Basarabia

Basarabie! Libertatea şi progresul vin de peste Prut!

Cum a ocupat Armata Roşie ţinutul Herţa

De obicei, când se vorbeşte sau se scrie despre teritoriile româneşti anexate de Uniunea Sovietică în iunie 1940, sunt menţionate Basarabia şi nordul Bucovinei se uită astfel că, în acele zile tragice, România a pierdut şi ţinutul Herţa. Un inimos român - şi herţan! -, prof. dr. doc. Ion Gherman, s-a străduit, după decembrie 1989, să păstreze în memoria românilor acest colţ de ţară, având şi astăzi o populaţie covârşitor românească. Citez dintr-o lucrare a sa: „Ţinutul Herţa este un vechi şi dintotdeauna pământ românesc care, cu o suprafaţă mai mică de 400 km2, era situat în fostul judeţ Dorohoi, în partea de nord-est a României (Vechiul Regat)[1]

Dintre herţanii de seamă, amintim pe Gheorghe Asachi, pictorul Artur Verona şi filologul Vasile Bogrea, a cărui erudiţie îi atrăsese admiraţia lui Nicolae Iorga.
Cum a ajuns ţinutul Herţa sub stăpânirea Uniunii Sovietice, întrucât el nu făcea parte din Basarabia şi nordul Bucovinei - specificate în textul notei ultimative sovietice din 26 iunie 1940 - ci aparţinea, aşa cum am arătat, Vechiului Regat, mai exact jud. Dorohoi?
Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, punctul de plecare trebuie să fie Raportul Informativ al Biroului de Statistică Militar Iaşi, din 29 iunie 1940.
„Azi, 29 iunie, tancuri sovietice au intrat în Herţa. Tancurile au deschis foc, omorând pe căpitanul Boroş, doi soldaţi, rănind pe sublocotenentul Dragomir. În urma parlamentărilor s-au retras la ieşire - N.V. Herţa."

Marele Stat Major
Secţia Operaţii
Copie de pe telegrama
nr. 5871 a Armatei a 3-a
Comunicare de la Ghiocel (colonel Halunga)
la 29.06, ora 11.
1. Locotenentul, trimis de Colonelul Atanasiu (Comandantul Grupării Tactice de pe Masivul Păduros Herţa) să ia contactul cu elementele ruse intrate în Herţa, a comunicat că ruşii au declarat că au greşit că au mers până la Herţa.
La ora 12, se aşteaptă răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuţi, unde au trimis un car de luptă după ordine, şi vor comunica rezultatul.
2. Detaşamentul, aflat pe Prut la Mamorniţa şi care fusese dezarmat de ruşi, a fost reînarmat, şi a primit ordin să se dirijeze la locul lui în dispozitiv.
Şef de Stat Major al lui Glia
General (ss) Mazarini"[2]

Ceea ce trebuie reţinut cu precădere din acest raport este: a) rezistenţa opusă de militarii români, care, ştiind că ţinutul Herţa face parte din Vechiul Regat, nu se aşteptau la intrarea trupelor sovietice, considerată - pe bună dreptate - ca o violare a teritoriului naţional; b) declaraţia militarilor sovietice că au greşit, pătrunzând pe teritoriul ţinutului Herţa. În cursul aceleiaşi zile, ministrul de Externe, Constantin Argetoianu, l-a informat pe Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, despre incidentele din Herţa şi despre faptul că trupele sovietice „au trecut mai departe cu 11 km. de linia de demarcaţie, pretinsă de U.R.S.S.", cerându-i să intervină pe lângă guvernul sovietic „să ia măsuri urgente pentru liniştire (sic! - n. n.) conducătorilor militari sovietici".[3]

Ministrul Gheorghe Davidescu a fost primit de V.M. Molotov, tot la 29 iunie, orele 17.30 (ora Moscovei) şi, în cursul convorbirii, l-a informat şi despre cele petrecute la Herţa. El a subliniat că Herţa era „un vechi teritoriu românesc, aparţinând României încă înainte de războiul din 1914″ şi că „problema are o mare importanţă pentru opinia publică românească".[4] Şeful diplomaţiei sovietice a replicat că diplomatul român nu luase harta care însoţea nota ultimativă sovietică din 26 iunie, astfel că nu cunoştea linia de demarcaţie din teren. Nu excludem posibilitatea ca, pe harta din 26 iunie, ţinutul Herţa să nu fi fost inclus în teritoriul sovietic, iar între timp, harta să fi fost schimbată pentru a „justifica" raptul teritorial. Întrebarea capitală pentru noi este: de ce militarii sovietici au recunoscut iniţial că au intrat în ţinutul Herţa din greşeală.

Cartea istoricului rus Mihail Meltiuhov, „Osvoboditelnîi pohod Stalina" (Campania eliberatoare a lui Stalin), aduce o informaţie de cel mai mare interes pentru cunoaşterea împrejurărilor în care URSS a anexat ţinutul Herţa. Înainte de a o prezenta, să precizăm că volumul lui Mihail Meltiuhov este preţios prin baza documentară, dar, în ceea ce priveşte interpretarea, autorul a rămas prizonierul vechilor clişee ale istoriografiei sovietice (am spune chiar staliniste), aşa cum se poate constata şi din titlu. Aflăm acum că, a doua zi, după demersul lui Gheorghe Davidescu. Statul Major General sovietic a cerut şefului de Stat Major al Frontului de Sud, N.F. Vatutin, să comunice, până la orele 14, o evaluare a importanţei ţinutului Herţa din punct de vedere militar şi economic. Evaluarea suna astfel: „Herţa nu are o însemnătate deosebită din punct de vedere economic. Din punct de vedere militar, raionul Herţa, prin dispunerea sa pe malul de sud al râului Prut, ocupă o poziţie de comandă asupra raionului Novoseliţa (staţie de cale ferată), constituie un nod de drumuri şi un punct întărit. De aceea, este necesar ca raionul Herţa să se afle în mâinile noastre".[5] Toate demersurile ulterioare ale guvernului român în privinţa ţinutului Herţa au fost respinse de guvernul sovietic. Acum ştim de ce! În lumina acestei noi informaţii, credem că:
- trupele sovietice au intrat, într-adevăr, din greşeală în ţinutul Herţa;
- guvernul sovietic a avut ezitări în privinţa acceptării demersului guvernului român;
- evaluarea însemnătăţii militare a ţinutului Herţa a decis guvernul sovietic să păstreze acest ţinut românesc

Informaţii şi documente despre Basarabia şi 22 iunie 1941

Împlinirea a 70 de ani de la atacul Reichului şi al partenerilor săi împotriva URSS a prilejuit apariţia în Federaţia Rusă a unui şir de cercetări şi evocări a acestui eveniment cu o puternică rezonanţă în conştiinţa colectivă a opiniei publice ruse. Este de remarcat că victoria URSS în ceea ce se numeşte „Marele Război pentru Apărarea Patriei" tinde să estompeze „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie", evenimentul fondator al regimului sovietic. Printre contribuţiile cele mai importante la cunoaşterea împrejurărilor în care s-a produs atacul din 22 iunie 1941 se numără şi volumul generalului maior (r) L. F. Soţkov.

Agresiunea

Documente desecretizate ale Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse, 1939-1941 (în limba rusă: Соцков Л. Agreссия. Документы и Raссekрeчeнниe сluжбу внeсьneж raзвeдkй Roссисkoй Federaтся 1939-1941 на русском языке, Москва, Эд Риполи Классик, 2011, 576 стр.11, 576 p.) Editorul a lucrat el însuşi în Serviciul de Informaţii Externe şi, este evident, ediţia de documente s-a alcătuit din iniţiativa şi cu aprobarea forurilor conducătoare ale „serviciilor". Pentru „secretomania", revenită în forţă, în Federaţia Rusă, este caracteristic faptul că editorul a continuat să păstreze secretizarea surselor, deşi, în alte lucrări, apărute cu ani în urmă, numele de cod ale agenţilor fuseseră deconspirate (astăzi, de exemplu, ştim că „Starşina" era Harro Schulze-Boysen, iar „Korsikaneţ", Arvid Harnack, cei doi fiind sursele de informaţii cele mai valoroase din structurile Reichului). Volumul recent apărut se adaugă altor două contribuţii documentare de mare valoare: Secretele lui Hitler pe masa lui Stalin, o culegere de documente din Arhiva Centrală a Serviciului Federal de Securitate al Federaţiei Ruse, apărută în 1995, şi cele două volume de documente, Anul 1941 (din monumentala colecţie Rusia în secolul al XX-lea), în care sunt incluse şi rapoarte ale agenţilor secreţi ai Uniunii Sovietice privind pregătirile în vederea Operaţiunii „Barbarossa", volume apărute în 1998.

Culegerea generalului L.F. Soţkov aduce o informaţie pe cât de bogată, pe atât de nouă şi depăşeşte limitele cronologice înscrise pe copertă. Ceea ce reproşăm editorului este nu numai secretizarea surselor, care, acum, la 70 de ani de la evenimente, ni se pare excesivă, dar şi lipsa oricărei indicaţii arhivistice (fond, opis, mapă, dosar, filă), ceea ce lipseşte documentele de „identitate". Lăsând la o parte aceste carenţe, vom spune că noua ediţie de documente reprezintă un însemnat progres în cunoaşterea informaţiilor de care a dispus conducerea sovietică privind pregătirea atacului din 22 iunie 1941. Printre documentele incluse în volum, unele se referă la România, mai exact la măsurile militare în vederea iminentului război. Reproducem mai jos două dintre ele: sunt rapoarte ale unui agent cu nume de cod „Foma", adresate lui „Viktor", care, ştim din alte lucrări, era Pavel Mihailovici Fitin (1907-1971), la acea dată şeful Direcţiei I (informaţii externe) a Comisariatului Poporului al Securităţii Statului (N.K.G.B.), o instituţie distinctă de Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne (N.K.V.D.).

În preajma lui 22 iunie 1941: agenţii sovietici transmit

Primul document:
„Strict secret
Comunicare din Bucureşti - 6/VI.1941
Lui Viktor
La no. 2031
După datele lui [...], mobilizarea se desfăşoară pe diverse contingente, în majoritate este chemat corpul ofiţeresc.
După datele lui [...] (primite prin [...]), mobilizarea merge până la vârsta de 42 de ani. [...] şi [...] transmit că mobilizarea se face pe baza ordinelor şi a telegramelor personale. Observaţii personale confirmă mobilizarea, astfel, la 5 iunie, [...] a constat adunarea celor mobilizaţi la Gara de Nord şi, conform explicaţiilor lui Calmanovici, muncitorii au fost luaţi de la construirea adăposturilor antiaeriene şi mobilizaţi.
No. 131 Foma" (p. 422).

Este ciudat că numele lui Emil Calmanovici a fost păstrat în textul documentului, în timp ce toate celelalte nu sunt menţionate, spaţiul rămânând alb. El era un inginer constructor, originar din Piatra Neamţ, intrat în Partidul Comunist din România în 1937 şi devenit unul din finanţatorii P.Cd.R. Tot el a luat în antrepriză construcţia reprezentanţei diplomatice a U.R.S.S. la Bucureşti (de pe Şoseaua Kisseleff). Inclus în „lotul Pătrăşcanu" a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă în 1954 (vezi Principiul bumerangului. Documente ale procesului Lucreţiu Pătrăşcanu, Bucureşti, Ed. Vremea, 1996).

Al doilea document:
„Strict secret
Comunicare din Bucureşti - 12/VI.1941
Lui Viktor
Mişcarea trupelor germane în Moldova nu slăbeşte. La 11 iunie a.c., am mers cu [...] la Buzău. Pe drumul de întoarcere, s-au numărat, venind în sens invers, 856 de maşini, dintre care 96 cu tunuri antitanc în remorci, 28 cu pontoane şi accesoriile lor, 72 sanitare. Celelalte maşini cu materiale de război şi trupe. În afară de aceasta, s-au numărat 200 de motociclete cu ataş, dintre care 20 de motociclete sanitare. Trupele se deplasau într-un şuvoi neîntrerupt, de la Bucureşti la Buzău, cu o viteză de 40 de km/h. În Ploieşti, s-a observat că toate trupele venite din Bucureşti se îndreptau spre Buzău. Pe drum, au fost văzute puncte de recrutare româneşti în activitate şi puncte de primire a cailor, precum şi efective militare de căi ferate, care se îndreptau spre Buzău. Trenurile civile sunt arhipline, oamenii stau pe acoperişul vagoanelor şi pe scări.
12/VI.-41 No. 140 Foma" (p. 445).

Sunt două mostre de informaţii ale agenţilor din teren, comunicate centralei de la Moscova. Documentele publicate în volumul generalului L.F. Soţkov, alături de cele editate anterior, pun în lumină amploarea fără precedent a datelor şi a informaţiilor culese de agenţii sovietici în legătură cu pregătirea atacului din 22 iunie 1941. Nu a existat în istoria militară un război ale cărui pregătiri să fie cunoscute atât de amănunţit de viitorul adversar. Este un paradox că o operaţiune militară - Planul „Barbarossa" -, cunoscută în cele mai mici detalii de către conducerea sovietică, nu a putut fi prevenită sau stânjenită din cauza convingerii ferme a lui Stalin că Hitler nu se va angaja într-un război pe două fronturi şi că toate comunicările privind pregătirea războiului erau fie mijloace de presiune ale Berlinului, pentru a intimida Moscova, fie dezinformări ale britanicilor, pentru a provoca un război între Germania şi U.R.S.S. Munca unor agenţi extrem de eficienţi - cum se poate constata din cele două rapoarte prezentate - a rămas astfel nevalorificată.

Geneza chestiunii basarabene. Războiul ruso-turc (1806-1812)


Basarabia este o parte a spațiului național românesc care, astăzi, sub aspect politico‐statal, se identifică în mare parte cu Republica Moldova. Acesteia din urmă îi lipsesc, însă, partea de sud (județele Cetatea Albă şi Ismail) şi partea de nord a Basarabiei (o parte a județului Hotin), încorporate Ucrainei în 1940, având în plus alipită Transnistria.

Originea toponimului Basarabia. De‐a lungul istoriei fruntariile geografice ale acestei regiuni au variat sensibil, stabilizându‐se definitiv la începutul secolului al XIX‐lea, în urma anexării zonei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Țarist. Totuşi, denumirea Basarabia este mult mai veche, fiind legată, potrivit unor cercetători, de aşezarea pe teritoriul românesc, la mijlocul secolului al XI‐lea, a migratorilor cumani. În cronicile poloneze, cumanii sunt numiți „bersabeni”, „bersabensi”, „bersabeis”, „bersabis”, „sarsabis” sau „bessarabis”. Aceşti termeni reprezintă o modificare neînsemnată a numelui popular de „besermen”, dat de polonezi popoarelor mahomedane şi în special cumanilor (în pronunțarea lor „bäsärbän”). Zona, în care cumanii şi‐au instalat efectiv statalitatea, a căpătat denumirea de „Basarabia” şi privea doar regiunea dintre Nistru şi Dunăre (vezi harta lui Georg Reichersdorffer, din 1541).

Potrivit opiniei mai multor istorici români (Nicolae Iorga, Şerban Papacostea, Victor Spinei, Neagu Djuvara ş. a.), o statalitate cumană (Cumania sau Cumania Neagră) a existat mai bine de un secol în zona Basarabiei istorice şi în teritoriile care ulterior vor deveni parte a principatului Muntenia. Slăbirea autorității mongolilor, către sfârşitul secolului al XIII‐lea, a permis românilor de la est de Carpați să se unifice în cadrul a două state – Valahia (numită într‐o primă perioadă şi Țara lui Basarab sau Țara Basarabilor, după numele dinastiei întemeietoare a Basarabilor) şi Moldova. În anul 1345, în urma victoriei repurtate de trupele valaho‐maghiare în luptele împotriva tătarilor, întreaga regiune danubiană, până la Cetatea Albă inclusiv, a fost trecută sub autoritatea lui Basarab I (1310‐1352). Anume de aceste evenimente, adică de extinderea autorității Basarabilor asupra teritoriului dintre Nistru şi Dunăre, leagă alți cercetători originea toponimului.

Probabil, încă din 1387 Basarabia a intrat în componența Țării Moldovei, deoarece domnitorul Petru I Muşat aducea omagiu şi devenea vasal al regelui Poloniei, împreună cu „poporul şi țara noastră, cetățile Moldovei şi celelalte domenii” (subl. n.). În orice caz, Roman I Muşat (1391‐1394) se putea intitula „Domn al întregii Țări a Moldovei, din munte până în țărmul mării”.

La 1484, turcii au ocupat cetățile Chilia şi Cetatea Albă, Basarabia rămânând, până la războiul din 1806‐1812, sub administrația otomanilor, cărora li se vor alătura mai târziu tătarii din Crimeea. Din acest motiv, pe harta folosită de negustorul francez Motiel în timpul călătoriilor sale în Turcia (1580‐1582), precum şi pe harta geografului italian Sansone (1641) în locul toponimului „Basarabia” apare „Tartaria”. Prin tratatul de pace de la Bucureşti (1812), administrația rusească a extins denumirea „Basarabia” asupra întregului teritoriu românesc anexat Imperiului Țarist. Rusia a apelat la acest toponim, pe de o parte, pentru a arăta Europei că nu a ştirbit din integritatea Moldovei şi Țării Româneşti, iar pe de altă parte, pentru a conferi zonei răpite o anumită individualitate politico‐administrativă şi, în acelaşi timp, pentru a păstra argumente în scopul emiterii unor noi pretenții teritoriale (asupra fostelor posesiuni ale Basarabilor) în spațiul carpato‐danubian.

Expansiunea Rusiei țariste în direcția Balcanilor. Dacă, în secolele XVXVII, mersul istoriei sud‐est europene a fost marcat definitoriu de expansiunea otomană şi, într‐o măsură mai mică, de cea habsburgică, în secolele XVIII‐XIX destinul acestui spațiu, în special al principatelor române, va fi influențat puternic şi de expansiunea țaristă. Deja în anul 1679 reprezentanții Moscovei cereau otomanilor, fără succes încă, stabilirea hotarului dintre Turcia şi Rusia pe râul Nistru.

Urcarea pe tron a țarului Petru I (1689‐1725) a imprimat politicii externe moscovite o dimensiune globală, europeană. Educația obținută pe baza unor lucrări de istorie, precum şi a letopisețelor ruseşti, i‐a conturat o concepție politică antiotomană, determinându‐l să declare, nu o singură dată, că el „se va răzbuna pe turci şi tătari pentru toate ofensele, pe care aceştia le‐au provocat Rusiei”.

După o perioadă de cucerire a spațiului necesar ieşirii la Marea Baltică, în 1711 Petru I îşi îndreaptă armatele împotriva otomanilor. Campania de la Prut (1711) a reprezentat prima intrare a trupelor țariste pe teritoriul Țării Moldovei. „Trădarea” lui Dimitrie Cantemir, acțiunile antiotomane ale domnilor munteni, afirmarea etnicității româneşti în rândul clasei boiereşti din cele două principate au determinat Poarta să apeleze la varianta instituirii regimului fanariot. Eşecul țarului ar fi putut avea consecințe şi mai grave pentru Moldova, autoritățile turceşti examinând posibilitatea transformării acesteia în paşalâc.

Spre deosebire de evenimentele precipitate din 1711, în timpul războiului ruso‐otoman din 1735‐1739 armatele țariste au ocupat pentru o perioadă mai îndelungată principatele (iulie‐octombrie 1739), românii având posibilitatea să cunoască mult mai bine caracterul şi intențiile ruşilor. În timpul negocierilor ruso‐otomane din 1737, diplomația țaristă, susținută de cea austriacă, a revendicat, pentru prima dată, anexarea Basarabiei (pe lângă regiunile Kubanului şi Crimeii) şi recunoaşterea Moldovei şi Valahiei ca principate autonome sub suzeranitatea Rusiei.

Primul succes palpabil a înregistrat Petersburgul, însă, abia în urma războiului ruso‐turc din 1768‐1774, când, prin Tratatul de pace de la Kuciuk‐Kainargi, sultanul a acceptat dreptul țarului de a‐i „vorbi în favoarea” Principatelor Române. În articolul XVI al tratatului, era din nou abordată chestiunea Basarabiei: „Rusia înapoiază Sublimei Porți întreaga Basarabie cu Akkerman, Chilia, Ismail şi cu târgurile şi satele şi tot ceea ce cuprinde această provincie, după cum îi restituie şi fortăreața Bender (…)”.

Acelaşi lucru a fost prevăzut şi de Tratatul ruso‐turc din 29 decembrie 1791 (9 ianuarie 1792), semnat la Iaşi, în urma încheierii războiului ruso‐austro-otoman din 1787‐1791. Chiar dacă nu a reuşit să se instaureze în țările române, Rusia, datorită victoriei repurtate în războiul din 1787‐1791, şi‐a mutat hotarele pe Nistru, devenind vecină directă a Principatului Moldovei.

Chestiunea teritoriilor româneşti în relațiile internaționale la începutul secolului al XIX‐lea. Sfârşitul secolului al XVIII‐lea şi începutul celui de‐al XIX‐lea a reprezentat, pentru istoria Europei, o perioadă de tensiuni, convulsii şi de spectaculoase modificări de frontiere. Marea responsabilă de seismele politico‐sociale a fost Franța revoluționară şi napoleoniană.

Urmărindu‐şi interesele – confruntarea Imperiului Rus cu Poarta Otomană –, împăratul francez Napoleon I l‐a îndemnat, în iunie 1806, pe sultanul Selim III să nu permită vreunei puteri străine (subînțelegându‐se, evident, Rusia) să intervină în discuțiile dintre otomani şi răsculații sârbi (răscoala antiotomană în Serbia a durat din 1804 până în 1813). Totodată, l‐a sfătuit să‐i destituie pe domnii fanarioți de la Iaşi şi Bucureşti, care făceau jocul Petersburgului, şi să‐i înlocuiască cu principi români din vechile familii domnitoare ale Moldovei şi Munteniei.

La 24 august 1806, Alexandru Moruzi şi Constantin Ipsilanti au fost înlocuiți cu Scarlat Calimachi, în Moldova, şi, respectiv, Alexandru Şuțu, în Țara Românească, cunoscuți pentru orientarea lor filo‐franceză. La 8 septembrie, Italinski, ambasadorul Rusiei la Istanbul, a înaintat un protest oficial prin care făcea responsabil guvernul otoman de încălcarea prevederilor hatt‐i‐şerifului din 1802, care stipula durata domniei la şapte ani şi condiționa înlăturarea domnitorilor de săvârşirea unor delicte grave şi doar cu consimțământul Rusiei. Acest protest a fost urmat de o altă notă, din 29 septembrie, care anunța ruperea relațiilor în cazul în care domnitorii destituiți nu‐şi vor relua imediat dregătoriile. În acelaşi timp, la „sugestia” lui V. Malinovski, consulul rus la Iaşi, o parte a boierimii ieşene a adresat țarului o petiție, în care îşi exprima speranța că Moldova va fi eliberată de sub jugul otoman de către Rusia şi va trece sub oblăduirea acesteia din urmă. Guvernul țarist folosea cu abilitate sentimentele antiotomane ale românilor pentru a‐şi atinge propriile sale scopuri anexioniste.

Pe de altă parte, Anglia, speriată de creşterea bruscă a influenței franceze la Istanbul, a înaintat o notă guvernului otoman prin care îşi exprima nemulțumirea față de măsura adoptată de Poartă şi anunța constituirea unei noi şi numeroase coaliții antifranceze care urma să‐l zdrobească pe Napoleon. Sultanul, supus presiunilor externe ruseşti şi engleze, confruntat cu conflictele cu paşalele locale şi nemulțumirile ienicerilor, precum şi cu răscoala sârbilor, a dispus la 15 octombrie reinstaurarea vechilor domnitori.

