înțelegi „cum fac”. Dar nu trebuie să ceri acestui spectacol ceea ce nu poate da: o poveste. Se poate face teatru și fără poveste. Fiecare spectator a primit cît a putut lua de la acest spectacol. Mulți, printre ei actori tineri, au văzut pentru prima oară o creație a lui Bob Wilson. Și, judecînd după aplauzele, chiotele și ovațiile nesfîrșite ale sălii, le-a plăcut mult. Și pentru asta merită strădania dlui Emil Boroghină o reverență.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Gustul de odinioară

De cîte ori aud reclama asta la televizor, ceva legat de iaurt, mă întreb care ar fi gusturile de demult pe care mi-aș dori să le regăsesc. N-am avut bunici, nici alte rude la țară, așa că, la mine, gusturile sînt, toate, citadine și puțin spectaculoase. Nu tu lapte proaspăt muls (oricum nu l-am suportat niciodată decît cu cacao sau cafea, și atunci fără urmă din scîrbosul caimac), nu tu supe cu fidea făcută-n casă și cu ochiuri de grăsime galbenă de la găini abia tăiate, nu tu dulcețuri din fructe proaspăt culese din pomi din curte – am locuit toată viața la bloc. Dar țin minte că, rar, se mai găsea prin casă cîte un borcan cu untură aurie de pasăre (găină de curte, de gîscă nu putea fi vorba), primit de tata de la tatăl lui – bunicul din Botoșani, căruia niciodată nu i-a zis altfel decît „dumneata“ și care, în afară de untură, ne mai trimitea uneori cîte o căciulă din blăniță de miel, făcuse rost de o „pielșică“; eram distrus cînd mă obligau să port așa ceva. Untura o mîncam unsă pe felii groase de pîine. Tot ce poate fi mai nesănătos. Deși sută la sută natural. Pentru tata, ăsta era, da, un gust de odinioară. N-avea voie, dar îi plăcea. Îmi mai aduc aminte de un fel de scrob făcut de bunica, ieșea moale de tot, cu ouăle bătute cu furculița direct în tigaie – nici vorbă de teflon –, în uleiul încins. Mirosea frumos. Cred că nu punea nimic în ouăle alea. Am regăsit aroma aceea, culmea!, într-un spectacol al lui Purcărete cuNoaptea regilor. Scrobul bunicii era complet diferit de papara pe care o pregătea tata duminicile, cu brînză rasă și cu bucățele de costiță prăjită (avea însă grijă de colesterolul lui și arunca grăsimea de la costiță, prăjind apoi ouăle în ulei). Mama, la regim perpetuu, nici nu se atingea de așa ceva. De la bunica mi-a rămas și aroma surogatului de cafea cu lapte (Franck-cafea: cilindri scunzi de materie prăfoasă, ca niște puluri de table), în care se muia „pască“ (matzos).

Îmi plăcea, pe vremea aceea, parizerul. Mult-hulitul parizer. Îmi plăceau și gustul, și aroma, și consistența. Încă nu știam că e făcut din oase și te miri ce resturi – azi știu, și tot îmi place cel zis „țărănesc“, uriaș, usturoiat, deși, după ce-l mănînc, nu mai scap de gustul lui două zile. Îmi lăsa gura apă cînd treceam pe lîngă muncitorii din construcții sau de la drumuri care, în pauza de masă, mîncau parizer cu franzelă și muștar pe cîte-un ziar. Visam să am și eu parizer pe săturate („Ajunge, că ți se face rău“; nu mi s-a făcut, din păcate, niciodată rău de la parizer). Îmi plăcea și salamul de vară, acela din soia, cel mai prost. Cum îmi plăceau și salamul italian, cel cu bule de grăsime albă sleită, și cracauerul cel pîntecos (pe vremea aceea, salamuri uscate nu se prea găseau). Așa proaste cum erau, erau tare bune, le mănînc și acum cînd scap caii, mai pe ascuns. Mi-aduc aminte că bunicul din partea mamei îmi povestea că, din primul salariu, își luase un baton întreg de salam, să muște din el după poftă. Se născuse în 1902 și se dusese devreme la muncă. Oare ce salam se mînca înspre 1920?

„Simplul fapt că ai crescut cu mîncare proastă nu înseamnă că nu ai nostalgia ei“, spune Tony Judt înCabana memoriei. Are dreptate. Și sînt sigur că sentința se aplică nu doar mîncării și că exprimă ceva mai mult decît morala din Bucatele afumate. Am trăit, aproape toți, foarte prost în mulți din anii aceia și fiecare, că o recunoaștem sau nu, avem nostalgii, unele foarte precise, nu doar melancolia difuză a trecerii tinereții. Prin ce mecanism reușim să izolăm o insulă de frumos din urîțenia generală și s-o facem să radieze asupra contextului? Nu știu, dar lucrurile par ceva mai complicate decît am vrea noi să le înfățișăm.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Modernitatea ca țintă

Într-un articol recent din Social Science Information, I. Schifirneț vorbește despre o modernitate tendențială (tendential modernity, în original) care ar caracteriza România și alte societăți aflate în faze asemănătoare de dezvoltare. E vorba, foarte pe scurt, despre o continuă tînjire către modernitate, din varii motive nicicînd satisfăcută. Oricît importăm forme și instituții occidentale, mecanisme, la ei, verificate – nu reușim să ducem nimic la capăt, tot ce dincolo funcționează ceas, la noi eșuează lamentabil. Aceleași cuvinte (democrație, descentralizare, competiție, evaluare etc.) ascund realități mult diferite. O tot perfecționăm de la 1848 încoace, opintindu-ne din greu, reluînd periodic încercările, schimbînd, poate, modelele – dar cu același, mai mult decît îndoielnic, succes. Modernitatea e, pentru noi, o țintă himerică înspre care tindem asimptotic, ceea ce, orice elev de liceu știe, vrea să spună că ținta nu va fi atinsă.

