Ornea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ZIGU  ORNEA-
Mi-am trait toata viata citind pentru ca, probabil, nu am putut altfel. Acesta mi-a fost rostul si menirea.
=====
Liviu

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Cei trei R

Minunată inițiativa asta cu stingerea luminii de „Ora Pămîntului“! Din beznă, Doamne, am apărut, în beznă să ne-ntoarcem! Să mai spună cineva că Ceaușescu n-a fost un vizionar. Dar, mă rog, dacă unii se simt bine așa, dacă au ei conștiința mai liniștită și somnul mai dulce, fără coșmaruri inutile, dacă așa, chinuindu-se cu becuri „economice“ care umplu locul cu o lumină puțină și rece, ca la morgă, se simt mai cetățeni, foarte bine, să fie la ei acasă. Dar de ce ne obligă pe toți să ne autoflagelăm?

Povestea asta cu ecologia și cu reîntoarcerea la natură a ajuns de o stupiditate extremă. Ca să fim buni cetățeni, ar trebui să ne rușinăm că trăim confortabil și să ne întoarcem în peșteri. Mulțumesc, nu. Mă tot întreb dacă reciclatul deșeurilor are, cu adevărat, o importanță economică sau e doar încă un mijloc de a ne întări conștiința civică și, evident, un mod de a ne ocupa timpul și gîndurile. Nu sînt deloc sigur că acele containere de culori diferite – albastru, normal, pentru hîrtie, cum ne-a învățat Radu Muntean; galben pentru plastic și metal; verde pentru sticlă (Funar ar fi pus roșu) în care înghesui conștiincios ce-mi prisosește sînt și încărcate în camioane cu bene separate. Și mai puțin știu unde și cum sînt golite benele. Le-o fi urmărit vreodată cineva, să vadă? Tare mă tem că sînt descărcate la grămadă, în deplină fraternitate și egalitate între deșeuri. Oricum, un avantaj tot ar fi: de cînd reciclez, duc mai puțin la ghenă; dacă ar face-o mai mulți din blocuri, ghenele s-ar înfunda mai rar. Miracolul ecologiei!

Cît despre ocupatul minții, în Japonia ar fi trebuit să citesc instrucțiuni destul de complicate ca să învăț să reciclez științific. Și apăreau periodic, în campus, norme noi pentru reciclare. Am renunțat repede, reciclam și eu după cum mă ducea mintea cea proastă de est-european. Nu m-au prins. Deși acolo, da, e treabă serioasă, tratată ca atare. Nu-mi imaginez că vreun japonez își permite să glumească pe seama unor asemenea lucruri grave. Treabă serioasă era și pe vremea școlarității mele, cînd fiecare școală avea plan de „sticle și borcane“ și de hîrtie. Doar că s-a renunțat repede la colecta propriu-zisă și s-a trecut la strîngerea echivalentului în bani. Simplu și eficient. Colecta serioasă o făceau centrele de recuperare la care duceam sticlele și borcanele de prin casă, dar numai după ce le spălam bine și le scoteam etichetele, operațiuni care consumau multă apă, caldă de preferință; dar economie la apă încă nu se făcea (azi nu mai scot etichetele nici de frică, nici manșonul de plastic sau de metal de la unele sticle; cam aproximativă separare...). La centru, gestionarul le verifica starea de curățenie și stasul de pe fund: n-aveau stas, nu ți le primea! și te mai și dădeai de gol că în familie se beau băuturi străine. Apoi primeam bani în schimb. Cele mai valoroase erau sticlele de șampanie – trei lei -, dar cine, la noi, bea regulat șampanie pe vremea aceea? Din punctul ăsta de vedere, rușii o duceau mult mai bine; un prieten moscovit mi-a povestit că a rezistat o săptămînă la mare, în Crimeea, doar adunînd și valorificînd, cum frumos se spunea, sticle goale. Dar conștiința civică, atunci ca și acum, nu se ridica întotdeauna la nivelul cerut. Mai erau cetățeni care nu spălau bine recipientele, erau și gestionari care nu-și făceau corect datoria și nu controlau atent ce primeau. Așa se făcea că, uneori, beam bere cu urme și gust de ulei – probă irefutabilă că, pe-atunci, sticlele colectate chiar erau refolosite. Oamenii precauți știau că, înainte de a lua sticla de bere, la Alimentara sau la restaurant, era bine s-o agiți un pic, să vezi dacă n-are pete de ulei. Trecute vremi. Din fericire.
Să reciclăm, domnilor, să protejăm Pămîntul, apa, aerul – tot ce vreți. Dar mai relaxat.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Pentru renaștere în trup și spirit

Rău am ajuns! S-a dus ambîțul. S-a dus onorul. Trăim urît, bem prost, mîncăm și mai prost. Așa cum bine zice inenarabilul domn Mencinicopschi (ăsta-i om, nu glumă, director de institut!,) care nu osteneș­te să ne pună în gardă împotriva tuturor pîinilor din țară, cancerigene toate, mie-mi spui?, mai puțin împotriva aceleia căreia – dezinteresat, firește – îi face el reclamă. Orice biolog sau chimist serios i-ar demonta mintenaș afirmațiile. I-ar spune, de pildă, că E-urile sînt substanțe chimice aprobate pentru uz alimentar, deloc nocive în cantitățile aprobate, și că, fără E-uri, e doar apă cu făi­nă. I-ar spune că rău ar fi să găsim în mîncare ne-E-uri, adică substanțe neaprobate. I-ar putea spune și altele, mai tehnice, dar ce-are-a face? Mulți văd, puțini pricep. Omul umple ecranele și paginile ziarelor. Oricum, ca să fim siguri, ar trebui să ne căutăm după fiecare masă cu senzorul-minune al marii noastre Raluca von Staden, senzorul acela ca­re detectează cancerul cît ai bate din pal­me, ba chiar și mai repede. Ce dacă oamenii de știință responsabili nu-s deloc convinși, ba mai cer – culmea nesimțirii! – și probe. Ministerul, drăguțul, n-a vede, n-aude și o finanțează în continuare. De ce să n-avem și noi geniile noastre? Altele decît fotbaliștii, la care genialitatea e ascunsă-n picioare (de obicei, doar în unul), nu în cap. Ceva speranțe s-ar arăta: iată, cel mai mare matematician al lumii s-a impus și la noi, a ajuns rector la Alba Iulia – Apulum. Iar ARCA (Asociația Română pentru Aeronautică și Cosmonautică, nonguvernamentală, funcționează pe bază de entuziasm molipsitor, așa se face știin­ța serioasă) trage tare și trimite rachete-n spațiu. Ehee, ca mîine... If they can do it, we can do it. Așa da! Mai ieșim un pic din corzi, le-arătăm străinilor ce putem, mai luăm un premiu la Salonul de Inventică de la Geneva. Că, pe vremuri, puteam! Aveam și puteam. Ce frumos ne învățau la școală, într-a noua: „In patria nostra multæ silvæ sunt quæ bestiis abundant“. Unde-s acum bestiile de altădată? Dar unde-s pădurile? Pînă și pe-alea care ne-au mai rămas le-au pustiit, suflă vîntul prin ele.

O geană de lumină parcă-parcă se zărește. „Data de 22 martie 2012 va intra în istoria României drept momentul în care ţara noastră va avea din nou zimbri în libertate, după două sute de ani de cînd această specie a fost exterminată de pe teritoriul nostru. Primele cinci exemplare vor fi lăsate în libertate, începînd de joi, în zona montană a judeţului Neamţ.“ Norocita veste ne-o dă România liberă din 20 martie curent. E bine că o zi istorică devine și mai istorică: în 22 martie 1965, Plenara CC al PCR îl alegea secretar general pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. Geniul Carpaților, zimbrul Car­paților – vine de se leagă... Pentru succesul de acum s-a muncit ani de zile, „au mai avut loc și trei fătări, în ultimii ani“, s-au școlit oameni în Polonia, de unde s-au și importat pri­mele exemplare (de zimbri), s-au băgat bani cu nemiluita ca să avem noi bucuria asta. Cu rezultatul măreț că „un simbol na­ţional, desprins de pe stema noastră, se întoarce acolo unde îi este locul, în libertate, să ne ajute pe toţi, ca naţie, să ne redes­co­perim istoria, tradiţiile, virtuţile, aşa cum au fost ele odinioară.“ Dixit dl Sebastian Că­tănoiu, directorul Administraţiei Parcului Natural „Vânători-Neamţ“, și, odată cu el, așa trebuie să zică orice român care simte ro­mânește. Da, vom renaște!

Nu mai e mult, și Ion Țiriac va putea organiza și vînători de zimbri. Să se ducă vestea! Așa se educă tinerele mlădițe. Așa vor fi gata să participe la „Olimpiada internațională de limbă, literatură şi spiritualitate românească“, cum pilduitor se numește ea. Regulamentul publicat pe pagina ministerului (http://www.edu.ro/ index.php/articles/16720) e limpede: în afara elevilor străini care studiază formal sau nonformal limba română (de ce nu și spirituali­tatea? la ea se ajunge doar studiind limba și literatura?), pot participa elevi români din clasele VII-XII care au fost deja premiați la etapa națională a „Concursului de cultură și spiritualitate românească“. Se dau două probe, una scrisă, alta orală, care îmbină componentele practică și teoretică. Iar „pregătirea elevilor [...] vizează competențele generale de comunicare lingvistică și de antropologie culturală dobîndite atît în context formal, cît și în context nonformal.“ Ce nu e clar? De pildă, la proba scrisă, va fi și „un item subiec­tiv de tip eseu nestructurat care vizează competenţa culturală a elevului (de exemplu: compararea sistemelor de valori morale și estetice, condiţia umană în raport cu micro- sau macrocosmosul, misiunea și viziunea în artă, raportul sacru-profan, tradiție versus modernitate, reflectate în texte literare sau nonliterare sau în alte arte, identificarea unor conexiuni între literatura română şi cea universală etc).“. Iar la proba practică, foarte simplu: „discurs public pe teme de cultură și spi­ritualitate românească: evenimente cultu­rale, tradiţii, obiceiuri laice și religioase, cutumă vs. modernitate, elemente de antropologie culturală etc.“ [subl. lor].

Păi, să nu fii mîndru cînd ai în țară elevi de liceu (sau de generală?) care jonglează cu elementele de antropologie culturală? Eu zic că e de bine. Mai ales că, așa cum e și firesc, concursul „Cultură și spiritualitate româ­nească“, la care trebuie să fi fost premiați cei care vor să participe la Olimpiada internațională de mai sus, e un „concurs național interdisciplinar de limba şi literatura română şi religie“ (http://www.isjtr.ro/mat/concursuri/ Concurs_nat_Cultura_si_spiritualitate.pdf). Vezi cum vine de se leagă? Spiritualitate, de la spirit, pricepi? – deci religie. Și-atunci, de ce-i spurcă pe copilașii noștri, de ce-i pun să concureze alături de păgînii ăia străini care n-au trecut printr-un concurs de religie? Ce lume haină!

BIFURCAȚII. Școlile mele. O evocare

În presa noastră, școala și profesorii apar doar în două ipostaze: ori e totul în paragină și profesorii – o șleahtă de ne­mernici care ne strică puii și trăiesc degeaba pe banii amărîtului de contribuabil, ori profesorii sînt căinați pentru salariile de mizerie și sînt folosiți ca argument pentru schimbarea guvernului. Rememorările par și ele supuse aceluiași tipar: sînt ori de tipul „ehei, ce școală se făcea pe vremea mea“, ori înveninate de cine știe ce frustrări niciodată vindecate.

Despre școala de acum, pot depune mărturie că viziunile extreme sînt: simplă, defel subtilă, propagandă. Merg de mult prin școli și licee și văd profesori de tot felul, unii pasionați de ce fac, alții – slujbași doar, fără chemare. Dar sînt mulți profesori foarte buni. Unii fac chiar apostolat. Și nu-i găsești doar în liceele mari, „de elită“. Se muncește cinstit și din greu și în licee industriale, în grupuri școlare, în locuri în care problemele sociale ale elevilor abundă. Iar elevul obișnuit nu seamănă deloc cu brutele nesimțitoare pe care le descrie presa.

Nici pe mine nu m-a mutilat școala. Dimpotrivă. Pe lîngă profesorii slabi pe care, de­si­gur, i-am avut (n-o luam în tragic: făceau și ei ce puteau, măcar ne amuzam), au fost și unii care chiar ne-au format. Iar bruma de cultură generală cu care am rămas, în vremea aceea mi-am format-o și le-o datorez acestor profesori care acum nu mai au, parcă, loc în societate. Era, în liceul meu – „Nicolae Bălcescu“ se numea atunci, acum e, ca la începuturi, „Sf. Sava“ –, o atmosferă culturală extrem de stimulatoare; cel puțin, eu așa o simțeam. Citeam mult, inclusiv poezie, nu doar roman, discutam, mergeam la concerte de muzică clasică – Sala Radio era alături –, ascultam multă muzică rock și pop (concerte erau puține, dar am prins un Sfinx la Polivalentă...). Nu eram tocilarii îndobitociți pe care îi descriu acum unii. Conta, poate, și existența clasei de uman strunite de doamna Maria Pavnotescu (se nimeriseră, în aceeași clasă, Cristian Popescu, Ducu Darie, Radu Amzulescu...). Conta și inteligența directoarei, Luiza Răican, profesoară de filozofie care lăsa lațul ideologic suficient de larg (altfel, era zbir cu colegii care n-o prea iubeau, cel puțin asta înțelegeam noi din zvonurile care ne ajungeau la ureche). Și a contat enorm diriginta acelor patru ani, profesoară de matematică, Mihaela Săcuiu, un om minunat de la care nu doar matematică am învățat. Ce mă miră, privind cu ochii de acum, e că nu eram deloc angajați politic. Era sfîrșitul anilor șaptezeci, dar mai mult decît să spunem bancuri cu nea Nicu și să ne batem joc, foarte în surdină, de tot ce era oficial nu îmi amintesc să fi făcut. Înjuram ședințele de UTC, PTAP-ul, Daciada, Cîntarea României, dar le înghițeam; ne fofilam cît puteam – nici vorbă de protest. Oare chiar nu ne interesa, sau eram doar prea puțin responsabili? Mă întreb dacă elevii de azi sînt, cu adevărat, mai implicați.



Și în generală am avut profesori buni. Gheorghe Vasile, dirigintele din gimnaziu, profesor de istorie – o figură cu totul aparte. Ne părea uriaș și bătrîn (trebuie să fi avut în jur de cincizeci de ani), i se zicea Moșu. Veșnic cu cîteva cărți în mîna cît o lopată, purta un același sacou ponosit, cu buzunarele lărgite, din care se ițeau, desigur, cărți. Citea întruna, și în timp ce mergea. Era filatelist adevărat, ne-a învățat și pe noi să ne organizăm clasoarele. Știa și o mulțime de limbi, învățase, el știe de ce, și esperanto. Eram o clasă de băieți într-o școală de cartier muncitoresc – Grivița. Nu cred că erau mai mult de cinci-șase cu părinți trecuți prin facultate. Ei, și la prima oră de dirigenție, în clasa a cincea, ce ne învață Moșu? Ne spune despre biblioteci, despre cum se completează fișa de împrumut, cum să citim, cum să ne facem note de lectură... La istorie, ne tortura cu datele, dar numai cu asta nu puteai lua mai mult de șase sau șapte. Cînd ne asculta, ne cerea să explicăm logic înlănțuirea faptelor, să descriem contextul istoric – ne cerea, de fapt, mai mult decît puteam noi da la vîrsta aceea, dar n-a fost rău deloc, chit că, în patru ani, n-am luat decît un singur zece. Era foarte corect, ținea la noi și ne apăra de alți profesori, mai ales de șefa de la pionieri, îngrozitoarea tovarășă Culi. A mers cu noi pe munte, cu corturile, cîte trei săptămîni în două veri consecutive – „expediții Cutezătorii“ se numeau. Nu știu dacă mai trăiește, i-am pierdut de mult urma. O altă figură luminoasă a fost profesorul de italiană, Mircea Petrescu-Brîncoveni, s-a prăpădit de-acum. Iubea copiii și avea har. Făcea cu noi concursuri, ca să ne pună să învățăm, ne premia cu ciocolată și biscuiți și ne tot promitea o excursie în Italia la care, de fapt, tot visa el. Noi îl credeam și așteptam excursia. Și au mai fost. Era profesoara de română, Stela Ciolacu, pasionată, inimoasă, vorbea foarte îngrijit, ne cerea și nouă compuneri cu „expresii frumoase“– tot ce spunea ea era literă de lege pentru mine, inclusiv, spre disperarea tatei, că în O scrisoare pierdută se înfruntă liberalii cu conservatorii. Era excelentul profesor de matematică dintr-a opta, Constantinescu, un om vesel, plin de umor, mare amator de ping-pong (partener îi era profesorul de fizică, Roibu, cel care a făcut apoi carieră în televiziune); s-a prăpădit și el de tînăr.
Oameni care au fost. De la ei și de la alții încă am primit, în școală, nu atît compe­tențe, ci dragoste și multe cunoștințe. Eu cred că mi-au folosit toate.

