Ornea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ZIGU  ORNEA-
Mi-am trait toata viata citind pentru ca, probabil, nu am putut altfel. Acesta mi-a fost rostul si menirea.
=====
Liviu

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Din nou despre standardele minimale de promovare

Scrisoarea unor universitari din științe sociale și umanioare, publicată și în revista noastră, este doar unul dintre semnalele care trădează nemulțumirea unei părți a lumii academice față de standardele recent adoptate de minister. Rîndurile de mai jos nu au intenție polemică. Încerc doar să-i lămuresc pe cei care, de bună-credință, sînt foarte vehemenți împotriva a ce cunosc cel mult aproximativ.
Despre ce e vorba? Ministerul a emis, după lungi consultări cu reprezentanți ai diverselor domenii, un set de standarde minimale de tip scientometric pentru posturi didactice și de cercetare. Se cer punctaje minime, specifice domeniului, care se acumulează din publicarea de articole, cărți, participări la conferințe, citări etc. Criticii sistemului ignoră, voit sau din necunoaștere, cuvîntul minimal, aflat ca atare în titlurile celor două OM-uri care le statuează, și acuză ministerul că introduce evaluarea de tip ingineresc (apud profesorul Paul Cornea, de ale cărui bune intenții nu am motive să mă îndoiesc). E vorba despre condiții care să asigure că fiecare candidat se află deasupra u-nei anumite ștachete – la științe exacte, chiar prea jos lăsate – de la care se poate purcede la evaluarea calitativă, făcută de o comisie de specialiști. Nici vorbă de fetișizarea cifrelor și renunțarea la citirea operei candidatului. Iar a trece această ștachetă înseamnă a fi publicat cîteva articole, cărți (funcție de domeniu), în reviste și la edituri recunoscute și de alții, nu numai de noi, publicații care să fi fost luate în seamă și de alți cercetători (se cer cîteva citări). În mod normal, aceste condiții nu ar fi trebuit statuate prin lege. În toate țările ale căror sisteme universitar și de cercetare le invidiem, profesorii care nu le satisfac sînt triste excepții, nu se pune problema ca, în lipsa lor, cineva să viseze la o poziție universitară permanentă. La noi, aceste condiții au fost necesare tocmai pentru că avem puzderie de profesori fără operă notabilă, promovați de comisii de specialiști și validați de alți specialiști din fostul CNATDCU. Toată lumea o știe și e o ipocrizie uriașă să pretinzi că abia noile standarde impuse vor distorsiona valorile.

La fel s-a procedat în atribuirea granturilor de cercetare: proiectul a intrat în evaluare abia după ce propunătorul a făcut dovada îndeplinirii unor standarde minimale de eligibilitate, de tipul descris mai sus. Aici, rata de succes fiind de maxim 30%, e normal ca ștacheta să fie ridicată mai sus; evaluați sînt numai propunătorii, din echipă poate face parte oricine.

Ce inflamează spiritele e acronimul ISI. Desemnează Institute for Scientific Information și este o instituție privată care întocmește anual o listă de reviste din toate domeniile, acordîndu-le un „factor de impact“ calculat ca raport între numărul de citări primite într-un an de articolele publicate de acea revistă în cei doi ani dinainte. Măsoară (relativ) cît de luate în seamă sînt rezultatele publicate de o revistă. Rezultă o clasificare a revistelor – una posibilă între altele; cea mai acceptată, deocamdată. Iar variațiile între clasificarea aceasta și cea informală, pe care specialiștii din fiecare domeniu o știu, există – dar nu sînt scandaloase. Bazîndu-se pe citări, factorul de impact poate fi trucat. Dar greu. Și comunitatea reacționează: revista Balkan Journal of Geometry and Applications, publicată la Politehnica bucureșteană, a fost exclusă anul acesta din listă datorită numărului excesiv de autocitări (multă vreme, pe pagina revistei exista obligația de a cita două articole din revistă ca o condiție de publicare). Așa că a invoca excepțiile drept argument împotriva utilizării clasificării ISI, așa cum face Constanța Vintilă Ghițulescu (care denunță escrocheria numităMetalurgia International), e necinstit. Nu pentru că un procent infim de reviste din listă nu-și au locul acolo trebuie abandonată întreaga listă. Mai trebuie spus că foarte mulți cercetători, din Vest ca și din România, habar nu aveau ce înseamnă ISI, dar publicau constant în reviste cotate ISI: o fă-ceau și o fac în mod natural, pentru că acelea sînt revistele bune, în care vrei să publici (dacă ai ce).
Cercetătorii din științele exacte nu au protestat la aceste standarde. Cei buni le în-deplinesc ușor. Ceilalți... Trist e că sînt mulți conferențiari și profesori care nu le îndeplinesc. Nimeni nu le va lua postul. Măcar de s-ar promova mai decent de acum înainte.

Cercetătorii din științe sociale și umanioare au explodat. Scrisoarea cu care am început e doar un exemplu. Și n-au dreptate. Ei pretind că bariera ISI e insurmontabilă. E o minciună. Există reviste ISI în fiecare domeniu al lor. E drept, trebuie publicat într-o limbă de circulație. Se învață, se apelează la ajutorul unui coleg străin – nu cred că asta e problema principală. Dar nici măcar nu li s-a impus lista ISI. Pentru filozofie, de exemplu, bazele de date luate în calcul sînt: ISI, ERIH, Scopus, EBSCO, JSTOR, ProQuest, ProjectMuse. Iar argumentul de tip „Noica n-avea articole ISI“ e falacios; măcar s-avem noi candidați de talia asta: sînt convins că s-ar da lege specială pentru ei. Luați, la întîmplare, pagina web a oricărui profesor de științe sociale din Europa și veți vedea că a publicat și cărți în limba sa, dar și cîteva articole în engleză sau altă limbă de circulație, în reviste de pe una din aceste liste. Ce e, atunci, inacceptabil în standardele minimale impuse?

Semnatarii scrisorii se simt discriminați pentru că cercetarea în domeniile lor nu e finanțată la fel cu cea din științele exacte. Gîndiți-vă un pic cît costă știința experimentală. Să trecem, ca să nu cădem în derizoriu.

Ce înțeleg eu, din toate aceste discuții, e că cercetătorii din științele sociale și umanioare nu acceptă să fie evaluați cu același tip de criterii ca aceia din științele exacte și insistă să rămînă, de fapt, într-o păguboasă izolare, pentru că ceea ce resping e tocmai confruntarea cu comunitatea internațională. Trebuie să se hotărască. Dacă vor bani de la aceleași organisme, înseamnă că își recunosc domeniile drept „științe“ și intră în aceeași paradigmă cu chimiștii, fizicienii etc. Și trebuie evaluați în același spirit.

Cu toate nedreptățile lui, ăsta e sistemul academic actual peste tot. Unul în care ce și cît știi contează mai puțin decît ce și cît produci. C’est à prendre ou à laisser.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Bernhard Riemann

Bernhard Riemann s-a născut la 17 septembrie 1826 și a murit la 20 iulie 1866. A trăit, așadar, numai patruzeci de ani, nici aceștia întregi. Din ei, matematică a făcut, cu larghețe, douăzeci: deși își uimise încă din școală profesorii prin capacitatea de calcul și raționament, la nouăsprezece ani a început să studieze filologia și teologia; abia după un an a acceptat tatăl lui să-l lase să studieze matematica.

Și cu toate acestea, Riemann este, fără nici o îndoială, cel mai important matematician al epocii sale. Opera sa publicată ocupă abia un volum, dar contribuțiile sale au fost decisive în mai multe domenii ale matematicii. Astăzi, este imposibil să deschidem o revistă de matematică și să nu întîlnim, măcar o dată, numele lui. Vorbim despre integrale Riemann (este motivul pentru care numele acesta ar trebui să fie cunoscut oricui a terminat un liceu), despre suprafețe Riemann, despre spații Riemann etc. Numele său se leagă de domenii precum teoria măsurii, geometria algebrică și complexă, geometria diferențială, teoria numerelor. În această disciplină, de exemplu, a rămas încă și azi nedemonstrată așa-numita „ipoteză a lui Riemann“ despre distribuția zerourilor unei anumite funcții, numite zeta. Acum cîțiva ani, Fundația Clay a oferit un premiu de un milion de dolari pentru rezolvarea, pozitivă sau negativă, a ipotezei lui Riemann. Premiul încă nu a putut fi decernat, dar problema polarizează interesul unui număr enorm de matematicieni și către rezolvarea ei converg cercetări din cele mai variate domenii.

În 1854, Riemann își trecea abilitarea cu o lucrare despre ipotezele care stau la baza geometriei. A fost actul de naștere a ceea ce azi se numește geometria riemanniană (neeuclidiană). Ideea lui a fost surprinzător de simplă și, în același timp, șocantă. Dirichlet, care a asistat la prezentare, povestește că, în afară de el și de Gauss, profesorul lui Riemann și cel care alesese subiectul, nimeni nu a înțeles (dar trebuie spus că, pe atunci, la asemenea lecții asistau nu doar profesorii din specialitatea candidatului).

Proprietățile spațiului, spunea Riemann, nu sînt dictate decît de felul în care noi convenim să măsurăm lungimile. Iar acest mod de măsurare revine la alegerea unui anumit obiect matematic, numit metrică (o formă pătratică, pentru cunoscători). Important e că modul de măsurare nu e unic. Nu poate fi nici complet aleator: în postularea unui anume fel de a măsura trebuie să ținem seama de constrîngeri de natură fizică, de exemplu. Dacă măsurăm folosind formula lui Euclid, obținem geometria euclidiană. Dar dacă schimbăm modul de măsurare, și Riemann a explicat care e modalitatea cea mai generală, obținem alte geometrii, în particular pe cele neeuclidiene, deja descoperite de Bolyai și Lobacevski. Tot din măsurători ne putem da seama de curbura spațiului pe care-l studiem. Astfel, curbura devine o proprietate intrinsecă a spațiului, și nu una extrinsecă, așa cum pare să dicteze intuiția – în general, ca să spunem dacă un obiect e curbat sau nu ne uităm la el, îl privim din exterior. Acest lucru era cunoscut deja de Gauss, care demonstrase că și curbura definită clasic, pe suprafețe, e o proprietate intrinsecă. Riemann i-a preluat ideile și le-a dus mult mai departe decît își putuse imagina chiar Gauss. Articolul în care Riemann și-a expus rezultatele conține foarte puține formule, totuși el dă forma precisă a ecuației cu care se calculează curbura în funcție de coeficienții metricii. Ideile lui Riemann nu au fost deplin înțelese atunci cînd au apărut, dar după vreo cincizeci de ani, Minkowski, Poincaré și Einstein nu doar că le-au înțeles perfect, dar le-au și aplicat în formularea teoriei relativității. Într-adevăr, Einstein definește gravitația cu ajutorul curburii, legînd astfel proprietățile geometrice ale spațiului (forma) de cele fizice (materia). Formă egal materie egal, prin ecuația lui Einstein, energie. Egalitățile acestea au un sens matematic foarte precis, dar e bine să ne ferim să speculăm excesiv pe seama lor...

Așadar, Riemann, care a introdus în același articol și noțiunea de varietate n-dimensională, adică spațiu cu n dimensiuni care seamănă local cu spațiul euclidian, a explicat și că același obiect (spațiu) poate suporta mai multe feluri de a măsura. Fiecăruia îi va corespunde, în general, o altă curbură. De exemplu, pe un disc plan care, măsurat euclidian, așa cum sîntem obișnuiți, are curbură zero (doar e plat!), putem măsura și cu metrica hiperbolică a lui Poincaré și obținem o curbură constantă negativă... Iată deci că forma nu mai corespunde intim obiectului, ci felului în care măsurăm lungimile pe acel obiect.

Riemann ne-a învățat ce este curbura și cum o putem, teoretic, determina. Dar cît de curbat e spațiul nostru, cel în care trăim? E greu de răspuns. Nici măcar nu știm în cîte dimensiuni trăim. De la Einstein și Minkowski încoace, universul nostru era imaginat ca o varietate cu 4 dimensiuni (spațiu-timpul). Dar există teorii noi – a (super)corzilor, teorii M etc., care utilizează varietăți cu mai multe dimensiuni – zece, unsprezece... Pentru a cunoaște curbura universului ar trebui să știm să măsurăm lungimi. Nici o problemă la scară umană. Dar la scară infinitezimală sau cosmică? Ceea ce fac acum matematicienii și fizicienii este să încerce ca, din observațiile făcute (în mod fatal limitate), din extrapolarea lor, să ghicească numărul de dimensiuni și modalitatea bună de măsurare. Să dea modele de univers, adică să găsească acele obiecte matematice potrivite descrierii lui. Mai trebuie să spun că nici un model propus pînă acum nu e considerat pe deplin satisfăcător?

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Kaddiș
De fiecare dată cînd mă sui într-un taxi și sînt nevoit să ascult conversația mai mult sau mai puțin jucăușă a șoferului cu dispecera și cu colegii, am senzația că am dat buzna în casa omului, mă fac mic și-mi vine în minte dimineața de primăvară din o mie nouă sute nouăzeci și trei cînd ne-am urcat cu toții, mama, tata și cu mine, într-o Dacie galbenă care ne-a dus din Titulescu pînă la Cimitirul evreiesc de peste drum de Bellu, la înmormîntarea bunicii dinspre mamă, mama tatei murise de mult, de cînd avea el paisprezece ani, acum murise „bunica mare“, cum îi spuneau copiii mei cu care ea, nici cînd mai era în puteri, nu prea voia să stea singură, de teamă să nu greșească ceva, să nu-i strice, și, tot drumul, a trebuit să ascultăm flirtul șugubăț al șoferului cu dispecera, chiar dacă destinația, fețele și hainele noastre, ale mamei mai ales, nu lăsau loc de nici un echivoc, eu, de atunci, detestînd în bloc neamul șoferilor de taxi (de ce generalizezi? de ce generalizezi și tu ca ei?), incapabil să înțeleg bonomia împăciuitoristă cu care-i privește, ascultă și citează ficționarul după ce unul dintre ei l-a dat jos din mașină cînd a înțeles că îl duce spre un cimitir evreiesc („nu duc jidani dovediți“), el (nu e nevoie să-mi explicați diferența dintre eul narator și autor, lăsați-mă să-i identific de data asta măcar, de dragul taților noștri morți) mergînd atunci la mormîntul tatălui său despre care a scris apoi o viață, precum Mozart despre al lui, și al cărui secret, zice eul său narator, nu l-a știut pînă foarte tîrziu, la fel cum și eu descopăr azi, la zece ani de la moartea tatălui meu, căruia întotdeauna i-am spus „tu“ și nicidecum „dumneata“ cum îi spusese el tatălui său, misit de vite în Frumușica și Botoșani, descopăr că a trăit patruzeci și trei de ani cu un secret care l-a terorizat în ultimii lui unsprezece ani atît de mult încît nu a avut curajul să-mi spună nici mie ce i se întîmplase la douăzeci și opt de ani, ce i se întîmplase?, semnase, nu rezistase, cedase, da, nu fusese erou, dar apoi nu le spusese nimic, se fofilase, brusc nu mai avusese timp să se vadă cu prietenii și, după un an de fandări și eschive, ei îl catalogaseră de răuvoitor și renunțaseră la el, asta a fost tot, ăsta-i adevărul (integral), de ajuns, am aflat abia acum, din presă, așa cum se află totul la noi, nu mi-a spus nimic, deși el nu ieșea deloc rău din povestea aceea, speriat, poate, să nu-mi facă rău, dar dacă era speriat că l-aș putea judeca?, fiindcă (ficționarului nu-i place conjuncția asta, știu, plătesc cu slăbiciunea de a lăcrima instantaneu, „instant“ se spune acum, ca despre cafea, la orice scenă cu un copil care moare din cea mai rudimentară melodramă, dramă cu muzică) sînt fii care-și judecă tații, nu-i așa?, ba mai fac și literatură din procesele astea, se obiectivează, cum ar veni, se curăță, și dacă nu vreau să mă curăț?, dacă mi se pare odios că cineva umblă nestingherit prin viața mea și a tatei, pentru că viața lui e și a mea, dacă nu vreau să fac din tata obiect de studiu și din viața mea dramă, cu muzică sau fără?, aveam oare nevoie și de acest adevăr?, dar dacă nu eu, cine?, „ce?“ sau „de ce?“, de ce – ce?, în felul lui mi-a răspuns și tata care, am mai povestit, la întrebarea „cum a fost posibil?“, pusă pe cînd eram adolescent, cu toată sinceritatea și patetismul vîrstei, mi-a zis că „dacă l-ai citit pe Relu și tot n-ai înțeles, nu mai am ce-ți spune“, spuneți-mi voi, care știți, voi che sapete, dar știți?, acum, măcar acum, cum a fost posibil?, spuneți-mi, ce-a fost viața asta a lor, a noastră, pe care și ei au croit-o așa cum a fost, de ce a trebuit să aibă tații secrete și să moară înspăimîntați, pentru că (uite, renunț la „fiindcă“) nu toți pot, nu toți putem transforma urîtul și răul în literatură, nu se salvează toți, nu se mîntuie toți, nu înțeleg, o!, dac-am înțelege.

