Ornea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ZIGU  ORNEA-
Mi-am trait toata viata citind pentru ca, probabil, nu am putut altfel. Acesta mi-a fost rostul si menirea.
=====
Liviu

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. De senectute magistrorum

Deşi plăteşte prost, învăţămîntul vinde bine. Nu e zi în care ziarele să nu arboreze titluri mari legate de educaţie, în care televiziunile să nu reverse şuvoaie de insanităţi despre dascăli şi despre şcoală. Că toată lumea se pricepe la învăţămînt e bine ştiut, că toţi sînt interesaţi – iarăşi e clar. De ce nu se poate discuta calm, raţional, cu argumente şi numai după ce s-au citit atent documentele puse în dezbatere, asta e mai puţin clar.

În ultima vreme, s-a pornit iarăşi discuţia despre sistemul de pensionare în învăţămînt, asta şi în contextul anunţatei reduceri de posturi. (Nu de personal, cum degeaba explică dl ministru, dar cine are timp să-l asculte?) Aflu din ziare că o profesoară se simte discriminată pentru că inspectoratul nu îi aprobă prelungirea activităţii dincolo de vîrsta de pensionare, că o altă profesoară va merge sau a mers deja la CEDO în aceeaşi chestiune. Nu înţeleg care e problema. Legea spune: „Personalul didactic din învăţămîntul preuniversitar de stat, cu gradul didactic I sau cu titlul ştiinţific de doctor, care dovedeşte competenţă profesională deosebită, poate fi menţinut ca titular în funcţia didactică pînă la 3 ani peste vîrsta de pensionare la cerere, cu avizul consiliului profesoral al unităţii de învăţămînt, exprimat în urma votului nominal deschis şi cu aprobarea anuală a inspectoratului şcolar“. Deci, inspectoratul poate aproba sau nu, nu e obligat să valideze decizia şcolii. La fel cum, în universităţi, senatul poate aproba sau nu decizia consiliului profesoral în aceeaşi speţă.

O chestiune de ordin legal e transformată într-una emoţională şi speculată nepermis. Se spune, pe drept cuvînt, că „tinereţea nu e o garanţie a valorii“. Dar nici bătrîneţea nu e. Există tineri extrem de valoroşi care nu-şi găsesc loc în sistem pe măsura valorii lor, aşa cum există şi nulităţi tinere care au loc de muncă doar în virtutea anilor puţini. Există profesori care, la şaptezeci de ani, sînt proaspeţi şi cu poftă de muncă, plini de idei, creativi, oameni mai productivi decît mulţi colegi tineri, dar există şi unii obosiţi deja de la cincizeci de ani, care fac ore plicticoase, în dorul lelii şi a căror pensionare e o izbăvire pentru elevi şi pentru instituţie. Există dascăli eminenţi, de care-ţi pare rău să-i lipseşti pe copii. Dar ce se schimbă dacă mai predau un an sau doi? Cumva, în timpul ăsta, va apărea înlocuitorul salvator? Sînt universitari prin a căror plecare se creează un gol imposibil de umplut, nu există specialişti de acelaşi nivel pe domeniul respectiv. A cui e vina că nu şi-au format din timp succesorii? Uneori a lor, alteori a sistemului care i-a îndemnat pe tineri să se desţăreze. Oricum, prin prelungirea activităţii, problema nu se rezolvă (în timpul de graţie acordat, facultatea are altceva mai bun de făcut decît să caute cu înfrigurare un titular pentru domeniul rămas descoperit), se amînă doar deznodămîntul.

Cum să decizi cine rămîne şi cine nu? Exclud din capul locului utopiile cu evaluarea periodică şi eliminarea celor care nu fac faţă, indiferent de vîrstă. Nimeni n-ar mai accepta să lucreze într-un sistem care nici nu plăteşte grozav, nici nu oferă siguranţă. Şi-atunci? Actuala lege, care lasă portiţa prelungirii activităţii condiţionate de votul (deschis!) al colegilor, mi se pare o procedură umilitoare şi degradantă. În iunie trecut, a trebuit să alegem şase din zece colegi pensionabili, cărora să le prelungim activitatea. În mod natural (din motive de vîrstă, pregătire, calitate, funcţii de conducere), unii dintre cei puşi în discuţie se aflau în sală şi urmau să (se) voteze. Unii au ieşit, alţii nu – nimeni nu-i putea obliga să o facă, bunul-simţ nu se impune prin lege. S-a votat nu după criterii stricte (ce să prevaleze, cercetarea sau didactica?), ci, mai ales, umoral, după amiciţii sau interes. A fost cel mai urît consiliu la care am participat, unul la care am aflat mai ales ce nu voiam să ştiu despre caracterul unor colegi de-ai mei.

N-ar fi mai bine ca legea să fie clară şi să nu permită excepţii? Pensionarea, în sistemul de stat, se face la vîrsta de... şi gata. În limita orelor disponibile, un pensionar poate preda în regim de colaborare sau de plată cu ora, dar la vîrsta stabilită de lege fiecare e obligat să elibereze postul. Ar fi mai nemilos acest aranjament decît cel actual? Nu cred. Oricum, în Franţa, de exemplu, funcţionează. Şi, printre altele, el asigură o împrospătare ritmică a şcolii şi a universităţii. Un bun prieten tocmai a împlinit şaizeci şi cinci de ani, vîrsta de pensionare. E un eminent matematician, un nume de referinţă în domeniul nostru, directeur de recherches CNRS, foarte activ, cu o prolificitate de invidiat (publicaţii, conferinţe). N’empêche, la toamnă, cel mai tîrziu, va elibera biroul, îşi va duce acasă cărţile, printurile şi fotocopiile adunate timp de douăzeci de ani, de cînd ocupă acel loc, pe multe le va arunca şi va primi, suprem gest de clemenţă, o masă şi un scaun într-un birou comun, un fel de cimitir al elefanţilor, ca şi dreptul de a folosi în continuare copiatorul, imprimanta şi adresa de e-mail a instituţiei. E greu. Dar măcar ştii ce te aşteaptă şi tot acest proces e impersonal. Nu te pensionează colegii, prin vot, ci statul, în urma aplicării unei legi, aceeaşi pentru toţi, inclusiv pentru academicieni.





@page Section1 {size: 612.0pt 792.0pt; margin: 70.85pt 70.85pt 70.85pt 70.85pt; mso-header-margin: 35.4pt; mso-footer-margin: 35.4pt; mso-paper-source: 0; }
P.MsoNormal {
FONT-SIZE: 12pt; MARGIN: 0cm 0cm 0pt; FONT-FAMILY: "Times New Roman"; mso-style-parent: ""; mso-pagination: widow-orphan; mso-fareast-font-family: "Times New Roman"
}
LI.MsoNormal {
FONT-SIZE: 12pt; MARGIN: 0cm 0cm 0pt; FONT-FAMILY: "Times New Roman"; mso-style-parent: ""; mso-pagination: widow-orphan; mso-fareast-font-family: "Times New Roman"
}
DIV.MsoNormal {
FONT-SIZE: 12pt; MARGIN: 0cm 0cm 0pt; FONT-FAMILY: "Times New Roman"; mso-style-parent: ""; mso-pagination: widow-orphan; mso-fareast-font-family: "Times New Roman"
}
DIV.Section1 {
page: Section1
}
#bannerTopContent {
VISIBILITY: hidden
}



Tot ce-mi doresc e să gîndesc la fel peste cincisprezece ani.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Vivat Academia!

Tocmai cînd eram, ca de multe ori, în căutare (citeşte: pană) de subiect pentru numărul din 17 martie, zi mare nu pentru că irlandezii îl serbează pe Sfîntul Patrick, ci pentru că noi, românii, ar trebui să-l serbăm pe Sfîntul Urmuz, născut în astă zi a anului 1883 (sau, în calendarul patafizic al lui Alfred Jarry, în ziua de Lavement a lunii Pédale), pe cînd îmi căutam, aşadar, subiect, nu cu foaia, ci cu ecranul alb în faţă, deschid un browser, să-mi mai schimb gîndurile, şi dau pe Hotnews, poate găsesc ceva, vreo inspiraţiune (eu, care nu-s poet, n-am întotdeauna inspiraţiuni). Era joi seară, pe la ora 21. Oră fatală pentru mine. Şi ce să vezi? Îmi sare-n ochi o poză a dragului nostru preşedinte cu potcap şi togă. Hopa!, îmi zic, cum sigur nu s-a călugărit, l-au făcut honoris causa pe undeva. Nici pomeneală. Ca de obicei, în presa noastră, care nu ştie de ce moare, poza nu era chiar legată de articol. Din text am aflat că iubitul preşedinte abia a fost acceptat ca membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, festivitatea urmînd să aibă loc altcîndva. Bine, m-am liniştit, n-am ratat momentul care ar întări un pic cultul personalităţii pe care au început unii să i-l construiască preaiubitului preşedinte, construcţie deocamdată timidă, totuşi viguroasă, precum simpaticul domn Sever Voinescu, inventatorul luminosului concept „băsescianism“.
Vineri, însă, ca într-un veritabil thriller ştiinţifico-onoristic, preşedinţia a dezminţit informaţia: preşedintele n-ar fi acceptat onorul. Perfect, sper ca, spre onoarea excelenţei sale, măcar pînă luni, cînd predau articolul, lucrurile să rămînă aşa. Dar, dacă tot am ajuns aici, ia să văd, îmi spun, în ce era să intre omul pe care l-am votat. Şi deschid pagina academiei în chestie (www.aos. ro/frame_principal.html). Nu reuşesc să aflu dacă structura asta are vreo legătură cu Academia (cea mare), în afară de apartenenţa dublă a unora dintre membrii ei; cred că, mai degrabă, nu. Aflu, în schimb, că la secţia Filozofie, psihologie, teologie şi jurnalism (teologia, treacă-meargă, dar şi jurnalismul e ştiinţă?) e membru (fondator) însuşi Mihai Drăgănescu (care, la Academia mare, e la Ştiinţa şi tehnologia informaţiei: polivalent de), coleg cu distinşii Ion Cristoiu şi Mihnea Gheorghiu; la Chimie e şi doamna Ecaterina Andronescu; la Ştiinţe economice, juridice şi sociologice îi găsim pe dl Ion Basgan („doctor în ştiinţe tehnice, om de afaceri, în prezent pensionar“), pe doamna Suzana Geangalău („doctor în ştiinţe economice, preşedinte a fundaţiei Ecoforest din Piatra Neamţ“), ambii aproape necunoscuţi lui Google scholar; la Istorie, pe lîngă ubicuul Răzvan Theodorescu e şi Dinu Săraru („sociolog şi scriitor“, aşa scrie pe site – ce-o fi căutînd, atunci, la istorie?) – numai oameni de ştiinţă. Mi-ajunge, mă opresc.

Înţeleg că AOS nu pune mare preţ pe puritatea domeniilor şi nu se împiedică într-o bagatelă ca lista de publicaţii. Hai, totuşi, să mă uit şi la secţia la care mă pricep mai bine, prima-n listă, Matematica. Aici, surpriză: preşedintele e fizician experimentalist, prolificul domn Aureliu-Emil Săndulescu, fost senator, fost vicepreşedinte al Academiei mari etc., cercetător cu merite incontestabile – dar nu în matematică. Pe lîngă dl Săndulescu, încă un fizician, teoretician de data asta, dl Liviu Ixaru, care are şi articole de matematici aplicate, patru matematicieni dintre care unul, cu lista sa de lucrări, n-ar putea cîştiga nici măcar un grant CNCSIS (nu-i vorbă, asemenea personaje sînt de găsit şi în Academia mare) şi o doamnă specialistă în economie (!), Cornelia Ungureanu-Scutaru, despre care nu ştiu nimic pentru că Google scholar şi Thompson-Reuters se încăpăţînează să nu-i listeze nici o publicaţie. Cum se vede, lume prea de tot amestecată, în nici un caz topul topului, cum îmi imaginez eu că ar trebui să fie într-o academie. Una peste alta, din cîte mă pricep eu la academii şi la ştiinţă, AOS e, cu toată părerea de rău pentru oamenii oneşti momiţi pe-acolo, o deloc nevinovată şuşă. În fine, e problema domnului preşedinte al ţării şi a consilierilor săi în ce intră şi cum iese din ce intră, cînd se mai poate. Dar nu e, totuşi, numai problema domniei sale dacă acordă statutul de instituţie bugetară oricărei găşti puse pe căpătuială.



Explicaţia de joi a academicienilor oameni de ştiinţă frizează, dacă nu penalul, atunci măcar lipsa de bun-simţ: cică l-au primit pe preşedinte pentru că, pe cînd era primar, le-a dat sediu, iar acum, ca preşedinte, a semnat decretul prin care AOSR a devenit instituţie bugetară – sarcini de serviciu, apreciază, vineri, preşedintele, care nu trebuie recompensate cu titluri academice. Cam gheşeftari, oamenii ăştia de ştiinţă. Oricum, reţin că de-acum e cu bani, cu salariu sau indemnizaţie, poate şi cu scutiri de impozite. Zău că devine interesant. Pe de altă parte, dacă dl Vanghelie, primar şi el, om influent şi cu bani, îi omenea, la rîndul lui, pe oamenii de ştiinţă cu un sediu şi cu revelionul plătit pe zece ani, îl primeau şi pe domnia sa în Academie? Morală: pelicanul sau babiţa.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Iarna se numără bobocii

Mai precis, după prima sesiune. Şi, cel puţin la matematică, numărătoarea nu iese bine. Dintre studenţii de anul întîi, nici jumătate nu sînt integralişti. Mulţi dintre cei picaţi au dat foi de examen albe, alţii au scris cîte ceva – mai rău: se vedea clar nu doar lipsa de cunoştinţe, ci şi confuzia cumplită care le locuieşte mintea. Dintre cei care au luat examenele, unii au luat doar nota 5 (cinci) – de încurajare. Iar cum arată scrisul multora dintre viitorii intelectuali ai patriei, cum văd ei gramatica limbii române – mai bine să nu ştiţi. Aceasta fiind situaţia, ce-i de făcut?

În primul rînd, să identificăm cauzele. Asta nu-i prea greu. E clar că studenţii vin în anul întîi nepregătiţi bine din liceu. Dar mi se pare inutil să glosez asupra schimbărilor necesare în programe, mod de predare etc. S-a tot spus. Şi, de fapt, poate că nici nu e atît de dramatică pregătirea lor precară. Poate că n-ar trebui să primim atît de mulţi studenţi. Dacă am da examenul de intrare mai serios, ar intra cam jumătate din cei de acum. Şi ne-am putea face toţi treaba. Dar asta nu se poate, pentru că sîntem finanţaţi pe cap de student. Aşa că vrem să avem studenţi mulţi. Şi primim inclusiv copii care au picat bacul la matematică în vară. Nu avem altă soluţie. Nu putem să sporim exigenţa la admitere, nici nu sîntem atît de naivi încît să credem că, într-un viitor previzibil, pregătirea din liceu se va îmbunătăţi şi bacalaureatul va deveni un examen serios.

Aşa că, ori continuăm să primim studenţi de calitate submediocră care, într-o lume normală, n-ar avea ce căuta la noi în facultate, ori găsim alte soluţii de finanţare. Nu cred că există. Nu sîntem medicinişti, să ne asalteze francezii neînstare să intre la ei. Facultăţile de matematică sînt subpopulate cam peste tot, nu putem conta pe vreun flux din afară. Nici nu putem muta centrul de greutate pe masterat sau pe şcoala doctorală, aşa cum visează unii (deşi profesori rezonabili am avea): bursele noastre, cît ar părea ele de mari, nu le pot concura pe cele europene. Ca să nu mai vorbesc de ritmul în care vin. Adică, în afară de profesori buni, nu prea avem ce oferi. De ce să ne caute străinii?

Rămîne să găsim o soluţie pentru studenţii aceştia slab pregătiţi de liceu. Ei bine, nu cred că există. Nu putem să coborîm şi mai mult ştacheta. Deja facem cursuri mult mai aerisite decît înainte (cu mai puţină informaţie, cu mai puţine demonstraţii) şi dăm examene de care ne-ar fi fost ruşine acum zece-cincisprezece ani. Cel mai normal ar fi să organizăm (măcar) un semestru de „aducere la zi“ – la fel ca pentru studenţii străini de ţară şi de matematică. Imposibil: îi pierdem pe acei, cîţiva, foarte buni care încă ne mai caută. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, din şase semestre, cîte sînt acum planificate, nu putem sacrifica unul. Ar trebui introdus, pentru unii (mulţi) dintre studenţi, un asemenea semestru suplimentar. Dar statul nu-l va plăti, pentru că doar şase semestre sînt finanţate de la buget. Şi nu văd cum i-am putea pune la plată pe studenţi, după ce au fost admişi în facultate pe locuri bugetate. În disperare de cauză (şi nu numai), mi s-ar părea salutară renunţarea la sistemul de credite. Adică revenirea la sistemul dinainte: nu se promovează anul pînă nu se iau toate examenele. Acum sîntem obligaţi să acceptăm ca studenţi care nu-şi pot lua examenele de anul întîi să urmărească – cu ce succes, vă daţi seama – cursuri de anul doi şi trei, care utilizează efectiv cunoştinţele materiilor nepromovate. Bănuiesc că, iarăşi, nu se poate, pentru că tanti Europa nu e de acord: sistemul de credite e o mare cucerire şi trebuie păstrat. În plus, studiile ar dura cam mult şi iar ar apărea problema finanţării.