TEATRU. O Satisfucktion parțială

În Am Ziel (La țintă), Thomas Bernhard se abate o clipă de la preocuparea sa de bază: beștelirea austriecilor și, în general, a speciei umane. Se abate e un fel de-a spune. Pentru că, dacă nu-și bombăne pe față semenii, o face implicit, descriindu-i în cele mai negre culori: proști, egolatri, neîndurători, frivoli, complet lipsiți de dragoste, de înțelegere; iar bunătatea, cînd e, se ascunde în sufletul chinuit al vreunui înapoiat mintal.


Valeria Seciu joacă aici rolul unei foste mari actrițe care trăiește exclusiv din amintirea gloriei trecute, a vieții înlesnite alături de un soț bogat pe care nu l-a iubit – cum nu și-a iubit nici copiii. A unei vieți de care, o știe bine, și-a cam bătut joc. Monologhează întruna, fiicei nu i se adresează, de fapt, decît ca să-i ceară ceva, să o mîne la treabă. Fiica e ușor retardată, pare să aibă mintea și sufletul rămase într-o adolescență foarte timpurie – nimic patologic însă. Florina Gleznea alternează bine momentele de rătăcire cu cele de prezență, reacțiile normale cu entuziasmele stupide, momentele de supunere totală cu cele în care încearcă să-i țină piept mamei. Pentru că ăsta e subiectul piesei: manipularea, relația de putere dintre mamă și fiică, plasa fină pe care o țese mama pentru a-i anihila fiicei și cea mai palidă urmă de voință, pentru a o umili – plasă în care cade, accidental, și un tînăr regizor (Cris­tian Popa) venit să petreacă un weekend în casa de la țară a marii actrițe. Textul, crud, disecă mărunt și exhibă toată această urîțenie. Valeria Seciu, una dintre tot mai rarele actrițe care mai știu ce înseamnă un text – iar acesta, tradus de Victor Scoradeț, sună excelent în română – și cum să-l înțeleagă, pune la bătaie întreg arsenalul ei de tonuri, intonații, inflexiuni – gestica e, la ea, minimă – cu care poate exprima orice. E o demonstrație uimitoare de actorie pe un text care îi vine mănușă. Valeria Seciu e dominatoare, șăgalnică, perversă, calculată, cuceritoare. Per­sonajul ei zdrobeș­te tot ce întîlnește, din pură plăcere, ca să a­rate că (încă) poate. Fiica nu-i rezistă, şi nici tînărul regizor, pe care fata îl dorește, evident, și care se lasă, în schimb, sedus de ma­mă. Seducție, parcă, în bătaie de joc, consumată nu cu un act sexual, ci cu o masturbare a băiatului meduzat de către actrița indiferentă. Și viața merge înainte. La fel.



Din păcate, dacă personajele sînt strivite de personalitatea și de voința mamei, nici partenerii de scenă nu reușesc întotdeauna să-i facă față Valeriei Seciu, dezechilibrul fiind, deocamdată, cam mare (cei doi actori tineri sînt vizibil mai dezinhibați în prologul pe care îl joacă împreună decît în scenele în care îi dau replica Valeriei Seciu; poate că se vor mai roda). Iar regia lui Theo Herghelegiu – partea ei vizibilă, cel puțin – mai mult dăunează. Nu era nevoie de dublul mamei, tînăra nudă care însoțește mut unele monologuri ale actriței: vocea Valeriei Seciu spune mult mai mult decît poate arăta Mihaela Popa, oricît de proaspăt și de frumos i-ar fi trupul. Aparițiile acestea sînt redundante și obositoare prin repetiție. Nici organizarea spațiului de joc (un culoar central, cu cîte două calupuri de gradene de o parte și de alta) nu mi s-a părut fericită: spectatorii din extremități au mai multe unghiuri moarte și, dacă nu se ridică în picioare, unii se mulțumesc doar cu auzul – ceea ce nu-i, de altfel, puțin la acest spectacol. În fine, titlul pus (de regizoare?) pare ales ca să fie în acord cu sala Teatrului Foarte Mic, unde, de obicei, se joacă „spectacole pentru tineri“, dar nu are nimic de-a face cu Bernhard. Pe Valeria Seciu, însă, regia n-a putut s-o strice. Mergeți și-o vedeți.


Teatrul Foarte Mic
Satisfucktion de Thomas Bernhard
Traducere de Victor Scoradeț
Regia: Theo Herghelegiu
Scenografia: Dan Titza
Coregrafia: Andreea Duță
Cu: Valeria Seciu, Florina Gleznea, Cristian Popa, Mihaela Popa

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Purtători de cuvînt

La puțină vreme după succesul ful­mi­nant, nu numai comercial, al vizitei lui Amos Oz, scriitor israelian evreu ai cărui părinți i-au povestit, pe vremuri, de­spre pogromurile din Ucraina, amintiri pe care el le-a și notat, alături de altele, într-o carte minunată care, se pare, se vinde bine și în România, aproape în același timp cu lan­sarea unui volum de poezii antume (nicide­cum „simbolice“, cum crede grațioa­sa pre­zen­tatoare a Jurnalului de pe TVR Cultural) al unui evreu român care scăpase de le­gionari doar ca să fie trimis la Auschwitz de francezi, l-am numit pe Barbu Fundoianu (nicidecum „Benjamin Fundoianu“, cum, ino­cenți, cred, sau doar citesc pe prompter, ace­eași grațioasă prezentatoare și partenerul ei de Jurnal cultural), dl Șova făcea cunos­cutele sale declarații despre Holocaust. Care n-a fost, credea el, bazîndu-și convingerea pe documente, ca vrednic absolvent de istorie ce e. Și e dreptul lui să citească exact ce do­cumente vrea. E dreptul lui suveran să simtă și să creadă ce vrea. În asta nu e nimic grav.

Grav e că dl Șova a spus public ce cre­de. Și nu dovedește ignoranță, cum i se pare dlui Ponta, șeful său, ci prostie cra­să. Un om inteligent, așa cum sînt cei mai mulți la noi în țară, știe că nu are voie să spună tot ce gîndește. Și asta nu de azi, de ieri. Nu se face. Nu dă bine. Mai ales de cînd Europa e cu ochii pe noi. Iar de la dl Șova aveam oareșce pretenții. Senator, pur­tă­tor de cu­vînt al unui mare partid, de! Nu-i puțin, la vîrsta lui. Pînă la urmă, nici faptul că dl Șo­va, absolvent de Istorie și Drept (două facultăți la stat!), specializat la Paris și la Londra, doctor în drept, conferențiar uni­versitar (tot la stat!), gîndește cum gîndește cu mintea sa, atîta cîtă e, și crede ce crede nu-i foarte grav. Ca el gîndesc, cu mințile lor, foarte mulți. Oameni simpli care n-au trecut prin atîtea școli. Și care nu pot ac­cepta că poporul acesta blînd, primitor, me­reu asuprit de alții, așa cum bine ne învață cărțile de istorie a patriei din care și dl Șova și-o fi nutrit convingerile, a fost în stare să ucidă atîția oameni nevinovați. Dacă i-au ucis, atunci ceva or fi făcut ei, adică nu erau chiar nevinovați – cei ulterior uciși, nu e foarte clar de cine. Ceea ce nu înseamnă că românii sînt antisemiți sau că îi urăsc pe țigani. Nu sînt. Dimpotrivă. Sînt toleranți. Îi tolerează pe evrei, îi tolerează pe țigani și pe atîția alții care îi fac de rușine.



România e o țară frumoasă, locuită de un neam ospitalier și foarte mîndru. Care are, uneori, dificultăți în a-și asuma o istorie nu tocmai liniștită. Evreii și țiganii nu fac parte din poporul român. Dar fac parte din na­țiunea română. Acesta e un punct delicat, controversat, asupra căruia unii nu sînt încă lămuriți. Că dl Șova a spus ce-a spus nu e grav. Grav – trist, mai degrabă – e că ideile exprimate de el sînt împărtășite de foarte mulți. Trist e că aceia care au protestat oficial și au cerut Justiției să intervină au fost, iarăși, reprezentanți ai evreilor și ai romilor trăitori aici – ceea ce mă face să cred că, peste vreo cincizeci de ani, vor mai protesta doar romii, iar despre evrei se va putea spune, în sfîrșit, orice, ei dispărînd cu desăvîrșire de aici. Or, asta nu e o problemă doar a evreilor și a ro­milor. M-aș fi așteptat ca primii să reacțio­neze reprezentanții acelor multe asociații care apără la noi democrația. N-au făcut-o. Cum nu o fac nici în legătură cu periodicele ieșiri antisemite ale unor Ion Coja, Adrian Majuru și ale altora, publicate negru pe alb fără să stîrnească revolta nimănui. Nici Coja, nici Majuru nu-s antisemiți – sigur au și prieteni evrei –, spun și scriu doar ce gîndesc foarte mulți, sînt suflet în sufletul celor pentru care scriu.
Pe de altă parte, eu mă îndoiesc foarte tare că ideile oamenilor se pot schimba prin lege. Așa că somnul cîinilor de pază ai de­mo­crației poate că nu schimbă dramatic lu­crurile. E bine că avem legi care interzic pu­nerea la îndoială, în public, a Holo­caus­tu­lui. Asta ne plasează în Europa și ne deo­se­bește de Iran. Iată cît bine ne face Europa de­spre care unii, în continuare, nu vor să știe! Dar cum să-l convingi, prin lege, pe dl Șova să-și schimbe ideile, mai ales cînd ele aduc voturi? Nu și le va schimba. Nici după docu­men­tarea la Washington care-i va face, altfel, nu­mai bine. Va deveni, poate, mai puțin prost, va învăța să nu mai spună ce gîndește și va trăi fericit o sută douăzeci de ani cum, din inimă, îi doresc. Va fi un politician de succes. Așa să-i ajute Dumnezeu!

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. O speranță

Toată lumea, de la vlădică la opincă, de la „oamenii de pe stradă“ (și din piață) pînă la analiștii serioși (pare oximoron, știu, dar nu e), lăsîndu-i la o parte, poate, doar pe militanții de partid, toată suflarea mai mult sau mai puțin conștientă, deci, e de acord că așa nu se mai poate, că „ăștia sînt toți la fel“, că „fură cu toții pe capete“, că e nevoie de un suflu proaspăt, de oameni noi. Dar de unde să-i scoatem? Și-apoi, cînd? Pentru că aceiași, indivizi serioși și responsabili, spun că nu mai e timp pentru vreun partid nou: cînd să se impună, cînd să-și organizeze structurile în teritoriu, cu ce bani? Au dreptate, desigur. Nici de mișcări, vechi sau noi, de dreapta sau de stînga, nu ne arde – vor doar să reșapeze aceleași triste figuri, eventual rotindu-le un pic, aducînd în față personaje încă nu de poveste. Deci nici miș­cările populare, legionare sau de alt fel. Iar dacă cineva, mai ales un intelectual, se arată dispus să facă pasul înspre politică sau doar să se arunce în lupta politică, atunci devenim brusc mefienți. Omul se vede înconjurat de un nor de suspiciune, nu mai beneficiază de nici un credit, e bănuit de interese oculte: „Aha!, de-aia făcea el ce făcea și spunea ce spunea, de mult își pusese-n cap să...“. Tot ceea ce, eventual, făcuse bun e privit altfel, pare murdărel. „Și-apoi, la ce se pricepe ăsta? E un intelectual, nu face de ministru sau de primar. Or să-l joace toți cum or să vrea, chisăliță-l fac una-două, pînă se trezește din pumni l-au remaniat.“

E ca în anecdota cu sondajul în care întrebarea era dacă sîntem de acord ca tinerii să aibă prima experiență sexuală înainte de căsătorie. Răspunsurile au fost: „da“ pentru băieți, „nu“ pentru fete. Bine, băieții, da, înțeleg – dar cu cine? Că bordeluri legale nu mai sînt, iar la legături necuviincioase, cu doamne trecute prin și nedezlegate de taina sfintei căsătorii, nu cred că se vor fi gîndit preacucernicii noștri conaționali.



Raționamentul ăsta pervers – e nevoie de oameni noi în politică, dar oricine intră în politică nu e de încredere – trebuie abandonat. Așa că eu salut cu bucurie sinceră pasul făcut de Dan Nicușor care și-a anunțat candidatura independentă la Primăria Capitalei. Pentru prepuelnici, asta ar trebui să fie o ușurare: nu intră chiar în politică, nu negociază cu vreun partid. E un om inteligent, e un matematician bun. A fost olimpic internațional în liceu, a studiat la București, apoi și-a luat un doctorat la Paris – nu sînt realizări chiar la îndemîna oricui. S-a întors în țară. Parc-aud: „Dacă era așa bun, de ce n-a rămas acolo?“. Întrebați-l. Dacă o să vă spună că aici se simte bine și că vrea să facă ceva pentru țara lui, n-o să-l credeți, dar ăsta-i adevărul. De cînd a revenit, de peste zece ani, a cheltuit o mulțime de timp pentru comunitate. Au contat enorm entuziasmul și perseverența lui la punerea pe picioare a Școlii Normale Superioare din București, o instituție unică, deocamdată, la noi, unde se fac cursuri mult peste nivelul universității. S-a ocupat ani de zile de organizația „Salvați Bucureștiul“ – și bucureștenii interesați de soarta orașului știu că a făcut bine ce a făcut și a contribuit la salvarea unor monumente, a unor case. A încercat măcar să lupte cu mafia autohtonă, a arătat că nu e imposibil. Are energie și încă nu s-a blazat. Știe să mobilizeze și energia altora. Trăiește şi modest. De ce n-ar fi un primar bun? Pentru că nu e inginer constructor? Pentru că nu e economist? Pentru că n-are-n spate un partid puternic? Pentru că e un intelectual? E matematician, deci, după mintea mea, are bune premise să gîndească corect. E puțin? Eu zic că nu. E și bine intenționat, nu e pus pe furat – a dovedit-o. Cunoaște bine orașul pe care vrea să-l conducă. Are idei, vorbește despre probleme concrete. Pare să aibă și cîteva soluții. De ce nu i-am acorda o șansă? Cred că merită încercat. Eu îl votez.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Ce ne-nvață marea teoremă a lui Fermat

Acum cîteva săptămîni, am văzut un documentar excepțional al BBC de­spre demonstrarea marii teoreme a lui Fermat – de fapt, despre Andrew Wiles, cel care a reușit demonstrația. Proiecția a avut loc în cadrul unui program al Editurii Humanitas, care acompaniază cărțile de ști­ință popularizată pe care le scoate cu o serie de filme documentare la care invită elevi de liceu. Am mers la cinematograful Studio ca să comentez, împreună cu Vlad Zografi, filmul. În sală, nu mulți copii – era una dintre zilele geroase, cînd școlile se închiseseră –, dar interesați. Cu fețe inteligente, cu ochi vii, curioși. A fost o plăcere să le ascult întrebările și să încerc să răspund. E un proiect care merită, cu siguranță, continuat.

Problema asta cu un enunț atît de simplu încît poate fi înțeles și de un elev de gimnaziu – nu există trei numere întregi astfel ca suma puterilor a două dintre ele să egaleze aceeași putere a celui de-al treilea decît dacă puterea respectivă e doi – a rezistat peste trei sute cincizeci de ani. Nenumărați matematicieni, de toate calibrele, au atacat-o fără succes. Iar demonstrația lui sir Andrew (o mai fi fost cineva înnobilat pentru rezolvarea unei probleme de matematică?), rezultat a mulți ani de muncă înver­șunată, o pricep extrem de puțini. Cum e posibil ca un enunț atît de elementar să admită o demonstrație aşa de complicată care utilizează/combină tehnici și noțiuni extrem de avansate, inexistente la vremea cînd Fermat propunea problema? O fi existînd și vreo soluție elementară, la nivelul enunțului, așa cum trebuie să fi fost, dacă o fi fost, cea la care face aluzie Fermat? Ar fi frumos, ar fi în spiritul unității și al armoniei lumii – dar, în afara diletanților care continuă imperturbabili s-o caute, nimeni nu prea crede în existența soluției elementare. Oricum, deocamdată nu avem decît demonstrația lui Wiles care, din 1995 încoace, nu știu să fi suferit simplificări sau ajustări semnificative. E probabil ca ele să vină, dar, aproape sigur, utilizînd tot un aparat conceptual sofisticat.