Liviu ORNEA - BIFURCATII. Pentru familie şi prieteni: jidan

Eram prin clasa a cincea sau a şasea, aveam vreo doisprezece ani. Şi, într-o zi, m-am certat cu prietenul meu cel mai bun, cu Florin; eram nedespărţiţi. Naiba ştie de la ce ne-am luat. Ne mai ciondăneam, ăsta era tot farmecul, dar ca atunci – nu-mi amintesc. Ne-am bătut, ne-am înjurat, am ţipat, am plîns, dar nici unul nu-l putea dovedi pe celălalt, eram cam de-o seamă, scunzi şi cam bondoci amîndoi. Pînă cînd el n-a mai răbdat şi a scos-o pe gură: „Jidan împuţit ce eşti!“. Era, evident, mişcarea cîştigătoare. Knock-out garantat, o ştia foarte bine. Nu-mi lăsa decît posibilitatea unei lovituri sub centură. Am început să urlu şi l-am muşcat de un deget pînă i-a dat sîngele. Asta a fost tot. Am rămas, în continuare, prieteni. La doisprezece ani, durerile trec mai repede. Dar, iată, nu se uită.
Are, deci, dreptate DEX-ul: termen familiar, folosit între prieteni.

Ei, ce bine-ar fi fost să fi ştiut eu de mic copil că „jidan“ e doar un termen familiar, nu o înjurătură! Nu mi-aş mai fi făcut atîtea probleme, aş fi dormit mult mai liniştit. Şi aş fi avut, azi, mai mulţi prieteni. Dar tot e bine că aflu acum, citind doctele comentarii ale domnului Dan Culcer, că reacţia mea, supradimensionată, desigur, e arhicunoscută, deloc nouă şi, în felul ei, anticipatoare: „recursul la acest tip de campanii de intimidare, căreia România îi este supusă de două decenii, are o istorie seculară în relaţiile dintre români şi evrei“. Nu-i puţin lucru să te simţi parte a unei tradiţii. Mai ales cînd ai şi conştiinţa acută a nemuririi ei în veac.

Eu sînt cu totul dispus să cred că definiţia actuală din DEX păcătuieşte doar prin simplă omisiune. Nu cred că aceasta e problema. O omisiune se poate oricînd îndrepta. Şi e absurd să arunci imediat acuza de antisemitism asupra unor oameni care, cel mai probabil, au avut o scăpare. Cum la fel de absurd e să începi să psihanalizezi omisiunea şi să le găseşti autorilor ei cine ştie ce mobiluri inavuabile. Triste mi se par reacţiile la această dispută care putea rămîne una strict tehnică: cineva observă, într-o lucrare academică, o scăpare, Academia îşi însuşeşte eroarea şi o îndreaptă. Pînă la urmă, pot înţelege şi că nea Ilie din creierul munţilor le spune evreilor jidani – nici nu mă deranjează foarte tare. Dar cînd un intelectual rafinat vine şi-mi spune că, de fapt, nici nu e cum mi se pare şi că, oricum, şi noi... Cînd simpla semnalare a omisiunii şi cerinţa de a o repara sînt văzute ca un dictat al organizaţiilor evreieşti asupra Academiei Române, iar răspunsul Academiei drept o cedare în faţa presiunilor ocultei evreieşti...


Nu cred că greşesc foarte mult dacă iau drept echivalent al termenului „jidan“, în franceză, pe youpin. Apare în limbă pe la 1847, e de origine magrebiană şi se trage din yaoudi. Azi, Larousse îl prezintă ca: Populaire. Terme raciste et injurieux pour désigner un Juif. Iar Le trésor de la langue Française informatisée – drept: Péj (Injure à caractère raciste pour désigner le juif).

Pe de altă parte, eu sînt convins că exemplele sînt extrem de utile cînd vrei să lămureşti ceva. Un exemplu bine ales face, de multe ori, mai mult decît o demonstraţie detaliată. Asta o ştiu din experienţa de profesor. Şi mai cred că bancurile exprimă destul de bine psihologia colectivă.

Aşa că, în lipsă de idei mai bune, aş sugera, ca soluţie de compromis, fie ea şi temporară, introducerea în DEX, pe post de definiţie, a vechiului banc: „Ce este un jidan? Un domn evreu care tocmai a ieşit din încăpere“.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Mările mele
La început a fost Mangalia. O gazdă unde mergea şi nenea Dan cu copiii. Nu mi-a rămas nimic din anii aceia, ştiu că au fost cîţiva. Mi s-a spus că făceam în fiecare seară plimbări pe dig, pînă la far, dar eu n-am păstrat nimic: nici imagini, nici mirosuri, nici oameni – nimic. Apoi cred că au fost cîţiva ani buni la Eforie (Nord). Întîi am stat la o Otilie, îngrijitoare sau administratoare la o vilă, calitate în care dispunea de o cameră pe care o închiria. Sau aşa ceva. Apoi au fost nişte hoteluri – salt mare. Dar nu luam şi masă, cumpăram din piaţă, mai găteam ceva cald pe un reşou. Nici din perioada asta nu mai ţin minte nimic, în afara lungilor plimbări pe faleză, de la Belona la Vraja mării şi înapoi, ziua cînd mergeam la restaurant... N-oi fi avut prieteni deloc pe-atunci? Nu mai ştiu. Şi, bineînţeles, programul strict de rumenit, cinci minute pe burtă, cinci pe spate, apoi creştem treptat. Mă ardeam invariabil, părinţii la fel, şi ne dădeam cu spirt. N-ajuta. Mă dădeam cu spirt, mă cojeam, apoi mă ardeam din nou. După două săptămîni, plecam acasă roşu. Mai tîrziu am aflat că spirtul e tot ce poate fi mai rău la arsuri solare. Dar noi ne dădeam an de an, indiferenţi la lipsa efectului (poate, într-un an, să fi trecut la oţet de mere, panaceu mult apreciat pe-atunci, dar nu s-a impus).

La paisprezece ani, am început să mergem la Neptun, la vila scriitorilor. Altceva! Viaţă, lume. În primul an, au fost Dana V. şi Alex F. Anul următor, după admiterea la liceu, a fost Ileana. Ce an! Apoi a urmat anul magic cu Tudor P. şi Ioana S. Şi casetofonul acela la care am ascultat pentru prima dată Cohen (The partisan) şi Michel Fugain cîntînd „Ils se sont trouvés au bord du chemin/ Sur l’autoroute des vacances/ C’était sans doute un jour de chance“ – păi cum să rezişti? Şi erau drumurile la Eforie, după Oana care înota dumnezeieşte. A fost anul cu Daciada, cînd am stat zece zile singur la un hotel – că ai mei aveau serie cînd eu eram la ezerciţ, la Sibiu – şi s-a-mbătat crunt Traian şi eu aşijderea, dar numai ca să-l salvez pe el de ce era mai rău, şi-am trecut pe la vilă şi-am plecat de acolo împreună cu o cameristă, şi eu m-am dus la mine la hotel şi-am borît pe covor şi-am încercat să-l curăţ cu perdeaua şi-am plătit separat „15 lei curăţat coverturi“ – dar n-a fost scump, a meritat aventura. Iar camerista n-a ajuns în noaptea aia acasă şi bărbatu-său a venit şi-a bătut-o şi toţi se uitau urît la mine pentru ce nu făcusem şi mie mi-era ruşine, da’ eram şi mîndru că mă credeau în stare, şi-am lăsat-o aşa, în coadă de peşte. Şi-apoi, în vara de după admiterea la facultate, a fost întîi Dorina H., păr negru şi ochi verzi (sau albaştri, nu mai ştiu), după care alergam din Costineşti în Eforie Sud şi-apoi în Olimp, a fost Zlata, fata unui traducător rus al lui Corneliu Leu. Şi în toţi anii ăştia, era sculatul devreme, mîncatul în seria întîi, dispreţul suveran pentru cei care nu se trezeau la timp şi primeau micul dejun pe o tavă, în cameră (ce ruşine!), dimineţile tatei la nămol, la Eforie, programul de prăjit – bronzajul uniform, dovada unui sejur reuşit pe litoral! –, cîte un volei pe plajă, bălăceala pînă la geamandură, masa de prînz, odihna de după-amiază, Ness-ul băut în balcon, plaja de seară, de data asta şi cu tata, masa de seară, plimbarea pe faleză între vila lui Nea Nicu şi hotelurile turn, seara cu masa de peşte luat de la cherhanaua dinspre 23 August, ziua cînd mergeam în bazar la Neptun, seara cînd mergeam la pizza cu mama, serile şi nopţile în care priveam fascinat interminabilele partide de table ale lui Marcel Gafton cu Cornel Popescu, partidele de şah ale lui Nicolae Velea cu cine se nimerea, recitalurile lui Fănuş, minigolful, nopţile la discotecă (erau două în Olimp) – dar dimineaţa tot la şapte era scularea. Şi erau cărţile, teancul pregătit din timp, pentru „la mare“.


Şi-apoi, după armată, Mihnea m-a dus la 2 Mai, de unde n-am mai plecat. Am stat la Nina, la Zamfira, la baba din capul străzii, la Rodica coafeza, la tanti Roji, la Casidé, la Florica. Au fost anii cînd mergeam la petreceri în curţi, fiecare cu băutura lui. Anii cînd furam porumb de la popa lipovenesc şi de pe faleză, de lîngă unitatea militară, anii cînd nu era voie să se pună cortul în Vamă şi era un cearşaf la douăzeci de metri, de puteai juca pétanque în voie. Au fost înotul pînă la epavă şi scoicile prăjite acolo, pe tabla încinsă. Au fost şi anii cînd nu ne lăsau să mergem la Vamă. Erau focurile pe plaja de la nudişti, băile noaptea. Anii cînd în unicul magazin din sat nu se găsea decît redeveu şi-l beam amestecat cu dulceaţă, anii cînd doar în Vamă, la clujeni, mai găseam bere. Anul cînd a mers Irina. Anul cînd a mers, la Roji, Matei. Anul cînd a fost marea fosforescentă. Anul cînd... 2 Mai-ul ăsta, cu plaja lui tot mai mică an de an, cu textiliştii dînd năvală peste noi, cu satul tot mai modern, mai asfaltat, cu grădinile, odată pline de dalii şi nalbe, în care acum mai cresc doar pensiuni şi hoteluri – facă-i ce vor, tot nu-l pot distruge. 2 Mai-ul unde, după atîta activitate estivală, am devenit din ce în ce mai inactiv – poate unde am aflat că nici nu e sănătos să faci plajă: mitul bronzajului a căzut, ca atîtea altele, într-un accelerat proces de dezvrăjire – pînă am ajuns, ca acum, să-mi fie de ajuns să privesc marea de sus, de pe faleză sau din balconul Getei, cu un pahar în mînă. Vacanţa ideală.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Lecturi de vacanță. Vladimir Nabokov
Apărarea Lujin e un roman tulburător despre un om pentru care șahul reprezintă unica pasiune și rațiune de a trăi. Mai mult, mintea sa pare construită în așa fel încît nu reacționează decît la probleme de șah și nu percepe realitatea decît în termeni șahistici. În afară de acest joc, pe care îl stăpînește la perfecție, ajungînd un mare campion, Lujin nu știe nimic: se exprimă greu, nu știe bine nici limba maternă, cultura sa se mărginește la cîteva firave amintiri din școală (nu a terminat liceul, pornit fiind deja pe calea turneelor), e complet nepriceput în chestiuni practice, nu înțelege nimic din lumea din jur (revoluția sovietică trece pe lîngă el fără să-l atingă, despre exilul rusesc, a cărui parte e, nu știe nimic), nu are și pare că nu poate să aibă relații normale cu oamenii. Inteligența sa pare modelată numai pe calapodul șahului. Se îndrăgostește, în felul lui, foarte special, de o domnișoară care îi îndrăgește, la rîndul ei, stîngăcia și tot speră să scoată la lumină acel ceva profund omenesc pe care îl bănuiește bine ascuns sub înfățișarea lui de urs posac. Surmenajul, concentrarea intensă din perioada premergătoare și din timpul unui turneu important îl duc pe Lujin la colaps. Are o cădere psihică. Merge la sanatoriu. Nu mai are voie să joace șah. Se căsătorește cu domnișoara cea iubitoare și femeia devine infirmieră devotată – deși intuiește că există și alte feluri de iubire decît cea născută din compasiune. Cu toate îngrijirile soției, negura din mintea lui Lujin se tot adîncește, lumea capătă înfățișarea unei monstruoase combinații de mișcări pe care nu o poate anihila decît oprind partida. Lujin se sinucide.

N-am avut niciodată șansa să cunosc asemenea oameni, absorbiți integral de o idee, o meserie, o pasiune. Poate de aceea nu-i înțeleg. Citind, mi-am adus aminte de Liviu Dieter Nisipeanu, cel mai în formă șahist român al momentului. Omul nu și-a dat bacalaureatul pentru că, așa cum singur a declarat, nu are nevoie de el. Într-adevăr, la ce-i poate servi petecul acela de hîrtie cuiva decis să-și ocupe și să-și consume întreaga viață jucînd șah? Nu pot decît să-i admir siguranța de sine și talentul, curajul de a alege un parcurs neconvențional. Mă gîndesc, uneori, la marii campioni de tenis, oamenii aceia care, de pe la adolescență pînă spre treizeci și ceva de ani, bat lumea, trec dintr-un avion în altul, joacă săptămînal – și cînd nu joacă și nu călătoresc, se antrenează sau se refac. E clar că nu au timp de studii de nici un fel, eventualele diplome pe care și le iau sînt niște frumoase ficțiuni. Bănuiesc că, oricît ar fi ei de supradotați, nici mintea lor nu poate trece atît de ușor de la un fel de activitate și de concentrare la altul. Ce știu oamenii ăștia cînd, forțați de vîrstă, abandonează sportul? Ce au apucat să afle și cît înțeleg din lumea din jurul lor? Cum se adaptează? E posibil? Se poate să prinzi totul doar din zbor, fără măcar o brumă de instrucție sistematică? Se pare că da. Poți răzbi în viață, ba chiar foarte bine, complet incult și lipsit de studii – „viața ne-a dovedit cu puterea experienței“, a lui Gigi Becali, de exemplu. Se poate și fără să înșeli, ca acești mari campioni.

Totuși, cred și sper că, pentru noi, oameni obișnuiți, fără vreun dar atît de mistuitor, școala rămîne foarte necesară. Paradoxal, poate, oamenii aceștia excepționali nu pot și nu trebuie să fie luați drept model.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Învățăturile unui inspector școlar din Atlanta, Georgia, către omologii săi români
În urma inflama(n)telor discuții despre bacalaureatul din vara aceasta, un coleg din America mi-a semnalat o știre apărută pe doisprezece iulie pe CNN. E vorba despre un scandal din mediul preuniversitar din statul Georgia. Ce se întîmplase? Se descoperise că mai mulți elevi din școli publice trișaseră la teste. Trișaseră, am zice noi? Și ce-i cu asta? Americanii, săracii, n-au încă un cuvînt precis, precum „a copia“, sînt nevoiți să folosească universalul to cheat, a trișa, a înșela; răbdare, nevoia îi va învăța și pe ei. Elevii trișaseră, deci, dar nu de capul lor. O făcuseră sub oblăduirea unor dascăli. În consecință, patru inspectori locali (area superintendent) și un director au fost prompt „înlocuiți“. E posibil, spune mai departe știrea, să se ajungă și la învinuiri penale împotriva unor directori și profesori. Nu-i de joacă atunci cînd foarte mulți profesori din patruzeci și patru de școli (o sută șaptezeci și opt, plus treizeci și opt de directori, ca să fim foarte exacți) sînt implicați în falsificarea testelor standardizate. Evident, elevii în cauză au fost considerați picați.

Nu ca să demonstrez că, în sfîrșit, ne-am văzut cu ochii visul de aur – ne integrăm în America – am povestit întîmplarea asta. Nici ca să ne bucurăm împreună (Gaudeamus!) că „se întîmplă și la case mai mari“ și capra vecinului e și ea pe ducă – deși, la cît de puține motive de bucurie are poporul ăsta amărît, unul în plus nu strică. Ce înțeleg eu de aici e că toată discuția despre valorile morale pe care și le-a pierdut societatea românească și tineretul ei, mai ales, nu prea e la chestiune. Valorile morale nu se pierd precum mărunțișul dintr-un buzunar spart. Și nu e suficient să fii strîngător ca să le regăsești. În America nu se copiază la examene pentru că acest lucru nu e permis. Cum se slăbește vigilența și li se dă de înțeles copiilor că se poate trișa, copiii trișează – cu toate valorile lor americane și cu toată etica lor protestantă cu tot. Iar ca lucrurile să reintre pe făgaș, se iau măsuri corecționale. Dure.

La fel, de cîte ori sînt în Germania, admir curățenia de pe străzi – cu excepția duminicii seara, cînd e foarte murdar; luni dimineața e din nou bec. Cum au gunoierii zi liberă, pe străzile germane e plin de gunoaie scăpate și chiar lăsate înadins din mînă de educații și responsabilii cetățeni germani – nu doar de imigranți.

O fi, pe la alții, și ceva fibră morală mai dezvoltată decît a noastră, nu zic, dar nu cred că ea e cea determinantă. Aproape aș paria că dacă polițiștii și paznicii n-ar împînzi locul, nici orașele japoneze n-ar fi atît de sigure. Iar responsabilitatea pentru ridicarea înșelătoriei la rang de sistem o poartă conducerea (leadership-ul), cum bine zicea inspectorul general adjunct din Georgia. E datoria ei, a conducerii, să impună valorile pe care le clamează la noi, pînă la sațiu. Sigur, ar fi frumos ca lumea să nu fure, să nu ucidă, să nu mintă – și asta numai din convingere. Dar mă tem că n-avem timp s-așteptăm pînă se vor convinge toți.

