Ornea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ZIGU  ORNEA-
Mi-am trait toata viata citind pentru ca, probabil, nu am putut altfel. Acesta mi-a fost rostul si menirea.
=====
Liviu

Liviu ORNEA - BIFURCAŢII. Un romanţ cu Cristi

Aveam cincisprezece ani, dădusem treapta întîi, intrasem la liceu, la „Bălcescu“. Ea, tot cincisprezece ani, intrase la un liceu de arte. Picta. Era scundă, subţire, blondă, avea părul lung, nasul şi gura mari, colţurile buzelor uşor căzute, sîni mici. Ochi albaştri, se-nţelege. Era din Timişoara. Să-i zicem Ileana. Se potriveşte, nu? Ne-am cunoscut la mare şi ne-am îndrăgostit. Purta rochii largi, din pînză topită. Plutea. O dădeam în leagăn şi, între două avînturi, ne sărutam. Eram fericiţi, ne iubeam. Taică-su, o bestie, ne spiona de pe geamul vilei. Ne-a văzut. A pălmuit-o. „Curvă!“, aşa i-a zis. Mamă, ce-o mai iubeam! În timpul liceului, ne-am mai văzut de cîteva ori, cînd venea la Bucureşti, la taică-su. Cum o vedeam, iar mă-ndrăgosteam şi sufeream, ce alta să fac? Voiam să mă duc la Timişoara. N-aveam bani, ce-mi dădeau ai mei abia îmi ajungeau de ţigări (m-apucasem într-a noua, cum se cuvenea). I-am cerut tatei. „Puţoisme“, mi-a aruncat scurt, din dosul ochelarilor. M-a dezumflat. Apoi am vrut să-mi vînd blugii, să fac rost de bani. Nu i-am vîndut (dar zău c-am vrut!). În plus, aveam de-nvăţat. Ce mai, n-a fost să fie. Depărtarea. Soarta, de. Ne-am văzut şi în vacanţa de iarnă dintr-a douăşpea, am făcut şi revelionul împreună. Înainte să plece, am băut o cafea la Turist, în Romană. Simţeam că am scăpat-o, că e dincolo, nu ştiam de ce. Eram prost. Sau naiv. Totuna. Bacul l-a dat însărcinată bine. Nu cu mine.


În liceu l-am cunoscut pe Cristi. Popescu. „Cristi poietu’“, cum avea să-i zică, peste ani, fetiţa mea. El era într-a zecea, la clasa de uman. Era deja o figură. Fumam mult şi fără filtru, Carpaţi de Timişoara sau de Sfîntu Gheorghe, cele de Bucureşti erau groaznice. Beam bere şi vodcă, încă se găsea Stolichnaya. Scriam, fireşte. Ei şi cîntau. Cristi, la chitară şi la carapace de broască ţestoasă, bătea bine. Ducu Darie, Radu Amzulescu şi Ilie voiau să facă teatru. Primii doi au şi făcut. Încă fac. Ilie e grefier. Cristi ştia că va fi scriitor. A fost. Fetele numai la el se uitau. Lîngă el, n-aveam nici o şansă. Le magnetiza cu ochii lui albaştri, uşor exoftalmici. Îl sorbeau. Se dădeau în vînt să discute literatură cu Cristi, numai literatură, poezie aveau toate-n cap. Şi el, placid, nu făcea nici un efort, se lăsa în voia lor, le mulţumea. Îl invidiam cu patimă. Ce Dumnezeu le făcea? S-a terminat liceul, am dat la facultate. Ducu şi Radu, la actorie, eu, la mate, Cristi, la filologie. N-a intrat. Nu prea le-avea cu limbile străine. S-a angajat pompier la Muzeul Colecţiilor (apoi a retrogradat, a ajuns portar de noapte la Observatorul din Ana Ipătescu). Eu am plecat în armată. Ăsta-i alt roman, epopee mai degrabă. Într-o permisie, m-am dus să-l văd la post. Era mişto: ca pompier, nu făcea nimic, citea toată ziua. Era cald. Am ieşit în curte, am fumat, am stat de vorbă, am povestit. Despre liceu, despre armată, despre fete, despre ce altceva? Aşa am aflat că o cunoscuse, culmea!, mult mai temeinic decît mine, pe Ileana. Fusese printr-a unşpea la Timişoara, la un festival de poezie al elevilor, aşa o cunoscuse, hahalera. Cică ea se lipise de el. Eu suspinam intermitent, iar ea venea la Bucureşti după el, fusese şi în liceu la noi. „Terorizată să nu ne întîlnim cumva“, aşa mi-a zis mai tîrziu, ultima dată cînd am văzut-o, după facultate. Terminase Filologia, tot la Timişoara. Avea un băieţel drăguţ şi un soţ nu prea. De altfel, divorţa. Într-o vreme, auzisem că e în Germania. Nu mai ştiu, i-am pierdut urma.