Tot încercînd să-i dea de cap, matematicienii au dezvoltat tehnici și domenii de cercetare care s-au dovedit frumoase și utile în sine, dar nu au dus la rezultatul dorit. „Frumos“ e aici un cuvînt-cheie. Ca, de altfel, în toată matematica.
Matematicienii știu că în rezolvarea unei probleme grele intră și o doză de hazard și o combinație, în proporție greu de stabilit, între intuiție și raționament întemeiat pe cunoștințe multe și profunde; ei acceptă ca pe un lucru natural că probleme cu enunț simplu pot cere soluții foarte complicate la care se ajunge doar unind idei din ramuri diferite ale matematicii, aparent fără nici o legătură cu punctul de pornire. S-a întîmplat și cu alte probleme, mai puțin celebre. De ce nu se admite acest principiu și în celelalte domenii, în special în cel social și în cel economic? N-am fi oare mai la adăpost de urgii, dacă am fi convinși că unele probleme pur și simplu nu au o soluție simplă? Că, pentru a le rezolva, nu e suficient să fii inteligent sau deștept, ci e nevoie, pe lîngă muncă și perseverență, de multe cunoștințe, de cultură de specialitate și generală, de o gîndire subtilă, antrenată pentru legături neașteptate, obișnuită să ia în calcul complexitatea sistemelor? Mă uit cu o mirare care se preschimbă repede în milă și se învecinează cu dezgustul la toți acești politicieni sau analiști comentatori care-și exhibă cu aplomb agramat gîndirea rudimentară, convinși că dețin adevărul unic, incapabili să articuleze firesc un „nu știu“, inși care ne asigură întruna că știu ce e de făcut ca să ieșim din criză și că tot românul o să fie bine, că totul e simplu, la mintea cocoșului – oricum la a lor. Ce bine-ar fi să fie așa! Dar nu e. Printre dovezi – teorema lui Fermat.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Matematica în şcoală


Coincidenţă sau nu, în ultima vreme am văzut mai multe luări de poziţie de tipul „Liceu, cimitir al tinereţilor mele“. Nota lor comună este punerea sub semnul întrebării a utilităţii cunoştinţelor vîrîte pe gît în şcoală şi în liceu. Toate se vor fi dovedit inutile, dar cred că nu mai e nevoie să spun că animozitatea foștilor elevi se îndreaptă, în proporţie covîrșitoare, înspre matematică și înspre cei care-o predau.


De pildă, chiar azi, cînd scriu, Mircea Cărtărescu se întreabă, în Evenimentul zilei, „De ce s-a ţipat atîta la noi, de ce am fost atît de terorizaţi? De ce visăm şi acum că sîntem scoşi la tablă la matematică şi nu ştim nimic? Va compensa ceva din viaţa noastră de adulţi traumele la care ne-a supus şcoala, aşa cum s-a făcut şi se face şi azi? La ce ne-au folosit ne­sfîrşitele exerciţii şi probleme rezolvate la ma­tematică, la fizică şi la chimie, atîtea date memorate la istorie, dacă acum nu mai ştim nici regula de trei simplă?“. Și mai departe: „Nimeni n-a explicat vreodată convingător rostul învăţării gramaticii în clasele mici. Copiii trebuie să folosească limba corect, nu e nevoie s-o analizeze“. Iar un comentator foarte vehement (eritreeanul) scrie pe forumul revistei noastre, în replică la articolul lui Bogdan Suceavă: „Așadar, de unde pînă unde a trebuit eu să stau în bancă opt ani de zile să îndur fascismul și violenţa verbală și corporală a unor talibani matematicieni, fizicieni, chimiști știintoizi? Cine îmi dă anii aceia înapoi? Pe proful ăla de mate cine oare o să-l dea în judecată că în loc de alte ore ne obliga să facem algebră, inclusiv în vacanţe? De unde pînă unde sistemul ăsta imbecil în care doar cîteva discipline fundamentale – în ultima vreme, preponderent exacte (oare de ce?) – au loc în școală, iar celelalte nu?“.

Sînt întrebări pertinente care nu reflectă doar traume personale, nefericite experienţe întîmplătoare. Într-adevăr, de ce ar fi mai important să studiem, în școală, matematică (multă!) decît limbi clasice, de exemplu, sau desen? De ce nu există, cel puţin, posibilitatea opţiunii? Cred că singurul răspuns poate veni de la identificarea a ce ne dorim (noi, societatea) de la pregătirea școlară. Indiferent că acum se tot vorbește despre competenţe, școala fiind privită ca un formator de deprinderi practice, paradigma dominantă, cea care îi orienteză și pe cei care alcătuiesc programele și planurile de învăţămînt, este că principalul rol al școlii este cel formator în sens larg. Nu cunoștinţele în sine sînt, așadar, cele mai importante, ci formarea unui mod de gîndire corect care să poată opera cu eventualele cunoștinţe. Cei mai mulţi cred că acest deziderat se poate atinge prin studiul mate­maticii și, mi se pare mie, și al gramaticii. E drept că nu e nevoie să știm să facem analize gramaticale ca să spunem ce-avem pe suflet; dar am impresia că persoanele needucate, care sigur nu știu multă gramatică, se exprimă destul de greoi și nu întotdeauna se fac înţelese – oricum, nu de la început. Sigur, nu toată lumea trebuie antrenată să emită enunţuri filozofice, dar parcă nici să te exprimi doar în propoziţii simple, incapabil să conduci o frază intricată, nu e chiar idealul.

Dacă așa stau lucrurile, atunci matematica ar putea fi ușor înlocuită de orice altă disciplină despre care pedagogii și psihologii ar cădea de acord că formează o gîndire corectă, cri­tică. Latina și alte limbi clasice ar putea fi o soluţie; șahul, bănuiesc, sau go-ul, o alta. Dar mai intervine și un alt criteriu. Ne place sau nu, societatea în care trăim pare să aibă nevoie din ce în ce mai mult de specialiști care, într-un fel sau altul, folosesc matema­tica (și, în general, știinţele) în pregătirea lor, fie că sînt ingineri, informaticieni, fizicieni, economiști sau biologi. Mă tem că și sociologii și chiar medicii ar putea folosi cîte ceva din matematică. Nu e o judecată de valoare aceasta, e o constatare. Studiul matematicii în școală devine astfel o necesitate pentru o majoritate și e greu de înlocuit cu limbile clasice sau cu desenul. Ceea ce nu înseamnă că nu merită discutate și rediscutate programele și cantitatea de matematică pe care o consi­derăm neapărat utilă.



Vedeţi, încerc să discut numai din perspectiva utilităţii, ignor deliberat argumentul estetic, nu vorbesc, precum colegul Bogdan Suceavă, despre magia orelor de ma­tematică. Și asta pentru că ea depinde și de calitatea și de harul profesorului. Or, lucrurile trebuie despărţite. Putem accepta (chiar fără plăcere) necesitatea studiului unei discipline ca matematica și putem recu­noaște, în același timp, că mulţi dintre cei care o predau nu sînt, din păcate, făcuţi pentru meseria asta.
Și mai e ceva. Cred că, oricît de revoltaţi ar fi Mircea Cărtărescu și mulţi alţii, e bine să-i învăţăm pe copii gramatică, matematică – în general, știinţe care utilizează din plin raţionamentul, nu simpla descriere. Poate că așa vom reduce numărul celor care merg la vraci în loc să meargă la medic, numărul celor oricînd dispuși să aleagă explicaţiile religiei în locul celor știinţifice, al celor care contestă teoria darwinistă sau nici măcar n-au auzit despre ea și care acceptă, în schimb, creaţionismul fără să pună nici o întrebare. Am crește, poate, numărul celor care pun întrebări și cer măcar argumente, dacă nu demonstraţii, pentru orice afirmaţie.

Una peste alta, matematica în școală e precum democraţia în societate. Altceva mai bun n-avem deocamdată. Rămîne s-o facem cum trebuie.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Stare de război

În Omul fără însuşiri, Musil descrie pe larg o anume stare premergătoare răz­boiului, atmosfera încărcată (dar nu à la Caragiale) în care tensiunile par să se acumuleze pe nesimţite și oamenii devin din ce în ce mai iritaţi, discuțiile dintre ei capătă un alt ton, deși nu identifică un motiv anu­me. Nimeni nu bănuieşte nimic, fireşte, nimeni nici nu observă că, încet-încet, ceva se schimbă, că pluteşte în aer un ce nedefinit şi de rău augur.



Trăim într-o atmosferă asemănătoare de nici nu mai ştiu cîtă vreme. O tensiune insuportabilă deja se tot adună, Dumnezeu ştie pînă cînd şi ce anunţă. Toată lumea e iritată, nervoasă, toţi, de la călătorii din autobuz la „moderatorii“ emisiunilor TV, vor­besc pe un ton îngrozitor de ridicat, răstit, toţi sînt certăreți și prepuelnici și nu dau doi bani pe buna-credință a celorlalți, nimeni nu mai are pic de înțelegere, nu mai acordă circumstanțe atenuante, fiecare te bagă direct la cremenal pentru prima gre­șeală. Parcă toți se uită la televizor sau ci­tesc doar ca să-și confirme ideile, nimeni nu se mai arată permeabil la argument. De-acum, toate armele sînt permise: dacă vrei să deființezi pe cineva, i-o tragi, nu stai pe gîn­duri, îi pui în gură ce cuvinte vrei, n-are-a face că nu le-a spus, le-ar fi putut spune. Știm noi mai bine ce-i în sufletul lui. Amabilitate, curtoazie, politețe – prostii demodate și periculoase. Cine mai are timp și chef de așa ceva? Acum, cînd... Urbanitatea e considerată stupiditate. În loc de rîs – ricanare; în loc de ironie subtilă – batjo­cură groasă, scuipată peste mutră; în loc de zîmbet – grimasă; în loc de sarcasm – înjurătură socotită, gravă, fără umor. Înjurătură mustoasă, la obiect, pardon: la subiect, nu așa, pronunţat Dumnezeu mami, nu personal cineva, ci ghinion. Ba exact personal. Înjurăm la desființare, cu ură. Și nu ne doare. Înghițim. Unora pare chiar să le placă. Mai vor.

Lumea nu mai e interesată decît de subiecte tari, de scandal (cu orice preț) – adică de politică. Pe forumurile revistelor, cronicile de artă sau articolele culturale au parte de mult mai puține comentarii (cînd au parte) decît cele politice. Care, însă, adună tot caimacul. Și ce gros e!



Tare mi-e teamă că starea aceasta a pus stăpînire pe noi atît de temeinic, încît nu mai vestește, de fapt, nimic. Nu mai e o sală de așteptare, e un acasă în toată puterea cuvîntului. A devenit modul nostru de a fi, mediul în care ne simțim din ce în ce mai bine. Începe să ne placă. Oricum, l-am acceptat. Îl privim ca pe-o fatalitate. Așa e la noi, ce să-i faci. Ne uităm neîncrezători, cînd, prin călătorii, vedem că, la alții, se poate și altfel. Ia mai dă-i în mă-sa!...
Dar, cine știe, poate că, totuși, ceva-ceva anunță starea asta de rău. Cînd slăbești prea mult, e bine să te cauți de vreun cancer. Noi ne-am căuta, poate, dar nu știm nici la ce medic să mergem. Da, e an electoral. Ne gătim de război, cum ar veni. Lumea vrea sînge. Nu mai învăluie, sare și mușcă direct la beregată. Și nici nu cred că după aceea va fi mai bine. Poate să luăm un mic respiro, dar nici pentru asta n-avem timp. Tunurile sînt pregătite. De ținte, slavă Domnului, nu ducem lipsă. Tragem foc continuu, nici nu mai ochim. Ne odihnim o țîră și-o luăm de la capăt. Cu forțe proaspete. Pe ei, pe mama lor! Mama ei de viață!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Piaţa Universităţii. Temeri

Ce se întîmplă în Piaţă continuă să fie discutat şi analizat pe toate părţile. Încerc să citesc cît mai mult din ce se scrie, dar continui să fiu nelămurit. Impresia mea e că fiecare înţelege şi preia din mesajul Pieţei exact ce îi convine, ce se pliază pe credinţa sa mult înainte formată.
Una peste alta, cei din Piaţă par convinşi că toate partidele sînt egal nemernice. Situaţie în care nu văd de ce mai sînt necesare alegerile, anticipate au ba (la vreun nou partid sau om politic imaculat refuz să mă gîndesc).

Eu m-aş bucura ca Piaţa să reprezinte, într-adevăr, un moment al ieşirii din letargie, al conştientizării. Poate va fi aşa. Oricum, să protestezi, să nu înghiţi orice e foarte sănătos. Dar nu mi s-a părut că studenţii mei, de exemplu, ar fi prea implicaţi. Trec şi eu zilnic pe acolo, la şi de la facultate, şi ce văd e destul de diferit de descrierile pe care le citesc apoi. Iar comparaţia cu ce a fost în decembrie 1989 mi se pare indecentă. Miza e, totuşi, alta.



Am citit şi eu textul discursului dlui Claudiu Crăciun la recenta audiere de la Bruxelles, discurs care a entuziasmat multă lume, inclusiv oameni pe care îi respect enorm. Am fost şi eu de acord cu ei că discursul acesta reprezintă, în cea mai mare parte, o dovadă de normalitate şi bun-simţ care aruncă şi mai năprasnic în derizoriu prestaţia politicienilor de meserie. Dar un anume paragraf m-a şocat şi m-a făcut să-mi formulez, poate, mai bine temerile în legătură cu Piaţa. Iată-l: „Am descoperit şi activişti civici şi ecologişti care, după ce au stat zile de-a rîndul în Piaţă, au început să susţină celelalte grupuri (suporterii susţinîndu-i pe activişti, pensionarii pe studenţi, şi invers). Toate vocile (şi acest lucru este un excelent exemplu pentru ce s-a întîmplat în Piaţă), toţi oamenii, chiar dacă nu au auzit despre Roşia Montana Gold Corporation, bazată pe cianură şi corupţie, după zile de protest, au început laolaltă să strige că nu vor asta. «Vrem cianură pentru dictatură», scandau ei“. Sigur că solidaritatea e o valoare în sine şi e de preferat atomizării, totuşi eu nu văd nimic dătător de speranţă în faptul că cineva, din solidaritate umană cu cel de alături, din simpatie, îi preia pe nemestecate ideile şi ajunge să scandeze despre ce nu cunoaşte. Exemplul acesta atrage atenţia şi asupra îndreptăţirii pe care o au unii sau alţii să ceară ceva anume pe baza scandărilor din piaţă (e.g. – dl Remus Cernea, care scrie: „Reprezentanţii BOR ar trebui să ia aminte că protestatarii care în ultimele trei săptămîni au pus în mişcare un proces de schimbare a ţării noastre care are şanse să fie unul profund şi de durată au scandat şi la Bucureşti, şi la Cluj «Vrem spitale, nu catedrale»“. Eu nu spun că dl Cernea nu are dreptate în cruciada (sic!) lui, ci doar că argumentul pe care îl invocă e şubred.)

În paranteză fie spus, nu agreez deloc afacerea RMGC şi fac parte dintr-un ONG, Ad Astra, care a trimis un reprezentant la Bruxelles, la audierile pe tema Roşia Montană, tocmai ca să ducă punctul de vedere „contra“ al unei comunităţi de oameni de ştiinţă. Dar am trimis acest reprezentant după ce s-a discutat îndelung şi după ce mai mulţi colegi (chimişti, biologi, fizicieni, antropologi), ne-au explicat cîte ceva. Nu cred că e un subiect simplu şi care poate fi tranşat prin referendum. Pe de altă parte, simplul fapt că afacerea asta oneroasă e încă blocată, în ciuda susţinerii făţişe a preşedintelui şi a unei părţi neneglijabile din guvern, arată că mecanismele democratice încă funcţionează – de bine, de rău.



Or, ce înţeleg eu din citatul de mai sus, e că Piaţa pune lirismul şi patosul înainte raţiunii şi rigorii logice. Ceea ce mi se pare extrem de dăunător, chiar dacă sentimentul comuniunii poate să-ţi încălzească sufletul. Văd democraţia reprezentativă ca pe o negociere complicată între raţional şi iraţional (aici intrînd principiile umaniste, de exemplu, care îţi cer să nu-i sacrifici pe neadaptaţi şi pe amărîţii care nu produc suficient ca să se întreţină singuri). Eu mă încăpăţînez să cred în forma asta de organizare socială, în ciuda derapajelor şi a calităţii precare a reprezentanţilor noştri, şi cred că e mai bine să votăm, ca şi pînă acum, răul cel mai mic (fiecare fiind liber să şi-l definească, fireşte), în loc să nu votăm deloc, pentru că nu mai avem ce sau nu mai sîntem lăsaţi s-o facem. Cred că, în mod oarecum paradoxal, poate, favorizarea aproape exclusivă a unuia dintre termeni duce la dictatură. La puterea acordată exclusiv şi fără putinţă de control (din partea cui?) celor care se pricep mai bine, un guvern de tehnocraţi, de exemplu, sau om providenţial, cinstit şi corect, dacă vrem ca totul să fie raţional; la regimuri de extremă, stînga sau dreapta, atunci cînd patosul liric o ia înaintea gîndului şi generează bine cunoscutul, pentru unii dintre noi, romantism revoluţionar.
S-ar putea, şi mi-o doresc, să mă înşel. S-ar putea ca Piaţa să fie, într-adevăr, expresia unei „generaţii a revoltei creative“ (apud Vintilă Mihăilescu), expresie a unei brusc trezite şi proaspete conştiinţe de sine. Poate că umorul multor lozinci e de bun augur. Dar prea aud în jur, chiar de la intelectuali pe care îi ştiu foarte raţionali şi lucizi, că singura salvare e un nou Antonescu. Şi nu despre Crin e vorba.