Războiul ruso‐turc din 1806‐1812. Era, însă, prea târziu pentru a evita ciocnirea cu Rusia. La 16 octombrie 1806, generalul rus Michelson a primit ordin să pregătească invadarea Principatelor, în timp ce ambasadorul rus prezenta Porții noi revendicări: restabilirea tuturor drepturilor şi privilegiilor Moldovei şi Valahiei, eliberarea lor de armata neregulată a lui Pasvan‐Oglu etc. Fără să aştepte răspunsul Istanbulului, evocând obligațiile Rusiei privind menținerea ordinii în Principate – în special în Țara Românească, care fusese atacată în mod repetat de trupe turceşti şi de mercenari de la sudul Dunării –, țarul a ordonat generalului Michelson să treacă Nistrul. La 11 noiembrie, cu o armată de aproape 40 000 de ostaşi, acesta a intrat în Moldova, iar la 25 decembrie a ocupat Bucureştiul. Abia la 24 decembrie Turcia declara formal război Rusiei.

Războiul ruso‐turc a cunoscut, în desfăşurarea sa, câteva etape:

1. De la invadarea Principatelor până la semnarea armistițiului de la Slobozia, lângă Giurgiu (11 noiembrie 1806 – 12 august 1807);

2. Perioada negocierilor ruso‐otomane la Iaşi şi a tratativelor ruso‐franceze privind soarta Imperiului Otoman şi a Europei în general (până în martie 1809);

3. Reluarea ostilităților armate pe frontul de la Dunăre şi pe cel din Caucaz (până la mijlocul lui octombrie 1811);

4. Perioada tratativelor de pace de la Giurgiu şi Bucureşti (19 octombrie 1811 – 16 mai 1812).

Într‐o primă fază, ruşii plănuiau să ocupe principatele, iar după încheierea păcii să formeze un stat „tampon” între imperiile habsburgic, țarist şi otoman, prin unirea Moldovei şi Țării Româneşti. În acest scop, în fruntea ambelor principate a fost numit domn Constantin Ipsilanti (decembrie 1806 – februarie 1808). Aşa cum sublinia şi cronograful Manolachi Drăghici, în Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani (1857), administrația lui Ipsilanti „n‐a ținut multă vreme şi nici n‐a însemnat ceva domnia lui, căci dispozițiile cele mai grele țineau de Prozorovski (comandantul armatei țariste de ocupație – n. n.) şi de Kuşnikov (şeful administrației ruseşti de ocupație – n. n.)”.

După ocuparea țărilor române, în primăvara anului 1807 trupele țariste au declanşat operațiuni militare împotriva cetăților turceşti de la Dunăre. Trebuie de menționat faptul că în armata rusă au luptat, ca voluntari sau mobilizați, sperând în emanciparea țărilor lor de sub stăpânirea otomană, mulți români, alături de bulgari, sârbi ori greci. Astfel, la Odesa a fost organizat un corp de voluntari moldoveni sub conducerea maiorului Pangalo. În Moldova, unitățile de voluntari erau formate sub îndrumarea boierului Gheorghe Cantacuzino, colonel în armata rusă. Pandurii lui Tudor Vladimirescu vor lupta alături de ruşi la Cladovo, Negotin şi Plevna. La începutul verii lui 1807, în componența armatei țariste luptau împotriva turcilor în jur de 20.000 de români, greci, sârbi şi bulgari.

Odată cu declanşarea ostilităților, Franța a început să ajute Poarta cu instructori militari şi tunuri. La rândul ei, Anglia a intervenit în sprijinul Rusiei, trimițând, în martie 1807, o escadrilă engleză în Marea de Marmara. Concomitent, lordul Arbuthnot, ambasadorul englez la Constantinopol, a prezentat sultanului un ultimatum, prin care i se cerea să se alăture coaliției antifranceze şi să cedeze principatele dunărene Rusiei.

Demersul englezilor a suferit, în scurt timp, eşec, iar între Napoleon I şi Alexandru I s‐a realizat o nouă apropiere, soldată cu semnarea tratatului de la Tilsit (25 iunie / 7 iulie 1807). Potrivit articolului XXII al Tratatului de pace dintre Rusia şi Franța, armatele țariste urmau să evacueze Principatele române şi să încheie pacea cu Imperiul Otoman. În acelaşi timp, prin articolul VIII al Tratatului secret de alianță ofensivă şi defensivă, semnat odată cu primul tratat, în cazul în care Poarta avea să fie zguduită de tulburări interne şi nu reuşea să încheie pacea, Rusia obținea dreptul ca, alături de Franța, „să elibereze de sub jugul şi chinurile turceşti toate provinciile Imperiului Otoman în Europa, cu excepția Constantinopolului şi a provinciei Rumelia”.

Acceptând mediația Franței, în august 1807, Turcia a încheiat cu Rusia armistițiul de la Slobozia. Țarul se obliga să retragă trupele la est de Nistru în timp de 35 de zile, însă ruşii n‐au respectat prevederile armistițiului, profitând de faptul că otomanii au intrat în Brăila înainte de evacuarea principatelor. Mai mult, Alexandru I şi‐a exprimat clar intențiile sale anexioniste în instrucțiunile date, la 27 septembrie / 9 octombrie 1807, generalului conte P. A. Tolstoi, ambasadorul Rusiei la Paris. Astfel, țarul sublinia că „felul cel mai repede de a încheia acest război ar fi (…) să obțin posesiunea Țării Româneşti şi a Moldovei; ca într‐un cuvânt, marginile imperiului meu să fie împinse în această parte până la Dunăre”. În cel mai rău caz, Rusia trebuia să obțină măcar „toată țara cuprinsă sub numele de Basarabia, cu cetățile de la Bender, Akkerman, Chilia, Ismail”, apoi cetatea Hotin, precum şi nişte teritorii ponto‐caucaziene. Însă negocierile ruso-otomane, purtate la Paris sub aşa‐zisa mediere a lui Napoleon, în iarna 1807‐1808, nu s‐au putut finaliza din cauza pretențiilor exagerate ale Rusiei.

În februarie 1808, Alexandru I a renunțat să‐l mențină în fruntea principatelor pe domnul fictiv Constantin Ipsilanti, numindu‐l pe senatorul S. S. Kuşnikov preşedinte al Divanelor şi administrator civil al Moldovei şi Țării Româneşti. În martie 1808, în principate a fost înființat un „exarhat”, care includea Moldova, Valahia şi Basarabia şi care era subordonat sinodului rus. De asemenea, s‐a dispus reînființarea străvechii episcopii a Cetății Albe şi numirea în scaunul arhieresc a cărturarului ardelean Gavriil Bănulescu‐Bodoni, care se bucura de încrederea ocupanților.

Între timp, trupele țariste, aflate sub comanda mareşalului A. A. Prozorovski, erau imobilizate la Dunăre de boli şi de lipsa proviziilor pentru oameni şi cai. În urma rechizițiilor efectuate în anii 1806‐1807, mărturisea comandantul rus, „Basarabia a fost transformată într‐un adevărat deşert de către trupele noastre”. Rechizițiile forțate de produse alimentare, care depăşeau toate posibilitățile reale ale Principatelor române, au condus în cele din urmă, în toamna anului 1810 şi primăvara anului următor, la o foamete ce a lovit crunt populația. În paralel, autoritățile de ocupație au început să adopte măsuri în vederea încorporării țărilor române în cuprinsul Imperiului Țarist. În vara lui 1808, Kuşnikov a dispus pregătirea unui recensământ al populației, precum şi introducerea numelui familiei imperiale în slujbele din bisericile moldovene şi muntene. Faptul că țarul Alexandru I era sigur că va anexa principatele române se desprinde şi din măsura adoptată la 30 iulie 1808, când, printr‐un ucaz imperial, au fost desființate consulatele ruseşti din Iaşi şi Galați.

Între timp, urcarea pe tron, în vara anului 1808, a sultanului Mahmud al II‐lea (1808‐1839) a dat o nouă orientare diplomației otomane. Sultanul a subliniat că nu se poate discuta despre cedarea principatelor, Poarta fiind pregătită să redeschidă ostilitățile pentru a le recuceri.

Dificultățile apărute în Spania şi rezistența puternică din partea populației l‐au determinat pe Napoleon să obțină un sprijin ferm din partea lui Alexandru I. Drept urmare, la Erfurt, la 30 septembrie / 12 octombrie 1808, a fost încheiată o Convenție secretă de alianță, prin care Franța recunoştea încorporarea Țării Româneşti şi a Moldovei la Rusia, iar împăratul renunța la calitatea sa de mediator între sultan şi țar.

În acest context, diplomația rusească a propus otomanilor negocieri directe, însă inițierea lor a fost împiedicată de izbucnirea unor noi tulburări la Constantinopol. Țarul a decis să profite de dezordinea de la Poartă pentru a impune condiții de pace avantajoase Rusiei. De Anul Nou 1809 (1/13 ianuarie), mareşalul Prozorovski s‐a adresat boierilor din Divan „să înceteze de a‐şi mai face iluzii că țara aceasta n‐ar rămâne pentru totdeauna sub stăpânirea rusească”. În concepția lui Prozorovski, cele două principate urmau a fi divizate în patru provincii: Basarabia, Moldova şi două provincii muntene.

În primăvara anului 1810, Cancelaria imperială rusească a adus la cunoştința lumii luarea în stăpânire a Moldovei şi Țării Româneşti. Însă, în urma răcirii relațiilor ruso‐franceze, Petersburgul a lăsat să se înțeleagă că s‐ar mulțumi doar cu Moldova de dincolo de Prut, pentru celelalte teritorii româneşti cerând un echivalent în bani (20 milioane de piaştri). Ulterior, țarul va propune împăratului Austriei să ocupe Muntenia şi Moldova până la Siret, restul urmând să revină Rusiei. La sfârşitul verii anului 1811, în fața amenințării franceze, guvernul țarist a promis Porții ca, în schimbul încetării ostilităților, să renunțe la Țara Românească. Însă, după ce, la 22 iunie 1811, armata rusă a obținut victoria de la Rusciuc şi, apoi, a încercuit trupele otomane în tabăra de la Slobozia, turcii au fost constrânşi să capituleze, la 23 noiembrie 1811.

La tratativele de la Giurgiu (19 octombrie – 21 noiembrie 1811), reprezentanții Rusiei au revendicat, totuşi, graniță la Dunăre, însă marele vizir Ahmed‐paşa a declarat ferm: „Eu vă dau Prutul şi nimic mai mult. Prutul sau războiul”. În condițiile încercuirii corpului principal al armatelor otomane, vizirul a acceptat stabilirea graniței pe Siret şi brațul Sulina. Deoarece sultanul Mahmud II a refuzat să accepte această linie, negocierile au fost reluate la Bucureşti, la 31 decembrie, pe principiul stabilirii graniței pe Prut. Turcii au consimțit să dea Rusiei zona dintre Nistru şi Prut, cu excepția Cetății Albe, Ismailului şi Chiliei. În martie 1812, Poarta a cedat Cetatea Albă, iar în aprilie, a acceptat să distrugă cetățile Ismail şi Chilia, în schimbul ridicării unui oraş turcesc la gurile lacului Cahul.

Pacea de la Bucureşti. La 16/28 mai 1812, la Bucureşti, a fost semnat Tratatul de pace între Rusia şi Poarta Otomană. El cuprindea 16 articole, la care se adăugau două articole secrete. Articolul IV prevedea ca linie de hotar dintre cele două state râul Prut, de la intrarea acestuia în Țara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, apoi pe acest râu până la Chilia şi până la vărsarea lui în Marea Neagră.

Din punct de vedere al dreptului european, Imperiul Otoman nu putea ceda teritoriul unui stat aflat doar sub suzeranitatea şi nu în componența sa. Însă, după înlăturarea domniilor pământene şi a instaurării domniilor fanariote, otomanii considerau Principatele drept părți integrante ale Imperiului. Nu trebuie uitat, de asemenea, că în dreptul islamic lucrurile nu erau la fel de clare, iar Poarta şi‐a modelat permanent, de‐a lungul vremii, conceptele de drept internațional. Pe de altă parte, pentru turci era important ca frontiera să nu se mute direct pe Siret, fiindcă următoarea apă importantă era Dunărea, fapt ce ar fi adus Rusia aproape în inima Balcanilor. Diferendul putea sfârşi şi mai rău. În cazul în care în relațiile ruso‐franceze nu izbucnea criza, este greu de crezut că țarul ar mai fi cedat linia Dunării.

Rusia a încorporat un teritoriu românesc cu o suprafață de 45 630 km2, care era cu 7 400 km2 mai mare decât partea rămasă sub stăpânirea principelui de la Iaşi. Imperiul Țarist a înglobat cinci cetăți, 17 oraşe, 685 sate, cu o populație de circa 490 mii de locuitori. Comandamentul rusesc a ordonat ca în toate bisericile să se aducă laudă lui Dumnezeu pentru faptul că Rusia a terminat războiul cu o pace glorioasă, cu o nouă lărgire a „hotarelor patriei” şi că, în sfârşit, a reuşit să extindă stăpânirea rusească până la Dunăre. Marcând, ulterior, în 1912, aniversarea centenarului de la încorporarea zonei pruto‐nistrene, un oficial țarist sublinia: „Anexarea Basarabiei este un mare avantaj pentru noi. Ne‐a adus mai aproape de Balcani, ne‐a ajutat să ne consolidăm poziția pe Dunăre şi să ne pregătim avansarea ulterioară pe teritoriile Imperiului Otoman, continuând astfel politica de expansiune a țarinei Ecaterina”. Într‐adevăr, în 1817, Rusia a încorporat brațul Sulina, iar datorită Tratatului de la Adrianopol (1829) a obținut şi brațul Sf. Gheorghe, turcii obligându‐se să evacueze malul drept al acestui braț pe o distanță de două ore.

Atitudinea românilor. Reacțiile față de acest rapt teritorial au fost diverse. Membrii Divanului de la Iaşi, aflând de condițiile păcii, au salutat cu „negrăită bucurie”, ca nişte „adevărați şi credincioşi patrioți”, extinderea hotarelor Rusiei. Însă, după ce armatele țariste s‐au retras din Principate şi Scarlat Calimachi şi‐a reocupat tronul, Divanul moldovean a prezentat domnului, la 26 octombrie 1812, un protest împotriva „răşluirii Moldovei nenorocite”. Semnatarii memoriului arătau că partea anexată Imperiului țarist este „cea mai bogată”, „cea mai bună”, este „tot trupul şi inima țării”, „izvorul vitelor”, „chelerul țării, ogoarele de grâu şi orz, pe când partea rămasă Moldovei este mai mult păpuşoişte”. Domnitorul țării a înaintat acest protest Porții, însă nu se putea aştepta o anulare a tratatului ruso-otoman.

Ulterior, în timpul desfăşurării lucrărilor Congresului de pace de la Viena (1814‐1815), mitropolitul Veniamin, preşedintele Divanului, i‐a îndemnat pe boieri să elaboreze un protest şi să aducă problema Basarabiei în dezbaterea reprezentanților Marilor Puteri. Spătarul Cazimir s‐a oferit să‐l ducă la Viena şi să‐l susțină în numele țării ciuntite. Domnitorul n‐a împărtăşit această idee, temându‐se să nu‐i supere pe ruşi care, conform tratatelor internaționale, erau „protectorii” Principatelor. Boierii n‐au insistat, zicând: „Cum va fi voia Măriei Tale”. Veniamin, rămas în minoritate, părăsind Divanul, pare să fi spus următoarele cuvinte: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă (Grigorie al III‐lea Ghica, 1774‐1777 – n. n.) şi‐a pierdut viața, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest”.

În schimb Ion Caragea, domnul muntean, a insistat pe lângă cavalerul de Gentz să‐l determine pe Metternich, cancelarul Austriei, să ridice chestiunea retrocedării teritoriului dintre Prut şi Nistru. Acesta din urmă însă nu a dorit să‐l irite pe Alexandru I, fiind convins că Rusia nu putea admite cedarea noii achiziții.

Pentru populația autohtonă, instaurarea noii stăpâniri, fie ea şi ortodoxă, semnifica modificarea condițiilor de bază ale existenței cotidiene. În urma anexării zonei pruto‐nistrene, a fost încălcată integritatea teritorială a Țării Moldovei, au fost divizate proprietăți şi familii, a fost destrămată piața economică unică, au fost provocate pagube irecuperabile economiei, vieții politice şi culturii principatului. Subliniem faptul că Poarta Otomană nu se implica în problemele curente ale administrării Principatelor, dregătoriile fiind ocupate de indigeni, iar biserica şi justiția foloseau, fără vreo îngrădire, limba română. Înlocuirea stăpânirii otomane cu dominația țaristă, cunoscută încă din acea perioadă pentru tratamentul aplicat populațiilor neruse, a provocat nelinişte în rândul maselor. Istoricul basarabean rusofil Leon Casso menționa că populația provinciei anexate „a început, către sfârşitul anului 1812, să emigreze în Principatul Moldovei (…) Era o fugă în masă: plecau mai ales țăranii, după ce‐şi îngrămădiseră în grabă catrafusele într‐o căruță, şi se îndreptau spre Prut pentru a ajunge pe malul drept, care rămăsese sub dominație turcească”. Generalul rus Pavel Kiselev scria, la rândul său, că locuitorii fugeau din Basarabia, „preferând jugul turcesc, greu pentru ei, administrației noastre”.

Implicații internaționale. Anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru a făcut ca problema Basarabiei să devină, pe lângă dimensiunea ei de diferend în cadrul raporturilor ruso‐române, o chestiune internațională. Ea va fi dezbătută de diplomații europeni atât cu ocazia războaielor antiotomane în care va fi implicat Imperiul Țarist, cât şi a tratativelor care priveau Principatele Române şi, ulterior, România.

Anexarea Basarabiei s‐a repercutat asupra politicii externe ruseşti. Pentru prima dată, Rusia a ocupat un teritoriu locuit de o populație creştin-ortodoxă care se aflase sub dependența Porții. Acest fapt obliga Petersburgul să acorde atenție deosebită provinciei, căreia îi va reveni rolul de „vitrină” europeană a vastului imperiu. Locuitorii creştini din Peninsula Balcanică, aflați sub dominație otomană, trebuiau convinşi că doar sub oblăduirea Rusiei ortodoxe viața lor se va îmbunătăți sub toate aspectele. Pe această cale, țarismul pregătea terenul pentru noi anexiuni în sud‐estul Europei.

Anul 1812 este cutitul rusesc infipt in inima Moldovei istorice. Statul moldovenesc, fa­u­rit de la Munte pana la Dunare si Marea Nea­gra, de Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare si Sfant, de Petru Rares, Vasile Lupu, Ion Voda cel Cum­plit, si aparat cu sabia si crucea de zeci de generatii de ro­mani moldoveni, a fost sfartecat si injumatatit de Rusia imperiala. Statul moldovenesc, jumatatea de Est, cu o suprafata de 45 mii km patrati, cu cele mai ma­noa­se pamanturi, cu sute de sate de razesi, plaiesi, ar­casi mandri, cu glorioasele cetati de pe Nistru si Du­nare, a fost lichidat de catre tarul Alexandru si trans­format intr-o uitata gubernie de la periferia imen­sului imperiu rusesc. Practic, Rusia tarista a fost gro­parul Moldovei istorice...

Citeste tot articolul

Basarabia vinicolă, în rapoarte ale Legaţiei Române...


Monitorizarea situaţiei interne din Rusia Ţaristă şi din gubernia Basarabia în special era una dintre competenţele principale ale Legaţiei Române de la Sankt Petersburg. În contextul în care, în secolul al XIX-lea, economia românească şi cea a provinciei anexate în anul 1812 se bazau pe agricultură, interesul diplomaţilor români pentru industria vinului basarabean apare ca deplin justificat. Relevanţa rapoartelor tematice pe care le-am identificat în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe este dată de nivelul impecabil de informare al presei imperiale, pe care se bazează, dar mai ales de actualitatea problemelor constatate în domeniul viticulturii şi al vinificaţiei din Basarabia.

La data la care au fost redactate materialele, suprafaţa viilor din gubernie era de circa 100.000 deseatine, cu următoarea repartizare pe ţinuturi: Cetatea Albă 57,6%, Orhei 18,2%, Tighina 8,6%, Izmail 7,9%, Chişinău 5,7%, Bălţi 1,2%, Soroca 0,8%. În medie, gubernia livra aproximativ 12,5 milioane de vedre de vin, mai mult de jumătate din vinul produs în Imperiul Rus. Grădinile de fructe ocupau alte 20.000 deseatine, industria fructelor uscate fiind mai dezvoltată în ţinuturile Orhei şi Chişinău, unde în anul 1909 existau 4.302 cuptoare de uscat fructe[1].



„Nu e rar în Basarabia când ţăranul vinde vadra de vin cu 25-30 copeici”




Comunicarea Legaţiei României la Sankt Petersburg nr. 709 din 21 octombrie 1902[2] este adresată Ministerului de Externe de la Bucureşti şi vizează articolul publicat în oficiosul Ministerului Imperial de Finanţe, „Torgovo-Promîşlennaia Gazeta” (Gazeta Comercial-Industrială), nr. 221 din 7 octombrie. Publicaţia se ocupa de situaţia horticulturii şi a culturii viilor din Basarabia, prezentând dificultăţile care frânau dezvoltarea celor două ocupaţii rurale în gubernie, dar şi modul în care acestea se dezvoltau în Crimeea şi Caucaz. Articolul de mai jos a fost tradus şi trimis Centralei de la Bucureşti în logica interesului „celor cu ocupaţii similare din ţară”.



„Horticultura şi cultura viilor din Basarabia

În timpul de acum când în toate părţile Basarabiei se culeg tristele rezultate ale recoltei din anul acesta de grădini şi vii, la Societatea Horticolă din Chişinău se discută vioi chestiunea nevoilor horticulturii şi viniculturii. Chestiunea aceasta nu e nouă şi constituie de mult buba culturii viilor din Basarabia, ea s-a pus acum la ordinea zilei în urma cererii Guvernatorului în vederea deschiderii consultaţiilor comitetelor rurale.

Cercetând starea culturii viilor din Basarabia constatăm că un pericol serios i se prezintă de către filoxera care se întinde din ce în ce mai tare în gubernie şi extermină viţa în masă. Toţi vierii basarabeni sunt preocupaţi acum serios de chestiunea înlocuirii viţelor vechi cu cele americane, chestie grea căci viţele americane nu ajung cât se cere, deşi tuturor posesorilor de vii se recomandă aceasta de Comitetul Filoxeric şi alte instituţii reconstituirea viilor bântuite. În toată Basarabia sunt numai 2 pepiniere, cea de la Buzineşti şi Aleştii, cu depozite de viţe americane şi cum cererile de viţe sunt enorme, acele pepiniere nu le pot satisface decât pe puţin. Vierii aşteaptă mult rândul de a vedea satisfăcute comandele făcute şi la urma urmelor în locul a 1.000 de viţe li se trimit numai 100 de viţe. În felul acesta reconstituirea viilor cu viţe americane înaintează foarte încet, iar cererile de viţe americane cresc mereu la număr, căci în domeniul acesta nu mai sunt sceptici, chiar ţăranii care înainte vreme nici nu vroiau să audă de viţele americane s-au convins acum de necesitatea de a recurge la reconstituirea viilor lor cu ele. În vederea tuturor acestora adunarea horticultorilor a intervenit la Guvernul Imperial cu cererea de a înfiinţa în provincie pepiniere şi o şcoală de vieri şi lucrători vieri spre a fi pregătiţi la reconstituirea viilor cu viţe americane.