În ziua aia l-am urît pe Cristi, cu toată poezia lui cu tot. Era să-l iau şi la bătaie. N-am făcut-o. Nici blugii nu-i vîndusem. L-am iertat, ce era să fac? Pe Cristi nu puteai să te superi. Oricum, nu era vina lui, ele i se aruncau de gît. Şi, Doamne, cîte mai erau!

Cristi a murit, doar el ştie de ce, pe 21 februarie 1995. La înmormîntare a fost ciopor de lume. Ne-am strîns toţi prietenii, unii nu ne mai văzuserăm de mult. Erau şi multe fete. Era soare, cald. Primăvară. Frumoasă înmormîntare! Sigur i-a plăcut.

BIFURCAŢII. Omphalos
http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Omphalos*articleID_21351-articles_details.html

În 1991, emoţionat peste poate, am ajuns pentru prima dată în Italia. Le-am dus în dar colegilor de la Roma cîteva discuri cu înregistrări ale corului Madrigal. Am rămas extrem de mirat cînd am constatat că nimeni nu exulta. Mă aşteptam la un entuziasm general, doar ani şi ani de zile auzisem că acest cor e faima lumii, eram sincer convins că nu există iubitor al muzicii din lumea asta care să nu-şi dorească un disc cu Madrigalul – fie şi de la Electrecord –, or, italienii şi muzica... nu-i aşa? În plus, era vorba despre nişte intelectuali subţiri. Aş. Mulţumiri politicoase, dar nimic mai mult. Da, ştiu, eram tare prost pe-atunci. Doar eu?Aveam, ce-i drept, circumstanţe atenuante. Asta mi se băgase-n cap, altceva nu ştiam. S-a schimbat, între timp, ceva în discursul oficial şi în cel al jurnaliştilor, al „formatorilor de opinie“, cum se cred ei? Aş zice că nimic. Suferim, în continuare, de acelaşi românocentrism dezgustător. De la fotbal la politică, mîndria naţională clocoteşte şi dă pe-afară. Orice meci al Fiorentinei cu „românul Mutu“ în teren e o sărbătoare a românismului. Ce povară pe sărmanul Mutu! El care, probabil, nu se simte român decît atunci cînd vine la naţională, sau cînd italienii îl fac ţigan, trebuie să ducă stindardul tricolor în fiecare weekend. La meciurile astea, comentatorii cad în transă, nu mai găsesc epitete pentru „briliant“, li se răsuceşte limba-n gură, în „român“, r-ul rulează mai ceva ca-n franceză, îţi vine să spargi televizorul. Şi nu-i doar Mutu. Stuttgart cîştigă (rar) cu „românul Marica încă din primul minut de joc“, arabilor lui Olăroiu le merge bine cu „românul Rădoi“ (care n-a dat decît un gol de cînd e acolo), e plină lumea de români care fac jocurile – nu doar de fotbal.



Cînd se întîmplă vreo nenorocire pe undeva, primul lucru pe care-l aflăm e că au fost (sau nu) victime români. Dacă au fost, devin martiri. Orice român care moare din greşeală pe undeva pe unde s-a dus în vacanţă sau ca să muncească e martir. Sună frumos, nu zic, dă bine la public, ies articole grozave, „scrise cu sînge“.Zilele trecute, unele ziare au anunţat că, la presiunea Statelor Unite, una dintre cele mai importante bănci elveţiene, UBS, a acceptat să renunţe la secretul bancar în cazurile în care se bănuieşte o fraudă fiscală. Unii analişti străini privesc momentul drept unul istoric, cred că marchează o schimbare de paradigmă în sistemul bancar elveţian şi sfîrşitul existenţei paradisurilor fiscale de tipul Luxemburgului, Andorrei etc. Prevăd modificări majore în comportamentul actorilor de pe pieţele financiare, Uniunea Europeană urmînd, probabil, foarte curînd, exemplul american. În Gândul, titlul editorialului la temă este „Un pas mic spre banii lui Ceauşescu“. Aşa e prezentată ştirea aceasta într-un ziar care se consideră serios. Dacă n-aş fi ştiut despre ce e vorba din postările lui Bogdan Ghiu pe Liternet, nici n-aş fi deschis un asemenea titlu.