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-O-Romanie-aproape-nestiuta*articleID_26500-articles_details.html

O postare pe blogul Isarlâk al prietenului Gabriel Istrate (http://gabrielistrate.wordpress.com/), informatician, m-a făcut să-mi dau seama că, asurziţi de vacarmul politic, de ceea ce ar trebui să fie doar un inevitabil (sau nu?) zgomot de fond pe care nici să nu-l băgăm în seamă, riscăm să nu mai auzim semnalele unei alte realităţi, nu mai puţin importante pentru evoluţia acestei ţări – poate chiar mai importante. Pe lîngă prea vocalii politicieni, gazetari, analişti care se îmbulzesc dizgraţios pe ecranele televizoarelor şi în paginile ziarelor, ba chiar şi în ale revistelor culturale, există încă atîţia oameni modeşti, neştiuţi, care-şi fac treaba în linişte şi ale căror eforturi ar merita susţinute, măcar prin menţionarea lor, dacă altfel nu putem. În articolul „Farmecul discret al istoriei locale“, Gabi povesteşte dspre postul timişorean de televiziune Analog TV. Am citit, am văzut: are dreptate.
Şi mi-am adus aminte că, în timp ce căutam pe net concerte de muzică clasică, am dat, întîmplător, peste pagina www.clasicefantastic.ro. Nu ştiam despre ea. Aşa am aflat că Filarmonica „George Enescu“ organizează de mai bine de un an concerte educative de muzică clasică şi jazz, la Ateneu, fireşte. Biletele sînt ieftine (gratis pentru copii sub şapte ani, cinci lei pentru elevi şi studenţi, zece lei adulţii...) şi sala se umple în consecinţă. Se umple cu copiii şi tinerii aceia care nu mai sînt ca pe vremuri, care nu mai citesc, nu mai sînt interesaţi de cultură – uite că mai sînt. E clar că proiectul nu poate funcţiona decît prin sponzorizări şi ştiu de la Cristina Sârbu, iniţiatoare, alături de Laura Kungl, a proiectului şi autoarea lecţiilor, că sumele, ridicol de mici pentru nişte bănci sau mari întreprinderi industriale ori comerciale, sînt foarte greu de adunat. Deşi ar merita cu prisosinţă.

Pentru mulţi copii, este prima ocazie de a asculta muzică clasică; pentru alţii, e o minunată ocazie de a învăţa s-o înţeleagă şi s-o guste mai bine. Bănuiesc că nici părinţilor care-i însoţesc nu le strică – plăcere le face oricum, se vede pe feţele lor. Poate părea banal, dar am întîlnit studenţi care, la peste optsprezece ani, nu fuseseră niciodată la teatru; nu i-am mai întrebat dacă fuseseră la Ateneu. Şi sînt din Bucureşti. Sigur, bine-ar fi ca aceşti copii şi tineri să poată asculta de fiecare dată sunetul orchestrei mari a filarmonicii. Dar e scump, nu se poate. Se recurge la formaţii tradiţionale de amatori – Orchestra medicilor, Orchestra inginerilor –, patronate de ani mulţi de Filarmonică şi completate cu profesioniştii ei. Am avut întotdeauna mari îndoieli în legătură cu utilitatea artei de amatori în societatea actuală, în care arta profesionistă e la îndemîna oricui. Evident, nu am nimic cu arta de amatori făcută pentru plăcerea personală, a familiei sau a prietenilor – cu formaţiile sau trupele de amatori care se suie pe scenă şi organizează concerte pentru public în oraşe în care există şi profesionişti am ce am. Dar recunosc că nu m-am gîndit niciodată la concerte educative şi, da, cred că ideea e foarte bună – pentru aşa ceva, amatorii pot fi extrem de utili. Ştiu, ştiu, orchestrele astea nu sînt comparabile cu a NBC, nici Cristina Sârbu nu e Leonard Bernstein. N-avem, vai!, un Leonard Bernstein, cum nici un Havel nu avem. Şi ce dacă? Ar cam fi timpul să încetăm cu văicăreala asta şi să-i apreciem cum se cuvine pe acei, puţini, entuziaşti care mai fac ceva în ţara asta.

Fiecare avem, cu siguranţă, exemple de lucruri bine făcute, cu modestie, fără tam-tam. Dacă e să ne vindecăm vreodată, asemenea iniţiative şi asemenea oameni sînt leacul.



P.S. Cu articolul ăsta am făcut şi publicitate unor prieteni? Da, am făcut. Pentru că merită.

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Şcoala.-Citeva-lucruri-simple*articleID_26455-articles_details.html
Nu doar despre universitate se crede că trebuie schimbată. Aşteptările sînt şi mai mari în privinţa şcolii de toate gradele, care pare condamnată la un amplu proces de primenire. De la o vreme, nimeni nu mai stă să cîntărească atent situaţia, toţi îşi unesc glasurile cerînd schimbarea. A cui? A programelor, fireşte. A manualelor. A profesorilor. A tot şi a toate.

Argumentele sînt, desigur, slaba performanţă a elevilor, dovedită prin rezultatele la teste standardizate gen PISA şi la evaluările naţionale, la bacalaureat. Iar schimbarea se traduce, în mintea majorităţii, prin trecerea la ceva nou – programe noi, manuale noi. Noul fiind înţeles mai ales prin diminuare: program şi programe mai aerisite, manuale mai accesibile. Plus un învăţămînt „modern“ în care tehnica (Internetul, ce mîndru sună acest cuvînt!) să se integreze natural, elevii să nu mai scrie cu cretă, ci cu marker pe white-board sau pe table inteligente, să-şi facă „prezentările“ în power-point, iar profesorii să utilizeze intensiv metode de e-learning (termeni atît de intraţi în limbă, încît nici nu mai merită scrişi cu aldine).

Din cîte ştiu din poveştile prietenilor care trăiesc prin Europa, programele copiilor lor nu sînt mai aerisite decît ale noastre – iar cînd sînt, părinţii se plîng că odraslele „nu-nvaţă nimic la şcoală“. Şi la ei se fac lucruri abstracte la vîrste mici. Ce-are a face? E aşa o presiune acum asupra ministerului, încît acesta, probabil, nu va rezista şi va proceda la hăcuirea lor. Matematica a fost amputată barbar. Oare ce-or să-i mai taie?


După mine, tot ce ar trebui să facem ar fi să revenim la principiile sistemului anterior. Adică să renunţăm la noile discipline cu nume pompoase şi conţinut vid, să uităm de marota „interdisciplinarităţii“, de cele mai multe ori născătoare doar de impostură, şi să-i învăţăm pe copii, temeinic, disciplinele fundamentale (eliminînd nou-venitele găselniţe, va fi timp suficient pentru domeniile de bază). Să nu mai cheltuim un sfanţ pe „mijloace moderne“, să scriem cu creta pe vechile table (sau să cumpărăm unele noi, mai bune) – în general, să nu mai dăm banii pe gadgeturi stupide, vîndute de firme deştepte care-şi rîd de noi, şi să folosim banii astfel economisiţi ca să creştem salariile profesorilor, sau să dotăm şcolile (dar nu cu prostii, ci cu toalete, de exemplu, şi cu săpun şi hîrtie igienică, inclusiv pentru elevi). Ca să nu mai spun că toată alergătura asta indecentă după tehnică de ultimă oră creează disparităţi şi mai mari între şcolile de la oraş şi cele de la ţară. Să nu mai visăm la discipline fanteziste, la lecţii şi ore de „ştiinţe“, de exemplu, ci să continuăm să predăm, bătrîneşte, matematică, fizică, chimie, biologie – separat; ceea ce nu exclude evidenţierea legăturilor dintre ele şi dintre ele şi alte domenii, asta se poate face foarte bine la fiecare disciplină în parte, nu e nevoie să facem din ele ciorbă. Să umblăm la programe, fireşte, dar nu tăindu-le, ci adăugînd ce lipseşte – ceva literatură universală, de pildă, un pic de limbi clasice (alea moarte, da). Să nu mai punem accentul pe „competenţe“, horribile dictu, ci pe cunoştinţe. Manuale noi? Sigur: societăţile ştiinţifice de profil să organizeze şi să fie singure răspunzătoare pentru scrierea de manuale noi, cîte un ciclu complet pentru fiecare disciplină, iar ministerul să nu-şi mai dea binecuvîntarea nici unui altuia, indiferent de presiunile inspectorului X sau Y; manuale alternative pot exista oricîte, dar să nu aibă viza ministerului. Să reintroducem diriginţia – aia adevărată, nu cea la care se face încă o oră de matematică sau de română. Să reintroducem examenele de admitere la liceu şi la facultăţi. Să reînfiinţăm şcolile profesionale (ca să nu mai fie nevoiţi elevii grupurilor şcolare care se pregătesc să devină, să zicem, brutari, să-şi spargă capul cu o matematică inutilă lor) şi să diversificăm bacalaureatul: pe două sau trei categorii, de pildă, care să permită participarea la examenul de admitere la diferite grupuri de facultăţi, un absolvent de liceu fiind liber să se înscrie la ce formă de bacalaureat vrea, indiferent de tipul de liceu absolvit. Să organizăm inteligent masteratele didactice, fără să le confundăm cu unele de cercetare, dar şi fără să le umplem numai cu psiho-pedagogie. Să nu mai chinuim profesorii cerîndu-le proiecte didactice (vechile planuri de lecţii) şi alte hîrtii inutile, scrise musai la calculator: orice profesor normal îşi pregăteşte lecţiile atunci cînd are nevoie, îşi notează problemele pe care vrea să le facă sau să le dea ca temă, dar de ce n-ar putea să-şi noteze ce vrea pe ce vrea şi scris de mînă? Vreţi să-i verificaţi? Verificaţi-i la ore, maldărele de hîrtii frumos îndosiariate nu dovedesc nimic. Cunoştinţele, harul şi dragostea de copii fac un profesor bun; nici una dintre aceste calităţi nu poate fi suplinită prin lecţii de pedagogie. În fine, să-i plătim decent pe profesori. Nu ajutoare le trebuie, nu cîte-un bacşiş „pentru cărţi“, ci salarii îndestulătoare – vor şti ei să le chivernisească.


Spuneţi-mi cum vreţi: conservator, retrograd, obtuz. Primesc. Dar aş vrea să mi se demonstreze calm, cu argumente că mă înşel. Pînă atunci, rămîn convins că numai aşa vom ieşi la liman. Şi, dacă ne gîndim bine, ce propun eu e mai simplu de făcut şi mai ieftin decît schimbările care, bănuiesc, se vor abate asupra învăţămîntului. Dar ce să-i faci? Bani sînt şi trebuie cheltuiţi, lumea stă la coadă să intre în comisiile pentru alcătuirea noilor programe, activitate care se va derula, probabil, prin gigantice proiecte cu finanţare europeană (ceva fonduri structurale la orizont sau vreun nou program POSDRU?) şi vor angrena o sumedenie de experţi plătiţi care se vor întîlni în workshopuri periodice în varii locaţii (nu aşa se spune acum?) din ţară, ba norocoşii vor merge şi în schimb de experienţă în străinătate... Vai, ce mult îmi doresc să greşesc!

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Universitatea-o-viziune-reformist-conservatoare*articleID_26386-articles_details.html
Articolul meu din ultimul număr pe 2011 a stîrnit, spre bucuria mea, destule ecouri publice şi private. Cu excepţia celor din categoria „mie puteţi să-mi fluturaţi prin faţă şi-un tramvai, că tot la politică mă gîndesc“, multe dintre ele mărturisesc o preocupare foarte responsabilă pentru soarta universităţii. Reconfortant pentru mine a fost să constat că majoritatea consideră că nu există cale de întoarcere şi reforma trebuie continuată. Asta cred şi eu, iar întrebarea din finalul articolului voia să sugereze tocmai că e nevoie de soluţii pentru aplicarea coerentă a reformei şi pentru corectarea din mers a disfuncţiilor.
Pe de altă parte, un amic medic, fin dialectician şi cu vocaţie de pedagog, îmi spunea deunăzi că, în lipsa unei viziuni pe termen lung, tot ce încercăm noi nu e decît cîrpeală care nu va rezolva nimic. Ar fi ca un tratament grosolan care vindecă punctual, dar nu dă un sens vieţii. Iar viziunea nu se poate articula în lipsa unei înţelegeri integratoare a rolului universităţii în general şi a fiecărui departament sau facultate în parte. În rol de avocat al diavolului, amicul mă întreba: „La urma urmei, ce s-ar întîmpla, cine ce ar pierde dacă n-aţi mai angaja conferenţiari şi profesori, dacă departamentul tău de matematică ar trage încetişor obloanele? Oricum pregătiţi profesori slabi de generală şi liceu. Formarea viitorilor cercetători o poate prelua SNSB sau o altă şcoală înaltă, cercetătorii valoroşi se pot integra în Institutul Academiei. Profesori de matematică pentru şcoala generală pot pregăti şi politehnicile, la o adică, pentru liceu s-o găsi vreo soluţie“. Exagera, desigur, dar, de fapt, întrebările sînt pertinente. Care e, aşadar, rolul unui departament de matematică? Şi, în general, care e rolul universităţii?


Pusă astfel, întrebarea sugerează implicit un răspuns care conţine ideea de schimbare. Sugerează că rolul tradiţional, de a pregăti specialişti în domeniile acoperite de respectiva universitate, de a transmite şi îmbogăţi zestrea de cunoştinţe a omenirii, nu mai e actual sau nu mai e suficient. E drept că s-a ajuns la un fel de sistem autoreferenţial al cărui scop pare conservarea statutului deja cîştigat şi amplificarea, cam autistă, a corpului de cunoştinţe care definesc domeniul, fără legătură cu aplicaţiile sau cu relaţiile cu alte domenii – mă refer la universitatea tradiţională, nu la Medicină sau la Inginerie, de exemplu. E drept că s-a ajuns să se dea teze de doctorat care interesează un număr infim de specialişti şi care par, adesea, simple speculaţii, exerciţii de creativitate sau erudiţie găunoasă şi lipsită de semnificaţie. Aşa că nevoia unei schimbări de paradigmă pare stringentă.


Aşa să fie? E atît de rău că se dau teze de doctorat care par doar exerciţii sofisticate, jocuri gratuite? Nu dovedesc şi ele capacitate creatoare, erudiţie? Nu ştim oare de mult că jocul stimulează creativitatea? Cercetarea nu poate fi normată, nici îngrădită prin ucaz, cercetătorilor nu li se pot cere rezultate ritmic – mă rog, se poate face şi asta, dar efectele sînt dezastruoase. E mult mai profitabil să lăsăm fiecare domeniu să se dezvolte organic, acceptînd pierderi dinainte asumate.

Formăm profesori proşti pentru gimnaziu şi liceu? Da, dar formăm şi profesori buni. Puţini, acum, însă depinde de schimbări imponderabile să producem mai mulţi. Depinde de mici ajustări de programă, de aducerea în departamente a mai multor cadre didactice bune (adică exact ce-şi propunea reforma de la care am pornit), de un dozaj mai bun al cunoştinţelor de psihopedagogie între cele de specialitate, de nişte salarii mai omeneşti oferite profesorilor de toate gradele. Depinde şi de formaţia pe care o capătă elevii în gimnaziu şi liceu (da, e un cerc vicios care trebuie rupt; probabil că cel mai simplu e să-l rupem în zona universităţii). În plus, de multă vreme deja, facultăţile de Matematică şi, în general, universităţile nu mai produc cu precădere profesori – produc şi profesori, pe lîngă absolvenţi capabili să lucreze în multe alte locuri. Sînt supradimensionate universităţile în raport cu cerinţele pieţei? Da, dar nu e vina lor, ci a pieţei şi a ministerelor, incapabile să prevadă cîţi specialişti de un fel sau altul vor fi necesari într-un interval de timp dat şi să aloce în consecinţă cifrele de şcolarizare. Ce să fac? Eu, după ce că sînt reformist conservator, n-am nici viziune. Şi nu cred că e nevoie de schimbări de paradigmă programate. Dacă e să se schimbe, schimbarea se va face de la sine, iar noi, la un moment dat, o vom constata. Sigur, i-am putea netezi drumul – dar cine se încumetă s-o ghicească, nu s-o definească? Şi-apoi, nu noi dictăm schimbările, sîntem prea mici, asta e treaba celor mari, noi doar îi urmăm. E condiţia firească a unei ţări mici, cu resurse limitate. Marile descoperiri, dacă apar la noi, sînt rezultatul unui fericit accident, nu efectul unei politici bine gîndite.