Şi mai mult vinocultura şi horticultura din Basarabia suferă de lipsa creditului ieftin. Având nevoie de bani, grădinarii locali nu pot lăţi şi ameliora gospodăriile lor şi de aceea nu pot concura cu Crimeea şi Caucazul, a căror cultură se găseşte în condiţii mai bune. Vinurile şi fructele din Basarabia sunt puţin inferioare celor din Crimeea şi Caucazia şi totuşi pe pieţele interne din Rusia ele nu se desfac în atât de mare cantitate, pricina că posesorii lor nu dispun de mijloace în de ajuns. Posesorii de frunte, având posibilitatea de a obţine credit în bănci, trag foloase frumoase din grădini şi desfac produsele lor crude sau conservate (sub formă de conserve) în St. Petersburg, Moscova, Kiev, Varşovia, Odesa, Harkov şi alte oraşe pe preţuri bune, legăm cu aceste centre de populaţie corespondenţe directe.





Ei au putinţa de a ţine în pivniţe vinurile lor, aşteptând preţurile cele mai ridicate etc. Ce să facă însă producătorii mărunţi din Basarabia, care în genere formează 90%? Băncile îi consideră insolvabili, capitalul funciar rural e luat de posesorii mari, sumele creditului meliorativ nu le poate încăpea în mâini şi lor le rămâne numai să-şi desfacă produsele lor până la recoltă sau să vândă produsele lor pe nimic, căci a merge cu ele direct pe pieţele dinăuntru ale Rusiei nu e chip. Se înţelege că intermediatorii profită de această împrejurare în dauna producătorilor. Se poate spune aceasta relativ la producătorii de grădini, iar în privinţa producţiei viilor apoi ea se găseşte în condiţii şi mai defavorabile. Vierul are nevoie de bani din moment ce primăvara viile trebuiesc dezgropate şi mereu are trebuinţă de bani până la cumpărarea de boloboce. El nu poate procura boloboce pe credit şi chiar la culesul viilor se face speculaţie de boloboce ca cu acţiile la bursă. Situaţia vierului devine critică şi atunci el desface strugurii chiar de pe loc din vie. Nu e rar în Basarabia când ţăranul vinde vadra de vin cu 25-30 copeici. De aceea Adunarea Horticultorilor a hotărât să se ceară a uşura condiţiile căpătării de aconturi din capitalul funciar rural şi din creditul meliorativ. (...)

Următoarea anomalie e constatată: horticultorii cei mai inteligenţi din Basarabia au noţiuni teoretice foarte confuse de pomologie. De aceea s-a cerut Guvernului înfiinţarea în Basarabia a unei staţiuni pomologice cu pepinieră de arbori fructiferi pentru horticultorii locali. Afară de asta s-a stăruit ca investitorii să facă cunoscute ţăranilor idei, noţiuni utile de grădinărie şi la fiecare şcoală să fie teren de practică.

O greutate pentru desfacerea produselor grădinilor şi viilor stă în transportul lor pe căile ferate, nemaivorbind de urcatele tarife. Crimeea e pusă aci mai favorabil, putându-se expedia fructe chiar cu trenuri accelerate, nu mai mult de 30 puduri de tren. În Basarabia fructele zac pe la gări şi până la Petersburg ajung după vreo 10 zile în loc de 2-3 zile, ceea ce face ca ele să se strice, lucrul îngreunează afacerile. Cum nu-s vagoane speciale pentru transport, apoi fructele se strică de frig, vinul îngheaţă, nemaivorbind că oamenii de serviciu le dijmuiesc pe drum fără sinchiseală. Adunarea Horticultorilor a hotărât să intervină la locul cuvenit spre înstrăinarea acestor neajunsuri”.



În continuarea raportului din 21 octombrie 1902, Legaţia României la Sankt Petersburg trimite Ministerului Regal al Afacerilor Străine raportul nr. 720 din 27 octombrie, referitor la o nouă traducere din „Torgovo-Promîşlennaia Gazeta” (Gazeta Comercial-Industrială) despre viticultura din Basarabia. Sunt analizate cauzele proastei recolte, mentalitatea producătorilor, perspectiva vinurilor basarebene, care ajung până în cele mai îndepărtate regiuni ale Imperiului Rus, în pofida dificultăţilor de transport şi a concurenţei cu cele din Caucaz, Crimeea, Polonia ş.a.



„Vinicultura din Basarabia

Culesul viilor din Basarabia se găseşte în toiul său. Din guberniile nord-vestice se observă venirea considerabilă de cumpărători de vin, silindu-se a cumpăra cantităţi cât mai mari de vin, din cauză că anul acesta recolta vinului este slabă. În genere, pentru Basarabia vinicolă anul acesta e un an rău. Anul trecut din punctul de vedere al cantităţii de vin a fost un an bun, şi în privinţa calităţii lasă de dorit. Vinul a fost acru şi mai toţi vierii îl dereglau cu zahăr, ceea ce a contribuit la scumpirea lui. Anul acesta din contra, din punct de vedere cantitativ, e un an rău, iar din cel calitativ e întrucâtva mai bun, deşi vinul se capătă puţin acru. Recolta viilor a fost pe jumătate în raport cu cea din anul trecut şi cei ce luau anul trecut 4-5 butoaie de vedre din o desiatină culeg acum 2-2,5 şi chiar mai puţin. Sunt localităţi unde de pe o desiatină nu s-a obţinut decât 1 butoi, iar în Basarabia sudică recolta e aşa de slabă că vierii nici n-au făcut vin, vânzând strugurii culeşi pentru întrebuinţarea locală. Cauzele acestei recolte rele rezidă numai în starea de ignoranţă şi în lipsa de cultură a vierilor ţărani. Orice boală de viţă ei o atribuie «ploilor sărate», contra cărora nu e nici un leac după părerea lor. Pe când Oidium, Mildew şi alte maladii bântuie viile din Basarabia în cursul anilor din urmă.

Instituţiile din Zemstvă, Comitetul Filoceric, societăţile de horticultură şi altele nu încetează de a propaga lecuirea viilor prin injectarea lichidului de Bordeaux, Zemstva şi societăţile aduc spre a vinde ieftin pulverizatoare Vermovel, sulfat de fier etc., dar cu toate acestea lecuirea viilor bolnave intră cu greu în obicei.

În sfârşit, cum anul acesta Mildew ameninţă completa distrugere a viilor, Zemstva a început să demonstreze prin sate şi comune mijlocul de lecuire a viilor şi astfel a salvat de distrugere multe vii de-ale ţăranilor. Cât de raţională e lecuirea se constată aici din faptul că viile lecuite anul trecut au dat în anul curent o recoltă cu mult mai bună în raport cu viile care n-au fost supuse lecuirii. Şi apoi şi vinul dat de ele e incomparabil de o calitate superioară. Cumpărătorii chiar de vinuri cumpărând strugurii pe ciorchini iau în consideraţie starea viilor faţă de această maladie. În curs se constată Mildew, ei plătesc vinul mult mai ieftin.

În timpul din urmă timpul n-a favorizat ca strugurii să se coacă şi ei au dat relativ mai puţin «suc» ceea ce a influienţat asupra recoltei sub raport cantitativ. În legătură cu aceasta vinul a câştigat un preţ considerabil. În ani de recolte abandonate vinul ţăranilor în genere de calitate proastă nu-şi găseşte în mare parte cumpărători şi se vinde pe 25-30 copeici vadra pe la distilerii, în anii cu recoltă mijlocie vinul se vinde pe 50-60 copeici vadra, azi însă vinul acesta al ţăranilor, de cea mai proastă calitate, nu se vinde mai jos de 80-90 copeici vadra, iar uneori preţul acesta ajunge şi până la 1 rublă şi 10 copeici.

În ce priveşte aşa-numitul «vin de gospodărie» al proprietarilor vieri fruntaşi apoi o vadră de acest vin se vinde azi cu 1 rublă 50 copeici şi ajunge până la 2 ruble.

Cu cât timpul înaintează, cu atâta preţurile pe vin se urcă, pentru că mai întâi majoritatea cumpărătorilor vinari se strâng de pe la 15 octombrie, iar al doilea vinul este acum adus în cantităţi mari, astfel încât ţăranii caută să-l desfacă având trebuinţă de bani sau se căznesc a goli vasele de transport, pentru a aduce într-ânsele vinul ce a rămas la ei acasă în putine. Din acest motiv din urmă al butoaielor de transport ţăranii sunt siliţi în genere a-şi desface vinul pe preţ scăzut, căci butoaiele costă scump şi apoi ei nici n-au bani spre a le procura. Întru aceasta cu apropierea culesului viilor se duce pentru butoaiele de vin un fel de joc de urcare şi coborâre a preţurilor. La început, de pildă, când era nădejde de o recoltă abundentă a viilor, preţurile pe butoaiele de vin erau de 14-15 ruble, iar în urmă, când recolta s-a lămurit cu desăvârşire, sus-zisele preţuri au scăzut la 10 ruble.

Dacă s-ar lua în consideraţie preţurile actuale pe vin apoi se poate spune cu siguranţă că la sfârşitul curentei luni octombrie ele se vor urca cu 20-30%, întrucât nu sunt rezerve de loc din vinul recoltei de anul trecut, de aceea cumpărătorii de vin vechi de anul trecut sunt constrânşi să cumpere vinuri din anul acesta. Afară de aceasta vinul din Basarabia găseşte anul acesta pieţe noi de desfacere şi a pătruns până în Siberia şi Port-Arthur. De aceea proprietarii mari de vii se vor feri a-şi desface acum vinul, aşteptând preţuri mai bune”.

Basarabia, teritoriu de compensaţie în jocul dintre...
Nerespectând principiile liberului comerţ, Rusia trebuia îndepărtată de la cursul inferior al Dunării şi al Prutului – motiv pentru care diplomaţii marilor puteri insistau asupra modificării frontierei sudice a imperiului. Cu diferenţele de-acum cunoscute: reprezentanţii britanici erau categorici, în vreme ce trimişii Franţei şi Austriei erau mai degrabă oscilanţi, nevrând să irite Rusia; care apela la toate subterfugiile, pentru a întârzia punerea în aplicare a deciziei de rectificare a teritoriului basarabean; ruşii pretindeau că hărţile folosite în negocierea de la Paris, din 1856, fuseseră greşite şi prost interpretate, aşa că încercau să păstreze o localitate care, printr-o serie de canale, comunica în continuare cu Dunărea...



La mai bine de un secol şi jumătate de la încheierea sa, Războiul Crimeii continuă să suscite un puternic interes în rândul istoricilor pasionaţi de diplomaţia secolului al XIX-lea. Originile luptelor, derularea negocierilor de pace, moştenirea conflictului pe scena internaţională sunt aspecte asupra cărora noi surse sau abordări pot contribui, în sensul clarificării unui eveniment istoric pe cât de important, pe atât de obscur. Un rol semnificativ în atragerea puterilor occidentale, a Marii Britanii, mai ales, în conflictul din Orient, l-a avut aşa-numita „chestiune Sulina”, disputa diplomatică ruso-britanică vizând navigaţia prin gurile Dunării. Formulată ca ipoteză de lucru de istoricul american John Vernon Puryear în anii ’30 ai secolului trecut, teza a fost îmbrăţişată de doi istorici români, Radu Florescu şi Paul Cernovodeanu, care au susţinut-o, în lucrări mai generale, pe baza surselor diplomatice şi economice britanice.



Astfel, după anul 1829, cabinetele occidentale erau tot mai convinse de faptul că Rusia sabota liberul comerţ prin porturile Brăila şi Galaţi, pentru a favoriza schimburile propriilor debuşeuri, al Odessei în special. Vicontele Palmerston, artizanul politicii externe londoneze în toată această perioadă, a acordat o atenţie deosebită regiunii gurilor Dunării, care, alături de Circasia, reprezenta zona de maximă presiune a Rusiei în ofensiva ţarismului spre Strâmtori. Pe măsură ce Principatele deveneau şi o valoroasă piaţă de aprovizionare/desfacere în schimburile economice internaţionale, iar introducerea navigaţiei cu aburi pe fluviu creştea exponenţial valoarea comercială a regiunii, atitudinea Rusiei în chestiunea navigaţiei prin gura Sulina a devenit un exemplu quasi-didactic despre tratamentul discriminatoriu al ruşilor faţă de competitorii lor comerciali.

„Majestatea Sa Împăratul tuturor Rusiilor consimte la rectificarea frontierei sale în Basarabia”

Fără a mai insista asupra acestor preliminarii, menţionăm că, încă înaintea izbucnirii crizei orientale din 1853, cercurile politico-economice occidentale analizaseră oportunitatea includerii Dunării între fluviile internaţionale care respectau principiile Tratatului de la Viena (1815), o soluţie potrivită pentru a garanta acest fapt fiind îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării. Intenţia a căpătat o formă concretă în 1854, în contextul negocierilor de după implicarea Marii Britanii şi Franţei în conflict, punctul doi dintre cele patru cereri ultimative adresate Rusiei de guvernele de la Londra, Paris şi Viena fiind tocmai asigurarea libertăţii navigaţiei pe Dunăre. Solicitarea a fost intens dezbătută în cadrul negocierilor bilaterale şi a conferinţei ambasadorilor, organizată la Viena în anul 1855.



Acceptând principiul libertăţii de navigaţie, Rusia a încercat să evite rectificări teritoriale în Basarabia, stârnind astfel fulgerele lui Palmerston, ajuns în februarie 1855 prim-ministru britanic. Un mare realist al diplomaţiei mondiale, Palmerston considera că micile concesii nu pot împăca Rusia, iar marile concesiile erau complet periculoase. Astfel, cum nu putea fi mulţumită de înfrângerea militară, Rusia trebuia paralizată. În cadrul negocierilor de la Paris, Clarendon, secretarul de stat britanic, avea dispoziţii clare să insiste asupra rectificării frontierei basarabene, deşi reprezentaţii Franţei şi Austriei, Walewski şi Buol, ezitau să fie la fel de radicali. Cu mesaje repetate către Paris de a-şi păstra ataşamentul faţă de alianţa învingătoare şi cu anunţul că Marea Britanie are „mijloacele de a continua singură războiul”, Palmerston l-a convins pe oscilantul împărat Napoleon al III-lea să trimită Rusiei un ultimatum în care solicita restituirea Basarabiei. Pe 7 martie 1856, în cadrul unei cine private, Napoleon şi Clarendon au negociat modificarea frontierei basarabene, iar o săptămână mai târziu Orlov a anunţat adeziunea ţarului faţă de cele decise. Principiul pe care se realizase această cedare territorială era îndepărtarea Rusiei de la cursul inferior al Dunării şi al Prutului şi, astfel, excluderea sa dintre statele riverane fluviului european. Stipulaţiile au fost incluse în articolele 4 şi 20 ale Tratatului de la Paris, unde se preciza în mod explicit că „pentru a asigura mai bine libertatea navigaţiei Dunării, Majestatea Sa Împăratul tuturor Rusiilor consimte la rectificarea frontierei sale în Basarabia”.

Insula Şerpilor – cui trebuia să-i revină?

Greu obţinută, în condiţiile politicii duplicitare a Franţei, care încă de la Paris îşi arătase bunele oficii faţă de Rusia, satisfacţia britanică s-a dovedit extrem de greu de pus în practică, iar două incidente în directă legătură cu gurile Dunării au fost aproape să „rupă în bucăţi” întregul sistem de pace. Secundare în sine, cele două probleme, Insula Şerpilor şi „chestiunea Bolgrad”, au fost folosite de abilul Gorceakov, noul cancelar al Rusiei, drept pana cu care a încercat despicarea alianţei anglo-franceze, iar de către Palmerston drept barometru al relaţiilor dintre puterile învingătoare.

Astfel, aplicarea prevederilor păcii de la Paris s-a dovedit extrem de dificilă, tergiversările Rusiei şi conciliatorismul Franţei determinându-l pe Palmerston să retrimită flota britanică în Marea Neagră şi pe contele Buol să amâne evacuarea trupelor austriece din Principate. Prima dintre probleme a fost cea a Insulei Şerpilor, al cărei statut era oarecum incert, căci tratatul nu menţiona expres cui trebuia să-i revină. Astfel, considerându-se stăpână de drept, Rusia a trimis pe insulă, în vara anului 1856, o mică garnizoană care trebuia să administreze farul construit acolo, important reper pentru navigatori, dar poziţiile erau deja ocupate de un detaşament de 50 de turci. Cum Walweski considera că insula nu are importanţă strategică, iar ruşii o puteau administra mai bine decât turcii, ministrul francez susţinea acordarea ei către Rusia, de funcţionarea farului urmând să se ocupe Comisia Europeană a Dunării. Însă Palmerston socotea pretenţiile Rusiei complet intolerabile, căci insula făcea parte din sistemul Deltei Dunării, regiunea cedată prin tratatul din 30 martie 1856.

Astfel, Palmerston a solicitat ca flota britanică să se ocupe de apărarea suveranităţii otomane, iar nava „Gladiator” a fost trimisă, în iulie 1856, să analizeze situaţia de la faţa locului. Palmerston a cerut dislocarea de pe insulă a detaşamentului de 8 soldaţi ruşi, bine primiţi de mai numeroşii turci ce ocupau insula („Iau asupra mea responsabilitatea să-i îndepărtez pe ruşi de pe Insula Şerpilor şi nu-mi asum umilinţa de a le permite să rămână acolo”), însă atitudinea belicoasă a premierului britanic a primit criticile mai pacifistei regine Victoria şi a altor politicieni care doreau detensionarea relaţiilor cu Rusia. În tot acest timp, guvernul rus susţinea că disputa vizând stăpânirea insulei trebuia supusă deciziei colective a puterilor europene, poziţie ce se bucura de tot mai mulţi susţinători şi în Franţa, rodul politicii abile duse la Petersburg de ducele de Morny, care se plângea de încăpăţânarea britanică în „mizerabila chestiune a Insulei Şerpilor”.



Tergiversările Rusiei: Noul Bolgrad sau Vechiul Bolgrad?

Şi mai spinoasă devenise chestiunea delimitării frontierei din sudul Basarabiei, în condiţiile în care, în iunie 1856, reprezentanţii Rusiei pretindeau că hărţile folosite la Paris fuseseră greşite şi prost interpretate. Astfel, delimitarea frontierei trebuia să se facă la sud de oraşul Bolgrad, care urma să rămână Rusiei; cum ruşii pretindeau că există două aşezări cu acest nume, numite Noul şi Vechiul Bolgrad, Imperiul Ţarist susţinea că trebuia urmată graniţa localităţii care îi oferea mai mult teritoriu, dar care, printr-o serie de canale, comunica cu Dunărea, ruinând astfel unul dintre scopurile strategice majore ale tratatului – excluderea Rusiei din rândul riveranilor Dunării.

Politica de tergiversare şi obstrucţionare a aplicării condiţiilor păcii avea susţinerea lui Walewski, care considera că Rusia trebuia să primească în totalitate coloniile de bulgari ce-şi aveau centrul la Bolgrad, în vreme ce Palmerston a reacţionat cu duritate: „încercarea de a substitui oraşul sudic celui nordic este pur şi simplu un act cu care Anglia şi Franţa nu pot fi de acord fără a se expune ele însele şi negocierile purtate de ele la derizoriu”. Astfel, Franţa a încearcat să medieze un compromis – cedarea Insulei Şerpilor către Turcia în schimbul unor concesii făcute Rusiei în sudul Basarabiei, în vreme ce ţarul Alexandru al II-lea a solicitat ca punctele în dispută să fie analizate în cadrul unei conferinţe a marilor puteri. Temerea lui Palmerston era că apropierea ruso-franceză făcea deciziile unui nou areopag mai puţin favorabile intereselor britanice, calculul arătând că la Dunărea de Jos Marea Britanie putea conta pe sprijinul Austriei şi Turciei, în timp ce Rusia avea votul Franţei şi Prusiei.



Jocul politic al lui Napoleon al III-lea

Cum opţiunea Sardiniei devenea determinantă, diplomaţia torineză a fost îndelung curtată de puterile europene, punându-l pe inteligentul Cavour într-o nesperată postură de arbitru al echilibrului european. La începutul lunii noiembrie 1856, când presiunea a atins apogeul la Londra, Persigny, ambasadorul francez în Marea Britanie, redutabil adversar al lui Walewski, a solicitat împăratului să se implice pentru a tempera spiritele. Fără ştirea ministrului său de externe, Napoleon al III-lea a orchestrat unul dintre genialele jocuri politice ale carierei sale, solicitând lui Cavour să voteze în „problema Bolgrad” în acord cu Anglia. Cum reprezentantul Franţei urma să susţină Rusia, votul Sardiniei asigura victoria Angliei, însă „prevenea orice pericol în legătură cu alianţa dintre Anglia şi Franţa”.

În acest fel, cu Napoleon „prostindu-şi ministrul de Externe şi acceptând înfrângerea propriului delegat la viitoarea conferinţă”, cum nota Cavour, se creau premisele defăşurării unor noi negocieri diplomatice, începute la Paris la finalul anului 1856. Pe 6 ianuarie 1857, plenipotenţiarii puterilor europene au acceptat ca Insula Şerpilor să fie acordată Turciei, iar Rusia să primească o compensaţie teritorială în zona lacului Ialpuk, cu respectarea principiului excluderii sale de la gurile Dunării. Trebuie spus că soluţia la care se ajunsese fusese mediată de Napoleon, care desenase linia graniţei ce oferea Moldovei ambele Bolgraduri şi lăsa Rusiei Comratul şi o colonie de circa 8.000 bulgari, graniţă acceptată de Marea Britanie ca un favor făcut împăratului Napoleon, nu Rusiei. O altă prevedere menită să sporească stabilitatea regiunii era transferarea Deltei Dunării de la Moldova către Imperiul Otoman, care avea mai multe resurse de a asigura condiţii optime de navigaţie către porturile Galaţi şi Brăila. Se finalizau cu succes pentru diplomaţia ofensivă a lui Palmerston complicate aspecte ce vizau asigurarea deplinei internaţionalizări a gurilor Dunării, chestiuni folosite de Gorceakov drept veritabilă piatră de încercare a solidităţii alianţei franco-britanice. Cât despre Basarabia, ea servise, încă o dată, ca teritoriu de compensaţie în jocul dintre marile puteri europene.

Basarabia, un secol sub ocupaţie ţaristă


Se împlinesc luna aceasta 200 de ani de la Pacea de la Bucureşti (Hanul lui Manuc, 16/28 mai), în urma căreia Imperiul Ţarist a anexat teritoriul dintre Prut şi Nistru şi l-a botezat Basarabia. Este, credem, prilejul cel mai potrivit pentru o incursiune în istoria sinuoasă a acestei provincii care s-a aflat mai bine de o sută de ani sub dominaţia ţaristă (1812-1917) şi pe care vremurile n-au iertat-o nici după aceea: unită cu România în 1918, a fost ocupată de URSS în 1940; recucerită de români în vara lui 1941, Basarabia va reveni la Uniunea Sovietică după 1944.

Aflăm că denumirea aceasta, „Basarabia”, stârneşte încă numeroase controverse printre autori (vine ea de la dinastia munteană a Basarabilor sau de la o căpetenie cumană?) şi că începând cu secolul al XVI-lea era folosită pentru a desemna doar un sector din partea de sud-est a teritorului pruto-nistrean. Basarabia – aşa cum o ştim noi – s-a născut abia în mai 1812, când ruşii au extins denumirea asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru, alcătuit, în cea mai mare parte, din ţinuturi ale Principatului Moldovei, aflat sub suzeranitate otomană. Aşadar, deşi se obligase să păstreze integritatea statului vasal, Imperiul Otoman va ceda Rusiei – în urma războiului ruso-turc – partea de est a Moldovei, cuprinsă între cele două râuri. Vorbind despre anexarea acestui spaţiu, diplomatul Nicolae Titulescu conchidea: „Prin această concesie, Turcia a violat pur şi simplu contractul său şi Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Or, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul”. Imperiul Ţarist se apăra însă cu argumente mesianice: n-a făcut decât să elibereze teritoriul de sub „jugul otoman”...