De fapt, eu cred că Madrigalul era (o mai fi, domnule Florian Băiculescu?) un cor bun. Şi Mutu are, neîndoielnic, momente de graţie, cînd joacă minunat. Cît despre banii lui Ceauşescu, zău că nu ne-ar strica. La urma urmei, la cît am pă-timit noi, românii, la cît ne-au jecmănit şi umilit alţii, ar cam trebui să iasă soarele şi pe uliţa noastră. Doamne-ajută!

url=http://www.observatorcultural.ro/Liviu-ORNEA*authorID_978-authors_details.html]Liviu ORNEA[/url] - BIFURCAŢII. Criza iudeo-hispano-neagră


Din ce în ce mai mult mi se confirmă impresia că, în chestiunile importante, cei mai mulţi oameni nu-şi schimbă niciodată opiniile. Indiferent de dovezi, de experienţă, de acumularea faptelor, indiferent cît au citit – rămîn de neclintit. Orice discuţie pare inutilă. Mă-ntreb de ce scriem, de ce vorbim, cînd e evident că nu dialog e, ci o sumă de monologuri care se ignoră cu superbie.
Îl citesc uneori pe domnul Bogdan Ducă, în Cultura. De fiecare dată, cu delicii. Deşi a devenit previzibil. În articolul de săptămîna trecută, ne-a explicat cum e cu criza. Evident, e vina stîngii. „Ani de-a rîndul – scrie domnia sa –, activiştii de stînga au presat guvernele şi sistemul bancar din Occident să nu mai fie... discriminatorii (cum altfel?). Ani de-a rîndul, lumpenul american (alcătuit din negri şi hispanici şomeri) a fost încurajat să îşi facă credite la bancă pentru a se facilita egalitatea întru bunăstare a tuturor cetăţenilor.“ Asta era. Deci ingineriile financiare, marile tunuri, lipsa de control asupra bursei, exacerbarea „visului American“ (destul de individualist în esenţă, deci, tot creaţie a stîngii, desigur) n-au nici o responsabilitate în criza asta. Singurii vinovaţi sînt sărăntocii de culoare mai închisă; se pare că şomerii albi, mai de soi, sînt exoneraţi. Amărăştenii ăştia nu şi-au văzut lungul nasului, pfui!, şi-au profitat de timiditatea bancherilor care nu au ştiut să se opună presiunii stîngii. Aferim! Acum, eu n-am nici o îndoială că domnul Ducă e un om citit; de multe ori emite idei coerente şi chiar corecte – sînt perfect de acord cu domnia sa, de exemplu, cînd acuză stînga occidentală de a fi purtătoare a noului antisemitism. Îi pot înţelege şi idiosincraziile faţă de stînga, la rigoare îi pot accepta şi rasismul (mai toţi avem alergie la cîte o culoare: mie nu-mi place rozul) – dar nu siluirea logicii.

Slavă Domnului, alţii au opinii mai sănătoase. Dintr-un sondaj efectuat pe 3.500 de persoane (o fi mult, o fi puţin pentru un sondaj?) din şapte ţări europene (cîte 500 în Austria, Marea Britanie, Franţa, Germania, Ungaria, Polonia, Spania), aflu că o mare parte dintre europeni pune pe seama evreilor criza financiară. Era şi timpul să se trezească lumea! Dar nu doar de criză sînt(em) vinovaţi. 40 de procente dintre intervievaţi cred că evreii au prea multă putere în „lumea mondială a afacerilor“ (spaniolii sînt cei mai mulţi: 74%). Aproape jumătate dintre respondenţi sînt de părere că evreii sînt mai loiali Israelului decît ţării lor. Şi, bineînţeles, 23% dintre cei chestionaţi continuă să îi acuze pe evrei pentru moartea lui Iisus (aici nu mi-e foarte clar: pare un fapt stabilit istoric, cred că toată lumea ştie că evreii l-au omorît pe Iisus; de ce doar 23%? Sau o fi vorba despre evreii de azi?). Aş risca un pariu. Dacă nu trece criza asta mai repede şi sondajul se repetă peste un an, cifrele vor creşte spectaculos. Aş sugera ca, la strigarea următoare, să li se ceară sondaţilor să sugereze şi soluţii de rezolvare a problemelor; cum să ne trimită în Palestina (vis vechi...), căreia îi sîntem, cum se pare, loiali, nu prea se poate din moment ce cam aceiaşi inşi cer revenirea ei la stăpînii de drept, palestinienii, eu aş încerca direct cianura.