Nu agreez soluţiile extreme. De altfel, din cîte ştiu, cu excepţia momentului şaizecioptist, care a modificat mai ales relaţiile sociale din universitate, schimbări revoluţionare de paradigmă universitară n-au existat. Şi sper să nici nu existe, măcar pentru că presupoziţia unei revoluţii este existenţa unei soluţii simple pentru orice problemă. M-aş mulţumi, deci, cu rolul de cîrpaci, de medic curant. Să putem aduce în departament specialişti care să asigure continuitatea în domeniile în care s-a lucrat bine şi pînă acum, să mărim numărul de absolvenţi buni – să continuăm, adică, să producem matematicieni; iar alţii să continue să producă filologi, psihologi, chimişti, fizicieni. Să lăsăm universitatea să facă exact ce ştie, ce a făcut şi pînă acum, s-o ajutăm s-o facă un pic mai bine. Să contribuie la descoperirea adevărului şi să formeze oameni cu gîndire critică. E atîta nevoie de ei! Mi-ar fi de ajuns.


Mă sperie vizionarii. Credinţa mea e că lucrurile bine făcute se adună treptat. Iar „viziunea“ se conturează abia post festum, atunci cînd desenul din covor devine vizibil şi evident pentru toţi. Măcar de-ar creşte numărul celor care-şi fac bine, onest şi pe tăcute treaba, fără să vrea să mute munţi din loc.

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Universitatea-la-sfirsit-de-an*articleID_26336-articles_details.html
Universitatea din Bucureşti şi-a ales deja noul rector. Au fost alegeri liniştite, cu un singur candidat, profesorul Mircea Dumitru, filozof, despre care se ştia de mult că, probabil, va candida. Singurul dubiu era în legătură cu atingerea cvorumului; a fost atins. Unii sînt nemulţumiţi pentru că, vezi Doamne, neexistînd mai mulţi candidaţi, nu a fost o adevărată dezbatere de idei, o confruntare între diferite viziuni şi programe manageriale (sic!). Poate că, într-adevăr, ar fi fost mai bine să fie mai mulţi candidaţi. Dar, în situaţia în care ne aflăm, eu m-am mirat că am avut şi unul. La fel va fi şi la concursurile pentru decani: majoritatea facultăţilor abia dacă găsesc un sinucigaş care să accepte corvoada. Nimeni nu vrea să se complice cu asemenea funcţii de răspundere într-o perioadă atît de tulbure, de instabilă. Pentru că, să nu ne amăgim, legea adoptată acum aproape un an deja, încă nu funcţionează cum trebuie şi nu puţini aşteaptă, de fapt, să pice guvernul, sau măcar ministrul, şi să se schimbe totul (altfel nu-mi explic de ce, de exemplu, oameni care mai au un an pînă la pensionare se agaţă de cîte o funcţie de conducere: dacă se schimbă calimera, e posibil ca funcţia asta să le dea posibilitatea să rămînă pînă la şaptezeci de ani). Situaţia e cam aşa: o parte deloc neglijabilă a universitarilor e contra, iar din cealaltă, unii măcar nu sînt contra şi foarte puţini sînt pentru. Dintre ultimii, şi mai puţini sînt dispuşi să-şi asume responsabilităţi. Mai rău e că, deja, scepticismul şi neîncrederea îi cuprind şi pe cei care au crezut şi sperat că lucrurile se pot pune pe roate foarte repede în noul cadru legislativ. N-a fost aşa. Sînt prea multe de schimbat în timp prea scurt, în unele cazuri, legislaţia subsidiară a ieşit cu întîrziere sau încă nu a ieşit. Unele prevederi din legile emise de MECTS nu se armonizează cu cele din legile altor ministere. În plus, există mari deficienţe de comunicare, funcţionarii din universităţi nu înţeleg, nu ştiu cum să aplice unele dintre legile sau metodologiile noi. Toate astea creează o stare de iritare şi insecuritate, induc senzaţia că totul e greşit – ceea ce e departe de adevăr.

Iată un exemplu flagrant de prevedere foarte bună a legii care nu funcţionează. E vorba despre noile condiţii minimale pentru posturile de conferenţiar şi profesor. Am sperat că ele vor permite tinerilor de valoare să ocupe rapid posturi de conferenţiar – odată ce criteriul vechime a fost eliminat –, am sperat că golurile lăsate prin pensionarea obligată la şaizeci şi cinci de ani vor fi umplute cu colegi din universitate sau din afara ei, poate chiar din străinătate... Dar posturile sînt, în continuare, blocate. Colegii ni se pensionează pe capete. Cei care pot se transferă, chiar înainte de pensionare, în institute de cercetare unde, CS1 fiind, se poate sta pînă la şaptezeci. Dintre cei pensionaţi sau plecaţi, unii continuă să predea în regim de plată cu ora; dar nu toţi, mai ales dacă e vorba despre ore din norme de lector, prost plătite. Aşa că, deocamdată, cîştigul e doar financiar, iar pierderea e enormă. În plus, încă nu am auzit pe nimeni dintre colegii din străinătate interesat să se întoarcă: leafă mică (pentru ei), insecuritate prea mare. Tot auzim că „se studiază“ posibilitatea deblocării posturilor, măcar a celor de conferenţiar, ni se tot cere să dăm lista posturilor, să facem comisiile (?!), dar nu se întîmplă nimic. Şi, după cum se anunţă anii ce vin, o să ne trezim iarăşi cu un dezechilibru ca la sfîrşitul anilor optzeci.

Alt exemplu. Universităţile mari, de cercetare, primesc şi vor primi mai multe locuri la master şi doctorat. Corespunzător, cele clasate „de educaţie“ ar trebui să primească mai multe locuri la licenţă. În teorie, e bine, e corect. În practică, universităţile mari vor fi lovite. Vor pierde din finanţarea de bază pentru licenţă (ceea ce va duce la mărirea numărului de studenţi cu taxă: nu prea văd copii din Bucureşti mergînd să studieze la Piteşti, Tîrgovişte sau Constanţa) şi nu vor cîştiga nimic. Pentru că, din raţiuni economice şi sociale, potenţialii masteranzi ai universităţilor mici nu vor veni la cele mari. Bursa e acum de trei sute cincizeci de lei; un prînz la cantină e, aproximativ, zece lei. Căminul costă cam o sută de lei pe lună. Faceţi socoteala şi vedeţi cît mai rămîne pentru mîncarea de seară şi dimineaţă, pentru ţigări... Iar studenţii urăsc austeritatea...


E clar că bursele sînt neacoperitoare. Ele nu sînt gîndite după necesităţi, ci după posibilităţi. Mai mult, prin granturile de studii, nici finanţarea de bază nu va mai acoperi toată capacitatea de şcolarizare aprobată. Se vorbeşte despre coplată, despre un sistem de împrumuturi pentru studenţi. Tare mă tem că întîi se va introduce principiul coplăţii şi abia apoi se va pune pe roate sistemul de împrumuturi. Una peste alta, mi se pare că ne îndreptăm către un învăţămînt universitar privat, lucru care îmi displace profund. Mai ales că, deja, aproape nu mai am studenţi de la ţară: majoritatea sînt de la oraş, cu părinţi care au făcut studii. Pentru copiii săraci nu prea mai sînt şanse.


Altă necunoscută e masterul didactic. Prevăzut în lege, nimeni nu ştie, deocamdată, cum şi de cine va fi organizat.


Există, din păcate, un divorţ din ce în ce mai vizibil între intenţii (neîndoielnic bune) şi posibilitatea punerii lor în practică. Ştiu că e foarte greu să faci asemenea schimbări în timp atît de scurt. Ştiu şi-i înţeleg pe cei care se zbat să le facă, le înţeleg frustrarea şi sentimentul că se luptă de unii singuri. Dar tare frustrant e şi să lucrezi în condiţiile astea. Şi mă întreb (recunosc: abia acum) dacă, totuşi, nu aveau dreptate cei care susţineau că totul trebuie făcut mult mai încet şi numai după ce am convins şi măcar o parte a „celorlalţi“. Dar, de-acum, întrebarea e doar retorică. Trebuie găsite soluţii în situaţia dată, nu în alta. Există?

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Noi, elita

Cine are neșansa să participe la ședințe de varii feluri, de la cele de bloc la cele de Consiliu profesoral sau Senat, poate verifica, iar și iar, cu mereu proaspătă uimire, că nu Partidul Comunist, forța conducătoare a societății noastre de pînă în 1989, îi obliga pe oameni să se comporte așa cum o făceau. Partidul a știut doar să canalizeze toate energiile (parcă așa se spunea), a dat fiecăruia posibilitatea să-și manifeste tendințele naturale, să-și exprime plenar prostia și alte „calități“. Cu voie sau fără de voie, a organizat lucrurile ca răspuns unor nevoi organice ale indivizilor pe care le-a intuit perfect. Toți se plîngeau de ședințele de partid sau de sindicat, de învățămîntul politic, de informările politice, de faptul că erau obligați să ia parte și să cuvînteze. Celor mai mulți le plăcea! Doar așa se simțeau împliniți. Ba chiar, mulți au avut mare noroc că Ceaușescu monopolizase cultul personalității. Cîte omagii adresate șefilor mai mici nu s-au pierdut din cauza asta, risipindu-se doar în vorbe meșteșugite rostite încovoiat! Atîția ar fi vrut să-nchine ode și n-au fost lăsați... Acum s-a dat liber și la asta. Ședințele de la sfîrșitul acestui an, în care se schimbă garda și se organizează alegeri, sînt o minunăție. Oamenii se întrec să vorbească, dornici să se audă și să transmită ceva din preaplinul sufletesc, să-și exprime gratitudinea... Dar nu știu cum se face, chiar și atunci cînd andrisantul își merită lauda, cei mai mulți cîntă groaznic de fals, nu pot găsi tonul firesc, nu pot evita lingușirea mustoasă, limba de lemn nu se mai mlădie. Iar acum nu-i mai silește nimeni, o fac de bunăvoie, din proprie inițiativă, bulucindu-se speriați să nu rateze momentul.

Și tocmai ce-am citit cartea lui Lucian Boia! Păi, să nu începi să crezi în coincidențe, chiar organizate de un serviciu special, vorba ficționarului? Minunații noștri intelectuali, elita țării. Cînd îi asculți vorbind acum, cînd îi citești pe unii, cînd mai știi și ce scriau sau spuneau „înainte“, la Săptămîna, de exemplu, parcă nu te mai miră poveștile lui Boia din această, în mare măsură, admirabilă sinteză a sintezelor apărute deja. Nemernicia, cîtă a fost, apare aproape ca o legitate (uite că n-am uitat chiar totul de la orele de învățămînt politic). Cei descriși în cartea lui Boia, din care, cu excepția unor săgeți ironice sau chiar sarcasme, cam lipsește judecata morală – dar poate că nu istoricul e chemat să o facă – se împart în două categorii mari (plus Camil Petrescu: inclasabil, ca întotdeauna).

Cei care au crezut, măcar la început, în ceva și au acționat, au scris în consecință; sînt de găsit la ambele extreme. Și cei care n-au crezut niciodată în nimic și s-au aplecat după vînt, au cîntat după cum li s-a părut că dă tonul cel mai puternic, au trecut fără probleme vizibile de conștiință dintr-o parte în alta. Au fost mulți și din prima categorie care au schimbat, la un moment sau altul, tabăra, de teamă, cel mai adesea, sau doar din calcul. Unii n-au avut ce face, s-au adaptat, era o chestiune de supraviețuire uneori, a ființei sau a operei, sau doar s-au simțit amenințați – și-au calculat prost șansele, au mizat greșit; dar ce ușor e să judeci acum, post factum! Alții au supralicitat. Nuanțele și combinațiile sînt, bineînțeles, infinite. Dar oricum le-ai combina, tabloul tot întunecat rămîne. Bine nu iese aproape nimeni dintre cei care n-au murit la timp.

Trist peste măsură e că, dintre toate cazurile descrise de Boia, nu e unul care să fi avut remușcări – oricum, nu există dovada scrisă sau, dacă există, istoricul încă n-a găsit-o. Dar și mai trist mi se pare că, atunci cînd unii dintre cei care au crezut sincer – la comuniști mă refer, pentru că legionarii, cum văd, nu par să aibă regrete, chiar dimpotrivă – își fac mea culpa, implicit sau explicit, prin întreaga lor operă sau prin felul în care au acționat de la un moment dat încolo, nu sînt crezuți, nu sînt iertați, nu li se acordă nici circumstanțe atenuante măcar. E aici o schizofrenie socială românească. Pe de o parte, li se cere să se pocăiască. Pe de altă parte, cînd o fac, nu sînt acceptați. Prefacerea nu e permisă. Diavolul și bunul Dumnezeu în aceeași ființă – peste poate. Stau mărturie și multe dintre comentariile de pe forumul acestei reviste, chiar în vremea din urmă. Cînd e vorba să-i judece pe alții, intelectualii noștri devin intransigenți și nemiloși.

Se zice că lui Pasolini nu-i plăceau intelectualii, așa ar fi declarat odată. Cum să nu-l înțelegi?

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Garbatella
Cam la zece minute de la începutul filmului Caro diario, al lui Nanni Moretti, după ce l-am urmărit deja pe autor plimbîndu-se minute bune prin Roma, călare pe tradiționala Vespa, la doar cîteva minute după ce declarase mîndru că, spre deosebire de personajele dezabuzate din filmele italiene, pe care nu le poate suporta, junele care fusese strigase numai lucruri juste la manifestații, acum fiind el un „splendid cvadragenar“, îl vedem intrînd, pe muzica lui Cohen, I’m your man, în cartierul Garbatella, care, zice el, e cartierul care-i place cel mai mult, marea lui plăcere fiind, oricum, să vadă case, cartiere – e scris negru pe alb și-n jurnal.

Nu mai știu cînd am văzut filmul prima oară, la sfatul prietenilor noștri italieni, dar știu că m-a fermecat, mai ales prima parte, cea dedicată plimbărilor prin Roma. Eram, sigur, la București, nu la Roma, altfel aș fi sărit în primul metrou și m-aș fi dus să văd Garbatella. Imaginile din film sînt minunate. Nu știu cum s-a făcut, dar de fiecare dată cînd am mai ajuns la Roma, am tot uitat, ne-am luat cu altele. Abia anul acesta, în septembrie, ne-am adus aminte de Garbatella. Și ne-am dus. Metroul ne-a lăsat într-un cartier de blocuri din sudul Romei – mă rog, pasabil, dar nici o legătură cu ce așteptam. Am mers o vreme pe bulevard, intrigați, pînă ne-am luat inima-n dinți să întrebăm pe cineva – i-am spus despre film și că vrem să vedem cartierul din film, nu blocurile. A zîmbit, ne-a explicat pe unde s-o luăm. Am ajuns. Cartierul ăsta e chiar o minune, ascuns între blocurile cele noi (care, în italiană, se cheamă, aproape ironic, palazzo), urcat pe o colină, o insulă în care pătrunzi pe nesimțite, rămasă așa de la sfîrșitul anilor douăzeci. A fost construit de municipalitate, între 1925 și 1928, la începuturile fascismului, pe un teren de la, atunci, marginea orașului. S-a dat mînă liberă unui grup de arhitecți care să proiecteze, fiecare în stilul lui, cîte un lot de case populare. Fiecare lot are personalitatea lui, sînt case cu unul sau două etaje, zugrăvite în culori calde, nuanțe de roșu cărămiziu sau galben, rar griuri, case grupate în jurul cîte unei curți interioare pline de verdeață, cu loc de joacă pentru copii, cu bănci pe care și acum stau la taclale bătrîni în maiou alb, în timp ce-și supraveghează nepoții. Între loturi, alei înguste sau străzi mai late, străjuite de pomi și arbuști. În cîte o intersecție mai mare, un restaurant, un bar. La mese, afară, lume din cartier; oamenii se cunosc, vorbesc între ei. Atmosferă de film neorealist. Sau de Roma lui Fellini. Prețuri mai mici ca în centru. Există școală, grădiniță, cîteva magazine. Un loc care pare uitat de lume – oricum, neștiut de turiști – în care nu e aglomerație, parcă n-ai fi la Roma. Au fost gîndite ca locuințe populare și așa au rămas, în proprietatea primăriei – așa se face că unii plătesc doar cîțiva euro chirie (după buget, cum ar veni) pentru un apartament de vis. Nu știu cum era la început, dar acum, după atîția ani, și cu criteriile noastre estetice, e un cartier foarte frumos.