Cred că la noi se fură pe rupte, asta incluzînd și copiatul la examene, pentru că oamenii sînt invitați să fure. Și, cum inerția e mare, starea aceasta nu se va schimba decît atunci cînd o vrea leadership-ul. Odată făcută trebușoara asta, va fi timp să ne ocupăm și de regenerarea morală.

Și, pentru că veni vorba despre valori morale pe care foarte mulți le văd reinstaurate mai cu seamă, dacă nu exclusiv, cu ajutorul religiei, aș fi tare curios să știu cîți dintre elevii care copiau pe rupte în anii trecuți au participat la orele de religie.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Unde băgăm actele? Poate că unii își mai aduc aminte ce stres era „înainte“, în perioada examenelor de admitere la facultate. Ce atmosferă sumbră – și în timpul înscrierii, și în cel al examenului. Colegii mai în vîrstă povestesc și despre teroarea din unii ani din timpul corecturii.


Acum, lumea e relaxată. Poate prea relaxată. Alegerea facultății nu pare să pună probleme, ca și cum nu ar angaja nimic pentru viitor, un simplu joc pentru mulți dintre absolvenți: doar orice se face se și desface. Problema seamănă mai mult cu una de grafuri și optimizare: odată fixate nodurile grafului, adică facultățile vizate (cît mai multe și mai variate), se caută un parcurs care să minimizeze costul transportului și timpul necesar operațiunii. Dar și în condiții neoptimale, tot ajung să-și bage actele în destul de multe locuri (nu inventez, așa mi-a spus o mamă destul de agitată la telefon: întreba pînă la ce oră mai ținem deschis, că e cu copilul în București și ar vrea „să bage și la matematică“). Iar paleta de opțiuni e foarte largă: avem candidați – la Matematică și/sau Informatică – înscriși și la Politehnică, Medicină, Jurnalism, Economie. Parcă ce mare lucru să bagi actele și-acolo? Costă un pic, sigur, dar merită, are copilul de unde-alege. Și-apoi, de unde să știe copilul, la optsprezece ani, ce vrea să facă în viață? Mă tem că, de fapt, nu e nimic de rîs. E drept, mie mi se pare ciudat, chiar hilar ca un tînăr să oscileze între Jurnalism, Medicină și Matematică. Mai ales cînd media de la bacalaureat și rezultatul de la examenul nostru de admitere (cu subiecte abia la limita de jos a decenței) sînt mai mult decît modeste. E, indiscutabil, un pic de confuzie în mintea lui. Poate și o doză de iresponsabilitate. Pînă în ’89, absolvenților de liceu li se cerea să fie foarte deciși în privința carierei viitoare, a doua facultate se putea face numai la „fără frecvență“ (un fel de „învățămînt la distanță“ din zilele noastre, dar mai serios). Nu cred că era foarte bine. Toți cei din generația mea și din cele de dinainte au multe exemple de colegi care nu aveau ce căuta la facultățile respective, care se chinuiau și le terminau doar pentru că nu exista o alternativă; apoi, cu prima ocazie, își schimbau meseria. Iar inflația de ingineri din presa de după ’89, ca și schimbările spectaculoase de carieră nu au fost motivate doar de dinamica economiei românești, ci au reflectat și aceste alegeri forțate sau făcute în completă necunoștință de cauză. Poate e mai bine așa, cu posibilitatea alegerii multiple și a reorientării din mers. Poate ar trebui să introducem și noi ceva similar sistemului american de „major“ și „minor“ – specialitate principală și secundară. Sau să avem măcar un an comun pe grupuri de facultăți, cu alegerea specializării abia în ultimii doi ani.


Nu știu dacă generațiile de azi sînt mai puțin mature la terminarea liceului decît erau cele de dinainte, sociologii și psihologii ar trebui să știe. Dar e posibil ca tinerii de azi să fie, pe ansamblu, mai puțin profunzi decît cei de acum douăzeci-treizeci de ani: circulă, acum, enorm de multă informație, imposibil de asimilat altfel decît superficial. Bombardament la care se adaugă obiceiul lor de a face mai multe lucruri concomitent – și, în general, obiceiul de a face foarte multe lucruri, de a face mereu ceva, cu rezultatul că timpul se umple aproape complet și nu prea mai rămîne loc pentru meditație. O confuzie agitată pare să stăpînească mintea multor tineri. Oricum, sînt modificări de comportament (dacă nu chiar structurale) de care ar trebui să ținem seama atunci cînd gîndim viitorul universităților noastre.

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Un act salvator
Contenciosul evreiesc de sub regimul Antonescu e, la noi, inca o chestiune iritabila si iritanta. Se stie ca evreii din fostul regat, cu exceptia a 15000-20000, au fost salvati, maresalul, din 1943, neacceptind dispozitiile germane de a-i deporta pentru "solutia finala". Au fost, astfel, salvati de la moarte sigura vreo 350000 de evrei. Ceea ce e extraordinar. Dar, pe de alta parte, populatia evreiasca din Basarabia si Bucovina de Nord a fost tratata, din iunie 1941, cu salbaticie, pierind - din dispozitia expresa a lui Ion Antonescu, peste o suta de mii de persoane. Cifrele (ah, aceste sinistre calcule!) victimelor, dupa aprecierile analistilor variaza intre 105000 si 150000. Oamenii acestia au pierit numai pentru vina de a fi evrei, in evacuarea lor spre ghetouri, in ghetouri si, de aici, in Transnistria. Si, sa adaug, aceste sinucideri au fost faptuite bestial de jandarmerie, armata si politia armatei. Intrebarea, desigur retorica e daca salvarea celor 350000 de evrei absolva de vina uciderii celor peste o suta de mii din Basarabia si Bucovina de Nord. Si, totusi, chestiunea din urma, un apasator contencios, continua sa fie daca nu negata, oricum evitata. Timp de o jumatate de veac acest contencios a fost tabuizat. Astazi, cind documentele au iesit la iveala, putini istorici (dnii Dinu C. Giurescu, Andrei Pippidi, Florin Constantiniu) recunosc realitatea faptului tragic. Ceilalti, cei mai multi, continua sa-l ignore sau chiar sa-l nege, inducind un curent nefast in opinia publica. Aici, ca si in alte tari ale Europei, e, dimpotriva, necesar un curent favorabil asumarii responsabilitatilor. E de asteptat ca acesta se va crea mai devreme decit mai tirziu.

Se cuvine mentionat faptul ca si in acei ani negri au fost oameni care n-au pregetat sa se comporte omeneste, salvind evrei de la moarte sigura. Un astfel de episod e surprins in cartea dlui Dumitru Hincu Un licar in bezna. Aceasta carte, in care partea esentiala e ocupata de documente, relateaza despre actiunea unui grup de diplomati romani de la Legatia noastra de la Vichy si Paris, ca si a unora din Centrala Ministerului de Externe, de a-i salva de la moarte pe evreii din Romania stabiliti in Franta. Acolo, in Franta, in august 1941, din cei 20000 cetateni romani stabiliti aici 15000 erau evrei. Printre acestia sa-i amintesc pe B. Fundoianu, Stan Golestan, Lucian Boz, Emil D. Fagure. Autoritatile germane de ocupatie, ca si cele franceze in zona asa-zicind libera, au declansat masurile rasiale de persecutie si anihilare. Diplomatii romani din Franta, Dinu Hiot, Dtru Metta si altii voiau sa-i proteguiasca si sa-i salveze. Asta numai cu conditia expresa ca pasapoartele acestor cetateni sa fie cu vizele in regula si sa se fi supus rigorilor legii din ianuarie 1938 privind revizuirea cetateniei evreilor din Romania. La inceput, in martie 1941, Legatia romana de la Vichy a primit dispozitia sa aplice pe pasapoartele cetatenilor romani evrei de origine stampila cu mentiunea "evreu, evreica". Ceea ce, in conditiile date, insemna o efectiva condamnare la moarte. Diplomatii romani din Franta au intirziat aplicarea acestei dispozitii. Dar in decembrie 1941 Legatia noastra din Vichy e incunostiintata ca "urmeaza sa se dea intreaga protectiune tuturor cetatenilor romani din strainatate, fara nici o distinctiune, semnalindu-se toate cazurile in care persoana sau proprietatea lor ar fi lovite de masuri speciale discriminatorii". Era o decizie asiguratoare care oferea diplomatilor romani din Franta posibilitatea de a-si apara toti cetatenii pasaportari cu acte in regula, inclusiv pe evrei. Dar vremurile erau astfel si se desfasurau cu rapiditate deconcertanta. La 28 august 1942 Legatia din Vichy informa Ministerul de Externe de la Bucuresti ca guvernul francez al maresalului Petain a dispus arestarea in zona ocupata si cea libera, a "unei intregi categorii de evrei" si "internarea in lagar de concentrare a evreilor apatrizi sau naturalizati dupa 1937". Se strecura si informatia ca "insarcinatul cu Afaceri al Statelor Unite a protestat la Ministerul Afacerilor Straine impotriva acestei inaspriri a regimului evreilor". La 7 octombrie 1942 consulul roman din Paris informa ca autoritatile germane din Franta au arestat si internat in lagarul de concentrare de la Drancy un mare numar de evrei straini in vederea deportarii lor. "Sunt informat ca printre acestia sunt si foarte multi evrei romani ridicati fara distinctiune de sex si virsta, cu toate ca au actele in regula fata de autoritatile noastre". In martie 1943 Legatia din Vichy aducea la cunostinta ca evreii straini din Franta au fost convocati la prefecturi pentru a declara daca doresc sau nu sa se reintoarca in tarile lor de origine. Se cereau instructiuni. De-abia la 19 iulie 1943 Legatia primea raspunsul ca s-a decis ca evreii romani aflati in Germania sau tarile ocupate de aceasta sa nu fie trimisi in Transnistria, putindu-se intoarce in tara in orasele capitale de judet. Dezlegarile au venit. In consecinta, la 30 septembrie 1943 in ziarele franceze a aparut un text care anunta cetatenii romani de origine evreiasca, cu actele in regula, care doresc sa se inapoieze in tara sa se adreseze Legatiei de la Vichy pina la 25 noiembrie 1943.

Acum au inceput febrile actiuni, din partea acestor admirabili diplomati, pentru alcatuirea listelor cu eventualii resortisanti. Dar lucrurile nu erau deloc simple in acele vremuri tulburi, cind totul era perturbabil si potrivnic. Mai intii trebuiau colectate doleantele de reintoarcere, apoi obtinut acordul Germaniei si al Ungariei pentru viza de tranzit. Concomitent, trebuia obtinut acordul scris al ambasadei germane la Paris sa suspende arestarea evreilor originari din Romania. Ceea ce era greu. Pentru ca in noiembrie 1943 Legatia de la Vichy anunta Centrala de la Bucuresti ca autoritatile de ocupatie din Franta au pornit arestarea tuturor evreilor straini din aceasta tara cu exceptia celor turci. Ambasada germana ar fi cerut Berlinului sa fie exceptati de la arestare evreii romani in virtutea intelegerii stabilite. "Desi interventia a fost repetata de trei ori, Auswärtiges Amt nu a dat pina acum nici un raspuns, iar arestarile continua si sunt de natura a compromite actiunea de repatriere si protectie intreprinsa de Legatiune, actiune care din motive umanitare si politice usor de inteles a produs cea mai buna impresie, atit in cercurile oficiale, cit si mai ales in opinia publica de aici". Se cereau, din partea Ministerului de Externe, interventii urgente si in timp util "inainte ca interesatii sa fie deportati din Franta". Curind s-a aflat ca autoritatile germane au dispus suspendarea arestarilor. Acum insa aparea, uneori insurmontabila necesitatea eliberarii unor arestati din inchisori sau lagare. De pilda, Lucian Boz, criticul literar interbelic, autorul Cartii cu poeti, se afla internat, cu sotia, in lagarul de la Drancy. Dupa multe insistente, a fost eliberat pentru a se reintoarce in Romania. Dar cazuri de acest fel erau multe si, in fiecare caz in parte, trebuiau depuse insistente care nu totdeauna aveau parte de succes. Acesti bravi diplomati romani de la Vichy au fost neobositi, prompti, insistenti, neostenind in demersurile lor salvatoare. Erau, acesti diplomati, nu numai eficienti oameni de actiune, dar si prevazatori pentru destinul de miine al tarii. Intr-o nota de serviciu din noiembrie 1943 un functionar al Ministerului de Externe, Karadja, data fiind o decizie a Ministerului de Interne de a nu se mai admite repatrierea evreilor din Germania si Franta, atragea luarea aminte: "dupa informatiunile mele personale, culese recent in Elvetia, plingerile evreilor romani din acea tara asupra lipsei de protectie, mai ales in Europa Centrala, din partea organelor noastre diplomatice si consulare, vor putea avea consecinte serioase pentru tara noastra, daca Statele Unite vor avea intr-o zi un cuvint de spus asupra organizarii Europei de miine." I se cereau, in consecinta, lui Mihai Antonescu de a decide si a da dispozitie ca ordinul privind repatrierea evreilor romani din Franta sa ramina in vigoare. Si a ramas desi documentul care atesta aceasta decizie nu-l aflam in cartea pe care o comentez. Sa adaug ca in lunile noiembrie 1943 - martie 1944 diplomatii romani de la Vichy au fost efectiv sub presiune, activi si oportuni. Cele mai multe dificultati le intimpinau din partea autoritatilor germane care refuzau eliberarea evreilor arestati. S-a cerut si eliberarea, pentru a fi repatriati, si a unor persoane deportate in Polonia, la Auschwitz sau Birkenau. Fireste ca aceste cereri de eliberare au fost ferm refuzate. Dar demersurile au fost facute, demonstrind nu numai omenia acestor diplomati, dar si perfecta lor necunoastere a destinului evreilor deporati in Polonia. Dupa atita cheltuiala de energie, au fost repatriati un numar de aproape 200 de persoane. Acestea rezulta din episodul diplomatic surprins in acest volum. E, sa precizez, un esantion reprezentativ pentru salvarea evreilor romani din Franta si repatrierea lor. In realitate, cifra celor salvati si repatriati a fost mult mai mare. Analistii o apreciaza ca ar fi fost trei mii de persoane. Alti trei mii, neavind pasapoartele in regula, au fost asasinati. Si altii, originari din Romania, dar cetateni francezi, au avut acelasi sfirsit. Printre ei a fost si B. Fundoianu. Resortisantii din acest tot cuprins in cartea pe care o comentez, au ajuns cu bine, in martie 1944, in tara, calatorind, in bune conditii, in vagoane de persoane si insotite pentru a fi evitate neplaceri, de diplomatii romani din Franta. Actul salvator facut pentru cei trei mii de evrei originari din Romania, care au fost repatriati, merita un omagiu de calda recunostinta.

Documentele din cartea d-lui Dumitru Hincu au fost pastrate de diplomatul Dumitru Metta, remise fratelui sau, care le-a incredintat editorului. Acesta, prin investigatii in arhiva Ministerului de Externe, le-a sporit cu documente aici recoltate. Nu sint, evident, toate posibile de depistat si ar fi necesare, pentru asta, noi si laborioase cercetari. Trebuie sa-i reprosez dlui Dumitru Hincu faptul ca in transcrierea documentelor confunda diletant grafii cu forme de limba, retinind pina si pe u final. Cine nu cunoaste aceste reguli n-ar trebui sa se aventureze in editarea unor documente.

Dumitru Hincu, Un licar in bezna. Actiuni necunoscute ale diplomatilor romani, Editura Hasefer, 1997

BIFURCATII. Clisee antisemite
Cu cliseele antisemite nu se poate lupta: prea adinc sint insurubate in mintea foarte multora si ies la iveala cind nu te-astepti si pe gura cui nu te-astepti, insi nu neaparat antisemiti. Orice am face, tot prost iese. De exemplu, daca un evreu obtine prin concurs un post sau o bursa, e evident mina mafiei iudeo-masonice. Daca nu cistiga, nu se pune, sau e doar exceptia care, cum altfel, intareste regula. Daca un evreu e de stinga, faptul e cit se poate de natural pentru ca, nu-i asa, evreimea mondiala e de stinga (poate cea israeliana sa nu fie, dar aia nu conteaza aici).

Daca un evreu emigreaza in Israel, e rau: dupa ce a adus comunismul, fuge la mai bine si ii lasa pe romani sa se spele cu el pe cap. Daca nu pleaca, se vede treaba ca-i merge bine, s-a invirtit, a fost baiat destept (evreu fiind, nu poate fi decit foarte destept ori complet timpit), sau i-a placut comunismul (evreu fiind, e, cum spuneam, de stinga).
Citeam acum citeva zile in Gandul ca israelienii investesc masiv pe piata imobiliara din Bucuresti. in paragraful urmator, nu mai sint „israelieni“, ci „evrei“. Sa fi fost din scrupul stilistic, sa evite autorul o repetitie? Mai dregraba un act ratat care tradeaza un „evreii ne iau si casele“, evreii de-aici, ai nostri, cum ar veni. Dar nu psihanaliza de doi bani voiam sa fac.
S-a intimplat ca tata avea un var matematician care plecase din tara cam pe cind intram eu la facultate. Nu l-am cunoscut. Dar stiam numele, iar cind am inceput sa inteleg ceva din matematica, am aflat ca e un nume important in teoria operatorilor, profesor, acum, la o universitate americana.