Are, probabil, dreptate dl Schifirneț. Exemple care să-i susțină teza sînt la îndemîna oricui și la toate nivelurile. Începînd de la cele vulgare pînă la cele mai sofisticate.



Să ne aducem aminte că, abia după 1990, au început toaletele publice și cele din restaurante să arate onorabil? Nici azi nu sînt civilizate în toate clădirile universităților, lipsesc hîrtia igienică și săpunul. Și azi, în unele facultăți, toaleta profesorilor e sub cheie – oază de normalitate strașnic păzită. De la toalete, putem trece la drumuri publice, la condițiile de viață cam ca-n Evul Mediu din unele zone rurale (că veni vorba despre toalete: multe școli de țară au doar budă-n curte, vecină cu terenul de sport) – vă las să completați.

Dar cine consideră înjositor să discute despre toaletele din universități, poate să-și odihnească privirea suavă și asupra ministerului care le patronează, da, și pe acestea. Senzația de haos, de lucru făcut fără profesionalism nu are cum să dispară. Toate bunele intenții par sortite eșecului. Ministerul dă legi, își fixează termene pe care nu le respectă. Dă în martie un OM, prin care introduce examen de admitere în facultăți – un lucru bun, după mine, și demult necesar –, dar o face cu mai puțin de șase luni înaintea datei examenului, ceea ce face OM-ul inaplicabil conform legii. Reformează CNATDCU, cooptînd mulți specialiști care activează în străinătate, și îi dă puterea de a invalida teze de doctorat – încă un lucru bun, care ar mai stopa din avîntul făcătorilor de doctori pe bandă –, dar nu reușește să pună la punct mecanismul prin care Comisia aceasta să poată lucra eficient: platforma electronică anunțată pentru septembrie trecut, pe care s-ar încărca tezele și prin intermediul căreia fiecare expert, oriunde ar fi, ar trebui să lucreze, nu e gata nici acum. Legea din 2011 introduce abilitarea drept pas premergător obținerii titlu­lui de profesor, o inițiativă pe care foarte mulți am susținut-o; dar abia în martie curent, la mai bine de un an, au apărut toate procedurile și regulamentele subsecvente. Și abia acum se constată că fiecare candidat va trebui să plătească o taxă de 1.500 de euro, destinați, în principal, să acopere costurile comisiei de examinare (minimum un expert străin care trebuie, conform legii, să fie prezent). Se precizează ca banii pot fi plătiți și de instituția candidatului. Dar nu se precizează prin ce mecanism – acest tip de cheltuială nu apare acum în nici un capitol de buget. Din nou, pare că totul e lăsat la mica înțelegere dintre candidat și șefii săi. Cam umilitor, nu? Și ce fac, de exemplu, cei care, încă în străinătate, tineri, ar vrea să se abiliteze tocmai pentru a se reîntoarce, pe o poziție convenabilă, în România? Exact aceștia sînt descurajați – deși erau categoria vizată de multe dintre reformele din învățămîntul superior.



Aș putea, din păcate, să continui cu exemple. Nu sînt sociolog, nu sînt capabil să identific precis cauzele eșecului. Una dintre ele este, cu siguranță, așa cum și dl Schifirneț observă, ecartul mare dintre dorințele și ideile elitei reformatoare, foarte restrînse numeric, și ideile și așteptările celor care trebuie să suporte efectele concrete ale modernității. Ecart care nu pare să scadă în timp. Parcă niciodată nu sîntem pregătiți pentru schimbare. La noi, totul e altfel. În învățămîntul superior, asta se vede și în rezistența cu care au fost primite criteriile minimale introduse de CNATDCU. Nemulțumirea răzbate din corul universitarilor care susțin că ele nu pot fi atinse, din insistența cu care se cere relaxarea lor – vocalize mult amplificate de cînd a fost debarcat Funeriu. Se spune că, mai ales în științele umane și sociale, e imposibil să publici în reviste cotate ISI, se spune că aceia care se ocupă de chestiuni românești sînt, din start, dezavantajați. Că lucrurile nu stau așa o dovedește chiar articolul dlui Schifirneț, publicat într-o respectabilă, chiar dacă nu de top, revistă ISI. Pe de altă parte, merită notat și că toate referințele românești ale acestui articol, multe, sînt articole și cărți publicate în România, în limba română – ceea ce ar trebui să le dea de gîndit radicalilor care susțin că nici în științele umane și sociale nu ar trebui considerate cărțile și, mai ales, că tot ce e publicat în țară, în românește, e lipsit de valoare.
Acum nu e momentul. E titlul unui excepțional album de caricaturi al lui Mihai Stănescu. Sub semnul acestui „nu încă“, stăm și vom sta de-a pururi în lipsa vreunui accident fericit. Ce să facem? S-o luăm mai încet, să așteptăm să ajungem la organicitate, adică să așteptăm schimbarea treptată a mentalităților, să așteptăm să se convingă toată lumea? Oare cît înseamnă, pentru noi, cei patruzeci de ani petrecuți de Moise în pustie? Probabil că altfel nu se poate. Pentru că tot încercînd să ardem etape, n-am reușit mai mult decît o metaforă a modernității. Să așteptăm, deci. Și vom intra decis în modernitate, cînd modelele noastre vor încheia postmodernitatea. Ecartul se va mai micșora, desigur. Dar va rămîne. Sincroni cu Vestul, cum ne voia Lovinescu, noi nu vom fi.