Altfel, ce să zic, mă bucur că domnul Ducă nu-i face tot pe evrei răspunzători de criză – deşi, parcă nu ştim noi cine-i în spatele stîngii ăsteia a lor? Nu e uşor, totuşi, de conciliat evreii şi palestinienii, or, deocamdată, se ştie că palestinienii sînt adînc implantaţi în mişcările de stînga. Nu mă îndoiesc, însă, că se va găsi o modalitate de a netezi asemenea minore asperităţi, de dragul demonstraţiei. Ar mai fi, ce-i drept, o mică dificultate, una semnalată, implicit, şi de domnul Dan Ungureanu, într-un eseu din aceeaşi revistă în care face o listă a personalităţilor neoconservatoare, întîmplător evrei (faptul că numele lui Alan Greenspan e grafiat Grünspan e, cu siguranţă, doar un simplu lapsus, pentru că, aşa cum bine observă domnul Mihai Iovănel, a pune pe hîrtie un nume evreiesc nu e semn de antisemitism cum crede – hopa! – ziarul Ziua; am trăit-o şi pe-asta, Ziua ia apărarea evreimii şi acuză Cultura de antisemitism).

Pe de altă parte, ce bucurie, ce desfătare intelectuală, ce regal să ai de-a face cu cogitaţiile unui Bogdan Ducă, şi nu cu ale lui Corneliu Vadim Tudor. E cu totul altceva. Sau nu?

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Genealogia elitei liberale pana la 1900

Ultimul Ornea


Intr-unul din ultimele interviuri pe care le-a dat, cind implinea saptezeci de ani, Zigu Ornea lasa sa se vada o mare oboseala, pe care o marturisea de altfel adesea in ultimul timp: „Mi-e nu numai lehamite de tot si de toate cite ne izbesc ochii si urechile, dar si sila profunda si generalizata. Sint satul si de mine, o spun cu infinita sinceritate…“ (Marta Petreu, Conversatii cu…, Editura Universal Dalsi, p. 234). O oboseala istorica, dupa mai bine de cincizeci de ani de truda necurmata, de scris si mai ales de citit, care se rasfringea asupra starii de spirit, asupra sanatatii lui, asa cum s-a vazut, dar care nu se rasfringea si asupra conditiei lui existentiale, care era chiar asta: cititul si scrisul. Zigu Ornea a citit si a scris pina in ultima clipa si foiletoanele lui au continuat sa apara in cele doua reviste pe care le onora cu colaborarea si cu afectiunea lui, Romania literara si Dilema, chiar dupa ce mina care le scrisese – precum a lui Eliade, cu articulatiile deformate de artrita – adormise pe veci.

Ultimele foiletoane pe care le-a lasat, precum si altele mai vechi, nepublicate inca in volum, au fost adunate de Tiberiu Avramescu, vechiul sau prieten si coleg de hamalic de la Editura Minerva, intr-o masiva carte aparuta la editura careia Zigu i-a fost director pina la moarte, Hasefer: Medalioane de istorie literara. Pare evident ca Zigu Ornea avea fibra si abilitatile unui foiletonist superior, pe care conditiile „obiective“ ale vremii cind si-a inceput activitatea nu l-au lasat sa se manifeste sau pe care poate el n-a fost dornic sa le exploateze inainte de a-si fi conturat opera propriu-zisa, de istoric al ideilor si al vietii culturale romanesti din ultima suta de ani; dar pare evident, zic, ca aceasta optiune a marcat ultimul sau deceniu de viata, razbunind oarecum deceniile de claustrare benedictina in sala – adesea inghetata – a Bibliotecii Academiei si dind friu liber laturii conviviale a caracterului sau, interesului foarte viu pentru contactul cu noutatile cimpului intelectual, pentru schimbul de idei, de opinii, de informatii.

Caci maiestria foiletonistului este aceea de a-si configura interesul dupa acela al cititorului sau, al cititorului care-l reprezinta: cultivat, de buna-credinta si deschis dezbaterii, adaugindu-i o competenta incercata (nu doar a autorului savant, ci si a redactorului exigent) si evidenta placere a „povestirii“, cum spune Tiberiu Avramescu. Este una dintre calitatile cele mai importante si mai caracteristice ale acestei faze din scrisul lui Zigu Ornea, care nu lipseste din cartile sale (unde e estompata insa de tensiunea dezbaterii), dar care atinge aici, cred, forma sa superioara: capacitatea de a sintetiza, cu o aparenta usurinta, dezbateri si evolutii complicate pentru a contura in fata cititorului o problema controversata, un contencios istoric incilcit, o evolutie indelungata si sinuoasa: problema balcanismului (plecind de la cartea Mariei Todorova), aceea a componentei nationale din curentele poporaniste (plecind de la cartea lui Sorin Alexandrescu), cea a jurnalelor intime si a dreptului familiei la interventia mutilanta in text (plecind de la jurnalul lui Rebreanu si de la taieturile facute nu in editie, ci chiar in manuscris) si atitea altele.