Poate să se mai atenueze presiunea dacă se va face acea ierarhizare a universităţilor şi dacă, într-adevăr, finanţarea va ţine cont de ierarhia rezultată. Dar nu prea cred.

Ar mai fi, desigur, şi soluţia radicală a mutării facultăţii undeva la periferie sau la ţară, sau în nişte beciuri – şi închirierea localului ultracentral, al Facultăţii de Matematică de la Universitatea Bucureşti, unei bănci. Nu pricep cum de nu i-a trecut nimănui prin minte această rezolvare, totuşi, elementară.

Ei, să mă iertaţi, eu alte idei n-am. Mergem înainte. Din rău în mai rău. Pînă s-o alege praful de tot. Şi de toţi.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Solomon Marcus – o singularitate nerezolvabilă

În toamna lui 1980, îmi începeam, temător, studiile de matematică. Singurul profesor din anul I care a intrat în Amfiteatru precedat de faima sa a fost Solomon Marcus. Tot pe-atunci am început să-i citesc regulat tabletele pe care le publica în Viaţa studenţească. Cursul lui a fost unul exemplar pentru un tip de matematică – mult mai tîrziu am înţeles asta – care deja nu se mai practica. Una făcută din pură plăcere, agale, o matematică perfect conştientă de dezvoltarea ei istorică şi de legăturile pe care le-a stabilit, în timp, cu alte domenii, expusă limpede, organic, într-o limbă cultă, aleasă. Mai tîrziu, i-am citit şi cîteva dintre multele articole de analiză reală pe care le scrisese cu ani în urmă – cînd l-am cunoscut eu, profesorul Marcus nu mai făcea, de fapt, cercetare activă în analiză, dar, n-am înţeles niciodată cum, reuşea să fie la curent cu tot ce se lucra, era informat, putea da sfaturi şi îndrumări pertinente. Ei, multe dintre articolele lui de analiză reală erau, sînt încă nişte mici bijuterii.
Scurte, bine scrise, clare, punînd şi rezolvînd o problemă bine circumscrisă, cu demonstraţii ingenioase. Acoperă articolele acestea, publicate în reviste de toate felurile, o arie largă de preocupări, se vede că sînt rodul curiozităţii, al neastîmpărului minţii, şi nu iscate de modă. Un tip de matematică – şi de matematician – care nu-şi mai găseşte locul în lumea de azi, cînd ni se cere să avem programe de cercetare pe ani de zile înainte, să publicăm ritmic şi să vizăm reviste cu anume factor de impact, în care numai cercetări „mainstream“ pot apărea. Încă o dovadă că profesorul Marcus e o singularitate. Sau o dovadă că lucrurile nu merg în direcţia cea mai bună?

Prin tot ce a făcut şi face, prin tot ce a scris şi scrie, profesorul Marcus e un scandal, o palmă dată tuturor celor care cred că, de la o anumită vîrstă, omul trebuie să fie morocănos şi ciufut, indiferent la toate şi preocupat numai de bolile lui. O palmă dată celor care văd cultura umanistă drept un obstacol în calea specializării ştiinţifice şi cultura, în general, drept ceva inutil şi chiar dăunător. O palmă dată tuturor inginerilor care nu ştiu unde se pune o cratimă şi tuturor matematicienilor care n-au mai citit o carte din liceu. Dar e şi un bobîrnac (tăricel) dat en passant literaţilor care n-au habar nici de cele mai elementare noţiuni de ştiinţă. Nu în ultimul rînd, profesorul Marcus îi aruncă într-o cumplită aporie pe mulţi colegi ai lui, ai mei, informaticieni. Profesorul Marcus se consideră matematician, şi aşa îl priveşte, mai toată lumea deşi de multă vreme s-a ocupat mai ales de informatică teoretică şi a condus doctorate în acest domeniu. Cum ies, oare, din impas colegii informaticieni care nu se definesc ca matematicieni, ba, mai mult, se străduiesc să elimine cît mai mult matematica din planurile de învăţămînt ale secţiilor şi facultăţilor de Informatică? E un paradox pe care sper că profesorul îl va dezlega într-o viitoare intervenţie.





La multi ani, domnule Profesor!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. După cincisprezece ani

„Tu n-apuci patruzeci, măi, Cristi“ – îi spuneam cînd îl vedeam cum dă pe gît cănile cu ness şi aprinde ţigările una de la alta. Numai aşa rezista. N-aveam nici unul mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Serios şi plicticos am fost de mic. Dar uite că mi-a ieşit, nu mi-ar mai fi ieşit. Cristi Popescu a murit pe 21 februarie 1995, la treizeci şi şase de ani neîmpliniţi, fără să spună de ce. Pe certificatul de deces, scria „insuficienţă respiratorie“ – lămuritor. Mama lui zicea că l-a găsit, dimineaţă, lîngă pat, căzut, dar parcă rugîndu-se. O fi. Oricum, dacă-i stăteai prin preajmă, n-aveai cum să nu vezi că trage din răsputeri să grăbească sfîrşitul. Îi venea greu să trăiască. Şi cum să-i fi fost uşor, cu boala lui? Cînd era bine, trăia din plin, chiar frenetic, uneori, dar parcă tot chinuit era. Ochii lui albaştri, mari, uşor exoftalmici, nu scăpau de tristeţe nici cînd rîdea în hohote.
Ce bucuros era Cristi după ’90, parcă înflorise. Tot ce se-ntîmpla îl amuza grozav. Dăduse şi de-un pic de cheag, avea slujbă, la un moment dat avea şi bani de băutură, de cafea, îşi luase şi ceva haine, mai avea şi pentru mama. Şi-n plus, apăruseră non-stop-urile. Era tot ce-şi putea visa. De-acum, putea coborî la orice oră să-şi ia ţigări şi-o sticluţă de „lăptic“ de la chioşcul din colţ. Locuia la cinci, într-un bloc de lîngă biserica dintre Vatra Luminoasă şi Piaţa Iancului. De la geamurile lui se vedea cimitirul – ce să-ţi mai doreşti altceva? Era linişte, era bine, iar el scria aproape numai despre moarte. Eu locuiam de partea cealaltă a străzii. Mergeam la el, mîncam cartofi prăjiţi în tigaie, beam vodcă proastă (dar ce bună era!), el ne mai citea de pe caietele pe care le tot umplea – lucra neînchipuit de mult la un poem. Cînd n-aveam bani, încercam să vindem cîte ceva. Într-o noapte, livreşti, am încercat să refacem un traseu caragialian simbolic – adică să mergem la o schembea. Nu de foame; aşa, de fason. Am bătut toată mahalaua, benzinării, chioşcuri, ce era deschis noaptea, încercînd să plasăm bricheta lui, un Zippo. Ghinion: am dat numai peste oameni cinstiţi şi pricepuţi. Se uitau la brichetă şi ne spuneau că n-au ei cît face aia. Am renunţat la schembea. Ne-am dus fiecare la casa lui şi ne-am culcat.



Muncea mult la fiecare poem nu pentru că ar fi căutat vorbe din ce în ce mai meşteşugite. Dimpotrivă. Ce voia el era să ajungă la simplitatea, la firescul limpede al psalmului. Elimina înverşunat metafora. Nu voia să scrie poezii, ci cărţi. De fapt, o carte, una singură, una în care spera să se lege cumva, să se aşeze – nu să se adune, nu voia culegeri de poeme – tot ce scria. O carte-rugăciune, cred că asta încerca să scrie. Mi-am adus aminte de el şi de visul lui, citind povestirile lui Şalamov. Parcă şi el tot asta face – elimină tot ce e balast literar (cu excepţia construcţiei) şi încearcă să relateze faptul nud; ce povesteşte el e atît de cumplit, încît nu mai e nevoie de nimic în plus, grozăvia vorbeşte singură, nu trebuie decît arătată. E suficient să spui adevărul. Ca şi Şalamov, Cristi nu voia să scrie literatură, ci să (se) mărturisească. A încercat. N-a apucat să spună tot. Dar cine apucă? La el, o fi fost de-ajuns?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Criza cărţii: o ipoteză de lucru
De ceva vreme încoace nu mai contenesc citind despre marile nenorociri care se abat asupra presei scrise şi a editurilor. Mor ziarele, mor editurile, nu se mai cumpără cărţi, concurenţa internetului ne omoară. E jale. Se caută cauzele, se propun soluţii. Fel de fel. Mergînd de la „nişare“ pînă la scăderea preţului ziarelor, pentru a contracara foile distribuite gratuit, sau la utilizarea inteligentă a concurenţei, adică a Internetului şi chiar a filmului, în cazul cărţilor, cum explicau doct, pe capital.ro, mai mulţi specialişti, printre care „teoreticianul“ Bogdan Ghiu (eu îl ştiam de poet, traducător, eseist). Cică scriitorii trebuie puşi la muncă, să participe la „întîlniri cu cititorii, conferinţe sau evenimente mondene, să îşi creeze strategii de imagine sau să injecteze constant conţinut în extensiile online ale cărţilor“. Doamne, fereşte-ne! Scriitorii trebuie să scrie bine, atît. Treaba lor e să scrie, a mea să-i citesc. Eu vreau să-l citesc pe Philip Roth, nu să stau la şuete cu el (mă rog, n-am nimic împotrivă, dar n-are legătură cu cititul). Nu mă interesează nici cum arată, nici ce păreri are despre cărţile lui sau despre altceva. Dacă are ceva păreri, le va aşterne în scris şi eu am să le citesc într-o carte sau într-o revistă. De ce să mă întîlnesc cu el la un eveniment monden? Sînt convins că foarte multă lume vrea să socializeze (parcă aşa se spune acum) cu Mihaela Rădulescu, scriitoarea-divă sau invers, dar de ce ar trebui ca scriitorii să adopte modelul?

Chiar, de ce ar trebui lansată o carte precum un vapor? Nu e suficient să stea cuminte pe masa cu noutăţi din librărie şi să fie anunţată în media şi pe site-ul editurii? De ce să transformăm pînă şi lectura – o plăcere, totuşi, intimă –, în spectacol, de multe ori kitsch? De ce să nu ne opunem „trendului“? Şi ce înseamnă „extensie on-line“ a cărţii? Cartea e un obiect încheiat, nu poate avea extensii naturale. Andra Matzal, de la Editura Art, merge şi mai departe: „Colaborările-hibrid îşi arată deja potenţialul pe o piaţă dezvoltată, iar modelul Harry Potter este verificat. După cartea ambalată bine cu marketing cît cuprinde, urmează filmul, un blockbuster cu o coloană sonoră de zile mari, special compusă. Evident, urmează toate produsele de tip suvenire, jocuri etc.“ Ce bine! Abia aştept să-l văd pe Soljeniţîn „marketizat“ aşa. Întîi un film prost după o carte bună, apoi niscai suvenire din Gulag, un puzzle cu peisaje siberiene. Asta ca să nu mai spun ce gadgeturi minunate s-ar putea face în prelungirea cărţilor lui Roth. Sau poate nu despre Soljeniţîn sau Roth e vorba? Poate nu despre literatură discutăm, ci despre carte = scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum (DEX), carte de bucate, de exemplu, sau cartea Harry Potter. Dar de ce ar fi interesată selecta Editură Art de genul Harry Potter? După Harold Bloom (Wall Street Journal, 7.11.2000), ar cam fi o contradicţie în termeni. Sau poate şi numele editurii, pe cale să devină brand, e tot doar o chestie de ambalaj, de marketing.

E ceva louche în toată discuţia asta, mult gunoi sub preş. Chiar nimeni nu se gîndeşte că e şi o criză de supraproducţie? Nu s-o fi ajuns la impas şi pentru că sînt prea multe ziare şi prea multe cărţi şi prea multe edituri? Poate că nu e nevoie de atîtea ziare. Poate că ele nu mai răspund unei nevoi (de informare, de cultură, de divertisment) pentru satisfacerea căreia fuseseră gîndite la început. Poate că sînt prea mulţi ziarişti, majoritatea nechemaţi, lipsiţi de cultură, lipsiţi de vreo formaţie solidă în vreun domeniu, oameni care nu cunosc limba, sînt certaţi cu gramatica şi cu logica, scriu prost şi după ureche, oameni care umplu degeaba redacţiile. Poate că, de fapt, nu e nici un păcat dacă aceşti oameni se vor reprofila. La fel, poate că se scriu prea multe cărţi. Prea mulţi se vor scriitori, prea mulţi ard de nerăbdare să-şi publice memoriile, prea mulţi cred că tot ce-au făcut, mîncat, visat ei e de o importanţă vitală pentru omenire. Şi sînt încurajaţi, pentru că editurile s-au transformat în nişte business-uri (că, dacă spunem „afaceri“, nu dă bine pe capital.ro) ca oricare altele care trebuie să-şi tot mărească profitul. Dacă editurile ar fi mai selective, dacă ar publica mult mai puţine titluri şi i-ar lăsa pe veleitari să umple spaţiul virtual pe speze proprii, dacă n-ar mai traduce pe bandă orice, dacă n-ar mai folosi traducători care n-au habar nici de limba din care traduc, nici de cea în care traduc, poate nu ar mai avea atîtea probleme cu difuzarea – pentru că ar avea mai puţin de difuzat – şi nu ar mai chema scriitorii la chermeze mondene ca să-şi vîndă „marfa“.

Nu altceva se întîmplă în ştiinţă. Toată nebunia asta cu evaluarea şi ierarhizarea revistelor ştiinţifice, a cercetătorilor, a universităţilor şi institutelor e, cred eu, şi urmarea inflaţiei de cercetători. Prea mulţi semeni ai noştri vor, şi nu toţi pot, să fie cercetători, iar societatea nu-şi permite să-i susţină – prin salarii şi fonduri de cercetare – pe toţi. Dar cum despre planificare, vorba bancului, nici nu mai poate fi vorba, ne ascundem după deget şi ierarhizăm la nesfîrşit. Nimeni nu iese din sistem, e loc pentru toată lumea, dar unii ar trebui să ia mai puţini bani. Oare cît va trece pînă se vor închide şi universităţile proaste, precum ziarele?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Despre timp, spaţiu, cultură şi Corneliu Porumboiu.
Partea întîi, în care un autor necunoscut spune ceva despre filme, în general, iar noi îi comentăm spusa. „Dar pentru ca un film să pară senzaţional în ochii spectatorilor, ei trebuie făcuţi să creadă cu adevărat în minunile ce li se arată. Şi singura metodă e să renunţi, de la bun început, la folosirea respingătorului ritm cinematografic actual, la retorica plicticoasă şi convenţională a aparatului de filmat. Cum poţi să crezi, măcar o secundă, fie şi în cea mai banală melodramă, cînd aparatul îl urmăreşte pe asasin peste tot, în travelling, pînă şi la baie, unde intră să-şi spele mîinile mînjite de sînge?“ Dacă nu recunoaşteţi autorul, cu atît mai bine. Veţi fi, oricum, de acord că fragmentul acesta i se potriveşte mănuşă lui Corneliu Porumboiu. A fost sau n-a fost şi, mai ales, Poliţist, adjectiv par să fie exemplificări perfecte ale crezului estetic expus mai sus. Scena formidabilă din A fost sau n-a fost, în care, mai mult de douăzeci de minute, o cameră fixă filmează din faţă trei oameni care stau la o masă şi vorbesc, e depăşită numai de interminabila filmare a poliţistului Dragoş Bucur în timpul filajului. Mai curajoasă încercare de a da substanţă, trup, carne timpului, eu n-am văzut – dar nici nu pretind că sînt la curent cu tot ce e experiment în film.

Nu ştiu dacă Porumboiu a vrut să pună în operă vreo teorie despre timp, despre cum poate fi simţită, nu sugerată, curgerea lui, sau a avut, pur şi simplu, intuiţia acestei posibilităţi de a face film. Toată lumea vorbeşte cu nonşalanţă despre spaţiu-timpul despre care a auzit la orele de fizică sau matematică, dar, de imaginat, nu ştiu cîţi şi-l pot imagina. Deliberat sau nu, filmul lui Porumboiu propune un mod de a înţelege spaţiu-timpul. Las la o parte faptul că Poliţist, adjectiv are şi poveste, are şi miză morală, este şi o meditaţie asupra concreteţei cuvintelor – nu e „doar“ o propunere estetică. Şi totuşi, am văzut şi auzit inclusiv oameni de meserie sincer revoltaţi. „Şi-a bătut joc de actori, de public! Nu se întîmplă nimic în filmul ăsta.“ De acord, nu e un film uşor, nu pleci de la el ca de la Casablanca, zicînd un „da, domne, mi-a plăcut“ şi fredonînd o melodie. Dar să n-ai barem un dram de îndoială, o cît de mică bănuială că, deşi n-ai înţeles tot, omul voia să spună ceva? Ar fi, oare, scandalos ca, după un film ca acesta, să mergi acasă şi să citeşti una, două cronici în reviste serioase, nu în ziare de scandal, apoi să mai încerci o dată filmul?
În paranteză fie spus, dacă mai mulţi ar proceda aşa, poate nu s-ar mai lăsa criticii de meserie. Cum poţi fi actor (şi încă bun) şi să nu pricepi nimic din filmul ăsta? Dar cum e posibil ca actori (repet, foarte buni) să nu priceapă mare lucru nici din teatru, uneori nici din spectacolele în care joacă? O fi vorba despre cultură? Mister.