Ani de zile am ascuns cu grija acest lucru, am evitat si sa-l cunosc (nici pina azi nu l-am intilnit si cred ca el nu stie de existenta mea, care lucrez in alt domeniu) ca nu cumva sa se creada ca am pile – mafia iudeo-masonica si tentaculele ei. Din fericire, cind am ajuns eu student, matematicienii evrei parasisera cam toti Romania (dupa ce adusesera... vezi mai sus).
Si, pentru ca veni vorba despre tata, nu pot sa nu ma bucur acum, cind el nu mai este, aflind cit de multi prieteni (buni) avea pe cind traia. ii avea si nu stia. Iar altii, chiar daca nu-i erau prieteni, il stimau mult. Ma trec fiori reci cind vad, de exemplu, cu cita caldura il evoca Ion Coja (Unde sint evreii de altadata – IV) in Tricolorul lui Vadim Tudor, locul ideal pentru o evocare duioasa a unui evreu, si cum isi aminteste de proiectele lor comune... Ascuns om mai era tata! Oricum, incep sa cred c-a murit la timp.
E tare obositor si, de fapt, inutil sa parezi la nesfirsit, sa vrei sa le dovedesti ca nu esti asa cum spun ei ca esti, sa-ti organizezi viata in functie de ce ar putea ei gindi, sa le anticipezi reactia. Oglinda e strimba si nu poate fi netezita. E ca si cum ai incerca sa corectezi croiala proasta a hainei punindu-ti cocoasa. La urma urmei, situatia are si avantajele ei: unele popoare trudesc din greu sa-si dovedeasca universalitatea. Noi n-avem nici o problema: antisemiti gasim peste tot.

Iata, nu mai departe de Ungaria, daca e sa-l credem pe Imre Kertész, un fel de autoritate in materie: „Se pare ca sufletul natiunilor mici central-europene care sufera de complexul paternitatii, care au alunecat in perversiunea sadomasochista, nu poate exista fara marele opresor asupra caruia sa-si transfere nesansa istorica, si nici fara tapul ispasitor minoritar asupra caruia sa-si poata deversa cu satisfactie surplusul resentimentelor si al urii acumulate in esecurile cotidiene. Fara antisemitism, ce fel de identitate ar avea cel care este ocupat in permanenta cu propria-i identitate ungureasca? Dar ce este specificul unguresc? in mod transant, de cele mai multe ori se poate verifica numai in asertiuni negative, dintre care cea mai simpla – in cazul in care nu se cauta pretexte – suna astfel: ungur este cel care nu-i evreu. E-n regula, dar cine este evreul? Pai e cit se poate de limpede: cel care nu-i ungur. Evreul este cel despre care se poate vorbi la plural, cel care este asa cum sint toti ceilalti evrei, cel ale carui insusiri pot fi cuprinse intr-un compendiu, ca insusirile pe care le are o specie nu prea complexa de animale (ma gindesc, fireste, la un animal daunator, care, insa, pentru a deruta, are pielea matasoasa) etc“. Ce-o fi fost in sufletul lor, al ungurilor-unguri, cind un evreu a adus Ungariei Nobelul pentru literatura!

Ei, oricum, se putea si mai rau. Se zice ca Itic sta in tren in fata unui negru care citeste o carte (evreii au mereu la indemina o anecdota, stiti doar, si spun cele mai bune bancuri cu evrei). Se uita Itic, se uita, se foieste, apoi, neincrezator, intreaba: „Nu va suparati, ma rog, ce carte cititi?“ „Talmudul“, vine raspunsul prompt. „in ebraica, daca nu ma-nsel, ca cititi de la dreapta la stinga. Stiti dumneavoastra ebraica?“ „Sigur ca stiu, daca sint evreu!“ „Nenorocitule, nu-ti ajungea ca esti negru...“

[url=http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Clisee-antisemite*articleID_17941-articles_details.html]http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Clisee-antisemite*articleID_17941-articles_details.html[/url]

Liviu ORNEA - BIFURCATII. Bacul ca un bivol negru

Era un banc, pe vremuri, cu doi bătrînei care merg zgribuliţi sub ploaie. „Iar plouă“, zice unul cu obidă. „Da, măi, fir-ar mama lor de comunişti“. Aşa-i acum cu Funeriu. Dacă se copiază la examene – el e de vină, c-a ajuns şcoala de rîsul lumii. Dacă nu se copiază şi copiii nu iau examenul – tot el e vinovat că i-a stresat.
Aceiaşi jurnalişti care, de ani de zile, deplîng soarta învăţămîntului românesc, decăderea lui din ce în ce mai accelerată, aceiaşi care, în fiecare an, cereau pedepsirea profesorilor care permit copierea la examene, care demonstrau că se vînd subiectele cumpărîndu-le ei înşişi în preziua examenului – acum sar la beregata ministrului pentru că, în sfirşit, a impus un bacalaureat mai cinstit. În treacăt fie spus, judecînd după calitatea unora dintre studenţii mei, printre cei mai răsăriţi absolvenţi de liceu, totuşi, cred că procentul de promovare de anul acesta e, încă, prea mare. De zile întregi, asist la o isterie colectivă, abil întreţinută de mass-media şi de opoziţie (o înţeleg: asta-i treaba ei, să pună tunurile pe guvern). Ce mă miră este intrarea în hora asta de ţaţe arţăgoase a unor intelectuali în care aveam toată încrederea. Oare ce-i mînă în luptă? Păcat.

Poate că acum se va începe, în sfîrşit, ceea ce trebuia făcut de multă vreme. Schimbat programe şi manuale, în primul rînd. Dar nu-i de ajuns. Dacă acceptăm că bacul e prea greu pentru unii, ar trebui să acceptăm şi că nu toţi trebuie să facă liceul, poate că unele licee ar trebui transformate în şcoli profesionale. Am predat şi eu la un liceu industrial în tinereţe, cunosc pe propria piele disperarea care-l cuprinde pe un profesor atunci cînd nu are într-o clasă decît unul, maximum doi interlocutori; totuşi, ce rost are să creăm, artificial, clase de mate-info în liceele industriale, doar ca să avem noi satisfacţia de a preda un manual mai de soi, cînd e clar că elevii aceia nu fac faţă?

Probabil că ar trebui sancţionaţi, cumva, şi profesorii de la liceele care au avut cifre foarte mici de promovare. Or fi fost grele subiectele dacă voiai zece, dar cinci se putea lua fără să fii tobă de carte. Or, dacă la liceul X s-a picat în masă, înseamnă că, pe de o parte, copiii aceia chiar nu ştiau nimic şi, pe de altă parte, s-au dus la examen asiguraţi cumva că vor trece – altfel, de ce să se fi prezentat? Oare cine le-o fi dat asigurări?

În 2008, s-a oferit, dacă nu mă înşel, pentru înmatriculare în primul an de facultate, un număr de locuri de două ori mai mare decît numărul absolvenţilor cu bacalaureat. Să ne mirăm că prosperă buticurile universitare? Numai cine nu voia nu-şi putea cumpăra o diplomă. Acum, aud rectori care declară panicaţi că vor fi nevoiţi să organizeze două sesiuni de admitere. Nu mi se pare o tragedie. Vor fi mai puţini studenţi cu taxă la facultăţile de stat, vor fi (sper!) mult mai puţini studenţi la facultăţile private. Şi, în general, poate că vor fi mai puţini studenţi. Chiar e nevoie de atîţia studenţi în România? Parcă tot aud vorbindu-se despre şomaj în rîndul absolvenţilor de facultate. Sper din tot sufletul ca, în anii următori, bacalaureatul să fie la fel de exigent: e singura şansă ca nişte universităţi private şi de stat, alcătuiri precare, apărute numai din interes politic şi/sau financiar, să dispară pe cale naturală.


E foarte uşor să-ţi baţi joc de greşelile de gramatică sau de exprimare ale unui om care a trăit departe de ţară aproape douazeci de ani şi care, în familie, nu vorbeşte limba română. E foarte uşor şi ajută la scris articolaşe inflamate şi inflamante, poţi da drumul şuvoiului pamfletar, iese jurnalism de clasă. Omul face greşeli, e adevărat. Iar la televizor, nu e simpatic deloc. Dar nu pentru asta a fost pus acolo, treaba lui nu e să fie simpatic. E unul dintre puţinii miniştri (singurul?) care se ţine, deocamdată, de cuvînt. A promis că va însănătoşi bacul – a făcut-o. A promis nişte criterii mai serioase pentru posturile din universităţi – le-a dat, deocamdată, nu pentru toate domeniile. Îmi doresc să mai reziste măcar cît guvernul ăsta şi sper că reforma pornită să nu poată fi stricată chiar atît de repede pe cît doreşte USL.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. Congresul matematicienilor români

„Cei mai deștepți trei sute de români se întîlnesc la Brașov“, cam așa suna titlul cu care un ziar central anunța Congresul Matematicienilor Români din perioada 29 iunie-5 iulie, de la Brașov. Oricît de imbecil, titlul acesta reflectă nu doar prostia crasă a celui care l-a emis, ci și o anume percepție comună despre matematică și matematicieni. Un pic de teamă, un pic de admirație față de ceva incomprehensibil – iar cei care se ocupă de ceva atît de greu musai să fie foarte deștepți. Oricum, fie și-așa: bine că ne-au băgat în seamă.
Mărturisesc că nu-mi place titulatura acestui congres. Dar n-avem ce face: am moștenit-o, trebuie s-o păstrăm. Pe de altă parte, nu văd o alta care să exprime mai bine ceea ce se întîmplă: o adunare a unor matematicieni care își recunosc originea română, lucrători în România sau aiurea. Îmi evocă, totuși, un anume provincialism: nu am auzit de congrese ale matematicienilor francezi sau englezi, ci doar de conferințe ale societăților respective de matematică; dar, ce e drept, nici diasporă matematică precum a noastră nu au. În plus, unii iau titulatura ad litteram și ajung să ceară, agresiv, să se vorbească în română. S-a întîmplat în a doua zi a congresului, la sfîrșitul expunerii unui coleg, român de origine, din America. Lucru nedelicat, pentru că întotdeauna avem și invitați nevorbitori de limbă română. Și, pentru unii, formați de mici în alte țări, aproape imposibil: nu stăpînesc terminologia de specialitate în limba română, nu au citit, nici vorbit matematică decît în engleză, franceză sau germană. Dincolo de asta, reacția acelei doamne, despre care nu am vrut să aflu cine și de unde este, exprimă o formă de naționalism primitiv pe care mă tem că doamna în chestie îl insuflă elevilor sau studenților săi. Vai de ei!



E tonic să vezi atîția matematicieni foarte buni, unii excepționali, adunați la un loc. E și mai îmbucurător să vezi că dialogul e real (ca și, de multe ori, colaborările), că există cu adevărat sincronizare: matematica făcută în țară, chiar dacă nu atinge toate temele actuale fierbinți, e, de multe ori, la nivelul celei făcute de colegii „de afară“. Dar e și un excelent exercițiu profilactic. Dacă ești un om conștient și cu capul pe umeri, o asemenea ocazie te ajută la o poziționare, o autoevaluare și o plasare în context mai bune. Te aduce cu picioarele pe pămînt, dacă începuseși să ai o părere prea bună despre tine. E simplu să te învîrți numai în cercul de prieteni care se adulează unul pe celălalt, să nu scoți capul din găoace și să te simți grozav. Dar cînd vezi (că de citit poate e mai greu...) ce fac alții... Din nefericire, prea mulți sînt imuni la aceste semnale. Se înscriu la congres, nu au clare valorile, nu înțeleg – nici după ce expun în fața unei săli goale – că ceea ce fac ei nu e de interes, că nu e, de fapt, matematică adevărată, și merg mai departe în același stil. Continuă să facă aceeași pseudocercetare, să publice în reviste doar de ei și de amicii lor citite și, cu puțină răbdare, pînă la urmă, avansează în carieră. E trist.

Dar e așa de bine să vezi atîția oameni deștepți – peste trei sute, ce, te pui? – la un loc! Măcar de-am putea face congresul și peste patru ani.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Un plastograf de şcoală nouă Umblă vorba, dar nu-i nimic sigur, că acum cîteva luni, CNATDCU a primit solicitarea de a reexamina o cerere de echivalare a unui doctorat obţinut la o foarte prestigioasă universitate americană – nu spui care, dar e mare. Se zice că dosarul trena de ceva vreme, se pare că aceia care examinaseră la început cererea găsiseră că sînt cam puţine publicaţii ataşate, sau ceva asemănător. Oricum, era grabă mare, aşa că s-a format o comisie ad-hoc, pentru că vechea comisie fusese deja desfiinţată, iar cea nouă încă nu era numită oficial, şi respectivii comisari au primit de la cineva din minister dosarul cu pricina. Prima surpriză a fost că, în dosar, se afla cartea de vizită a fratelui doctorului american, nu spui cine, persoană destul de însemnată, cît despre starea sa civilă – nu am habar. A doua surpriză a fost că, în scurt timp, toţi comisarii au fost sunaţi de fratele catindatului la echivalare, în ciuda faptului că, mă-nţelegi, numele lor ar fi trebuit să rămînă secrete, darmite numerele de telefon. Dar ce să-i faci? Informaţia circulă. Ei, omul voia să-i întîlnească pe comisari, să se cunoască şi ei, ca-ntre oameni de omenie. În urma acestui elegant demers, pe care numai naivii l-ar fi putut lua drept presiune, unul dintre comisari a renunţat la misie. Ceilalţi s-au pus pe examinat documente şi articole. Unul dintre ei, cu ochi mai buni şi cu ceva educaţie artistică în copilărie – zău că ne-ar trebui mai multe ore de desen în şcoală! –, a constatat că, la unele articole, pare să fie o mică nepotrivire de caracter şi de orientare între corpul unui articol, adică textul propriu-zis, şi antetul care conţine numele revistei, volumul şi paginile. A luat revista la purecat şi n-a găsit articolul.
Pasămite, catindatul suprapusese antetul peste un text apărut cine ştie unde (procedeu de care, se spunea mai an, n-ar fi străin nici un mare edil bucureştean, medic la originile sale). Curat plastografie! Curios peste poate şi văzînd că omul e absolvent al Universităţii din Bucureşti, comisarul cel vigilent i-a cerut universităţii la care funcţiona catindatul – una privată, nu spui care, dar se vorbeşte mult despre ea, începe cu S şi se termină cu T – foaia lui matricolă, în copie legalizată, fireşte. A primit-o şi a constatat că era una frumoasă, plină de note mari şi foarte mari. O mîndreţe de foaie matricolă. S-a întîmplat că vigilentul comisar era şi decanul actual al facultăţii care eliberase acea foaie matricolă şi, scrofulos la datorie, a rugat secretara să meargă în arhivă şi să scoată originalul. Secretara s-a dus, s-a întors şi a dat să leşine. Copia nu semăna cu originalul. Copia avea note mari, pe original profesorii fuseseră mult mai meschini. Bine, frate, înţeleg plastografie pînă unde se poate, dar pînă aici nu înţeleg. Cum n-a înţeles nici comisarul decan, aşa că a fost sesizată procuratura, mai departe nu spui că nu ştiu. Apoi, cu încălzirea deja făcută, comisarii şi-au luat inima-n dinţi şi au bătut depeşă – ce altă treabă are e-mailul? – la universitatea americană în chestie. De unde au aflat că domnul catindat fusese, da, înscris la masterat la ei, dar nu luase nici un examen, deci nici vorbă despre doctorat. Au mai aflat şi că persoana declarată de catindat drept îndrumător al tezei de doctorat nu fusese decît profesor vizitator sau colaborator, un an de zile, nu mai mult, nici vorbă să îndrume doctorate acolo. Bine, dar diploma aceea frumos caligrafiată, cu caractere rotunjite, aproape gotice, de Doctor of Philosophy? Altă plastografie. Dar ştii, să juri nu altceva. Mai multe nu ştiu. Se zice că doctorul neconfirmat şi-ar fi dat demisia (de onoare?) de la universitatea privată la care lucra. Se mai zice şi că cineva de la o universitate californiană ar fi reclamat că teza sa de doctorat, aflată pe situl acelei facultăţi, ar fi fost plagiată în două articole semnate de nedoctorul român şi publicate într-o revistă românească (recunoscută CNCS, evident). Ei, multe vorbeşte lumea.


Nici ce mai fac secretara, directorul sau ce-o fi fost cel/cea care a divulgat numele şi telefoanele comisarilor nu ştiu. De-aici încolo, povestea e învăluită în mister.



Mi-ar fi plăcut să închei cu un clasic „Şi-am încălecat pe-o şa“, dar nu pot să nu (mă) întreb: dacă un titlu de doctor în Matematici, care aduce doar prestigiu în comunitate şi premisa avansării în cariera academică, mînă pe cineva la asemenea diavoleşti năzbîtii, oare ce ar fi în stare unii pentru un titlu de doctor în Economie, în drept, în Ştiinţe Politice – domenii în care titlul are, cum să spun, o altă încărcătură?

Mă mai întreb şi cîte asemenea falsuri ordinare s-or mai fi aflînd prin ministere. Şi încă: oare cine era chemat să verifice acele acte? Comisia de specialişti în nici un caz, treaba ei era să verifice calitatea publicaţiilor, atît.