Încă de la început, Rusia a urmărit să integreze noua provincie în structura administrativă a imperiului. În Basarabia va debuta o politică intensă de rusificare, prin eliminarea treptată a limbii române din instituţii şi impunerea limbii ruse, prin colonizări şi strămutări de populaţii din guberniile interioare ale Rusiei, care să modifice componenţa etnică a provinciei, o politică de rusificare desfăşurată mai cu seamă prin intermediul şcolii şi al bisericii.

În primii ani de după anexare, ţăranii basarabeni fug pe capete în Moldova, îngrijorând autorităţile, care iau măsuri să-i întoarcă şi-i trimit în judecată. În paralel, boierimea românească se rusifică şi participă la serbările fastuoase prilejuite de aniversarea unui secol de la raptul teritorial. Prima parte a epopeii basarabene se încheie la 2 decembrie 1917, când Sfatul Ţării adoptă declaraţia de constituire a Republicii Democratice Moldoveneşti; la 27 martie/9 aprilie 1918, aceasta se uneşte cu România.

Basarabia, între Napoleon şi ţarul Alexandru I


Prin tratatul de pace de la Bucureşti, din 16 mai 1812, jumătate din Principatul Moldovei era anexată la Imperiul Rus sub falsa denumire de Basarabia. Dorinţa Rusiei de a se înstăpâni până la Dunăre – şi chiar dincolo de ea – nu era nouă. Chiar şi după înfrângerea suferită la Friedland, în 1807, ţarul Alexandru I încerca, în timpul negocierilor cu împăratul Napoleon, să anexeze Principatele Române. Corespondenţa diplomatică dintre cei doi împăraţi dezvăluie care erau în realitate intenţiile ţarului rus şi cum a perseverat în atingerea scopurilor sale. Documentele citate în continuare fac parte din cea mai completă colecţie de izvoare referitoare la răpirea Basarabiei din 1812, care îi aparţine lui Dimitrie A. Sturdza, "Acte şi documente relative la istoria renascereri României", vol. I, tipărit la Bucureşti în anul 1900.



Diplomaţii ţarului ştiau foarte bine ce aveau de gând cu Principatele Române încă dinainte de încheierea păcii de la Tilsit – iar evacuarea Moldovei şi a Valahiei nu făcea parte din planurile lor. În memoriul din iunie 1807 – „Câteva idei care şi-ar putea găsi locul în instrucţiunile negociatorului rus ce va fi însărcinat să tracteze despre pace” – se spunea clar, la punctul „Evacuarea Moldovei şi a Valahiei”: „Fără îndoială este de dorit ca în vreme ce facem pace cu Franţa să ne putem păstra capacitatea de a negocia direct cu Poarta. Însă deoarece nu se va putea evita intervenţia lui Napoleon în acest aranjament va trebui să obţinem timp şi să promitem evacuarea celor două principate în schimbul condiţiei că, până la încheierea păcii definitive între Rusia şi Franţa, Moldova şi Valahia se vor bucura deplin de drepturile şi privilegiile obţinute prin pacea de la Kuciuk-Kainardji” (p. 565). Pentru diplomaţii ruşi, evacuarea principatelor era o simplă promisiune.

Ruşii nu vor să plece din principate


Tratatul de pace de la Tilsit, din 7 iulie 1807, stipula la articolul 22: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia şi Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălţimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia şi Poarta Otomană”. Condiţia rămânerii turcilor în afara Principatelor Române a fost folosită de ruşi în august, când turcii s-au grăbit să intre în Brăila după încheierea armistiţiului de la Slobozia, iar sub acest pretext ţarul Alexandru a refuzat să îşi mai retragă trupele. De fapt, la Moscova, decizia de a menţine Principatele Române sub ocupaţie fusese luată independent de acţiunile turcilor. Pe 19 august 1807, baronul Budberg îi prezenta ţarului Alexandru I un referat în care afirma că retragerea trupelor ţariste dincolo de Nistru ar fi constituit un avantaj mult prea mare pentru turci, care puteau traversa Dunărea mult mai repede în cazul reizbucnirii ostilităţilor.

Recomandarea baronului Budberg era ca trupele ruse să rămână în Valahia şi Moldova, iar pe 20 august 1807, generalul Michelson a primit ordin să lungească negocierile pentru armistiţiul cu turcii şi să nu se retragă din Principatele Române (p. 597). Mai apoi, ţarul Alexandru I avea să motiveze păstrarea principatelor prin nerespectarea armistiţiului de către turci şi prin faptul că nici Napoleon nu îşi retrăsese trupele din Prusia.

„Majestatea sa doreşte să păstreze (...) şi acea fâşie strâmtă de pământ care deşi nu este o provincie poartă numele de Basarabia”


În cursul discuţiilor şi a schimburilor de scrisori referitoare la retragerea trupelor ruse din principate, un mesaj al contelui Rumianţev – ministrul rus de Externe – către ambasadorul rus la Paris, contele Tolstoi, dezvăluie faptul că ruşii ştiau foarte bine ce înseamnă Basarabia: „Majestatea sa doreşte să păstreze Moldova şi Valahia şi acea fâşie strâmtă de pământ care deşi nu este o provincie poartă numele de Basarabia” (p. 674) De fapt, în majoritatea corespondenţei diplomatice ruse se face diferenţa între Principatul Moldovei de la Carpaţi la Nistru şi fâşia numită Basarabia dintre Dunăre şi Marea Neagră. Relatând discuţiile dintre ambasadorul rus Tolstoi şi împăratul Napoleon din 10 ianuarie 1808 (p. 714), diplomatul rus spune că „vorbind de evacuarea Moldovei şi Valahiei l-am făcut să înţeleagă că eu nu cuprind în acestea şi Basarabia”. Replica lui Napoleon a fost că Basarabia nu a fost cuprinsă în Tratatul de la Tilsit; contele Tolstoi avea însă răspunsul pregătit: „ocuparea acestei fâşii ar reprezenta o chestiune de foarte mică importanţă ca să merite atenţia guvernului său”.

În cursul acestei discuţii Napoleon a avansat şi ideea unui atac comun franco-rus împotriva posesiunilor britanice din Indiile Orientale. Contele Tolstoi trimitea la Moscova cu acest mesaj şi două proiecte de convenţii între Franţa şi Rusia. În primul proiect, la articolul 2, evacuarea Moldovei şi a Valahiei de către trupele ruse era oferită în schimbul evacuării Prusiei de către trupele franceze, iar la articolul 3 se stabileşte ca ţarul Alexandru I să alipească la imperiul său provincia Basarabia, „drept compensaţie legitimă pentru cheltuielile provocate de ocuparea principatelor”. Al doilea proiect de convenţie prevedea un schimb: Napoleon urma să ocupe Silezia, iar ţarul Alexandu I primea în schimb „Moldova şi Valahia, împreună cu Basarabia şi gurile Dunării, astfel încât talvegul acestui fluviu de pe ultimul braţ din partea Imperiului Otoman să servească drept graniţă între cele două state”.

Una mie, una ţie...


În baza acestor proiecte de convenţii, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt, şi ministrul rus de Externe, Rumianţev.

Aceste dezbateri au fost rezumate într-o notă alcătuită de Rumianţev pe 9 martie 1808, document care merită redat integral pentru a vedea cum doreau Rusia şi Franţa să împartă sud-estul Europei: „În ideea tratatului de alianţă: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia şi Bulgaria; Franţa va primi Albania, parte din Bosnia, Moreea şi Candia; Austria, Croaţia şi o parte din Bosnia. Serbia va fi independentă şi dată unui prinţ din casa de Austria sau unui alt prinţ străin căsătorit cu o mare ducesă a Rusiei. În ideea marii împărţiri: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia, Bulgaria şi o parte din Rumelia, frontiera rusă urmând să treacă prin cea a Bulgariei şi prin cea actuală a Serbiei până la lanţul muntos care trece pe lângă Traianopolis, de acolo râul Mariţa urmând să servească drept frontieră a acestei puteri până la mare. Franţa va primi Bosnia, Albania, Moreea, Candia, Ciprul, Rodosul, toate insulele arhipelagului, Smirna, Siria şi Egiptul. Austria va primi Serbia în stăpânire deplină ca provincie austriacă, Macedonia până la mare, mai puţin părţile pe care Franţa le poate dori pentru a-şi fortifica frontiera sa din Albania, într-un mod asemănător cu ce va dori această putere la Salonic. Va fi trasată o linie de la Scopia până la Orfana prin care frontiera austriacă va ajunge la mare. Croaţia, chiar dacă nu s-a vorbit despre ea, va putea aparţine Franţei sau Austriei, după cum va dori împăratul Napoleon. Fie că va fi adoptată una sau alta dintre aceste idei, cele trei puteri vor contribui la o expediţie în Indii, Rusia nu pretinde nimic în Indii pentru cooperarea sa” (p. 811).

Alipirea Basarabiei, una dintre cererile ţarului


Dacă împărţirea Balcanilor a fost uşoară, negocierile dintre francezi şi ruşi s-au blocat în momentul în care a venit vorba de Constantinopol şi de strâmtorile către Marea Neagră. Ruşii doreau să ocupe capitala Imperiului Otoman, francezii doreau să pună mâna pe strâmtori. În cea mai bună tradiţie a diplomaţiei ruse, împăratul Napoleon avea să-i spună ambasadorului francez să uite de această propunere, când acesta i-a reamintit de un mai vechi proiect al unui Constantinopol independent. Pe 12 martie 1808, contele Rumianţev alcătuia o sinteză a cererilor ruse, în care formula clar cererile ţarului: „Alipirea Moldovei şi Valahiei la Rusia, astfel ca graniţa acestui imperiu să fie Dunărea, ceea ce cuprinde şi Basarabia, care de fapt este o fâşie la malul mării şi care în general este considerată ca făcând parte din Moldova” (p. 822).

Negocierile s-au încheiat prin convenţia secretă de la Erfurt din 12 octombrie 1808, fiind lăsat deoparte proiectul invadării Indiilor britanice, dar şi proiectul împărţirii Imperiului Otoman. Vara anului 1808 s-a dovedit dificilă pentru Napoleon, care a trebuit să se confrunte cu rebeliunea spaniolă, astfel că marile proiecte din est au trebuit să fie abandonate. Problemele dintre cei doi împăraţi au rămas nerezolvate, iar soarta Principatelor Române avea să fie stabilită tot în cadrul unor negocieri care nu au ţinut seama de voinţa românilor.

Două secole de la răpirea Basarabiei! Ruşii prezintă...


Ce reprezenta Basarabia la 1812? În primul rând, o asemenea regiune nici nu exista. Acel sector din sudul provinciei pruto-nistrene, numit Basarabia, cel mai probabil după numele dinastiei muntene care ar fi stăpânit, scurt timp, gurile Dunării, nici nu mai era menţionat în izvoare; călătorii ruşi scriau despre această regiune ca despre una tătărească. Exista, într-adevăr, un spaţiu care, conform tratatului de la Bucureşti (mai 1812), a intrat în componenţa Imperiului ţarist; dar acesta nu avea o denumire stabilă şi era şi neomogen din punct de vedere politic. Provincia „Basarabia” trebuia, aşadar, „inventată”; sau, cum am spune noi astăzi, „construită” în imaginarul locuitorilor şi al autorităţilor..

Până la 1812, în spaţiul pruto-nistrean existau trei entităţi politice distincte. La nord se afla raiaua Hotinului, aflată sub administrare otomană directă, condusă de un paşă. Era o regiune multiculturală şi polietnică, având un amestec de populaţie creştină (români şi ruteni), musulmană, evreiască. Cam aceeaşi situaţie era şi în sudul regiunii, unde se aflau alte două raiale: cea a Benderului (cu centrul la Căuşeni) şi cea a Izmailului. Stepele din Bugeac (Basarabia istorică, după numele dinastiei munteneşti a Basarabilor) erau populate de triburi de tătari nomazi, spaima de odinioară a creştinilor din întreaga zonă.

Între aceste regiuni se aflau şase ţinuturi ale Ţării Moldovei sau, cum i se mai spunea, ale Moldovei „de peste Prut”sau „de răsărit”, populate în covârşitoarea lor majoritate de români. Râul Prut nu a constituit niciodată un hotar administrativ în cadrul Moldovei, de aceea toate ţinuturile de la nord spre sud se întindeau pe ambele maluri ale sale, cum ar fi spre exemplu ţinutul Iaşi, Greceni sau Fălciu. Prutul a devenit hotar administrativ abia după 1812; şi de atunci a căpătat în conştiinţa românilor faima de „râu blestemat”.

La nord, proaspăta provincie rusească, botezată „Basarabia”, se afla în vecinătate cu Bucovina austriacă; la est, pe râul Nistru, cu guberniile ruseşti Herson şi Podolia; la vest, pe râul Prut, cu principatul moldav; iar la sud, pe Dunăre, cu Rumelia (Dobrogea). Crearea unor instituţii comune pentru tot acest spaţiu divers a însemnat şi procesul de „plămădire” a provinciei şi nu a fost un proces cu totul facil, durând mai multe decenii. De altfel, graniţa pe Nistru, care lega Basarabia cu restul guberniilor ruseşti, a fost păstrată până în anul 1830, fapt care a menţinut regiunea într-o anumită izolare.

Tendinţele expansioniste ale Imperiului rus şi noii „competitori”


Această provincie a fost primul teritoriu românesc care a ajuns anexat la Imperiul rus (Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa au fost următoarele, un secol mai târziu). Se poate discuta acum mult despre rolul unor personalităţi în cedarea Basarabiei la ruşi (cum ar fi „trădarea” Moruzeştilor). Totuşi, principala cauză rezidă, evident, în situaţia geo-politică, în evoluţia „problemei orientale” şi în progresele militare ale Imperiului ţarist.

Înaintarea pe direcţia balcanică, cucerirea Constantinopolului şi controlul strâmtorilor – Bosfor şi Dardanele devin programatice pentru statul rus din timpul Ecaterinei cea Mare, iar Principatele române se aflau pur şi simplu în calea acestui proiect. Se ştie că ţarina şi-a numit chiar doi nepoţi cu nume neobişnuite pentru dinaştii ruşi: Alexandru şi Constantin. Primul (viitorul ţar Alexandru I, în timpul căruia Basarabia a fost anexată la Imperiu) a fost botezat în cinstea lui Alexandru cel Mare, cuceritorul Orientului şi fondatorul Imperiului elenistic, iar cel de-al doilea a fost botezat Constantin în cinstea lui Constantin cel Mare, pentru că era menit împărat asupra unui noi Imperiu Bizantin, cu centrul la Constantinopol.

Logica oricărui imperiu presupunea cuceriri teritoriale pentru a se putea dezvolta, iar atunci când se atingea limita de expansiune, el intra într-un declin implacabil şi treptat se stingea. Aceasta a fost soarta marilor imperii antice şi medievale. Pe calea disoluţiei mergea şi cândva temutul Imperiu otoman, „omul bolnav al Europei”, care se vedea intrat în competiţie cu noi competitori în Balcani (Austria, Rusia şi Franţa napoleoniană). Un alt factor care a grăbit pe de o parte, dar a şi determinat politicile imperiale în regiune a fost competiţia cu Franţa. Ocuparea unei părţi din provincia Iliria a adus ideile revoluţionare în Balcani; reformele efectuate de autorităţile franceze aici (desfiinţarea şerbiei, modernizarea infrastucturii, noile politici fiscale etc.) puteau să aducă un plus de simpatie faţă de acest imperiu occidental. Rusia nu putea să ignore un asemenea „competitor”, de aceea trebuia să ridice la rândul său „oferta” pentru popoarele creştine.

Imperiul otoman nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu


În epoca modernă, simpla forţă brută nu mai era suficientă pentru legitimarea pretenţiilor teritoriale, de aceea, în orice conflict militar, un rol extrem de important începea să-l joace propaganda. Din aceste raţiuni, în cazul Basarabiei, Rusia a încercat să îmbrace un act de cucerire ordinar într-unul mesianic, de eliberare a provinciei de „jugul otoman”. Mitul ocupaţiei turceşti a fost de atunci încoace utilizat de propaganda ţaristă, apoi de cea sovietică şi astăzi chiar de cea „moldovenistă”, pentru a justifica raptul teritoriului pruto-nistrean de la Principatul moldav. De altfel, Imperiul otoman nici nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu, deoarece era legat de un acord cu Principatele dunărene (Capitulaţiile), iar prin acest acord otomanii se obligau să păstreze integritatea statelor vasale. Din acest motiv, ruşii au pus accent pe caracterul „eliberator” al actului de la 1812; ei, chipurile, ar fi fost animaţi de dorinţa „sinceră” de a civiliza popoarele creştine din Balcani, inclusiv pe români, induşi în stare de barbarie de turci. Astfel, Rusia îşi aroga rolul „civilizator”, al unui stat european, faţă de popoarele orientale „înapoiate”. Dar în ce măsură Rusia putea pretinde la acest rol?

Pentru cultura rusă din secolele XVIII-XIX, conceptul de „Europa” se afla într-o strânsă legătură cu cel de „civilizaţie”, ambii termeni fiind asimilaţi simultan în discursul public rusesc. Însăşi Rusia a fost „civilizată”, mai mult cu forţa, abia în timpul lui Petru cel Mare, marele reformator şi fondator al Imperiului rus; de la el, Rusia se va numi în mod oficial Imperiu. Astfel, vocaţia imperială a Rusiei mergea alături de cea europeană, iar misiunea sa civilizatoare era percepută ca dorinţa de a scoate periferiile – mai ales pe cele răsăritene (siberiene), caucaziene sau din Asia Mijlocie – din starea de „barbarie”. Sunt bine cunoscute ideile lui Feodor Dostoievski, care, la 1881, scria în Jurnalul unui scriitor: „În Europa am fost tătari, dar în acelaşi timp în Asia suntem europeni”. La începutul secolului al XIX-lea, Asia/Orientul nu avea doar o accepţiune strict geografică, ci mai ales una civilizaţională. De aceea, atunci când expansiunea în Sud-estul Europei, dominat de Imperiul otoman, a devenit una dintre priorităţile strategice majore ale ruşilor, acest concept a început să fie aplicat şi asupra acestor regiuni, inclusiv asupra Principatelor române.

Zona trebuia „civilizată”


În secolul al XVIII-lea, statul rus şi-a schimbat, astfel, politicile faţă de periferii, fiind salutate intervenţiile brutale în dorinţa de a transforma nu doar practicile administrative, dar şi cultura popoarelor subordonate, integrându-le prin politici asimilatoare, uneori extrem de dure. Aceasta, deoarece se considera că scoaterea din starea de barbarie constituia o misiune providenţială a unui stat civilizat. Vizate în acest caz erau nu doar elitele, ci întreaga populaţie, care trebuia să fie rusificată („europenizată”), fiind obligatoriu să fie modificate nu doar limba sau practicile administrative, dar şi modul de trai al noilor supuşi imperiali (civilizaţia rusă).

Treptat, elitele ruse au elaborat o strategie proprie cât priveşte proiectul civilizaţional, considerând Rusia, la nivelul autoidentificării, egala altor imperii, dacă nu chiar depăşindu-le. Conştiinţa supremaţiei civilizaţionale izvora din puterea militară şi din sentimentul măreţiei pe care-l conferea acesta din urmă. Aroganţa faţă de culturile înapoiate se observa mai ales la elitele ruseşti, care au avut acces la cultura occidentală, asimilând-o rapid.Analiza atentă a acestui tip de discurs ne arată că afişarea superiorităţi civilizaţionale trebuia să compenseze deficitul de legitimitate creat în rezultatul unui rapt teritorial ordinar. Cazul Basarabiei reliefează cu lux de amănunte acest tip de comportament, teritoriul dat fiind prezentat drept unul oriental (în termeni coloniali), adică unul destinat „civilizării” şi „europenizării”.

Nu constituie un secret că, încă din secolul al XVII-lea, acest spaţiu, ca şi Ţările române în ansamblul lor, erau asociate în opinia publică europeană cu Turcia, cu Imperiul şi civilizaţia otomană. Era şi firesc, deoarece Principatele se aflau sub suzeranitate otomană, iar protecţia acestora era efectuată de Constantinopol. De asemenea, firesc era faptul că elitele politice româneşti grevau mai mult spre Centrul imperial, „orientalizarea” moravurilor şi a portului constituind un element vizibil de omogenizare imperială.

Chiar amiralul Pavel Ciceagov, primul guvernator militar al Basarabiei, vorbeşte despre provincie ca despre o parte a Turciei, asupra căreia trebuie muncit până va deveni o parte a lumii civilizate. În timpul războaielor ruso-turceşti din secolul al XVIII-lea avem primele contacte directe ale Imperiului rus cu spaţiul românesc. Multiplele descrieri ale provinciilor se făceau exact în termenii unei superiorităţi civilizaţionale, totul pentru a justifica intervenţia în acest spaţiu. Metafora jugului turcesc vine exact din acest tip de discurs şi din această perioadă. Din punctul de vedere al Centrului imperial, românii (atât poporul de rând, cât şi elitele) erau înapoiaţi şi trebuiau ajutaţi (ghidaţi) pentru a obţine „bunăstarea”. Cauza principală a acestei stări de lucruri, în viziunea demnitarilor ruşi, era „educaţia turcească” a românilor basarabeni, vizibilă nu doar la nivelul habitudinilor vestimentare sau culinare, dar şi la nivelul moravurilor (corupţia, „lenea”, ignoranţa). „Aroganţa” civilizaţională faţă de această regiune nou încorporată poate fi observată şi în scrierile autorilor ruşi ca Svinin, Batiuşkov, Vigel, Liprandi sau Puşkin, care percepeau provincia ca o parte a Asiei, înapoiată şi barbară.

La rândul lor, boierii basarabeni considerau Rusia o ţară sălbatică


În această ordine de idei, trebuie să subliniem că în Basarabia nu exista, la acea vreme, o civilizaţie urbană propriu-zisă, majoritatea provinciei fiind rurală prin excelenţă. Cele câteva oraşe-cetăţi de margine (pe Nistru şi Dunăre) aveau aspect oriental, deoarece se aflau de câteva secole sub administraţie directă otomană, iar târgurile româneşti erau destul de mici şi nu puteau satisface gusturile rafinate ale aristocraţiei ruseşti. Nici Chişinăul, cu toate progresele pe care le-a făcut în cei câţiva ani de stăpânire rusească sub aspect urbanistic, nu se putea compara cu Iaşii sau Bucureştii. De aici vine şi reacţia dură a lui Puşkin în privinţa „oraşului blestemat” şi atracţia pe care o avea faţă de Odessa, văzut ca un oraş european, cu restaurante şi cazinouri.

Chiar dacă gradul de urbanizare constituie un indiciu important al civilizaţiei moderne, el nu este singurul şi determinant. De altfel, Occidentul tratează în continuare Rusia ca pe un obiect al civilizării. În gândirea europeană, accentele se deplasează de pe formele externe ale civilizaţiei (strălucirea urbană şi cultura elitelor) spre formele intrinseci ale acesteia, avându-se în vedere bunăstarea societăţii, bazată pe proprietatea privată şi pe libertăţile individuale. De aceea, europenii puneau tot mai des la îndoială progresele civilizaţionale ale ruşilor, cu toată occidentalizarea elitelor sale, fiind scoase în evidenţă decalajele vizibile între practicile şi teoriile civilizaţionale ruseşti. Imaginea Rusiei ca a unei ţări înapoiate din punct de vedere al civilizaţiei, cu iobăgia sa şi analfabetismul aproape generalizat al populaţiei, însemna pentru occidentali tot mai mult un indiciu al subdezvoltării.