Partea a doua, în care aflăm identitatea autorului din Partea întîi, el mai spune ceva şi noi mai facem cîteva comentarii. Aşadar, continuarea citatului: „De aceea, chiar înainte de a-şi începe filmul, Salvador Dali va lua măsuri severe de imobilizare a camerei de luat vederi, care va fi bătută în cuie pe pămînt precum Cristos pe cruce. Acţiunea iese din cadru? Cu atît mai bine! Publicul are să aştepte angoasat, exasperat, anxios, cu răsuflarea tăiată, tropăind extaziat sau, poate, plictisit, ca acţiunea să revină în «cîmpul vizual»“ (Jurnalul unui geniu). E prea radicală viziunea lui Dali despre filmul pe care, din păcate, nu l-a făcut niciodată? Probabil. O mai îndulceşte, e dispus să umple timpul spectatorului cu produsele prodigioasei lui fantezii, cu imagini fără nici o legătură directă cu acţiunea. Sigur, asta nu mai are nici o legătură cu filmul lui Porumboiu, dar n-ar fi interesant de văzut aşa un film, măcar unul? A, să nu uit: Dali scria frazele astea în iunie 1953.
Aproape şaizeci de ani mai tîrziu, beoţienii strigă la Porumboiu care, oricum, nu duce experimentul pînă la radicalismul lui Dali. Cu toţii am fost învăţaţi, la şcoală, că există o artă pentru care trebuie să te pregăteşti, că nu-l guşti pe Mallarmé ca pe Coşbuc, pe Ion Barbu ca pe Alecsandri. De ce or fi avînd unii impresia că pentru film nu trebuie nici pregătire, nici cultură, nici imaginaţie, nici măcar bunăvoinţă? La Hollywood, birjar, la Hollywood!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Termopane, termopane

Ce ger am îndurat la mine-n cameră zilele astea! Bloc construit în 1988. Ferestrele se-nchid îndoielnic. Pe la începutul anilor nouăzeci, am mai pus un rînd de ferestre, duble. Nici alea nu se-nchid: s-au curbat, torsionat după vreun an. „Era lemnul ud, ce să-i faci“. Păi, chiar aşa, ce să-i faci? D-apoi după douăzeci de ani, „îmbătrîneşte el şi omul, se mai strică, dar lemnul“... Ce bine le zice tîmplarul, specialistul. M-a liniştit. Aşa e. Geaba pun şi o pătură colac între ele, acolo unde le-ar sta bine merelor. Geaba burduşesc cu purfix. Tot trece. Şi aşa, cu trei rînduri de ferestre, e mai rău ca-n cort. Barem acolo, vîrît bine-n sac şi cu toate fermoarele trase, nu suflă vîntul. La mine suflă. Gerul, vîntul, habar n-am ce, dar ceva suflă şi e frig. Biroul meu e lîngă geam. În spatele scaunului – ţevile calde. Sub geam – caloriferul. Nu face faţă. E frig. Prost am fost că n-am pus termopane. Mi-era groază de revoluţie în cameră, de mizerie – nici banii nu prisoseau. Dar la alţii de ce se-nchid ferestrele alea vechi? De ce la francezi, cu double vitrage al lor, e bine şi cu cercevele din lemn, nu trebuie neapărat mizeriile astea de plastic albe? Ia mai dă-i încolo şi pe francezi, la ăştia merg şi robineţii vechi, cu obertein şi garnitură; la noi, nu, e musai să le schimbi pe toate, orice robinet care nu-i pe bilă picură. Şi dacă nu picură e frig. Amarnic.
Parcă-i mai rău ca-n iarna lui ’85, cînd stăteam în garsonieră la Tîrgovişte. G100, bloc cu o sută de garsoniere. Doamne, ce frig am făcut atunci! Tînăr, tînăr, dar tot mi-era frig. Cu toate puloverele de lînă netoarsă tricotate de soacră-mea – bou am fost că nu le-am păstrat –, cu tot coniacul înghiţit, cu tot reşoul bricolat şi acoperit cu o cărămidă refractară, să mai ţină căldura şi după ce se lua curentul. Şi se lua. Mamă, cum se mai lua! La orice oră, fără somaţie. La şcoală, ţineam copiii cu mănuşi în mîini, acasă dădeam meditaţii la lampa de gaz (intim, plăcut – dar frig al naibii iarna: cînd se lua curentul, nu mai urca nici apa caldă), noaptea, se-ntîmpla şi să adormi pe căldură, dar te trezeai bocnă, că se lua „pe timpul nopţii“, pe stradă îţi băgai deştele-n ochi.



Era frumos la Tîrgovişte. Aveam şi vecini simpatici. Iarna, pe frig, fără lumină, ce să facă şi ei? Beau. Ăla de la doi se mai supăra – om era şi el, nu? – mai făcea un scandal, mai bufnea, ca omul băut. Altfel, om de treabă. Odată, a aruncat femeia cu care era pe geam – l-o fi supărat, de! Era iarnă grea, ger, zăpadă multă. Aia – goală. N-a păţit nimic a naibii, soi rău. Dar nici el. Pen-ce, că s-a certat cu muierea? Ei, mai rîdeam şi noi, ce să facem, mai beam, ne mai luam de frig. Nici mîncare nu era. Noi mai aduceam de la Bucureşti, dar aveam în clasă trei copii de la orfelinat – fuseseră plasaţi, pentru încurajare, în clasa profesorului debutant. Ăştia chiar făceau foamea. Dar se descurcau. Mai furau un iepure de la depozitul ICRA, mai ocheau un guguştiuc cu praştia – erau dibaci. Aveau şi ei reşou. E drept, că îi şi prindea miliţia. Eu, ca diriginte, trebuia să-i preiau. Dar ne-nţelegeam. Într-o seară – nu eram acasă, meditam la lămpi străine –, s-a trezit Liana, soţia mea, cu ei la uşă întinzîndu-i doi guguştiuci cu gîturile sucite. Iată ce-nseamnă să te ocupi de copii! Ăsta Poem pedagogic. Una peste alta, frig-frig, foame-foame, dar am ce povesti. E puţin lucru? Eram tînăr, doamnă, tînăr. Dar tot mi-era frig. Şi tot nu pricep cum regretă unii timpurile-alea. Iar a fost, chiar azi, 26 ianuarie şi iar m-am îngrozit. Or fi bune şi gerurile astea la ceva, poate-i ajută pe amnezici. Oare toţi ăştia de-l regretă pe Ceauşescu au termopane?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Proştii sub clar de lună

Cred că nu mai e loc nici măcar de o îndoială metodică, putem avea, în sfîrşit, o convingere mai solidă şi decît plictisul, vorba lui Brel: în România nu există limite pentru ridicol. De zile întregi pixurile nu ostenesc scriind despre prostia deloc paranormală a lui Geoană. Subiectul, ajuns şi în presa internaţională, pare inepuizabil. S-a ajuns pînă la consultarea unor oameni de talia lui Ion Vianu, e nevoie de asemenea opinii autorizate ca să putem afirma liniştiţi că soţii Geoană bat cîmpii. Dincolo de orice altceva, dincolo de toate defectele cît se poate de reale ale lui Băsescu, cum ar fi fost, totuşi, să avem un preşedinte care desluşeşte viaţa politică prin aburii parapsihologiei? Şi chiar dacă, aşa cum zice el, n-a fost bine înţeles, cum ar fi fost să avem un preşedinte incapabil să articuleze un mesaj clar, un preşedinte pururea neînţeles?


La urma urmei, ce e mai de plîns: că Geoană crede ce crede sau că o cohortă de ziarişti discută, unii foarte serios, despre paranormal? Ca să parafrazez bancul cu Schumann şi Schubert, sînt de plîns şi una, şi alta, dar mai de plîns şi mai de plîns e că nişte inconştienţi, care cred că fac reforma învăţămîntului, vor să scoată teoria darwinistă din şcoli şi vor să înlocuiască bruma de cunoştinţe pe care o primeau pînă acum elevii cu aşa-numitele competenţe. Se va ajunge ca bieţii copii să nu mai înveţe decît „cum“, nu şi „de ce“. Atunci să te ţii gîndire critică şi domnia valorii. Nu de prostia lui Geoană mă cutremur, nici de veşnicia ei, ci de faptul că nimeni nu i-a văzut pînă acum anvergura. Omul a fost un foarte apreciat ambasador, a ajuns să conducă un mare partid, o mulţime de oameni şi-au pus în el speranţa că acel partid poate fi reformat, modernizat. Mai nou, o (altă?) mulţime de oameni sătui de hăhăitul băsesc şi l-au dorit preşedinte.



În momentul acesta, Geoană pare inofensiv. Mai jos de-atît e greu să cadă. Rău e că, dacă nu şi-o făcea cu mîna lui, acum era preşedinte. Nimeni nu i-a pus piedică. Poate nu l-au luat în serios. La fel de rău.Pe la începutul anilor nouăzeci, un bun prieten, acum mare politician, deputat minoritar, nu mai ştia pe ce ton să rîdă de mine pentru că mă declaram speriat de Vadim. „Prea sînteţi fricoşi! Cine se uită la ăsta?“ Lui nu-i era teamă de-un circar. Nici alţii nu l-au luat în serios pînă n-a avut 15%. Lipsa dovedită de fler politic a prietenului meu nu l-a împiedicat să fie un foarte apreciat politician.

Cine să-i ia acum în seamă pe unii ca Puric, Hurduzeu, Platon (Mircea) şi alţii ca ei? Poate doar nişte naivi de toate vîrstele, cu suflet mai mult sau mai puţin curat, dar cu mintea sigur încîlcită, unii care confundă creştinismul cu ortodoxia, dragostea de ţară cu naţionalismul şi curăţenia sufletească cu legionarismul (soft, deocamdată). Sau alţii, deloc naivi, gata să manipuleze şi să organizeze candoarea celor dintîi şi creditul de care se bucură. Pe ăştia încă nu-i vedem. Aşa că, de ideologi pioşi, care văd lucrarea diavolului în paşapoartele biometrice şi în acceleratorul de la CERN, încă rîdem cu gura pînă la urechi. Dar, uite, unii încep chiar să vorbească despre „renaştere naţională“, despre coagularea forţelor creştine – unite de cine? De Dan Puric, vezi bine. Dănuţ (vai!, mă şi tem să-i mai spun aşa) a devenit un guru, i se cere părerea în legătură cu te miri ce (cu Eminescu, de exemplu, pentru că l-a jucat), apare în toate ziarele, conferinţele lui se dau în serial pe postul naţional de televiziune, lumea-i cumpără cărţile. Te pomeneşti că mîine, poimîine îl vedem şef de partid. Peste o mulţime de proşti şi de prostiţi. Rîdem, rîdem, dar parcă nu-i rîsul nostru. Pe mine, unul, cam începe să mă ia cu frig.



De la sublim la ridicol nu-i decît un pas. Care poate fi făcut şi-n sens invers. Puşchea pe limbă!

Liviu ORNEA - BIFURCATII. Ce-şi face omul cu mîna lui...

Cum, necum, reuşim să aruncăm în derizoriu orice lucru, oricît de serios, reuşim să golim totul de sens. De ani buni se vorbeşte insistent de reforma învăţămîntului de toate gradele – se vorbeşte pînă la vertij, pînă la greaţă. Iar cînd se face, cu opinteli, cîte ceva, pe nesimţite, direcţia de mers se inversează şi ne trezim pedalînd voiniceşte către punctul de pornire. De la o vreme, după mult chin, s-a încetăţenit ideea că orice schimbare trebuie să meargă mînă în mînă cu (unii cereau chiar să fie precedată de) evaluarea dascălilor şi a instituţiilor de învăţămînt. S-au căutat criterii. Nu era greu să se găsească. Pentru învăţămîntul superior, s-a mers pe ideea evaluării performanţei în cecrcetare, exprimată prin calitatea şi cantitatea de articole ştiinţifice produse. Calitatea poate fi constatată pe două căi: citind articolul sau/ şi după prestigiul revistei care l-a găzduit. E greu de citit şi producţia unui singur om, dar a unor mii! Ar fi nevoie de o armată de evaluatori străini. Se merge, nu numai la noi, pe varianta a doua. Atunci e nevoie de ierarhizarea revistelor.
Există mai multe metode, dar cea care prevalează în lume e ierarhia numită ISI, în care factorul de impact al unei reviste se calculează împărţind numărul de citări din anii N şi N+1 la articolele publicate de revistă în anul N-1 la numărul total de articole publicate de revistă în acel an. E un criteriu discutabil, dar e cel mai utilizat. Nu orice publicaţie ştiinţifică intră în lista asta, destul de selectă (adică nu toate sînt luate în seamă pentru acest calcul), alcătuită de un institut privat, Thompson Reuters. Acum cîţiva ani, noi dacă aveam cîte două, trei reviste ISI pe domeniu. Prin ordin de ministru, s-au impus publicaţii ISI pentru promovarea la conferenţiar şi profesor. Ne-am aliniat, adică. Foarte bine. A fost un pas înainte, s-a mai eliminat din arbitrariul promovărilor, s-a introdus un criteriu mai obiectiv – discutabil, repet, dar obiectiv. Şi s-a pornit sarabanda. A durat cam doi ani, poate trei, ca lumea să se trezească şi să reacţioneze. Acum avem în ţară cincizeci şi opt de astfel de reviste – şi numărul creşte ameţitor.

Sigur, revistele au cîştigat un ceva în calitate, dar infim. Rezultatul e că mulţi publică exact unde publicau şi pînă acum, în reviste de casă, articole la fel de slabe, dar care acum se numeşte că sînt ISI. Cum s-a ajuns aici? Simplu. S-au aranjat citările. X, editor la jurnalul A, citează articole din jurnalul B, la care e editor amicul Y; şi reciproc. Sau X, editor la A, are grijă ca, oriunde publică, să citeze şi cîte un articol, două, din A. Şi sugerează, discret, dacă e decent, şi altora care publică în A să citeze, cînd e cazul şi chiar cînd nu, revista A. Dacă nu e decent, o face pe faţă. Scrie pe site-ul revistei lui că, pentru a fi publicat în revistă, e de dorit ca un articol să citeze alte cîteva articole din acea revistă sau din altele publicate de editura respectivă. Cine nu crede să se uite la http://www.mathem. pub.ro/auth9.txt, punctul 3.a) al „Instructions to authors“. Dar să nu ne înfierbîntăm! N-am descoperit – nici de data asta – noi America. În articolul „Integrity Under Attack: The State of Scholarly Publishing“, Douglas Arnold, preşedintele SIAM (Societatea pentru Matematică Aplicată şi Industrială), menţionează practici la care noi nici nu visăm încă (răbdare, însă...).

Observă, de exemplu, că în revista Chaos, Solitons and Fractals, publicată de foarte serioasa Editură Elsevier, editorul-şef a scris, în 2008, 60 de articole. Acest domn a publicat în 2008 un număr de 400 de articole, care citează, în total, alte 4.992 de titluri, dintre care 2.000 se referă la articole din revista lui (autocitări în majoritate). Mai e nevoie să spun că revista asta are un factor de impact mare? O altă metodă, care începe să fie practicată şi de români, e publicarea în reviste al căror profil nu are legătură cu tema articolului. E frecventă publicarea de articole de matematică pură în reviste de matematică aplicată sau chiar de inginerie. Şi încă: primesc întruna invitaţii la conferinţe de matematici aplicate, de informatică aplicată sau de inginerie – nimic din ce-am publicat eu pînă acum nu îndreptăţeşte asemenea invitaţii –, unde organizatorii promit publicarea în volume scoase de „mari“ edituri. Volumele sînt cotate ISI, iar conferinţele, sînt organizate în insule mirifice, evident. Întîmplător, participarea şi publicarea în volum costă bani grei. Ştiu oameni care, apoi, îşi trec în CV, mîndri, astfel de publicaţii.