Oricum, nici plastografia nu mai e ce-a fost. Alta era cînd omul asuda din greu ca să imite slova băiatului. Ce muncă! Acum ne-am mecanizat. Totuşi, mare pacoste xeroxurile astea color!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Situaţiunea
Ca în fiecare an pe vremea asta, în timpul examenelor de licenţă şi disertaţie, mă apucă jalea şi melancolia la gîndul că mai termină o serie din care nu vom alege mare lucru. Majoritatea celor foarte buni pleacă, noi le-am dat scrisorile de recomandare. Înainte, plecau abia pentru doctorat; de la o vreme, pleacă direct la masterat, noi abia dacă mai avem pentru cine să ţinem cursuri. Optimiştii tot speră că, mai ales după intrarea în vigoare a noii legi a învăţămîntului, odată cu deschiderea şi „încinstirea“ concursurilor, mulţi se vor întoarce, vor concura pe posturile anunţate acum corect. Eu nu prea cred că va fi aşa. E drept, sînt premise bune pentru nişte concursuri mai decente, mai fără dedicaţie. Dar lefurile de lector şi conferenţiar tot mici sînt. Şi mi-e greu să cred că vor reveni masiv cei care pot concura la titlul de profesor (nici nu sînt prea multe locuri). Aşa că, altceva decît, cel mult, o rotaţie a cadrelor nu prevăd pentru viitorul apropiat.
Nu ştiu situaţia la alte discipline, dar la matematică, mi-e destul de clar că, în diaspora, sînt mai mulţi cercetători de bună calitate decît sînt în ţară. Lucrul va fi cu osebire vizibil peste o săptămînă, cu ocazia Congresului matematicienilor români, care începe pe 29 iunie, la Braşov. Vor fi peste patru sute de participanţi, cel puţin jumătate din diaspora, venind de pe toate continentele. Unii dintre ei – cu realizări excepţionale, adevărată elită (mă întreb cît de mult vor fi băgaţi în seamă de presă). Cel puţin o dată la patru ani, cu ocazia acestui congres, nu poţi să nu te gîndeşti nostalgic la cum ar fi arătat învăţămîntul şi cercetarea de la noi cu asemenea profesori... Şi nu vin toţi, evident.

Pe de altă parte, cele mai mari departamente (universitare) de matematică din ţară au cam cincizeci-şaizeci de membri. Şi nu sînt decît maximum trei de această dimensiune. Adăugînd şi politehnicile, institutele economice şi departamentele mici, nu cred că ies mai mult de cinci sute de universitari. Cu tot cu institutele de cercetări, probabil că ajungem la un maximum – generos – de şapte sute. Dintre ei, măcar două sute cincizeci, dacă nu trei sute, sînt cercetători foarte buni, care îşi merită locul (drept confirmare, sînt vreo optzeci de proiecte de cercetare depuse în actuala competiţie, fiecare avînd cam trei membri în echipă, socotind şi suprapunerile; li se alătură cele cîteva proiecte postdoc şi de tineri). Ceilalţi ar putea fi înlocuiţi cu succes de colegii din afară, dacă s-ar produce un masiv exod invers. Dar oameni de clasa celor aflaţi acum în străinătate nu ar avea de ce să-şi dorească să umple universităţi precum cele din Arad sau Alba Iulia (lasă că multe dintre universităţile acestea mici ar trebui să cam fie declasate de actuala evaluare). Locul lor ar fi în centrele mari. Unde nu prea ar fi loc.


Sigur, sînt socoteli aproximative, fără nici o pretenţie de rigoare. Dar ele spun, totuşi, că foarte bine fac aceia care pleacă: aici chiar n-ar fi fost şi nu e loc pentru toţi. E o ipocrizie să tot deplîngem „fuga creierelor“, atîta vreme cît ţara asta nu are, de fapt, posibilitatea să le găzduiască. Ce s-ar fi ales de oamenii ăştia dacă rămîneau în ţară? Şi nu văd vreo schimbare spectaculoasă la orizont. Sigur, noi ne agităm, sperăm, ne amăgim că implicarea noastră, timpul şi nervii pierduţi au un sens, că efortul ăsta merită făcut. Dar cred că fiecare dintre noi, cînd se mai opreşte din alergat, ştie bine că totul e în zadar. O facem, probabil, nu atît pentru că am fi convinşi că se va schimba ceva, ci, mai mult, ca să avem conştiinţa mai liniştită că n-am stat deoparte. Minţi perverse.

Zigu ORNEA Formule frivole ale americanizării

Întotdeauna în epoca modernă a existat un model economic-cultural-comportamental care iradia peste tot în lumea Europei civilizate (şi nu numai!). În secolul al XIX-lea s-a impus mai mult decît altele modelul francez, al cărui prestigiu îl depăşea pe cel german sau englez. S-a impus peste tot de la revoluţia din 1789 şi, apoi, de la cea din 1848, prin forţa modelului politic şi cultural, economic. Era modelul erei liberaliste care a avut mare forţă de penetrare. La noi, cu siguranţă modelul francez a avut cîştig de cauză. De la paşoptişti încoace (paşoptiştii s-au şi format intelectual în Franţa revoluţionară şi liberalistă) şi aceştia s-au străduit să-l implanteze în ţările române. Şi au izbutit cel puţin la scara de sus a civilizaţiei, în sfera legislativă, a învăţămîntului, a organizării administrative, în moravuri şi îmbrăcăminte. Sigur că acest model apusean (îndeobşte francez) n-a putut rodi în structurile socio-economice, mai ales în lumea satului unde, deşi reprezenta 80-90% din populaţie, disparitatea scandaloasă în domeniul proprietăţii agrare continua să domine, iar moravurile, în această lume profundă, repet, zdrobitor majoritară, rămăseseră ca în vechime. Aici, tocmai aici, modelul adaptat nu putuse să se impună. Maiorescu, în 1868, contemplînd fenomenul, lansase fericita formulă a formelor fără fond. Marele critic emitea înainte de o judecată de valoare, una - amară - de realitate. Şi, totuşi, modelul adoptat (impus de altfel, de necesităţi sociologice incontestabile) a fost util, contribuind enorm la progresul civilizatoriu al ţării, mai tîrziu chiar junimiştii apărînd cuceririle sale, de pildă Constituţia din 1866 şi structurile învăţămîntului modern. Modelul francez "importat", cum tot l-au criticat vehement adepţii tradiţionalismului autohtonist osificat, a dat roade şi intrarea noastră în Europa, finalmente, a triumfat. Iniţiatorii paşoptişti, oamenii începutului de drum, moderni şi modernizatori, au avut dreptate. Ei n-au crezut necesar să inventeze, pentru modernizarea noastră, un model anume pentru buna raţiune că modelul era deja inventat, adoptîndu-l curajos şi, repet, sociologic necesar. E tocmai ceea ce au demonstrat ireproşabil, în anii douăzeci ai secolului pe care l-am încheiat, Lovinescu şi Zeletin, în cărţile lor capitale, Istoria civilizaţiei române moderne şi, respectiv, Burghezia română.




Azi, de cîteva decenii bune, pare a se fi impus modelul american. Forţa sa de iradiere a pătruns, destul de puternic, şi în ţările Europei de apus. Negreşit, la aceasta a contribuit şi contribuie enorm comunitatea regimului economico-politic liberalist. Desigur, ţările Europei de răsărit, în frunte cu fosta U.R.S.S., cu modelul lor economico-politic socialist, adică totalitar, a fost, pînă în 1989, imun la penetraţia modelului american. Dar, din 1990, încoace, tendinţele sale fireşti de expansiune au pătruns masiv şi în această zonă de est a Europei. Nu e aici locul să detaliez modalitatea şi proporţia expansiunii modelului american în aceste ţări reintrate în lumina civilizaţiei. Să notez, mai întîi, fenomenul rezistenţei efectiv organizate a ţărilor Europei de apus faţă de americanizarea socotită un pericol efectiv. Nu e vorba, desigur, de teama pătrunderii modelului economic al liberalismului capitalist american şi nici de cel politic. Aici, repet, funcţionează acelaşi model, încît nu se pune chestiunea concurenţei. Nu e însă mai puţin adevărat că structurile comunităţii Uniunii Europene sînt, cu deosebire, atente ca nu cumva capitalul american să nu-i cucerească piaţa economică, pătrunzînd aici. Bătălia e, pe acest plan, continuă şi agresivă, Uniunea Europeană găsind mijloace de apărare. Că, într-un domeniu sau altul, se mai înregistrează pătrunderea capitalului american, e adevărat. Dar, în general, aici vigilenţa e activă şi prevenitoare. Nu trebuie, desigur, ignorat fenomenul numit al mondializării şi al globalizării. Acesta este, incontestabil, o stare de fapt reală şi, probabil, inevitabilă. Dar, cu siguranţă, această stare de fapt e abia la începuturile ei şi cine ştie ce forme reale va căpăta la momentul potrivit. Deocamdată, se înregistrează, în lume, oricînd se organizează conferinţe care ar lua în discuţie aspecte ale mondializării şi ale globalizării, ample manifestaţii de protest. Lumea este, acum, în fazele de început ale proiectului, mult neliniştită şi activ potrivnică. E, fără îndoială, o reacţie de apărare. Dar cine ştie dacă mondializarea nu e un fenomen sociologic şi economic inevitabil. Şi, cine nu ştie, în proiectele mondializării, forţa modelului american ocupă poziţii prioritare. Deocamdată, şi la nivelul structurilor Uniunii Europene, sînt evidente reacţiile de neaderare şi de apărare. Însă, deocamdată aici, în Uniunea Europeană, sînt, pe primul plan, disensiunile interioare. Proiectele unificării politice ale Uniunii Europene şi ale monedei unice (euro) sînt obiect de controversă, între varianta Schroeder (care preconizează o Europă apuseană unificată şi organizată după modelul landurilor Germaniei Federale) şi cea a lui Lionel Jospin, care propune o unificare federală mai laxă, cu Constituţie unificată, e o deosebire foarte importantă, iar ideea monedei unice creează încă împotriviri serioase. În dispută e şi limba care va fi dominantă în viitoarele structuri ale Uniunii Europene, opţiunile cele mai importante mergînd spre egalitatea de tratament a tuturor ţărilor comunitare. Indiferent cînd şi cum se vor soluţiona aceste divergenţe acute şi deloc minore, e probabil că Uniunea Europeană unificată şi unificatoare îşi va păstra independenţa culturală, fiecare ţară conservîndu-şi cultura proprie şi venind cu aportul ei specific în ansamblul ce se va crea. Deocamdată, toate aceste ţări comunitare sînt perfect îngrijorate de pătrunderea limbii engleze (în forma ei americanizată), cu toate modalităţile ei în obiceiuri şi moravuri, cu cultura americanizată standard, de la filme, la restaurantele McDonald's. Şi se duce o efectivă bătălie împotriva lor, apărîndu-se propriile valori.


Fenomenul americanizării a pătruns, firesc, şi la noi. Unii, autohtonişti revitalizaţi, protestează, socotindu-l ca un pericol la adresa specificităţii naţionale. Nu aceste reacţii retrograd autohtoniste trebuie să ne îngrijoreze. Ele sînt o continuare a stărilor de spirit neaoşiste, prelungiri din interbelic şi din deceniile comuniste. Îngrijorarea - reală - vine din altă parte. Şi ea este întristătoare cu totul. De fapt, la noi se constată că lucrurile, pe plan socio-economic, înainte de toate, sînt atît de vitrege încît pun efectiv în pericol şi integrarea în structurile europene şi atlantice şi cele ale americanizării. Sîntem, în România, din păcate, mult retardaţi, încît ne aflăm cu totul departe de pericolul americanizării şi globalizării de care se tem, cu dreptate, cei din apusul Europei. Făcînd abstracţie, o clipă, de realitatea oraşului industrial şi aceasta, din păcate, înapoiată, ceea ce ne trage în jos, grav şi periculos, este situaţia din agricultură. Să amintesc mai întîi că şi azi locuieşte la sate încă 45% din populaţia ţării. Iar 35,5% din populaţia activă a ţării e ocupată cu agricultura. Să adaug imediat că acest indicator este, azi, în lume, esenţial pentru evaluarea gradului de civilizaţie al unei ţări. În S.U.A. (care, slavă Domnului, are o producţie agricolă extraordinară), în agricultură este ocupată numai 3% din populaţia activă. Iar în ţările Uniunii Europene numai între 5-8% din populaţia activă este ocupată în agricultură. Astfel de procentaje aflăm şi la unele ţări vecine foste socialiste. Dar, în plus, atîrnă catastrofal şi dimensiunea proprietăţii agricole. Astăzi, din păcate, suprafaţa medie a proprietăţilor agricole este de 2,5 ha. Şi e lucrată primitiv, cu vaci şi cai, ţăranii neavînd tractoare şi alte maşini agricole. Or, încă în 1940, Virgil Madgearu, în celebra sa carte Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, aprecia că o gospodărie de 3 ha nu poate trăi independent, fiind nevoită, pentru a supravieţui, să apeleze la venituri anexe sau să vîndă din substanţa exploatării. Iar, azi, repet, media suprafeţei unei gospodării este - îngrozitor - de numai 2,5 ha. Această îngrijorătoare structură a suprafeţei agricole arabile în România este rezultatul legii împroprietăririi din 1990 şi, de ce aş ascunde, a prea rapidei desfiinţări a cooperativelor agricole, în timp ce ungurii şi cehii le-au menţinut, desigur sub forma cooperaţiei unor proprietari de pămînt. Şi cît s-a părăduit, la noi, iresponsabil, prin desfiinţarea acelor cooperative agricole, de la instalaţiile de irigat, la atelaje, grădini de zarzavat, fineţe, aşezăminte zootehnice! Dar, în ciuda acestei realităţi împovărătoare, viaţa ţărănească nu mai păstrează, în ciuda iluziilor autohtoniştilor, nimic din civilizaţia ei de altădată. Practic, România, se află, în domeniul agriculturii - are dreptate prietenul meu Mircea Iorgulescu - încă în plin secol al XIX-lea. Şi cu o astfel de stare de fapt (un handicap cine ştie cînd şi cum recuperabil) ne punem, spăimoşi, problema pericolului americanizării structurilor româneşti! Să recunoaştem oneşti că sîntem la distanţe astrale de acest pericol, care nu are cum şi de ce să ne ameninţe. Din păcate, au pătruns şi la noi aspectele de suprafaţă ale acestui fenomen, care e drept să ne îngrijoreze foarte. A pătruns moda filmelor proaste, serial fabricate, golite de artă, aglomerate cu crime, violenţe şi vulgaritate cu totul scandaloasă. Şi talk-shourile nesfîrşite, cu competenţe omnisciente, joase spectacole de varietăţi şi seriale efectiv dăunătoare şi, mai presus de toate, a molimei dependenţei totale de televiziune, consumatoare vorace a timpului de lectură. Împotriva acestei invazii de americanizare trebuie să veghem, apărîndu-ne. Asta dacă, acum, se mai poate lupta cu succes împotriva acestui flagel care a cuprins nesăţios, în raza sa de acţiune, totul şi toate. Mi-e teamă tare că ne-am trezit, pentru acest nobil scop, prea tîrziu. Chiar chemarea efectiv provocatoare a Tîrgului de Carte de la Bucureşti din anul acesta: "Înapoi la lectură". Mai putem oare spera, acum, în 2001, cînd americanizarea de suprafaţă (formele ei frivol periculoase) ne-au împresurat copleşitor, că lumea (cu deosebire tineretul studios măcar) se va reîntoarce spre lectură? Am toate motivele să mă îndoiesc.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Ceea ce ne uneşte În toaletele din universitate, nu se poate pune hîrtie în suporturile nou-nouţe, nici săpun (lichid!) în savoniere: se fură, n-are rost. Sau se pun la un moment dat, apoi, stupoare, se constată că s-au terminat. Şi nu se înlocuiesc (decît dacă se aşteaptă vreun oaspete sau o conferinţă cu străini) pentru că, vezi bine, fuseseră furate. De aceea, în mod absolut firesc, în unele facultăţi, toaleta cadrelor didactice (ei, da!) e încuiată cu cheia. Cine n-are cheie, cere la secretare sau la cei care au. Sau merge la studenţi, unde...

Se fură becurile. Şi nu se-nlocuiesc. Ce rost ar avea? Oricum le fură. La fel – detergentul. Se fură lanţurile de plastic sau de metal cu care se trage apa. În locul celor fu-rate, se pun bucăţi de sfoară. Sau nu se pu-ne nimic. Totuna.

Administratorii acuză femeile de serviciu. Femeile de serviciu îi acuză pe muncitorii care lucrează în curte sau în subsol (care şi murdăresc toaletele, ceva de speriat!). Şi toţi îi acuză pe studenţi, care decît să mai dea bani pe hîrtie...

Se fură tot ce e metal, nu doar din toalete. S-a furat placa de metal cu numele facultăţii de matematică, încastrată destul de sus în zid. S-au furat şi bare de alamă montate pe porţile mari, de la intrarea în facultate; le-au smuls ziua-n-amiaza mare, în timp ce se intra şi se ieşea pe acolo, în ciuda faptului că universitatea e bine păzită – pe dinăuntru şi, bănuiesc, pe bani grei – de nu ştiu ce firmă de pază.
Se fură din camerele studenţilor – laptopuri, de exemplu –, chiar cînd proprietarii sînt acasă, dar pe balcon.