Tuturor acestor carti, autorul le face onoarea de a le discuta nu forma, ci fondul, de a le examina adica in perspectiva propriului proiect si de a propune cititorului sau o interpretare care nu tine sa fie originala sau neaparat corectiva fata de cea in discutie, ci limpezitoare, structuranta, asa cum ar trebui sa fie lectura oricarui bun critic; ea este, din acest motiv, si selectiva, Zigu Ornea urmind – si anuntind cu onestitate acest lucru – acele linii ale textului care-l intereseaza sau care i se par definitorii. De aici si lecturi care pot sa para surprinzatoare la prima vedere, dar care intretin acea necesara stare de incertitudine, de asteptare febrila, cu care trebuie abordat adevaratul foileton: discursurile culturale ale lui Carol al II-lea ca pretext pentru a dezbate rolul statului in incurajarea artelor (Voievodul culturii), convorbirile lui Eugène Ionesco cu Claude Bonnefoy, la traducerea lor in romaneste, ca recurs la problema relatiilor sale cu literatura romana (Convorbiri cu Eugène Ionesco), vagabondajul lui Panait Istrati ca pretext al unei cautari in cerc inchis, a aceleiasi lumi balcanice de care fuge din tara (Un vagabond cu mare har) s.a.

Era firesc si deci de asteptat sa aiba un loc deosebit intre cartile dezbatute acelea ale filozofilor, sociologilor si istoricilor, inclusiv jurnalele unor personalitati dintr-o vreme pe care autorul o cunostea bine si despre care a scris monografii importante; si volumul cuprinde, intr-adevar, astfel de comentarii la editii din Radulescu-Motru, H.H. Stahl, Anton Golopentia, Noica, Cioran – e comentata cu justificata severitate publicistica prolegionara, dar si cu intelegere Jurnalul, mai ales pentru ipohondrul din el – sau Nae Ionescu. Volumul dovedeste insa si interesul constant al cronicarului pentru literatura propriu-zisa, fie in aspectele sale clasice (rediscutarea unor opere apartinind canonului, precum Mara lui Slavici de pilda, nuvelele lui Caragiale, publicistica lui Arghezi), fie in cele „de frontiera“, comentind cu placere si cu sagacitate, de pilda, scrisorile mamei lui Liviu Rebreanu si apoi volumul lui Liviu Malita, care-si intemeiaza pe ele o lectura psihanalitica a unor texte precum Ion, Padurea spinzuratilor si Ciuleandra, numite „romanele tatalui“.

Ca putini cronicari literari, Zigu Ornea avea calitatea de a gasi unghiuri proaspete spre textele discutate si de a trezi astfel interesul cititorului, chiar al celui profesionist; este o consecinta directa a faptului ca el insusi citea cu interes aceste carti, unele pentru a zecea oara, ca un spirit deschis si avid de cunoastere ce era, gasind mereu ceva nou in ele. Textele sale pastreaza curios de viu aceasta caracteristica a intelectualului, chiar dupa ce oboseala prevestitoare incepuse sa se manifeste.
Cartea se incheie cu un mic capitol despre Editura Minerva, in care si autorul, si ingrijitorul editiei si-au zidit cei mai multi si mai frumosi ani ai maturitatii lor intelectuale; pornind de la discutarea unei carti a lui Iordan Datcu (el insusi redactor la aceasta editura), Zigu Ornea descrie lupta impotriva naufragiului editurii, care inseamna – o intelegea prea bine – naufragiul acelei directii inaugurate cu infiintarea Editurii Fundatiilor, inainte de razboi. Nu cred ca e exagerat a socoti, cum face Tiberiu Avramescu, ca moartea editurii a grabit si sfirsitul prietenului nostru.