Acest lucru era sesizat şi de nobilimea basarabeană. În memoriile vice-gubernatorului Basarabiei, Filip Vigel, găsim reflectarea acestui lucru: „Nimeni din ei (boierii basarabeni la momentul anexării – n.a.) nu ştia ruseşte şi nici măcar nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul; din cuvintele lor se putea observa că Nordul nostru îl consideră drept o ţară sălbatică”. De aceea, la nivel cultural, nobilimea română – cu toate descrierile adesea zeflemitoare ale unor scriitori ruşi – nu se considera inferioară ruşilor şi nici n-avea complexe faţă de aceştia. Mai mulţi contemporani spuneau că boierii moldoveni vorbeau toţi franceza, iar portul occidental începea să se facă prezent chiar înainte de anexarea provinciei.

Totuşi, cazul cel mai ilustrativ în privinţa culturii nobilimii româneşti îl prezintă cel al lui Scarlat Sturdza, primul guvernator civil al Basarabiei. Nevoit să se refugieze cu familia în Rusia la sfârşitul domniei Ecaterinei cea Mare, pierzându-şi toate proprietăţile din ţară, a reuşit să evacueze o imensă bibliotecă. Izolat de centrele de civilizaţie, la moşia sa din Bielorusia, spre mirarea contemporanilor, a reuşit să dea o educaţia aleasă copiilor săi, astfel încât fiica Ruxandra era considerată cea mai cultă şi inteligentă femeie de la curtea imperială din Petersburg, iar Alexandru a devenit unul din cei mai originali gânditori din Rusia din secolul al XIX-lea. De aceea, discursul „înapoierii” apare forţat şi nu a fost capabil să detensioneze carenţele legitimării ocupării provinciei.

Motivaţiile anexării: am făcut sacrificii umane şi materiale pentru „eliberarea” provinciei, deci o merităm


Alt mit care a fost vehiculat cu multă grijă pe parcursul anilor a fost acela al jertfelor aduse şi, mai ales, al cheltuielilor. Ca orice conflict militar, cele câteva războaie ruso-turceşti care s-au produs pe teritoriul viitoarei Basarabii au fost urmate de pierderi în rândul militarilor ruşi; dar asemenea argumente nu au constituit niciodată temei pentru a justifica anexarea unor teritorii. Scopul propagării acestor mesaje era dorinţa de a face să crească, în imaginarul rus, ideea unui pământ sacru slav, spălat de sângele martirilor pentru creştinătate. Tema sacrificiilor pentru „eliberarea” acestui teritoriu de sub „jugul turcesc” a devenit una recurentă până în zilele noastre. Alta a fost cea a sacrificiilor materiale la care a fost supusă vistieria rusă pentru a susţine eliberarea. Sigur, cheltuielile au fost adesea enorme, dar s-a trecut cu vederea foarte multă vreme faptul că o bună parte a lor a fost suportată chiar de localnici...

Basarabia trebuia să pară atractivă pentru popoarele vecine


Tratatul de pace de la Bucureşti, semnat în mai 1812, ca şi cel anterior, de la Iaşi (1792), refuza, printre altele, „cetăţenia dublă”. De aceea, proprietarii care pledau pentru a rămâne în Principatul moldav trebuiau să-şi vândă moşiile din stânga Prutului, cu preţuri modice, pentru a evita confiscarea! Autorităţile ţariste au ridicat un hotar bine păzit pe Prut, care a întrerupt legăturile seculare dintre cele două maluri, iar termenul „carantină” s-a încetăţenit în vocabularul localnicilor.

Ultimul cronicar moldovean, postelnicul Manolache Drăghici, scria rânduri de o mişcătoare sensibilitate despre drama trăită de moldoveni în acele zile, din mai 1812: „Sosind ziua fatală a expirării convenţiei de tratat, ce trebuia fieştecare să hotărască unde era să rămână desăvârşit, ceasurile acele au fost de plângeri un timp de neuitat; pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând şi venind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dimpreună, în vremea aceea când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna...”

Obiectivele administraţiei ţariste


Administraţia rusă avea cel puţin două obiective centrale în politicile sale faţă de Basarabia, aşa cum se va numi de-acum înainte noua provincie. Prima era reprezentată de integrarea ei cât mai rapidă în sistemul administrativ rusesc, diminuarea particularităţilor locale şi omogenizarea cu celelalte structuri şi instituţii ale imperiului, fapt care prevedea printre altele şi treptata „omogenizare” lingvistică, adică rusificarea. Alt obiectiv era legat de interesele geostrategice ale Rusiei în Balcani, prin crearea unei imagini cât mai atractive a acesteia pentru popoarele creştine de la sud de Dunăre. De aceea, chiar din primii ani, în regiunile sudice ale Basarabiei, cele care au intrat în domeniul Coroanei, au fost invitaţi colonişti din Balcani (bulgari, găgăuzi, sârbi), fapt care i-a nemulţumit pe români, care, în regiunile centrale, sufereau de o penurie funciară (lipsă de pământ). Însuşi autorul Regulamentului Provizoriu al Basarabiei, contele Capodistria, recunoştea că „scopul politic pe care l-am urmărit consta să facem ca această provincie să devină un adăpost pentru persoanele şi familiile calomniate de către turci”.

Victoria asupra lui Napoleon, crearea unei noi ordini internaţionale, în care Rusia juca un rol din ce în ce mai important nu puteau anula însă percepţia raptului teritorial ordinar, făcând vulnerabilă stăpânirea asupra Basarabiei la nivelul legitimării. De aceea, chiar de la început se fac modificări la nivelul discursului oficial, prin crearea imaginii unei societăţi prospere, înfloritoare din punct de vedere economic, social şi cultural, în conformitate cu idealurile iluministe ale vremii. Provincia trebuia să servească drept o faţadă atractivă pentru popoarele balcanice sau pentru românii din Principate.

Istorie recenta: Pavel Moraru. Structurile de securitate sovietice din Basarabia, în primul

Basarabia sub urmaşii lui Felix Dzerjinski: organele securităţii statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1991) este o cercetare de istorie recentă realizată de Pavel Moraru. Vom publica întreaga lucrare ăn Asymetria, difuzarea ei pe toate căile fiind o obligație de memorie națională.


Introducere.

Istoria organelor securităţii statului din U.R.S.S. este istoria călăilor şi a jertfelor lor – pe plan intern, a provocării şi diversiunii – pe plan extern.
Politica Statului sovietic, promovată cu agresivitatea caracteristică ideologiei comuniste, i-a avut printre executori, în prima linie, pe subordonaţii, disciplolii şi urmaşii lui Felix Dzerjinski.
Maşina represivă sovietică – V.C.K.-G.P.U.-O.G.P.U.-G.U.G.B.-N.K.V.D.-N.K.G.B.-M.G.B.-K.G.B. – care, pe drept cuvânt, poate fi considerată cea mai monstruoasă creatură a secolului XX, a fost cea care în mare măsură a realizat intenţiile conducerii de la Kremlin, de lichidare a oricărei opoziţii interne şi externe, necesară menţinerii regimului comunist în Rusia (apoi în U.R.S.S.) şi în lume.
în iunie 1940, N.K.V.D.-ul (înfiinţat în 10 iulie 1934) venea în Basarabia şi în nordul Bucovinei împreună cu alte autorităţi sovietice, pentru instalarea şi consolidarea regimului sovietic prin asasinate, deportări, intimidări, etc. Atunci (şi mai apoi, în 1944), Basarabia şi nordul Bucovinei în comparaţie cu România, au cunoscut varianta clasică a regimului comunist, sovietic, cu accent nu numai pe înlăturarea „duşmanilor de clasă”, dar şi a elementelor „naţionaliste moldo-române”. într-un an de ocupaţie sovietică, 1940/1941, Basarabia şi nordul Bucovinei a cunoscut ceea prin ce trecuse R.A.S.S. Moldovenească şi restul teritoriului sovietic – asasinate politice, deportări, colectivizare forţată, foamete, etc.
Implimentarea „reformelor sovietice” în R.S.S. Moldovenească a continuat şi după anul 1944, când Basarabia a fost reanexată la U.R.S.S. Totul se făcea cu ajutorul N.K.V.D.-N.K.G.B.-M.G.B.-K.G.B., căci rezistenţa faţă de regim era înverşunată. Populaţia R.S.S.M. s-a opus mobilizării în Armata sovietică şi la muncă în întreprinderile industriale din U.R.S.S., naţionalizării şi colectivizării, rusificării şi ateismului comunist.
Totul pare că s-a încheiat în august 1991, când regimul sovietic s-a prăbuşit, iar Uniunea Sovietică s-a destrămat. Rămân însă, consecinţele dominaţiei comuniste şi ale activităţii organelor speciale sovietice, care vor fi resimţite încă mult timp înainte.
Lucrarea de faţă prezintă într-o formă succintă activitatea N.K.V.D.-N.K.G.B.-M.G.B.-K.G.B. în teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, de la instalarea în acest teritoriu (1940) şi până la destrămarea Uniunii Sovietice (1991).
La elaborarea prezentului studiu, am folosit o gamă amplă de surse bibliografice, documente publicate, documente de arhivă, jurnale, memorii, presa timpului, articole, studii şi diverse exegeze ştiinţifice.


Capitolul I: Structurile de securitate sovietice din Basarabia, în primul an de ocupaţie (1940/1941).

Instalarea organelor N.K.V.D. în Basarabia ocupată. Organizare şi reorganizare.

în urma realizării prevederilor Pactului Molotov-Ribbentrop, Uniunea Sovietică a ocupat la 28 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei. Tancurile sovietice aduceau pentru basarabeni şi bucovineni un regim cu totul inedit, despre care doar auziseră şi de care li era frică. Această frică a fost justificată, căci a urmat un an de groază, însoţit de multiple măsuri represive din partea noilor autorităţi.
Retragerea administraţiei româneşti din aceste teritorii peste Prut, urma să dureze doar patru zile, adică, până la 2 iulie inclusiv, timp în care trebuiau evacuate autorităţile, bunurile Statului român, precum şi o bună parte a populaţiei, care nu dorea să rămână sub regimul sovietic de ocupaţie.
Şi cu toate că, s-a stabilit un termen de patru zile pentru evacuare, sovieticii au încercat să zădărnicească pe toate căile operaţiunea de retragere. Urmărindu-se acest scop, ocuparea armată a Basarabiei şi nordului Bucovinei, s-a făcut în cel mai scurt timp posibil şi cu toate mijloacele avute la dispoziţie.
La orele 13.20 din data de 28 iunie, V. Homenko, locţiitorul comandantului trupelor de grăniceri ale N.K.V.D. al R.S.S. Ucrainene, a solicitat şi a obţinut aprobarea Consiliului militar al Frontului de Sud, pentru ocuparea pichetelor de grăniceri, părăsite de grănicerii români. La 28 iunie, oraşele Cernăuţi, Hotin, Bălţi, Chişinău şi Cetatea Albă – importante noduri de comunicaţii – erau deja ocupate de unităţile militare sovietice. în cursul zilelor de 29-30 iunie, pe unele direcţii, elemente militare rapide sovietice, întrecând ritmul de evacuare convenit, depăşeau trupele române în retragere, generând incidente locale. „în acelaşi timp, aviaţia sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică”. Mulţi dintre militarii români au fost dezarmaţi şi arestaţi.
în sprijinul unităţilor militare sovietice, operau mai multe grupuri teroriste, formate din comunişti (şi simpatizanţi) localnici sau din elemente venite cu trupele sovietice. Acestea, la fel, încercau să împiedice evacuarea, „executând arestări şi sechestrând şefi de autorităţi, insultând şi molestând ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi”, etc.
La ora 14.00, în ziua de 3 iulie 1940, la termenul indicat de Guvernul sovietic, noua graniţă sovieto-română a fost închisă.
în data de 8 iulie 1940, unităţile militare sovietice de pe graniţa sovieto-română, au fost retrase şi aduse detaşamentele de grăniceri ale N.K.V.D. (7 detaşamente, divizate pe 120 de pichete), pentru paza noii frontiere.
După instalare în teritoriile ocupate, autorităţile sovietice au declarat în afara legii fostele organe administrative, organe judiciare, militare, poliţieneşti. A fost interzisă activitatea partidelor politice (cu excepţia celui comunist) şi a sindicatelor (considerate fasciste şi reacţionare). Asupra teritoriului Basarabiei au fost extinse legile din U.R.S.S., iar basarabenii au fost declaraţi „cetăţeni sovietici”.
Iniţial, funcţiile administrative au fost preluate de comisariatele militare şi de organele politice ale Armatei roşii, acestea din urmă asumându-şi prerogativa formării noilor organe administrative locale. Au fost create consiliile săteşti (selsovet), comitetele executive raionale (ispolcom) cu secţiile: agrară (raizerno), financiară (raifino), etc. Au fost instituite tribunale, secţii de miliţie, reprezentanţe ale Securităţii statului.
în cazul organelor securităţii statului, era vorba de faimosul N.K.V.D. (Народный Коммисариат Внутренних Дел – Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne), care şi-a extins competenţele din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.) asupra Basarabiei ocupate. Unele organe teritoriale de securitate şi-au amenajat sediile chiar în lăcaşurile sfinte, aşa precum a fost la Soroca, unde biroul N.K.V.D.-ului şi-a început activitatea în localul parohiei din oraş.
După 28 iunie 1940, conducerea R.A.S.S.M., şi-a extins împuternicirile asupra Basarabiei doar formal, toate directivele venind de la Moscova. Prima decizie oficială, privind instaurarea regimului bolşevic în noile teritorii ocupate, a fost cea din 2 iulie 1940, întitulată Probleme ale C.C. al P.C. (b) din Ucraina. Aceasta prevedea constituirea comitetelor judeţene de partid şi a comitetelor executive în Basarabia şi nordul Bucovinei. Deja pe 3 iulie, Biroul politic al C.C. al P.C. (b) din Ucraina, a aprobat preşedinţii şi membrii comitetelor executive judeţene ale Sovietelor şi ale comitetelor judeţene de partid din Basarabia şi nordul Bucovinei. Din totalul persoanelor confirmate în funcţiile de conducere (51), numai două erau de origine română – T. A. Konstantinov şi S. S. Zelenciuk (transnistreni), din care, nici un basarabean.
în ziua de 2 august 1940, la Moscova şi nu la Chişinău, pentru românii-basarabeni, fără participarea împuterniciţilor din partea majorităţii lor, prin hotărârea sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S., a fost decisă crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.S.S.M.), prin unirea („reuniunea” (sic!), potrivit Legii de alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale), Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. De subliniat este că, faimoasa Constituţie stalinistă din 1936, acorda dreptul Sovietului Suprem al U.R.S.S. să accepte includerea unei noi republici în componenţa U.R.S.S., dar nu şi să creeze noi republici în teritoriile Uniunii Sovietice. Şi după ce la 2 august a fost creată R.S.S. Moldovenească, la 3 august s-a adoptat decizia privind includerea ei (precum şi a R.S.S. Lituaniene, şi a nordului Bucovinei în cadrul R.S.S. Ucrainene) în componenţa U.R.S.S.
Proclamarea R.S.S.M. s-a făcut înainte de a i se fixa frontierele. Doar la 4 noiembrie 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească, au fost stabilite frontierele R.S.S.M. Basarabia pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15.000 km2), care intrau în componenţa R.S.S. Ucrainene şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât fosta R.A.S.S.M., din care o bună parte (8 raioane) i-a fost dată tot Ucrainei. în aceiaşi zi, în componenţa R.S.S. Ucrainene, a fost inclusă partea de nord a Bucovinei, denumit „regiunea Cernăuţi”. R.S.S.M. avea o suprafaţă de 33,7 mii km2 şi o populaţie de aproximativ 2,7 mil. de locuitori.
Ca rezultat al politicii Kremlinului, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la Marea Neagră şi Dunăre. Pentru R.S.S.M., ca subiect al Uniunii Sovietice, au fost stabilite frontierele: la nord, est şi sud – cu Ucraina Sovietică, iar la vest, pe Prut, – cu România.
Posturile importante din cadrul noii administraţii a R.S.S.M., au fost încredinţate funcţionarilor aduşi din Rusia şi Ucraina, dar şi unora din fosta R.A.S.S.M., consideraţi de mare încredere. Comuniştii basarabeni, (în număr de 285 în luna august 1940, dintre care 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi 21 români), mizând pe susţinerea P.C. (b) din Uniunea Sovietică, sperau că anume ei vor veni la putere în Basarabia ocupată. însă, C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. nu i-a răsplătit pentru serviciile lor şi nu numai că nu i-a numit în conducerea R.S.S.M., dar i-a şi lăsat în afara partidului bolşevic: la 14 august 1940, organizaţia regională de partid din R.A.S.S.M. a fost transformată în Partidul Comunist (bolşevic) al Moldovei, în care nu a intrat nici unul din comuniştii basarabeni. Comuniştii-ilegalişti basarabeni, care au activat într-un teritoriu aflat sub „dominaţia burghezo-moşierească” şi deci, erau dubioşi şi periculoşi, căci puteau fi recrutaţi de serviciile speciale inamice, au fost declaraţi indezirabili. Mulţi dintre ei au fost deportaţi în Siberia sau condamnaţi la ani grei de puşcărie. Elocvent este cazul unui basarabean, condamnat de autorităţile române pentru activitate comunistă şi persecutat de noua autoritate. Acesta a declarat în faţa instanţelor sovietice de judecată că, a lucrat pentru Soviete şi i s-a răspuns: „D-stră aţi lucrat pentru noi fiind plătit, noi recunoaştem numai pe aceia care au activat din convingere”.
în postul de prim-secretar al C.C. al P.C. (B) M., a fost numit P. G. Borodin, ex-prim-secretar al organizaţiei de partid din R.A.S.S.M. Şi în alte funcţii importante au fost numiţi funcţionari din stânga Nistrului; la conducerea Procuraturii nou înfiinţatei republici, era desemnat Serghei Bondarciuk, care până atunci activase în procuratura fostei R.A.S.S.M. în primăvara anului 1941, din cei circa 9.000 de comunişti din R.S.S.M., aproape jumătate erau veniţi din alte republici sovietice.
La 8 august 1940, prin ordinul N.K.V.D. al Uniunii Sovietice cu nr. 00961, a fost înfiinţat N.K.V.D.-ul R.S.S. Moldoveneşti, care urma să-şi desfăşoare activitatea în conformitate cu Hotărârea Comitetului Executiv Central al U.R.S.S. din 10 iulie 1934, despre formarea N.K.V.D., ca o componentă a N.K.V.D. al U.R.S.S. La conducerea N.K.V.D.-ului R.S.S.M. a fost numit Nikolai Stepanovici Sazîkin, general-maior de securitate şi acolit al comisarului N.K.V.D. al U.R.S.S., Lavrentii Beria (1938-1946; 1953). S-a dovedit a fi cea mai bună candidatură trimisă de la Moscova, menită să contribuie la instaurarea şi consolidarea regimului sovietic în Basarabia, prin anihilarea antisovietismului şi a viziunilor „burgheze”, unde era necesară o persoană „aspră, întreprinzătoare şi care îşi atinge scopul propus prin orice mijloace”. Era ajutat de locţiitorul său, Iosif Lavrentievici Mordoveţ, precum şi de Serghei Arsentievici Goglidze, împuternicit al C.C. al P.C. (b) şi al C.C.P. al U.R.S.S pentru R.S.S. Moldovenească (numit în această funcţie doar la 7 mai 1941). Numirea primului şef al N.K.V.D.-ului R.S.S.M., a fost precedată de demiterea ultimului şef al N.K.V.D.-ului R.A.S.S.M., Vladimir Matveevici Trubnikov (3 septembrie 1939-7 august 1940), trecut în funcţia de şef al Direcţiei N.K.V.D. a regiunii Jitomir, (7 august 1940-28 martie 1941), apoi transferat în funcţia de şef al Direcţiei N.K.G.B. al regiunii Cernăuţi.
N.K.V.D.-ul era alcătuit din aparatul central, direcţii, secţii şi servicii. Componentele de bază ale sistemului organelor afacerilor interne din 1940 erau: Direcţia miliţiei muncitoreşti-ţărăneşti, Secţia instituţiilor penitenciare, Secţia serviciului de pompieri, Secţia arhive, Serviciul securităţii de stat şi paza frontierei. în baza aceluiaşi ordin din 8 august 1940, au fost înfiinţate 6 secţii judeţene ale organelor afacerilor interne şi 14 secţii raionale în stânga Nistrului.
La 3 februarie 1941, la nivel unional a avut loc reorganizarea N.K.V.D.-ului, prin dedublarea căruia s-a creat N.K.G.B.-ul (Народный Коммисариат Государственной Безопасности – Comisariatul Poporului al Securităţii Statului), condus în R.S.S.M., începând cu 26 februarie 1941, de Nikolai Sazîkin. Misiunea N.K.V.D.-ului – activitatea căruia era coordonată de comisarul Iosif Mordoveţ, locotenent major, – rămânea a fi prevenirea şi combaterea crimelor de drept comun, iar a N.K.G.B.-lui – prevenire şi combaterea crimelor îndreptate împotriva securităţii statului.
Pe atunci, nu s-a spus care era cauza acestei reorganizări. Dar se susţine că, s-a făcut pentru a nu concentra în mâinile unei singure persoane toate prerogativele de ordine publică şi securitate, transformând-o într-o persoană extrem de influentă şi temută. La sfârşitul anilor `30 – începutul anilor `40, dar şi mai târziu, în cadrul conduceri U.R.S.S. existau două tabere în această problemă: una susţinea păstrarea N.K.V.D.-ului ca structură unică centralizată, iar alta milita pentru divizarea instituţiei în două organisme – pentru afacerile interne şi pentru securitatea statului. Existenţa unui supermonstru, precum N.K.V.D., părea pentru mulţi extrem de periculoasă. în acelaşi sens, se mai susţine că, toate reorganizările care au avut loc, nu erau dictate de o oarecare logică, ci de dorinţa lui Stalin de a mai vântura încă o dată structurile de securitate ale statului.
Potrivit altor opinii, reorganizarea din februarie 1941, a fost dictată de anexarea la U.R.S.S. a unor noi teritorii (Ţările Baltice, Basarabia şi nordul Bucovinei), în care erau multe „elemente contrarevoluţionare” şi pentru anihilarea cărora era necesară o instituţie separată care să se ocupe de reprimarea elementelor ostile statului.
După izbucnirea Războiului germano-sovietic, s-a revenit la vechea organizare, căci pe timp de război, era necesară centralizarea eforturilor serviciilor speciale sovietice împotriva inamicului: prin decretul Prezidiului Consiliului Suprem al U.R.S.S. din 20 iulie 1941, N.K.G.B.-ul a fost reintegrat în N.K.V.D., sub conducerea lui Beria. Apoi, la 14 aprilie 1943, I. Stalin iarăşi a divizat N.K.V.D.-ul: Vsevolov Merkulov a fost numit la conducerea N.K.G.B., iar activitatea N.K.V.D.-ul era coordonată, în continuare, de Lavrentii Beria. Această măsură s-a impus după bătălia de la Stalingrad, când trupele sovietice au recucerit teritorii cu numeroase „elemente antisovietice”, care au colaborat cu autorităţile germano-române de ocupaţie, s-au implicat în lupta armată contra regimului sovietic şi de care acum trebuiau să se ocupe organele N.K.G.B.
Această organizare a serviciilor speciale sovietice a durat până la 15 martie 1946, când comisariatele poporului au fost transformate în ministere. Atunci, a fost format Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Securităţii Statului (M.G.B. – Министерство Госсударственной Безопасности – Ministerul Securităţii Statului), condus de Vsevolod Merkulov. Direcţia Generală de contrainformaţii militare din cadrul Ministerului Apărării al U.R.S.S., cunoscută sub denumirea de SMERŞ (СМЕРШ de la aglutinarea cuvintelor Смерть шпионам – „moarte spionilor”), a fost trecută în cadrul M.G.B.-ului, cu denumirea de Direcţia Generală a III-a, responsabilă de contrainformaţii în armată.
Au urmat alte reorganizări similare: la 15 martie 1953, cele două instituţii au fost comasate, formând Ministerul Afacerilor Interne, iar exact peste un an de zile, la 13 martie 1954, au fost iarăşi divizate, în M.A.I. şi K.G.B. (Comitetul Securităţii Statului – К.Г.Б. – Комитет Государственной Безопасности).

