Ornea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ZIGU  ORNEA-
Mi-am trait toata viata citind pentru ca, probabil, nu am putut altfel. Acesta mi-a fost rostul si menirea.
=====
Liviu

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Bunica, Enescu şi Băsescu
„Ştii cu cine m-am întîlnit azi?“, ne întreba, radioasă, bunică-mea, după vreo ieşire în oraş, la cumpărături. „Ei, nu ne fierbe, cu cine?“ „Cu Mircea Albulescu“, lăsa ea, triumfătoare. „Cînd eu intram pe Lipscani, el tocmai ieşea din magazinul de pantofi de pe colţ.“ Exact la fel mi s-a întîmplat şi mie, la Festival, duminică seara, la Zacharias. M-am întîlnit cu ministrul Paleologu: cînd eu ieşeam din toaletă, el intra; ştiţi culoarul acela îngust, în „L“, de la Ateneu: acolo s-a-ntîmplat. Am mers şi luni, de la ora 17.00, la recitalul de vioară şi pian, eram plin de speranţă. N-a fost să fie, nu ne-am mai întîlnit. Dar tot m-am bucurat, a fost muzică bună. Nu-i vorbă, în seara dinainte l-am şi ascultat glăsuind în franceză (impecabilă, recunosc cu invidie) şi făcînd bănculeţe, nu de cel mai bun gust, înainte de a-l decora pe Zacharias. Una peste alta, mi-a produs o uşoară jenă lejeritatea pe care o afecta, omul părea puţin nelalocul lui – nu pentru entertainment e plătit. Cred că poartă o pălărie încă prea mare. Dar, cum bunică-mea mă îndopa şi la douăzeci şi cinci de ani, decretînd că sînt „în creştere“, poate spera şi el că e încă în creştere şi că, dacă i se dă timp, va ajunge chiar să-şi dea pălăria la lărgit.

Şi-uite-aşa, oricît aş vrea să uit, oricît aş da-o pe souvenirs d’enfance, oricît aş evada individualist, ba chiar intimist, în lumea artei, realitatea bicisnică dă buzna peste mine şi-mi aduce aminte că iar vin alegerile, iar trebuie să votez şi iar nu ştiu cu cine. Tot e bine că m-am convins că trebuie să votez. Nu-i înţeleg defel pe toţi scîrbiţii (scîrba le-o înţeleg, rezolvarea nu) care promit că vor absenta: toţi, oameni inteligenţi, sînt antipesede, antipereme, dar acceptă să le dea ăstora pe tavă ţara, ei nemaisuportînd să se mînjească. Fie. Eu mă duc. Dar pentru cine? Acuma, să nu-ţi placă Băsescu nu-i greu, nu cere multă sforţare intelectuală. Omul se străduieşte constant să fie antipatic şi, în general, reuşeşte. Sigur că sînt şi eu mirat de, vremelnica, sper, tocire a spiritului critic al multora. Dar nici ura viscerală, iraţională – cred că, aici, Horia-Roman Patapievici are dreptate – împotriva lui Băsescu n-o înţeleg. Parcă nimeni nu mai e dispus să vadă şi ce face bun omul. De pildă, fără insistenţele sale, nici măcar bruma asta de prevederi din codul Miclea nu intra în legea Andronescu. Or, toţi comentatorii serioşi au observat că, per ansamblu, varianta Miclea era net superioară variantei Andronescu – şi sînt perfect de acord cu ei. N-am citit în ultima vreme nici un comentariu care să dea cezarului (scuzaţi!, sper să nu fiu acuzat de cultul personalităţii băsesciene) ce-i aparţine: el a creat comisia Miclea, datorită lui s-a putut elabora acel set de legi şi la presiunea lui s-a ţinut, atît cît s-a ţinut, seamă de ele. „Nu destul! E un compromis lamentabil!“, vor spune, şi chiar spun, cei mai mulţi. Dar tot ei ar fi strigat: „Dictatură! Depăşirea atribuţiilor constituţionale! La cremenal!“, dacă Băsescu ar fi încercat să-şi impună punctul de vedere. Şi, la urma urmei, de ce-l detestă atîţia, şi nu numai pe el, ci şi pe cei care încă îl susţin? De altfel, mă întreb dacă nu e şi invers: unii îl urăsc pe Băsescu tocmai pentru că, dinainte, deja, îi urau pe Liiceanu, Patapievici, Ungureanu... A ajuns ministrul Culturii să ofere o decoraţie lui Christian Zacharias şi să evite, diplomatic, să spună şi cine o oferă, ca să nu se fluiere la Ateneu ca la Sala Palatului, la Vengerov? Dar, hai să lăsăm psihanaliza de cafenea şi să luăm lucrurile cum sînt: Băsescu e detestat de foarte mulţi. Bine, să-l mazilim, nici nu-i greu – dar în beneficiul cui?

Că doar politica şi alegerile nu se pot judeca în termeni absoluţi, ci numai prin comparaţie. Lăsăm, sper, la o parte caricatura de prost-gust numită Vadim. Cu cine rămînem? Cu Geoană? Cu Antonescu? Forme fără fond şi fără cea mai mică speranţă să fie umplute de conţinut vreodată. Despre ei nici măcar nu avem ce vorbi. Oprescu? Ăsta nici formă n-are! V-a plăcut ce-a făcut ca primar? Credeţi că va fi mai eficient ca preşedinte? De şase luni, de cînd a inaugurat cu tam-tam pasajul de la Universitate, spaţiile comerciale de pe margini zac nefolosite. Nu-i semnificativ? Ba e simptomatic, dacă dom’ doctor n-a uitat cuvîntul. Adică Băsescu e populist, primitiv şi golan, se zice că a şi furat (dar nu s-a putut demonstra nimic), iar Oprescu – nu? De dosarul lui de profesor îşi mai aduce aminte cineva? Am uitat vreun „catindat“? Poate pe Remus Cernea, ecologistul. Merită să-l luăm în seamă? Şi-atunci, ce facem? Revenim la votul hormonal al fetelor de la APACA, de la începutul anilor ’90, doar că întors pe dos? Vedem negru – sau roşu, după preferinţe – unde stă scris „Băsescu“ şi punem ştampila oriunde altundeva?



Ei, hai, că m-am aprins. Mai bine mă culc, că săptămînile astea de Festival sînt tare grele. Abia aştept să văd cu cine mă mai întîlnesc mîine.

Înduioşătoare eforturile pe
care le face primăria Bucureştiului pentru alinierea la
civilizaţie. Au apărut piste de biciclete, impecabil marcate, prin
centru şi la şosea. Evident că singurul obiect lipsă din peisaj e
bicicleta. Trebuie să ai nervi şi plămîni de oţel ca să te
aventurezi să faci sport în noxele capitalei. Oricum, în
unele locuri nici n-ar fi posibil: de exemplu, pista de pe trotuarul
de pe cheiul Dîmboviţei e acoperită, în dreptul staţiei
de metrou Eroilor, pînă la un metru deasupra solului de
ramurile copacilor. Deşi nu m-ar mira să aflu că, dimineaţa, sînt
aduşi ceva biciclişti pe traseu, de sămînţă, cînd
vine primarul la serviciu, să-şi clătească ochii, să se bucure
şi el, ca omul. Au apărut, pe model parizian, probabil, şi puncte
de închiriere a bicicletelor. Pe lîngă cel din curtea
Facultăţii de Drept trec adesea: nimeni. Totuşi, e un pas înainte,
poate că aşa nu vor mai apărea prin oraş (au ajuns şi-n Braşov)
biciclete pariziene împrumutate pe termen nelimitat de români
intrepizi.

Cred că se mergea mai mult cu
bicicleta cînd eram eu mic, chiar fără piste „special
amenajate“. Printr-a şasea, mi s-a cumpărat un Junior, upgradat
mai tîrziu la Tohan, culmea tehnicii româneşti în
materie – mai departe, la cele sovietice, Sputnik şi Ukraina, n-am
avansat. O ţineam pe balcon şi, cum cele două lifturi ale blocului
erau mai mereu stricate, coborîtul pe scări, de la opt, era o
veşnică problemă. Gelu tot cu rable de-astea româneşti se
lupta, iar Adi, singurul mai cu moţ, avea Sputnik, cu schimbător;
ne dădea clasă, făcea pe lîngă noi mişcări de du-te vino,
ne cam umilea. Mergeam pe trotuar, de obicei, dar scăpam şi pe
stradă, să arătăm că sîntem mari. Nu era circulaţie ca
azi, nu cred că era foarte periculos. Traversam 1 Mai, niciodată pe
la zebră, şi intram pe străduţele pietruite ascunse de şirul de
blocuri. Era un întreg cartier de case mici cu curte, fără
apă curentă unele: pe străzi erau din loc în loc cişmele cu
pîrghie, cu jet puternic. Cred că nu mai există străzile
acelea, s-or fi demolat, n-am mai fost de mult pe-acolo. Erau scurte
şi duceau direct în bulevardul Expoziţiei, cam la capătul
lui opus Casei Scînteii. Dădeam ture, ne întreceam pe
bulevardul larg, mai întotdeauna pustiu, sau intram în
fostul hipodrom, acum un maidan prăfos, cu iarbă puţină şi cu
cîţiva corcoduşi din loc în loc.

De partea cealaltă se
vedea Pajura, dar pînă acolo nu ajungeam. Era frumos, era
aventura, pentru că niciodată n-am ştiut dacă aveam, de fapt,
voie să intrăm; găseam guşteri, melci, trăgeam cu invizoace la
păsărele, erau şi tot soiul de gropi pe care le puteam explora. La
un moment dat ni l-au închis, au început să
construiască. Puţin mai încolo, de partea cealaltă a
bulevardului, începea parcul Institutului Agronomic, altă
minune: alei mai înguste şi întortocheate, umbroase.
De-acolo ieşeam în străzile dinspre Ciupercă şi dinspre
Domenii, cu case din ce în ce mai boiereşti, dar şi cu pomi
cu poame din care furam fericiţi vara, fără cea mai mică umbră
de remuşcare. Dar mergeam şi în Herăstrău, dădeam roată
lacului, treceam de stăvilar ca să ajungem la mesele de ping-pong
de la Debarcader. Uneori trăgeam tare pînă la Băneasa
(niciodată mai departe), colindam pădurea – avantaj pentru
amărăştenii cu Tohan, Sputnikul era fragil. Părinţii ne lăsau,
nu păreau îngrijoraţi. Nici pomeneală de cască, genunchiere
şi cotiere, ca acum, cînd copiii sînt lăsaţi să dea
ture cu bicicleta doar în jurul blocului sau în parc,
supravegheaţi...



Mai ştiţi bancul cu muncitorul de la
fabrica de biciclete Tohan care scotea cîte-o piesă pe zi din
fabrică, să-şi facă şi el o bicicletă, pe furate, şi oricum le
asambla, tot mitralieră ieşea? Aşa păţesc şi eu cînd îmi
aduc aminte de copilărie. De fiecare dată aş vrea să găsesc
tonul just, să înfierez cum se cuvine spectacolele în
care am recitat poezii patriotice, cei şase ani de pionierie şi
cîte altele. Dar nu-mi iese. Nici cît Băiuţeii. Parc-am
uitat toate mizeriile. Nu-i a bună: semn de bătrîneţe.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Amintiri din copilărie
Nu ştiu alţii cum sînt? Ba da,
trebuie că sînt ca mine: au şi ei nostalgia perioadelor cînd,
copii fiind, nu cutreierau nimic, pentru că erau bolnavi, stăteau
închişi în casă şi erau răsfăţaţi de toată lumea.
Sînt convins că aşa e. Să mă blindez, totuşi, cu un citat,
pentru cititorii mai prepuielnici. Iată, din Bernhard Schlink,
Cititorul (Polirom, 2009): „Ce pline de vrajă sînt
perioadele de boală în copilărie şi adolescenţă! Lumea din
afară, din libertate, din curte, din grădină sau de pe stradă
pătrunde în camera bolnavului doar ca un zgomot surd.

Înăuntru, creşte lumea
poveştilor şi a făpturilor despre care citeşte bolnavul“. La
mine, cel mai frumos şi mai frumos a fost cînd am avut oreion,
prin clasa a II-a sau a III-a. Făcusem un cap cubic, îmi
spuneau „pătrăţel“, dar nu conta, că nu mă vedeau decît
părinţii şi bunicii. Stăteam la opt, într-un bloc-turn,
ultimul dintr-un şir de şase, de pe 1 Mai, înspre Piaţa
Chibrit. Lumea din afară se reducea la zgomotul tramvaielor 3 şi
20, al autobuzului 34, mai tîrziu rebotezat 134, şi al
glasurilor indistincte ale copiilor care se jucau în părculeţul
dintre blocuri – un teren mic, care atunci mi se părea enorm, cu
ceva pomi care înconjurau o bătătură prăfoasă, în
spatele unei vile care cine ştie cum rezistase şi încă
rezistă acolo. Dar zgomotul care ritma zilele, şi nu doar pe cele
de boală, era vocea neplăcută a bunicii Roxanei de la nouă, care,
aplecată pe geamul de la bucătărie, o chema, de prea multe ori pe
zi, pe fetiţă acasă (pronunţa „Rozanaaaa“, iar sunetul
trebuia întrebuinţat serios ca să se facă auzită – de
Roxana, nu de noi). Fusesem mutat din camera mea la loc de cinste, în
„sufragerie“, pe canapea, ca să mă pot uita la televizor
oricînd şi oricît voiam, şi mama îmi apropiase de
locul de zăcere o măsuţă şi pick-upul. Cred că era un Record,
nu-l mai avem de mult, cu doză ceramică, mono, cu difuzorul
îmbrăcat în pînză crem, montat pe partea
interioară a capacului.



Cînd mă gîndesc la el şi
la radioul mono pe care îl aveam pe atunci – la care ascultam
cu mare plăcere muzică –, mă întreb de ce nu mai suportăm
acum să ascultăm nimic la un aparat mono. La pick-upul acela, cînd
eram bolnav, ascultam şi muzică, dar mai mult discuri cu poveşti.
Discurile mari, Electrecord, din vinil. Puneam la nesfîrşit
Prinţul fericit de Oscar Wilde. Nu mai ţin minte cine erau actorii,
dar îmi plăceau grozav vocile. Era o poveste tare tristă (mai
tristă chiar decît Puiul lui Brătescu-Voineşti), cu un prinţ
poleit în aur, o statuie minunată, de fapt, care renunţă
treptat la toate podoabele, ba chiar şi la ochii lui din safir, ca
să-i ajute pe toţi nevoiaşii din preajmă, pînă cînd
moare, iar locuitorii oraşului, nemaivrînd să se uite la o
statuie tristă şi urîţită, îl dau la topit şi îi
aruncă inima de plumb – care nu voia să se topească – la
gunoi. Mai era pe-acolo şi o rîndunică sau un rîndunel,
în drum spre sau din ţările calde, care făcea pe mesagerul
între prinţ şi nevoiaşi; murea şi ăsta la sfîrşit.
Ascultam, mîncam (regim) şi plîngeam. Plîngeam şi
mă ruşinam, pentru că încă nu-l citisem pe Cosaşu şi nu
ştiam că şi bărbaţii au voie să plîngă la filme triste
şi, de ce nu, atunci cînd ascultă discuri. Cînd m-am
făcut mare şi mi-a căzut în mînă un volum cu
originalul poveştii, neprelucrată pentru uzul şoimilor patriei şi
al pionierilor, am aflat că finalul era uşor diferit: apăreau
Dumnezeu şi un înger al lui, care îi ridicau la ceruri
pe cei doi morţi buni. Carevasăzică, mă înduioşasem de un
fals, fie el şi prin omisiune! N-a fost singurul caz. Am citit o
groază de cărţi cenzurate, pe-atunci. A trebuit să-mi reconsider
critic şi copilăria. Am făcut-o. Dar, una peste alta, n-a fost aşa
de rău. Nu cred că e cazul să mi-o rescriu.

BIFURCAŢII. Amărăciuni de toamnă. Şi nu numai
La sfîrşitul verii, R.P.,
preparatoare de un an de zile la noi în facultate, ne-a anunţat
că renunţă la post şi merge acasă, la un liceu din Buzău –
loc cîştigat în urma concursului de titularizare.
Prietenul ei, de loc din Brăila, absolvent de master la noi, student
foarte bun, urma să înceapă în toamnă un doctorat cu
mine. A renunţat şi el, a dat concurs de titularizare, va fi
profesor de liceu în Buzău. Motivul amîndurora: nu-şi
pot permite să trăiască în Bucureşti, familiile nu îi
pot susţine aici, le-a cam ajuns cu viaţa de cămin – singura
înlesnire pe care i-o puteam oferi lui pe perioada
doctoranturii. Salariul de preparator sau asistent e mic, pînă
să ajungă ei la un venit care să le permită o locuinţă şi un
trai decente ar mai avea mult de tras. I-am înţeles.