Nu ne venea să credem că fascismul a putut face și așa ceva, atît de uman, de primitor și de cald – asta după ce văzusem impunătorul EUR, cu bulevardele lui imense, cu edificiile masive, monumentale, reci, strivitoare, construit în perioada din urmă a regimului. Mă gîndeam că, la noi, regimul popular nu a fost în stare niciodată să construiască ceva similar – frumos, ieftin, util – pentru cei pe care spunea că-i reprezintă. Marile cartiere de blocuri sînt cu totul altceva – nici oamenii de pe-o scară nu se cunosc cu toții. Iar încercările de tipul ansamblului de blocuri de pe Vatra luminoasă, din București, nu pot sta alături de Garbatella. Dar și acum se construiește urît și parcă în ciuda, în contra oamenilor. Nu văd răsărind vreun cartier care să vrea să formeze o comunitate, să încurajeze oamenii să intre în contact. Oare de ce nu se poate reproduce modelul Garbatella?

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Despre cărți
Canalul Mezzo difuzează de cîteva ori pe zi răspunsurile unor artiști la un mic chestionar. O întrebare vizează primele impresii muzicale puternice pe care și le amintește respondentul. Răspunsurile sînt, de obicei, previzibile: părinții cîntînd acasă la un instrument sau vreun film ori concert văzut la televizor sau ascultat la radio. Unii supralicitează, încercînd să detalieze, să justifice. De exemplu, un tînăr violonist spunea că își amintește perfect cît de impresionat a fost de filmele văzute pe ARTE cu mari interpreți ca Oistrach sau Menuhin, cum erau ei în stare să amuțească sala cu o notă, cum opreau timpul... Impresia mea e că toate amintirile astea sînt cam contrafăcute. Nu reușesc să le dau crezare. Cum, poate, contrafăcute, dar nu mai puțin frumoase sînt amintirile despre prima carte citită, despre impresiile avute atunci. Eu nu mai țin minte nimic. Habar nu am care a fost prima carte pe care-am citit-o. Știu că n-am fost copil precoce, bănuiesc că m-am pus pe citit cînd au început cam toți, îmi amintesc că, la început, mama îmi îndruma lecturile și-mi ținea socoteala lor.

Țin minte că, în clasa a patra, învățătoarea mea, buna doamnă Rusu, a fost scandalizată cînd m-a găsit cu Doamna de Monsoreau (eram genul acela de copil antipatic care citește în pauză, cînd ceilalți „se prostesc“), deci bănuiesc că trecusem prin alte cîteva cărți cu mușchetari, în edițiile frumoase, cartonate, cu hîrtie groasă, pe care le am și azi (răbdarea mea a cedat, totuși, la Vicontele de Bragelonne, pe care nu l-am putut găta). Tot pe-atunci trebuie sa fi fost episodul Winnetou, pe care, susținea tata, încă scandalizat, îl citisem de cinci ori la rînd – așa o fi fost, dar eu n-aș băga mîna-n foc. Recunosc însă că am citit, fascinat și deloc sensibil la corectitudinea politică și fără să bănuiesc rasismul lui Karl May, aproape tot ce apăruse „cu indieni“. Dar care au fost primele impresii de lectură, asta n-aș putea spune. Că îmi plăcea tot ce citeam e neîndoielnic, pentru că, pe-atunci, citeam ingenuu și eram nemilos: nu-mi plăcea cum începe – abandonam; mă plictisea pe parcurs – aruncam cartea.

Așa se face că n-am terminat niciodată Frații Jderi, deși l-am început de multe ori, copil ascultător, dar cu limite, oricît m-a îmboldit tata care chiar nu înțelegea că, la cincisprezece ani, puțini gustă așa ceva. Impresii puternice? Din perioada asta nu am. Mai tîrziu, da. Mi-au rămas scene întregi din Cireșarii (ei, da!), am rîs în hohote la scena înjurăturilor cu Tic, am plîns, deloc rușinat, la scena despărțirii, pe plajă, dintre Ursu și Laura. Printr-a șaptea, cartea care m-a marcat a fost Prins a lui Petru Popescu; era prima în care se vorbea atît de deschis despre sex, eram uluit, am dat-o tuturor prietenilor. Apoi am continuat să tot citesc, am devenit un cititor de literatură împătimit, acum citesc în metrou, uneori și în timp ce merg. O fi bine? Nu cred, începe să semene a viciu, parcă alerg să mai bifez o pagină, nici vorbă de tihnă și plăcere molcomă. În ultima vreme, rob cam de timpuriu al rememorărilor, constat că sînt multe cărți din care nu mai țin minte nimic. Nici poveste, nici senzații, nici impresii – nimic, nada de nada. Și nu știu dacă e doar vina mea, a memoriei care mă lasă, sau își au și ele, cărțile, partea de vină. Zilele trecute, am văzut în metrou o tînără care citea Alexandra și infernul a lui Laurențiu Fulga (de unde se vede că, într-adevăr, există cititori pentru fiecare carte); am citit-o și eu, în adolescență, și nu mai știu dacă mi-a plăcut sau nu, darmite despre ce-i vorba. Dar nu mai țin minte o iotă din Darul lui Humboldt, din Herzog. Știu că sînt cărți mari, așa zice toată lumea și cred că mi-au plăcut atunci cînd le-am citit; atunci de ce mi se golește mintea cînd încerc să mi le amintesc? De ce nu mi-au lăsat nimic? Cum nu mi-au lăsat nici o urmă cărțile lui Salman Rushdie, de exemplu. După vreo cinci, am înțeles că e inutil, nu ajung nicăieri. Dincolo de vraja din momentul lecturii, nu rămîn cu nimic. Și m-am oprit. Sigur, nu-i puțin lucru să fii fermecat în timp ce citești – dar o fi de-ajuns? De-ajuns pentru ce?


Ultima întrebare din chestionarul Mezzo este: „Ce operă muzicală ați lua pe o insulă pustie?“. Aici, înțelegerea mea se poticnește. Cum să-mi doresc să ascult sau să citesc la nesfîrșit, iar și iar, o anume bucată? Niciodată n-am simțit nevoia să reiau o carte imediat ce-am terminat-o. Ce plăcere mai poate fi aceea repetată continuu și fără putința variației? Sau, dacă nu acesta e sensul întrebării, cum să reduc mulțimea la unu? Și ce sens au ierarhiile aici? Nici lista „celor zece“ n-o înțeleg. Mi-ar fi imposibil să numesc cartea preferată, filmul preferat. Lasă că nici criteriile ierarhizării nu-mi sînt clare. Cartea care m-a emoționat mai mult la lectură? Cea care mi-a deschis mintea? Cea de care mi-a părut cel mai rău că s-a terminat? Cea a cărei poveste o țin cel mai bine minte? Cea din care pot reconstitui mai multe pasaje? Cea pe care am recitit-o de mai multe ori (aici e simplu, pentru că, din păcate, recitesc foarte rar: În căutarea timpului pierdut). Dar chiar admițînd că putem stabili un set de asemenea criterii, cum le agregăm? Și-apoi, vorba lui Călinescu: nu trebuie citite cărți, ci autori și, mai bine, literaturi. Bine că nu mă-ntreabă niciodată nimeni nimic.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Cînd ne-o fi mai rău...
Clasificarea universităților a început să-și arate roadele. Cele din prima categorie au primit mai multe locuri la doctorat. Asta-i bine. Dar candidați la doctorantură nu prea sînt. Nu se-nghesuie. Deși li se dă ghes. Asta-i rău. De ce nu se-nghesuie? Păi, în primul rînd pentru că bursa e mică. La nivel de salariu de asistent de cercetare, așa cum zice legea. De ce să stai aici pe cîteva sute (puține) de euro, cînd poți merge „afară“ pentru peste o mie de euro, la condiții de cercetare cel puțin la fel de prielnice ca aici? În științe, mai ales, nu e nici o problemă – toți candidații care au absolvit cu medii mari primesc bursele solicitate. Atunci, poate rămîn cei cu medii mai mici și cei care, din cine știe ce motive, dintre care atașamentul pentru cîte un profesor nu e cel din urmă, nu vor să plece din țară. Rămîn, dar nu fac nici ei coadă la bursele românești. Asta chiar e rău. De ce nu le vor? Pentru că universitățile le impun contracte oneroase, care merg pînă la obligația de a returna bursa dacă nu iese teza – și anume în timpul prevăzut, adică trei ani. E o aberație locală, de care nu ne-am scandalizat îndeajuns. Iar cei care ne-am scandalizat nu am fost destul de vocali. Bursa recompensează munca de fiecare zi a doctorandului, nu altceva. N-am auzit de alte locuri unde să existe o asemenea clauză contractuală. Nu m-ar mira ca, în curînd, să apară și în contractul de doctorantură obligația girului unei terțe persoane sau a doctorandului (cu casa, de exemplu) pentru bursa ce va fi încasată – după modelul burselor Erasmus pentru studenți și al burselor Posdru pentru postdoctoranzi.


Pe lîngă asemenea terifiante și jignitoare clauze, contractele, gîndite adînc de niște funcționari ignari de la direcțiile juridic și resurse umane care au ajuns să controleze universitățile, să facă regulile, mai cuprind și obligația unor rapoarte lunare (!) de activitate, ca și cum cercetarea ar putea fi normată și controlată precum producția de cîrnați. Cercetătorii sînt transformați și ei în fucționari care nu mai prididesc cu birocrația. Mai sînt însă entuziaști care își înving spaimele și acceptă asemenea contracte mizerabile. În loc să le aștearnă covorul roșu, ce face universitatea? Nu le plătește bursele cu lunile. Asta deși, pe lîngă doctoranzi și îndrumătorii lor, din proiectele astea minunate prin care ar trebui să vină banii cîștigă cîte ceva și mulți alții. Ministerele implicate (al Educației, Cercetării și Sportului, al Muncii) și universitățile aruncă pisica dintr-o curte în alta, se acuză reciproc de proastă gestiune și de cîte altele, plimbă mormane de hîrtii de la un birou la altul, tot returnîndu-și-le, pentru că mereu ceva lipsește sau nu e cum trebuie – cu unicul rezultat că bursierii nu-și iau banii. Care bani există, totuși, și stau cuminți pe undeva. Fac pui, carevasăzică. Ai cui pui? Nici nu vreau să mă gîndesc, mi-e teamă, cine știe ce mai aflu, te pui cu puterea logicii? Dar, poate, dacă mai mulți bursieri s-ar supăra, s-ar gîndi și alții, mai puțini temători și-ar afla tot ce trebuie. N-ar fi rău. Altfel, e bine. Oricum, la cît de prost sîntem plătiți, la ce condiții avem față de colegii europeni (adevărații europeni!), rezultatele unora dintre noi sînt mult prea bune. E bine și-o să fie și mai bine. Doar e criză și se mai taie ceva din buget.

Probabil în ideea că nu e benefic să ne relaxăm, să ne moleșim, viața bună nu ajută creației, sleiește vîna, e mai profitabil să ții cercetătorii într-o continuă stare de veghe, cu urechile ciulite și cu simțurile ascuțite – așa se fac marile descoperiri. Să tăiem, așadar, din bugetul Cercetării, din al Academiei, pentru că, la cît de mic era, ce mai contează? Și, oricum, la alții e și mai mare nevoie. Păi, se compară cîte voturi aducem noi cu cîte aduc cei omeniți de Ministerul mediului sau al Ministerului Dezvoltării?

Lasă, ne-am descurcat noi și cînd a fost mai rău. O să răzbim și acum, cînd e bine. La muncă, tovarăși!

Liviu ORNEA - TEATRU. Ecouri din FNT

Cred că festivalul de anul acesta are marele merit de a fi readus pe scenele bucureștene spectacolele lui László Bocsárdi și ale excepționalei sale trupe de la Sfîntu Gheorghe, pe nedrept, fără motiv viabil ignorate în precedentele ediții. Am scris aici (în nr. 568) despre Caligula (făcut la Teatrul Național din Craiova), un spectacol foarte bun, cu un Sorin Leoveanu în stare de grație. Iar Neguțătorul din Veneția (Sfîntu Gheorghe) merită o cronică aplicată, nu doar o rapidă consemnare. La fel de binevenită a fost reluarea unor spectacole de referință ale lui Andrei Șerban. În rest, multe sînt de discutat despre selecție – care, măcar, a fost relativ unitară și a mers pe clasic. Dar dacă, într-adevăr, asta e tot ce are mai bun teatrul din România, e destul de trist. Sper din tot sufletul că Alice Georgescu, selecționer unic (groaznică titulatură: mă duce gîndul la domnul Pițurcă!), s-a înșelat sau, poate, n-a văzut tot ceea ce era de văzut; și, oricum, sînt sigur că a privit cu un ochi prea indulgent unele spectacole, Macbeth, de exemplu. În orice caz, chiar festival fiind, festivismul e dăunător, la fel și cronicile din care reiese că totul, de la organizare la spectacole, a fost perfect. N-a fost.

Au predominat, în selecția de anul acesta, spectacolele bazate pe veritabile texte dramatice. Dintre adaptări, reprezentația cea mai deconcertantă, pentru mine, a fost, cu tot regretul, Galaxia Svejk, a lui Alexander Hausvater. Un spectacol despre care, din respect pentru regizor și pentru munca actorilor, prefer să tac.

Între spectacolele făcute pe texte de teatru am inclus și Despre iubire la om (ciudat titlu, dar ce nu-i ciudat la Alexandru Dabija?) al Teatrului din Brașov. Bine, atent lucrat, jucat precis, fără ruperi de ritm, chiar dacă fără creații strălucitoare, cu actori buni care au înțeles foarte bine ce li s-a cerut – dovadă că sala vuia și reacționa la replică. Atunci cînd îi iese – cum e cazul acum –, Dabija pare să se joace zglobiu cu textul și cu actorii. Un spectacol, ca atîtea altele ale lui (mereu în răspăr cu teatrul „mare“, „grav“, „abisal“), de la care, dacă nu ești complet constipat, ieși cu o minunată stare de bine.

Din ce am văzut sau revăzut, dezamăgirea cea mai mare a fost D’ale carnavalului, spectacolul lui Purcărete, de la Sibiu. Păcat de toate ideile frumoase ale regizorului. Cu toate că, regizoral și scenografic, totul era limpede și clar expus – de la camionul care tot descarcă o lume de paiațe (în Noaptea furtunoasă, Măniuțiu adusese în scenă o locomotivă, dar camionul lui Purcărete e mult mai integrat în spectacol), la noroiul în care se înnămolesc, promiscuu, toate personajele – omniprezent, noroiul, și în filmul lui Pintilie –, parcă nimic nu se lega în seara aceea (poate că o fi altfel la sediu). Muzica live, obsesivă, în loc să puncteze și să dea viață, devenea obositoare, introducea „burți“ și nu reușea să însuflețească un spectacol fără ritm, în care actorii nu puteau trece dincolo de o interpretare chinuită, exterioară, plată. Fără actori, poți face spectacole de sunet și lumină, spectacole de trupă, dar nu Caragiale. Nici de data asta, Constantin Chiriac nu m-a surprins cu nimic (m-a surprins, în schimb, exercițiul de admirație al Mirellei Patureau, care l-a găsit pe Chiriac „absolut răvășitor, irezistibil, totul prinde altă viteză de îndată ce intră el în scenă“), dar nici multipremiata Ofelia Popii nu era în rol (o ascultam, o priveam și mi-o aduceam aminte, nostalgic, pe Mariana Mihuț...). Personajele lui Caragiale nu sînt de mucava, dramele lor sînt reale, trăite cu pasiune – mahalaua are autenticitatea ei, nu poți s-o joci caricatural. E greu să faci teatru mare fără actori. Iată că, totuși, nici chiar un regizor de talia lui Silviu Purcărete nu poate face minuni, oricîți bani ar avea teatrul unde lucrează. Cum scena nu reușea să mă acapareze complet, îmi fugeau ochii și către traducerea în engleză care, bănuiesc, era gîndită pentru oamenii de teatru străini. Mai mare deserviciu era greu să-i faci sărmanului Caragiale. Decît așa ceva, mai bine un sinopsis de o pagină-două, doar eram la operă.