Activităţi de anihilare a „elementelor contrarevoluţionare”.

Procesul de sovietizare şi comunizare a teritoriilor ocupate a început imediat. Urma procesul de „curăţire a teritoriului” de elementele ostile şi periculoase, de lichidare a tot ceea ce era considerat „burghez” şi antisovietic. De subliniat este că, „Exemplul basarabean se distinge în ansamblul arealului românesc prin faptul că, în comparaţie cu România, Basarabia a cunoscut experienţa comunistă în varianta sa clasică, sovietică. Dacă în România inamicii regimului comunist erau identificaţi, de regulă, din rândurile claselor exploatatoare, în Uniunea Sovietică, mai ales în republicile naţionale preponderent rurale, duşmanul de clasă coincidea adesea cu o anumită comunitate etnică”.
Toate organele, instituţiile, partidele politice, sindicatele, asociaţiile, societăţile, ligile, etc. din trecut, au fost scoase în afara legii. întreaga societatea trebuia trecută pe calea „construcţiei socialiste”. Au început transformările „menite să schimbe modul de producţie capitalist prin acel socialist”. Economia basarabeană trebuia urgent integrată în spaţiul sovietic, aşa că, la 15 august 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, a emis decretul Cu privire la naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi comerciale, a transportului feroviar şi pe apă, a mijloacelor de comunicaţie ale Basarabiei. Potrivit decretului, toate mijloacele de producţie au fost declarate, încă din 28 iunie 1940, proprietate a statului sovietic. Au fost naţionalizate toate întreprinderile Statului român şi cele ale cetăţenilor care au reuşit să se evacueze peste Prut. A urmat apoi şi naţionalizarea întreprinderilor, a căror proprietari nu au reuşit să se evacueze.
în aceiaşi zi, de 15 august, a fost declarată naţionalizarea pământului în Basarabia, astfel fiind stabilite formele sovietice colectiviste de folosire a lui. Unii ţărani au fost împroprietăriţi cu pământ, însă după ce a fost cultivat şi însămânţat, a început crearea gospodăriilor agricole colective de producţie. La data de 15 februarie 1941, oficial existau 29 de colhozuri, înglobând 3.629 de gospodării individuale.
Tot în data de 15 august 1940, a fost decretat sistemul fiscal sovietic, cu impozite extrem de grele pentru ţăranii basarabeni.
Măsurile noii autorităţi în domeniul economic, au perturbat întreaga viaţă social-economică. Aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare, scăzuse brusc. Ţăranii nu mai erau interesaţi să-şi vândă produsele lor la oraş. Multă lume a rămas fără lucru şi o ducea extrem de greu. Multe mori şi fabrici de ulei fuseseră demontate şi transportate peste Nistru.
Deşi locuitorilor Basarabiei li s-au eliberat paşapoarte, ei erau legaţi de locul de trai, având dreptul să se deplaseze doar în baza unor permise speciale, de la caz la caz, nu mai mult de trei luni de zile.
A fost declanşată şi o intensă campanie propagandistică, „de denigrare a armatei şi autorităţilor române, de falsificare a situaţiei politice din România şi de proslăvire a regimului comunist din Uniunea Sovietică”. Propaganda era desfăşurată de agenţii comunişti, „plasaţi dinainte în Basarabia şi Bucovina de Nord” (până la ocupaţie), precum şi de cei veniţi cu primele unităţi sovietice. Aceştia, „au făcut aprecieri jignitoare şi de ponegrire a armatei române şi a Comandamentului său, au criticat vehement şi cu ostilitate activitatea desfăşurată de autorităţile române, căutând să dovedească incapacitatea şi lipsa de gospodărie a conducătorilor şi starea de mizerie a populaţiei în comparaţie cu situaţia din U.R.S.S.”. Agenţii sovietici de propagandă declarau că, „în România este o mare sărăcie, că a izbucnit revoluţia, că Ungaria şi Bulgaria au declarat război României, ocupând Transilvania şi Dobrogea, şi că trupele germane, au ocupat Bucureştiul pentru a restabili ordinea”. Basarabenii şi bucovinenii, încercau să fie convinşi a nu se evacua peste Prut, promiţându-li-se de către propagandişti, „acelaşi regim de bunăstare” ca cel existent în U.R.S.S. Se tindea spre provocarea unui spirit de ostilitate faţă de România şi de stopare, prin propagandă, a evacuărilor.
Pe parcursul întregului an de ocupaţie (1940/1941), organele N.K.V.D. şi-au adus din plin contribuţia la instaurarea şi consolidarea noului regim al „dictaturii proletariatului” în R.S.S.M., comiţând un şir de crime, care au îngrozit întreaga populaţie a Basarabiei, iar pretinşii „eliberatori”, în ochii basarabenilor de atunci, erau simpli criminali, preocupaţi de jafuri şi profanarea tuturor valorilor.
Primele arestări, operate cu concursul unor elemente din sânul populaţiei minoritare, au avut loc chiar în timpul ocupării teritoriului dintre Nistru şi Prut, şi i-au vizat în primul rând, pe ostaşii români care se evacuau, fiind reţinuţi şi dezarmaţi (au fost arestaţi 282 de ofiţeri, din care aproximativ 100 erau activi). Motivele arestării erau unele imaginare: „ofiţeri români şi educaţi – deci – împotriva U.R.S.S. şi regimului de acolo”; „au făcut educaţia soldaţilor de sub comandă în spirit anticomunist şi antisovietic”; „au tolerat maltratarea soldaţilor basarabeni de sub comandă”; „au executat ordinele guvernului român de a face lucrări şi a se pregăti pentru un eventual război împotriva U.R.S.S.”; „au făcut propagandă antisovietică printre soldaţi şi populaţia civilă”; „au făcut şi ordonat rechiziţii de la populaţia basarabeană şi bucovineană”; „bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României”. „în general, arestările ofiţerilor români s-au făcut numai pentru şicanarea, molestarea şi batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate”.
Ofiţerii arestaţi erau închişi în subsolurile clădirilor Facultăţii de Teologie din Chişinău, unde N.K.V.D.-ul îşi amenajase una din închisori, (specializată, mai cu seama, în anchetarea ostaşilor răpiţi în timpul retragerii).
Condiţiile de detenţie în care erau ţinuţi ofiţerii şi soldaţii români, au fost din cele mai inumane. Cercetarea lor se făcea de regulă noaptea, „sub continui ameninţări (împuşcare, deportare în Siberia), insulte, ofense şi înjurături”. Erau forţaţi să semneze diverse declaraţii al căror conţinut nu-l cunoşteau, căci era scris de organele anchetatoare în limba rusă. Li se cerea „să dea informaţii asupra organizării, dotării şi comandamentului armatei române”. Au fost obligaţi să declare domiciliile şi rudele lor din România. Majoritatea au fost impuşi să semneze o declaraţie pe propria răspundere că, „vor servi statul sovietic, dând informaţii asupra intenţiilor probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S. şi că nu vor spune nimănui [despre] tratamentul la care au fost supuşi în timpul arestării şi anchetării”. Unor ofiţeri li s-a propus să rămână în serviciul Armatei sovietice, „cu aceleaşi grade sau altele mai superioare”.
După o perioadă, majoritatea au fost lăsaţi să plece în România. însă, „Ofiţerii combatanţi, basarabeni şi bucovineni, au fost opriţi – fără excepţie – în închisori şi trimişi în judecată”.
Aşadar, unor militari li s-a propus să rămână în „armata moldovenească”, altora li s-a propus să facă spionaj, să fie gazde de spioni. Majoritatea au fost exploataţi informativ în privinţa Armatei române. Ca recompensă, unora li s-au promis grade militare foarte mari (de colonel sau general), „atunci când trupele roşii vor ocupa România”.
După cum rezultă din documentele serviciilor speciale româneşti, unii militari au acceptat ca la reîntoarcerea acasă, în România, să lucreze în interesul spionajului sovietic. Au fost descoperiţi agenţi externi sovietici, trimişi din Basarabia pentru spionaj în România, care urmau să se întâlnească cu agenţii sovietici locali – reveniţi din Basarabia, unde făceau armata.
Arestărilor au fost supuse şi persoanele considerate suspecte din punct de vedere al sentimentelor faţă de noul regim. Era vorba, în primul rând, de funcţionarii Statului român, care nu s-au refugiat peste Prut (sau au fost împiedicaţi să se refugieze) – prefecţi, primari, poliţişti, jandarmi, agenţi fiscali, etc. Erau arestaţi, averile lor – confiscate, iar familiile lor – lăsate pe drumuri, „fără nici un mijloc de trai” sau arestate şi ele. Mulţi erau executaţi doar în baza bănuielilor că ar fi ostili regimului sovietic. Toate acestea se făceau în urma denunţurilor făcute de agenţii comunişti locali sau în baza informaţiilor culese înainte de ocupaţie de către agenţii sovietici, care au venit în România cu misiuni informative. Conform unor date, până la 3 iulie 1940, regimul sovietic a arestat în Basarabia 1.042 de oameni bănuiţi de colaborare cu Statul român.
Mulţi foşti funcţionari români, care nu au fost arestaţi în primele zile după ocupaţie, au fost obligaţi să-şi continue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestaţi şi judecaţi pentru sabotaj.
Represiunea i-a vizat şi pe foştii oameni politici, în special pe foştii deputaţi ai Sfatului Ţării, care în 1918 au votat unirea Basarabiei cu România, iar acum erau arestaţi sub învinuirea „de trădare şi pactizare cu autorităţile române”. Potrivit informaţiilor deţinute de serviciile secrete româneşti la data de 18 iulie 1940, în Basarabia au fost arestaţi de N.K.V.D. un număr de cinci foşti deputaţi ai Sfatului Ţării, un fost senator, doi foşti ofiţeri în Armata albă şi numeroşi funcţionari civili şi militari români (Pan Halippa, N. Secară, I. Ignatiuc, G. Turcuman, Şt. Botnariuc, A. Baltaga, T. Neaga, V. Bodescu, P. Sinadino, C. Bivol, I. Codreanu, F. Uncu, E. Catelei). Aceştia au fost întemniţaţi la Chişinău şi apoi o parte, transferaţi la Tiraspol, deoarece în închisoarea din capitala Basarabiei nu mai era spaţiu.
Situaţia foştilor deputaţi ai Sfatului Ţării, rămaşi sub ocupaţie, era necunoscută la Bucureşti. Doar la 24 februarie 1941, Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.), prin şeful lui, Eugen Cristesci, a informat conducerea României că, foştii deputaţi ai Sfatului Ţării nu au fost judecaţi sau deportaţi în interiorul U.R.S.S. şi sunt „concentraţi la închisorile din Chişinău şi Tiraspol”. S.S.I.-ul considera că, aceştia vor fi aduşi în faţa instanţei de judecată, dar fără să li se prezinte acuzaţiile. Era remarcată atitudinea dârză a unor foşti deputaţi – Ion Codreanu, Catelli, Leancă, Secară şi alţii, care au declarat că: „Au votat Unirea fiindcă aşa le-au dictat convingerile şi conştiinţa românească. Republica Moldovenească actuală este un instrument de dezbinare a poporului român. Basarabia fiind plămădită cu sângele şi oasele strămoşilor lor, va rămâne totdeauna românească şi, orice ar face Sovietele, ea fiind a românilor, tot lor le va reveni”.
La repetatele cereri ale autorităţilor române pentru eliberarea acestora, sovieticii nu au dat nici un răspuns. Dar, în final, au acceptat eliberarea lor, condiţionată de schimbarea lor cu un lot de 246 de persoane comuniste, aflate în închisorile româneşti, condamnate pentru spionaj, trădare şi activitate comunistă. Până la urmă, sovieticilor li s-a predat un număr mai mic de persoane, printre care figura: Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Liuba Chişinevski ş.a.
Prigoana a fost întreprinsă şi împotriva legionarilor, a foştilor militari din Armata albă, a bogătaşilor, indiferent de naţionalitate şi religie. Toţi aceştia, dacă nu erau asasinaţi, erau arestaţi (de obicei, noaptea, între orele 1 şi 3, pentru ca efectul psihologic (de intimidare) să fie cât mai mare) şi internaţi în închisori, unde li se aplica tratamentul deţinuţilor de drept comun, însoţit de ură şi batjocură. Unii, din cauza torturilor fizice şi psihice, nu au rezistat şi au decedat, alţii s-au sinucis. De subliniat este că, cei vizaţi de acţiunile represive sovietice (inclusiv în anii postbelici), de regulă erau egalaţi cu criminalii de drept comun. Din această cauză, cercetând documentele de epocă, este dificil să se facă o diferenţiere între criminalii de drept comun şi cei condamnaţi pe motive politice.
Apoi, represiunea s-a îndreptat spre cei care se opuneau „reformelor” ocupantului sovietic. în special, procesul de naţionalizare a general o rezistenţă dârză din partea populaţiei.
De pe urma represiunii şi a reeducării sovietice a avut de suferit majoritatea populaţiei. Unul din martorii calvarului basarabean, relata despre acele timpuri: „Peste câteva zile de la aşa-zisa «eliberare», mascată cu manifestări stradale, cu agitatori sovietici, dar şi de ai noştri (mai mult evrei), care îşi rupeau gura, făgăduiau o viaţă nouă, fericită, bună pentru toţi, au început arestările. Ele se făceau mai mult noaptea, venea „duba” (ciornîi voron) şi stăpânul casei dispărea, era dus la închisoare. închisorile erau pline, gemeau. Arestau pe foştii membri ai Sfatului Ţării, pe primari, prefecţi, preoţi, comercianţi, pe foştii poliţişti, pe foştii ofiţeri din armata română, dar şi din cea ţaristă, intelectuali, membri ai partidelor politice, funcţionari.
Sovieticii, lucrătorii N.K.V.D.-ului, aveau liste, în care erau înscrişi toţi acei care luptaseră cu cuvântul şi fapta împotriva sovieticilor, în fosta ţară România, pe acei în care nu aveau încredere, care nu simpatizau noul regim.
Bineînţeles că, aşa cum e la moldoveni, s-au găsit uscături, lichele, care pe din dos, dar şi cu spumă la gură, îşi trădau nu numai cunoscuţii şi prietenii, dar şi duşmanii. Din închisori au fost eliberaţi toţi hoţii şi delicvenţii, care acum se răzbunau slujind noii stăpâniri”.
Pentru judecarea celor arestaţi, la 9 iulie 1940, pe când Basarabia şi nordul Bucovinei aveau doar statut de teritorii cucerite, Consiliul Comisarilor Poporului al U.R.S.S. a aprobat hotărârea secretă, Cu privire la activitatea tribunalelor militare în teritoriile Basarabiei şi Nordului Bucovinei. Potrivit ei, tribunalele militare au fost împuternicite, temporar, să examineze cazurile privind „crimele contrarevoluţionare şi de banditism a locuitorilor Basarabiei şi Nordului Bucovinei”, precum şi a celor referitor la „specula cu mărfuri şi produse alimentare”, şi să le judece în baza Codului penal al R.S.S. Ucrainene.
Numărul celor arestaţi era extrem de mare, încât închisorile au devenit neîncăpătoare. Organele speciale aveau foarte mult de lucru, fiind necesară sporirea numărului de oameni pentru executarea represiunii. în acest sens, la 10 iulie 1940, Lavrentii Beria, comisarul poporului al afacerilor interne al U.R.S.S., a solicitat aprobarea preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S., Veceaslav Molotov, pentru suplimentarea numărului trupelor de escortă ale comisariatului de interne până la 1.910 de persoane, în vederea constituirii unui regiment şi a unui batalion. Era necesară mărirea efectivului de pază al închisorilor din Basarabia şi nordul Bucovinei, precum şi al celui implicat în arestări şi escorta deţinuţilor.
Din cauza ostilităţii înverşunate a populaţiei faţă de noile autorităţi, capitala R.S.S. Moldoveneşti – oraşul Chişinău – a devenit oraş cu regim special: potrivit Hotărârii Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S. nr. 1.667 din 10 septembrie 1940, Chişinăul a fost trecut în categoria oraşelor cu regim special de gradul II, în care nu aveau dreptul să locuiască persoanele condamnate penal (în conformitate cu prevederile Codului penal al Ucrainei, aflat în vigoare în R.S.S.M. până în anul 1961), în baza articolelor: 58 (crime contrarevoluţionare), 59-3 (banditism), 74 (acte de huliganism din partea indivizilor cu două condamnări), 107 (speculă), 193-24 (spionaj). De asemenea, nu aveau dreptul să locuiască în Chişinău, persoanele condamnate în baza legii sovietice „despre lupta împotriva sustragerii din proprietatea socialistă” din 7 august 1932. Foştilor condamnaţi penal, nu li se permitea nici măcar să viziteze capitala. De respectarea acestor prevederi era responsabil N.K.V.D.-ul. Acest regim special pentru Chişinău, s-a menţinut şi în anii postbelici.
în septembrie 1940, Nikolai Sazîkin insista asupra soluţionării grabnice a tuturor problemelor provocate de „elementele vechi” – adepţi ai aşa-zisei „românizări” a populaţiei basarabene. R.S.S.M. era considerată o periculoasă pepinieră de atitudini antisovietice şi burgheze. Dar cel mai mult organele unionale ale securităţii statului erau deranjate de problema orientării clare proromâneşti a majorităţii populaţiei. „Soluţionarea” tuturor acestor probleme, a fost însoţită de un şir de asasinate politice comise la Chişinău, Ismail, Cetatea Albă şi în alte localităţi ale Basarabiei ocupate, finalizate cu deportarea din iunie 1941, a unui număr însemnat de basarabeni în Siberia.
Revenirea autorităţilor româneşti în vara anului 1941, în Basarabia, a făcut posibilă descoperirea multora din acele asasinate, executate de autorităţile sovietice în acest teritoriu timp de un an de ocupaţie.
Rezultatele uneia din investigaţiile efectuate în capitala Basarabiei au arătat că, „în partea din fund a curţii fostului local al Consulatului italian din Chişinău, strada Viilor nr. 97, devenit în timpul regimului sovietic sediul central al N.K.V.D.-ului local, în prezent distrus complet, într-un loc acoperit cu scânduri înalte, s-au descoperit două gropi mari şi altele mai mici, în care au fost îngropate ultimele victime ale N.K.V.D.-ului”. Raportul inspectorului regional de poliţie, Alfred Pacsimade, menţiona că, execuţia s-a făcut în beciul fostului Consulat italian, unde au rămas urme evidente şi unde s-au găsit două tărgi pline de sânge. După săpături intense au fost deshumate 85 de cadavre, din care un grup de 15 persoane aruncate într-o groapă comună aveau mâinile, iar un grup şi picioarele legate. Unele cadavre erau în costume sumare (pijama, cămaşă de noapte), ceea ce denotă că victimele au fost ridicate în timpul nopţii de acasă şi executate imediat fără a fi cercetate. S-au găsit, de asemenea, şepci de elevi, un grup de 6 ceferişti, doi preoţi. După sentinţele de condamnare, s-au putut identifica fraţii Petre şi Pavel Tanţu, Cernovschi, fost şef de secţie de gardieni publici în Chişinău; ceferiştii Ion Teslaru, Ilie banu, Dionisie Doroftei, Grigore Ene Tluşca, Dimitrie Vieru, Teodor Guţu, David Filipenco, Melentievici şi Şevcenco. După anumite indicii, a fost identificat şi unul dintre preoţi, care ar fi fost fruntaşul legionar Gh. Tudorache. în buzunar la Pavel Tanţu, s-a găsit o sentinţă dată de Tribunalul militar al N.K.V.D., circumscripţia Kiev, prin care condamna pe aceşti doi fraţi, în ziua de 21 iunie 1941, la moarte prin împuşcare şi confiscarea averilor, ca fiind fii ai unui fost ofiţer din Armata albă. S-a constatat că, împuşcarea s-a făcut în serie, iar cadavrele au fost aruncate în stare muribundă în gropi, în dezordine. Majoritatea cadavrelor au rămas neidentificate, căci fuseseră mutilate, batjocorite, arse la flacără în timpul „anchetei”, iar după moarte date cu var nestins şi cu acizi.
în subteranele Palatului Mitropolitan din Chişinău, unde s-a aflat Consistoriul bisericesc şi fabrica de lumânări, şi unde sovieticii aveau secţia de spionaj a N.K.V.D., s-au descoperit mai multe celule individuale, unde erau deţinute cele mai suspecte şi mai importante persoane, care trebuiau să fie cercetate cu o grijă deosebită. în aceiaşi subterană, s-au găsit instrumente speciale de tortură, unele cu folosirea curentului electric. Sovieticii au distrus aceste instalaţii în timpul retragerii, însă specialiştii români au fost în măsură să le reconstituite.
La data de 7 septembrie 1941, la Chişinău au avut loc funeraliile naţionale ale celor 450 de persoane găsite în gropile din curţile Consulatului italian, Palatului Mitropolitan, Facultăţii de Teologie, multe ramase neidentificate din pricina mutilărilor.
La 16 octombrie 1941, Guvernământul Basarabiei raporta Preşedinţiei Consiliului de Miniştri despre săpăturile efectuate în beciul imobilului din str. General Văitoianu nr. 25 din Ismail, fost sediu al N.K.V.D.-ului local. Acolo s-au găsit cadavrele a cinci bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 45-60 de ani şi a unei femei de 22-23 de ani.
„Cadavrele – se spunea în raport Guvernământului Basarabiei – au fost îngropate cu capul în jos, legate cu mâinile la spate şi la ochi.
Din expertiza făcută s-a stabilit că sunt îngropaţi de aproximativ 7-8 luni. Cadavrele prezintă arsuri pe corp, deducându-se că au fost stropiţi cu vitrol.
Descoperirea a făcut adâncă impresie în rândurile populaţiei din oraşul Ismail şi acest fapt a mărit ura populaţiei contra evreilor din ghettoul local.
Populaţia a venit în pelerinaj compact, crezând că va identifica vreun membru al familiilor, dispăruţi sub ocupaţia bolşevică. Până în prezent nu s-a putut identifica nici un cadavru.
Din partea poliţiei şi garnizoanei locale, s-au luat măsuri de menţinerea ordinii”.
La Cetatea Albă au fost descoperite 19 jertfe ale totalitarismului comunist, majoritatea foşti militari din Armata ţaristă.
în perioada, noiembrie 1940 – ianuarie 1941, organele N.K.V.D. au realizat verificarea şi trierea întregii populaţiei a R.S.S.M., cu scopul fixării vizelor de reşedinţă şi a paşaportizării generale a populaţiei. Pentru eliminarea anumitor persoane din viaţa socială şi politică, în paşapoarte li s-a indicat categoria de indezirabilitate. Mulţi cetăţeni nici nu bănuiau că, în paşapoartele lor deja există informaţia necesară organelor sovietice de securitate, pentru a şti la momentul oportun, cum să procedeze cu fiecare în parte. Unora li se fixa domiciliu obligatoriu, pentru a puteau fi supravegheaţi mai uşor.
De rând cu transformările politice şi social-economice, însoţite de anihilarea elementelor ostile, mulţi tineri basarabeni au fost mobilizaţi la munci forţate în regiunile industriale ale U.R.S.S. – Dondass, Ural, Siberia, etc. – de unde, o bună parte, nu s-a mai reîntors acasă. Basarabenii erau trataţi de sovietici ca o sursă de forţă de muncă ieftină, necesară şantierelor industriale şi minelor de cărbune din diferite regiuni ale U.R.S.S. Deja la o lună de la ocupaţie, în august 1940, organele locale de stat şi de partid, au mobilizat şi trimis la muncă forţată în interiorul U.R.S.S., 53.356 de tineri din satele Basarabiei. Unii încercau să scape de această deportare la munci forţate, prin fugă.
După o statistica sumară, alcătuita de autorităţile româneşti (după 1941), între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, în spaţiul dintre Prut şi Nistru au fost asasinate sau moarte sub tortură circa 300.000 de persoane. După arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 de români în 1940/1941, reprezentând 12,23% din populaţie, în 1944, procentul victimelor avea să urce la peste o treime din totalul populaţiei.
Crimele comise de regimul sovietic în Basarabia şi cruzimea cu care erau executate, au îngrozit populaţia. Cei care au adus noua autoritate în teritoriul dintre Nistru şi Prut, făceau parte dintr-o cu totul altă civilizaţie, cu o altă mentalitate, în care valorile general-umane au fost deturnate, iar sentimentele lichidate. Două decenii de comunism în Rusia, însoţite de transformări social-economice şi politice nemaiîntâlnite, soldate cu milioane de oameni morţi, au format un cu totul alt individ, care venise acum în Basarabia să realizeze aceleaşi transformări. Cineva, după eliberarea din 1941, spune că, „Am mai trăit noi cu ruşii, dar aceia aveau teamă de Dumnezeu: dar «tovarăşii» iştia, cum li se spune, sunt alţi ruşi; îs păgâni, lepădaţi de lege...”.
Chiar şi cei ce s-au bucurat de instaurarea regimului sovietic în Basarabia, la scurt timp au avut de regretat. Unii din ei declarau că, „Noi am crezut că tovarăşii au venit pentru a ne elibera şi nu pentru a ne sugruma”. Alţii îşi manifestau public nemulţumirea. Astfel, în februarie 1941, elevi şi studenţi de la şcoala nr. 2 şi Şcoala Pedagogică din Orhei au scos un manifest pe care l-au lipit pe uşa şcolii. Manifestul, printre altele, conţinea următoarele revendicări: „Ne-am săturat de pâinea sovietică. Vrem pâine românească. Jos Stalin şi comunismul. Jos N.K.V.D.-ul...”. Autorii manifestului au fost denunţaţi de o colegă de-a lor, de origine evreiască, originară din comuna Leuşeni, jud. Orhei, evacuată în U.R.S.S. la retragerea armatelor sovietice în vara anului 1941. Chiar a doua zi au început arestările: peste 40 de elevi şi studenţi au fost deportaţi în Siberia. Printre ei au fost: O. Frunză, D. Stâci, I. Balaş, S. Bacalu, Ciumac, V. Aşveţ, P. Bogos, V. Bogos, B. Veslovschi, A. Levinţa, V. Eprov, D. Avramoglu, T. Gojocaru, V. Guma, etc.
Pe parcursul întregului an de ocupaţie, N.K.V.D.-ul s-a dovedit a fi extrem de „eficient” în represiunile sale. Aceasta denotă faptul că, avea adunate din timp, încă înainte de ocupaţie, materialele de acuzare, precum şi listele cu adresele celor care urmau să fie arestaţi.
Timp de un an de ocupaţie sovietică, în Basarabia şi nordul Bucovinei, haosul şi dezmăţul erau la ei acasă. Totul era dezorganizat. Represiunea nu a contenit nici o clipă. Basarabenii şi bucovinenii erau deprimaţi, mulţi s-au refugiat în România, alţii nu au reuşit să se refugieze, dar îşi doreau să ajungă pe celălalt mal al Prutului. Persoanele dornice de a pleca în România, „au fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee, bunurilor lor mobile şi imobile confiscate şi obligaţi să semneze declaraţii că, după sosirea în România, vor activa în favoarea serviciului de spionaj sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostatici”. Multora li s-au confiscat banii şi obiectele de preţ, lăsându-li-se numai câte 1.000-2.000 de lei, restul sumelor fiind oprite, căci constituiau „o contrabandă de valută”. Pe cei evacuaţi peste Prut, sovieticii doreau să-i transforme, prin diverse mijloace, în agenţii lor de spionaj şi propagandă.
Cu toate acestea, numărul celor refugiaţi (oficial şi neoficial) în stânga Prutului, era în continuă creştere. Spre sfârşitul lunii octombrie 1940, numărul celor plecaţi din Basarabia trecuse de 100.000 de persoane. Exodul nu a încetat nici în lunile următoare. Numărul doritorilor de a pleca era destul de mare. După cum estimau unii refugiaţi, „dacă s-ar lăsa graniţa deschisă”, 80% din populaţia Basarabiei ar fi trecut în România. Alţii afirmau „că românii din Basarabia doresc din tot sufletul războiul, credinţa lor fiind că numai aşa vor scăpa de stăpânirea sovietică”. Unii, neavând posibilitatea să se refugieze, din disperare, s-au sinucis.
Forme de rezistenţă armată organizată nu s-au înregistrat, însă au avut loc incidente între populaţia civilă şi autorităţi, în special în timpul implementării „reformelor sovietice”, a colectării impozitelor şi pe parcursul desfăşurării operaţiunii de deportare (din iunie 1941).