Am pierdut doi viitori cercetători.
Şcoala a cîştigat doi profesori foarte buni – R.P. predase
deja un an la un mare liceu bucureştean, cu rezultate excelente,
pentru A.T. garantez eu, am văzut cu ce pasiune şi cu cîtă
limpezime explică altora matematica, pe care o înţelege.
Sigur, se poate spune şi că nu erau destul de atinşi de patima
cercetării ca să renunţe la confort şi să accepte sacrificiile,
că cercetării îi preferă, totuşi, satisfacţiile
profesoratului, ale muncii cu copiii, că nu-şi doreau destul de
puternic o carieră universitară – poate nu erau făcuţi pentru
ea. Dar unde scrie că o asemenea carieră trebuie să pornească din
apostolat?



Tinerii despre care v-am povestit au
făcut, pînă la urmă, o alegere favorabilă nouă: au rămas
în ţară. Alţii, mînaţi de aceleaşi neajunsuri,
pleacă în străinătate, unde bursa de doctorat e acoperitoare
– la limită, dar ajunge – şi salariul de începător
permite traiul chiar într-un oraş în care nu ai casă şi
pe nimeni care să te ajute.

Nu mă consolează deloc faptul că şi
la alţii e la fel. Prietenul Bogdan Suceavă îmi povestea,
îndurerat şi cam descurajat, că pierde în fiecare an
studenţi în care a investit timp şi speranţă ca să-i
înveţe matematică şi care, cînd ar trebui să înceapă
teza, renunţă, tot din motive financiare, şi se îndreaptă
spre domenii mai bănoase şi mai sigure decît matematica pură.



Bănuiesc că prin experienţe
asemănătoare trec şi colegii din alte discipline. Ce-i de făcut?
Un lucru foarte simplu: reaşezarea salariilor în aşa fel
încît cariera în cercetare sau învăţămînt
superior să nu mai ceară atîtea renunţări la început
– pentru că, deocamdată, despre mărirea salariilor începătorilor
doar se vorbeşte, nu s-a făcut nimic în sensul ăsta. Urmată
de schimbarea criteriilor de promovare în aşa fel încît
un tînăr dotat să poată deveni repede conferenţiar –
renunţarea la obligaţia ca profesorii şi conferenţiarii din
ştiinţele exacte să fie autori de cărţi e măsura cea mai
urgentă şi de bun-simţ. În lipsa acestor prea necesare
schimbări, toate workshopurile şi mesele rotunde, toate proiectele
şi studiile – finanţate generos, bănuiesc – pe tema
doctoranturii şi a viitorului cercetării sînt frecţie la
picior de lemn. Degeaba s-a introdus acum o bursă de doctorat foarte
mare. Tinerii ştiu că, după cei trei ani de bursă, îi
aşteaptă un salariu mizerabil de asistent. Merită efortul? Pentru
majoritatea, nu. Pentru aceştia, soluţia de compromis este să
lucreze în vreo firmă privată, în nouăzeci la sută
dintre cazuri fără mare legătură cu tema doctoratului; dar ăsta
nu mai e doctorat serios, ci unul făcut de-amorul artei, mai mult ca
să-şi dovedească lor că pot face şi doctorat.



Acum se demarează un program de
postdoctorantură. Şi bursele acestea vor fi, se pare, foarte
bănoase. Ar fi o soluţie dacă, după terminarea lui, un tînăr
ar putea intra direct lector sau chiar conferenţiar. Dar mă tem că
obiceiurile proaste de la noi, care nu prea favorizează intruşii,
îi vor bloca pe mulţi şi vor da cîştig de cauză tot
promovărilor din interior. Asta dacă măsurile de austeritate
impuse anul acesta de criză nu se vor eterniza, anulînd orice
fel de promovare.

Nu ştiu ce va fi. Deocamdată, în
timp ce oamenii politici nu mai contenesc cu logoreea lor
greţos-asurzitoare despre reformă, în timp ce chiar oameni de
şcoală ca Marga, Andronescu şi Miclea se ceartă dizgraţios la
căpătîiul muribundului pacient, fiecare visîndu-se un
Solon al învăţămîntului românesc, tinerii, sătui
de aşteptare, renunţă sau pleacă. Speranţe de mai bine? N-am.




http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Amaraciuni-de-toamna.-%C4%B9%C2%9Ei-nu-numai*articleID_22347-articles_details.html

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Regimul concentraţionar: experienţă şi literatură

Cumplită soartă a avut Margarete
Buber-Neumann! Comunistă convinsă în tinereţe, măritată
întîi cu fiul filozofului Martin Buber (dar neevreică
ea, nemţoaică get-beget), cu care a avut două fete, apoi, din
1929, cu Heinz Neumann, membru marcant al partidului comunist german,
şi-a văzut speranţele năruite odată cu sfîrşitul
Republicii de la Weimar şi instalarea lui Hitler la putere. În
1930, soţii Neumann părăsesc Germania, lucrează pentru Comintern
şi ajung, la un moment dat, ca tot comunistul idealist şi sincer,
do-ritor să pună umărul la construcţia socialismului, la Moscova.
Aici începe trezirea la realitate. După ce lucrează o vreme
în presă, încep să asiste la marile epurări, înţeleg
că regimul stalinist nu are nimic de-a face cu visul lor frumos,
contemplă neputincioşi dispariţia, pe rînd, a prietenilor
străini sau ruşi, toţi comunişti loiali, pînă cînd,
în 1936, Neumann e şi el arestat sub acuzaţia de troţkism şi
spionaj în favoarea puterilor străine. Margarete nu avea să
afle niciodată cînd şi unde a fost executat. Experimentează
şi ea tăcerea laşă, ostilitatea celor care le erau, pînă
mai ieri, tovarăşi, apoi şomajul, foamea, frigul.


În 1937, aşteptarea ia sfîrşit:
e arestată. Parcurge traseul tipic pentru arestaţii politici din
acea perioadă: Lubianka, Butirka – cu interogatoriile de noapte,
foamea, promiscuitatea, bătaia etc. –, apoi Siberia. În
cazul ei, Karaganda. Aici, din nou, foame, foame, promiscuitate,
boli, mizerie, iar foame. Iar în 1940, surpriză!, e livrată
pachet, alături de alţi prizonieri nemţi, după o cură intensivă
de îngrăşare – culmea!, tot la Butirka –, Germaniei.
Cadou de la Stalin prietenului său Hitler, urmare a pactului
Ribbentrop-Molotov. Ajunge direct la Ravensbrück. Aici, ştiută
drept comunistă, e considerată „deţinut politic“. Are noroc şi
supravieţuieşte cinci ani. Trece prin tot ce se putea trece – de
la munca fizică chinuitoare, foamete, la celula de izolare aproape
fără hrană. Dar rezistă, e suficient de viguroasă, scapă de
selecţiile pentru camerele de gazare – despre care se ştie foarte
bine în lagăr. E eliberată în 1945, în aprilie,
şi, complet vindecată de iluziile comuniste, reuşeşte să ajungă,
deloc uşor, la München – ar fi mers oriunde, numai să scape
de zona sovietică. Poate mai cumplită decît munca silnică,
decît indiferenţa tovarăşilor sovietici şi a nemţilor care
locuiesc la cîţiva kilometri de lagăr şi care întreabă
candid dacă poveştile alea cu camerele de gazare sînt
adevărate, poate mai cumplită decît întreaga oroare a
lagărului este, pentru Buber-Neumann, ostracizarea sistematică pe
care i-o aplică celelalte prizoniere politice, comunistele
nemţoaice, poloneze sau cehoaice, chiar şi rusoaicele. Ura
nedisimulată cu care o privesc.



Nimeni nu vrea să creadă ce
povesteşte, oroarea siberiană, toate o taxează de troţkistă, de
trădătoare – ceva trebuie să fi făcut ea, nu te arestează
sovieticii degeaba! –, cele mai blînde o acuză, ingenuu, că
le spulberă visul, singurul care le ajută să reziste. Pentru
mintea noastră, de acum, sînt aproape de necrezut fanatismul
şi orbirea care au lovit atîţia oameni deştepţi, incapabili
să asimileze corect informaţia onestă, incapabili şi nedoritori
să renunţe la o credinţă contrazisă violent de fapte greu de pus
la îndoială. Printre puţinele figuri luminoase din lagărul
german, e şi Milena Jezenska, fosta iubită a lui Kafka, cu care
Buber-Neumann se împrieteneşte (a şi publicat, mai tîrziu,
o carte despre Milena). Dar ea moare înainte de eliberare şi
nu mai poate depune mărturie. O face Buber-Neumann singură, în
cartea publicată în 1948: Prizonieră la Stalin şi la Hitler,
carte care a enervat foarte multă lume – în italiană, cred
că a fost tradusă abia în 2005.



De ce nu se traduce cartea asta la noi?
A fost, probabil, prima care a afirmat explicit identitatea de
substanţă, în ciuda deosebirilor formale, a regimurilor
concentraţionare sovietic şi nazist. Devălmăşia dezorganizată
din Karaganda ploşniţelor şi păduchilor şi ordinea, curăţenia
prusacă de la Ravensbrück au acelaşi efect: moartea.
Buber-Neumann, care a jucat un rol important şi în procesul
Kravcenko, a renunţat după război la convingerile comuniste şi,
spre sfîrşit (a murit în 1989), a trecut la
creştin-democraţie. Cartea, fără mari valenţe literare, pe care,
din păcate, autoarea le are, e tulburătoare prin ceea ce relatează,
nu prin cum o face. Chiar dacă, acum, multe lucruri se ştiu, ele nu
sînt mai puţin teribile şi, povestite de cineva care le-a
trăit, sînt cu atît mai copleşitoare – abstracţiunea
prinde contur, oroarea capătă corp. E şocant să vezi cît de
redusă e, de fapt, gama de orori, cît de puţin îi
trebuie unui om ca să decadă, să se degradeze. E şocant şi să
afli cît de puţin îi trebuie ca să rămînă om:
un dram de solidaritate, de prietenie, de căldură. Prin contrast, o
carte minunată, Eseu asupra orbirii a lui Saramago, păcătuieşte
parcă prin imaginaţie, prin stil. Tot o experienţă-limită de tip
concentraţionar descrie, tot despre degradare şi despre păstrarea
unei firave gene de umanitate prin solidaritate e vorba, dar, în
literatură, grozăvia se preschimbă, se transfigurează, naşte
frumuseţe. E, cumva, nedrept, pentru că oameni care citesc cu mare
plăcere Saramago refuză să citească mărturii de felul celei a
lui Buber-Neumann. „Mai poţi citi aşa ceva?“, mă întreba
un amic. Alţii, asemenea lui Kundera, nu-l mai citesc nici pe
Soljeniţîn, pentru că „nu le mai poate spune nimic nou“.
Oare?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. My generation
Acum cîteva seri am revăzut cu
delicii, la televizor, The Graduate, filmul din 1967 al lui Nichols,
în care un proaspăt absolvent de colegiu e iniţiat în
ale amorului de o prietenă a părinţilor săi, cuadragenară
disperată de o căsnicie ruginită de mult, şi ajunge apoi să se
îndrăgostească şi chiar să se căsătorească rocambolesc
cu fiica acesteia. Nici nu ştiu ce-mi place mai mult: Anne Bancroft
Robinson, nevrotică, avînd expresia aceea de animal hăituit
şi conducînd imperial conquista, pentru ca, apoi, să ajungă
să cerşească un pic de căldură în ultima scenă din hotel
şi să sfîrşească într-o inegală concurenţă cu
fiică-sa – deşi, puse alături...; Dustin Hoffman, trecînd
pe nesimţite de la bîlbîială, stinghereală şi
neînţelegere la siguranţă de sine şi aroganţă macho,
reumanizat, apoi, de dragostea pentru puştoaică; uşurinţa cu care
se trece peste dilema sexo-morală, oarecum în spirit
power-flower, pentru că, nu-i aşa?, amor omnia vincit improbus; sau
muzica lui Simon şi Garfunkel. Cei din generaţia mea – eu, cel
puţin – , parcă pe toate le-am făcut defazat.

Filmul ăsta, pe
care port.ro, în înţelepciunea sa cinefilă, îl
cataloghează drept „romantic“, l-am văzut prima oară abia acum
vreo zece ani. E frumos, e haios, are replici bine scrise, tăietură
repede, actori buni, are o muzică minunată – dar atît. Se
fereşte cu mare grijă să intre prea adînc în vreo
incomodă analiză psihologică, rămîne cuminţel la
suprafaţă, nu zgîrie pojghiţa, să nu curgă cumva sînge.
Iar cînd ar fi să fie, o dă pe rîs. Şi totuşi, chiar
aşa, căldicel, ce şoc va fi produs în 1967, la lansare,
înainte de marea emancipare, de revoluţia sexuală, cînd,
la Berkeley, cum se vede chiar într-o scenă din film, fetele
purtau încă rochiţe elegante şi băieţii aveau sacou, de nu
chiar costum şi cravată! Şi noi purtam costum în liceu, pe
la sfîrşitul anilor ’70. Mergeam la „ceaiuri“ – n-am
ştiut niciodată de ce se numeau aşa petrecerile acelea la care se
dansa şi se bea orice numai ceai nu, care începeau pe la ora
şapte-opt seara şi se terminau spre dimineaţă, în funcţie
de bunăvoinţa părinţilor; oricum, încă nu se inventaseră
„bairamele“. Ei, şi printr-a unsprezecea, nu ştiu ce ne
apucase, dar mergeam „la costum“, ne înţoleam,
carevasăzică, făceam pe serioşii. Ascultam Simon şi Garfunkel –
pe Paul Simon îl descoperisem printr-a noua sau a zecea, cu 50
ways to leave your lover, la casetofonul mic, negru şi mono al lui
Gabi, adus la o oră de atelier (lăcătuşerie, ca să fim foarte
precişi), în subsolul liceului; nu ştiam destulă engleză ca
să înţeleg toate jocurile de cuvinte, nu pricepeam eu tot ce
spune, dar prinsesem ideea generală şi eram pătruns, îl
ascultam la nesfîrşit, visător – ascultam Bob Dylan şi
Joan Baez, ştiam tot Beatles, ne dădeam în vînt după
Pink Floyd şi Deep Purple şi Led Zeppelin şi Jethro Tull –, dar
mergeam în costum la ceai.

Nu pricepeam, de fapt, nimic din
spiritul muzicii pe care, pasămite, o iubeam. N-aveam, poate spre
binele nostru, nivel politic. Noi nu eram contestatari decît,
cel mult, prin batjocură sau ignorare; adică, dacă nu-l ascultam
pe Aurelian Andreescu – ce voce! – cu În grădina casei
mele e copacul de Jolt Kerestely, versuri de Ovidiu Dumitru, se poate
spune că făceam opoziţie. Or fi fost alţii mai destupaţi la
minte, dar eu şi-ai noştri nu eram. Ar fi fost şi greu. Chiar
folkul românesc, ăsta care încă face victime şi
trezeşte în continuare nostalgii, muzică pe care o ascultam
cu plăcere în anii aceia, chiar dacă venea de la Cenaclu, era
complet lipsit de tentă politică – deşi se pretindea un reflex
tîrziu al folkului american. Iar ceva subteran, înregistrări
pirat, muzică subversivă à la Vîsoţki, nu ştiu să
fi existat – dacă a fost, au ţinut-o ascunsă bine. Am fost o
generaţie ferită bine de ispite. Nu ştiam o mulţime de lucruri.
Poate că unii le ştiau, dar nu vorbeau. Deşi, poate că dac-am fi
vrut cu-adevărat, am fi putut afla. Unii nu vor să afle nici acum.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Ce e rău şi ce e bineScandalul generat de măsurile timide ale doamnei Andronescu
a dat ghes la dat cu părerea unei mulţimi de aflători în treabă, bloggeri sau
„comentatori“ grafomani, de regulă anonimi, pe forumurile revistelor şi
ziarelor. Toţi au păreri ferme. Sînt inteligenţi şi n-au dubii. După ei,
universităţile de stat, în goana lor hulpavă după studenţi, s-au pus pe demolat
concurenţa. Majoritatea acestor indivizi cu logică şontîcă nu pricep un lucru
elementar, formulat limpede şi concis de Rodica Zafiu în România literară din
31 iulie: „vocile alarmate nu reprezintă concurenţa invidioasă, ci reacţia
firească a unei bresle care îşi apără standardele şi legitimitatea“.
Numai un neştiutor – care ar trebui, în consecinţă, să se
abţină de la cuvînt –, un imbecil sau un răuvoitor interesat poate susţine
contrariul. În chestie nu e calitatea, indubitabilă, de fost cadrist a lui
Bondrea, ci calitatea execrabilă a pregătirii pe care o oferă majoritatea
universităţilor private. Calitate care se poate testa şi după „vîrfurile“
absolvenţilor lor (se poate consulta Cotidianul din 5 august pentru cîteva
mostre şi, spre comparaţie, liste de alumni de după 1990 ale facultăţilor de
stat, de exemplu http://fmi.unibuc.ro/ro/alumni/).