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - C. Radulescu-Motru în 1946-1947
În 1943 filosoful Const. Rדdulescu-Motru a început sד tinד un jurnal, care, de abia în 1991, a ajuns la Biblioteca Academiei. L-a intitulat Revizuiri si adדugiri, avînd intentia sד noteze, aici, eventualele tentative de reevaluare a unor lucrדri sau opinii. Primele douד volume ale acestui jurnal (pentru anii 1943 si 1944) au apדrut în ultimii ani, cel de al treilea (cuprinzînd însemnדrile anului 1945) n-a apדrut încד. În schimb, au apדrut cele cu însemnדrile din anii 1946-1947. Cum am comentat si primele douד volume, mד consider dator sד o fac si cu acestea din urmד. În februarie 1946 autorul observa cד jurnalul sדu, e, pentru el, o înaltד datorie moralד: "Sunt dator sד predau posteritדtii un document, din care ea sד poatד scoate informatii precise asupra nenorocitei epoci în care România a cדzut sub influenta Rusiei, pentru ca sד poatד avea pe viitor mai multד prevedere în judecata mintii si mai mult patriotism în pornirile inimii... Atunci vocatia mea pe pדmînt va fi împlinitד!" Socotea cד înrobirea Europei de est de cדtre Rusia nu poate dura mai mult de o jumדtate de secol (pronosticul i s-a împlinit) si cד, odatד eliberatד, tara va trebui sד o ia de unde o lדsase generatia sa, evoluînd spre mai bine. Dar în iunie 1947 mדrturisea: "Începe sד-mi slדbeascד tragerea de inimד pentru continuarea acestor însemnדri zilnice. Nu le mai vדd rostul...Ce mד face atunci sד le continui? Nu stiu singur ce sד rדspund. Obisnuinta de a mד reflecta pe mine însumi în scris. O credintד oarbד în nemurirea neamului românesc? Înrדdדcinata mea dispozitie de a cדuta o finalitate în tot ce se petrece în jurul meu?" Avea 78 de ani, (în 1946) mai era membru al Academiei, avea o pensie care, în conditiile inflatiei, nu însemna nimic si trדia, de fapt, din veniturile mosioarei din Butoiesti (mostenitד), acum redusד, prin reforma agrarד din 1945, la jumדtate (vreo 50 ha). Dar nici asa nu o putea scoate la capדt, vînzînd pogoane din mosie pentru a se putea întretine. Norocul lui era cד a doua sa sotie (prima îi murise demult), mai tînדrד decît el, era întreprinzדtoare, ocupîndu-se de tot ceea ce privea gospodדria. Trדia mai mult în Butoiestii natali (unde avea acea sfoarד de proprietate), la Bucuresti ajungînd numai în perioada sesiunilor Academiei sau, în 1947, si în timpul iernii, îngrijindu-se, din vreme, de procurarea combustibilului.
Surprind neplדcut, de ce n-as spune-o?, opiniile sale politice, evidente încד din volumele de început. Era filoantonescian si chiar filohitlerist, condamnînd, încד în 1943, strדdaniile Opozitiei de a pregדti iesirea din rדzboi si retransarea tדrii de partea Natiunilor Unite. Si la 22 august 1947 considera cד regele Mihai "a avut curajul sד-si trדdeze aliatul". Actul de la 23 August 1944, a fost o nenorocire, România avînd datoria sד rדmînד consecventד deciziei lui Ion Antonescu de a se alia cu Germania hitleristד. La fel ar fi trebuit sד procedeze si anglo-americanii, aliindu-se Germaniei împotriva Rusiei bolsevice. Nu prea îl interesa cד, în a doua jumדtate a anilor treizeci, tדrile revizioniste ale Axei, cu deosebire Germania hitleristד, practicau rasismul si doreau revizuirea tratatului de la Versailles (ceea ce, pentru România Mare, a fost o adevדratד catastrofד), prin rדzboi (ceea ce au si fדcut-o). Puteau, în aceste conditii date, franco-englezii (apoi si SUA) sד se alieze cu Germania si Italia, apoi cu Japonia? Pentru bדtrînul nostru filosof, cele douד totalitarisme erau la fel de periculoase. Dar între douד rele preferabilד era alianta cu Germania pentru a distruge Rusia bolsevicד. (Si în aprilie 1947 mai regreta cד Germania a fost înfrîntד în rדzboi). De aceea, tocmai, a acceptat, la începutul rדzboiului, sד fie cooptat în Asociatia Româno-Germanד. Era o optiune din convingere si nu una conjuncturalד. De aceea, repet, a condamnat, în 1944, tentativele opozitiei politice, de coniventד cu Palatul Regal, de a desprinde tara de Germania si a întoarce armele ("Greseala ce am fדcut încheind armistitiul cu rusii, o vom plדti cu însדsi pieirea noastrד". Si: "Trדdarea se pedepseste totdeauna... Trדdarea nu ne-a adus nici un beneficiu material. În schimb ne-a adus pe vecie reputatia cד suntem un popor pe care nu se poate conta.") Judecדtile sale pדreau a fi triumfדtoare, pentru cד, la conferinta de la Yalta si mai tîrziu, anglo-americanii au cedat România, ca si celelalte tדri din Europa de est, Rusiei sovietice, înrobindu-le. Si, totusi, în 1935-1940, tדrile democratice apusene nu puteau proceda altfel decît declarînd rדzboi tדrilor Axei. Dar, consecvent convingerilor sale, avea opinii negative despre procesul