Istorie recenta: Pavel Moraru. Basarabia sub urmasii lui Felix Dzerjinski

Basarabia sub urmaşii lui Felix Dzerjinski: organele securităţii statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1991).

Planul lucrării:

Lista abrevierilor utilizate.


Basarabia sub urmaşii lui Felix Dzerjinski: organele securităţii statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1991).

Planul lucrării:

Lista abrevierilor utilizate.

Introducere.

Capitolul I: Structurile de securitate sovietice din Basarabia, în primul an de ocupaţie (1940/1941).

Instalarea organelor N.K.V.D. în Basarabia ocupată. Organizare şi reorganizare.
Activităţi de anihilare a „elementelor contrarevoluţionare”.
N.K.V.D.-ul R.S.S.M. în timpul operaţiunii de repatriere a germanilor basarabeni în Reich-ul german.
Organizarea acţiunii informative sovietice privind situaţia din România.
Executarea operaţiunii de deportare a basarabenilor în Siberia (iunie 1941).

Capitolul II: N.K.V.D.-ul moldovenesc în timpul Războiului germano-sovietic.

2.1. Evacuarea autorităţilor sovietice din Basarabia.
2.2. Organizarea acţiunilor de diversiune în teritoriul părăsit.

Capitolul III: Organele securităţii moldoveneşti de la „eliberarea” din 1944 şi până la procesul de destalinizare.

3.1. Reinstaurarea autorităţilor sovietice în Basarabia. Organele securităţii statului şi ale afacerilor interne în anii postbelici.
3.2. Lupta cu rezistenţa anticomunistă basarabeană.
3.3. Acţiuni de anihilare a Bisericii Ortodoxe şi a asociaţiilor religioase.
3.4. Activităţi de combatere a spionajului inamic în R.S.S.M.
3.5. Organizarea şi executarea operaţiunilor de deportare a basarabenilor în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S.
3.6. Organele de securitate şi ale afacerilor interne din R.S.S.M. în timpul procesului de destalinizare.

Capitolul IV: Activităţile K.G.B.-M.A.I. din perioada destinderii hruşcioviste şi a stagnării brejneviste.

4.1. Organele de securitate şi ale afacerilor interne din R.S.S. Moldoveneşti în anii `60-`70.
4.2. Combaterea „naţionalismului moldovenesc” şi a manifestărilor antisovietice în timpul lui N. Hruşciov.
4.3. Prigonirea credincioşilor.
4.4. Lupta cu disidenţa şi „naţionalismul moldovenesc” în perioada lui L. Brejnev.

Capitolul V: K.G.B.-ul R.S.S.M. de la „perestroikă” şi până la prăbuşirea regimului comunist.

5.1. Situaţia din Uniunea Sovietică în a doua jumătate a anilor `80. Mişcarea de emancipare naţională a românilor basarabeni şi separatismul din sudul şi estul R.S.S.M.
5.2. Structura organelor K.G.B. al R.S.S.M şi combaterea disidenţei politice.
5.3. Activităţi în domeniul spionajului extern.
5.4. Organele moldoveneşti de securitate de la suveranitatea şi până la independenţa Republicii Moldova.
5.5. Arhiva K.G.B. al R.S.S.M. – o problemă controversată de actualitate.

Fişe biografice.
Bibliografie.

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE

A.N.I.C., Buc. – Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti
A.N.R.M., Chşn. – Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău
C.C. – Comitetul Central
C.C.P. – Consiliul Comisarilor Poporului
C.C. al. P.C. (b) – Comitetul Central al Partidului Comunist bolşevic
C.C. al P.C.U.S. – Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice
C.C. al U.T.L.C. – Comitetul Central al Uniunii Tineretului Leninist-Comsomolist
CEKA – vezi V.C.K.B.K.S.
C.I.A. – Agenţia Centrală de Informaţii (Central Intelligence Agency)
com. – comuna
C.S.S. R.M. – Consiliul Suprem de Securitate al Republicii Moldova
D.G.S.P. – Direcţia Generală a Securităţii Poporului
D.G.S.S. – Direcţia Generală a Securităţii Statului
G.P.U. – Direcţia Politică de Stat (Г.П.У. – Государственное Политическое Управление)
G.R.U. – Direcţia Generală de Informaţii al Marelui Stat Major al Armatei sovietice (ruse) – serviciu de informaţii militare sovietic (rusesc) (Г.Р.У. – Главное Разведывательное Управление)
G.U.G.B. – Direcţia Generală a Securităţii Statului (Г.У.Г.Б. – Главное Управление Государственной Безопасности)
Gulag – Direcţia Generală a Lagărelor (ГУЛАГ – Главное Управление Лагерей)
jud. – judeţ
K.G.B. – Comitetul Securităţii Statului (К.Г.Б. – Комитет Государственной Безопасности)
km. – kilometru
M.A.E. – Ministerul Afacerilor Externe
M.A.I. – Ministerul Afacerilor Interne
M.C.G. – Marele Cartier General
M.G.B. – Ministerul Securităţii Statului (М.Г.Б. – Министерство Госсударственной Безопасности)
M.S.N. al R.M. – Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova
M.St.Major – Marele Stat Major
n.a. – nota autorului
N.K.G.B. – Comisariatul Poporului al Securităţii Statului (Н.К.Г.Б. – Народный Коммисариат Государственной Безопасности)
N.K.V.D. – Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne (Н.К.В.Д. – Народный Коммисариат Внутренних Дел)
nr. – număr
O.B.H.S.S. – Secţia pentru Lupta cu Furturile din Proprietatea Socialistă (О.Б.Х.С.С. – Отдел по Борьбе с Хищениями Социалистической Собственности)
O.G.P.U. – Direcţia Politică Unificată de Stat (О.Г.П.У. – Объединённое Госсударственное Политическое Управление)
P.C. (b.) – Partidul Comunist bolşevic
P.C.M. – Partidul Comunist al Moldovei
P.C.R. – Partidul Comunist Român
P.C.U.S. – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
R.A.S.S.M. – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
R.M.N. – republica moldovenească nistreană; în limba rusă, П.М.Р. (P.M.R.) – Приднестровская Молдавская Республика
R.S.S.M. – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
R.S.S.M.N. – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană
R.S.S.U. – Republica Sovietică Socialistă Ucrainească
Razvedupr – Direcţia de spionaj a Armatei roşii (Разведупр – Разведывательное Управление)
S.I.S. al R.M. – Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova
S.S. – subdiviziuni ale Partidului Nazist de pază şi represiune (Schutz-Staffeln)
S.S.I. – Serviciul Special de Informaţii
SMERŞ – Direcţia Generală de contrainformaţii militare din cadrul Comisariatului Poporului al Apărării al U.R.S.S. (СМЕРШ de la aglutinarea cuvintelor Смерть шпионам – „moarte spionilor”)
str. – strada
S.U.A. – Statele Unite ale Americei
U.R.S.S. – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
U.T.L.C. – Uniunea Tineretului Leninist-Comsomolist
V.C.K.B.K.S. – Comisia Extraordinară a întregii Rusii pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului (В.Ч.К.Б.К.С. – Всероссийская Черезвычайная Комисия по Борьбе с Контрреволюцией и Саботажем)

«Strategii naţionale de re-românizare a Basarabiei»
În iulie 1942 – adică la un an după ce trupele române, aliate cu cele germane, eliberaseră Basarabia de sub ocupaţia sovietică impusă prin ultimatumurile din iunie 1940 – a apărut, în condiţii grafice deosebite pentru standardele epocii, la preţul de 750 de lei, ediţia a II-a a unei monografii dedicate Basarabiei. Albumul era publicat de Institutul de arte grafice Mârvan, avea drept editor Guvernământul Basarabiei şi reprezenta doar una dintre acţiunile de propagandă preconizate de Mihai Antonescu pentru refacerea românismului în provincie şi consolidarea argumentelor de apartenenţă a acelui teritoriu la statul român.



Exceptând o prefaţă semnată de profesorul Mihai Antonescu în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri – prefaţă în cuprinsul căreia este menţionat laudativ guvernatorul Basarabiei, generalul Voiculescu –, cartea nu prezintă niciun nume al autorilor textelor, graficelor sau hărţilor conţinute. Structura volumului, la fel ca şi stilul de redactare sunt aproape ostentativ didactice, în scopul lămuririi sistematice şi definitive a cititorului asupra datelor şi ideilor prezentate.



O primă parte, împărţită în şase capitole, descrie prin texte încărcate de date, fapte, cifre, afirmaţii şi etichetări categorice, lipsite de nuanţe, istoria Basarabiei ca „pământ totdeauna românesc” până la Unirea din 1918, cele două decenii interbelice „de creaţie şi muncă românească”, condiţiile în care a fost cedată Basarabia URSS-ului în iunie 1940, regimul sovietic care a durat un an, „acţiunile de distrugere iudeo-comuniste” şi, în fine, îndrumări şi înfăptuiri ale operei de refacere româneşti în acestă provincie. Fiecare capitol este precedat de un motto, reprezentând o frază sugestiv-mobilizatoare sau patriotic-moralizatoare extrasă din discursurile mareşalului Ion Antonescu. Urmează partea a doua, numită „Documente”, care constă în fotografii sugestive, reprezentând atât înscrisuri medievale basarabene, dar mai ales distrugerile, asasinatele şi ororile săvârşite de bolşevici (biserici pângărite, execuţii sumare, torturi, batjocoriri). Partea a treia este compusă exclusiv din grafice colorate, construite pe baza unor date statistice, care arată uriaşele diferenţe între starea dezastruos-catastrofală a tuturor sectoarelor vieţii economice şi sociale ale Basarabiei în momentul eliberării sale de sub sovietici, în iulie 1941, şi saltul uriaş petrecut în numai un an de administraţie românească.



„Propaganda atrocităţilor”

Multe dintre demonstraţiile, cifrele sau faptele şi chiar afirmaţiile cuprinse în acest volum al propagandei de stat a regimului Antonescu mărturisesc o virulentă atitudine anticomunistă, antisemită şi (constructiv) naţionalistă, pe fondul participării, încă victorioase la momentul apariţiei cărţii, a armatelor române pe Frontul de Est, alături de cele germane, în ceea ce, tot propaganda oficială, numea „Războiul sfânt împotriva bolşevismului” sau, după cum se exprima Mihai Antonescu în prefaţă, „misiunea noastră apostolică şi creştinească” de apărare împotriva „slavismului cotropitor şi lavei asiatice”.

Din perspectivă actuală, respectivele argumente propagandistice pot părea fie puerile, fie exagerate, fie odioase sau, pur şi simplu, denaturate. Tonul este adesea emfatic şi pătimaş, la fel cum erau şi comentariile din jurnalele de actualităţi din cinematografe realizate de plutoanele de propagandă ale Marelui Stat Major. Nu s-a făcut deloc economie de epitete violent incriminatoare la adresa bolşevicilor şi nici de fotografii cât mai şocante privind crimele lor, calificabile în timpurile noastre drept crime de război împotriva umanităţii. Capitole întregi de texte şi ilustraţii se constituie în ceea ce este astăzi poartă denumirea de „propaganda atrocităţilor”, fiind asemănătoare cu cele din Războiul civil din Bosnia sau cu cele din Kosovo. Cert este că atât textele istorice, cât şi fotografiile sau datele statistice utilizate în carte au fost alese, încadrate, selectate şi prelucrate pentru a servi cât mai bine obiectivelor propagandistice şi politicii statului din acel moment.



Re-românizare a Basarabiei

Amuzantă chiar prin afişata sa ingenuitate este soluţia de scuză şi chiar de justificare de către propagandiştii antonescieni a responsabilităţilor Germaniei naziste în Pactul Ribbentrop-Molotov, în urma căreia a fost pierdută Basarabia: „Consecventă atitudinii sale din toată istoria de a trăda pe oricine şi prin orice mijloace, în anul 1939 Rusia Sovietică găseşte prilejul de a pune la cale o nouă trădare, de astă dată cea mai mare din toate. Într-adevăr în acest an încheie cunoscutul tratat cu Germania”.

„În 1940, pun mâna prin vicleşug şi perfidie, fără nici o jertfă, pe Basarabia, Bucovina de Nord, Lituania, Estonia şi Letonia, speculând situaţia Germaniei, angajată într-o luptă hotărâtoare în Vest, împotriva Franţei şi Angliei”.În schimb, premierul Churchill al Angliei duşmane era taxat drept neconsecvent şi oportunist: „Spiritul bolşevic era socotit inamicul nr. 1 al vieţii, după părerea pe care pe vremuri a exprimat-o în parlamentul ţării sale actualul prim ministru al Angliei şi tovarăşul de astăzi al idealurilor lui Stalin”. Dincolo de omiterea evidentă a multelor abuzuri, excese, ineficacităţi şi greşeli ale administraţiei româneşti în Basarabia după Marea Unire din 1918 în perioada interbelică, abundă exemplele concrete privind distrugerile şi asasinatele săvârşite de iudeo-comunişti şi autorităţile bolşevice în timpul anului de ocupaţie, în contrast cu „opera naţionalismului contructiv comandată de Mareşalul Conducător în viaţa de înoire a ţării întemeiată pe cinste şi muncă, pe dreptate şi adevăr”, care cuprindea deopotrivă asigurările sociale şi agricultura, centralele telefonice şi instituţiile sanitare, bisericile şi situaţia zootehnică-veterinară. De propagandă pentru re

Este evident efortul concertat al specialiştilor români din Ministerul Propagandei Naţionale şi din Biroul păcii coordonate de Mihai Antonescu pentru susţinerea pe timp de război al celei mai ample campanii de propagandă desfăşurate de autorităţile statului român privind Basarabia. În concepţia lui Mihai Antonescu privind strategiile naţionale de propagandă internă, pentru re-românizarea Basarabiei, şi externă, pentru pregătirea argumentaţiilor României în vederea afirmării drepturilor sale teritoriale, volumul Basarabia desrobită se înscria în campania de pregătire a unei iluzorii conferinţe de pace postbelice care ar fi urmat să se desfăşoare în condiţii similare celei din 1919-1920.

Tot în acelaşi scop, dar cu mult mai dificilul obiectiv al recuperării Transilvaniei de nord-vest de la Ungaria, a fost editat albumul în două volume intitulat Siebenburger, însoţit de numeroase broşuri şi pliante centrate pe diferite domenii, destinate distribuţiei în cercurile influente din marile puteri decidente, Germania şi Italia. Greu de estimat în contextul actual care a fost sau ar fi putut fi eficacitatea propagandistică a acestui volum de propagandă în condiţiile în care, la câteva luni după apariţia sa, a survenit dezastrul de la Stalingrad şi a început retragerea armatelor germane şi române în faţa tavalugului Armatei roşii; iar după doar doi ani, în august 1944, Basarabia era deja reocupată. Remarcabilă este însă supravieţuirea de-a lungul lungilor decenii de regim comunist în România a unui astfel de volum în biblioteci particulare, în condiţiile în care descoperirea unui asemenea document incriminator ar fi avut dramatice repercursiuni asupra posesorului.

Toate județele din Romania spun: BASARABIA e ROMÂNIA! Campania Platformei Civice ACŢIUNEA 2012, ,,Blocul meu cunoaşte adevărul", a ajuns la final. În urma acestei campanii de promovare a adevărului istoric prin lipirea abţibildurilor cu mesajul ,,Basarabia e România", cele 41 de judeţe ale României, plus municipiul Bucureşti, au fost acoperite integral, transmite Romanian Global News.
Cei peste 300 de voluntari care s-au implicat în campania ,,Blocul meu cunoaşte adevărul" şi-au manifestat interesul de a participa şi la viitoarele acţiuni ale Platformei Civice. Fotografiile realizate de aceştia cu abţibildurile lipite în toate judeţele României pot fi accesate la adresa web http://actiunea2012.ro/romania/
Informarea asupra realităţii istorice nu se opreşte în acest punct. Mesajul ,,Basarabia e România" va fi transmis mai departe în cadrul unei campanii care va cuprinde şi alte state din Europa. Prin extinderea spaţiului de răspândire a mesajului, Platforma Civică ACŢIUNEA 2012 doreşte să sensibilizeze opinia publică externă cu privire la istoria românilor şi să promoveze în mod direct, vizibil şi concentrat episoade din istorie care au fost prezentate deformat sau incomplet de diverşi purtători de mesaj.
Platforma Civică este o coaliţie de organizaţii non-guvernamentale şi grupuri de iniţiativă care susţin reunirea Basarabiei cu România şi militează pentru idealul regăsirii românilor de pe ambele maluri ale Prutului în cadrul aceluiaşi stat.

Iată unde călăii NKVD au masacrat 3.400 de basarabeni în 1940-1941

La Chişinău, Tiraspol, Soroca sau Cahul, „eliberatorii" roşii au executat mii de moldoveni, pe care i-au aruncat în gropi comune, turnând var peste cadavre.
Pentru a se menţine la putere, regimul comunist din URSS a folosit toată „experienţa" acumulată de omenire de manipulare, falsificare, intimidare etc. Când măsurile „paşnice" nu aveau efect, sovieticii rezolvau simplu problema: oamenii incomozi regimului erau lichidaţi, cu un glonte în cap.
Din 25 octombrie 1917 (puciul militar bolşevic) organele de represiune ale regimului comunist sovietic au acumulat „experienţă", aşa încât, către apogeul Marii Terori din 1937-1938, NKVD-ul avea un bogat arsenal de metode de execuţii. Pedeapsa capitală era dictată nu de instanţe, ci de OGPU (Direcţia Politică Unificată de Stat), NKVD, Troika specială, Consfătuirea specială, Tribunalele militare, alte organe de represiune sovietice. Odată cu „eliberarea" din 28 iunie 1940, practica asasinatelor în masă a revenit în Basarabia, fiind aplicată şi după 23 august 1944.
CÂŢI AU FOST ASASINAŢI
Cu referire la teritoriul actualei Republici Moldova, până acum au fost identificare 100 din cele 113 procese-verbale ale Troikăi speciale a NKVD din RASS Moldovenească, „instanţă" care, în anii 1937-1938, a „judecat" ca pe „duşmani ai poporului" 4.762 de persoane din stânga Nistrului, dintre care 3.497 au fost condamnate la împuşcare (74% din totalul celor judecaţi - cea mai mare cotă din URSS).