Exact ca în privinţa vinei
pentru porcăriile petrecute în regimul comunist, unde băieţii inteligenţi
încearcă să facă din noi toţi o apă şi-un pămînt – toţi au turnat, toţi au
colaborat, nu e nici o diferenţă între activistul cutare, cu rang înalt, şi
umilul participant la cursurile de conducere organizate la partid etc. –, acum
se lansează ideea că universităţile de stat nu sînt cu nimic mai răsărite decît
cele private. Da, şi la stat sînt programe de licenţă încă neacreditate. Dar se
poate compara o facultate care funcţionează de peste cincizeci de ani într-o
universitate de peste o sută şi care încă nu şi-a completat un dosar de
acreditare din nu ştiu cîte cu una înfiinţată ieri într-o universitate de
alaltăieri şi care refuză să se acrediteze? Da, şi la stat sînt clanuri,
nepotism, corupţie. Da, şi la stat există profesori făcuţi pe puncte. Dar măcar
încercăm să facem curat – scandalurile din presă o dovedesc. Da, şi la stat se
copiază, se trec uşor examene, se reciclează lucrări de licenţă. Dar în cu
totul altă proporţie decît la particulare. În plus, o spun ca om din sistem,
care a ţinut, la începutul anilor ’90, şi ore la Hyperion: în general, cei mai
slabi studenţi de la stat sînt la ani lumină faţă de cei de la privat. Nu
există comparaţie. Nici în privinţa calităţii studenţilor, nici în privinţa
rigorii examinării. Nimeni nu spune că nu există şi absolvenţi serioşi ai
facultăţilor private. Dar ei sînt la fel de relevanţi pentru starea generală a
învăţămîntului privat pe cît sînt olimpicii internaţionali pentru învăţămîntul
preuniversitar. Pe de altă parte, nu văd de ce nu s-ar extinde în continuare
învăţămîntul privat, mai ales la distanţă, hrănind bovarismul şi nevoia de
cunoaştere ale unor persoane care, nu ştiu de ce, evită universităţile
populare. Cu condiţia ca aceste persoane să nu-şi vrea diplomele recunoscute de
stat.

Odată statuate aceste premise, putem trece la discuţia
hibelor învăţămîntului de stat. Multe. Dar nu cred că ajută prea mult analizele
globale, înverşunate şi îmbîcsite de dogmatism ideologic, precum cea a lui
Claude Karnooh (revista Cultura), chiar dacă unele concluzii sînt corecte.
Mostră: „Nu numai rateurile comunismului real au condus la eşecul «sistemului»;
capitalismul real, mereu radical, violent şi sălbatic, l-a alimentat, la rîndul
lui, în cei 20 de ani de alergătură după profit cu orice chip. O goană după
cîştig care a dezvăluit esenţa ultimă a sistemului şi hybrisul comis prin ideea
de profit la infinit. Universităţile resimt şi ele efectele crizei“. Habar nu
am care e esenţa ultimă a capitalismului şi, sincer, nici nu mă interesează. Îl
suport – ce alta pot face? N-am ambiţia să găsesc rezolvări globale. Cred doar
că, în limitele sistemului dat, putem găsi soluţii punctuale care să
îmbunătăţească situaţia. Ar fi puţin? Accept că numărul de licenţiaţi nu poate
scădea – pare un drept cîştigat, să avem mulţi absolvenţi de facultate. Dar
putem diferenţia facultăţile. Putem păstra cîteva, de elită, şi multe sorbonici
(care nu organizează nici master, nici doctorat). Toată lumea ar fi fericită:
angajatorii serioşi, inclusiv universităţile şi cercetarea, care chiar au
nevoie de oameni bine pregătiţi, ar şti de unde să-i ia (ştiu, de fapt, şi
acum, doar viitorii studenţi nu au clară ierarhia). Cei care au nevoie numai de
funcţionari cu diplomă, de executanţi, ar şti şi ei cui să se adreseze – şi ar
plăti în consecinţă. Odată făcută separarea, măcar la facultăţile – foarte
puţine – de elită, s-ar renunţa la păguboasa finanţare pe cap de student.

Pentru că elita, vai!, nu e numeroasă. Statul ar face un efort. Răsplătit
înmiit de calitatea absolvenţilor. Rămîne o mică problemă. Cine să facă
selecţia. În nici un caz actualul ARACIS, care, filotim, pare incapabil să refuze
ceva oricui cere. Aşa se face că universităţi ca „Lucian Blaga“ din Sibiu,
Dunărea de Jos din Galaţi, A.S.E. şi multe altele au căpătat statut de
„universităţi cu grad ridicat de încredere“, la fel cu universităţile mari din
Bucureşti, Cluj, Iaşi. Încrederea asta nu poate veni decît de la calitatea
ştiinţifică a profesorilor. Îi las pe cei interesaţi să caute lucrările
ştiinţifice ale cadrelor didactice de la universităţile în care ARACIS are
încredere şi să compare.


Nu ştiu dacă sistemul (capitalist) se poate schimba. În loc
să aşteptăm sau să lucrăm, revoluţionar, la schimbarea lui (abia acum ar fi
vorba de revoluţie, cînd ne-am întoarce, rotindu-ne în jurul axei proprii, la
socialism), mai bine am rezolva problemele astea mărunte care pot să ne apropie
de un învăţămînt măcar cît cele din degradatele Marea Britanie sau Franţa.
Ştiu, nu săriţi!, şi acolo sînt probleme, nu e bine, şi acolo e rău. Dar ce rău
bun! Unul pe care mi-l doresc al naibii.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Numai tată să nu fii
Lucrurile stau aşa. Eu am o fată. O
ai, cît e a ta – şopteşte parşivul de Polonius. Da, ştiu,
tocmai asta e problema. Că şi-a luat licenţa şi ar cam trebui să
pornească un masterat. Unul care, ca să fie economic, criteriu
fundamental în lumea academică, se face cu minim treizeci de
studenţi. Care nu-s. Criză şi de studenţi. Că unii deja s-au
dus. La Wittenberg. Aşa că nu pare să aibă prea multe opţiuni.
Ce-o interesează pe ea nu se face din lipsă de muşterii. Ce se
face n-o prea interesează. Aşa că visează. La plecare. La alţii,
surpriză, se poate (de ce oare?) şi cu mai puţin de treizeci. Ce-i
drept, costă. Ei, mai munceşte, mai muncim, mai învaţă,
poate prinde şi o bursă – zice ea – o scoate(m) cumva la capăt.

Vrea la Wittenberg, ştrengăriţa. Ce
fac? S-o las? Mi-e frică. Dacă-i plac prea mult cursurile şi
straiele nemţeşti? Ce-ar cîştiga? Ar învăţa ce-i
place (sau ce crede ea acum că-i place) şi s-ar conecta la ştiinţa
de la Wittenberg sau de unde-a-nţărcat mutu’ iapa (Firenze înc-ar
fi bine). La care ştiinţă, se presupune, Bucureştiul, cît
de Paris mic ar fi el, nu e chiar conectat. Dar s-ar mai întoarce?
La ce bun, dacă, aici, ştiinţa ei căutare n-are, iar ea,
conexiune nici atît? Încă n-am auzit de universităţi
româneşti fericite să ofere posturi absolvenţilor întorşi
cu doctorate şi specializări de peste mări şi ţări. Hai, dacă
se întorc repede, imediat după teză, şi vor să ucenicească
asistenţi, mai merge. Dar să intre direct lectori sau
conferenţiari, pardon. Că la noi nu e ca la ei, să se scoată
posturi la concurs aşa, de-a valma, cînd sînt vacante
poziţiile. La noi se promovează. Şi, deşi nimeni n-o zice, au
prioritate cei din interior care, nu-i aşa, au muncit ani de zile
pentru facultate, au tras din greu, n-au boierit prin cele
străinătăţuri. Ceea ce cam aşa e, oamenii chiar au muncit. Mă
rog, se mai fac excepţii. Dar eu sînt geometru. Să m-apuc
acum, la bătrîneţe, de probabilităţi ca să-i calculez
şansele? Şi-atunci, vorba perfidului: o mai am? Că de papierische
şi telephonische kinder mi-a ajuns din lecturi, parcă n-aş
experimenta. A naibii globalizare globală! Auzi, sat planetar.



Şi dacă vreau să-mi văd fata
(scuzaţi posesivul: obişnuinţa, de), ce fac? Iau avionul pînă
după colţ? Dar am eu dreptul s-o ţin aici, în provincia asta
ştiinţifică şi culturală (copula e necesară: ştiinţa nu-i
cultură şi oamenii de ştiinţă nu-s intelectuali, după cum orice
jurnalist învaţă la primul curs)? S-o oblig să se sufoce în
Siberia asta a spiritului, în praful ăsta năprasnic care
usucă orice fir de creativitate, aşa cum tot inteligentul
dîmboviţean ştie? S-o condamn la rezistenţă prin cultură?
Şi asta, vai mie!, doar ca să fac economie la banii de telefon şi
de bilet? Cum s-o ţin, cînd orice om cu scaun la cap învaţă
de mic că numai plecînd – pe vremuri, la Moscova, la
Moscova, acum la Wittenberg – te poţi realiza? La ce s-o-ndemn să
stea, cînd nici eu nu cred să mai apuc reforma sistemului şi
cînd toată lumea ştie – iar dacă nu ştie încă, va
afla, anume din ziare şi de la televizor, că de-aia s-a făcut
revoluţie şi sîntem liberi, să ne uităm la televizor şi să
cădem în admiraţie cînd un ministru are nemaivăzutul
curaj de a aplica legea – că învăţămînt de stat sau
privat totuna-i şi n-are nici un rost, nici nu-i moral măcar, să
prinzi un hoţ cînd alţii puzderie, mai cu moţ, zburdă pe
cîmpii şi fac din hîrtie galbenă origami pe care le
caligrafiază îngrijit şi le vînd ca diplome, hai să
cumpăraţi, copii. Pînă la urmă, să nu-ţi vină să spui,
cu acelaşi parapon, precum Tovarăşa cînd a pus rezoluţie pe
cererea de plecare la un festival a unor muzicieni: „Să să ducă”?
Ăia s-au întors – proşti. Mai ştii, poate-am şi eu noroc.
Dar ea?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Acceleratul ca paradigmă a acţiunii ministeriale
Ce frăsuială! Ce emoţie! Cine-i?
Ce-i? Ce-a fost pe-aici? Doamna Ministru, micuţa Cati, Abramburica,
de, s-a pus pe tulburat apele. Ce-o fi apucat-o taman acum? I s-a
urît cu binele? De fapt, ce-a făcut? Brusc, într-un
moment de luciditate, a recunoscut ceea ce toată lumea ştie de ani
buni: o mare parte a învăţămîntului universitar,
privat şi de stat, funcţionează în regim de butic non-stop
de la colţul blocului sau de „Magazin mixt“ din bătătură,
peste drum de bufetul comunal. Ei şi? Moare cineva? N-am trăit noi
bine pîn-acum? S-a plîns vreun părinte că progenitura
are la clasă un profesor ieşit de la „Spiru Haret“? Eu n-am
auzit. În schimb, anul trecut, la examenul de definitivat, am
găsit o teză pe care nicicum nu o puteam trece; nu mai ştiam în
ce gaură să intrăm de ruşine, ne uitam pieziş unul la altul,
neştiind cine i-a dat auctorului blestemăţiilor note de trecere în
facultate; ne-am liniştit cînd am deschis tezele: era vorba
despre o absolventă de „Spiru Haret“. Liniştit – un fel de-a
spune: o parte dintre profesorii de la „Spiru Haret“, de la
Matematică, erau (sînt) colegi ai noştri... E clar că nu e
întotdeauna vorba despre cursuri proaste (colegii mei sigur fac
acolo cursuri la fel de bune ca la noi). De vină e, evident,
promovarea prin ucaz, nu în urma examenului. La urma urmei,
oamenii îşi predau materia, cine prinde – bine, cine nu –
treaba lui; în rest... doar n-o să rămînem muritori de
foame!?



Revenind la candidata la definitivat de
anul trecut care ne-a pus pe jar, să fi fost ea prima în
situaţia asta? Vajnicii noştri colegi de la sindicate, cei care
azi, pe 15 iulie, cînd posesori de diplome nerecunoscute de
minister au fost scoşi din examenul de titularizare, protestau
afirmînd ritos că „regulile nu pot fi schimbate în
timpul jocului“ şi că Doamna Ministru „generează haos“,
bravii noştri sindicalişti nu ştiau pe cine apără? Regulile
cărui joc nu pot fi schimbate? Într-un fel, au şi ei
dreptatea lor. Acum un an de ce s-a putut? Nu tot neacreditate erau
secţiile acelea de la „Spiru Haret“? Şi de unde pînă
unde situaţia asta hilară, în care universitatea zice că e
acreditată şi ministerul zice că nu e? Curat relativism
postmodern! Cum singura regulă valabilă în toate jocurile de
la noi, cu sau fără atu, e: „orice lege poate fi călcată“,
momentul de ţîfnă legalistă al Doamnei Ministru este, pentru
foarte multă lume, cel puţin de prost gust. Şi, mă rog, de ce numai „Spiru
Haret“ şi încă vreo două? Sînt ele singurele care nu
satisfac criteriile de acreditare? Mira-m-aş (ei, cîţi
absolvenţi de privat ştiu să pună bine cratimele astea?). Iată,
din pură curiozitate, am „surfat“ un pic pe site-ul
Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa, universitate
veche şi de tradiţie deja, membră a reţelei Universităţilor de
la Marea Neagră, acreditată (se susţine şi licenţa acolo!),
plină de relaţii de colaborare cu universităţi străine,
universitate ai cărei Doctor Honoris Causa sînt Nicolae
Văcăroiu, Cătălin Zamfir, Constantin Bălăceanu-Stolnici,
Ecaterina Andronescu şi alţii încă...

M-am uitat la Facultatea de Ştiinţele
Comunicării şi Ştiinţe Politice. Am căutat corpul profesoral.
L-am găsit. Are paisprezece cadre didactice (la cîţi studenţi
– nu ştiu), dintre care un decan (prof. dr. Octavian Burcin), un
secretar ştiinţific şi un şef de (unică, bănuiesc) catedră. În
afară de decan, care e profesor, există şapte lectori doctori, doi
lectori doctoranzi şi patru asistenţi. Ce facultate e asta, cu
paisprezece cadre didactice? În fine, o fi departament şi s-au
încurcat cînd au scris pe site. Am deschis apoi Google
scholar şi am tastat frumos „Octavian Burcin“ la autor. Şi-am
primit două răspunsuri: o carte de la editura Cogito (1994), cu
trei autori, şi una de la editura All (1999), cu patru autori. Se
pare că mai există o carte (cu autori şi titlu asemănătoare
celei de la Cogito), publicată la Paideia, dar Google scholar,
pîrdalnicul, o ignoră. Şi-atunci, mă-ntreb, ce fel de
profesor doctor e domnul Burcin, decan? Pe ce şi-a luat doctoratul
şi titlul de profesor? Or fi şi alte publicaţii academice,
nemenţionate de Google (nici pe Internetul ăsta nu poţi pune
bază), trebuie să fie, altfel ar însemna că nu şi-a luat
titlurile pe drept – ceea ce ar fi foarte grav, pentru că, din
alte surse Internet, încep să cred că domnia sa a fost,
înainte, pe la Academia de Poliţie, istoric militar, presupun,
după titlurile cărţilor închinate Mareşalului.



Tot din spaţiul virtual aflu că şi
şeful de catedră Ioan Damaschin (lectorul doctor, nu sfîntul)
a fost sau este comandor doctor. Domnia sa e autorul unei cărţi
despre campania de la Odessa, publicată la editura „Ion Cristoiu“
– cu altceva, Google scholar (căutare avansată!) nu-l cunoaşte.
Mă rog, treaba lor. Dar, dacă eu am aflat atîtea lucruri în
cîteva minute de „surfat“, luînd la întîmplare
o „privată“ de pe hartă, oare ce-ar afla domnii şi doamnele
plătiţi să evalueze, să acrediteze şi să cureţe sistemul de
învăţămînt de hoţi, dacă şi-ar da interesul?