„Scandalos! Cum se mai poate avea încredere în ISI? Trebuie urgent revenit la vechiul sistem, la referatul colegial, la citirea atentă a producţiei ştiinţifice a fiecăruia, la credit total acordat comisiei de concurs sau evaluare.“ Atrag respectuos atenţia că situaţiile prezentate spun tocmai că nu există întotdeauna corelaţie între moralitate şi expertiză ştiinţifică. Iar la introducerea acestor indicatori bibliometrici s-a ajuns tocmai pentru că lipsa de moralitate a făcut ravagii în evaluarea academică. În context, a se vedea componenţa mai mult decît eterogenă a comisiilor ARACIS şi a corpului de experţi evaluatori: cu o mulţime de veleitari autopropuşi (dar de ce acceptaţi?), comisiile acestea par alcătuite nu după principiul valorii, ci al răspîndirii geografice, ca şi cum, dacă la Ghimpaţi s-a făcut o universitate, e musai s-o şi iei în seamă.



Nu ştiu de ce e atît de greu de găsit balanţa potrivită, care să ne permită să utilizăm indicatorii numerici fără să renunţăm de tot să mai citim şi ce scrie în articole şi cărţi. Dar pare foarte greu: unii şi-au făcut fetiş din factorul de impact.

Norocul nostru că, la fel ca în mai toate, noi sîntem cu un pas în urmă: imităm. Deja, în Occident, evaluarea de tip ISI e privită critic, e pusă sub lupă şi se caută căi de a o pondera. Sper să găsească ei soluţii înţelepte. Pe care să ni le impună cumva şi nouă. Deocamdată însă, alt criteriu mai bun, din păcate, n-avem.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Unde nu e moral...

Mărturisesc că mă aflu într-o derută totală. Nu mai ştiu ce să cred. Cercetătorii dintr-o parte îmi spun să beau un pahar de vin roşu pe zi (ceea ce nu-mi displace, iar ţăranul francez o face şi fără să i-o spună oamenii de ştiinţă), cei din altă parte îmi zic să nu, că e de rău. Ambele echipe sînt blindate de cifre, experimente, eşantioane etc. Eu – chimie nu ştiu, medicină nici atît, nu pot controla, dar sînt obişnuit să dau crezare oamenilor de ştiinţă, specialiştilor. Pe care să-i cred? Unii îmi spun, cu cifrele pe masă, că sîntem la un pas de catastrofă, încălzirea e globală, banchizele se topesc, ne paşte inundaţia, resursele se duc, foametea bate la uşă, apocalipsa pîndeşte de după colţ. Ce-i drept, patru anotimpuri n-am mai prins de mult prin Bucureşti, iarna-i mai mult toamnă şi zăpada cam lipseşte. Pe de altă parte, ceilalţi, opoziţia, cum ar veni, îmi spun, tot cu cifrele pe masă, că apocalipsa-i la ani lumină, că verzii au măsluit cifrele, c-au tras de ele ca să le iasă pasienţa, că trebuşoara asta au făcut-o chiar universitarii şi oamenii de ştiinţă pe cercetările cărora se întemeiază toate prognozele şi scenariile aferente, başca politicile „anvizajate“. Ce-i drept, la interesele financiare enorme care sînt în joc, nici n-ar fi de mirare.
Pot să cred că şi unii, şi alţii mint cu neruşinare şi fără nici un scrupul, pot să cred că nici unora nu le pasă de bietul de mine şi de deruta mea. Oricum, alta-i problema mea, nu cea etică, pe-asta am depăşit-o de mult, alta e-n sufletul meu. Nu-ntreb cu cine să votez, asta s-a fumat, dar în cine, în ce să mai cred, am dreptul să-ntreb? Ce cale raţională de a decide mai am? Am eu vreo posibilitate să verific în vreun fel ceea ce citesc/aud/văd, fără să refac toate experimentele, simulările, fără să devin eu însumi expert în domeniu? Teamă mi-e că nu. Şi-atunci? Cum decid pe mîna cui să merg? Ce criterii am la îndemînă? Ajung la cele estetice (cine mă minte mai cu şarm)?

De fapt, ar trebui să fiu obişnuit. Acum o sută de ani, încă era posibil să iei un articol de matematică şi să-l citeşti cu creionul în mînă, refăcînd toate calculele şi toate raţionamentele. Chiar dacă dura mult, important e că se putea. Se lucra la scară umană. Acum, de multe ori, e imposibil ca un singur om, oricît de inteligent, talentat şi ştiutor de carte, să facă toate verificările. Demonstraţiile au devenit atît de ramificate, se sprijină pe atît de multă bibliografie, pe alte rezultate care, la rîndul lor, depind de altele care... încît nu e cu putinţă să controlezi fiecare pas. Nu ştiu cine s-ar încumeta, de exemplu, să afirme că a verificat clasificarea grupurilor finite. Ceea ce nu ne împiedică să considerăm rezultatul drept o teoremă.

Mai aproape de noi, cîţi pot spune cu mîna pe inimă că au înţeles demonstraţia lui Wiles la Marea teoremă a lui Fermat sau pe cea a lui Perelmann la Conjectura lui Poincaré? Îi numeri pe degete. Adevăraţi guru sînt cîţiva în fiecare domeniu. Sînt şi situaţii mai şocante, care pun în discuţie înseşi noţiunile de adevăr şi demonstraţie: teorema celor patru culori a fost demonstrată, parţial, de calculator. Partea aceasta, cel puţin, „munca“ făcută de calculator, nu poate fi verificată. Mergem pe-ncredere, recurgem, uneori, la argumentul autorităţii. Şi totuşi matematica merge înainte.

Aşadar, avem medici, chimişti, fizicieni, geologi, meteorologi – pe scurt, oameni de ştiinţă – care mint fără să clipească în legătură cu cercetările lor. Îşi truchează fără scrupule rezultatele. Pe baza acestor rezultate, alţi oameni de ştiinţă, poate oneşti, vor munci şi vor produce alte rezultate, probabil false. Avem medicamente insuficient testate, promovate pentru profitul cui le-a conceput. Avem cercetări ale căror concluzii nu sînt făcute publice, ca nu cumva să profite concurenţa. Avem cercetări contrafăcute în mai toate domeniile. De ce? Pentru bani. Bani pentru noi cercetări sau bani, pur şi simplu.



Nu e chiar de mirare, într-o lume în care ştiinţa nu mai e pasiunea unor visători, ci face parte din procesul tehnologic, costă, dar şi produce enorm, iar activitatea cercetătorilor depinde în mare măsură de bunăvoinţa oamenilor politici şi de afaceri. Pe de altă parte, avem o schimbare de paradigmă epistemică în matematică, poate şi în alte ştiinţe. Acest al doilea fenomen pare consubstanţial ştiinţei. Nu cumva şi primul – asemenea corupţiei, fără de care se pare că nu prea poate exista economie globală? Avem, deci, o ştiinţă care, cînd nu e amorală şi imposibil de crezut, e imposibil de controlat pînă la capăt. Bun venit în era postindustrială!

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Un ochi rîde, unul plînge


Zilele acestea, am tot aşteptat o minune, o schimbare la faţă. Am tot sperat că, magnanim, trecut cu bine de proba abacului, asigurat de însuşi Victor Ponta că ai lui fură mai dibaci decît ai lor, proaspăt realesul va ceda şi va numi un independent în fruntea Guvernului, va da un semn de bunăvoinţă, de mila măriei sale, va arăta că îi vede şi pe cei, mulţi, care nu l-au votat. Unii vorbeau despre Isărescu, alţii despre Tănăsescu. Degeaba. E drept şi că opozanţii, parcă nebăgînd în seamă faptul, totuşi, evident că au pierdut, nu i-au lăsat prea multe portiţe de negociere. Aşa că, egal cu sine, grijuliu cu noi, să ne ferească de şocuri, domnul preşedinte a recurs tot la preaîncercatul, la neobositul, gata de orice sacrificiu domn Boc. Care ne-a spus că partidul său şi al domnului preşedinte are „dreptul moral şi politic“ de a forma Guvernul. Moral, care va să zică! Păi, da, că dacă n-ar fi moral ar fi corupţie, or, la ei, la Pedeleu, aşa ceva nu-i. Aşa că domnul Boc, omul care a probat (patriotism?) şi va mai proba, vorba colegului său Flutur, ne-a promis lista miniştrilor pînă pe sîmbătă-duminică. Stahanovist, ne-a dat-o, aproape integral, de vineri. Iarăşi Udrea, Berceanu, Videanu, Blaga – toţi indispensabilii. Şi, ca să enerveze chiar pe toată lumea, la Cultură, cireaşă pe tort, va fi un ungur. Vai de lume! La Cultură, ca la Cultură – dar mai e pe-acolo şi cuvîntul Culte! Păi, să ia tot popa nost’ leafă de la papistaş, de la ucigă-l toaca?

Unele nume apăruseră deja şi în lista anterioară, a virtualului Cabinet Croitoru, oameni care au fost deja audiaţi în comisiile parlamentare. Audiaţi şi cam respinşi. Ei, acum, aceiaşi parlamentari, inşi care au curajul opiniunilor lor, or să-i valideze – doar s-a căzut de acord că ne trebuie guvern şi buget, altfel nu vin banii femeişti. Cel mai mult mă distrează udemeriştii şi minoritarii (alţii decît...): vor vota cu entuziasm aproape tot ce au respins principial şi cu morgă acum o lună cînd, nu-i aşa?, se raliaseră unui proiect politic care, mă-nţelegi... Acum, dacă proiect nu e, nimic nu e. Tristă ţară. „Ţara ţurîsului“, că veni vorba despre minoritari. Parcă şi umorul ne cam lasă. Am, totuşi, o bucurie. Aveam şi eu un dor. Şi, iată, mi s-a-mplinit. Am scăpat de eventualitatea unui nou ministeriat Marga la Învăţămînt. Mai mult rău decît a făcut omul ăsta cu pretenţii de mare intelectual învăţămîntului superior, introducînd nesăbuita finanţare pe student, n-a reuşit să facă nimeni. Dintr-o suflare, pînă să ne trezim din buimăceală, marele reformator Marga a distrus tot ce mai aducea a calitate. Legea lui ne obligă acum să facem master cu minimum douăzeci de studenţi, să nu facem cursuri doctorale, să tragem şi în licenţă de studenţi ca de ciungă... Şi, ca să mai echilibreze cumva balanţa, pe lîngă Baconski la Externe, după ce m-a fiert două zile cu onorabilul domn Croitoru, fost lider sindical, fost inspector general, inginer la tinereţe, cercetător ştiinţific (la INCREST şi la Politehnica bucureşteană) – pardon, lucrător în cercetare, că Google scholar nu-i listează nici o contribuţie ştiinţifică –, jurist la bătrîneţe, cu studii juridice la „Dimitrie Cantemir“, lector universitar tot acolo, din 2006, chiar şi fără contribuţii ştiinţifice, doctorand, la frageda vîrstă de 55 de ani, la SNSPA, din 2008, unde e, tot fără doctorat, şi titular de curs în cadrul Programului de Formare a Managerilor Şcolari, la Educaţie vine, totuşi, Daniel Funeriu – cel respins deja o dată în comisia de specialitate; în treacăt fie spus, am citit înregistrarea audierii sale: a fost impecabil, mai mare ruşinea pe capul celor care au votat împotriva lui.



E bine, în Daniel Funeriu am încredere. E riguros, gîndeşte corect, e bine informat, pragmatic şi eficient. Las deoparte faptul că nu pricep de ce se bagă în aventura asta din care nu poate ieşi decît şifonat şi zic „merci“ că un om de calitatea lui acceptă să se mînjească. Tot ce-i doresc e ca, la sfîrşit, să se poată întoarce senin la cercetările lui. Pînă atunci însă, mă tot întreb cu ce-o să înceapă. Oare cu bacalaureatul? Dacă nu intră grabnic în el, anul ăsta iese o brambureală mai ceva ca în anii din urmă. Şi legea, ce face cu legea? O lasă cum e sau o mai ia o dată la periat, să dreagă ce se mai poate drege? Dar cu banii pentru cercetare ce-o să facă? Va face rost de ei ca să continue proiectele deja începute şi să pornească altele? Va încerca să-şi pună în aplicare proiectul institutului de excelenţă? Dar ce zic eu – proiecte, cercetare; bani de salarii o găsi? Sau continuăm să renunţăm benevol la cîteva zile de salariu pe lună? Şi cu posturile ce va face? Le deblochează sau nu? Tot punînd întrebări, mă doare pe mine capul. El cît o să reziste? Şi cine-o să-l ajute? Cînd a fost votat Croitoru, s-a văzut ce susţinere are în partid. Vin vremuri grele. Şi iarna abia începe.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Citindu-l pe Ernu



Cum vă spuneam, o săptămînă lungă, sinistră, de campanie am tot citit la cartea lui Ernu, Ultimii eretici ai imperiului. Am citit încet, cu „pauze de gîndire“, cînd fascinat de îndrăzneala ideilor şi a paradoxurilor, de inteligenţa jucăuşă a personajelor, cînd intrigat de obrăznicia enunţurilor şi, mai ales, de implicaţiile lor. Citeam şi, uneori, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Mă opream şi-mi aminteam cum a fost, ce-am trăit, atît cît am apucat eu din comunism. Pericolul acestei cărţi fermecătoare, capcana în care riscă să cadă personajele, care nu mai au de mult ingenuităţi – unul a trecut şi prin Gulag – şi pendulează între cinism, dezabuzare şi patimă abia ascunsă, vine din prea aplicata nivelare a asperităţilor. Privirea „de sus“, superioară, asupra comunismului şi a capitalismului deopotrivă eludează „istoria mică“, sumedenia de detalii care, de fapt, compun viaţa noastră. Iată, concluzia că, excepţie făcînd escrocii, toţi am servit sistemul, inclusiv disidenţii, pentru că şi ei au acţionat în spiritul şi în interiorul sistemului, are drept consecinţă egalizarea vinii. Privind din înalt, aşa o fi. La limită, toţi am făcut măcar compromisul de a merge la şcoala comunistă, legitimînd-o şi, odată cu ea, sistemul pe care-l reprezenta. Dar eu tot cred că vina nu e egal împărţită şi că gesturile disidenţilor valorează mai mult decît frica mea şi-a celorlalţi. Şi-atunci, în afară de etalarea inteligenţei, la ce serveşte un asemenea enunţ?

Mergînd pe firul argumentaţiei, cele două personaje cad de acord că, dînd la o parte Gulagul, nici unul dintre sisteme nu e mai bun decît celălalt: opresiune a politicului într-unul, opresiune a economicului în celălalt – efecte comparabile. Fericiţi nu sînt oamenii nici în capitalism, cum n-au fost nici în comunism. Recunosc, în multe dintre poziţiile lor, clişee ale stîngii caviar – mult mai inteligent formulate, desigur –, recunosc discuţii pe care le am cu prieteni stîngişti sau cu anarhişti din Vest sau din Rusia. Foamea şi îmbuibarea sînt la fel de iraţionale, spune, de exemplu, unul dintre corespondenţi. De acord. Şi totuşi, parcă e o diferenţă între a nu avea şi a avea în exces, avînd posibilitatea să spui „nu“ excesului, alegînd, adică, doar ce îţi trebuie, ca fiinţă raţională ce eşti. De ce ar fi îmbuibarea antonimul foamei? E, desigur, iraţională, stupidă chiar, abundenţa copleşitoare de produse de acelaşi tip. E şi indecentă, dacă te gîndeşti la cîţi n-au ce mînca. Dar, sincer, o prefer şi rafturilor goale, şi alimentaţiei „raţionale“ sau „ştiinţifice“, ba şi ofertei minimal trebuincioase – unul dintre personaje spune că nu i-a lipsit, în copilărie, nici unul dintre produsele de bază; eu îmi aduc aminte că şi în anii şaptezeci, pe la început, cînd nu (-mi) lipsea nimic, tînjeam, iraţional, fireşte, şi după altele, de care doar auzisem, văzusem sau din care, uneori, apucasem să gust, de la blugi americani la ciungă bună, trecînd prin tot soiul de dulciuri şi alte bunătăţi.



Sînt pasaje în care cei doi epistolieri par a spune că în comunism era, de fapt, un pic mai bine. Era, de pildă, un regim generator de timp. Oamenii aveau timp, disponibilitate să se întîlnească, să vorbească – să „filosofeze“, cum ar spune Verşinin –, pe cînd acum, în capitalism, toţi aleargă, muncesc, sînt eficienţi, cîştigă şi ajung acasă zob şi se înstrăinează unii de alţii. E drept, cam aşa e. Spiritualiceşte, care va să zică, stăteam mai bine. Dar parcă-mi aduc aminte că cel mai mult timp îl petreceam, pe-atunci, vorbind despre Ceauşescu, despre Secu, despre lipsuri, despre cum să le depăşim – şi vorbeam în şoaptă, cu teamă. Liber eram, căci nesupus tentaţiilor de nici un fel, şi nu-mi mai dau seama? Om fi acum hăituiţi, dar nu cred că mi-era mai bine înainte.