Fură şi studenţii. Sînt bine formaţi deja din perioada preuniversitară. Acum – la examene. Sau măcar încearcă. La toate. Nu toţi. Dar destui. Mulţi. Sînt unii care ies din facultate cu mintea mai virgină decît la intrare, au reuşit să nu se prindă nimic de ei, s-au scuturat de orice prisos – adică de tot ce-am încercat să-i învăţăm. Şi-au trecut toate examenele copiind, uneori cu încuviinţarea tacită sau doar în indiferenţa profesorilor. Au copiat de pe net fiecare proiect, fiecare referat, n-au iertat nimic. Cînd n-au copiat, au învăţat pe de rost fără măcar să ştie ce înseamnă cuvintele pe care le-au scris. Vai de ei dacă-i întrebi, dacă faci un cît de palid examen oral. Iar dacă-i pici, nu-i supărare. Examenul se dă de atîtea ori, că unul dintre combatanţi tot oboseşte odată – şi nu studentul e acela. Şi-apoi, fantezia în materie de metode de furtişag e nelimitată. Se copiază lucrări de licenţă, disertaţii – cînd nu le pun la dispoziţie, contra cost, înşişi profesorii îndrumători. Triumfători, studenţii-hoţi îi umilesc sistematic pe studenţii-fraieri care muncesc cinstit şi iau ce note sînt şi ei în stare. Aşa le trebuie, dacă-s proşti, neadaptaţi. Mîine, poimîine termină facultatea şi dă viaţa cu ei de pămînt. Să se-nveţe minte. Nu-i aşa greu să furi.



Fenomenul e aşa de extins, că nu mai admite nici un fel de motivaţii sau de bemoli: că programa e prea încărcată, cursurile prea dificile, profesorii proşti, fără har. Şi astea sînt lucruri adevărate. Dar nu justifică furtişagul ăsta în masă. E prea mult.

Fură şi unii profesori. Iau bani pentru norme pe care nu le fac. „Îndrumă“ zeci de lucrări de licenţă. Plagiază. Compilează şi-şi pun semnătura. Ar trebui să se publice numai în engleză – poate aşa s-ar mai ruşina unii să publice şi cîte două cărţi pe an (în română), să scrie cărţi la vîrste la care cercetătorii de dincolo abia îşi fac mîna.
Fură cercetători care se înscriu în competiţia de granturi, făcîndu-se că nu înţeleg care sînt condiţiile de eligibilitate. Cînd „greşeala“ le e dovedită, înjură sistemul şi pe mi-nistrul care l-a inventat.


Fură administraţiile universităţilor. Dacă, aşa cum a anunţat, ministerul chiar va verifica, fie şi doar prin sondaj, datele furnizate de universităţi pentru evaluarea din vara asta – ei, nu vă spun ce se va întîmpla. Dar nu se va întîmpla nimic, pentru că totul e interpretabil. Cifrele sînt doar simboluri.



O fi ceva în aer? Vremurile astea bezmetice să fie de vină? Dar înainte nu tot aşa era? Se copia mai primitiv la examene, nu exista Internet, nu existau telefoane mobile, nu exista wireless, se foloseau doar servitele şi copiuţele dibaci ticluite, dar tot se copia. Iar de compilat şi plagiat... E drept însă că hîrtie igienică şi săpun nu existau în toalete. Mai bine: lipsea obiectul muncii, n-aveau ce fura.

Sau o fi avînd dreptate Vintilă Mihăilescu? Antropolog – dacă nici el nu s-o pricepe... Spunea că a făcut o mică statistică, pentru uz personal, şi a constatat că, în 32% dintre cazuri, şoferii bucureşteni nu semnalizează cînd cotesc sau cînd schimbă banda, lucru care nu mai poate fi pus în cîrca edililor sau a administraţiei. „Nu, e simplu, e clar şi ţine doar de oameni.“

E limpede: e genetic. N-ai ce-i face. Ăştia sîntem. La noi se fură. Punct.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Din nou despre traducerea textelor ştiinţifice Se pare că, fără să vreau, în „Bifurcaţia“ de săptămîna trecută, am atins un punct nevralgic. Observasem acolo că, în versiunea românească a cărţii lui Ian Stewart, Îmblînzirea matematicii, traducătoarea nu a găsit echivalentul bun a doi termeni. Dl Mihnea Moroianu mi-a replicat imediat în legătură cu unul dintre ei: „undine“, cu care eu nu eram de acord, e folosit de O. Stănăşilă într-un text mai vechi; nu contest, dar eu cunoşteam termenul „ondelete“ de la unele cursuri ţinute în anii din urmă la Şcoala Normală Superioară din Bucureşti („Analiză armonică şi ondelete“). Continui să cred că e mai potrivit.
Dar nu această controversă e importantă şi, de fapt, prea puţin contează cine dintre noi are dreptate. Dar ea arată, o dată în plus, cît de puţin fixată e terminologia matematică în limba română (nu ştiu care e situaţia în cazul altor discipline, dar îmi imaginez că, în fizică, biologie şi chimie, nu e cu mult diferită). Şi asta pentru că, aşa cum nu oboseşte să-mi atragă atenţia un bun amic, medic cercetător, ne lipsesc traduceri din textele fundamentale ale diverselor discipline ştiinţifice. El cunoaşte bine situaţia din probabilităţi şi statistică, domeniu care îl interesează direct şi pentru care nu găseşte lucrări fundamentale în limba română. Observaţia sa e corectă, ca şi aceea că, pe Wikipedia, sînt foarte puţine articole de matematică în limba română. Mai mult, doctorul îmi povesteşte că, la o conferinţă a Societăţii de probabilităţi şi statistică din România, un conferenţiar, român din Vest, şi-a ţinut prezentarea în engleză, scuzîndu-se că nu există terminologie românească.

Pot confirma că şi eu folosesc la cursuri, termeni englezeşti, ca să nu fiu nevoit să improvizez în română. Spun, de pildă, „produs warped“ sau, direct, „warped product“ pentru că „produs răsucit“ nu-mi place, îmi sună prea puţin ştiinţific... Admit că, probabil, greşesc. Dar cum să traduc noţiunea, introdusă de Roger Penrose, de „twistor“? Să-i spun „răsucitură“, „încolăcitură“? Sună rău. Aşa că îi spun(em) „twistor“, cu pluralul „twistori“. Poate ar trebui să-l notăm „tuistor“ (francezii l-au făcut „twisteur“)... Dar unde să-l notăm aşa? Articole de cercetare nu se scriu în limba română: e inutil şi contraproductiv dacă vrem să fim citiţi şi luaţi în seamă. La fel, monografii (serioase) se scriu foarte rar în română: e mult mai prestigios să publici, dacă poţi, la o editură internaţională, într-o limbă de circulaţie. În plus, la evaluări, pe o carte în străinătate iei puncte bune... Şi totuşi, un excelent mecanician, fost profesor la noi în facultate, i-ar fi spus odată unui coleg mai tînăr că, din munca lor de cercetători şi de profesori, vor dăinui cărţile, nu articolele. Ar mai fi cărţile pentru studenţi. Dar cursurile de licenţă abordează, de regulă, noţiuni care nu urcă, în timp, mai sus de anii şaizeci; pentru acestea, prin repetare, terminologia e deja fixată. Cursurile avansate, care prezintă şi noţiuni „la zi“, se adresează unui număr mic de studenţi, care pot citi direct cărţile fundamentale în limbi străine. Pe de altă parte, nu pot să nu-mi amintesc că, înainte de 1989, s-au tradus şi tratate de matematică, mai ales din rusă, dar nu numai.


Acelaşi amic crede că ne lipsesc termenii de specialitate şi pentru că noţiunile pe care ar trebui să le numească nu sînt cunoscute, folosite la noi. Nu cred că are dreptate. Cred că majoritatea noţiunilor sînt cunoscute, dar folosite doar de o mînă de oameni. Pe de altă parte, nici nu ar fi nimic anormal ca o comunitate ştiinţifică redusă numeric, aşa cum e cea românească, să nu poată acoperi toate domeniile ştiinţei contemporane. Îngrijorător nu e că nu le acoperim pe toate, ci că există domenii de vîrf, foarte importante, în care se lucrează acum mult şi în care la noi nu lucrează nimeni.



Aşadar, dincolo de chestiunile de eficienţă economică, are rost efortul de a traduce în limba română textele fundamentale ale unui domeniu ştiinţific? Are, vor spune unii, altfel vom ajunge, în scurt timp, să facem şi cursurile de licenţă numai în engleză; şi îşi vor aduce aminte că japonezii traduc chiar şi monografii de cercetare, de ultimă oră. N-are rost, vor spune alţii: terminologia caldă, la zi, interesează un număr infim de oameni; iar cînd noţiunile noi vor intra în cursurile de licenţă, se vor fi împămîntenit într-un fel sau altul. În plus, efortul acesta de traducere, nefiind imediat profitabil, nu poate fi făcut decît de Stat. Din ce bani? Probabil tot din cei ai Învăţămîntului şi Cercetării; şi la cît de sărac e acest buget, poate că traducerile nu reprezintă o primă urgenţă. Eu n-aş şti să spun cine are dreptate, dar mi-ar plăcea să existe cărţi bune de matematică şi în limba română.

Liviu ORNEA - BIFURCAȚII. O carte de istoria matematicii

A apărut, săptămîna trecută, la Humanitas și s-a lansat la Bookfest o carte de istoria matematicii! E vorba despre Îmblînzirea infinitului. Povestea matematicii de Ian Stewart. Nu e exagerat semnul exclamării: e chiar un eveniment. Din mai multe motive. În primul rînd, pentru că nu e o carte tehnică, gîndită pentru specialiști. E o carte scrisă alert, cu talent, o poveste pe care o poate citi orice om instruit și interesat de felul cum s-au dezvoltat unele concepte – matematice și nu numai. Stewart a optat, foarte inteligent, nu pentru principiul cronologic de expunere, ci pentru alegerea unor teme mari pe care să le prezinte – evident, în devenirea lor cronologică – din perspectiva de azi. Asta face lucrurile ușor de înțeles: e mult mai complicat pentru nespecialist, dar, de multe ori, și pentru specialist să înțeleagă, euristic, tehnicile și metodele vechi. Nu e nici o pierdere dacă unele subiecte au fost lăsate pe dinafară: exhaustivitatea e obsesia mărginitului care, în loc să analizeze și să valorizeze, adună la nesfîrșit, punînd totul pe același plan. Apoi, cartea e plăcută la lectură și pentru că, deloc pedantă, amestecă în expunere și anecdote, fapte de istorie, de biografie – disputele Cardano-Tartaglia, Newton-Leibniz, episodul Perelman – și plasează din loc în loc medalioane de genul: „La ce ne ajută?“ (algebra, analiza matematică etc.) sau despre probleme celebre („Ipoteza lui Riemann“), pe care le explică surprinzător de simplu; deși am rezerve față de unele formulări voit șocante, ca: „După Gödel, adevărul matematic s-a dovedit o iluzie“. Și înfățișarea cărții e splendidă. Hîrtie velină groasă, caractere mari, frumoase, desene bine gîndite, făcute cu mîna de autor și scanate, ilustrații prețioase; copertă cartonată, firește, și supracopertă: o bijuterie (dar oare nu era mai bine să fie hîrtia mai proastă și prețul mai mic?). Însă izbînda cea mai mare a cărții e că reușește să povestească într-un limbaj aproape comun fapte foarte profunde, și face asta fără să trădeze ideile, chiar dacă sacrifică rigoarea formală. E o performanță la care nu poate ajunge decît un matematician foarte serios – Stewart e specialist reputat în teoria bifurcațiilor (sic!) –, care a ajuns la o înțelegere adîncă a lucrurilor. În paranteză fie spus, e mare păcat că se apucă de asemenea întreprinderi și mediocri, de la noi sau de aiurea, care nu fac decît să compileze informație nedigerată.
Din cîte cunosc, carte de știință popularizată publică la noi, sistematic, numai Humanitas și, mai rar și numai matematică, Fundația Theta. O fac cu eforturi financiare mari. Mai au, uneori, și dificultatea găsirii unui traducător specializat (traducătoarea cărții lui Stewart, de exemplu, Narcisa Gutium, se mișcă, evident, cu dificultate printre termenii matematici contemporani și face, uneori, aproximații foarte poetice: „undine“ pentru ceea ce în textele de matematică s-a încetățenit ca „ondelete“, calc după francezul „ondelette“, echivalent al englezescului „wavelet“; metoda „epuizării“ pentru metoda „exhaustiei“ și altele). Pe de altă parte, autorii români nu (mai) scriu cărți de popularizare. Într-un fel, e bine că n-o fac: e o meserie grea, o specialitate în sine, nu orice savant e în stare s-o facă. Așa că, în acest domeniu, e mult mai bine să ne bazăm pe traduceri. Faptul că Editura Humanitas menține de ani de zile în viață, prin Vlad Zografi, sectorul acesta e o mică minune. Numai de-ar rezista!


Și totuși, mă întreb dacă o carte ca aceasta pe care am semnalat-o are, la noi, și alți cititori în afara matematicienilor. E gîndită pentru nematematicieni. Va avea cititorii cărora le e destinată? Sînt destul de sceptic. Iar puținii oameni veniți la lansare, unii cunoscuți ai vorbitorilor, profesori de matematică, n-au cum să-mi dea curaj. Sigur, niciodată nu va aduna matematica, la o lansare, atîta lume cîtă vine, acum, la Cărtărescu. Dar mi-ar plăcea să apuc o vreme în care cartea de știință popularizată să nu mai fie nevandabilă și să nu-și mai datoreze existența doar vînzărilor din Coelho (că tot vorbim de Humanitas). Cum nu îndrăznesc să nădăjduiesc prea mult, nu-mi rămîne decît să sper că Paolo Coelho își va menține ritmul de scris.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Muică, sîntem neam de genii (II) De la o vreme încoace, genialitatea românească a irupt din nou şi loveşte nemilos. Ţîşneşte din fiecare colţ de ziar. Pe lîngă marile talente muzicale care cuceresc Spania, Norvegia – ce mai, Europa e la picioarele noastre –, pe lîngă pasele de gol geniale cu care ne-am obişnuit de mult, aflăm din presă despre o „Marie Curie de România“ (România liberă, octombrie 2010), despre un senzor care detectează cancerul în cîteva minute – şase, ca să fim foarte exacţi („Invenţia unei românce salvează lumea“, Eva.ro; „România, prima ţară care va detecta cancerul în 6 minute“, Adevărul, aprilie 2011) –, să moară de necaz toţi doctorii din lume; aflăm despre „performanţe de Premiul Nobel în laboratoarele Universităţii Dunărea de Jos“, descoperiri care au pus bazele nanotehnologiei şi pe care doar oculta antiromânească le-a privat de binemeritatul Nobel pe care şi l-au însuşit pe nedrept, ruşinică!, fizicienii Fert şi Grunberg, în 2007 (România liberă, mai 2011); despre dializa fără aparat (Jurnalul naţional, Hotnews, mai 2011), o megainvenţie (premiată la Geneva, vezi bine, ca şi „body-ul pentru copii“ al Andreei Marin, ce te pui?), care, dacă ar fi pusă în practică, ehei!, ar reduce de zece ori costurile şi ar deranja mafiile din medicina mondială şi de-aia...

Toată explozia asta de genialitate vînjoasă e validată de OSIM (brevetele nu sînt niciodată înregistrate în SUA sau în Japonia) şi, anual, de salonul de inventică de la Geneva, un fel de şuşă cu ştaif. Mostrele astea de genialitate sînt, mai nou, popularizate şi în Parlamentul European – locul cel mai nimerit, fireşte, pentru o validare ştiinţifică. În sfîrşit, au găsit şi reprezentanţii noştri la PE cum să servească patria. Uneori, şi acesta e lucrul cel mai dezamăgitor, geniile sînt premiate şi de Ministerul Educaţiei, prin ANCS. Că ziariştii sînt stupizi, nepricepuţi şi cu cît nu înţeleg despre ce scriu, cu atît mai abitir se entuziasmează şi întind coarda naţională pînă la plesnet – asta cînd nu sînt, spre mare cinstea lor, doar ingenui –, nu mă miră; dar că Ministerul, care are la dispoziţie experţi adevăraţi în orice domeniu, intră în horă, asta e din cale afară de trist. Şi de periculos.

Grav nu e că nişte veleitari se împăunează cu merite iluzorii, că îşi agaţă prin birou – am văzut! – cine ştie ce diplomă frumos caligrafiată de „Omul anului“, înrămată artistic, sau vreun alt fel de recunoaştere simandicoasă din partea Academiei din Coro-Boro, de multe ori plătite cinstit, cu bani munciţi. Asemenea făcături sînt recunoscute ca atare de toată lumea, inclusiv de posesorii lor, care ştiu foarte bine cîte parale fac – exact cît au dat pe ele. Nici că un om de ştiinţă şarlatan (nu, din nefericire, nu e un oximoron) obţine vreun post academic pe baza unei asemenea „invenţii“: pînă la urmă, dacă totul ar rămîne în cerc închis, încă nu ar fi o mare problemă. Nici că vreun breaz matematician de duzină se autoproclamă sau lasă presa să-l proclame „cel mai bun matematician din lume“ nu e foarte grav – e doar ruşinos: omul ar fi trebuit să intre-n gaură de şarpe; dar nu, e foarte activ în continuare. Însă, cînd e vorba despre medicină, despre „invenţii“ care pot vindeca sau depista una-două ceea ce, pînă acum, nu s-a putut nicicum, cînd se forţează „implementarea“ lor în spitale – păi, dacă tot se economisesc atîţia bani, de ce nu? –, cînd, înainte de a se aştepta validarea ştiinţifică, se începe campania de presă, publicitatea deşănţată care induce ideea că totul e clar, acceptat de comunitatea de breaslă şi punerea în funcţiune a aparatului, senzorului sau ce-o fi e doar o chestiune de timp – atunci ar trebui intervenit fără menajamente. Pentru că imbecilitatea ziaristului, lejeritatea cu care el ia de bune şi potenţează afirmaţiile veleitarului devin crimă. Iar tăcerea societăţilor ştiinţifice interesate – nu mai puţin.