Eu nu cred, precum Costi Rogozanu, în
Cotidianul din 16 iulie, că învăţămîntul de stat ar
trebui să înveţe de la cel privat cum să facă bani şi să
întîmpine, cu exigenţă sporită, desigur, foamea de
diplome a românilor. Dimpotrivă, cred că nu chiar toţi cei
care vor o diplomă trebuie s-o aibă. E nevoie, vorba preşedintelui,
şi de tinichigii (fără studii universitare).

Conjectura mea, pe care mi-aş dori-o
infirmată grabnic, este că nimeni n-are interesul să zgîlţîie
prea mult sistemul. Acreditările formale se vor obţine – poate
mai greu, dar o să răzbească ei. De altfel, Doamna Ministru a şi
revenit: diplomele ilegal obţinute nu vor fi anulate, se vor da
examene speciale etc... Poate cîteva secţii vor fi desfiinţate
– nu-i bai, are balta peşte. Şi gata. Se linişteşte şi presa,
se ia cu altele, e an electoral... Ce să fie? Nu-i nimic. A trecut
acceleratul.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Scrierea de bine
„Şi chiar dacă am
scris note, am scris lucruri bune, i-am lăudat pe oameni“ – Gică
Popescu, fotbalistul, dixit. Şi de ce nu? Eu îl cred. Era
tînăr, aproape un copil – bănuiesc că un adolescent,
oricît de excepţional sportiv, oricît de muncit la
antrenamente, oricît de hîrşit în competiţii, nu
e matur şi în afara terenului de joc. Şi-apoi, era uşor să-i
sperii pe copiii ăştia mari, să le arăţi pisica opririi de la
deplasări sau, mai ştii?, să le numeri dolarii pe care, cinste
lor!, îi puneau deoparte.

Altfel, trebuie să spun,
cu toată sinceritatea de care sînt capabil, că nu m-am simţit
deloc bine, dimpotrivă, am avut o senzaţie profund dezagreabilă,
cînd Dan C. Mihăilescu mi-a arătat o foaie din dosarul lui de
urmărit (D.U.I. – pentru cunoscători), în care, culmea!,
era vorba despre mine. Foaia – nici măcar plină: s-o iau ca pe o
umilinţă? Nu meritam eu mai mult? – era, evident, rătăcită în
dosarul D.C.M. Probabil era parte din dosarul tatei, nu mi-ar fi
făcut ei mie onoarea, eram o miză nesemnificativă, nu se ocupau
băieţii de mine în mod special. Trebuie să fi fost ceva ca o
pată de culoare, tuşa măiastră care desăvîrşeşte
tabloul. Oricum, scria de bine. Zicea că sînt „liniştit,
manierat, preocupat de studiu, afectuos şi docil faţă de părinţi“.
Chestia cu docilitatea să i-o spună mamei – dar, oricum, de unde
o ştiau? Mă turnau ai mei? Aveam microfoane-n casă? Ciripitorul
era prieten bun, venea la noi acasă cînd erau şi părinţii?
Se pare că nu, pentru că „la locuinţa sa nu primeşte vizite“.

Fals, evident. Şi mai zicea că „întreţine relaţii
apropiate cu colega de grupă (...), pe care o vizitează la
domiciliul ei situat în bd 1 Mai“. Asta m-a cam pus pe
gînduri. Scormonindu-mi amintirile din anul întîi –
atunci pare plasat episodul –, cam ştiu despre cine era vorba;
era, în principiu corect, doar că, vorba bancului, nu era
colegă de grupă şi n-o vizitam acasă, ci mergeam împreună
spre bd. 1 Mai, unde locuiam amîndoi – dar separat. Uite cum
intra omul la belea nevinovat! Aşadar, băieţii erau uşor de
păcălit, nu pricepeau mare lucru, se împotmoleau la decodarea
semnelor, nu hermeneutica era punctul lor forte. Şi totuşi, parcă
nu-mi cade bine să ştiu că cineva se uita la mine cînd mi-ar
fi plăcut să fiu singur sau, hai, în doi. Or mai fi şi alte
relatări despre mine în dosarul tatei? Nu ştiu. Tata,
cuminte, n-a vrut să şi-l vadă, iar noi, mama şi cu mine – nici
atît. S-aştepte dosarul acela de la CNSAS mult şi bine, nu
noi îl vom trezi la viaţă. Dar eu oi fi avut dosar? Nici asta
nu ştiu şi, dacă nu se hotărăşte cineva să-mi facă vreun bine
cu anasîna, nici n-am să aflu vreodată. Ce-aş afla? Că
vreun puşti de vîrsta mea, coleg de armată sau student, a
cedat şi a scris de bine (poate şi de rău) despre mine? La ce-ar
folosi? Victimă, oricum, n-am fost – orice-ar fi scris el sau ea
(să fim corecţi politic!), nu cred să-mi fi dăunat prea mult.

Cum, din fericire, nu mi-a
dăunat peste poate nici telefonul pe care l-am primit prin octombrie
1989 de la un tovarăş care nu şi-a dat numele, dar care a spus că
lucrează la „o instituţie de stat“ şi mi-a dat întîlnire
– m-a convocat, de fapt – pentru seara următoare, în faţa
tutungeriei de peste drum, spre colţul lui Mihai Bravu cu Vatra
Luminoasă (acum, în locul ei e un magazin cu haine pentru
graşi). Bănuiam ce avea să urmeze şi – nu, n-am fost curajos –
făceam pe mine de frică. S-a dovedit că avea informaţii proaste:
mă credea încă în stagiu, profesor la un liceu din
Tîrgovişte, habar nu avea că lucram de doi ani în
Bucureşti. Dar ştia că mă descurc binişor cu cîteva limbi
străine şi-mi propunea să însoţesc delegaţii oficiale
de-ale lor, apoi să fac nişte rapoarte. Fireşte, nimic complicat.
Nu părea foarte grăbit, era destul de vag deocamdată, nici vorbă
de vreo ameninţare. N-am avut putere să spun un „nu“ limpede,
necum să-i fac, superb, vreo declaraţie de principii. Am scăldat-o.
A rămas că o să mă mai caute el. Nu ştiu cum am traversat
bulevardul şi am ajuns acasă. Eram pierit. Nu i-am ţinut minte
figura. Nu ştiu cum era îmbrăcat. Nu pot reconstitui discuţia
aceea în detaliile ei – şi a durat, cred, vreo douăzeci de
minute. Ce să fac? Aveam doi copii mici. M-am sfătuit cu ai mei –
concluzia era că trebuie să temporizez, precum Angelo Niculescu pe
cînd antrena naţionala. În fiecare zi, aşteptam
îngrozit să mă sune. N-a mai sunat. S-o fi răzgîndit
sau s-o fi luat cu altele, apoi a venit decembrie – şi chiar a
avut cu ce să se ia. Dar dacă mă suna şi mă strîngea cu
uşa? Dacă decembrie era altfel? Atunci ce făceam? Cît aş fi
rezistat cu temporizarea? Nu ştiu.



Vai de Gică Popescu...

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Lentului major Buzoianu, închinare!Concediul de zece zile pe care l-am
avut în iarna lui 1979-80, în timpul stagiului militar, a
fost, cu siguranţă, cea mai neagră vacanţă de iarnă pe care am
avut-o. Şi cît îl aşteptasem! Ajunsesem acasă după
patru luni de armată, dădusem jos uniforma şi pornisem imediat la
întîlniri cu foştii colegi. Cu fetele, acum studente, cu
un pas înaintea noastră, m-am lămurit repede că nu aveam ce
vorbi. Toate legăturile păreau rupte. Nu pricepeau nimic. Îi
tot dădeau înainte cu cursurile lor, colegii cei noi,
profesorii. Eu, ca şi toţi cei ca mine, rumegam la nesfîrşit
aceleaşi poveşti din armată care pe ele le lăsau reci. Uram
armata, dar nu vorbeam decît despre ea. Parcă nu mai ştiam
decît bancuri cazone, ajunsesem să le semănăm neoamenilor de
care ne băteam joc. Nu reuşeam să ne detaşăm nicicum. Aveam un
dispreţ profund pentru tablagiii şi ofiţerii mei, pentru toţi
toalemajorii şi coloneii care-mi mîncaseră zilele, dar îi
visam noapte de noapte, altceva nu aveam în cap. Fără să
facă mare lucru, prin simpla lor existenţă, ne îndobitociseră
suficient ca să ajungem să trăim numai în lumea lor.
Revelionul a fost, fireşte, o beţie cruntă, întîi
veselă, apoi din ce în ce mai tristă, cu colegii de baterie
şi cu ce fete reuşise fiecare să aducă. O jale.

Cam la fel se întîmplă, de
multe ori, în discuţiile cu amici străini despre România.
În timp ce încerc să explic ce-i aici, am senzaţia că
mă împotmolesc din ce în ce mai mult într-un
provincialism din care nu mai pot ieşi. Fără să vreau, invoc
mereu excepţionalitatea situaţiei noastre. Undeva, pitită sub
crusta subţire a argumentaţiei, stă ipoteza nemărturisită că
celălalt nu are cum să ne înţeleagă. Şi, într-adevăr,
dar probabil nu din vina lui, chiar nu înţelege. Mai mult,
după o vreme, nici nu-l mai interesează peroraţia noastră repetat
autoreferenţială. Observ tipul acesta de discurs la mulţi alţii
şi îl surprind şi la mine. Imposibil de ieşit din micul
nostru adevăr, din lumea noastră perfect închisă – care ne
e, altfel, destul de antipatică.

La întoarcerea la unitate, la o
zi sau două după ce ne reinstalasem, dimineaţă de „studiu
individual“. Toţi eram cu gîndul aiurea, nimeni nu citea
regulamentele cu coperţi roşii cartonate din faţă (care
regulamente, de altfel, erau de un haz nebun). În ziua aceea ne
supraveghea toalemajor Buzoianu (nu l-am uitat, cum să-l uit... s-o
fi pensionat deja colonel). Era un tip uscat şi înalt, de
treabă în felul lui. Comunica, de preferinţă, cu mîinile
– degete lungi, expresive –, iar cînd se enerva (şi anume
des) se bîlbîia un pic. Odată, cînd nu reuşeam să
punem unde trebuie un tun de 100, ajunsese la: „Futu-i, futu-i,
futu-i, futu-i! Cît am să mă mai fut, băi sooldatule, cu
ţeava asta de tun?“. Cînd spunea „sooldatule“, lungea
„o“-ul, făcea o mică pauză după „l“, apoi „datule“
cădea ca o înjurătură scuipată scurt. Ei, în
dimineaţa aceea, văzîndu-ne visători, ne-a comunicat că s-a
terminat concediul, că „aici n-ai venit la odihnă, băi
sooldatule“ şi, ca să fie mai convingător, ne-a pus să scoatem
armamentul din rastel, să ne echipăm şi ne-a dus pe platou. Era în
jur de zece ianuarie, ger uscat, cum numai la Focşani prinzi, zăpadă
pusă temeinic, în strat gros, scrîşnind sub bocanc;
altfel, soare, copacii toţi albi, scînteind de zăpadă
îngheţată: o minunăţie.

A început calvarul obişnuit:
culcat, salt înainte, culcat, salt înainte şi tot aşa.
După un sfert de oră, eram terminaţi, uzi, cu mîinile
îngheţate, cu bocancii plini de zăpadă. Dar, la unul dintre
culcaturi, cînd zăceam ca o vită, lungit în zăpadă,
am apucat să mă uit la pomi şi la tot ce era în jur; şi era
incredibil de frumos. M-am mirat că-mi arde de-aşa ceva. Parcă nu
se potrivea. Apoi am înţeles. Ţin minte foarte distinct
momentul acela. Iar pentru lecţia aceasta, pe care habar nu avea că
mi-o oferă, că orice-ar face „ei“, oricît ne-ar chinui,
există ceva ce nu-mi pot lua, îi sînt recunoscător
lentului major Buzoianu.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Drumul spre iad
Cineva care a preferat să rămînă anonim(ă) a reacţionat, pe forum, la editorialul meu de acum două săptămîni cu cîteva întrebări la care, măcar la unele, cred că e bine să răspund. Iată pasajul care m-a pus pe gînduri: „A doua mirare a mea ţine de ironia pe care o arătaţi faţă de «planificarea judicioasă» a învăţământului românesc înainte de 1989. Eu nu am prins acele vremuri, deoarece sînt născut mai încoace, dar trebuie să vă spun că, în spoiala mea de cultură civic-democratică, nu văd de ce într-un stat liber din lumea asta Ministerul Educaţiei şi Cercetării nu ar putea să colaboreze în stabilirea cifrei de şcolarizare la nivel academic cu Ministerul Muncii, doar-doar să ştim şi noi dacă piaţa muncii ne poate integra în termeni reali şi nu doar potenţiali. Nu văd nimic totalitar în această procedură strict birocratică. Dimpotrivă, i-ar scoate pe unii, care nu fac facultatea din plăcere sau „pasiune“, din marea derută în care trăiesc. Sau poate dacă s-ar face un raport care să precizeze de cîţi ingineri sau economişti are nevoie patria – aşa, avem prea multi tinichigii cu diplomă, iertaţi-mi părerea –, s-ar ajunge la concluzia că în unele facultăţi cifra de şcolarizare ar trebui să fie redusă, situaţie în care anumite somităţi ar fi evacuate împreună cu minunatele lor catedre?“.

Lăsînd de o parte insinuările, nu neapărat lipsite de temei şi care merită, de altfel, răspunsuri separate, ceea ce mă surprinde e sfînta naivitate – dacă sinceră e, nu jucată. Cifre de şcolarizare stabilite de Minister sînt şi acum, pentru locurile bugetate. Dar ele nu au cum să fie foarte realiste din simplul motiv că, de îndată ce economia nu mai e integral de stat şi planificată, dinamismul ei nu mai permite prognoza realistă. Nu avem cum şti ce investiţii se vor face peste cîţiva ani, nu ştim ce fabrici se vor închide. Rămîne posibilă planificarea în învăţămînt şi sănătate – iar aici chiar se face, cifrele de şcolarizare de la universităţile de stat iau în calcul necesarul de profesori şi medici. Doar universităţile private nu ţin seama de ea. Dar să zicem că ar fi posibilă stabilirea unei cifre de şcolarizare judicioase pe fiecare domeniu, de care ar ţine seama toate universităţile. Să zicem că s-ar elimina şi posibilitatea studiilor cu taxă peste cifra stabilită. Ar urma ca absolvenţii să şi umple acele locuri de muncă pentru care au fost pregătiţi. Dar dacă nu vor să meargă acolo unde e, de fapt, nevoie de ei? De exemplu, dacă cineva nu are chef să lucreze la ţară? Nu văd altă ieşire din impas decît (re)introducerea repartiţiei obligatorii. După medie, alt criteriu mai normal nu cred că există. Dar este, oare, compatibilă cu „statul liber“ obligarea unui absolvent de a se duce să lucreze într-un anumit loc? Dacă, într-adevăr, acel cineva care m-a interpelat nu ştie despre ce este vorba, şi-ar putea întreba părinţii. Poate i-ar povesti şi despre schimbarea abuzivă a buletinului, „închiderea“ oraşelor mari (din 1980, dacă nu mă înşel), „sutimile de la ASC“ şi despre căsătoriile din anul terminal ca să se poată beneficia de „prioritatea de soţ“. I-ar spune şi despre absenţa concursurilor de intrare în cercetare şi învăţămînt superior, despre numărul insignifiant de doctorate.



Nu ştiu cum se face, dar ideile astea aparent bune duc, prin consecinţele lor, la abuz şi totalitarism. Sigur că ar fi bine să se poată planifica învăţămîntul; dar de îndată ce ne uităm mai îndeaproape la chestiune, vedem că s-ar ajunge repede la aberaţii orwelliene. Cum să ştii, cu precizie, de cîţi economişti sau ingineri are nevoie, la un anumit moment, patria? Prognoze se fac, evident, şi la nivel naţional şi la nivel european. Dar ele sînt şi trebuie să rămînă orientative, nu putem interzice unor tineri să studieze ce (cred ei că) le place pe baza unor asemenea calcule. O măsură cu înfăţişare benignă şi nuanţă raţională implică un număr prea mare de restrîngeri ale libertăţii. De exemplu, ca să planifici corect cifra de şcolarizare în facultăţi, ar fi bine să o pregăteşti din timp, din liceu: adică să nu permiţi oricui să facă orice, să-i pui încă de mic ştampila „bun de intelectual“ sau „bun de tinichigiu“.