Foarte amuzant e că cei doi călătoresc neobosit, papă cu spor banii fraierilor de occidentali şi se distrează, parşiv, să le spună, mai mult sau mai puţin voalat, că sînt proşti. Evident, personajele lui Ernu sînt mult prea inteligente ca să se hazardeze în enunţuri axiologice explicite. Iar Ernu însuşi e mult prea inteligent ca să-şi asume explicit poziţia vreunuia dintre ele. Dar ceva-ceva, printre rînduri, parcă se iţeşte. Prea multă inteligenţă strică uneori.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Jurnal de campanie
Marţi. Ziua Naţională: nu merg la facultate, pierd un curs. Nu deschid televizorul. Îmi văd de ale mele, la calculator. Periodic, mă uit pe Hotnews. Aşa aflu de Timişoara. Acum douăzeci de ani am aflat mai greu. Mă abţin în continuare să deschid televizorul. Seara, tot de pe Hotnews, aflu despre „contramanifestaţie“. Şi despre „protestele“ din celelalte oraşe. Un amic mă cheamă la Universitate. Nu merg. Îi spun că sigur vor apărea acolo inşi lîngă care nu văd de ce aş sta, indiferent că votăm la fel. Mai tîrziu, citesc că la Cluj a fost în stradă Noua Dreaptă şi că la Universitate s-au reluat cîntecele din 1990. Am avut dreptate, sigur n-aş fi vrut să cînt sau să ascult „Mai bine mort decît comunist“. În general, îmi imaginez greu un moment în care aş fredona „mai bine mort“.

Miercuri. Există viaţă şi în afara alegerilor. Seminar la Institut, mici certuri la Cercetare, birocraţie. Seara, Băsescu anunţă că are aviz parafat că filmuleţul a fost editat. Cotidianul (ediţia on-line) ignoră ştirea, Realitatea TV o face harcea-parcea, explicînd că un aviz nu e o expertiză etc. În timp ce moderatori şi invitaţi bat cîmpii, pe ecran rulează la nesfîrşit filmuleţul. Mut pe Mezzo. La ora 21, pe TV1000, Monty Phyton – Sensul vieţii. Exact ce-mi trebuia. Citesc cartea lui Ernu. Îmi place, mă intrigă, ador nonconformismul, gîndirea paradoxală şi incorectitudinea politică a celor două personaje. Şi totuşi, parcă toată analiza e îndreptată spre situaţia extremă, spre Gulag, iar comunismul pe care l-am trăit, cel de zi cu zi, e văzut din avion. În viziunea asta, în comunismul deconstruit cu răceala teoreticianului şi cu umorul superior al intelectualului subţire, parcă nu mai e loc pentru lipsuri, pentru frig, pentru avorturile pe masa din bucătărie... Amănunte? Nesemnificative la scara istoriei? O fi. Eu le-am trăit.

Joi. Dimineaţa – analize („Ştiţi, de la o vîrstă, e bine să le faceţi, măcar o dată pe an“). Seminar. Seara – dezbaterea televizată. Nu mă uit. Pe cine convinge? Nu se uită fiecare doar pentru a mai găsi argumente pentru opinia deja formată? E cineva interesat de ce spun cei doi, nu numai de cum o fac? Dar de ce unul cu prezenţă de spirit sau cu replică iute ar fi mai bun preşedinte? Sau poate privitorii fac exerciţii de psihologie aplicată şi votează în consecinţă? Oare înainte de televiziune, cînd majoritatea alegătorilor nu-i văzuseră şi nici nu-i ascultaseră pe candidaţi, votul era mai raţional? Pînă la urmă, citesc înregistrarea discuţiei. Băsescu mi se pare mai consistent şi mai la obiect. Ca să nu mai vorbesc de episodul „Geoană în vizită nocturnă la Vântu“. Dar dacă şi judecata mea e minată de preferinţa pe care deja o am? Aş fi tare curios să văd un sondaj serios (oximoron, la noi) dinainte de înfruntare şi unul de după, să aflu ce procent a convins/mutat showul. Nu voi vedea. Înapoi la Ernu.

Vineri. Citesc, aproape amuzat, cum Cotidianul, Ziua, chiar şi Gândul, încearcă să prezinte pe dos confruntarea de aseară. Nu mai există decenţă, de logică nici pomeneală. Pe Hotnews, Aligică descoperă şi el mizeria din televiziuni. Îl face una cu pămîntul pe Hurezeanu. Are dreptate. În Ziua, doamna Zoe Petre îşi ia rămas bun de la cititori (nici o grijă, va continua pe blog). Scrie, fireşte, tot despre dictatura lui Băsescu. De mai bine de un an aproape toată media îl înjură, acum totul e pe faţă, preşedintele e făcut de „cretin“ şi „scelerat“ în presă, iar doamna Petre, care n-a făcut nici domnia sa economie de muniţie, vorbeşte despre dictatura înjuratului. Ori şi-a pierdut proprietatea termenilor, ori memoria. Pe de altă parte, ce diferenţă e între critica oarbă de tip Zoe Petre şi lauda stupidă, la fel de oarbă, a unui T.R.U.?

Sîmbătă. Articol revoltător, ca stil şi nu numai, al lui Ghilezan, în Cotidianul. Bun Exarhu, în Evenimentul zilei. Discuţie surprinsă pe stradă, între două doamne destul de vîrstnice: „Cum să-l votez? Palme i-aş da, cu amîndouă mîinile, cum a dat şi el în copilul ăla“. Argumentele nu folosesc, mă conving şi reacţiile la ultima Bifurcaţie. Se fac echivalări ciudate, nu mai există grade de corupţie sau de venalitate: toţi sînt la fel, aşa că putem vota după cum se prezintă omul. Observ că cei care îl susţin pe Băsescu aduc şi argumente pro; în schimb, susţinătorii lui Geoană aduc numai argumente contra lui Băsescu, nimeni nu se oboseşte să enumere calităţile lui Geoană – în afara promisiunii că Johannis va fi premier. Se va vota tot umoral. Îmi aduc aminte de Mamaie, femeia care stătea cu copiii noştri cînd erau mici. În toamna lui ’90, după ce tot anul fusese pro-Iliescu şi Roman, la pachet, cînd s-a produs ruptura, a spus: „A greşit domnul Roman, trebuia să asculte, că e mai tînăr“. Acum, e drept, mare carieră n-a prea făcut domnul Roman. Printre picături, cu gîndul tot la alegeri, pregătesc cursul de luni. O bucurie pe ziua de azi: a bătut Rapidul.

Duminică. Am votat pe la prînz. Mulţi vîrstnici. Dacă nu ies şi tinerii... Dar oare chiar o să fie aşa de rău? Un coleg îmi scrie că nu merge la vot, că s-a uitat pe legea salarizării şi, dacă ar merge, nu e deloc sigur că ar vota din nou cu Băsescu. Zice că şi unii, şi alţii ne dispreţuiesc pe noi, cercetătorii – pe toţi intelectualii, aş spune. Are, probabil, dreptate. Oare, pe termen scurt, cu Geoană n-o să-mi fie mai bine decît acum, mai ales dacă are de gînd să tot dea? Dar peste cîţiva ani? Nu va plesni buboiul? Nu ştiu. Citesc comentariile forumiştilor pe Hotnews. Mă irită mutarea întregii dispute în cheia comunism-anticomunism. Geoană comunist? Băsescu – apostolul anticomunismului? Să fim serioşi. Şi, oricum, nu asta e problema. Seara, premieră cu Azilul de noapte. La aplauze, lumea butona telefoanele. Aflu. A cîştigat Geoană, modulo marja de eroare. Ciocnim un pahar, ca după premieră. Ei, să fie cu noroc! Mă culc pe la 2, în plină numărătoare paralelă.



Luni. La 7 mă trezeşte un telefon de la New York. Dan aşteaptă să-i spun „mulţumesc“. La 8 vine confirmarea BEC. A cîştigat Băsescu. Am cîştigat?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Niciodată toamna nu fu mai urîtă

De patru zile mă chinui să scriu „Bifurcaţia“ asta, voiam să nu fie despre alegeri, să fie despre orice altceva – nu pot. Am fost la teatru, am făcut matematică, am predat – degeaba. Numai asta am în cap. M-au dovedit. O-ntorc pe toate feţele şi tot nu pricep: de ce e Johannis omul providenţial? Negoiţă ce-are? Nu-i tot primar? De sector, e drept, dar sectorul 3 bucureştean nu-i chiar un sătuc. Şi sectorul lui Negoiţă arată destul de dichisit. De ce nu merită omul ăsta, care are deja un program şi o echipă, măcar să-i spună parlamentul „Nu“, după lege? Ce-are-n plus Johannis de va salva ţara asta? E neamţ serios? Atît? Că altceva n-am auzit despre el ca viitor prim-ministru. Nici schiţă de program, nici echipă – i le fac alţii. Ar trebui să cred că el, care, dacă are vreun plan, îl ţine bine ascuns şi nici măcar nu participă la întîlnirile partidelor care-l susţin, va salva ţara doar pentru că îl vor liberalii, pesediştii şi udemeriştii. Păi, da, cu aşa susţinere, la ce-i mai trebuie program? Adică el, independent, tehnocrat (profesor de fizică, dacă nu mă înşel), va conduce un guvern politic făcut – de cine? De Vîntu, de Patriciu, de Voiculescu? Şi eu ar trebui să fiu fericit văzîndu-i pe oamenii ăştia cum nici măcar nu-şi mai ascund implicarea? Independent, Johannis? Cum fac ei guverne şi preşedinţi? Cum contopesc fără nici o jenă puterea lor economică şi financiară cu cea politică?

Cum nu se sfiesc să ne arate zi de zi şi ceas de ceas că ei conduc jocul, că ale lor sînt presa scrisă şi televiziunile? Adică, Berlusconi e rău – dar ăştia trei, la un loc, nu un Berlusconi dîmboviţean fac? Adică, ăştia sînt mai onorabili decît mult hulitul Videanu? Ar trebui să dorm liniştit ştiind că mă veghează tripleta Vîntu-Patriciu-Voiculescu, ajutată discret, din fundal, de Năstase, Hrebenciuc şi Vanghelie, cu toţii avînd binecuvîntarea lui Ion Iliescu? Asta este revoluţia bunului-simţ la care mă cheamă domnul Crin Antonescu să mă alătur, inclusiv prin telefoane date în duminica alegerilor? Mulţumesc, nu. Şi nu văd cum ar putea-o face alegătorii liberali, intelectualii care l-au susţinut public. Sau, poate ar trebui să dorm liniştit pentru că, aşa cum îmi spunea un bun amic, politician, Johannis, pe care jură acum şi Geoană, va avea susţinerea nemţilor (a celor din Germania). Ei, sigur, asta va rezolva totul! Pînă una-alta, văd că măcar un neamţ sus-pus, preşedinte de Bundestag, îl susţine pe Bă-sescu. Iar alţii, mai jos-puşi, jurnalişti la Deutsche Welle, scriu despre episodul filmuleţului cu Băsescu lovind (sau nu) un copil: „Mai periculoase decît discreditarea evidentă a preşedintelui sînt implicaţiile penale, morale şi politice ale acestei foarte probabile tentative ordinare de manipulare. [...] Chestiunea are şi importante implicaţii morale. Pentru că televiziunile şi ziarele care au colaborat la producţia fabricii de împachetat fum (titlul primului film ecologic românesc, din anii ’60 ai veacului trecut) şi-au încălcat atît de manifest deontologia, încît s-au descalificat complet. A difuza fără verificare imagini incendiare în loc să abordezi grijile reale ale electoratului ţine, în cel mai bun caz, de «jurnalism» de pistolari“ (am preluat dintr-un articol din Evenimentul Zilei din 27 noiembrie). Nemţi serioşi, ăştia. S-o fi văzînd mai bine de la distanţă.



Altfel gîndesc corifeii jurnalismului nostru. Cristian Tudor Popescu scrie, ritos şi cavernos, ca întotdeauna, că, pentru el, nici nu contează dacă filmul e trucat sau nu, importantă e reacţia preşedintelui care n-a negat ferm atunci cînd a fost pus în faţa imaginilor. Gata, i-a pus eticheta. Chiar dacă se va dovedi că e o făcătură, ceea ce eu cred, pentru că nu-mi imaginez că un asemenea episod nu ar fi făcut vîlvă atunci cînd s-a produs, şi nici în 2007, cînd s-a încercat debarcarea preşedintelui, chiar şi atunci întunecatul CTP va rămîne ferm pe poziţie: Băsescu e complet discreditat. O fi. Grobian, impulsiv, mitocan, violent şi fără maniere. Dar e viu. Poate că n-are viziune politică – dar pe Cioloş, el l-a susţinut, iar Geoană, nu. Poate că n-are un proiect politic articulat – dar Geoană are? Poate chiar a bruscat un copil. E iute. Ştie că, la mînie, ar fi putut-o face. Sper că n-a făcut-o. E cinic. Urbanul, uscatul Geoană, cu rînjetul lui Voiculescu pe chip – nu-i? E mai odios. Prefer pe unul care mai scapă o-njurătură şi-o scatoalcă, unuia care nu scapă nimic din lipsă de imaginaţie.



Sîmbătă după-amiază, vrînd să scap de gînduri negre, am dat drumul la televizor să văd semifinala Federer-Davidenko. Ghinion: comentează CTP. Ca şi în politică, n-are dubii. Anunţă ce va fi, explică, încîntat de sine, cum va cîştiga Federer pentru că e „în control“, iar Davidenko e terminat şi nu mai rezistă la setul decisiv. Şi cîte şi mai cîte – analizează, face psihologie ieftină, orice s-ar întîmpla pe teren e răstălmăcit ca să-i confirme teoria. E dezgustător de inteligent. Doctor în tenis, ca şi-n politică. E aşa de convins de adevărul lui, mai că-ţi vine să-l crezi. Bate rusul cu 7-5 în decisiv. CTP e uluit, dar iertare pentru enormităţile spuse nu-şi cere. Rămîne ce-a fost: infailibil. Ca şi-n politică.

Da, aşa e, mi-e teamă că iese Geoană. Dar nu cu votul meu. Mi-e teamă şi că greşesc votînd tot cu Băsescu. Dar ce pot face? Din nou, aleg ce cred că e răul mai mic.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Emetiral şi Colebil

Miercurea trecută, Franţa a egalat Irlanda în prelungiri, în minutul 103, şi s-a calificat la turneul final al Campionatului Mondial de fotbal. În faza premergătoare golului marcat de Gallas, Henry a atins de două ori mingea cu mîna. Toată lumea a văzut, arbitrul – nu. Henry spune că l-a atenţionat chiar el pe arbitru, dar i s-a răspuns că nu el conduce jocul. „Meciul s-a încheiat şi Franţa merge mai departe, dar lasă un gust tare neplăcut în gură“, suna comentariul final de pe site-ul Eurosport.

Mă tem că, duminică seara, chiar dacă ne-am burduşit cu Emetiral şi Colebil, tot amar a fost gustul pe care l-am avut în gură. Iar pe 6 decembrie va fi şi mai rău. Aş fi, de fapt, tare curios să ştiu dacă există vreun om conştient de ce se petrece (nu-i iau în calcul, evident, pe susţinătorii lui Corneliu Vadim Tudor) şi care să se declare mulţumit de rezultatul alegerilor. Se vor fi bucurînd, oare, susţinătorii lui Traian Băsescu sau cei care doar au votat cu el de strînsa lui victorie „de etapă“? După ce s-au amăgit ani de zile şi au crezut, de voie, de nevoie, în bunele lui intenţii şi în afişata adversitate faţă de „servicii“, în ruperea sa de tradiţia economico-politică din care provine – cum mai pot pune preţ pe declaraţiile lui după ce l-au văzut în compania lui Gigi Neţoiu şi a primarelui Craiovei? Ce credit îi mai pot ei acorda? Comportamentul din ultima vreme oare nu le aduce din nou în minte abuzul flagrant pe care preşedintele l-a comis fără să clipească atunci cînd şi-a impus fetiţa la Bruxelles? Dar votanţii lui Geoană? Printre ei ar trebui să se afle mai mulţi care încă mai pun preţ pe ideologie, pe doctrină. Le găsesc ei la Mircea Geoană? Are domnia sa ceva legături cu stînga socialistă sau cu social-democraţia occidentală? Nu pare. Şi, iarăşi – dacă va birui peste două săptămîni, cu cine va conduce?