în care fusese implicat Ion Antonescu si fostii sדi demnitari, vorbind în jurnal despre "asa-zisii criminali de rדzboi", crezînd cד, toti, vor fi apoi gratiati de rege. Uita faptul, totusi esential, cד judecarea si condamnarea antonescienilor nu era numai dorinta rusilor sovietici ci si a aliatilor occidentali, reiteratד si în tratatul de pace cu România din august 1946. De aceea era naivד si contraproductivד opinia sa din mai 1946, notatד în jurnal: "Dacד as fi pe banca acuzatilor, departe de a mד dezvinovדti, as cere sד mi se recunoascד meritul de a fi rדspuns la mobilizarea impusד de împrejurדri, cu tot sufletul si cu tot riscul vietii". Culmea e cד aceeasi opinie a avut si fatד de procesul de la Nürenberg. I-a judecat rדu, încד de la început, pe incriminati cד au aruncat vina exclusivד pe Hitler. La 2 octombrie 1946 nota în jurnal: "Pentru prima oarד beligerantii s-au judecat între ei pדstrînd formele legalitדtiii. A fost o ipocrizie, dar în fond regulile judecדtii civilizate au fost respectate... Din punct de vedere istoric, sentinta este fדrד însemnדtate. Ea este datד contra unor indivizi care n-au altד vinד decît cד au servit interesele, reale sau presupuse, dar crezute ca reale de întreg poporul german. Au fost judecati cîtiva indivizi, cînd de drept trebuia judecat poporul întreg". Sînt opinii care ar fi scandalizat, atunci ca si azi, opinia publicד germanד. E drept cד Hitler si acolitii sדi au fost urmati de nemti. Dar nu se putea judeca întreg poporul german pentru cד dacד toti sînt vinovati atunci nimeni nu mai este vinovat. E, din pדcate, chiar opinia filosofului nostru. Exageratד. Pentru cד în procesul de denazificare întreprins de noua Germanie, în întretinerea sentimentului de culpד al germanilor pentru ceea ce a fדptuit regimul hitlerist nu se porneste de la vinovדtia recunoscutד a întregului popor german.
Judicioase sînt, în schimb, constatדrile amare ale filosofului despre practicile sovieticilor de a subjuga, cinic, tara si a o frauda de bogדtiile ei, într-o perioadד de foamete datoritד secetei prelungite. Cuvinte aspre are fatד de acolitii interni ai sovieticilor. "Si astfel, nota la 9 aprilie 1946, pentru un blid de linte, dupד cum spune si Biblia , o mînד de fii nelegiuiti ai neamului românesc, pentru a rדmîne în functii de ministri, vînd rusilor toate resursele prin care România si-ar fi putut reclדdi edificiul sדu politico-economic dinainte de rדzboi". A notat scrupulos, pe mדsurד ce le afla, toate vexatiunile puterii ocupante, constatînd, cu regret, neputinta în care se complדceau, la noi, anglo-americanii. A intuit cד si Conferinta ministrilor de Externe ai fostelor puteri aliate de la Moscova fatד de agresivitatea comportדrii sovieticilor în România, cu decizia introducerii în guvernul Groza a doi ministri din P.N.T. si P.N.L. si cu organizarea alegerilor libere e o biatד himerד. Ce însemnau, în România, alegeri libere stia demult, mai ales acum, cînd întreg aparatul de stat e în mîna comunistilor controlati de sovietici. E adevדrat, lui i se ridicase dreptul de vot sub motivul cד a fדcut parte din Asociatia Româno-Germanד în timpul rדzboiului. Dar era informat cד si celor cu drept de vot nu li se va respecta optiunea politicד. La 15 noiembrie 1946 nota: "Propagandד electoralד face numai guvernul, fiindcד, de altfel, numai el are nevoie... Lumea este indignatד, dar nici o reactie. Fie cד ea si-a pierdut energia, fie cד are convingerea cד orice fel de reactie n-ar schimba întru nimic realitatea. Rusia vrea cu orice pret sד aibד un Parlament al ei în Bucuresti care sד-i acopere toate jafurile". Si a doua zi dupד alegeri, la 21 noiembrieie 1946, observa amדrît: "Masinדria politicד de imitatie ruseascד a reusit. Alegerile au dat un Parlament pe trei sferturi guvernamental. Acum Moscova poate dispune de resursele economice ale României dupד bunul plac". Zarea s-a întunecat compactד. "Unii sperד în interventia anglo-americanד! Eu nu am, în aceastד privintד, nici o iluzie. Americanii si englezii din Bucuresti stiu toate crimele comise de agentii Moscovei, n-au însד nici o putere contra acestora. Si se multumesc sד înregistreze si sד fotografieze, atîta tot... Pentru România, n-are sד facד America rדzboi Rusiei!! Numai românii, în naivitatea lor, cred cד tara lor e buricul pדmîntului". Si a avut dreptate. Pînד la urmד, anglo-americanii au recunoscut legitimitatea alegerilor si, cu asta, lintoliul s-a asternut peste tarד. Dar mai spera, si în septembrie 1946, în posibilitatea declansדrii unui rדzboi al anglo-americanilor împotriva sovieticilor, singura posibilitate de a desfereca destinele tדrii. Îsi încheia, totusi deznדdדjduit, jurnalul pe anul 1946 cu interogatia tulburדtoare: "Iubitul meu neam, încotro mergi? Spre paradisul lui Stalin, de bunד seamד!!" Iar în 1947, cînd SUA a lansat planul Marshal o clipד a crezut cד si tara sa va beneficia de el, curînd dîndu-si seama cד, datoritד opozitiei Moscovei, va rata si aceastד posibilitate. Europa se împדrtea definitiv între cea de apus si cea de est, zidul despדrtitor ("cortina de fier") fiind bine întrevדzut, de pe acum, de bדtrînul filosof.