Pe de altă parte, cum să planifici învăţămîntul fără să planifici economia pentru care pregăteşti absolvenţii? S-a încercat. Ce-a ieşit, unii dintre noi mai ştiu, alţii se pare că au uitat, iar tinerii nu prea se arată interesaţi să ştie. Ar fi, totuşi, preferabil să citească: nu le doresc să afle pe pielea lor.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. După cădere Zău dacă ştiu de ce se agită atît lumea zilele astea. De ce-or fi toţi aşa de supăraţi? Ce aşa mare nenorocire cu alegerile astea? De fapt, e foarte amuzant. Şi în firea lucrurilor. Ba chiar plicticos de previzibil. Doar nu credea cineva că PDL avea să-l pună pe Daniel Funeriu pe un loc eligibil. Ce nevoie să aibă PDL de unul care chiar ştie ceva bine, vorbeşte coerent şi are idei clare? Jos cu el: a dat bine în poza de grup, acum gata, se trece la lucruri serioase. De competenţele lui Traian Ungureanu, pînă de curînd înverşunat antieuropean, avem noi nevoie, nu de-ale lui Funeriu. Bine că a scăpat măcar doamna Macovei. Să vedem cît durează pînă o dezavuează pe trădătoarea de neam şi de ţară. Eu n-aş paria pe un mandat întreg. Altfel, cred că şi domnul Stolojan e o opţiune fericită: aici e ca o lămîie stoarsă, abia de mai poate picura cîte o lacrimă; acolo, în schimb, îl iau de nou şi, serios cum îl ştim, birocrat, finanţist pursînge, sigur o să dea bine. Sigur o s-o şcolească şi pe frumoasa Elena, viitorul de aur al politicii româneşti. De ce-ar trebui un preşedinte de stat să taie aripile copiilor lui? Unde scrie? Şi-apoi, prezenţa inefabilei Elene va fi bine contrabalansată de prea plina de aplomb doamnă Nicolai, jolly joker-ul politicii româneşti, femeie solidă, a toate pricepută. Nu de Daniel Dăianu aveau nevoie liberalii, de-un prost care-şi ştie meseria, ci de doamna Nicolai. Aţi văzut că i-a ieşit? A vrut să fie ministru al Justiţiei; n-a fost să fie. Ei şi ce dacă? A aşteptat şi-a cîştigat, o poftă tot şi-a făcut.

Politica nu se face în pripă, şi cine rîde la urmă rîde mai bine. Vadim, păunaşul codrilor, de exemplu. Mă rog, ăsta nu rîde, rînjeşte, dar oricum, a cîştigat şi el ceva. Şi-a cam luat el înapoi vorbele şi şi-a umplut guriţa cu flegmele de el depuse gingaş mai an pe obrajii lui Becali, dar a meritat. Noi, mai ales, am meritat. Păi, e puţin lucru să fii reprezentat la Bruxelles de nea Gigi, acest Bernard Tapie ratat? Las’ că-i bine. Poate aşa, mai cu o cunoştinţă sus-pusă, mai cu un chiolhan – parcă ce, bruxellezilor nu le-o plăcea o masă bună, un friptan ca la mama-acasă, un şpriţ neaoş dulce-acrişor (gustul românesc)? – poate aşa mai cîştigă şi Steaua ceva prin Europa, să se bucure şi românul, sireacul. Şi ce bine o să se înţeleagă Vadim şi nea Gigi cu marele intelectual Severin – doar are şi PSD-ul intelectualii lui cu panaş. Despre Adrian Severin e vorba, domnul pentru care garantează însuşi Geoană (sau Vanghelie? c-am început să-i confund); este, în caz că aţi uitat, acel bărbat plinuţ şi spilcuit care, nu foarte de mult, după ce abandonase listele de trădători de neam, în rubrica sa permanentă din Ziua, coleg de pagină şi, oarecum, de idei cu inefabilul Victor Roncea, explica profund europeneşte acţiunile politicienilor pe baze etnice. Mare teoretician! La cîtă carte ştie, sigur ajunge academician. Mare păcat de furtuna de acum cîteva zile că i-a culcat bannerele şi acum zîmbeşte boţit. Păi, alături de el, zău că nea Gigi nici nu dă prea rău, face figură de om onest, la locul lui. Ar fi chiar păcat să nu-l lase nemernicii ăştia de la Justiţie să meargă să-şi facă treaba pentru care e născut, nu făcut, mai ales că, se pare, Vadim, om de onoare, cum îl ştim, rămîne şi el acasă din solidaritate. Lasă... Biruit-au ei gîndul, n-o să biruie Justiţia?



La urma urmei, oricît ne dăm noi de ceasul morţii, tot nu sîntem mai cu moţ ca alţii. Nici ceilalţi, de prin alte ţări de soare pline, nu-s mai breji. Dacă ne uităm un pic la simpaticii de italieni, parcă ni se mai luminează chipul şi nouă. Asta ne e soarta – amară: n-avem noi parte să intrăm în Cartea recordurilor cu altceva decît cu vreo omletă uriaşă; la politicieni proşti, corupţi şi hoţi, oricît ne străduim, tot mediocri rămînem. Trebuie stil şi aici, domnule, trebuie patină, nu merge cu valiza ca la Cluj, cu termopane zambacciene, cu cîrnaţi stropiţi cu palincă şi aruncaţi în portbagaj, trebuie găsit ceva mai rafinat, trebuie idei, trebuie şcoală. Ei, să aşteptăm cuminţi, nădăjduind în generaţia de mîine. De la ăştia de-acum nu mai trag eu speranţă să ne facă o ţară ca soarele sfînt de pe cer. Dar de la cei ce va să vină, da. Şi vom fi iarăşi ce-am fost. La mai mare!

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Dupa-cadere*articleID_21950-articles_details.html

Liviu ORNEA - Raţa şi Platon
http://www.observatorcultural.ro/Rata-si-Platon*articleID_21946-articles_details.html

În stilul său frust, hăhăit, de şmecheraş şpriţar de cartier, băiat de băiat, preşedintele Băsescu ne-a adus aminte, într-un moment de iluminare, de bancul cu raţa: „Raţ-ai dracu’ de ’telectuali!“. Mai precis, excelenţa sa a opinat că şcoala românească pregăteşte prea mulţi „filozofi“ (sau o fi folosit forma cu „s“?) şi prea puţini meseriaşi cinstiţi, frizeri, tinichigii şi, of course, ospătari. Mulţi s-au grăbit să-l critice nemilos, punîndu-i ieşirea pe seama năravului de activist de care, spre deosebire de păr, nu pare, iată, să scape. Acum, eu n-am toate datele ca să ştiu dacă, într-adevăr, de la sechelele din vremea comunismului i se trage, aşa că nu mă pronunţ – manii de intelectual, scuzaţi, excelenţă: nu fac afirmaţii şi nu cred în ale altora în lipsa argumentelor. Dar că e lipsă de meseriaşi, asta cred, pentru că o simt de cîte ori am nevoie de ceva reparaţii prin casă. Iar de ospătari buni, ce să mai vorbim – plîng crîşmele după cîte unul care să deosebească un vin sec de unul dulce. Ce nu ştiu e dacă şcoala, liceul sau vreo altă formă de studii e în măsură să-i formeze.
Pînă una alta, se pare că tinerii nu vor să fie meseriaşi. Degeaba le spune preşedintele, precum profesorul meu de fizică din liceu cînd ne prindea nepregătiţi, că e nevoie şi de frizeri pe lume, ei tot la mate-info trag. Numărul de elevi a scăzut dramatic la grupurile industriale – sigur, şi cu binecuvîntarea profesorilor care nu ca să predea la şcoala de ucenici s-au spetit în Universitate –, multe dintre ele trag din greu la intrarea în categoria selectă a liceelor teoretice. De ce oare? Cînd e clar că e nevoie de meseriaşi şi nu e nevoie de atîţia intelectuali. Sau e? Nu ştiu. Văd doar că şi la facultăţi se întîmplă lucruri ciudate. Buluceală mare la Psihologie, Sociologie, Administraţie şi afaceri, studii europene, deşi e limpede că ar cam fi nevoie de ingineri, de medici – de oameni cu o meserie cinstită, cum ar veni.

O fi avînd domnul preşedinte nostalgia vremurilor dinainte? Locuri limitate la licee şi facultăţi, cifre de şcolarizare planificate judicios, după nevoi, repartiţie obligatorie. Pe undeva, îl înţeleg. Am sperat că, odată eliminate restricţiile acelea stupide şi umilitoare, se va trece la un sistem cu autoreglare, am sperat că nevoile pieţei vor orienta elevii, apoi studenţii, înspre disciplinele căutate. Nu s-a întîmplat aşa. Pare că mulţi studenţi se orientează nu după interes, avînd în faţă finalitatea studiilor, slujba de după, ci după principiul plăcerii, insensibili la perspectiva şomajului sau a cîştigării pîinii din cu totul altceva decît studiile făcute. Unii chiar plătesc o a doua facultate pentru că le place. Şi le place, ai naibii fraieri, să fie „filozofi“.

Poate ar trebui să-mi schimb strategia de atragere a studenţilor la Matematică. Platon îndemna la studiul geometriei – al matematicii, de fapt –, pentru frumuseţea ei, nu pentru aplicaţiile pe care, de altfel, le cunoştea foarte bine. Or eu, cînd merg prin licee să prezint facultatea, aproape mă jenez să le spun copiilor despre frumuseţea matematicii, încerc să le spun doar cîţi bani se pot cîştiga după facultate şi ce slujbe minunate îi aşteaptă. Greşit! Dacă am reuşi să le transmitem şi frumuseţea unui domeniu, poate am avea mai mulţi clienţi decît acum, cînd sîntem doar misiţi care-şi laudă marfa. Poate că şi meseriile acelea, după practicanţii cărora tînjeşte în van domnul preşedinte, au partea lor de frumos despre care nimeni nu vorbeşte cum se cuvine.



Habar n-am cîtă nevoie e de mine şi de atîţia alţii ca mine. Mie-mi place ce fac, altceva oricum nu ştiu, şi am nesimţirea să cer să fiu plătit pentru ce fac. Sînt eu îndreptăţit să cer societăţii să mă rabde şi, mai mult, să-mi finanţeze plăcerea – amestecată cu sudoare, ca orice plăcere autentică? Nu ştiu. Are nevoie societatea de matematica pe care am învăţat-o, pe care o practic şi o transmit altora? De teoremele pe care le demonstrez? Nu ştiu. Mă tem că nu. Domnul preşedinte sigur n-are nevoie. Excelenţei sale îi ajunge Google. Poate are dreptate şi sînt, ca mulţi asemenea mie, inutil. Dar dac-avea dreptate Platon?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Sentimentul liviuornesc al urii de mine şi de tot

Încep să cred că sînt iremediabil tîmpit şi nu mă plac deloc. Nu mai înţeleg absolut nimic din ce se petrece în jur. Spuneţi-mi: e sau nu e criză? Şi, de fapt, ce înseamnă „criză“? În ’29, cum observa un amic economist, se mai sinucidea unul, mai stăteai cîteva luni fără leafă, mai pierdea unul o avere la bursă; acum? Chiar nu sînt bani? Oare nu cumva bani ar fi, dar cei puşi să-i administreze sînt incompetenţi, proşti şi răi? Sau poate ăştia profită de o criză despre care nimeni nu ştie cît e de gravă ca să taie de unde oricum voiau să taie? Ei, cum care ăştia...?Lîngă mine, CEC-ul de la parterul blocului e în plină reamenajare şi înluxoşire. N-o fi costat mult, dar orişicît, pe vreme de criză declanşată, zice-se, de bănci... La Universitate, compartimentul Cercetare şi-a amenajat birouri noi şi frumoase, în fostul local al unui cămin. Asta, în timp ce noi, pentru care, pasămite, lucrează ei, nu putem derula nici un grant, pentru că nu sînt bani. Uitaţi cum a fost:

În martie 2008, am depus proiecte de cercetare. Trebuia să primim rezultatele în vară. Au venit în octombrie. De atunci, ne-au tot amînat cu semnatul. Mai acum o lună, ne-au pus să facem acte adiţionale (la ce, Doamne, iartă-mă!, că nu se semnase contractul iniţial?) pentru doar jumătate – a doua – din 2009. Cuminţi, le-am făcut. Tot nu s-au semnat – nici contractele, nici actele adiţionale. CNCSIS, organismul care trebuie să vireze Universităţii banii aceştia, a decis să dea numai 27% pentru anul 2009. Atît i-a dat ministerul, zice el, atît ne dă şi el nouă. Bine, să-i credem, că de verificat n-avem cum. Dar nu dă nici măcar avansul, adică 30% din aceşti 27%, un mizilic. Aşteptîndu-l pe Godot, Universitatea ne tot cere hîrtii peste hîrtii, situaţii care să probeze că într-adevăr avem nevoie de acei bani; îşi ia, cum ar veni, măsuri de precauţie, nu care cumva să-i cerem ei, Universităţii, să acopere fondurile pe care nu le varsă CNCSIS-ul. Ba, ne pune şi la economii. Ca şi cum n-ar şti că, înainte de a face economii, trebuie să investeşti ceva. Ca să economiseşti curent electric, de exemplu, trebuie să pui peste tot unde e cazul întrerupătoare cu timer; ca să economiseşti energie termică, trebuie să schimbi geamurile şi uşile care nu se închid şi să pui regulatoare la calorifere. Toate costă. Sînt lucruri pe care ei le ştiu foarte bine (sau nu?). Nu se mişcă nimic. Pentru că nu sînt bani, vezi bine. Aşa că e mai simplu să ne mărească regia granturilor, pentru cînd o fi să fie. Fireşte, trebuie susţinut cumva mamutul ăsta birocratic. Dar funcţionează? Pe naiba! Parcă noi ar trebui să muncim pentru ei, să le uşurăm viaţa, nu ei pentru noi! Ca să-ţi cumperi un laptop din grant, ori faci singur un morman de acte pentru licitaţie, ori mergi pe mîna lor – şi atunci îl primeşti cînd vor ei şi nu poţi să alegi marca (oare de ce? uite-aşa, ce Acer nu-i bun?) şi, de multe ori, îl găseşti mai ieftin în raft. Iară noi? Noi, bună pace. Bani – ioc, hîrţogăraie – cît cuprinde. Ultima grijă pe care o avem – şi o au – e să facem cercetare. Cui îi pasă? Am ajuns din nou în situaţia în care ne aflam prin anii ’90, cînd plecam la o conferinţă numai dacă ne plăteau organizatorii tot şi făceam teoreme numai cînd prindeam o bursă pe-afară. Oare chiar trebuie să fie aşa? N-o fi mai bine-n Congo?



Din ce în ce în ce mai mult am impresia că miniştri, rectori, decani nu controlează nimic şi nu au nici o putere de decizie. Că ei, ca şi mine, nu pricep nimic din tot ce se întîmplă – şi e normal să fie aşa: au fost numiţi sau aleşi pentru cu totul alte calităţi, nu pentru că ar fi finanţişti, economişti, contabili. Aşa că sînt la cheremul birocraţilor care, de fapt, au toate pîrghiile financiare. Şi nu le folosesc ca să ne ajute, ci ca să ne-ngroape. Nici ei nu ştiu pe ce lume sînt, n-au nici un fel de viziune, îşi schimbă opiniile şi deciziile de la o zi la alta, experimentează pe pielea noastră, cîrpesc, nu croiesc. Sînt mărginiţi, sînt proşti. Conduc.

Îi urăsc, mă, îi urăsc. Pe ei, pe politicieni, pe toţi, cu România şi cu Europa lor cu tot. O spun pe toate vocile, cu spume la gură o spun. Ce detaşare, care ironie? M-au scos din minţi. Îi urăsc pe ei şi mă urăsc pe mine că n-am putere şi curaj să-i dau dracului cu toată criza şi cu birocraţia lor – ar trebui ucişi de mici. Zbier, mă revolt sub cearşaf, mai schelălăi şi la ei – apoi fac ce-mi cer: poate-poate o fi bine. Nu e. Îmi creşte tensiunea şi-atît.

Aşa-i că v-aţi săturat de ieremiadele mele? Vă înţeleg, nici eu nu mă mai suport. Aşa-i că n-aţi înţeles mare lucru din bălmăjeala de mai sus? E normal: v-am spus că m-am tîmpit.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Ce-are sula cu prefectura?
Oare cum ar reacţiona jurnaliştii care ar primi pe fluxul de ştiri un anunţ ca acesta: „Societatea de Ştiinţe Matematice din România organizează o dezbatere pe tema predării limbii şi literaturii române în liceu. Întîlnirea, găzduită de Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti, va fi moderată de prof. dr. Liviu Ornea, secretarul ştiinţific al facultăţii“? Şi oare cîţi profesori de română ar accepta să participe?