Cum pedeleul e deja demonizat, probabil cu mult curtaţii liberali. Bine se vor simţi soldaţii credincioşi ai partidului, cei care votează cu domnul Geoană doar pentru că nu mai candidează domnul Iliescu, la gîndul că, imediat după alegeri, vor da mîna cu liberalii? Dar liberalii sau cei care, chiar şi fără o ideologie marcată, au votat cu Crin Antonescu, pot vorbi senini despre „bunul-simţ“ al candidatului lor şi al ţării pe care va s-o clădească, printr-o revoluţie, fireşte, după ce au asistat la declaraţiile sale aiuritoare de după nominalizarea lui Bogdan Olteanu la B.N.R.? Şi, scîrbiţi de alianţa pedelisto-pesedistă, oare cum văd ei proaspăta alianţă penelisto-pesedistă? Cam cît Colebil le trebuie ca s-o înghită? Îşi închipuie cumva că domnul Antonescu, june şi independent cum e, fără obligaţii, ar fi putut face ceva de unul singur? Nu ar fi avut nevoie de puterea financiară a nimănui? Cum s-au simţit liberalii în alianţă cu, să zicem, Vanghelie? Dar cum se simt ei acum, cînd au şi început jocurile pentru reapropierea de Traian Băsescu şi de hulitul PDL? Despre votanţii lui Sorin Oprescu – nimic de zis. Nici măcar nu mi-i pot imagina. Nu văd pe nimeni care să creadă sincer în omul ăsta. Nu văd cum a putut fi votat altfel decît ca reacţie negativă faţă de ceilalţi. Şi-atunci, ce se fac ei fără Colebil? Cred că singurii cu stomacul relaxat şi răsuflarea proaspătă sînt votanţii lui Kelemen Hunor şi ai lui Remus Cernea. Dar ce-i aşteaptă şi pe ei pe 6 decembrie...



Gust amar în gură vor fi avut francezii după jocul, totuşi, cîştigat. Noi, după jocul acesta cu sumă nulă în care, culmea!, nimeni nu cîştigă, fi-vom sigur cuprinşi de greaţă. Şi nu ne va trece nici cu un pumn de Emetiral.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Despre unitatea contrariilor în campania electorală

Incet, încet, contrariile
încep să se apropie, doar în unitate trăiesc ele, aşa
cum unii dintre noi au apucat să înveţe. Filozofi declaraţia
de dreapta, neoconservatori, atrag uneori atenţia că democraţia nu
conduce întotdeauna la decizii raţionale. E perfect adevărat.
Cei care au auzit despre teorema lui Arrow (impropriu numită
„paradox“) ştiu şi că acest lucru se poate demonstra în
cadrul logicii formale, nu doar constata, în practica
alegerilor, pe cazuri deloc izolate. Pe de altă parte, eu nu-mi
aduc aminte să fi citit, în luările acestea de poziţie,
vreun îndemn la abolirea sistemului democratic şi la
înlocuirea lui – cu ce? Aşa ceva numai un C.V. Tudor, egal
şi coerent cu sine, s-a hazardat să facă. Filozofii amintiţi s-au
mărginit să observe, cu dreptate, disfuncţii, din păcate
consubstanţiale, ale democraţiei. Şi iată că, mai nou, şi
oamenii care par să se opună filozofilor despre care vorbeam, mai
ales pentru că nu le împărtăşesc preferinţa pentru
actualul preşedinte, sînt mult mai radicali: nu doar constată
lipsa de organ a poporului pentru raţiune, ci cheamă direct la
ignorarea lui – a poporului.
În numărul trecut al revistei
noastre, domnul Marius Ghilezan, pe care l-aş citi cu mai mare
plăcere dacă n-ar semna regulat, fie şi cronică sportivă, în
Cotidianul, făcîndu-mă astfel, prin tranzitivitate, coleg de
pagină cu articole odioase, nesimţite, cu nimic mai prejos decît
cele din România Mare (ce-o fi avînd oare fiţuica asta
imundă de atrage şi oameni de indiscutabilă calitate, mai nou pe
însuşi Bedros Horasangian? Nu se mai poate scrie şi în
altă parte? Chiar trebuie unite într-atît contrariile?),
ei bine, domnul Marius Ghilezan, constatînd vidul de calităţi
ale cam tuturor candidaţilor la preşedinţie, vid compensat numai
de abundenţa defectelor, care la Traian Băsescu, fireşte, se văd
cel mai bine, descurajat, aşadar, de aproape imposibilitatea unei
opţiuni raţionale, întreabă deloc retoric: „Cînd vom
avea şi noi un candidat în care să credem cu adevărat? Un om
politic, un adevărat om de stat, care să fie interesat de prezentul
şi viitorul ţării şi mai puţin de rivalităţile economice sau
de clan? Eu nu găsesc decît un singur răspuns. Un
reprezentant al dinastiei care a făcut România modernă.
Poporul nu prea ar trebui să fie întrebat în momentele
cruciale. Ce, Ioan C. Brătianu a consultat poporul cînd a
plecat să caute, în frigurile anilor 1866, un domnitor
străin?“.

Acum, eu ştiu că cititorii noştri
sînt mai deştepţi decît ai lor şi, desigur, decît
noi, dar tot am să încerc să traduc ce spune domnul Ghilezan,
doar ca să mă conving că am înţeles – pentru că uşor de
înţeles nu e. Bănuiesc că nu la dinastia Brătienilor se
referă, aşa că pare să sugereze (spun „pare“ pentru că
întrebarea era „cînd?“, iar răspunsul se referă la
„cine?“ sau „ce?“) că salvarea ar putea veni numai de la un
reprezentant al familiei de Hohenzollern-Sigmaringen care să
candideze la preşedinţie – pentru că despre candidaţi era
vorba, nu despre revenirea monarhiei. Ajuns aici, sper din tot
sufletul că nu la principele Duda se gîndea domnul Ghilezan
cînd scria cele de mai sus. Notez, în paranteză, că
ideea l-a vizitat şi pe domnul Radu Câmpeanu – care a şi
lansat-o, cu succesul ştiut –, iar în Bulgaria, mutandis
mutatis, a fost chiar aplicată, cu şi mai mare succes.



Pînă aici, toate bune, dar, mai
departe, vine propoziţia despre cum nu trebuie întrebat
poporul în momentele cruciale – şi care moment nu e crucial
la noi?–, propoziţie care, mi se pare mie, intră în
contradicţie flagrantă nu doar cu ideea preşedintelui despre
referendum, ci şi cu propoziţia dinainte a autorului, cea despre
candidat, deoarece pînă acum fusese vorba despre alegeri, nu
despre candidaţi la domnie. Dar, fie şi aşa, să lăsăm
chiţibuşurile logicii şi să acceptăm ce spune, nu chiar direct,
domnul Ghilezan, în debutul articolului: poporul e prost şi
nesimţit, nu merită întrebat pentru că oricum răspunde
anapoda. Aşa o fi. Acum, pe toate le-am lămurit şi sînt
mulţumit. O singură nedumerire mai am, totuşi: cine să facă
alegerea? Adică cine e, acum, aici, Ion C. Brătianu?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Teatrul plat


Cam frig în serile astea de festival. Mai ales pentru
mulţimile de tineri care stau cuminţi la uşile teatrelor, aşteptînd să fie
lăsaţi să intre şi să se aciueze care pe unde pot. Dar cît de tonică e
priveliştea asta! Ce bucurie să-i vezi fericiţi că au putut intra, să-i vezi
transfiguraţi cînd, la sfîrşit, aplaudă. Afluenţă mare a fost şi la Lucia
patinează, un spectacol al lui Radu Afrim. S-a jucat pe scena Operei, erau doar
cîteva şiruri de gradene. Dar cei care îşi aşteptau norocul erau mult mai mulţi
decît cei cu bilet. Şi bine-au făcut c-au aşteptat în frig: au fost primiţi cu
toţii, s-au aşezat pe jos, în rînduri ordonate, pînă în buza spaţiului de joc.Era deja un spectacol tulburător, merita să-i priveşti. Şi
nu erau numai studenţi, am stat de vorbă cu unii care lăsaseră de mult şcoala.
Fără nici un dubiu, Radu Afrim are o priză nebună la tineri. Nu ştiu cum face,
dar îi simte şi reuşeşte să le vorbească limba – nu e defel singura pe care o
ştie – şi să le dea exact ce îşi doresc, conştient sau nu, exact ce simt, sau
cred ei că simt şi le trebuie. Spectacolele lui au, toate, o poezie indicibilă,
un umor tandru, chiar dacă, de multe ori, abundă şi imaginile şocante,
violente. Şi asta, fără să spună mare lucru. E ceea ce mă intrigă, de fapt, cel
mai mult.

Spectacolele acestea, ca Lucia patinează, care plac enorm
tinerilor, în care se pare că ei se regăsesc – nu spun mare lucru. Mai precis,
ce spun e banal. Ştiu, şi Cehov tot banalităţi spune. Dar e altfel. Aici, dacă
n-ar fi poezia care impregnează tot ce face Afrim, ar fi cam ca în filmele de
tip Hollywood: adevăruri rostite direct,
enunţate, relaţii simple, sentimente la vedere, expuse în scurte monologuri
lămuritoare, felii de viaţă, musai contemporană, în care spectatorul să se
poată oglindi fără nici un efort, ritm. Nici măcar jocul actorilor nu prea
contează, merge şi-aşa, ce nu pot face actorii suplineşte regizorul. Nu e nimic
subtil, totul e expus în vitrină, cam la prima mînă. Dacă e vorba despre
singurătate, să zicem una în doi, apoi despre singurătate se vorbeşte. Cînd
oamenii se doresc unul pe altul, şi-o spun, şi-o arată, să fie clar, şi, în
cazurile fericite, şi-o pun (sau şi-o trag, cum vă place – aşa-i textul). Ei,
oare de ce atrag atît de mult textele astea directe, cam fruste, cu idei simple
şi enunţate sumar, care se dezvăluie fără nici o dificultate?

Aş risca să spun că sînt texte de teatru analoage romanelor
lui Coelho deşi, recunosc, am citit numai unul şi mi-a ajuns. De ce atrag ele
tineri educaţi, intelectuali în formare – spectatorii acestui gen de teatru nu
sînt troglodiţi, dimpotrivă, sînt, de multe ori, oameni cu lecturi. N-am un
răspuns clar. Dar, tot gîndindu-mă, mi-am adus aminte de conferinţa pe care a
ţinut-o Ion Vianu la Facultatea de Matematică luna trecută. Ne-a vorbit despre
„Omul plat“. Despre lipsa de subtilitate a omului contemporan, despre pierderea
adîncimii, despre înlocuirea cunoaşterii cu informaţia, a lecturii cu
zapping-ul – manifestări pe care domnia sa le punea în legătură, chiar dacă nu
direct cauzală, cu pierderea, sau măcar atrofierea axei verticale, a
religiosului. Printre altele, un efect al acestei noi configuraţii omeneşti,
spunea Ion Vianu, este declinul psihanalizei: omul grăbit, lipsit de adîncimi
greu sondabile, omul plat, nu mai are nici timp, nici nevoie de terapia
psihanalitică. Nu mai are răbdare să afle cauza răului, îi e de ajuns să
corecteze în timp real comportamentul care-l supără. Poate că asta se întîmplă
şi în teatru, poate şi în literatură – în film nu am nici o îndoială că aşa
stau lucrurile.



Şi încă Afrim are talent cu carul şi o sensibilitate
uluitoare, ştie şi meserie, aşa că spectacolele lui de acest gen – face şi
altele, mult mai profunde –, în parametrii daţi, sînt foarte bune.

Alţii sînt mai puţin dăruiţi – le rămîne numai banalitatea,
platitudinea. Oricum, bine că sălile de teatru sînt pline.

Liviu ORNEA - Turandot – şocul viitorului

Cum Dumnezeu să pui în scenă un basm în zilele noastre? Pe
cine mai interesează? Nici copiii nu mai marşează. Ori e cu StarTrek, cu
pac-pac, cu karate, cu manga – ori ba. Totuşi, un basm – nu s-ar mai putea
stoarce cîte ceva? La urma urmei, poveştile astea conţin ele ceva adevărat,
peren. Totul e să ştii să scoţi la lumină sensul ascuns. Care nu e nicidecum
ăla de-l ştie lumea. E altul. De exemplu, Turandot. De ce e ea crudelă şi
căsăpeşte la prinţi pretendenţi la mîna-i? Prostul ăla de Carlo Gozzi habar
n-avea de tata Freud. Dar Andriy Zholdak ştie. Şi pricepe repede că ea se
revoltă împotriva condiţiei femeii reduse la un orificiu. Aşa că o pune pe
Turandot să ţipe isteric nişte tirade introductive, scoase parcă din vulgata
feminismului agresiv şi stupid, ca să priceapă şi caracuda din sală. Şi, ca
totul să fie clar, mai sugerează şi o relaţie incestuoasă cu tatăl, care a
crescut-o singur, doar e la mintea cocoşului că, dacă fata nu vrea soţ, atunci
vrea tată. N-ajunge. Să mai căutăm sensuri.
Cine mai e crud, la ce trimite
povestea asta, cum o modernizăm, ca să vadă poporul că arta e nepieritoare şi
basmul – da, da, basmul – e încă actual? Păi, naziştii au fost cruzi, ştie
toată lumea. Aşa că-i îmbrăcăm pe toţi bărbaţii, din ambele tabere, că nici
unii nu-s doar buni sau doar răi, în costume de ofiţeri nazişti, le punem şi
zvastici pe braţ, ca să nu ratăm cumva mesajul – cine-i gol primeşte o zvastică
tatuată pe-o bucă, ce mişto! – şi-i punem să se bată între ei; pe împărat îl
facem Hitler şi-l punem să se plimbe ţanţoş cu aripi negre de acvilă nazistă,
apoi să dirijeze operaţiunile de război pe o hartă, aşa cum am văzut noi în
filme. Ca să nu fie nici un dubiu, împăratul-Hitler rosteşte cîteva monologuri
à la Mein Kampf despre neam şi mîntuire, iar pe ecrane laterale şi centrale se
proiectează secvenţe cu avioane de război şi cu camere de gazare. Totuşi,
oricît i-ar plăcea lui Zholdak partea asta cu războiul, a zis că pune Turandot,
aşa că n-are ce face şi porneşte, într-un tîrziu, cu povestea. Pe care o
expediază rapid, să-i piară şi urma, în răcnetele actorilor rămaşi în uniformă
nazistă. Dar nu cumva să creadă lumea că ia în serios basmul. Dimpotrivă,
trebuie detaşare, distanţă cît mai mare, ironie. Cum? Simplu. Bagă Tarantino,
Kill Bill, desene animate japoneze, efecte speciale, totul violent, la volum
maxim, asurzitor – mai mare dragul. Şi pe toate le repetă pînă la lehamite. În
paranteză fie spus, aceleaşi citate, care la Zholdak sînt nelalocul lor, căci
inutil agresive şi, prin repetiţie, lipsite de haz, sînt folosite cu gust şi
dau foarte bine în Lucia patinează, spectacolul lui Afrim. În fine, cînd nu se
joacă de-a Gozzi, Zholdak bagă convulsii: oricine se nimereşte pe scenă intră-n
criză de epilepsie.

Cam ăsta e spectacul lui Zholdak cu Turandot. „Premisele
sînt bune, dar rezultatul este confuz“, scrie Oana Stoica, pe LiterNet. Spre
deosebire de ea, eu cred că premisele sînt profund greşite, iar rezultatul,
oricît de dezolant, nu mai contează. Nu e vorba despre un simplu spectacol
ratat pe parcursul unui artist, altfel talentat: despre aşa ceva se tace cu
discreţie. E vorba despre o întreagă „direcţie artistică“, de aceea lucrul mi
se pare grav şi cred că merită semnalat. Atunci cînd un artist îşi expune cu
sinceritate obsesiile, frustrările, se despoaie în faţa spectatorilor,
rezultatul poate fi un spectacol de mare forţă, cinstit pînă la capăt şi, de
aceea, tulburător. Aici, în schimb, cred că avem numai o făcătură, o cacealma.
Spectacolul lui Zholdak mărturiseşte o confuzie îngrozitoare în mintea
regizorului, o lipsă catastrofală de gust şi de repere culturale. Pe lîngă
acestea, faptul că majoritatea actorilor, atît de chinuiţi, nu fac decît să
răcnească (Cristina Flutur e şi peltică,
incapabilă să rostească tiradele cu care o blagosloveşte regizorul), iar lui Constantin
Chiriac nu-i reuşeşte nimic, decît cel mult să fie ridicol, aproape că nu mai
deranjează. Păcat de scenografia şi luminile lui Dragoş Buhagiar şi de
momentele lui Pali Vecsei, singurele adieri de bun-gust şi calm în cacofonia
aceasta.



Zholdak, asemenea multora, vorbeşte despre şocul pe care ar
trebui să-l producă teatrul, actul artistic în genere. Despre lovitura pe care
teatrul are a o aplica spectatorului, despre duşul rece menit să-l trezească şi
să-i scuture inerţiile. Aşa este, are dreptate. Doar că şocul pe care-l produce
spectacolul său este unul primitiv, vulgar şi produce nu catharsis, ci simplă
greaţă. Fiindcă, aşa cum nu orice e natural e bun, nu orice şoc e artă. Ar fi
fost mai simplu şi mai ieftin să aducă în scenă o găleată cu apă rece pe care
s-o arunce în capul spectatorilor. Ce mai adevăr! Ăla şoc!