Scrisesem acum aproape un an de zile o „Bifurcaţie“ cu acelaşi titlu cu cea de azi, la care nu am, vai!, nimic de schimbat. Nu mă aşteptam să revin la acest titlu atît de repede. Acum mă tem că va urma.

Zigu ORNEA Cine făcea jocurile?
În viaţa politică, poate mai mult ca oriunde, interesează, atunci cînd o studiem, să descifrăm mai întîi cine face jocurile. Nu e vorba de situaţia de astăzi la noi şi, peste tot în lume unde, cu excepţia regimurilor totalitare dictatoriale, jocurile sînt făcute de masa alegătorilor la urna de vot. La noi, din 1866 (atunci a fost promulgată prima noastră Constituţie modernă) puterea executivă (guvernul) nu era, deloc, rezultatul alegerilor ci, dimpotrivă, acestea erau expresia voinţei guvernului care le organiza. S-a întîmplat că amintita Constituţie stipula prerogativa principelui domnitor (din 1881 rege) de numire şi demitere a miniştrilor. Asta însemna că întotdeauna suveranul făcea jocurile politice. De el depindea chemarea la guvernare a unui partid care rămînea pe poziţie cîtă vreme socotea suveranul că e util. Cum nu existau decît două partide (liberal şi conservator), regele neadmiţînd formarea altuia (altora) şi prin urmare, nefiind recunoscute pentru guvernare chiar atunci cînd existau ca atare (vezi, de pildă, cazul Partidului Conservator Democrat constituit de Take Ionescu în 1908, prin desprinderea din Partidul Conservator), regele îi sfătuia pe lideri să vină la putere împreună cu partidul din care se născuseră ca o dizidenţă. Regula nescrisă era, de fapt, ca partidele existente să alterneze la guvernare o dată la patru ani. Cînd se apropia sorocul, partidul succesor începea să se agite (în presă, adunări politice de protest) şi, atunci, regele, înţelegînd neliniştea (adesea aceste manifestări erau chiar sugerate de suveran), demitea guvernul existent, chemînd la putere celălalt partid. N-ar trebui să se înţeleagă că regula aceasta era riguros respectată. Cînd socotea de cuviinţă, regele păstra la guvernare un partid (mai ales un premier) mult peste termenul legiuit prin cutumă. Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu guvernul I.C. Brătianu, care a deţinut puterea, necontenit, din iulie 1876 pînă în martie 1888, cea mai lungă guvernare din istoria modernă a ţării. A fost, de fapt, o decizie înţeleaptă care, aplicată, a îngăduit crearea României moderne (de la cucerirea independenţei pînă la făurirea regatului, creîndu-se, totodată, organismele structurale şi infrastructurale). În această guvernare de 12 ani, I.C. Brătianu a fost de cinci ori însărcinat cu formarea guvernului, avînd loc, uneori, şi noi alegeri. Degeaba a tot protestat opoziţia şi chiar exponenţi ai Partidului Liberal, printre care şi fratele premierului, Dimitrie, întreţinînd în ţară o atmosferă de ostilitate concertată împotriva guvernului şi, în surdină, chiar a regelui. Regele nu voia să-l demită pe primul lui sfetnic (de care avea nevoie şi la care ţinea imens) şi, în consecinţă, îl menţinea la putere. Tîrziu, după ce se crease în lumea politică coaliţia antiguvernamentală numită Opoziţia unită (conservatori şi dizidenţi liberali), care a organizat mari, răsunătoare demonstraţii de stradă, regele - care făcea jocurile - a acceptat să-l demită pe premier, neaducînd însă la guvernare (semn al omnipotenţei sale) Opoziţia unită şi gruparea junimistă, care a refuzat să participe la furibunda campanie a Opoziţiei, păstrîndu-se, în tot acest timp, pe o poziţie rezervată. Se mai întîmpla ca, atunci cînd primul-ministru comitea gafe impardonabile, să-l demită înainte de termen (cum s-a întîmplat în noiembrie 1896 cu Dimitrie A. Sturdza, deşi venise la guvernare de abia din octombrie 1895), pentru a-l rechema de îndată ce gafa fusese reparată, în aşa fel încît partidul respectiv (în acest caz era vorba de cel liberal) să aibă parte de termenul legiuit la putere. Aşa a păţit şi Partidul Conservator, chemat la putere în aprilie 1899 şi care, din cauza dihoniei interioare şi a unei grave crize economice, n-a rămas în fruntea ţării decît pînă în februarie 1901, avînd parte chiar de două guverne (Gh. Gr. Cantacuzino şi P.P. Carp). Dar şi conservatorii au avut, o dată, parte de o mai îndelungată guvernare, care a durat - cu cîţiva premieri - din martie 1889 pînă în octombrie 1895. Cam aşa s-au petrecut lucrurile, suveranul făcînd mereu şi cam discreţionar jocurile într-o domnie înţeleaptă a regelui Carol I, care a durat din 1866 pînă în 1914, adică 48 de ani. Asta nu înseamnă deloc că structura politică a ţării nu avea parte de un regim democratic (pluripartidism, separarea puterilor în stat, libertatea presei), chiar dacă, datorită censului, nu aveau drept de vot, chiar în 1915, decît 17,6% din populaţia ţării.
De la moartea regelui Carol I şi urcarea la tron a regelui Ferdinand (1914), jocurile politice interne nu le-a mai făcut suveranul ci şeful liberalilor, Ion. I.C. Brătianu. Cu adevărat mare (poate cel mai mare) bărbat de stat, el avusese un rol covîrşitor în procesul făuririi României Mari. Regele, mai slab ca fire, avea o încredere nemărginită în Ion I.C. Brătianu. Şi acesta, folosindu-se de trecerea de care se bucura pe lîngă suveran Barbu Ştirbei (prietenul intim al reginei Maria, care, şi ea, îl preţuia mult pe Ionel Brătianu), avea un rol hotărîtor în deciziile regelui. De aceea, din 1914 pînă în noiembrie 1927 cînd a murit (în acelaşi an s-a săvîrşit din viaţă, datorită unui cancer, şi regele Ferdinand), cel care a făcut jocurile în viaţa politică românească a fost Ionel Brătianu. S-au perindat, în acest timp, cîteva guvernări. Dar acestea veneau şi plecau potrivit voinţei atotputernicului şef al Partidului Naţional Liberal. Chiar şi cele două guvernări Averescu (martie 1920 - decembrie 1921; martie 1926 - iunie 1927) au fost rezultatul îngăduinţei lui Brătianu, generalul Averescu fiind demis atunci cînd a socotit că e util şeful liberalilor. În tot acest timp, mai mult decît un deceniu şi, mai ales, după înfăptuirea Marii Uniri, nimic, în viaţa politică a României, nu s-a făcut fără acordul lui Ionel Brătianu care a şi guvernat ţara o dată din ianuarie 1922 pînă în martie 1926 şi, a doua oară, din iunie pînă în noiembrie 1927, cînd s-a produs, intempestiv, moartea sa prematură (la 63 de ani). În tot acest timp, cînd s-au înfăptuit cele două mari reforme (cea agrară şi cea a universalizării dreptului de vot pentru bărbaţi) şi Constituţia din 1923, toate datorită - esenţial - lui Ionel Brătianu, şeful liberalilor a refuzat să ia în considerare modificarea hărţii politice a ţării (dispariţia Partidului Conservator şi apariţia noilor partide politice, mai ales cel naţional ardelean condus de Iuliu Maniu, cel ţărănesc condus de I. Mihalache, cel al Poporului, condus de generalul Averescu) convingîndu-l pe rege că liderii noilor partide n-au experienţă şi că acestea nu merită chemate în fruntea ţării decît sub supraveghere atentă şi demise cînd imperativele o cer. Averescu a guvernat, ce-i drept, cum spuneam, de două ori, datorită înţelegerii prealabile şi a îngăduinţei lui Ionel Brătianu, dar ţărăniştii şi naţionalii n-au apucat să guverneze, în coaliţie şi cu alte formaţiuni, decît aproape patru luni, din 1 decembrie 1919 pînă în 12 martie 1920. De abia în octombrie 1926, cînd cele două partide au fuzionat, creînd Partidul Naţional Ţărănesc, cerînd - imperios - accesul la guvernare, au fost chemate la putere în urma unei campanii protestatare extraordinare (la un miting, ţinut la Alba Iulia, au participat o sută de mii de persoane şi puţin a lipsit să ia cu asalt Bucureştiul) - după, fireşte, moartea atotputernicului Ionel Brătianu - de abia în noiembrie 1928. Şi P.N.Ţ. n-a avut parte decît de o guvernare de vreo patru ani şi mai bine, datorită crizei economice mondiale (neputîndu-şi, de aceea, aplica programul) şi a neînţelegerii cu regele Carol al II-lea.
Din 8 iunie 1930, cînd s-a urcat, pe tron, regele Carol al II-lea a fost cel care a făcut jocurile în viaţa politică românească. Şi a făcut-o aproape dictatorial, chiar înainte de instaurarea (în februarie 1938) a propriei dictaturi, prin promulgarea unei noi constituţii şi desfiinţarea partidelor politice. Regele, sfătuit de membrii Camarilei sale (care era mai puternică decît întregul guvern inclusiv premierul) forma şi demitea guvernele atunci cînd voia, încurajînd în interiorul partidelor (mai ales al celor două puternice, PNL şi PNŢ) vrajba şi dizidenţele, pentru a le diminua din forţă şi putere. De fapt, se suise pe tron cu ideea de a-şi instaura puterea personală împotriva partidelor şi deasupra lor. Iar cutuma de pe vremea regelui Carol I, că regele cheamă şi demite miniştrii (prevedere înscrisă şi în Constituţia din 1923) se păstrase întreagă, determinînd trucarea frecventă a alegerilor. Cînd suveranul a socotit că a venit momentul instaurării puterii personale pe faţă (dictatura regală), a organizat alegeri total libere (în decembrie 1937) care n-au dat necesarele majorităţi guvernului care a condus consultarea electorală. A urmat guvernul de 44 zile condus de Octavian Goga, după care, în 11 februarie 1938, a instaurat, legal, propria sa conducere, prin miniştri interpuşi care nu ieşeau din dispoziţiile sale. După abdicarea sa silită, la 6 septembrie 1940, Ion Antonescu, devenind conducătorul statului, a făcut, discreţionar şi dictatorial, jocurile politice pînă, se ştie, la 23 august 1944, instituţia monarhică fiind abia îngăduită dar neavînd nici o putere efectivă. Iar după 23 august 1944 jocurile politice le-a făcut destulă vreme Moscova, apoi, după 1964-1965 - voinţa tiranică a dictatorului N. Ceauşescu.
Mereu, aşadar, de la 1866 pînă în decembrie 1989, cineva a făcut, în ţară, jocurile în viaţa politică românească. Fireşte, păstrîndu-se principiile democraţiei pînă în februarie 1938, data de la care s-a instalat - mohorîtă - dictatura.

if (typeof sas_manager != 'undefined') {
sas_manager.render(10094); // Format : textlink 1x1
}

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Frămîntări în lumea universitară De vreo lună încoace, mediile universitare se agită teribil pe tema mult aşteptatelor noi criterii minimale pentru posturile de lector, conferenţiar, profesor şi corespondentele din cercetare. Ordinul de ministru prin care vor fi introduse nu a ieşit încă, întîrzie, dar criteriile se cam ştiu, se discută; lumea se mişcă. Spectacolul e dezolant şi arată situaţia cu adevărat deplorabilă în care ne aflăm.

Despre ce e, de fapt, vorba? De ce se sperie lumea? Ce i se cere? Se pretind nişte realizări profesionale minimale, în lipsa cărora nimeni n-ar mai trebui să se poată înscrie la un concurs pentru respectivul post. Criteriile, diferite în funcţie de specificul fiecărui domeniu, se referă la un minim de publicaţii ştiinţifice în reviste cu un anumit prestigiu (adică situate în prima jumătate a ierarhiei domeniului) şi la un număr rezonabil de citări ale rezultatelor proprii, tot în asemenea reviste. Pentru prima dată, cel puţin în istoria recentă a universităţii româneşti, se introduc nişte criterii mai ales calitative clare, fără putinţă de echivalare (în loc de un articol tare, cinci mai slăbuţe...). Aşa cum le ştiu, de la matematică şi fizică, de exemplu, criteriile astea nu au nimic de speriat: cele de profesor, de pildă, sînt îndeplinite, în mod normal, de orice post-doc serios din Vest, de orice cercetător pe la treizeci şi cinci, patruzeci de ani. Cam ăsta e nivelul care produce, la noi, atîta spaimă. Ceea ce „dincolo“ e un minim de decenţă, la noi devine piatră de hotar şi e pe cale să năruie cariere. Lupta se duce acum, la unele domenii, în culise, pentru relaxarea, pînă la diluare totală, a acestor criterii. E tare trist să vezi că o mulţime de profesori plini, unii şi conducători de doctorat, nu îndeplinesc nici măcar noile criterii pentru conferenţiar şi se situează sub nivelul unui tînăr cercetăror dintr-o universitate americană sau europeană bună. Că universităţile, politehnicile şi institutele noastre economice sînt pline de impostori era lucru ştiut; dar acum se vede înspăimîntător de limpede.


E drept că, dacă aceste criterii se vor aplica, vor exista departamente în care, în scurt timp, nu vor mai fi decît cel mult lectori. E rău? Oare n-ar trebui, de fapt, ca asemenea departamente să nici nu existe? Sau, dacă ele chiar trebuie menţinute, să-şi recunoască limitele şi să se transforme într-un fel de institute pedagogice în care cadrele didactice nu fac cercetare deloc, în schimb au norme didactice mai mari. Nu e nici o ruşine să nu faci cercetare, dacă faci didactică de calitate. Dar posturile de conferenţiar şi de profesor nu ar trebui să fie accesibile în lipsa unei liste decente de lucrări ştiinţifice.


Nu doar universităţile şi departamentele mici au probleme. E foarte posibil ca şi în centrele mari să se promoveze mult mai greu. Situaţia este îngreunată acum şi de ieşirea la pensie a unei generaţii întregi. În multe cazuri, ies la pensie specialişti excelenţi, unii chiar de neînlocuit – la noi. Mulţi nu lasă „urmaşi“ şi există pericolul ca unele domenii de cercetare să moară. „E doar vina lor“, spun unii, „de ce nu şi-au crescut elevi care să-i înlocuiască? De ce departamentele respective n-au avut viziune şi o politică de recrutări pe măsură?“. Într-adevăr, în multe cazuri, penuria de specialişti pe o anume direcţie e consecinţa deciziilor proaste luate în ultimii douăzeci-treizeci de ani, a aducerii în facultăţi a unor pseudocercetători obedienţi şi serviabili. Cei mai optimişti susţin că e suficient să se deschidă cu adevărat concursurile, şi candidaţi se vor găsi – suficient de buni, oricum, în prezenţa noilor criterii. Cred că e un pic mai complicat. Salariile mici, chiar în comparaţie cu bursele de doctorat din Vest, fac complet neatractive posturile noastre pentru specialişti din afara ţării. Chiar şi mutarea dintr-un oraş al ţării în altul e o problemă, la salariile noastre: dificultăţile legate de găsirea unei locuinţe, a unei slujbe pentru partener, de şcoli pentru copii – sînt, de multe ori, insurmontabile. Iar drumurile proaste şi trenurile care mai mult stau nu prea dau ghes la navetă. Aşa că, o bună perioadă de acum înainte, cred că tot pe promovare din interior va trebui să ne bizuim. Sau, cel mult, pe o migraţie de la institute de cercetări – ale Academiei, de exemplu – înspre facultăţi.



Se văd acum mult mai clar decît înainte multe, foarte multe probleme ale mediului nostru academic. Nu e de mirare că această nouă lege a Educaţiei naşte atîtea adversităţi.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Despre cîteva prostii deloc inofensive Într-un articol recent dinAdevărul, Florin Iaru reia o „observaţie cinică“ – încadrarea îi aparţine – a unui prieten al său, trăitor în Franţa, despre felul cum nu se împlinesc destinele unora dintre tinerii noştri cei mai străluciţi. În loc să rezum, prefer să citez din articolul lui Iaru: „dintre zecile de olimpici români, dintre miile de absolvenţi străluciţi, dintre talentele promiţătoare pe care le dă România anual, foarte puţini – dacă nu cumva nimeni – devin personalităţi de prim rang internaţional. Nu vorbesc aici despre generaţia interbelică, cea care a cucerit Vestul, vorbesc despre românii care au «invadat» lumea în ultimii cincizeci de ani, o lungă perioadă. Cei mai mulţi despre care aflăm lucruri pozitive sînt nişte onorabili oameni de mijloc [...], cercetători de rangul doi, profesori de rangul doi, artişti de rangul doi, meseriaşi de rangul doi. Ceea ce nu li s-a putut nega niciodată a fost talentul, ingeniozitatea, înzestrarea genetică. Ceea ce li se neagă, însă, fără excepţie, e strălucirea care preschimbă un om obişnuit într-unul excepţional. Dacă i-am fi cunoscut în copilărie şi adolescenţă, am fi putut jura că vor cuceri lumea sau vor descoperi secretul nemuririi. Văzîndu-i după ani şi ani, nu se poate să nu te întrebi: ce s-a întîmplat? Unde s-a pierdut strălucirea tinereţii? Unii spun că zestrea genetică ar fi de vină, că «românismul», că soiul nostru naţional nu duce povara unui destin de excepţie. Evident, am fost, şi eu, la fel de intrigat de această fatalitate românească“.
Părerea mea e că distinsul poet n-ar trebui să fie atît de intrigat. Mai cred că „fatalitate“ e un cuvînt complet deplasat aici. Şi mai cred că întrebarea prietenului e stupidă. Şi n-ar trebui luată în seamă dacă nu ar fi tocmai marca unei înţelegeri anapoda a realizării profesionale. Lasă că aş fi interesat să ştiu cîţi cercetători sau profesori a luat în calcul prietenul şi cum, pe ce criterii, i-a clasificat, cu cine a comparat ca să ajungă să-i pună pe toţi în rangul doi (referitor la artişti nu mă pronunţ, la ei, poetul Florin Iaru se pricepe, cu siguranţă, mai bine). Nici despre „strălucirea“ care preschimbă una în alta nu ştiu, din păcate, nimic. Dar mi se pare o mare prostie această jinduire continuă după excepţionalitate. Iar tratarea condescendentă, de sus, a „oamenilor de mijloc“ este nu doar o prostie, ci şi o jignire la adresa atîtor oameni care îşi fac foarte bine meseria. E puţin lucru să fii un cercetător, un om de ştiinţă, un profesor foarte bun? Trebuie să „cucereşti lumea“ ca să-ţi justifici existenţa? Dacă ai ajuns profesor universitar sau cercetător la Berkeley, la MIT, la Sorbonne, la Oxford – se numeşte că te-ai ratat şi nu ţi-ai împlinit înzestrările naturale care te recomandau, în liceu, drept un potenţial Einstein? N-ai justificat speranţele care se puneau în tine? Dar ce vină au copiii aceia care cîştigă olimpiade că nişte inşi cu minţi înfierbîntate şi confuze aşteaptă de la ei să-i vindece de toate frustrările?