Asta m-am întrebat cînd am aflat că „Societatea Academică din România (SAR), SIVECO România şi Institutul Cultural Român (ICR) vă invită marţi, 26 mai, la dezbaterea «Cum predăm ştiinţele exacte în şcoală? O propunere de reformă». Evenimentul va avea loc între orele 11.00-14.00, la Institutul Cultural Român, str. Aleea Alexandru, nr. 38. La dezbatere, care va fi moderată de jurnalista Rodica Culcer, vor participa, între alţii, ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu, preşedintele ICR, Horia-Roman Patapievici, şi directorul de cercetare al SAR, Sorin Ioniţă“. Înţeleg că domnul Patapievici participa în calitate de gazdă (ba chiar, prima sa specializare i-ar da dreptul cu asupra de măsură să se pronunţe în privinţa temei), dar, cu tot respectul, ce competenţă are doamna Culcer să modereze o discuţie despre predarea ştiintelor exacte? Nu ştiu nici competenţele domnului Sorin Ioniţă; îl citesc, cu plăcere şi folos, ca analist politic şi economic – dar se pricepe şi la predarea matematicii? Iar coordonator de proiect e domnul Cristian Hatu, membru al Societăţii Române de Filozofie Analitică şi al SAR. Este, probabil, un om competent în domeniul său; dar în predarea ştiinţelor exacte? Oare cum nu-şi dau seama cei de la SAR că, procedînd aşa cum procedează, aruncă în derizoriu o discuţie despre o temă cu siguranţă importantă?



Între timp, mi-au parvenit şi cîteva informaţii despre respectiva întîlnire, inclusiv colorate prezentări power point. A vorbit, de exemplu, domnul Radu Jugureanu, fost profesor de matematică, acum angajat al SIVECO. Prezentarea sa nu avea nimic de-a face cu ştiinţele sau cu predarea lor, ci era pură propagandă pentru SIVECO şi pentru tehnicile de „E-learning“ etc. Recunosc, sînt părtinitor: am o „ură neîmpăcată“ pe toate aceste aşa-zise metode moderne de predare, care au făcut corp comun cu cea mai odioasă limbă de lemn a unor pedagogi. Nu cred că trecerea de la cretă la marker şi de la marker la proiector şi utilizarea unor softuri dedicate va schimba ceva. La vie est ailleurs. A fost şi o expunere a domnului Valentin Stoica despre o variantă alternativă de predare a fizicii. Frumos, incitant – cît de corect, nu eu pot decide –, dar, de fapt, fineţuri inutile. Nu asta e problema.Din păcate, despre învăţămînt toţi îşi dau cu părerea, probabil în virtutea faptului că toţi au fost şcoleri, mai mult sau mai puţin oneşti. Multă dreptate are Andrei Pleşu cînd aminteşte că şcoala se simte acum chemată să formeze „competenţe“, şi nu, ca înainte, oameni „educaţi“. Păcat doar că unii înţeleg din asta că nici nu e nevoie de competenţă. În nimic. Nu mai departe de săptămîna trecută, în Dilema veche, am citit iarăşi nişte panseuri ale lui Ciprian Ciucu, un domn care crede că se pricepe la învăţămînt, „performează“ (un termen de el folosit) mereu pe tema asta şi se ia foarte în serios.



E treaba SAR cum crede de cuviinţă să cheltuiască banii obţinuţi pentru diverse proiecte. E treaba doamnei ministru dacă acceptă să onoreze asemenea „evenimente“. Eu, unul, m-am săturat de mese rotunde, simpozioane, conferinţe şi workshopuri în care se toacă inutil timpul şi banii. Soluţie la problemele învăţămîntului s-ar putea găsi. Numai să vrem. Nu de proiecte şi discuţii e nevoie, ci de programe bune. Pe astea trebuie să le facă un număr foarte restrîns de universitari care să aibă mînă liberă de la minister. Universitari specializaţi în domeniul pentru care fac programa (curricula, pardon), nu pedagogi, nu psihologi. Aceştia din urmă pot să ne spună, de pildă, la ce vîrstă e capabil copilul să asimileze un anume grad de abstractizare; dar nu au a decide asupra noţiunilor care trebuie predate – n-o pot uita pe doamna Dakmara Georgescu cerînd, pe la începutul anilor ’90, predarea geometriei descriptive (!?) în liceu. Cei care fac programele, oameni competenţi în domeniul lor, trebuie lăsaţi în pace, nu au de ce să discute cu nimeni, nu au de dat socoteală, nu e nevoie de dezbateri, nu trebuie ca ziariştii să fie de acord, nu trebuie consultată opinia publică. Odată concepute programele, ar trebui un set de manuale elaborate tot de universitari numiţi de minister şi care să aibă libertatea să-şi aleagă colaboratorii. Nu are nici o importanţă dacă vor fi manuale originale sau traduceri ale unora străine, nu încape orgoliu aici. Ne trebuie manuale bune, făcute de specialişti. Nu orice profesor de şcoală, oricît de bun, poate scrie un manual bun. Dincolo de aceste adevăruri elementare, începe joaca (pe bani grei) a manualelor „alternative“, a culegerilor de probleme şi a altor afaceri mai mult sau mai puţin oneroase.Nu inventez eu roata. Cam aşa cred că s-a procedat prin anii ’60 la matematică şi rezultatul a fost excelent (nu am nostalgia comunismului, ci a manualelor de liceu de matematică de atunci: manualul Dinculeanu, de exemplu, la „Analiză“).



Ei, cam asta ar fi. Succes la dezbatere!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Fundătura

Acum vreo cincisprezece ani, un coleg din Franţa, fost, demult, profesor al facultăţii noastre, ne spunea că, dacă vom continua să predăm aşa cum o făceam – cursuri dure, grele, abstracte –, o să ajungem să arunce studenţii cu avioane de hîrtie în noi – asta înainte să iasă din sală trîntind uşa. N-au ajuns încă să arunce cu avioane de hîrtie, dar sălile sînt cam goale şi majoritatea celor care ne mai ascultă dau impresia că ne fac o favoare, ne rabdă. Şi totuşi, nivelul cursurilor a tot scăzut – nu ştiu dacă mai poate scădea. Acum, ce mai putem face e să tăiem din materie – de parc-ar fi rămas multă. La urma urmei, unde merge mia... Dar tot nu-i de-ajuns. Dacă ar fi să dăm examenele corect, în cîţiva ani am închide facultatea. Aiasta, însă, nu se poate. Ţării îi trebuie tot mai mulţi studenţi, iar nouă – o leafă, cît de mică.



Mi-e clar că universitatea nu mai e destinată elitei. A ajuns să aibă mai degrabă un rol social decît unul ştiinţific. Pare mai ieftin, mai eficient să ţii tinerii în facultate decît să-i trimiţi în şomaj. În condiţiile astea, e limpede că trebuie să schimbăm ceva. Dar nu mă simt capabil s-o fac. Şi nici nu ştiu cum. Îi invidiez sincer pe cei care cred că au soluţii. Mai ales pe domnii pedagogi. Şi pe domnul Miclea. Mă întreb doar de ce n-a făcut nimic atunci cînd a fost ministru. Eu n-am soluţii. Nu văd decît hăul. Nu cred că mă mai pot adapta la ceva radical diferit. Nu reuşesc să predau mai jos decît o fac. Mai indulgent, da, pot fi. Dar ce rezolvă asta? În plus, orice măsură de tipul introducerii frecvenţei obligatorii, a evaluării continue (examene parţiale, proiecte mai multe, teste) mi se pare, deşi bine-venită, utopică. Atîta timp cît evaluarea nu poate fi făcută cinstit, ca urmare a nevoii acute de studenţi, nu văd la ce ar folosi. Oricum, nu obligaţia de a veni la şcoală le va trezi studenţilor interesul pe care, evident, nu îl au.



În fiecare an reuşesc să am un dialog real cu cel mult 10-15% dintre studenţii unei serii de licenţă. În doar atîţia simt că sădesc ceva. Şi sînt aceiaşi de care tragem toţi. Or fi mai mulţi şi nu-mi dau seama – ce frumos ar fi. Cu ceilalţi, mă împac bine, rîdem, glumim, dar matematica nu trece. E îngrozitor de puţin. Nici alţi colegi nu stau mai bine. Deci, sper, nu e doar vina mea. Mi-e greu să cred că năpasta s-a abătut numai pe facultatea mea, că la celelalte e mai bine, mult mai bine. Mă uit cu jind la afişele frumoase cu sesiuni de comunicări ştiinţifice studenţeşti ale altor facultăţi; ori e o minciună vopsită meşteşugit, ori ei au găsit resorturi care nouă ne scapă. Noi, anul ăsta, am avut doar trei înscrişi la sesiunea de comunicări. Ar mai fi fost încă vreo trei-patru care sigur aveau ceva de spus, dar n-au vrut să participe. Asta spune ceva despre calitatea lucrărilor de disertaţie: gradul de originalitate tinde vertiginos la zero. Despre cele de licenţă, ce să mai vorbim – compilaţii jalnice, cînd nu de-a dreptul traduceri (proaste). Şi cauza principală nu lenea sau comoditatea studenţilor e, ci neputinţa. Toţi ştim asta şi-nghiţim. Ce să facem? Să-i picăm la potou? Probabil că am ajuns prea mulţi profesori pentru cîţi studenţi într-adevăr interesaţi, iubitori de matematică există. Ce să facem? Să ne recalificăm? Mă tem că nu mai sîntem în stare.



Chiar cu riscul unei extrapolări poate ilicite de la matematică înspre alte domenii, cred că e nevoie de o schimbare de paradigmă în învăţămîntul universitar. Nu o să putem continua doar cu cîrpeli care să mai aducă, eventual, cîţiva studenţi în plus. Nu vom putea continua la nesfîrşit să ne hiperspecializăm şi să scriem, fie şi în reviste ISI, doar pentru cîţiva asemenea nouă, răspîndiţi prin lume. Nu vom putea continua la nesfîrşit să-i învăţăm pe studenţi ce ne place nouă, pentru că asta ştim şi ne place şi pentru că e important pentru dezvoltarea internă, organică a ştiinţei noastre, pretinzînd că tot ce ne încîntă pe noi le e lor util. Nu vom putea continua la nesfîrşit să facem cursuri pentru doar cîţiva studenţi pasionaţi. Cu siguranţă, însă, nici soluţiile găsite acum, facultăţile eclectice care mimează interdisciplinaritatea neoferind, de fapt, nici un fel de pregătire temeinică, nu vor rezolva nimic.

Peste criza asta – să-i zic structurală? – a sistemului, se mai înghesuie şi timpul să ne dea ghionturi. Mă uit în jur şi văd cum generaţiile de profesori ai mei ies la pensie sau pleacă de tot. Ştiu că generaţia mea nu e la nivelul lor. În cîţiva ani se vor crea goluri aproape imposibil de umplut. Parcă se duce totul de rîpă, parcă iarăşi „timpul şi-a ieşit din matcă“. În ce mă priveşte, sigur nu-s „născut ca să-l aduc la loc“. Dar parcă nici să sting lumina nu mi-ar plăcea. Are cineva vreo soluţie?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Tovarăşa Aliona, insula Madagascar şi monumentul Holocaustului

Se zice că, într-o dimineaţă, tovarăşa Aliona, femeie de serviciu la Marele Stat Major al armatelor sovietice, s-a împiedicat în timp ce dădea cu mopul prin sala calculatoarelor şi a deranjat ceva pe-acolo. S-au aprins nişte beculeţe roşii, s-a pornit o alarmă, au venit nişte generali şi-au oprit-o, gata. A doua zi, şedinţă de partid pentru sancţionarea tovarăşei Aliona: neglijenţă în muncă. Da, a greşit, au zis tovarăşii, ar trebui sancţionată; dar e aici de cînd eram noi tineri, ne făcea şi plăcinte, n-a greşit niciodată pînă acum, e mamă de familie exemplară – iar Madagascarul, ia mai dă-l dracului de Madagascar!Mare ghinion şi cu monumentul ăsta al Holocaustului! N-ai unde să-l pui şi pace. După cîţiva ani de tatonări, primăria a decis, în sfîrşit, o locaţie. S-a nimerit să fie un parc, chiar în centru, pe lîngă sediul primăriei, probabil ca să fie mai uşor de supravegheat. Acum, sigur că nu poţi să le ceri celor de la primărie să ştie că nu e voie să distrugi parcurile, mai ales într-un oraş atît de în suferinţă după o gură de aer ca Bucureştiul. Nu ştiau, aşa că s-au pus pe treabă. Fără autorizaţie, se pare. Au distrus întîi gardul viu împrejmuitor. Urmau defrişările. A urlat presa – şi pe bună dreptate. S-a explicat în cîţi ani se refac pomii, a fost demontată, tehnic, cu argumente ştiinţifice, ideea primăriei de a-i transplanta în parcul, mult mai mare, de vizavi. Organizaţiile preocupate de oraş şi cele verzi, de varii nuanţe, au explodat: „Ce face primăria e în dezacord flagrant cu legile şi cu principiile vieţii sănătoase“. A urmat o dezbatere organizată de zisele organizaţii, la care nu ştiu dacă reprezentanţii primăriei au participat. Nici ce s-a hotărît nu ştiu. Dar, oricum, gardul viu (tuia, cred) s-a dus deja.



Şi-acum? Unde să-l pună? Într-un parc, exclus. Nici la marginea oraşului nu prea dă bine, ne rîde lumea: la Paris, Memorialul deportării e în plin centru. Poate în vreun loc viran, că doar mai sînt. În intravilan? Păi, acolo poţi să construieşti ceva din care să iasă bani, măcar o parcare. Cum să pui monumentul ăsta nenorocit acolo unde s-ar putea construi o parcare, cînd ştie toată lumea cum se circulă în Bucureşti, nu i-ar mai răbda pămîntul cu primăria lor cu tot, că nu mai ai pe unde să pui piciorul pe trotuar de cîte maşini şi-au tras ăştia.Şi, la urma urmei, cum arată monumentul? Iar vreţi să desfiguraţi oraşul? Iar vreo ţeapă ghi(l)duşă cu cartofi copţi în vîrf? A văzut cineva proiectul, a fost el supus discuţiei publice? Doar e ceva ce priveşte întreg oraşul, nu e doar afacerea comunităţilor evreieşti şi rome. Şi-apoi, chiar nu v-aţi săturat de comemorări şi de arătat cu degetul – înspre cine? Ce tot avem noi de ispăşit, ce treabă avem noi cu ce-au făcut bunicii? Mă rog, dac-au făcut ceva. De ce să tot plecăm noi capul? Pentru că aşa vrea America? Domnul Wiesel? Europa? Lasă, că în materie de antisemitism, Europa poa’ să ne dea lecţii... Iar cu ţiganii, mai uşurel; să-i vedem pe europenii ăştia peste vreo zece, douăzeci de ani dacă mai vor să le ridice monumente.



Sînt, de obicei, un mare amator de comentarii ale cititorilor pe forumurile ziarelor. Ei, în chestia monumentului Holocaustului, prudent, am evitat comentariile...

În schimb, după o matură chibzuinţă – m-am sfătuit şi cu soţia –, cred că am găsit soluţia amplasamentului. Cum copiii mei au crescut şi s-au cam dus de-acasă, am rămas cu soţia în trei camere (la bloc, dar decomandate). Ce ne trebuie nouă trei camere? Sacrific una dintre ele, mă restrîng. Scot ghivecele pe hol şi găzduiesc eu monumentul. Mă rog, unul mai mic, să nu iasă prin tavan. Facem un altăraş, acolo, ceva simbolic. Să nu deranjeze pe nimeni. Iar paguba mi-o scot din vînzarea biletelor de intrare. N-ar fi o afacere? Ovreiască, desigur.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Lucky strike Nu ştiu cine a inventat numele ăsta de ţigări, dar, băiet fiind, tare-mi mai plăceau! Cele roşii; albastre, light, nici nu erau pe-atunci. Oricum, o brodiseră bine şi cu tutunul, şi cu numele. Cum ar fi în română? Baftă chioară? Noroc porcesc? Lovitură norocoasă (la biliard)? Oricum ar fi, zilele astea, mie tot la grevă-mi stă mintea. De ce n-aş traduce-o mot-à-mot şi aşa, grevă norocoasă? Poate că le-au dat numele chiar după vreo grevă reuşită, mai ştii? Să-ţi iasă greva nu tot baftă se numeşte? De fapt, ce înseamnă să-ţi iasă greva? Să obţii tot ce ai cerut, bănuiesc, sau măcar o parte. Şi cum să obţii ce vrei? Îi arzi la lingurică, zbaf!, unde-i doare mai tare. Ca acum, bunăoară. Profesorii din preuniversitar ameninţă că îngheaţă, practic, anul şcolar, făcînd grevă taman în zilele de examen. Se poate, de ce nu? Profesorii din universitar par să se solidarizeze, aşa dixit Bobulescu şi alţi lideri, în ciuda faptului că îngheţarea anului şcolar ar fi o nenorocire pentru noi: n-am mai avea studenţi anul viitor. Bine, fie, ne sacrificăm pentru cauză. Dar cu ce ne solidarizăm? Nu mi-e clar. Nici ce cerem nu mi-e foarte clar. Salarii, fireşte. Buget mai mare la învăţămînt şi cercetare. Cu astea sînt de acord. Cine n-ar fi? Dar dacă n-au?