Ce mă întristează cel mai mult nu e că mi-a stricat o seară
– şi nu doar mie: mulţi şi-ar fi dorit pauza izbăvitoare, să poată pleca, unii
plecau chiar în timpul spectacolului –, ci că sînt destui, chiar printre
oamenii de meserie, cărora asemenea subproduse artistice le stîrnesc admiraţia
şi entuziasmul, oameni care iau confuzia şi lipsa de repere drept program
estetic. Regret: e doar confuzie.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Bugetari versus privaţi

Imediat după publicarea lucrărilor
lui Bolyai şi Lobacevski, care introduceau geometria neeuclidiană
hiperbolică, lumea ştiinţifică s-a angajat într-o dispută
sterilă, încercînd să afle „care geometrie e mai
bună“, care e cea adevărată, geometria hiperbolică avînd
contestatari înverşunaţi – deşi nimeni nu găsea hibe în
raţionamentele celor doi. A trebuit să vină Riemann, în
1854, şi, la îndemnul lui Gauss, să examineze atent
supoziţiile pe care se întemeiază cele două geometrii.
Lucrarea sa de abilitare chiar aşa se numea: Asupra ipotezelor care
stau la baza geometriei. Şi totul s-a lămurit. Din acel moment,
numai cine e impermeabil la argument şi la logică poate pune la
îndoială dreptul la existenţă al geometriei hiperbolice.La noi, de cînd cu criza asta,
unora a ajuns să le fie ruşine că sînt bugetari. Toată
vrajba iscată de promisiunile nesăbuite ale unor lichele – spre
dezonoarea lor, eu tot îi cred, pe cei mai mulţi, mai degrabă
nemernici decît proşti – a dus la tensiuni de nimic motivate
între cei care lucrează la stat şi cei de la privat. Cei din
urmă, mai avansaţi pe calea capitalismului, privesc înapoi cu
mînie la amărăştenii care, zic ei, nu produc nimic şi vor,
culmea!, bani. Şi nimeni nu mai are timp să chestioneze
presupoziţiile care stau la baza acestei rîci.



Prima dintre ele este că la privat se
munceşte, iar la stat nu. Ei bine, nu cred că e aşa. Oricum, nu se
poate generaliza. În primul rînd, nu ştiu de unde ideea
că la stat nu se munceşte – nicăieri. Chiar lăsînd la o
parte profesorii şi medicii, aş zice că nici funcţionarii publici
nu au chiar o viaţă de invidiat: nu cred că-şi trec timpul numai
la cafele şi taclale. Pe de altă parte, judecînd chiar
şi după cantitatea de mesaje electronice cu bancuri, povestioare,
filmuleţe şi alte asemenea pe care le primesc de la amici lucrători
prin societăţi de asigurări sau firme private de tot soiul, aici
şi aiurea, oamenii nu par să folosească timpul la maximum. Ba,
deunăzi, niscai americani calculaseră şi cît pierd firmele
private, ai căror angajaţi au acces la internet. Or, ăsta e marele
reproş care se aduce medicilor, profesorilor: cît lucraţi voi
şi cît lucrăm noi? Aveţi voi program de zece ore pe zi şi
mai mult, uneori? Atunci, ciocu’ mic! Ba, să iertaţi, mi se pare
că aici e de discutat. A doua presupoziţie, care pare adevăr
axiomatic, spune că munca depusă la privat e importantă, deci
merită răsplătită cum se cuvine, cu salariu gras, pentru că e
producătoare de valori. Ea aduce bogăţie în societate, din
impozitele plătite de firmele private se ţine bugetul etc. Aşa e:
ei ţin bugetul. Dar, în privinţa importanţei sociale, am
îndoieli.



De ce e mai importantă, mai stimabilă
munca – nu zic, poate grea – a unui făcător de reclame imbecile
la tampoane sau coniac prost, muncă bine (răs)plătită, decît
munca unui profesor? Doar pentru că a profesorului nu aduce
beneficiu imediat? E mai importantă social munca tinerilor la costum
şi cravată din marile companii decît a medicului? Sincer, nu
mi se pare. Sînt convins că tinerii aceştia muncesc pe
brînci. Nu reuşesc să mă conving că ce fac ei e şi util. O
fi, acum, aducător de bani. Dar de ce sînt ei plătiţi mai
bine decît profesorii sau medicii cu ani mulţi de muncă în
spate, eu nu pricep. Un bun prieten, patronul unei firme de
calculatoare, îmi spunea, destul de pornit şi el, că îi
e jenă de cît a ajuns să plătească unui începător.
L-am întrebat cît anume. Mi-a spus o cifră. I-am făcut
observaţia că e mai mult decît primeşte un asistent
universitar, doctor sau un profesor de gradul al II-lea din
preuniversitar, oameni cu minimum cinci ani vechime. Nu l-am convins
de tot. Oricum, spunea, e prea de tot, mai încet cu
pretenţiile, bugetarii se aruncă prea mult. Nu cred. Se aruncă o
mînă de nesimţiţi, dar nu grosul bugetarilor. Au salarii
deşucheate cîţiva magistraţi, parlamentarii – ce ştiu eu.
Dar medicii, profesorii, funcţionarii cei mulţi, nu ăia, puţini,
din ministere, nu au venituri exagerate.



Cred că, în chestiunea
veniturilor bugetarilor, la fel ca în multe altele, repunerea
în discuţie a ipotezelor de plecare e salutară. Cu calm, fără
inflamare, s-ar putea să descoperim că foarte multe dintre
raţionamentele care par imbatabile se bazează pe premise şubrede.
Oricum, cercetarea unui raţionament e o îndeletnicire mult mai
profitabilă decît practicarea ţîfnei arogante.

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. BuniculBunicul meu n-a stat pe prispă. Şi
asta, pentru simplul motiv că n-a avut. A tot locuit în camere
de închiriat înainte de război, s-a mutat dintr-un oraş
în altul, pe unde-a găsit de lucru, a muncit de bunăvoie şi
forţat – după cum au fost vremurile. După război, a venit la
Bucureşti. Cînd m-am născut eu, bunicii locuiau pe Moşilor,
împreună cu părinţii mei, într-o casă care acum nu
mai e. Erau două camere-vagon, continuate cu o bucătărie şi o
baie. În baie, pe jos, era o gresie în două culori,
galben şi maro, din bucăţele mici, mici, cum nu se mai face azi.
În lungul camerelor, între peretele nostru şi zidul
casei vecine, era o curte lată de cel mult un metru, pavată cu dale
mici. În faţă, la stradă, despărţită de noi de un hol,
stătea madam Ionescu, al cărei fiu, Pandele, era mai mereu bolnav.
Uneori, mergeam la madam Ionescu să mă uit la stradă – dar
n-aveam voie să mă aplec pe geam. Deasupra bunicilor stătea
proprietăreasa, madam Drucker, care bocănea de tremura lampa. Iar
dedesubt, sub duşumeaua vălurită, era pivniţa. N-ar mai fi fost!
Că de la ea au făcut bunicii reumatism: trăgea şi n-aveai unde
te-ascunde. Dar mie-mi plăcea, pentru că acolo se ţineau lemnele
şi cărbunii şi eu mă uitam la foc – ce dacă aveam să fac
pipi! – şi, cînd nu era atent bunicul, îl înteţeam
cu şomoioage de hîrtie; se făcea flacără mare, fum, şi era
frumos. Cînd m-am făcut mai mare, bunicul venea pînă la
noi, în 1 Mai, şi mă scotea la plimbare. Purta întotdeauna
pantaloni cu dungă şi cămaşă cu mînecă scurtă. Dacă era
răcoare, punea o haină de la costum şi răsfrîngea gulerul
cămăşii peste el.

Era îngrijit bunicul. Bunica era
numai admiraţie – dar şi ea: nu ieşea nici pînă la pîine
nerujată şi nepudrată. De obicei, bunicul mă ducea în
Cişmigiu. Mă lăsa să mă dau în leagăne o vreme, lîngă
chioşc, apoi ne aşezam la Buturugă. Luam fiecare cîte doi
crenvurşti (de-ăia subţiri!), el bea o bere, întotdeauna la
halbă – hai, două, dar nu mai mult: nu l-am văzut niciodată
ameţit. Eu beam suc. Bunicul fuma. Era bine. Uneori, mai rar,
mergeam în Herăstrău. La roată. Acolo erau mai multe leagăne
– era şi roata, dar în ea n-aveam voie – şi mai erau
nişte urşi mari sau ce-or fi fost, din piatră gri, era tare greu
să mă caţăr pe ei, trebuia să m-ajute bunicul. Cînd se
sătura el de joaca mea, intram la Debarcader – meniul era acelaşi.
Apoi luam tramvaiul şi autobuzul şi mergeam acasă, iar bunica se
supăra că mîncasem în oraş şi ea, care-a gătit
special pentru noi… După masă, jucam şah, table, sau remi –
aici avea loc şi bunica. Bunicul era mare amator de „pietre“,
avea cîţiva prieteni cu care juca (întotdeauna pe
etalate, dar făceau şi hand şi culoare, erau multe figuri). Se
strîngeau, prin rotaţie, la cîte unul, doamna casei
făcea o prăjitură şi servea ceva de băut, de obicei lichior
(bunicului îi plăceau băuturile dulci). Jucau pe sume mici,
dar fără nici o miză, chiar n-ar fi avut haz. Oricum, el m-a
învăţat jocurile astea. Cînd m-am făcut şi mai mare,
mergeam eu la ei, singur, cu autobuzul sau, de la un moment dat,
chiar cu bicicleta pe care el mi-o repara mereu. Apoi ei s-au mutat
la bloc, în Şulea, şi n-a mai fost aşa frumos. Crescusem şi
eu.



Pe bunicul meu nu l-am tras nici de
barbă, nici de mustăţi – n-avea. A scăpat şi de palme: eram
singurul nepot. Nu-i plăcea să povestească despre tinereţe,
despre război, despre anii de după, despre greutăţi. Mai lesne
vorbea bunica. Ea spunea mai multe. Îmi făcea o cafea cu lapte
(cicoare: Franck-cafea, aşa îi spunea), rupea o foaie de pască
în bucăţi mici, le muia în cafea şi povestea. Beam,
mîncam şi – nu plîngeam –, ascultam.

Zilele trecute, un student m-a întrebat
ce-a fost cu Goma. Şi alţi studenţi, copii de peste douăzeci de
ani, întreabă cum era „pe-atunci“, mai ales că acum au
văzut, unii, filmele lui Mungiu. E ciudat că nu ştiu mare lucru
despre ce-au trăit părinţii şi bunicii lor. Ce i-or învăţa
la şcoală? OK, să zicem că bunicii nu povestesc. Bine, dar nici
bunicile?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. UM 0740, Focşani

Începuse bine armata. Mă rog, aproape bine. Era o toamnă caldă şi îmi găsisem haine şi bocanci pe măsură, mă tunsesem zero, arătam ca o mingiucă rumenă. Prin a doua zi, cred, la apelul de dimineaţă, lentul Petroianu, zis Mutulică, om plin de umor şi de treabă în felul lui, inspectîndu-şi plutonul, mi-a aruncat: „Bine, băi, Ornea, am şi eu un evreu în pluton şi ăla e nebărbierit!“. Plin de umor, cum spuneam. Am înţeles. M-am bărbierit mai conştiincios, la sînge, să se poată omul mîndri cu evreul lui. Apoi m-am iniţiat, încet-încet, în tainele milităriei. Nu-mi ieşeau bine chiar toate, n-aveam ştofă. De exemplu, la prima tragere în poligon, am nimerit două gloanţe în ţinta-piept, chiar spre inimioară, dar unul, mai nesimţit, s-a dus peste biută, nu ştiu cum mi-a scăpat. „Ştii proverbul ăla românesc, băi, Ornea?“, m-a-ntrebat lent-colonelul Nenciu, şeful teriştilor. Ştiam eu multe, dar la care se gîndea el, nu mă prindeam. Aşa că am tăcut. „Hai, hai, chiar dacă eşti evreu. Brînză bună-n burduf de cîine...“. Asta m-a dat gata. Eram crud. Şi, probabil, lipsit de umor. Am plîns. Am luat-o-n tragic, deşi, evident, omul îmi voia binele. Eram nu doar crud, dar şi tîmpit. Am făcut o reclamaţie scrisă lent-colonelului cu politicul.
De-atunci, mi-a mers din ce în ce mai bine. După vreo săptămînă, în timpul unei captivante lecţii de tactică, un furier m-a scos din sală: eram chemat la CI-st; evident, furierul a anunţat asta în gura mare, să se mîndrească toţi colegii cu mine. Lent-colonelul Podosu (aşa-l chema pe-ăsta de la contrainformaţii, ani de zile nu mi-a ieşit din minte – oare divulg secrete de stat? oricum, nu cred că mai trăieşte şi nici nu cred că foştii mei ofiţeri citesc Observatorul cultural) m-a luat cu binişorul, părinteşte. Voia să ştie dacă am probleme, dacă totul e-n regulă – cum altfel? – şi mă invita ca, pe viitor, dacă am probleme (ăsta era un cuvînt fetiş la ei) să vin să raportez direct la el. M-am albit. Abia atunci am înţeles ce vrea. Am mulţumit frumos şi am plecat. Dar pe colegi a fost greu să-i mai conving că nu sînt turnător. Apoi mi-a făcut onoarea însuşi lent-colonelul Agapie, comandantul brigăzii. Era un bărbat frumos, înalt, suplu, cu părul complet alb, pe seama căruia circulau tot soiul de legende; nimeni nu se îndoia de capacităţile sale militare, pînă şi noi, teriştii, care ne cam băteam joc de toţi, îl respectam. Tovarăşul Agapie m-a convocat în biroul său de la etajul I, de lîngă ficusul cel uriaş – în care, mai tîrziu, înfioraţi, aveam să facem pipi în nopţile cînd eram de gardă la drapel. Era de faţă şi colonelul cu politicul. M-au întrebat şi ei ce nu-mi convine, ce nu merge. Nu pricepeam unde bat.

Totul era minunat, vai de mine. Atunci mi-au arătat o scrisoare pe care i-o trimisesem mamei cu vreo două săptămîni înainte. Avea subliniate cu roşu cîteva pasaje. Cel mai mult îi deranja: „ce-aş mai pleca din colivia asta împuţită!“. (v-am spus că eram tîmpit: nu doar că literaturizam cu gust îndoielnic, mai puneam şi scrisorile la cutia poştală din unitate). Am încercat s-o scald cu neadaptarea, că eram prima oară departe de ai mei, bla-bla. „Bine, dar de ce împuţită?“ – le ardea de analiză de text –, doar e foarte curat peste tot. În fine, am scăpat cu angajamente şi promisiuni. Dar devenisem, clar, oaia neagră a bateriei. Tot ce se trecea cu vederea altora, la mine era capăt de ţară. Mulţi săream gardul şi aduceam băutură în unitate: pe mine mă prindeau şi mă băgau la bulău. Toţi băteam, uneori, pas de liberare: pe mine mă consemnau în unitate duminica următoare. La trageri cu tunul, în poligon, un ofiţer mi-a dat să-i ţin ţigara chiar lîngă obuze. Evident, pe mine m-au văzut cu ţigara în mînă şi m-au pedepsit. Mă rog, mă obişnuisem. Cum-necum, ajunsesem şi eu caporal, viaţa era frumoasă. Într-o noapte de gardă, fumam şi eu ca tot omul, în post. M-a văzut comandantul de baterie de pe stradă: nu era de gardă, venea special să ne inspecteze în toiul nopţii. Principial, mi-a făcut raport. „Fumat în post, cu muniţie pe tine, asta e grav, băi, soldatule! Batalionul te mănîncă, soldatule!“

M-au fiert o săptămînă-ntreagă. Au organizat o şedinţă de înfierare în care colegi de-ai mei buni la suflet mi-au refăcut traseul cazon, trecînd în revistă toate blestemăţiile pe care le făcusem, psihanalizîndu-mi pînă şi plăcerea de a citi (singur: „s-a rupt de colectiv“), ajungînd să spună că „totul a culminat în noaptea de...“, cînd fumasem în post. M-a învăţat cineva să dau o declaraţie lăcrămoasă, că mă părăsise iubita şi eram tulburat. Am făcut-o, am scris o nuvelă pe placul lor. O mai fi pe undeva, prin dosarul meu, hîrtia aia? Pînă la urmă, nu m-au trimis la batalion. M-au degradat. M-au făcut iar soldat. Singurul din baterie, la vremea aceea. Iar ca drept pedeapsă, mi s-a luat şi onoarea de a mai face de gardă cu arma: m-au pus doar furier pînă la liberare. De permisii, nici nu mai putea fi vorba. Ai mei, cu frica dosarului, s-au speriat mai mult decît mine. Eu îl rugam pe tata să-şi folosească prietenii ca să-mi facă rost de-o permisie, el se făcea luntre şi punte să-mi iau gradul înapoi. Ei – nimic. Prin primăvară, într-o zi de sectoare, în care băteam cu sîrg saltelele, lentul Bucur, ţanţoş şi prost-lemn, m-a întrebat cu nedisimulată milă: „Ce-o să te faci tu, băi, Ornea, tu soldat prost şi nevastă-ta ofiţer?“. I se umplea gura cînd spunea ofiţer. Am rămas interzis. Apoi am priceput: se gîndea omul că o să mă însor cu vreo colegă de facultate care, de, avea să facă armata şi să iasă sublocotent(ă).