Bדtrîn, cu vederea slדbitד, mai lucra. A elaborat, în 1946, un adaos (care era o revizuire si adדugire) la lucrarea sa fundamentalד din 1927, Personalismul energetic, pe care a citit-o în plenul Academiei, îngrijindu-se sד-i fie publicatד în Analele Academiei Române. Din pדcate, nimeni n-a luat în seamד aceastד completare, cele douד editii ale cדrtii (una în anii optzeci, alta în anul 1998, neintregrînd acest adaos). A ostenit, apoi, la elaborarea unui studiu despre democratie, pe care ar fi voit sד-l publice în brosurד dar nu putea din cauza cenzurii. L-a publicat, apoi, tot în Analele Academiei, nefiind, nici el, reluat apoi. Se interesa de soarta Convorbirilor literare, de care se îngrijea I. E. Toroutiu, care, avînd o tipografie, sperד, naiv, sד o transforme într-o cetדtuie a rezistentei împotriva comunismului. De aceea, desi era constient de mediocritatea platד a lui Toroutiu, s-a bדtut sד fie ales academician împotriva lui... Arghezi, ("Eu am sustinut, nota el la 24 mai 1947, dimpotrivד cד pentru a fi membru al Academiei se cere în primul rînd de la candidat a fi reprezentantul unei sדnדtoase directii culturale si, mai ales, a nu-si fi dobîndit celebritatea prin utilizarea pornografiei!"). De altfel, cu totul neorientat în ale literaturii, la 9 iunie 1946 nota, aproape scandalizat, cד premiul national pentru literaturד a fost atribuit Hortensiei Papadat-Bengescu "scriitoare cu o activitate onorabilד, dar fדrד un deosebit talent". Supדrד, apoi, în acest jurnal, convingerea filosofului în existenta raselor, în deosebirea dintre ele, stimulînd mדsurדtorilor antropometrice de laborator care, azi se stie, n-au dus, pentru cד nu puteau duce, nicדieri, fiind infirmate de antropologia mai nouד. Dar asa apucase dupד studentie, în laboratorul lui Wundt si întelegea sד nu-si reevalueze punctele de vedere, desi vדzuse la ce catastrofe dusese teoria raseologicד si cercetדrile antropometrice pe vremea hitlerismului. Mai credea si în eugenie, desi, de asemenea, stia prea bine cum o folosiserד ideologii hitleristi.
Jurnalul lui C. Rדdulescu-Motru e, negresit, un document al unei mדrturii probatorii din anii întunecati. Doamnele Gabriela Dumitrescu si Rodica Bichis s-au îngrijit de impecabila aparitie a jurnalului, înzestrînd-o cu note lדmuritoare foarte bune si corecte. În capul volumului cuprinzînd notatiile anului 1946, dl Dinu C. Giurescu semneazד un solid (ca informatie si interpretare) comentar, care clarificד, sub raport istoriografic, toate complicatiile acelor ani de tristד amintire.

C. Rדdulescu-Motru, Revizuiri si adדugiri 1946, 1947, volume îngrijite de Gabriela Dumitrescu si Rodica Bichis. Comentariu de Dinu C. Giurescu. Editura Floarea darurilor, 1998.

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Cum a devenit Istrati scriitor

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Jurnalul lui Rebreanu

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Emil Ghilezan se destănuie

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - N. Filimon si reportajul de călătorie

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Un jurnal tulburător

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - O pasionantă carte de filosofie

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Legatul învătatului Petru Cretia

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Scrisori de dragoste

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Mama lui Rebreanu

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Memorialistică savuroasă si instructivă

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Istoria noastră văzută de un analist străin

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - De la exegeza literară la cea istoriografică

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - India lui Eliade

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Istoria literară ca exegeză

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Bătălie cîstigată

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - "Adam si Eva" în B.P.T.

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Un studiu imagologic

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Publicistica lui Goga

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Începuturile României moderne