Dacă ăştia nu mint (acum, că înainte de alegeri e limpede ce-au făcut) şi, într-adevăr, ca Moromete, n-au? Atunci noi de ce-o ţinem ca gaia maţul? Poate pentru că, pe de o parte, nu ne-au convins că sînt sinceri şi, pe de altă parte, nu e deloc evident că puţinul acela, cît e, l-au împărţit echitabil. Sau o fi vorba despre explicaţia aia economică şi ultraraţională cum că, în vremuri de criză şi bejenie, bugetul trebuie îndreptat către investiţii care să producă ceva, pentru că ele creează locuri de muncă şi alimentează, prin taxe, bugetul. Ceea ce ar lămuri şi de ce Ministerul Culturii şi Cultelor finanţează cu precădere (re)construcţia de biserici, şi nu festivalurile de teatru. Pare logic. Dar cum se face, atunci, că americanii şi europenii mai vestici spun că trebuie investit nu în construcţii, ci în educaţie şi cercetare? Fin’că e proşti, vezi bine. Văd, văd, dar pe unde scoatem cămaşa? Pînă u-na-alta, eu ce le spun studenţilor care mă întreabă dacă facem sau nu grevă? Pentru că ei, cuminţi, ca nenea Anghelache, nu mai răspund, doar întreabă. Ce simplu era în anii ’90, cînd grevele porneau de la ei, cînd pichetau ei facultatea şi legitimau profesorii şi studenţii care intrau, nu care cumva să ţină cursul. O tempora! Ştiam şi noi ce-aveam de făcut. Acum ne-au lăsat de izbelişte, nu-i mai interesează decît să-şi ia examenele şi să găsească un job bine plătit.0

Studenţii s-au lăsat de greve, eu, cam tot pe-atunci, prin ’95, m-am lăsat de fumat. Sincer să fiu, dacă tot am ajuns în mai şi liliacul e-nflorit, eu mi-aş cam termina cursul, chiar riscînd să fiu taxat de apolitic şi defetist. Oricum nu pricep nimic din mobilurile grevei ăsteia şi m-apucă ruşinea să mă văd reprezentat de liderii sindicali din învăţămînt şi cercetare care tot umplu ecranul – nu că doamna ministru mi-ar inspira mai multă încredere. Mă uit şi eu curios la încleştarea dintre domnia sa şi domnul Miclea, cum se bat ei care să reformeze mai dihai învăţămîntul. Indiferent cine izbîndeşte, tot pe noi ne biruie, aşa că ne-aşteaptă vremuri grele. Iar o s-o luăm de la capăt cu acreditările, cu curricula – doar n-o să ne lase în pace tocmai pe noi, universităţile mari din ţară. Am început să fac alergie la cuvîntul „reformă“. N-o să mai rămînă piatră pe piatră în învăţămînt de cît îl reformează ăştia. Mai bine apuc să-mi termin cursul înainte să-l scoată din (noua) programă. Lucky strike? Noroc bun!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Ia facultatea, neamule!

Între 3 şi 5 aprilie, parterul Facultăţii de Drept din Bucureşti (cea de stat, desigur, singura care-şi merită numele) s-a transformat în spaţiu expoziţional. Tîrgul Educaţiei. Toate facultăţile Universităţii din Bucureşti şi-au prezentat oferta, şi nu doar ele. Jandarmeria era şi ea cu noi, recruta, ceea ce, orişicît, crea un plăcut sentiment de securitate (unde mai pui că au venit şi cu fanfara; numai mici n-au fost). Alături de standul lor, o indiancă gracilă, variantă miniaturală a omniprezentei Sri Mataji, căuta adepţi pentru Sahaja Yoga: ca şi viaţa, educaţia e complexă şi are multe aspecte.Erau fundaţii care aveau ceva de dat, erau ONG-uri. Erau şi multe edituri, legate într-un fel sau altul de lumea universitară. Plimbîndu-mă pe la standurile lor, m-am convins încă o dată că, în România, numai cine-i leneş sau nu vrea nu pune pe picioare o editură universitară sau ştiinţifică; iar cine-i harnic şi munceşte, în schimb, are tot ce vrea, inclusiv editură proprie la care scoate cîte cărţi vrea el pe an, multe semnate sau coordonate de el însuşi (pentru că e harnic), başca o revistă de studii avansate (de exemplu, în matematică).

Dar nu detaliile astea contau. Important era că studenţii fiecărei facultăţi făcuseră minuni. Inventivi (sloganul celor de la Filozofie era: „Filozofia salvează România“; dacă nici asta nu merge, apoi chiar că nu mai ştiu...), amenajaseră standuri hazoase, organizaseră jocuri, concursuri – asta pe lîngă informaţia foarte serioasă despre programele de studii ale fiecărei facultăţi. Cel puţin ai noştri, de la Mate-Info, au fost extraordinari. Fără ei n-am fi făcut nimic, nici prezentarea PowerPoint a facultăţii, nici pliante colorate şi deştepte (pînă acum doi ani, cît timp ei au stat sau au fost ţinuţi deoparte, aveam clasicul pliant tern de trei mii de semne oferit de universitate şi standul se reducea la o masă la care stătea un profesor tînăr şi trist). Nu-i de mirare că era lume ca la Maglavit. Sîmbăta, n-aveai unde să arunci un ac, şi nu toţi erau interesaţi doar de pixuri.

Mă întreb, totuşi, dincolo de obligativitatea de a participa – dacă tot se ţine şi a devenit o modă, trebuie să arăţi că exişti –, dincolo de amuzamentul studenţilor şi al nostru, de sentimentul plăcut şi cam rar că sîntem o echipă, nu două, aflate în veşnică luptă, mă întreb cui foloseşte tîrgul acesta. Cine sînt, dacă sînt, elevii care îşi aleg facultatea în urma unei vizite la tîrg şi a studierii (?) pliantelor promoţionale şi după ce criteriu? După cît de haios e standul? După cît de simpatici sînt studenţii şi profii? Credeam că un elev îşi alege facultatea după ce stă de vorbă cu părinţii (dacă se pricep, dacă-l pot îndruma) şi cu profesorii – aceştia din urmă, prin definiţie chiar, ar cam trebui să poată îndruma un copil – şi, oare, chiar îmi doresc studenţi care s-au decis în urma vizitei la tîrg? Lasă că, pentru mine, era deprimantă aglomeraţia de la standurile Sociologiei, Psihologiei, Administraţiei şi Afacerilor, chiar al Geografiei (?), în comparaţie cu sărăcia demnă de la Mate, Chimie, Fizică – sărăcie pe care nu ţin deloc să mi-o apăr.



Adevărul e că, în situaţia în care sîntem (la matematică mă refer), nu îmi permit să strîmb din nas, orice candidat cu bacul luat e bun. Totuşi, parcă ar fi interesant ca distinşii colegi de la Sociologie, facultate care nu de studenţi duce lipsă, să facă, poate cu studenţii, sub formă de proiect, un sondaj serios din care să aflăm cum îşi aleg absolvenţii de liceu facultatea şi în ce măsură sînt utile tîrgurile educaţionale. Pînă atunci, mergem înainte – dacă nu închidem prăvălia din lipsă de muşterii.



comenteaza articolul



Comentarii utilizatori



Orientarea studentilor si targul "distractiv"
Andrei Draganescu, Joi, 16 Aprilie 2009, 20:42
Dupa descriere imi pare rau ca nu am putut fi de fata la targ. Cred ca orice activitate care sa le arate tinerilor liceeni ca universiatea poate fi si "fun" (in general nu-mi place cuvantul acesta, dar are un rol bine definit in viata fiecarui american) e binevenita. In universitatile din SUA au loc multe asemenea evenimente in fiecare an si ele adauga cel putin culoare vietii in campus, daca nu si continut.

Parerea mea e ca un tanar elev in clasa a 12-a mai are nevoie de timp pana sa-si aleaga calea in viata, iar in conditiile in care alegerea facultatii deja preconizeaza o selectie clara a materiilor pe care le va studia va fi dezavatajat. Imi aduc aminte de o colega din liceu (din pacate acum nu mai e printre noi) care m-a intrebat dupa ce am intrat la facultate daca acolo invatam "toata geometria". In traducere: avand in vedere ca in clasele a noua si a zecea se relua cumva la alt nivel materia din clasele a saptea si a opta, colega mea a presupus ca la facultate vom relua acele materii din nou si vom fi examinati daca acum le stim pe bune (?!). Povestea e cu talc, bineinteles. Imaginea pe care si-o face un(o) elev(a) despre ce va invata la o faculate sau alta e destul de vaga si adesea e falsa, ceea ce duce la abandon, reluarea studiilor de la capat la o alta facultate sau nici macar. Un sistem de studiu pe credite care ar incuraja un tanar student, de exemplu la Universitatea Bucuresti, sa ia cursuri si in alte specialitati decat cea pe care si-a ales-o de la inceput ar fi mult preferat celui de acum. Astfel incat daca la targ unui student care vrea sa faca matematica i-a placut cum sau vopsit sociologii pe par, s-au cum a fost inghetata gratis de la filologi sau experimentele "cule" prezentate de fizicieni toate aceste optiuni sa existe pentru ei fara a fi penalizati. Va avea o foaie matricola mai bogata si o experienta in mod utila pentru dezvoltarea personala. Nu-mi dau seama cat de greu e de implementat in Romania un sistem mai flexibil, dar el exista in multe alte locuri, deci se poate. Nu stiu insa ce parere are Bologna.

BIFURCAŢII. Pe cînd serveam patria,
http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Pe-cind-serveam-patria*articleID_21555-articles_details.htmlcare pe vremea aceea se numea Republica Socialistă România, noi, teriştii, nu prea aveam de-a face cu trupeţii. Mă rog, în prima zi ne-a îmbrăcat unul dintre ei, de la „itendenţă“, apoi vreo două-trei luni am avut cîte un sergent bătrîn la fiecare baterie (da, am făcut-o la Artilerie, la Focşani), pe-al meu îl chema Amariei şi era din Gugeşti, şi cam atît. Ne şi uitam cu destulă suspiciune, ca să nu zic mai mult, la ei, din înaltul examenului nostru abia luat – nu intraseră la facultate, poate nici nu dăduseră... Tot ei, însă, se ocupau de staţia de amplificare a unităţii. Şi asta ne interesa. Chiar foarte mult, deşi habar nu aveam de teoria militară care spune că trebuie ocupate întîi televiziunea şi radioul (în general, n-aveam habar de foarte multe lucruri, dar eram plini de noi). Ca intelectuali ce eram, viitori studenţi, ce, te pui?, n-a fost greu să ne infiltrăm şi noi. Împreună cu vreo doi colegi, am ajuns să ne ocupăm de staţie. De fapt, oficial, îl ajutam pe trupetele care era şef acolo. Un băiat minunat.

Ne-a tăiat scurt ifosele: se vedea de la o poştă că era deştept, citise măcar cît noi (iar în comparaţie cu mulţi colegi de-ai mei, viitori studenţi, cu siguranţă mai mult), avea umor, replică. Dăduse la Teatru, cred că de vreo două ori deja, la Actorie de fiecare dată. Înainte să-l ia în armată, lucrase ca ipsosar, pe un şantier. Avea ce povesti. Faţă de el, noi eram puştani, nu ştiam decît de şcoală şi olimpiade... Avea şi un frate, culmea, în aceeaşi unitate, picat la Medicină. Era bine plasat şi el, la ateliere. A început pentru noi o perioadă de vis. La staţie, beam după voie (eram în 1979, toamna, se găsea Wyborowa, şi era ieftină), stăteam nopţile la distracţie, Bogdan cînta la chitară – ziceam că pregăteam cine ştie ce emisiuni, ne lăsau în pace. În orele libere, puneam ce se asculta pe-atunci, de la Bee Gees în sus. Dar munca cea mare, care ne ocupa tot timpul, era pregătirea zilei alegerilor.

Pe la începutul anului, cred, urma să fie alegeri, nu mai ştiu pentru ce. Ţin minte şi acum, „la noi“ candida o Alexandrina Mocanu, ne-au dus şi la o „întrunire electorală“, la o casă de cultură din oraş. Votam pentru prima oară, aşa că lent colonelul Crăciun, politrucul, ne-a explicat cum se face: „iei, soldatule, buletinul de vot, te uiţi bine să fie ştampilat, că altfel nu-i valabil, te uiţi, scrie pe el Alexandrina Mocanu?, scrie; îl împătureşti şi-l pui în urnă“. Simplu, nu? A ieşit, ce chestie!, cu unanimitate. Ei, pentru ziua asta ne-am întrecut pe noi. Am recitat poezii avîntate, am răguşit răcnind la microfon sloganuri de noi şi de dînşii inventate (inutil, pentru că votarea se încheiase înainte, de la şapte dimineaţa, în bună rînduială), am pus cele mai imbecile muzici patriotice... totul în duşmănie; dar le-a plăcut.

Nu mai ştiu cum s-a terminat distracţia de la staţie, probabil că, la un moment dat, ne-au prins în timpul vreunui chiolhan. Ne-au dat pe toţi afară. Cu şeful, cu trupetele candidat la Actorie am rămas prieten. Citea mult, inclusiv filozofie, mă umplea de respect. Tînăr, tînăr, dar copt. M-a rugat să-i împrumut Critica raţiunii pure. Taică-meu, topit de un aşa cineva care, trupete!, vrea să citească, şi unde!, Kant, s-a îndurat să dea din casă, ceea ce nu făcea decît foarte rar, un exemplar vechi, traducerea lui Traian Brăileanu (am recuperat-o, iar nesperat, în bune condiţiuni). Cartea era destul de obosită, îngălbenită. La un control, i-a găsit-o un tablagiu prin dulap. „Citeşti Biblia, ai? Las’ că-i bine“, şi nu i-a luat-o. Cred că a fost prima şi ultima oară cînd a intrat Kant în UM 01470.
Prin primăvară, candidatul la Actorie şi fratele lui s-au liberat şi-au luat-o de la capăt cu examenele, perseverenţi. Au mai dat la facultate, fiecare de cîteva ori, pînă au intrat: unul la Medicină, celălalt la Actorie, care cum şi-a dorit.



Actorul este Dan Puric. Sîntem prieteni de, iată, aproape treizeci de ani. Sau nu mai sîntem? Mai ştiu eu ce-i în capul lui acum? Dar el o fi ştiind? Parcă-mi plăcea mai mult cînd mergea numai pe expresie corporală, nu vorbea şi nu scria, se mulţumea să citească. Dar uite că şi cititul ăsta... Ei, poate-i trece.

BIFURCAŢII. În ospeţieAm primit, pe la sfîrşitul lui 2008, un e-mail de la un necunoscut (chiar aşa începea: „Domnule Liviu Ornea, nu ne cunoaştem“). Îmi spunea că, în preajma Crăciunului, umblînd cu soţia prin librării, a dat peste cartea mea, a cumpărat-o şi, ajuns acasă, s-a pus pe citit. M-am bucurat. Am încă naivităţile şi orgoliile începătorului. Uite, mi-am zis, i-a plăcut şi ţine să mi-o spună; frumos lucru. Am citit mai departe. Mă grăbisem. Nu era tocmai aşa. De fapt, nu era deloc aşa. Omul mă anunţa că i-am stricat ziua şi, mai mult, i-am stricat Sărbătorile. Dăduse, la un moment dat, peste un pasaj în care mă declaram ateu. Mai departe, nu putuse citi; abandonase îndurerat cartea (poate-o fi aruncat-o, dar asta nu mi-a mai spus). Mă întreba dacă îmi dau seama ce înseamnă pentru un creştin să citească aşa ceva, şi încă în zilele Crăciunului. Se întreba cum e posibil ca un om cu mintea mea, matematician, să nu fie credincios.