Mi-am înăbuşit cu greu rîsul. A greşit de două ori amărîtul: m-au reparat caporal în ultima zi, înainte să ne trimită acasă, iar soţia, mai cu cap decît mine, s-a scutit de armată.


Nici acum nu ştiu dacă oamenii ăia erau numai proşti sau erau şi nemernici. Din ăştia se nasc eroii? Mi se părea uluitor pe-atunci, uimirea nu mă părăseşte nici acum, că ţara asta ar trebui să fie apărată, la o adică, de alde ofiţerii mei – şi de soldaţii lor care habar n-aveau să tragă cu tunul. Doamne fereşte de-un război!

BIFURCAŢII. Despre Musil cu gîndul la matematică


Într-un capitol din Omul fără însuşiri, Musil descrie felul în care, pe nesimţite, în societate se acumulează nemulţumiri, tensiuni care, treptat, se acutizează şi duc la starea de război. Nimeni nu poate spune cînd se produce declicul, dar tonul discuţiilor se tot ridică, anumite teme devin recurente, oamenii devin tot mai arţăgoşi, adversităţile se transformă în duşmănii iar pentru un observator atent, ca matematicianul lui Musil, evoluţia e limpede şi nu lasă loc de îndoială.
Cam aşa ceva cred că se petrece acum, la noi, în legătură cu şcoala. Toată lumea e furioasă. Toţi au ceva de împărţit cu profesorii, cu educatorii. Toţi se pricep, toţi ştiu ce ar trebui făcut. De fapt, ce nu ar trebui făcut. Aici e simplu. Trebuie descongestionat, fireşte. Dar ce e în plus în programele şcolare? Păi, nu e evident? Tot ce e greu pentru fiu-miu! Dacă se împotmoleşte la gramatică, e clar că e prea multă gramatică, şi prost făcută, că nu mai înţelege nimeni nimic, adică am ajuns să stau toată duminica să-l învăţ nenorocitul ăla de complement, că nu se mai termină cu complementele astea şi copilul nu pricepe, că şi la şcoală – ora e de patruzeci şi cinci de minute, profa o face de treizeci – cînd să înveţe copilul? Şi cîte teme să facă? Pe vremea noastră nu era aşa, aveam timp, mai citeam o carte – mai toţi cei care deplîng starea de jalnică incultură a noilor generaţii nu citesc nimic, că n-au timp, dar la ei e normal, că muncesc pe brînci pentru banii ăia, dar copiii, dacă nici acum, cînd au timp, nu citesc, atunci cînd? Aveam timp, aşa e, că nu ne uitam la televizor şi nu ne jucam la calculator şi învăţam şase zile pe săptămînă, nu cinci – îndrăznesc timid. Nuuu, că nu se uită mult la televizor, doar seara, pînă pe la miezul nopţii, nu mai mult. Şi, oricum, noi făceam sport mult. Făceam pe dracu ghem, îmi vine să spun, cu gîndul la orele de sport chiulite intensiv în liceu, dar tac – n-are rost, oricum nimeni nu e permeabil la argument şi la logică.

Toţi îşi generalizează experienţa personală şi o ridică la rang de situaţie generică. Ce să-i răspund inginerului din faţa mea, care e convins că se face prea multă matematică în şcoală. Dar nu vorbeşte „la general“, ştie anume şi ce e în plus: derivatele şi integralele, başca trigonometria. Trebuie scoase pentru că, iată, el e inginer şi nu le-a folosit niciodată, deşi a lucrat şi în proiectare şi în producţie, a predat şi la ASE, e drept că management, dar a plecat, ce, era să stea pe salariul ăla de rahat? Acum are firma lui şi e plin de bani. Bravo lui!, cum să mă pun eu, slujbaş la stat, cu el? Şi oricum, ce nevoie ai de derivate şi alte alea cînd ai calculatoare, apeşi pe un buton şi gata? Exact la fel vorbeau şi studenţii mei americani, toţi înarmaţi cu calculatoare grafice. Eu încercam să-i învăţ să traseze un grafic de funcţie, ei mă verificau cu calculatorul – şi le ieşea mai repede. Ideea că cineva trebuie să construiască şi să programeze calculatoarele alea nu-i muia – nu ei vor fi aceia. Şi totuşi, americanii ăia, al căror sistem universitar îl tot luăm de model cînd ne convine, dar nu acum, tot îi obligau să înveţe derivate şi integrale ca să fie ingineri sau biologi sau economişti. Nişte fraieri.

De fapt, revine doamna cu copilul excedat de complemente, nu c-ar avea ea ceva cu matematica, ei chiar i-a plăcut în şcoală, dovadă că, deşi medic stomatolog, poate să-l ajute pe copil, dar de ce trebuie atîta trigonometrie? Şi ce vrea ea să spună (şi spune, e de neoprit), e că de ce trebuie să facă atîta matematică un viitor medic sau biolog? Cum s-o conving că e greu să personalizezi atît de mult şcoala şi programa, că nu se ştie chiar dintr-a cincea ce-o să facă puişorul cînd o fi mare? Cum să le spun că trigonometria are rolul ei în învăţarea altor discipline matematice, că nu o facem (doar) de dragul ei şi că nu are importanţă dacă inginerul va folosi sau nu trigonometria? Cineva, tot inginer, a încercat, sfios, să spună ceva despre frumuseţe, despre jocul minţii, eu aş fi vrut să vorbesc despre formare, a minţii, a deprinderilor de a gîndi corect, şi despre cîte altele – hai, dom-ne, las-o moartă, aici vorbim chestii serioase! Am tăcut, pentru că atmosfera era deja încărcată şi nu voiam să se ajungă la întrebările decisive, rostite cu arţag – dar tu ce faci, la ce eşti bun, pe ce iei leafa aia, cîtă e, pe care ţi-o plăteşte statul din impozitele mele? Nu-i uşor să-ţi justifici existenţa de profesor bugetar, mai ales în vremuri de criză.
Toţi sînt supăraţi, iritaţi, porniţi. Toţi privesc în urmă şi socotesc cît anume din ce au învăţat folosesc efectiv în meserie. Şi exact cîtimea aia ar trebui să se studieze, nimic în plus. N-au timp, nici chef, să vadă că dacă s-ar intersecta cîtimile astea de la cîţiva oameni de profesii diferite, nu ar mai rămîne nimic din nici o materie.



Ceva trebuie schimbat în învăţămînt, sînt convins. Nu ştiu cum se va face schimbarea. Sper să nu se taie tocmai calculul diferenţial şi integral, dar mai ştii? Aştept înfricoşat programele şi manualele lui Boc: pare să aibă, cam brusc, idei.

Uneori, cînd lumea e aşa supărată pe matematica mea, cînd îmi văd pus sub semnul întrebării, dacă mai e timp de interogaţii şi nu se trece direct la sentinţe, ceea ce eu privesc drept raţiunea mea de a fi pe-aici, îmi vine să-i trimit tot la Omul fără însuşiri: mai frumos elogiu adus matematicii ca îndeletnicire intelectuală nu ştiu dacă a scris un nematematician – e drept că inginer de primă meserie. Ei, dar cartea asta e lungă şi grea; cînd s-o citească oamenii ăştia ocupaţi şi eficienţi?





http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Despre-Musil-cu-gindul-la-matematica*articleID_22578-articles_details.html

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Amicus Caragiale...
Mărturisesc că am citit şi recitit, aşa cum se recomanda, articolul lui Caragiale propus de redacţie şi intitulat, cam abuziv, tot de ea, în numărul din 23 septembrie. Titlul ales, „Toate şcoalele...“, poate sugera ideea că textul lui Caragiale se ocupă de şcoli şi numai de ele. Or, fragmentul face parte dintr-un articol amplu în care autorul încearcă să descifreze contextul socio-economic care a dus la Răscoala din 1907. N-aş zice că e un studiu obiectiv, ci unul care exprimă un clar partizanat politic, evident antiliberal – şi nu numai pentru că guvernul liberal reprimase răscoala. Oricum ar fi, Caragiale e pornit rău pe şcoala de toate gradele din vremea sa. Iar redacţia, propunînd acest memento, pare să-i dea dreptate (că doar nu l-o fi publicat ca să-l facă de ruşine!) şi să sugereze măcar o parţială aplicabilitate a enunţurilor lui Caragiale la lumea de azi. Să vedem.

„Toate şcoalele, de la cele populare pînă la universităţi [...], toate dau mai mult sau mai puţin d’emblée absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel, şcoala română, în loc de a fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine canal de scurgere al poftelor de întîietate între cetăţeni, de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii.“ Ce-l nemulţumeşte pe Caragiale? Că funcţionarii publici sînt absolvenţi de şcoală? Că diplomele dau posibilitatea ocupării unor posturi în administraţie? Ar trebui găsite alte criterii? Care anume? La începutul secolului trecut, ca şi acum, majoritatea studiază ca să ajungă ceva (ceea ce nu înseamnă automat parvenire), nu din dragoste dezinteresată de cultură. E rău? E posibil ca toţi să meargă la şcoală doar ca să se desăvîrşească, să se împlinească spiritual, indiferenţi la eventualele foloase ale studiului? Am prefera să avem funcţionari neşcoliţi? De ce ar fi toţi absolvenţii de şcoală semidocţi, aşa cum spune Caragiale (sau tîmpiţi, cum ar zice preşedintele nostru)? Dar Caragiale nu ne spune şi de ce se întîmplă aşa, nu argumentează nimic, induce doar un fals raport de cauză-efect între frecventarea, de către din ce în ce mai mulţi, a şcolii şi nişte tare care nu sînt, în mod necesar, rezultatul educaţiei. Şi chiar dacă ar fi: care să fie soluţia? Restrîngerea dreptului la educaţie? Sau reformarea şcolii?

Dar nu cu reforma şcolii are treabă Caragiale în acest articol, aşa cum s-ar putea crede: şcoala nu e bună, scoate semidocţi pe bandă, atunci s-o schimbăm ca să dea absolvenţi mai buni. Nu, altceva îl irită. Iată: „Familiile sărmane din plebea orăşenească [...] toate aspiră, graţie şcoalelor naţionale, să-şi vadă copiii cît mai degrabă, după vîrsta majoratului, în cel mai rău caz funcţionari [...]“. Şi asta încă n-ar fi nimic: nu doar că aspiră, uneori, datorită nenorocitului sistem gratuit de educaţie publică (şcoalele naţionale) le şi iese. Se formează astfel o oligarhie administrativă „mutabilă, de perpetuă primeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură.“ Cum adică, oricui? De ce ar fi aventură, loterie, obţinerea unui post în administraţie în urma studiilor? De unde pînă unde? Caragiale se arată sincer enervat că „nici un salt social de la o generaţie la alta, oricît de enorm, nu este exclus. Dintr-un fiu de ţîrcovnic iese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă [...]“. Nu-mi vine să cred! Odrasla plăcintarului e oripilată că administraţia românească nu e organică? E enervat Caragiale că progeniturile de mahalagii, dacă studiază, pot ajunge miniştri? Cum a putut să scrie asemenea enormităţi? Şi cum le republicăm noi, astăzi, fără un minim comentariu?

Nu şcoala e problema. Nu era atunci, cînd, poate mai frecvent decît acum, mulţi copii săraci, de la ţară sau nu, ajungeau în elita intelectuală, cum nu e nici acum. Rău alcătuite, mai degrabă insuficient de limpezi, prea uşor de fentat erau şi sînt legile; răi erau şi sînt cei puşi să le aplice. Nu văd nimic nelalocul lui în faptul că „dintr-un copil de cîrciumăraş“ iese „un avocat ilustru“; nici că „în cîţiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar“ nu e grav – dacă o face cinstit (o fi posibil?); iar dacă fură, asta e problema poliţiei, nu a şcolii care i-a dat diploma. Şi de ce ne-ar mira atîta, de ce ne-ar enerva că „dintr-un fiu de familie istorică, mari boieri pînă ieri, iese un escroc?“



Asta ne-ar mai lipsi, ca ura acumulată de oameni împotriva escrocilor care au împînzit şi conduc România să se defuleze în contra şcolii, doar pentru că şi nemernicii ăştia le-au absolvit. N-ar fi chiar de mirare, într-o societate care ia excesele şi neîmplinirile democraţiei drept argument pentru abolirea ei. De altfel, nici Caragiale nu era foarte departe de astfel de gînduri, paragraful imediat următor fragmentului citat debutînd cu: „Asta, în ţara românească, se numeşte cu tot seriosul, sistemă democratică...“ Mai cuminte ar fi să căutăm soluţiile în sînul sistemului democratic, oricît de imperfect ar fi el. Dar cine mai pune, azi, preţ pe cuminţenie?

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Post Festum
Una peste alta, mie mi-a plăcut la Festivalul Enescu. Muzică bună, lume aşijderea. Multă şi conştientă de drepturile ei cîştigate în ani de luptă democratică. Cred că marea victorie e că uşile de la intrarea în Sala Ateneului nu se mai închid nici după ce soliştii încep să cînte. Ceea ce le permite întîrziaţilor să intre agale, să-şi caute un loc bun – la camerale, mai ales, sînt locuri –, să-i scoale pe cei care stau şi să se aşeze, într-un tîrziu, satisfăcuţi, cu zgomotele şi şoaptele de rigoare, să fotografieze sala şi scena cu telefonul, să mai şi înregistreze, pentru ca, la sfîrşit, să întoarcă grăbiţi dosul instrumentiştilor şi să fugă aplaudînd către următorul concert. Apoi, ce plăcere să foşneşti ziarul – gratuit! – al festivalului, căutînd informaţii despre interpreţi, în timp ce ei, săracii, se dau de ceasul morţii pe scenă! Ce moment mai bun să citeşti despre ei decît în timp ce? Şi ce deliciu să-ţi faci vînt cu evantaiul roşu – tot gratuit –, oferit de Ţiriac! Dar culmea plăcerii, adevărat orgasm intelectual, e să aplauzi de cum se opresc bieţii oameni să dea pagina partiturii. De-aia ai plătit, s-arăţi că eşti acolo şi te bucuri. La simfonii e mai simplu, ţi-e clar că nu se termină la prima pauză, ai învăţat şi la şcoală că sînt patru părţi, e greu să te păcăleşti. Dar la piesele camerale e jale. Mai ales la alea moderne. După ce că n-au nici cap, nici coadă, nu tu melodie, nu tu ritm, nici nu ştii cînd încep şi cînd se termină. Ce să faci, aplauzi şi tu cînd se şterg ăia de transpiraţie, cînd răsuflă mai lung, cînd acordează instrumentul. Te mai încurcă şi cei de la regie, care aprind reflectoarele din lateral – nici nu ştii dacă ei s-au luat după aplauze sau invers. O brambureală. Tot la Sala Palatului e mai bine: orchestră mare, ştii la ce să te-aştepţi, situaţia-i sub control.

Nu era altfel nici în alte vremuri. Democraţia n-a schimbat obiceiurile, a lărgit doar mulţimea celor care le practică. Tot aşa era şi cînd artiştii se produceau prin saloanele vreunei doamne Verdurin. Audienţa şuşotea, bîrfea, urechile ascultau, de bine, de rău, dar ochii studiau veşminte şi coafuri, mintea fugea la te miri ce. Cîţi, ca Swann, urmăreau vrăjiţi sonata lui Vinteuil, în aşteptarea „micii fraze“?



M-am gîndit la Proust şi la Vinteuil al său după sonata lui Franck – luni după-amiază, la Ateneu. Proust o ascultase cîntată de Enescu şi Paul Goldschmidt. E şi ceva din ea în „mica frază“, dar e mai mult din sonata lui Saint-Saëns. Era acela un timp în care literatura şi muzica evoluau alături, oamenii de litere şi muzicienii se cunoşteau – cunoşteau, adică, fiecare, opera celuilalt. Unii chiar, ca Proust, care invita cvartetul Poulet acasă la el ca să-i cînte, doar lui, cvartetul lui Franck, îşi hrăneau inspiraţia cu muzica scrisă de contemporani. Cocteau lucra cu Erik Satie la baletul Parade, în decorurile lui Picasso, iar puţin mai tîrziu, Thomas Mann comenta chiar tehnic muzica timpului său. Acum, ceva s-a rupt, nu ştiu cînd, nu înţeleg de ce. Literatura şi muzica nu mai merg mînă-n mînă. Cîţi dintre scriitorii români de azi ştiu ce compun congenerii lor? În ce-am citit eu, n-am văzut referiri – cu excepţia schiţei lui Bedros Horasangian, Triplu concert de Wilhelm Berger. Pare că experimentul în muzică a luat-o cu mult înaintea celui din literatură. Indiferent la teoriile moderne, e încă posibil să scrii un roman solid, aşezat, de factură clasică, la fel ca acum o sută de ani. Nu cred însă că un muzician care ar încerca să compună ca acum cîteva generaţii ar fi luat în serios de colegii de breaslă. De ce oare? Nu ştiu.