Florin Iaru crede că ce le lipseşte acestor, vai!, nerealizaţi, ce lipseşte întregii biete naţiuni române este motivaţia, „dorinţa irepresibilă de a-şi depăşi condiţia“, fără de care nici şcoala, nici familia nu pot face nimic. Eu nu mă pricep la specificul naţional, aşa că m-aş feri să emit opinii despre naţie (care, însă, pare să nemulţumească din ce în ce mai mulţi reprezentanţi de-ai ei, de la vlădică pînă la opincă; din păcate, mai niciodată autoreferenţial). Poate şi alţii ar trebui să fie mai prudenţi. Dar, de cînd am citit panseurile astea, mă tot gîndesc ce ar mai trebui să-şi dorească şi să facă cineva care absolvă liceul la Piteşti sau la Craiova, de exemplu, şi care ajunge cercetător la Harvard, tot de exemplu, ca să-şi „depăşească condiţia“? Ce-o fi însemnînd „a cuceri lumea“? Ce să mai facă? A cîştigat, să zicem, olimpiade de chimie în liceu, a vrut să devină chimist, a plecat de-acasă, a studiat şi a ajuns cercetător într-unul dintre marile laboratoare din lume. N-a fost destul de motivat? Nu şi-a urmat cu suficientă încăpăţînare pasiunea? Ce să mai facă bietul om ca să nu-l urecheze Florin Iaru şi prietenul său? Să devină şef de Stat, prim-ministru? Imposibil, e supracalificat pentru asemenea posturi. Să inventeze ceva atît de nemaivăzut, încît să scrie presa lumii despre el? Că altfel, nu văd cum ar putea Florin Iaru să aprecieze calitatea contribuţiei ştiinţifice. Sau să ia Nobelul, poate. Probabil că asta înseamnă să fii de „rangul întîi“, să nu mai fii, adică, doar un „onorabil om de mijloc“. Of, de-am avea şi noi, fir-ar să fie!, un Nobel, să ne liniştim odată...


Ce uşor e să razi, cu o singură palmă, cîteva sute de cercetători şi de profesori „de rangul doi“! Ce bine-ar fi dacă am avea cît mai mulţi oneşti „meseriaşi de rangul doi“, oameni care să-şi dorească numai să-şi facă serios şi bine meseria, nu să viseze, bezmetic, să schimbe lumea sau să-i beştelească pe alţii că nu visează destul de curajos şi să le bage prostii în cap. Sînt, totuşi, prostii care nici măcar într-un articolaş de weekend n-ar trebui să încapă.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. 1 Mai, zi de sărbătoare E 1 Mai şi televiziunile abundă în ştiri importantisime, alternînd beatificarea lui Ioan Paul al II-lea cu gradul de ocupare al staţiunilor de pe litoral, cu micii şi berile oferite de unii, cu îmbrîncelile credincioşilor la vreo mănăstire şi altele asemenea. Pe străzi, însă, nu se simte nici un fel de aer sărbătoresc, în ciuda steguleţelor tricolore arborate de tramvaie şi de autobuze.

Mi-aduc aminte de zîmbetul amuzat, cam albăstrui, al părinţilor mei cînd, în clasa întîi, scrisesem plin de elan şi cît mă pricepeam eu de caligrafic, cu toc cu peniţă, propoziţia: „Părinţii mei sînt muncitori“. Au zîmbit, mi-or mai fi explicat cîte ceva, dar sigur nu mi-au rupt pagina.


Nu mi-e deloc clar, nici azi, cine sînt „oamenii muncii“, posesorii sărbătorii de 1 Mai? PSD pare că se adresează, la fiecare început de mai, numai oamenilor în salopete, cu mîini bătucite şi degete cu unghii negre. Şi pensionarilor. Nu o spune explicit, dar întregul discurs, ca şi tipul de distracţii propuse lor par să le fie adresate. Nu ştiu cîţi muncitori de acest tip mai există azi în România, unde aproape că nu se mai produce nimic. Şi tare mi-e teamă că cei care mai există nu prea au conştiinţă de grup – ca să nu spun „clasă“. Impresia mea e că mai toţi şi-ar dori să se îmburghezească, deci să iasă din acest grup, nu să propăşească în cadrul grupului. Oare cum devine cineva muncitor în zilele noastre, la noi? Din pasiune pentru o meserie? Mira-m-aş, judecînd după căutarea pe care o au şcolile profesionale. Probabil că ajung muncitori doar cei care nu pot face altceva. Cei care se ocupă de ei, în sensul că sînt mai mult sau mai puţin preocupaţi de soarta lor, scriu despre muncitori sau despre ce îşi imaginează ei că e clasa muncitoare, ba chiar încearcă să obţină legi care să le îmbunătăţească viaţa, nu au, de obicei, foarte multe contacte cu ei. Sînt intelectuali şi politicieni care privesc „muncitorii“ ca pe o entitate abstractă. Nici sindicaliştii care-i reprezintă direct, ridicaţi, teoretic, dintre ei, nu-mi inspiră mare încredere. Poate că, înainte vreme, situaţia să fi fost diferită; acum însă...


N-am la îndemînă statistici, dar cred că sînt mai mulţi cei care lucrează în bănci, birouri de tot felul, funcţionărime, profesori, medici – iar oamenii aceştia nu se identifică şi nu sînt priviţi drept „muncitori“. Interesele lor par deosebite, de nu chiar divergente, de ale „adevăraţilor muncitori“. Deşi tot din muncă salariată trăiesc. Oricum, nu lor li se adresează „ziua muncii“. De ce?


De azi intră în vigoare noul Cod al muncii, evident favorabil patronatului şi defavorabil salariaţilor. S-au agitat cîţiva tineri intelectuali, majoritatea scriitori, de pe Critic Atac. Cam atît. În rest – blazare, dezinteres, de parc-am fi un popor de patroni. Nu am auzit despre nici o discuţie printre studenţii mei, viitori salariaţi, deşi noile prevederi, mai ales cele legate de precariat, ar trebui să-i cam îngrijoreze. N-am văzut dezbateri pe marginea noii legi organizate de vreo asociaţie studenţească. Nepăsare sau inconştienţă? Probabil amîndouă. Şi, din nou, o acută lipsă a conştiinţei de grup.



Oare cui i se adresează, de fapt, stînga românească, cea intelectuală, în (re)formare, şi cea politică? Pe cine reprezintă tinerii intelectuali de la Critic Atac? Şi ce-o să se aleagă de ei dacă, decişi să treacă la fapte, vor intra în PSD? De fapt, cred că întrebarea corectă e: cine se simte reprezentat de stînga? Da, ştiu: conştiinţa de grup, de clasă se formează, nu e un dat. Doar că „oamenii muncii“ nu par deloc interesaţi de aşa ceva.

Oricum, în Bucureşti a fost un 1 Mai foarte reuşit: n-a plouat deloc.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Despre intelectuali, clarviziune şi război E tulburător să vezi cum marile spirite sînt, uneori, incapabile să citească semnele timpului. Sau sînt atît de abstrase, încît pare că nimic din ce se petrece în jurul lor nu le atinge, nici măcar zguduirile care vor schimba lumea.

Pe 16 aprilie 1939, Ernst Jünger se află la Kirchhorst şi lucrează intens la Pe falezele de marmură. Notează în jurnal: „În această săptămînă, germanii au intrat în Boemia, Moravia şi în Memel, iar italienii în Albania. Toate semnele prevestesc un război apropiat; fac de aceea bine, luînd în considerare că va trebui să întrerup lucrul“. Războiul care va redesena lumea – un deranj. Nu destul de mare, totuşi, ca pe 25 iunie să nu scrie ceva despre Creta, „unde aş vrea să-mi petrec vara viitoare“. În schimb, în jurnalul lui Cesare Pavese, invadarea Albaniei nici nu e menţionată. În aprilie, conţine numai trei intervenţii, toate cu caracter foarte personal şi legate de romanul la care lucra.


În august 1939, Germania porneşte acţiunile militare care aveau să declanşeze războiul. Pe 18, ocupă Slovacia, pe 19, semnează tratatul comercial cu URSS, pe 23 – pactul de neagresiune. Pe 25, Anglia şi Polonia semnează acordul de asistenţă mutuală în caz de atac. În timpul acesta, Ernst Jünger, tot în Kirchhorst, se ocupă de scris, de grădinărit, de botanică şi pare complet imun la atmosfera încărcată a vremii pe care o înregistrează cel mult olimpian. Pe 19, de exemplu, scrie în jurnal o pagină despre vizita făcută cu două zile în urmă la Hamburg, vizită care-i prilejuieşte notaţii extrem de inteligente şi de pătrunzătoare despre automatizarea vieţii din marile oraşe, despre tehnicizare şi despre cît de bine e descris fenomenul în povestirea O pogorîre în Maelström de Poe (cu altă ocazie se arătase foarte interesat şi admirator al noutăţii numite autostradă). Apoi, nimic pînă pe 26, cînd notează că, în timp ce-l studia „comod în pat“ pe Herodot, a primit fără surpriză ordinul de mobilizare: „căci imaginea războiului se contura de la lună la lună şi de la săptămînă la săptămînă tot mai pregnant“. Pare un război ca oricare altul. Pe 28, afirmă lucid că „s-au acumulat atîtea elemente litigioase, încît doar focul le-ar putea rezolva“. E corect, desigur; dar nici urmă de judecată morală. Poate că, într-adevăr, atunci aşa se vedea. Sau poate că cel care tocmai îşi termina de scris Pe falezele de marmură îşi încheiase într-un fel conturile cu războiul pe care, în felul lui, îl descrisese şi anticipase cu mult. Polonia, oricum, nu-l interesează: pe 1 ianuarie 1940, aminteşte că un prieten le-a povestit detalii din campania din Polonia, dar „toate lucrurile pe care le-am citit sau auzit despre teritoriile de dincolo de Vistula mi s-au părut dintotdeauna de mică însemnătate istorică, aşa ca şi cum s-ar fi petrecut în ţări ceţoase...“ Şi, iarăşi, nici judecată morală, nici compasiune. La scara istoriei, privite de atît de sus, Polonia nu e interesantă... Nici măcar ca un semn. Deşi, pe 19 iulie, observase că „oamenii trăiesc ca animalele într-o apă tulbure şi nu îşi cunosc locul în care se situează. Un ochi mai penetrant i-ar vedea însă bine înşiruiţi, ca escadroanele pe un cîmp de bătaie... Există totuşi semne prin a căror forţă situaţia poate deveni brusc vizibilă“. Poate n-a ştiut să le citească. Pe de altă parte, are şi Jünger, alături de privirea scrutătoare şi rece a biologului cu care examinează contextul social, o sensibilitate instinctuală care înregistrează euforia naţională şi îl face să scrie pe 26 septembrie: „...în concertul adesea demonic al furtunilor, auzim chemarea patriei şi nu putem greşi dacă îi dăm ascultare“. Cu atît mai interesante asemenea observaţii cu cît sextetul jurnalelor din timpul războiului a fost mult elaborat de autor în vederea publicării. Nu se poate să nu fi fost perfect conştient de ceea ce vrea să transmită şi, mai ales, de ceea ce se desluşeşte la lectură.


La rîndul lui, Pavese are în septembrie 1939 o singură notaţie cu caracter general referitoare la război, pe 9: „Războiul produce barbarie deoarece pentru a lupta trebuie să devii imun la remuşcare şi la orice legătură mai delicată, trebuie să trăieşti ca şi cum aceste valori n-ar exista; şi, odată terminat, ţi-ai pierdut orice elasticitate de a te întoarce la aceste valori“. Apoi, pînă la 1 ianuarie 1940 – tăcere.



Doi intelectuali de formaţii şi vîrste diferite (45 – Jünger, 31 – Pavese), două conştiinţe ale timpului lor, unul dintre ei – Pavese – cu marcate simpatii de stînga, care, în preajma a ce avea să fie un teribil cataclism declanşat de ţările lor, se mărginesc la comentarii filozofice şi nu pronunţă un singur cuvinţel despre vină. E drept că războiul e rău în absolut, dar, totuşi, cel puţin în acesta din urmă, au existat, măcar la început, nişte agresori şi nişte victime. Dar dacă au ei dreptate şi, în loc să cugeţi la asemenea futile argumente, oricum fără putinţa de a interveni în mersul istoriei, e mult mai înţelept şi profitabil să-ţi vezi de menirea ta, în cazurile de faţă – de operă? Ceea ce ei au şi făcut. Poate că asta înseamnă, de fapt, clarviziune.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Un fel de psalm pe care, din păcate, mi-l spun din ce în ce mai des Lui Radu Cosaşu

Fericiţi cei lipsiţi de dubii, cei pentru care între alb şi negru nu mai există nimic.

Fericiţi cei pentru care lumea e simplă, limpede şi, de aceea, lesne perfectibilă, de ajuns fiind să separe ei grîul de neghină, operaţiune nu doar necesară, urgentă şi legitimă, ci şi evident posibilă în condiţiile date, pentru ca, mereu proaspăt Big bang, să o putem lua, nevinovaţi şi puri, de la capăt.

Fericiţi cei cu convingeri de neclintit, fie ele de dreapta sau de stînga.

Fericiţi cei cu somnul netulburat de amarnice dileme.

Fericiţi cei cu fruntea netedă pentru că sub ea nasc numai gînduri frumoase şi juste.

Fericiţi cei care ştiu în orice clipă ce e rău şi ce e bine.

Fericiţi fanaticii adevărului, căci nimic nu este mai bun decît adevărul – integral, fireşte.

Fericiţi cei care pot urî şi iubi fără rest.


Fericiţi cei întotdeauna hotărîţi, întotdeauna gata să-şi asume dificilul şi, da, ingratul rol de procuror pe lîngă noi, ceştilalţi, căldiceii a căror slabă credinţă niciodată n-a mişcat din loc măcar un pai şi n-a despărţit apele nici unei mări.



Fericiţi toţi aceştia, cîţi or fi ei – puţini, sper –, în lumea lor cu contururi precise, ca luna fără halou, pregătind cu sîrg lumea cea nouă care va să se rostogolească peste noi ca un tăvălug.

Vai nouă, celor îndoiţi, temători, tărcaţi în imposibile culori intermediare.

Vai nouă, celor care cel mai adesea răspundem „nu ştiu“.
Ferice, totuşi, de noi, pentru că, de fiecare dată cînd ne clătinăm, are cine să ne ridice, să ne îndrepte şi să nu ne lase să rătăcim pe calea către această cumplită lume mai bună.


Ferice de noi pentru că are cine să ne susţină pe atît de îngusta potecă de pe care noi, şovăielnicii, oricînd putem cădea.



Slavă, de trei ori slavă Dumnezeului necredincioşilor, care mi-a dat spaima şi neîncrederea, îndoiala şi teama de ridicol, m-a făcut să tot multiplic nuanţele de gri şi m-a ferit să cred că minunea matematicii se poate săvîrşi oriunde. Slavă Lui pentru că a trimis la vremea potrivită pe cine trebuia să mă certe şi să mă facă să înţeleg că unu şi cu unu doar arareori fac doi.

Amin.



P.S. Anul trecut, prin august pare-mi-se, am schimbat cîteva mesaje cu Alex. Leo Şerban, pornind de la un minunat eseu al lui despre Proust (cine are ultima lui versiune ar trebui să-l publice, merită din plin). Şi căzuserăm noi de acord că un alş bătrîn, un dandy zaharisit şi fleşcăit ar fi nu doar de neimaginat, dar, încă şi mai grav, n-ar avea nici un haz. Glumeam – de mine, cel puţin, sînt sigur. Uite că i-a ieşit. Ce noroc pe alş că soarta, în loc să-şi rîdă de el, precum îi e prostul obicei, i-a respectat vocaţia! Rămas-bun, alş.