Şi continua: „aţi citit Petre Ţuţea? Andrei Pleşu? Liiceanu? Stăniloae? Steinhardt? Scrima? Esenţa, sufletul şi gîndirea acestui popor este chiar Dumnezeu“. Încheierea era un pic mai dură: „Citiţi părerea lui Ţuţea despre atei... Şi respectaţi-L pe Dumnezeu, dacă pe noi, cititorii dintr-o ţară majoritar ortodoxă, nu ne puteţi respecta“. Ce să zic? Eram chit, oarecum. Şi el îmi stricase mie ziua. Apoi, tot gîndindu-mă, am început să înţeleg că omul are dreptatea lui. Nu mă pricep eu la esenţe, mi-ar fi foarte greu să identific aşa, din prima, formula sufletului românesc, dar că trăiesc într-o ţară majoritar ortodoxă n-am cum să nu bag de seamă zi de zi şi ceas de ceas. Nu e zi lăsată de la bunul Dumnezeu în care să nu ascult slujba de la biserica de peste drum, la boxele puse pe zidul exterior al lăcaşului, sus, să bată departe. În orice şcoală intru, icoanele sînt la loc de cinste, cum e şi firesc. Orele de religie se fac (în toată vîlvoarea asta cu reducerea programului copiilor, n-am auzit ca aceste ore să fie puse sub semnul întrebării). Despre evoluţionism, înţeleg că se mai vorbeşte numai prin gazete, şi asta pentru că am fi, pasămite, în „anul Darwin“; altfel, din programa şcolară de biologie se pare că a cam fost scos. Şcoala se deschide cu sfeştanie, parlamentarii cheamă preotul să le sfinţească biroul, magazinele, chiar şi cele româneşti din Italia se inaugurează tot cu cîte-o slujbă. Iar cine mai îndrăzneşte să se declare ateu e repede catalogat de teribilist, necopt la minte – ce mai, prost.



De fapt, s-ar fi cuvenit să mă bucur. Aveam dovada palpabilă că articolele pe care le scriu nu lasă cititorul indiferent. Nu-i puţin. Mai mult, aveam dovada, dacă mai era nevoie de ea, că lumea citeşte şi se pătrunde. La urma urmei, o ţară în care Ţuţea are o asemenea priză nu e cu totul pierdută, există speranţă de regenerare morală, fibra e încă bună. Iar nouă, cîrcotaşilor, ăstora care (ne) smintim copiii cu învăţătură diavolească, ar trebui să ne fie limpede – mie chiar îmi e – că multă vreme n-o să mai fim toleraţi pe-aici. Ni se permite încă să vorbim, ni se lasă lunguţă lesa, dar se va strînge, se va strînge. Cît poţi să taci, să rabzi la tine-n casă un musafir care nu-ţi respectă obiceiurile şi calcă-n picioare tot ce ai mai sfînt? E drept, nu poţi nici să-l dai afară, eşti om cuminte; dar să-l faci să plece singur, asta se poate. Va fi, Lazăre, va fi.



http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-In-ospetie*articleID_21517-articles_details.html

Reeditare Z. Ornea: Anii treizeci. Extrema dreaptă românească A apărut de curînd, la Editura EST (Samuel Tastet Editeur), reeditarea uneia dintre cărţile cele mai importante ale lui Z. Ornea: Anii treizeci. Extrema dreaptă românească. Cartea stîrnise vii discuţii şi polemici, chiar iritare, în 1995, anul apariţiei: era prima oară cînd erau publicate atîtea documente (citate din presa vremii, fişate cu acribie de autor, în ani lungi petrecuţi la Biblioteca Academiei) despre lupta de idei din perioada interbelică, pentru mulţi era prima oară cînd aflau despre opţiunile ideologice ale generaţiei criterioniste, despre angajarea unora dintre marii intelectuali interbelici, despre relaţia lor privilegiată cu mişcarea legionară. Între timp, documentele au continuat să apară, bibliografia chestiunii s-a tot îmbogăţit, au apărut, între altele, cărţile scrise de Florin Ţurcanu, Marta Petreu, Alexandra Laignel-Lavastine (aceasta din urmă ar fi iscat, cu siguranţă, mai puţină emoţie dacă tomul lui Z. Ornea ar fi fost tradus la timp în franceză; a fost tradus în engleză şi distribuit în mediile academice americane de Columbia University Press).

Şi totuşi, după aproape 15 ani de cînd a fost scrisă, cu toate că studiile docte apărute între timp au lămurit multe dintre probleme, cartea şi-a păstrat actualitatea: comentariile şi concluziile măsurate ale lui Z. Ornea rămîn, în cea mai mare parte, valabile. „Meritul lui Zigu Ornea, spune N. Manolescu în «Prefaţa» actualei ediţii, este de a fi echilibrat perspectiva asupra celei de-a doua perioade importante din istoria noastră modernă, după aceea a lui Carol I. Informat, dotat cu bunul-simţ al profesionistului, obiectiv şi modest, Zigu Ornea ar trebui consultat de către toţi amatorii de ipoteze ideologice referitoare la interbelic. Şi nu numai, desigur.“

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Despre impostură şi legitimitate
Articolele lui Alexandru Matei din ultimele numere ale revistei au stîrnit discuţii mai mult decît înfocate şi multă iritare, mai ales în spaţiul virtual. Autorul vorbea despre un anume fel de impostură intelectuală. Reacţiile au mutat pe nesimţite discuţia în plan ideologic, dacă nu chiar politic – contrar intenţiei autorului, aş zice. Nu mi s-a părut că Alexandru Matei ar da de înţeles că impostura e cumva legată de convingerile de dreapta sau, mai precis, de neoconservatorism, aşa cum lăsau să se înţeleagă unii comentatori. Nici nu mi se pare că Alexandru Matei se afirmă ca un stindard al stîngii. Cred, în schimb, că ar fi fost mult mai bine dacă şi-ar fi definit corect termenii.



Aşadar, despre ce impostură vorbim? Nu poate fi vorba despre definiţia de dicţionar, conform căreia impostura ar fi încercarea de a înşela, profitînd de necunoaşterea sau de buna-credinţă a oamenilor, ar fi plasarea într-o poziţie care nu ţi se cuvine. Alexandru Matei se referea la impostura intelectualului public care se pronunţă asupra unor chestiuni de interes general, în media. Dar cine şi ce ar trebui să-i confere legitimitate? Cînd putem afirma că acela care ne vorbeşte sau pe care-l citim nu e un impostor? În ştiinţe, exacte sau nu, chestiunea e simplu de tranşat. Un autor publicat de o revistă ştiinţifică recunoscută e legitim (chiar dacă greşeşte). Legitimitatea e conferită de locul în care apare contribuţia. Cine însă legitimează revista? Comunitatea ştiinţifică respectivă. Pare autoreferenţialitate, dar nu e. O comunitate ştiinţifică ştie articolele cărei reviste sînt mai mult citate, la ani după apariţie, ştie care reviste au experţi în comitetul editorial şi care nu, ştie în care reviste au apărut constant rezultate importante etc. Aceste lucruri sînt cunoscute independent de ierarhiile stabilite pe baza factorului de impact sau a altor criterii cantitative. Aşa stînd lucrurile, cînd vedem un articol într-o revistă de specialitate, nu ne întrebăm ce studii are autorul.

Cred că şi în spaţiul public legitimitatea ar trebui conferită tot de calitatea revistei (a editurii, a postului de televiziune, de radio) unde apare regulat respectivul autor. Nu am cum şti a priori dacă un cronicar literar e priceput. Dar dacă el publică în România literară, am toate motivele să cred că nu e nepriceput. Revista îl validează. Apoi, citind, mă pot lămuri. După această primă legitimare, formală, urmează ca autorul să se legitimeze singur, prin ce scrie (nu-i vorbă, şi ca să ajungă să fie legitimat de o revistă sau de un editor al ei, a scris, s-a manifestat, a convins pe cineva; la aceste lucruri publicul nu are, de obicei, acces). Dar, deja, el poate fi acuzat doar că greşeşte, nu că e impostor. Există, de altfel, şi multe reviste ştiinţifice care publică articole greşite sau doar proaste, neinteresante (dar acceptate de un comitet editorial, de nişte referenţi anonimi mai mult sau mai puţin serioşi). În plus, aşa cum s-a tot observat, spaţiul public funcţionează după alte reguli decît lumea ştiinţifică, aici contează mult şi cum spui, nu numai ce spui.



Ştiu, regresia aceasta pare infinită. Cine îi validează pe editorii unei reviste, mai ales dacă e nouă? Nu am alt răspuns: tot comunitatea. Trebuie să ne oprim la un moment dat, trebuie să avem nişte repere. O majoritate e de acord că Andrei Pleşu, de exemplu, e un astfel de reper cultural. Atunci are tot dreptul să legitimeze un tînăr autor publicîndu-l, prezentîndu-l, acordîndu-i girul său. Nu tot aşa funcţionează şi sistemul academic? Cînd, pentru un post, se primesc zeci de candidaturi, nu la recomandări şi la numele revistelor (editurilor) se uită mai întîi comisia? Şi, de obicei, într-o primă instanţă nici nu se citesc recomandările, sînt oprite dosarele cu scrisori de la „nume mari“. Abia cînd se ajunge la lista scurtă se uită juriul şi pe lucrări, se ajunge la interviu. Nu spun că e bine. Descriu doar procesul. Şi mă gîndesc că ar fi greu de găsit un altul, funcţional, în condiţiile în care numărul celor din sistem a devenit uriaş. Şi mie mi se par inadecvate articolele de comentariu politic ale lui TRU. Dar nu despre impostură e vorba. Cui i-a luat locul? El nu vrea să înşele pe nimeni, nu am de ce mă îndoiesc că e sincer şi crede în ceea ce spune, e convins că felul cum vede lucrurile e cel corect. Impostură ar fi dacă, deliberat, ştiind că habar nu are de politică, finanţe etc., ar glosa pe asemenea teme. Dar el crede că are habar. Poate chiar are. La fel şi Sorin Lavric crede că înţelege ştiinţa despre care, uneori, scrie. În plus, articolele lor sînt găzduite de reviste şi ziare de bună calitate, cărţile lui TRU au apărut nu la vreo editură de nimeni ştiută, ci la Humanitas, editură care, indiferent de umorile unora, conferă legitimitate.



Poate că nu despre impostură ar fi trebuit să scrie Alexandru Matei, ci doar despre prostie. Care, ubicuă, n-are nici ideologie, nici partid. Dar nu e nimic de făcut, e nevoie de puţin umor. La urma urmei, nu altfel stau lucrurile cînd unui mare om de ştiinţă i se cer opinii despre modă, literatură sau mai ştiu eu ce. Spune, cel mai probabil, prostii. În care o parte din public crede, pentru că omul e aureolat de indiscutabila lui inteligenţă şi de realizările în alt domeniu decît cel în care se pronunţă. Prestigiul nu poate fi îngrădit. Dîndu-şi cu părerea despre ce nu ştie că nu cunoaşte, face o prostie, dar nu mai mult. Şi e treaba celor mulţi şi proşti în acelaşi fel că-l iau în seamă.

De ce să ne enervăm? Mai mult umor şi mai puţină încrîncenare n-ar strica. E, totuşi, spaţiul public. Fiecare e liber să se facă de rîs cum îi place.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Prăvălii universitare de stat şi private După o zi plină în care cursul, o plăcere, a fost urmat de o după-amiază mohorîtă, de o şedinţă şi de multă birocraţie, după-amiază luminată abia pe seară de o conferinţă a lui Andrei Cornea, ajung acasă frînt şi, dracul mă pune!, mă uit peste titlurile din ziarele on-line. În Cotidianul (ei, da: mă mai uit pe el şi după despărţirea de TRU), pe două coloane, cu caractere mari, se lăfăie „Şmenul pentru Educaţie: liber la fabrica de diplome“. Hopa! Asta mă cam priveşte. Citesc şi nu-mi vine să cred. Dragii noştri parlamentari (azi, deputaţii), cei aleşi prin vot uninominal, neprihăniţi şi interesaţi numai de binele ţărişoarei ăsteia amărîte, au votat legea prin care orice universitate acreditată poate organiza studii de masterat şi de doctorat fără nici un control. Au votat, adică, o lege dată în legislatura trecută care infirmă Ordonanţa de Urgenţă ce instituia un oarece control (sever, cum ar trebui, ar fi de negîndit la noi). Să fim bine înţeleşi: legea o votaseră parlamentarii cei vechi, stricaţii; preşedintele refuzase s-o semneze şi o retrimisese parlamentului; acum, nou-aleşii, uninominalii carevasăzică, votează la fel precum cei de dinaintea lor.

Se întîmplă că exact în această perioadă ni se cere să reacredităm programele de licenţă. În vară, am acreditat masterele Bologna. Ştiu, vai mie!, ce cuprinde un dosar de acreditare. Nu sînt foarte dese ochiurile plasei, dar e un filtru. Sigur că e hilar ca Universitatea din Bucureşti să fie nevoită să demonstreze că are spaţii adecvate de şcolarizare şi cadre didactice cu CV în regulă. Sigur că e şi mai hilar ca aceeaşi universitate – sau altele de vîrstă apropiată – să fie obligată să justifice importanţa şi necesitatea unor programe de licenţă tradiţionale, cum sînt cele de matematică, filozofie, litere sau chimie, ori chiar unele mai „noi“, ca informatica sau fizica nucleară. Dar o facem, înţelegînd că dosarele acestea de acreditare au acelaşi tipic pentru toţi şi toate şi cu speranţa că găselniţe eteroclite, cu nume sforăitor, care maschează doar neantul, nu vor trece. Iluzie deşartă! Aproape toate, de oriunde, sînt acreditate. Cînd indicatorii referitori la cercetare, singurii care diferenţiază cu adevărat, au ponderea pe care o au (epsilon), sigur că toată lumea e fericită şi (a)creditată. Dar hai să zicem că nu e mare nenorocire dacă, aşa cum spunea un coleg, o să fie şi la... un program de licenţă în filozofie, cu cîţiva profesori şi o mînă de studenţi. De acord, nu se dărîmă lumea. Dar ca facultatea din... să mai organizeze şi master, şi doctorat, asta e deja blasfemie (exerciţiu: înlocuiţi punctele cu numele unor oraşe româneşti; pentru nota minimă, trebuie date zece soluţii). O să ne trezim cu doctori de la fiecare butic universitar.

Cam ştiu care e nivelul tezelor la universităţi serioase (oricît de buni croitorii, se lucrează cu materialul clientului, nu altfel; şi nici croitorii nu-s, toţi, grozavi). La buticuri va fi cumplit. Chiar dintre universităţile mari din ţară, unele nu numai că nu fac cercetare, dar nici măcar nu ştiu ce înseamnă cercetarea. Nu-l pot uita pe rectorul A.S.E.-ului, care, întrebat fiind cum se face că, în clasamentul Ad Astra, instituţia lui nu apare într-un an nici măcar cu un articol ştiinţific pe cadru didactic, a răspuns, candid, că, la ei, oamenii au fost obişnuiţi să scrie cărţi, nu articole. Cred şi eu, e mai simplu să compilezi cinci sute de pagini decît să produci zece originale. Iar A.S.E.-ul primeşte mii de studenţi pe an; oare cine ce-i învaţă? Ei, la dughenele universitare private, oricît de mari ar fi, e şi mai rău. A, să nu uit: dughene nu sînt numai privatele, sînt şi la stat cîrpăceli (vezi exerciţiul de mai sus) care nici de liceu n-au faţă, darămite de universitate. Nemaivorbind că unele, deşi de stat, par mai degrabă cîrciumi cu mandatar.


Acum, eu înţeleg că la prăvăliile astea predau o parte dintre parlamentari (dacă nu ei, atunci finii, cumnaţii, fiii, neamul). Dar parcă e prea de tot batjocura. Nici un minimarket dintr-ăsta nu a justificat pînă acum teoriile celor care pretind că privatizarea învăţămîntului e unica soluţie de redresare (iar cînd aud şi oameni serioşi vorbind despre privatizarea învăţămîntului preuniversitar şi eliminarea bacalaureatului...). În clasamentele Ad Astra (mă refer la ele pentru că sînt singurele de luat în seamă), cele mai aprovizionate dintre magazinaşele astea cu autoservire apar cu cîteva articole, nu mai mult.

Şi-atunci, vă-ntreb, noi de ce ne jucăm de-a acreditarea şi de-a aracisu’? Parafrazînd bancul cu ursul, cred că-ncepe să ne placă să facem dosare. Pentru foarte mulţi, oameni cu nostalgia şedinţelor şi a documentelor de partid, noile obiceiuri bruxelleze sînt mană cerească. De unde se vede că unele dintre găselniţele comuniştilor răspundeau unor nevoi reale şi profunde. Îmi pare rău, dar mi se duc naibii tot calmul şi toată detaşarea, pe măsură ce-mi piere umorul îmi creşte tensiunea şi nu mai pot spune decît: „Îi urăsc, mă, îi urăsc!“.