Spectacolul acesta e și dovada că aserțiunea „ungurii au actori buni pentru că în provincie nu-s alte tentații, nu tu televiziune, nu reclame etc.“ e complet falsă. Teatrele maghiare din Cluj și Sfîntu Gheorghe sînt bune pentru că au actori excepționali, serioși și disciplinați, pentru că lucrează cu aceiași regizori sau, cînd aduc „străini“, aduc numai nume importante, pentru că montează texte adevărate de teatru, nu fac șușe sau experimente gratuite – ceea ce ar putea face și alte teatre, din București sau provincie, dar nu fac. Ceea ce s-a văzut și în actualul festival („național al ungurilor“, cum ricana sotto voce un bucureștean). Pe de altă parte, un actor bucureștean recunoștea cinstit că, în București, un spectacol ca Leonce și Lena (Gábor Tompa, Cluj) e aproape de neimaginat. Și nu pentru că nu ar fi, aici, actori capabili de performanțele celor de la Cluj (totuși: ce antrenament au, ce precizie, cu cîtă exactitate și modestie juca trupa, nu doar protagoniștii!), ci pentru că, aici, se trage la public, se bagă „cioace“ – spectacolele se degradează repede. Eram prea mic cînd am văzut, dus de părinți, spectacolul lui Ciulei, nu-l mai țin minte, deci nu am un termen de referință, dar spectacolul lui Tompa e o sărbătoare. Felul cum citește textul lui Büchner, făcînd din el o luptă a fondului cu forma, fără să-i dea conotații politice directe, e servit magistral de actori. Să nominalizez pe unul și nu pe altul ar fi nedrept; dar performanța lui Gábor Viola e uluitoare. Spună cine vrea că Tompa se repetă (Cîntăreața cheală, da), că nu mai inovează, că-și reproduce formula..., face spectacole minunate. Tot cu trupa din Cluj, dar cu doar doi dintre actorii din Leonce și Lena (veste proastă pentru peuneriști: ungurii au mulți actori buni) – un spectacol excepțional (minus finalul redundant) pe care l-am văzut cu mare întîrziere, Strigăte și șoapte, despre care s-a scris deja foarte mult. O performanță actoricească uluitoare a lui Zsolt Bogdán – cu atît mai uluitoare cu cît totul e la vedere – care trece aparent fără efort prin trei roluri grele (Bergman, doctorul și pastorul: monologul acestuia din urmă îți dă fiori, la fel ca acela al lui Claudius din spectacolul lui Vlad Mugur, dar și prin două compoziții și prin prologul „nejucat“). Alături de el, roluri remarcabile făcute de Anikó Pethö (Agnes) și de Csilla Varga (Anna), foarte exacte fiind și Imola Kézdi, Emöke Kató și Csilla Albert. Și, deasupra tuturor, fantezia lui Andrei Șerban, pe care-l simți cum se joacă cu Bergman, cu el și cu actorii lui și cum ar fi vrut să joace el toate rolurile.

Îl prefer, de departe, pe acest Andrei Șerban, foarte înrudit cu cel din Unchiul Vanea, autor care pare să-și privească tandru-înțelegător personajele, părintelui lui Ivanov și al spectacolului de deschidere, Trei surori, de la Teatrul Național din Budapesta. În ambele, Șerban apasă coarda expresionistă, într-un efort de demitizare a lui Cehov-cel-canonic, evitînd cu grijă sentimentalismul și îngroșînd uneori umorul, pînă spre grotesc. Fie! Orice se poate face, dacă vrei neapărat – de exemplu, să montezi unele scene din Trei surori ca și cum ar fi Cîntăreața cheală. Se poate să ignori textul (care le oferă un răspuns destul de clar la întrebarea „de ce nu pleacă, totuși, fetele astea, dacă tot suspină atîta după Moscova?“) și să vrei să faci din Cehov un autor de teatru absurd. Se poate și s-o faci pe Olga o refulată sexual și să-l pui pe Verșînin s-o sărute cu foc în timp ce-o așteaptă pe Mașa (nici un fel de sugestie în text sau în didascaliile lui Cehov, dar au mai făcut-o și alți regizori: tentația psihanalizei e mare, mai ales cînd împricinatul nu se mai poate apăra). Orice se poate cînd ai actori care te urmează. Dacă, în spectacolul de la București, jocul actorilor e complet neunitar (nimeni n-o să-l facă, slavă Domnului, pe Victor Rebengiuc să joace altfel decît știe el), trupa de la Budapesta e mult mai omogenă și rezultatul e un spectacol rotund, închegat. Prea rece, după gustul meu, foarte necehovian – dar unul despre care se poate discuta. Iar felul cum folosește Andrei Șerban scena și sala în ultimele sale spectacole ar merita o analiză aparte. Tot Andrei Șerban, optimist incurabil, a prefațat și lansat în FNT traducerea celebrei cărți a lui Zeami, Șapte tratate secrete de teatru Nô. O carte anacronică (nu pentru că e foarte veche), una care vorbește despre echilibru, despre măsură, despre organicitate, despre potrivirea dintre text și mișcare, despre controlul vocii, despre antrenament continuu, chiar despre umilință – numai prostii. Cînd un actor „se face“ azi în trei plus, eventual, doi ani și, îndată ce începe să joace, se gîndește să regizeze, la ce bun învățătura lui Zeami?

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Nedumeriri de spectator de teatru

Una dintre perplexitățile mele legate de teatrul românesc – am multe! – este nevoia pe care o simt mulți regizori de a scrie ei noi piese de teatru – adaptări, dramatizări. Nu cred că din orice roman bun, oricît de profund, poate ieși un spectacol bun. Cred, în schimb, sincer că există suficiente texte bune de teatru, scrise de dramaturgi de meserie. E o utopie să crezi că, dacă știi regie, poți și scrie la fel de bine, chiar dacă, de fapt, știi perfect ce trebuie (s)pus pe scenă. Lasă că și atunci cînd montează texte scrise special pentru scenă, majoritatea regizorilor simt nevoia să schimbe, să taie, să adauge replici și/sau personaje, să mixeze – și nu sînt deloc convins că rezultatul e superior originalului. Vizionar, Beckett și-a pus la adăpost creația prin mijloace legale. Cei vechi nici nu-și imaginau că se poate trece peste ce-au scris ei; cei mai noi, bieții de ei, naivi și mai puțin prevăzători sau, poate, doar neîncrezători în forța de atracție a operei lor, nu s-au asigurat și, acum, suportă smeriți consecințele.

Mi-ar plăcea să aflu dacă e vorba despre o tentație auctorială totală, combinată, poate, cu un orgoliu exacerbat, despre o reală nemulțumire față de calitatea ofertei (nemotivată, după mine), despre nevoia adaptării la posibilitățile trupei, despre banale socoteli financiare sau despre toate la un loc.

Mă nedumerește și preferința multor regizori tineri pentru texte contemporane ușurele, românești sau de aiurea. Pot înțelege că nu te apuci de Shakespeare sau de Cehov imediat ce-ai terminat institutul. Dar alegerile acestea ciudate durează tulburător de mult. Și, oricum, de ce piese proaste, care problematizează superficial mici „felii de viață“? Sînt, în cazurile cele mai fericite, alcătuiri spumoase, cu replici alerte, care nu pun întrebări deranjante sau doar mimează că le pun, atente să nu strice confortul intelectual al spectatorului dornic de divertisment cultural. Chiar și cînd asemenea spectacole sînt jucate foarte bine – actorii sînt cei mai năpăstuiți, pentru că nu pot refuza să joace și, de obicei, chiar își doresc să joace, orice, numai să joace –, pleci acasă cu mai nimic. Senzația mea, după un spectacol ca a-cesta – teatru plat, l-am numit odată, parafrazîndu-l pe Ion Vianu – e că mi s-au furat două ore și mai bine din viață. Și știu că nu sînt singurul.

Abundența de spectacole pseudoprofunde, fals psihologice, cam la nivelul analizelor din revistele glossy (unul dintre exemplele cele mai recente e Purificare, la Teatrul Național București, pe un text de-o rară stupizenie al unui ceh al cărui nume nu vreau să-l rețin) e cu atît mai ciudată cu cît mai toți regizorii, din toate generațiile, ignoră superb piesele foarte bune ale lui Dumitru Solomon, de exemplu, și nu numai ale lui. E absurd să te plîngi că nu se scrie literatură dramatică de bună calitate în limba română și să cauți disperat prin vecini, făcîndu-te că nu vezi piesele lui Vlad Zografi, de departe cel mai interesant dramaturg român în viață. Sînt excelent scrise, au replică, au substanță, au ritm, nu au nimic gratuit, facil, vorbesc profund și asumat despre contemporaneitate, despre revoluție (dar nu despre cutare sau cutare personaj politic), despre putere, de-spre relații de putere, despre timp și trecerea noastră prin el, despre iubire; și au acea doză neapărat necesară de poezie (de nebunie, dacă vreți) fără de care nu poate exista teatrul. Sînt publicate – ultimul volum, Toate mințile tale, la Humanitas, în 2011 – și nu costă mult. Le poate citi oricine. De exemplu, un director de teatru sau un secretar literar. Ba chiar și un regizor.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Agenda
Ca şi tatăl meu, am şi eu o agendă telefonică „de birou“, format A4, mare cît să-mi intre-n ea toţi prietenii. N-am renunţat nici azi la ea, ferfeniţită după nu mai ştiu cîţi ani de folosinţă. Încă de la început, am scris în ea doar cu creionul: se mai schimbau numerele, mai plecau oamenii din ţară, mureau. De la o vreme încoace, am constatat că ştersăturile cele mai multe se datoresc morţii. Mereu mi se eliberează locuri. În ritmul ăsta, tot mai accelerat, mă tem că nu voi avea niciodată nevoie de o alta.

Mi-aduc aminte de morţii mei, de fiecare dată, cu aceeaşi furie ca la-nceput. Nu cred că voi reuşi vreodată să privesc cu seninătate filozofică moartea celor pe care i-am iubit.
A fost întîi, demult deja, în 1983, bunicul, acasă. Se căznea să moară şi inima-i juca feste, nu se dădea bătută, a durat mult. Prima moarte pe care am vegheat-o.
I-a urmat, după zece ani, bunica. Urît şi greu. Şi s-a dus o parte din copilărie.
În ianuarie 1995, Ludwig Grünberg. Primul din grupul de prieteni al părinţilor. Crescusem cu el, mă jucasem cu el, şi cu Neli, şi cu Laura.
Apoi, în februarie 1995, Cristian Popescu; cel dintîi şoc mare, cel dintîi prieten al meu care murea – nici azi nu ştiu de ce, nu înţeleg cum – cînd eram încă tineri. O vreme i-am lăsat numărul, apoi a murit şi mama lui. L-am şters.
În 2001, a murit tata, în spital, după o operaţie reuşită, schimbat de suferinţă, deloc senin şi împăcat.
În 2003, s-a dus Dolfi (Dumitru) Solomon. Al treilea din grupul de prieteni din tinereţe ai părinţilor. Revelioanele făcute cu ei cînd eram mic... Tot el m-a „debutat“ la, azi dispăruta, Scena. Înmormîntarea a fost într-o zi vîntoasă cu un ger crîncen, cu lume puţină, prea puţină pentru ce a însemnat el pentru teatru.
În 2005, inexplicabil, George Dumitrescu – şi grupul meu de prieteni din facultate s-a mai împuţinat.
Aprilie 2006, socru-meu, după chin mult.
În mai 2006, s-a stins Gyuri Kazar. Ce om ciudat şi fermecător! Ce inteligenţă speculativă sclipitoare! Şi cît de steril, totuşi, în ciuda erudiţiei enciclopedice, risipindu-se numai în oralitate. Am păstrat ani de zile în calculator cîteva mesaje de la el. O vreme, îmi tot venea să dau reply.
În 2007, vara, Kris – căzut în prăpastie în Alpi.
În 2008, a murit şi Dan Grigorescu, al patrulea prieten bun din grupul părinţilor. Rămîn fotografiile.
În toamnă, Laurenţiu Panaitopol, unul dintre marii profesori ai Facultăţii de Matematică, un om de o fineţe rară.
Tot în 2008, Mioara – soţia lui Dolfi –, unchiul Simion, mătuşa Livia.
În 2009, la sfîrşitul lui iunie, s-a prăpădit Lena Boiangiu. Fusese prima căreia îi telefonasem în dimineaţa de după moartea tatei. Cu inteligenţa ei tăioasă, ce şi-ar mai fi rîs de scorţoşenia unora care i-au monopolizat incinerarea...
În 2009 – şi doctorul Setlacek, fondator, alături de tata, al partidului celor fără de partid, alternînd săptămînal preşedinţia. Rămăsese singur, obosise, se săturase.
În decembrie 2009, doctoriţa Sergiescu, cea care-i îngrijise pe copiii noştri încă de la naştere.
În mai 2010, l-am pierdut pe Stere Ianuş, profesorul fără de care n-aş fi ajuns matematician. Avea nouă ani mai puţin decît tata, a murit la nici nouă ani după el. Un omuleţ neastîmpărat, cald, plin de viaţă, cu ochi sclipind de curiozitate – a făcut multora atîta bine...
Anul acesta, în martie, a plecat, pe tăcute, Alex Leo Şerban şi lumea e parcă mai puţin inteligentă, mai puţin subtilă.
În vară, s-a dus Maşa Ianoşi, unul dintre oamenii cei mai luminoşi pe care i-am cunoscut. Cincizeci şi ceva de ani. De ce?
Tot pe-atunci, Constantin Tudor, unul dintre cei mai buni probabilişti ai noştri, a murit în Mexic, la doar şaizeci şi unu de ani. Se dusese să lucreze un pic, în linişte, să scape de tensiunile din facultate.
Acum vreo două săptămînî, Tuţa, sora cea mare a tatei, una dintre mătuşile din Israel. Era tare bună, deşi m-a chinuit toată copilăria ciupindu-mă de obraji, singura formă de alint care-mi era rezervată.Ce oroare! Şi se tot adună.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Prezumţia de vinovăţie în universităţi. Cîteva exemple
Sîntem în plină perioadă de contractare a granturilor de cercetare cîştigate în urma recentei competiţii. În echipe pot figura şi cercetători care nu lucrează în instituţia directorului de proiect. Unii dintre aceşti membri „din afară“ au fost nominalizaţi ca atare de directori în propunerile făcute. Acum, ei trebuie angajaţi temporar, pentru durata derulării grantului, în instituţia directorului. Normal ar fi ca aceşti oameni să fie angajaţi automat, pe baza unei hîrtii semnate de directorul de grant (sau de mentor, în cazul studenţilor postdoctoranzi) prin care se angajează să-i plătească salariul din grantul său. Dar legea spune că orice angajare se face prin concurs public, anunţat pe pagina de web a organizatorului etc. Public, adică se poate înscrie oricine. Cum să intre oricine într-o echipă hotărîtă deja de un director care, între altele, aduce banii respectivi? Atunci cînd e vorba despre cercetători postdoc, care vin cu banii lor, ridicolul e şi mai mare. Sînt puşi să concureze pe un post, deşi au cîştigat grantul. Serviciile de resurse umane nu vor să ştie, „aplică legea“. O fentează, de fapt. Pentru că definesc postul în aşa fel încît să nu poată fi cîştigat decît de cine trebuie, ştiu şi ei că ar fi absurd ca postul cîştigat de un postdoc care vine cu banii lui de salariu să fie luat de un alt tînăr – din ce bani l-ar plăti? Dar, în loc să explice situaţia colegilor lor din Ministerul Muncii, din Ministerul Educaţiei şi cui o mai fi necesar, ne pun pe noi pe drumuri şi ne scot peri albi. Ca să fie respectată legea şi să n-aibă nimeni nimic de zis.

Din banii de achiziţii din grant, se pot cumpăra şi cărţi. Oriunde în lume, de banii tăi din grant dispui cum vrei. Poţi cumpăra cărţi de pe Amazon sau direct de la edituri, poţi beneficia de reducerile oferite la sursă, poţi cumpăra cărţi la mîna a doua. La noi, nu. Ca să se evite cine ştie ce escrocherii, eşti obligat să cumperi numai cărţi noi, prin intermediul unei firme specializate. Costă şi durează mult mai mult decît dacă am fi lăsaţi să facem ce ne taie capul – oricum, la fiecare etapă se face un audit, neregulile, dacă sînt, ies la iveală.


Cînd vrem să cumpărăm echipamente mai costisitoare, e şi mai frumos. Vrei un calculator. Ai două posibilităţi. Fie îl găseşti pe o listă de echipamente ale universităţii şi n-ai nici un control asupra preţului – de multe ori universitatea l-a luat mai scump decît l-ai putea lua tu, chiar de la raft. Fie, dacă vrei să fii independent şi preţul nu e foarte mare, îl achiziţionezi direct (tot cu multe hîrtii). Adică îl iei de unde vrei şi mai cauţi încă două oferte mai mari. La fel trebuie procedat, în unele locuri, şi cu biletele de avion. Ca nu cumva să spargem aiurea banii, sîntem obligaţi să mai aducem două oferte mai scumpe, să dovedim, cum ar veni, că am ales varianta mai ieftină. În instituţiile care ne permit, putem cumpăra biletul pe Internet, mai ieftin, cu cartea de credit. Dar atunci nu avem factură. Şi trebuie să aducem extras de cont, ca să se vadă că banii au fost cheltuiţi. Legea previne frauda!


În fine, un ultim exemplu, de altă factură. De mulţi ani, există la noi CNATDCU, comisia care validează (sau nu) titlurile de doctor, conferenţiar şi profesor. De-acum, va organiza şi abilitarea şi le va putea retrage unora conducerea de doctorate. Nicăieri în altă parte un titlu acordat de o universitate nu mai poate fi retras. La noi, se poate. Comisia aceasta poate invalida o teză de doctorat sau un titlu de profesor. Pentru colegii noştri din străinătate, lucrul e de neimaginat. Evident, tot prezumţia de vinovăţie justifică şi existenţa acestei comisii. Numai că, dacă în cazurile de dinainte sînt convins de stupiditatea regulilor, de data asta, pot da atîtea exemple de reală vinovăţie încît nu ştiu cum altfel ar trebui procedat. A lăsa integral decizia la nivelul universităţilor duce, cum am văzut ani la rînd, la proliferarea nonvalorii. Autoreglarea de tip liberal (studenţii/doctoranzii vor vedea că universitatea şi profesorul X sînt slabi, că absolvenţii şi doctorii făcuţi acolo nu au căutare şi îi vor ocoli etc.) nu a funcţionat – universităţile vînzătoare de diplome au mers din plin atîta vreme cît n-au fost luate la purecat, îndrumătorii de doctorat cu rezultate indecente s-au simţit minunat. Tot prezumţia de vinovăţie – a comisiilor locale – a dus la legiferarea acelor standarde minimale naţionale. Şi-atunci, ce-i de făcut? Să aşteptăm, cuminţi, să se schimbe mentalităţile şi să fim, cu toţii, mai serioşi, mai responsabili şi mai cinstiţi? Oare n-o dura prea mult? Avem timp? Alternativa să fie doar supraverificările, adică această comisie? Sincer – nu ştiu. Înclin să cred că, deocamdată, comisia e necesară. Dar tot nu-mi place ce facem.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Moscova. Crîmpeie În faţa impunătoarei staţii de metrou Oktiabîrskaia, o statuie imensă: Lenin, arătînd, ca de obicei, cu dreapta direcţia de urmat, priveşte fix un panou imens cu o reclamă la Hitachi. Zece minute mai jos, pe bulevard, la intersecţia dintre Bolshaia Iakimanka şi mai simpluţa Iakimanka, o statuie frumos îngrijită, cu flori în faţă, a lui Gheorghi Dimitrov despre care prietenii mei italieni habar nu au cine a fost. În Piaţa Roşie, mumia lui Lenin îşi primeşte puţinii vizitatori, infinit mai puţini decît cei care intră peste drum, în vestitul magazin Gum, azi un veritabil templu al consumismului, unde poţi cumpăra orice, de la haine Armani la specialităţi de patiserie napoletane care nici la Roma nu sînt uşor de găsit – nici nu-i aşa rău, de fapt: NEP-ul tot Lenin îl inventase. Cine cumpără aici? În nici un caz rarii turişti străini cu rucsăcel în spate care privesc destul de uimiţi etalarea asta de lux şi de prost-gust. Pare să fie destinat turiştilor cu figuri oriental-caucaziene, prost îmbrăcaţi, şi moscoviţilor bogaţi cărora le trebuie (încă) un loc în care să se afişeze.

La cîteva minute distanţă, în faţa teatrului Bolshoi, statuia lui Marx. Coborînd de-a lungul zidului Kremlinului, dincolo de Biblioteca Lenin, alături de staţia de metrou Kropotkinskaia, statuia lui Engels. Pentru cine îi vrea pe toţi trei la un loc, în iconografia clasică, un asemenea basorelief se află pe frontonul unei clădiri de pe Dmitrovka, stradă paralelă cu enorma Tverskaia. Nu foarte departe, pe Arbat, în apropierea căreia a şi locuit, statuia lui Bulat Okudjava (a lui Vîsoţski e mai sus, pe bulevardul Strasnoi; Brejnev spusese că aerul Moscovei va fi mai curat cînd nu va mai fi respirat de aceştia doi; nu ştiu dacă există şi vreo statuie a lui Alexandr Galich). Şi multe, multe alte statui, cele din staţiile de metrou, busturi – al lui Kosîghin, de exemplu, pe strada cu acelaşi nume –, basoreliefuri, scriitori şi savanţi pe care nu-i cunosc, dar despre care, silabisind cu greu, aflu că au fost eroi ai Uniunii Sovietice. Cum şi de pe programul care transmite, la radio, muzică clasică poţi afla că Sviatoslav Richter a fost artist al poporului şi că asculţi o înregistrare cu orchestra simfonică de stat a URSS. Pare că nu s-a renunţat la nici un simbol, cu atît mai puţin au fost schimbate numele străzilor şi ale staţiilor de metrou (doar statuile lui Stalin au fost date jos). Deocamdată, stau toate la un loc, în devălmăşie, ignorîndu-se superb.

Merg să ascult un grup punk într-o hrubă din oraşul vechi, foarte asemănătoare cu Club A. O mînă de tineri curaţi, îmbrăcaţi normal, fără nici un accesoriu de gen, actuali sau foşti studenţi, beau bere sau ceai, ascultă atenţi o muzică elaborată, făcută de absolvenţi de conservator, aplaudă după fiecare melodie, nu se strigă, nu se chiuie. Un punk foarte intelectual. Un prieten îmi traduce cîte ceva din texte: toate sînt politice, opoziţie. Putin is evil. Dar lumea e liniştită, străzile, cel puţin cele din centru, respiră bunăstare, sînt bani mulţi. Intelectualii îl detestă pe Putin, dar recunosc că situaţia s-a mai îmbunătăţit – o simt şi eu: lumea e mai relaxată, mai liniştită. Oamenii se obişnuiesc, important e să se poată trăi. E scump, scump – dar se poate trăi (sigur, nu chiar făcînd orice: dintre secretarele de la departament, una e fostă fiziciană experimentalistă, alta fostă psiholoagă cu cărţi publicate). Îmi spun că în provincie e groaznic, că, în afară de Sankt Petersburg, e sărăcie lucie. Dar ei n-au fost nicăieri, vorbesc numai din auzite: colegii mei ruşi călătoresc tot timpul în America, în Europa – niciodată în Rusia.


Stau de vorbă cu amici moscoviţi, povestim, comparăm. Şi, dintr-odată, înţeleg că, pentru ei, „înainte“ înseamnă cu totul altceva decît pentru mine. Ei nu au nici un fel de amintire precomunistă, nici măcar livrescă. De nostalgii ţariste nici nu poate fi vorba. Altă lume.

Acum, lumina nu mai vine de la Răsărit. Dar mai ştii? Moscova pare un oraş foarte dinamic, lucrurile se mişcă întruna, inspiră forţă. Iar prietenii mei ruşi, chiar cînd tună şi fulgeră împotriva lui Putin şi a Rusiei înseşi, cînd spun răspicat că Rusia e o anomalie, o structură anacronică, absurdă, cînd spun că nu se mai poate face nimic, că nu mai sînt speranţe – o fac, cum să spun, cu o disperare şi o dragoste, de fapt, atît de ruseşti, încît îmi vine greu să cred că uriaşul ăsta chiar a murit. Mie-mi pare doar un pic moleşit.

BIFURCAŢII. Anabasis

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Anabasis*articleID_25966-articles_details.html
Întocmai cum spui, prietene. Pentru cel plecat într-o lungă călătorie, timpul curge mai repede, se umple mai degrabă şi el, călătorul, treptat, nu mai simte nevoia să comunice cu cei lăsaţi acasă, de care se simte pe zi ce trece mai desprins. Legăturile nu se rup brusc, dar se tot slăbesc pînă ce, într-o zi, se desfac de tot. Vine momentul în care foştii prieteni înţeleg că „nu mai au ce-şi spune“. Aşa şi trebuie să fie. De mirare ar fi să fie altminteri, pentru că interesele şi preocupările nu se mai întîlnesc, cel plecat se opreşte în alte porturi, noutăţile îi copleşesc mintea şi sufletul, astfel că, în loc de comunicare adevărată, tot ce mai poate el trimite sînt relatări, dări de seamă, descrieri ale locurilor văzute, ale întîmplărilor trăite, tot mai îndepărtate şi, poate, de neînţeles. Acasă i se pare a fi fost tare demult, iar întoarcerea, atunci cînd mai e luată în calcul, pare atît de nesigură...

Se întîmplă ceva asemănător paradoxului gemenilor, faimosul experiment mental pentru teoria relativităţii. Cel care călătoreşte nu se mişcă mai repede, dar trăieşte mai intens şi rămîne tînăr. Asta cu condiţia să nu se oprească. Adică să nu prindă rădăcini niciunde, să-şi organizeze călătoria ca pe un fel de exil permanent, asemenea lui Avraam. Aşezarea, instalarea temeinică într-un spaţiu distrug vraja şi reinstaurează ordinea firească.

Noi adevărate călătorii nu mai ştim să facem. Aşa că am inventat turismul şi am schimbat cunoaşterea în colecţie, am împietrit emoţia în fotografie. Colecţionăm ţări, oraşe, muzee, imagini, zgomote, mirosuri, gusturi şi, cu puţin noroc, oameni. Vrem să descoperim ceva nou, spunem. Dar ce sens are colecţia despre care ştii că nu poate fi atotcuprinzătoare? Nici măcar înşiruirile lui Saint John Perse nu cuprind totul. Nu cumva o asemenea colecţie e doar o reproducere a unor experienţe fundamentale pe care, oricum, le-am avut deja? De ce nu e mulţumit Don Juan? De ce nu-l satisface multiplicarea nesfîrşită a experienţei erotice, de unde insaţiabila sa pasiune achizitivă? Ce diferenţă e între a colecţiona femei (iubiri?) şi locuri? Reduse la esenţă – dar putem s-o facem? –, nu sînt toate iubirile la fel? Înfăţişări diferite, forme, vorbe, gesturi, parfumuri noi, prospeţime reală sau ba – dar, în străfunduri, nu e aceeaşi pierdere de sine, aceeaşi durere, acelaşi extaz? „Singurul număr real e unu“, spune, curajos, Nabokov, „restul sînt doar repetiţii“. Iar de la o vîrstă încolo, cînd pare că s-au adunat deja destule, fiecare nouă experienţă aduce, de fapt, atît de puţin neştiut. E nevoie de multă autoconvingere, de ficţiuni croite măiastru de un spirit plin de imaginaţie, de haine livreşti ca să ne oferim, măcar o clipă, iluzia noutăţii.


De multe ori, călătorim nu pentru a cunoaşte, ci pentru a recunoaşte. Ne place să revenim în locuri ştiute, e atît de reconfortant să regăseşti lucrurile aşa cum le-ai lăsat. E, şi asta, doar o amăgire, ştii bine, pentru că nu retrăim niciodată o senzaţie trecută. Ne amintim, dar e un proces comandat de noi minţii noastre, e artificial. Extazul, ca şi durerea, nu se pot reproduce, sînt irepetabile. Iar de la Proust citire ştim că nici nu e nevoie să ieşim din casă pentru a retrăi un moment trecut, pentru a-i simţi aroma şi pentru a-i asculta muzica, e suficient să nimerim madlena potrivită. O cameră de bloc ajunge bine pentru un exil, iar noul doar imaginaţia-l creează deplin, nu-i aşa? Dar noi, prietene, pornim, iar şi iar, la drum.

BIFURCAŢII, Miturile lui Imre Kertész

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII-Miturile-lui-Imre-Kertesz*articleID_25937-articles_details.html

Textul acesta îmi fusese cerut de B. Elvin pentru Lettre Internationale, urmînd să însoţească traducerea unor scrisori ale lui Imre Kertész. Pînă la urmă, revista n-a obţinut copyrightul şi traducerea n-a mai apărut. Public aici, uşor modificat, articolul meu, în amintirea lui B. Elvin.

Pentru Proust, Wagner înseamnă o anume estetică, un tip de compoziţie mozaicată care ordonează şiÎn căutarea timpului pierdut. Izolat în camera sa, înfofolit, Proust ascultă la teatrofon Parsifal (dar, cu siguranţă, a văzut şi cel puţin o reprezentaţie la Opera din Paris), şi Farmecul Vinerii mari – bucată scrisă înainte de Parsifal şi adăugată ulterior – îl conduce treptat către ideile expuse în Prizoniera: religia artei, sacrul devenit profan (apud. J.-Y. Tadié, Proust, Gallimard, 1996).


Kertész pare să parcurgă drumul invers. E agasat de contemporanii printre care e obligat să trăiască şi de preocupările lor pedestre, de viermuiala haotică, de o societate care se închină doar Marii dihănii şi care a pierdut de mult spiritul autentic al sărbătorii. Pe care el încearcă să-l regăsească prin artă: ar vrea să umple profanul cu sfinţenia artei. Ce înseamnă aici autentic? Înseamnă, fără îndoială, sacru, religios în sens foarte larg şi primitiv. De aşteptat din partea lui Kertész care, în Dosarul K., se mărturiseşte receptiv la experienţe mistice, refuzînd însă orice religie dogmatică. Totuşi: „Am un sentiment religios natural: la urma urmei, se cuvine să adresăm cuiva mulţumiri pentru viaţa noastră, chiar dacă nu e nimeni să ni le primească“ (trad. m., după versiunea franceză, Actes Sud, 2008).


Kertész se referă în multe locuri la mit, dar fără vreo contextualizare precisă, chiar dacă, uneori, pare să plece în mod direct de la Paştile creştine. Pe de altă parte, mitul, în accepţiunea pe care i-o dă el, este şi desfăşurare de forţă, de energii care nasc legături sociale, capabile să stîrnească entuziasmul popular şi să servească o idee politică – chiar dacă, amar-lucid şi, oarecum, împăcat cu soarta, îşi dă seama că e vorba despre o sărăcire a ideii de mit; dar e singura pe care epoca o mai suportă. Spre deosebire de Proust, Kertész dă senzaţia că tînjeşte nu doar după calmul interior, după împăcarea la care duce meditaţia asupra semnificaţiei mitului, ci şi după clocotul iraţional, năvalnic al trăirii mitului primordial, păgîn. Şi se plasează, astfel, vădit în contra religiei iudaice care pune mai presus de orice Tora, Legea, singura prin care omul se poate desprinde de animalitate: „Aceasta e gloria noastră de primate de odinioară, împărăţia şi patria noastră divină, să ne sculptăm ca oameni prin supunerea la Legea antinaturii“ (trad. m., A. Cohen, Carnets 1978, Folio, 1993).


Izbitor în unele texte ale lui e că, dacă în Kadiş sau în Fiinţe fără destin, Kertész vorbeşte, pe deplin asumat, ca evreu – etnic, nu religios –, în altele, el reuşeşte să-şi ignore condiţionarea etnică – de una religioasă nici nu poate fi vorba –, chiar şi atunci cînd povesteşte despre Auschwitz şi Buchenwald, despre zilele eliberării: nu despre prizonierul evreu vorbeşte, ci despre Prizonier, despre Victima ororii secolului. Deconcertantă poate părea şi formula „mitul Auschwitz“.


Cum adică? În altă parte vorbise, şi cît de convingător!, despre spiritul sărbătorii ivite din mit. E clar că, aici, cuvîntul are, prin sinecdocă, altă semnificaţie, mult mai restrînsă şi mult diferită. Kertész are în minte, probabil, povestea, de obicei fondatoare, pe care o comunitate o reia periodic pentru a nu-şi uita originile comune şi a întări coeziunea grupului. Auschwitz marchează o cezură: după el, lumea e alta, totul capătă alte semnificaţii („după Auschwitz, fiecare dictatură poartă în ea virtualitatea Auschwitzului“). În altă carte (Altcineva, Humanitas, 2004), Kertész o spune şi mai răspicat: „Mitologia modernă începe cu o gigantică acţiune negativă: Dumnezeu a creat lumea, omul a creat Auschwitzul“) Auschwitz – ca mit întemeietor care, rememorat mereu, ne-ar feri de a repeta răul care l-a născut. De-ar fi aşa!

Dar „mitul Auschwitz“ poate fi înţeles şi altfel, mai senin şi mai potrivit scriitorului Kertész. Actul povestirii e unul de creaţie. Rememorat, Auschwitz nu mai există ca dat obiectiv, el este creat de-acum de fiecare povestitor, de fiecare scriitor. Spune Kertész înDosarul K., vorbind despre Fiinţe fără destin: „În roman, treaba mea era să inventez şi să creez Auschwitzul. Nu mă puteam sprijini pe fapte istorice, exterioare romanului. Totul trebuia să se nască într-un fel ermetic, prin magia limbii, din compoziţie“.


În fine, Auschwitz e mit şi pentru că e iraţionalul pur, nici o inferenţă logică nu conduce la el, oricare i-ar fi premisa. Absurdul se travesteşte cu haina logicii, încearcă să-i semene, dar nu e mai puţin absurd. E o idee-forţă care apare în multe scrieri ale lui Kertész. Acolo unde începe Auschwitz, logica piere. E, de altfel, şi motivul pentru care Kertész evită cuvîntul Holocaust şi foloseşte în loc, prin extensie, termenul Auschwitz: Holocaust, prin înţelesul precis pe care îl are (jertfă, ardere de tot), conferă un sens, o justificare ororii ilogice, nejustificabilului.


Cum să evite mitul negativ această lume ieşită din ţîţîni? Cum să ne reîntoarcem la mitul primordial şi să ne punem în acord cu noi înşine? Kertész mizează pe Jung, care îndeamnă la „cufundarea în sine a omului ca atare, reîntoarcerea la esenţa existenţei umane“. Uşor de spus. De-am şti, numai, care e esenţa existenţei umane!