Foto: Cadavru unei victime deschumate de autorităţile române în vara lui 1942 din ograda fostului sediu al NKVD/ Cartea "Basarabia dezrobită", 1942
Compusă din trei persoane (de unde şi denumirea - „troika"): comisarul poporului pentru afacerile interne, secretarul comitetului regional de partid (bolşevic) din RASSM şi procurorul general al RASSM, Troika specială a făcut exces de zel la mai multe şedinţe. Astfel, la întrunirea din 15 septembrie 1937, toate cele 59 de persoane judecate au fost condamnate la împuşcare, la şedinţa din 25 octombrie acelaşi an s-a decis executarea a 63 de inculpaţi din totalul de 63. Au fost condamnaţi la moarte toţi cei judecaţi şi la alte şedinţe: la 14 noiembrie - 65, la 20 noiembrie - 85, la 23 noiembrie - 51, la 25 noiembrie 1937 - 66 de oameni. Troika „a bătut recordul" la şedinţele din 11 martie şi 22 aprilie 1938, când toate cele 147 şi, respectiv, 230 de persoane judecate au fost condamnate la împuşcare.
Nu rămânea în urmă nici Consfătuirea specială, unde totul decideau comisarul poporului pentru afaceri interne, Nicolai Ejov, şi procurorul URSS, Andrei Vîşinski. Prin cele 51 de procese-verbale descoperite în arhiva Securităţii (33 din 1937 şi 18 din 1938) pronunţate în dosare referitoare la RASSM, Consfătuirea specială a condamnat la moarte prin împuşcare 1.389 de oameni din totalul celor 2.185 judecaţi. Cei mai mulţi oameni odată au fost trimişi în faţa plutonului de execuţie la 8 octombrie 1937 - 125 din cei 139 judecaţi. Anume Consfătuirea specială i-a condamnat la moarte pe liderii de partid şi de stat ai RASSM: Badeev, Krivorukov, Starâi-Borisov, Antoseac.
EXECUTAŢI NOAPTEA
Sentinţele de împuşcare erau executate, de obicei, la locul pronunţării. În cazul RASSM au fost excepţii. Astfel, până în 1940, sentinţele date de Troika specială a NKVD şi Consfătuirea specială a URSS au fost executate în două locuri: la Tiraspol şi Balta. De exemplu, în urma primei sentinţe pronunţate de Troika, din 10 august, (prin care 26 din cei 39 de oameni judecaţi au fost condamnaţi la împuşcare), 12 persoane au fost executate la Tiraspol, trei zile mai târziu, la 13 septembrie, la ora două noaptea. Ceilalţi 14 condamnaţi au fost ucişi la 25 septembrie, tot la Tiraspol, la ora unu noaptea.
Din motive necunoscute sentinţă în privinţa a cinci persoane condamnate de Troika la împuşcare la şedinţa din 11 august 1937 a fost executată la Balta, la 19 august. De data aceasta în Actul de execuţie s-a specificat cu exactitate ora: primul condamnat a fost împuşcat la ora 00.45, al doilea - la ora 01.05, al treilea - la 01.40, al patrulea - la 01.55 şi ultimul - la 02.10.
Pentru executarea sentinţei nu se stabilea niciun termen. Uneori era destul o prescripţie şi sentinţa se executa rapid. Astfel, prescripţia preşedintelui Troikăi, Prihodiko, din 23 septembrie 1937, obliga organele NKVD să execute 72 de persoane, condamnate la 10 septembrie. La doar o zi, pe 24 septembrie, au fost împuşcaţi 71 de oameni. După 28 iunie 1940, odată cu strămutarea NKVD de la Tiraspol la Chişinău, s-a căutat un nou loc al execuţiilor.
Executaţi în sediul NKVD din Chişinău
La Chişinău au fost descoperite două locuri unde erau împuşcaţi moldovenii: cel „de bază" este pe actuala stradă Grenoble, iar altul - clădirea NKVD, fostul sediu al Consulatului Italian (actualmente strada A. Mateevici, în apropierea Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice.
Primele execuţii la Chişinău vizau „restanţierii" - persoane condamnate de către Tribunalul militar Odesa înainte de 28 iunie 1940, fie oameni născuţi în Basarabia, fie locuitori din stânga Nistrului care au fugit în România în anii 1918-1940, trimişi la moarte pentru „trădare de patrie". Printre primii la Chişinău au fost împuşcaţi foştii militari ai Armatei Albe, nobili ruşi, simpli cetăţeni emigranţi din Rusia sovietică după 25 octombrie 1917.


Foto: Pe locul unde au fost împuşcaţi oameni nevinovaţi din strada Grenoble se fac azi case pentru colaboratorii Securităţii
Referitor la cel de-al doilea loc de asasinări în masă din Chişinău - sediul NKVD, Chestura poliţiei municipiului Chişinău, Biroul Siguranţei, informa Guvernatorul Basarabiei la 31 august 1941: „Făcând informaţii şi cercetări pentru a se stabili locul de înhumare a victimelor politice ale terorii roşii, am putut stabili în ziua de 30 august 1941 următoarele: în localul fostului Consulat Italian de pe strada Viilor, în prezent ars complet, în partea din fund a curţii, în apropierea unui beci, într-un loc viran camuflat cu scânduri înalte în parte arse, se găsesc două gropi mari, proaspete, în care se află îngropaţi mai mulţi oameni împuşcaţi în timpul retragerii din Chişinău a trupelor roşii". La sediul NKVD au fost deshumate, până în seara zilei de 6 septembrie 1941, 85 de cadavre, în total fiind dezgropaţi peste 100.
Ultimele acte documentate de execuţie în Chişinău din perioada 1940-1941 datează din 27 iunie 1941. Deşi luptele la Prut durau de o săptămână, retrăgându-se, în acea zi, nkvd-iştii au împuşcat peste 50 de persoane, având timp şi pentru redactarea actelor de execuţie. În perioada 28 iunie 1940 - 22 iunie 1941 execuţii au fost efectuate şi la Tiraspol.
Asasinaţi în masă la Bălţi Soroca, Orhei şi Cahul
Locul execuţiilor s-a schimbat odată cu ajungerea frontului sovietic la Nistru, în primăvara anului 1944. Capitala temporară a RSSM, Soroca, devine centrul execuţiilor, prima persoană împuşcată, la 5 iulie, fiind un ostaş sovietic, după care au urmat alte execuţii, la 12 şi 27 iunie.
Şi la Bălţi au fost asasinate în masă. Sunt atestate documentar execuţii efectuate de NKVD la 18 iulie 1944 (o persoană), 14 şi 29 septembrie (patru şi, respectiv, cinci oameni împuşcaţi). La Bălţi au fost executate pedepse capitale până în aprilie 1945, iar Soroca până în iulie 1945. Execuţii prin împuşcare au avut loc şi la Orhei. Astfel, Tribunalul militar al NKVD din RSSM, în şedinţele din 11 şi 14 ianuarie 1945, condamnă la pedeapsa cu moartea patru locuitori ai judeţului. Fiind deţinuţi la puşcăria din Orhei, toţi sunt împuşcaţi la 14 aprilie acelaşi an. Nici orăşul Cahul nu a fost ocolit de masacre. Aici, la 18 iunie 1945, NKVD împuşcă un cetăţean pentru infracţiunea de „trădare de patrie". Constatăm aşadar, că execuţii au avut loc în oraşele în care NKVD avea puşcării zonale. Nu se cunoaşte locul nemijlocit al executărilor în niciunul din oraşele menţionate.


Foto: Piatră comemorativă pe locul fostului sediu NKVD din Chişinău unde au fost împuşcaţi "duşmabii poporului" din Basarabia. Inscripţie: "Trecătorule, pleacă-ţi fruntea întru cinstirea memoriei basarabenilor masacraţi aici de călăii bolşevici în iunie 1940 - iulie 1941"
Locul din strada Grenoble din Chişinău a redevenit de „bază" după 23 august 1944, aici fiind executaţi nu doar basarabenii sau ostaşii sovietici, ci şi alte persoane căzute în mâinile NKVD-ului sau SMERŞ-ului (Direcţia Generală de Contrainformaţii militare din cadrul Comisariatului Poporului pentru Apărare din URSS). De exemplu, aici au fost executaţi peste 100 de maghiari capturaţi de sovietici. Poligonul din strada Grenoble a fost folosit încă mult timp după moartea lui Stalin, în 1953, drept loc de execuţii.
Ochiţi în cap şi aruncaţi în gropi comune
În raportul Siguranţei române, din 31 august 1941, privitor la cadavrele descoperite la sediul NKVD, se arată: „Victimele, în majoritate, au fost executate prin împuşcare în cap, din spate. S-a constatat, de asemenea, că împuşcarea s-a făcut în serie, iar cadavrele au fost aruncate în stare muribundă în gropi, în dezordine".
Un alt raport al Siguranţei constată: „Din informaţiile culese şi din cercetările făcute, rezultă că execuţia se făcea după sistemul Ceka, prin împuşcare pe la spate, în cap, de către doi călăi, care executau atribuţiunile în mod consecutiv. S-au mai găsit şi o căldare şi un panou de carton, cu numeroase perforări, care, din cercetări, era folosit pentru exerciţii de tragere în vederea execuţiei. Lovituri de gloanţe şi câteva proiectile se mai află şi azi în peretele subteranei, unde se făceau împuşcările".
Cu regret, datele de arhivă privind executările sunt incomplete, având în vedere că încă n-au fost descoperite toate cazurile de condamnare la împuşcare de către alte organe extrajudiciare ale regimului comunist. Totodată, mii de basarabeni au fost executaţi de tribunalele militare de la Odesa şi Kiev.
Act de execuţie
1937, 13 august, or. Tiraspol.
Subsemnaţii, secretarul operativ al NKVD al RASS Moldoveneşti, Pervuhin; lucrătorul operativ al secţiei a III-a a Direcţiei Afacerilor Interne a NKVD a RASSM, locotenent inferior de securitate Docuţki şi comandantul de gardă al NKVD al RASSM Ospişev am redactat prezentul act că, astăzi, potrivit prescripţiei Preşedintelui Troikăi NKVD a RASSM, locotenent de securitate t. Rogol, din 12 august a.c., de către noi a fost executată sentinţa Troikăi NKVD a RASSM din 10 august 1937 privind condamnaţii la pedeapsa capitală - împuşcare. Au fost executate următoarele persoane (urmează lista a 12 persoane).
Persoanele enumerate mai sus - 12 - au fost împuşcate la ora 02.00, la 13 august.
Drept care am redactat prezentul act.
Semnează: Pervuhin, /ss/. Docuţki /ss/. Ospişev /ss/.
[În unele acte de execuţie se preciza: corpurile au fost îngropate.]

Acum 62 de ani, 35.000 de basarabeni au fost deportati în Siberia. Romani nu uitati!
Operaţiunea „IUG"/Sud a început la 6 iulie, ora 02.00, şi s-a încheiat la 7 iulie, ora 20.00. Au fost ridicate de catre trupele comuniste sovietice si de catre NKVD circa 11.293 de familii sau 35.796 de persoane - 9864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. Peste jumătate dintre ele au fost considerate drept „chiaburi", celelalte fiind acuzate de „colaborare cu fasciştii", „apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale", scrie Timpul.md, preluat de Romanian Global News.


Ca şi la 13 iunie 1941, deportaţilor li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale. Apoi, înghesuiţi în 1573 de vagoane pentru vite, au fost duşi în Siberia, de unde o bună parte nu s-au mai întors... Astăzi 6 iulie, la ora 9.00, în Scuarul Gării din Chişinău (foto), a avut loc un miting de comemorare a deportaţilor şi un parastas de pomenire a acestora.

Istorie recenta: Pavel Moraru.Din istoria Sigurantei Generale în Basarabia (1918-1940)
„Nistrul nu este numai o frontieră care separă două popoare, nu este numai o linie de demarcare a două state; Nistrul este hotarul care separă două lumi şi două concepţii de viaţăa”, iar Basarabia „este fereastra deschisă prin care Internaţionala a III-a îşi întinde arma încărcată spre inima Europei”.

Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie. Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 104-108.

Notă introductivă.

Mult studiata perioadă interbelică a Istoriei românilor, mai continuă să atragă atenţia istoricilor şi a celor interesaţi de trecut. Acest interes este alimentat de descoperirea a noi şi noi documente de arhivă (mai ales acum, când accesul la documente este mai liber), care varsă, de fiecare dată, o nouă lumină asupra trecutului şi scoate la iveală subiecte inedite, care provoacă la o nouă cercetare.
Cercetarea activităţii Siguranţei din Basarabia, ne-a arătat complexitatea acestui subiect, care oferă investigaţiilor ştiinţifice resurse inepuizabile. De aceia, concluziile studiului, la care am ajuns, bazate pe documente de arhivă (în mare parte inedite), constituie rodul muncii dintr-o primă etapă de cercetare, care ne obligă la continuarea investigaţiilor.
Studiul de faţă, este un prin pas, în aportul nostru adus cunoaşterii trecutului interbelic al României.
P.M.


Introducere

Prăbuşirea regimului comunist, a dus după sine la prăbuşirea tuturor miturilor şi falsurilor din istoria naţională şi universală, create de acesta. Desecretizarea arhivelor a dat posibilitatea revizuirii istoriei şi tratării nepărtinitoare a acesteia. De rând cu combaterea clişeelor, adânc înrădăcinate în mentalitatea societăţii post-comuniste, în atenţia cercetării istorice au intrat un şir de subiecte inedite din trecutul nu prea îndepărtat, referitoare la perioada interbelică, la cea a Războiului II Mondial, precum şi la perioada postbelică.
De un interes aparte este activitatea Siguranţei în Basarabia, mai puţin cunoscută, dar care, ca şi în restul ţării, a ţinut de monitorizarea vieţii social-politice şi de combaterea agenţilor curentelor subversive, mai ales a celor comunişti. Desigur că, în acest context, deosebit de interesante/importante sunt „buletinele informative” – importantă sursă de informaţii – în privinţa diferitelor probleme, care, analizate ştiinţific, ne pot relata de mai toate aspectele vieţii interbelice româneşti.
în ultimul timp, s-au scris tot mai mult lucrări (mai cu seamă, privind mişcarea subversivă comunistă), care, într-o măsură mai mare sau mai mică, au reflectat activitatea Siguranţei. Autorii acestora, în baza investigaţiilor de arhivă, au prezentat diverse fapte şi probleme din trecut, unele dintre care şochează, sunt incredibile, dar adevărate!
Cercetările de arhivă scot la iveală noi şi noi fapte cu totul inedite. în această lucrare, am încercat, în limita posibilităţilor şi a accesului pe care l-am avut la documentele de arhivă (o bună parte din ele, mai cu seamă „dosarele personale”, continuă să fie secrete), să reconstituim doar unele aspecte din activitatea Siguranţei în Basarabia, care mai ascunde o multitudine de subiecte interesante.

Autorul,
Sibiu, 17 februarie 2008


Capitolul I: Documente ale Siguranţei în Arhivele de la Chişinău.

„Am crezut necesar a pune la îndemâna doritorilor de a se consacra acestui serviciu şi care, pentru întâia oară, păşesc pe terenul spinos al noii lor profesiuni, o modestă parte din rezultatele unei experienţe, dobândite cu grele sforţări, spre a le sluji ca început de îndrumare, iar celor ce, necunoscând rolul şi activitatea Siguranţei Statului, în loc de a-i da tot concursul, s-au făcut ecoul răuvoitorilor, ce urmăresc desfiinţarea ei, le ofer prilejul de a-şi revizui atitudinea şi părerile asupra acestei instituţiuni, care, prin necesitatea şi importanţa ei, se poate identifica cu însăşi existenţa Statului”.

Zinovie Husărescu, inspector general al Siguranţei din Basarabia, Mişcarea subversivă în Basarabia. Atelierele Imprimeriei Statului, Chişinău, 1925, p. 3.


La fel ca şi românii şi unele teritorii ale României, o parte din arhivele româneşti, pe parcursul secolului XX, s-au pomenit în afara hotarelor româneşti. Unele fonduri de documente ale autorităţilor civile sau militare române le putem găsi la Cernăuţi sau Odessa, la Kiev sau Moscova.
O bună parte din documentele Siguranţei Statului, se află la Chişinău, în depozitele Arhivei Naţionale a Republicii Moldova şi reprezintă arhiva Siguranţei din Basarabia. Aceasta conţine, în cea mai mare parte, documente inedite, care constituie un bogat izvor de cunoaştere a trecutului politic şi social-economic al României, datorită vastului diapazon de probleme care s-au aflat în sfera preocupărilor Siguranţei. în arhiva de la Chişinău, majoritatea documentelor Siguranţei sunt neexploarate, ceea ce provoacă un interes deosebit pentru studierea lor.
O parte din documente, o constituie corespondenţa purtată între Subinspectoratul/Inspectoratul Siguranţei de la Chişinău cu subdiviziunile din subordine – serviciile şi brigăzile de siguranţă judeţene. O altă parte, extrem de consistentă în date şi informaţii inedite, sunt dosarele personale ale funcţionarilor, agenţilor şi informatorilor Siguranţei din Basarabia. De asemenea, sunt multe dosare cuprinzând investigaţiile diverselor cazuri de spionaj, propagandă bolşevică, antiromânească, etc. Toate sunt cuprinse în fondul de documente cu numărul 680 – Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău – 1919-1944. Dosarele 1-126 şi 3103-5178, inventar 1, conţin corespondenţa dintre organele poliţieneşti din Basarabia, rapoartele şi „notele informative” referitoare la curentele subversive, partidele şi mişcările politice, minorităţile etnice, sectele religioase, organizaţiile de spionaj sovietic, etc., etc. (1918-1944); dosarele 127-136 includ liste, pe judeţele Basarabiei, cu persoanele care în 1944, sub presiunea ofensivei armatelor sovietice, doreau să se evacueze în Vechiul Regat; dosarele 137-3102, sunt „dosarele personale” ale funcţionarilor de poliţie şi siguranţă din Basarabia, ale agenţilor şi informatorilor, chiar şi a personalului auxiliar de la poliţii (şoferi, electricieni, mecanici, derdicători), care au activat între 1918-1940. Multe din aceste „dosare personale” încă nu pot fi cercetate, deoarece nu le-a expirat termenul legal de 75 de ani de păstrare sub regim „secret”.
Alte fonduri din Arhiva Naţională a Republicii Moldova, referitoare la activitatea organelor poliţieneşti şi de informaţii române şi ţariste ruse, sunt următoarele:
Direcţiunea poliţiei oraşului Chişinău – 1911-1916 (fond 289, inventar 1);
Direcţiunea poliţiei jud. Chişinău – 1913-1914 (fond 290, inventar 1);
Direcţiunea poliţiei jud. Soroca – 1916 (fond 291, inventar 1);
Direcţiunea Jandarmeriei Guberniei Basarabia – 1907-1914 (fond 297, inventar 1);
Ajutorul şefului jandarmi al Guberniei Basarabia pentru jud. Chişinău, Ismail şi Akkerman (Cetatea Albă) – 1906-1912 (fond 330, inventar 1);
Ajutorul şefului jandarmi al Guberniei Basarabia pentru jud. Bălţi, Hotin, Soroca, Orhei – 1911-1913 (fond 331, inventar 1);
Postul de jandarmi de hotar Cahul – 1916-1917 (fond 335, inventar 1);
Postul de jandarmi de hotar Sculeni – 1916-1917 (fond 337, inventar 1);
Secţia Bender a Direcţiei căilor ferate jandarmi Odessa – 1909 (fond 1336, inventar 1);
Inspectoratul gubernial al miliţiei Basarabiei – 1917-1918 (fond 1648, inventar 1);
Secţia regională a miliţiei Chişinău – 1917-1918 (fond 1649, inventarele 1, 2);
Miliţia Chişinău – 1916-1918; 1914-1918; 1917 (fond 1628, inventarele 1, 2, 3);
Miliţia jud. Chişinău – 1915-1928 (fond 1600, inventarele 1, 2, 3);
Miliţia jud. Bender – 1918 (fond 1629, inventar 1);
Miliţia Bender – 1916-1918 (fond 1660, inventar 1);
Miliţia jud. Bălţi – 1917-1918 (fond 1756, inventar 1);
Ministerul de Război al Republicii Moldoveneşti – 1917-1918; 1915-1918 (fond 1725, inventarele 2, 3);
Directoratul de Interne al Republicii Moldoveneşti – 1917-1918; 1918-1919; 1918-1923; 1918 (fond 742, inventarele 2, 4, 5, 7);
Ministerul de Interne al României – 1913-1916 (fond 1627, inventar 1);
Direcţiunea Generală a Poliţiei şi Siguranţei Bucureşti – 1898-1911; 1900-1922; 1923-1941 (fond 691, inventarele 1, 2, 3);
Prefectura Poliţiei Bucureşti – 1881-1835; 1893-1916 (fond 1349, inventarele 3, 4);
Prefectura Poliţiei Iaşi – 1911-1917 (fond 1759, inventar 1);
Chestura poliţiei Galaţi – 1925 (fond 1702, inventar 1);
Poliţia Câmpina (jud. Prahova) – 1908-1916 (fond 1758, inventar 1);
Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău – 1919-1944 (fond 680, inventar 1, 2);
Chestura poliţiei Chişinău – 1918-1944 (fond 679, inventar 1);
Chestura poliţiei Tighina – 1908-1943; 1920-1938; 1921-1935; 1917-1944; 1941-1944 (fond 693, inventarele 1, 2, 3, 4, 5);
Chestura poliţiei Bălţi – 1920-1940; 1918-1935; 1921-1938; 1918-1941; 1919-1942; (fond 694, inventarele 1, 2, 3, 4, 5);
Poliţia Călăraşi – 1926-1940 (fond 1606, inventarele 1, 2);
Poliţia Soroca – 1941-1944; 1918-1944; 1921-1944 (fond 696, inventarele 1, 2, 3);
Poliţia Cahul – 1933-1944; 1918-1943 (fond 697, inventarele 1, 2);
Poliţia Orhei – 1918-1944 (fond 666, inventarele 1, 2, 3);
Poliţia punctului de frontieră Atachi – 1920-1935 (fond 1586, inventar 1);
Poliţia punctului de frontieră Iarova, jud. Soroca – 1930 (fond 1636, inventar 1);
Poliţia punctului de frontieră Cioburciu, jud. Tighina – 1918-1935 (fond 1656, inventar 1);
Poliţia punctului de frontieră Tighina – 1918-1929; 1917-1938 (fond 1699, inventarele 1, 2);
Poliţia punctului de frontieră Cristeşti, jud. Iaşi – 1917 (fond 1701, inventar 1);
Poliţia punctului de frontieră Talmaz, jud. Tighina – 1919-1920 (fond 1674, inventar 1);
Comisariatul poliţiei Rezina – 1941-1944 (fond 1583, inventarele 1, 2);
Comisariatul poliţiei Criuleni – 1943-1944 (fond 1584, inventar 1);
Comisariatul poliţiei Făleşti – 1925-1943 (fond 1589, inventar 1);
Comisariatul poliţiei Comrat – 1941-1944 (fond 1590, inventar 1);
Comisariatul poliţiei Româneşti – 1925-1943 (fond 1598, inventar 1);
Comisariatul poliţiei Leova – 1919-1938; 1941-1944 (fond 1668, inventarele 1, 2);
Societatea funcţionarilor poliţieneşti a oraşului Chişinău – 1928-1938 (fond 1640, inventar 1);
Prefectura poliţiei Odessa – 1941-1943; 1942-1943 (fond 1608, inventarele 1, 2);
Inspectoratul Regional de Jandarmi Basarabia – 1924-1934; 1930-1940; 1940-1945 (fond 1761, inventarele 1, 2, 3);
Legiunea mobilă de jandarmi nr. 3 – 1935-1937 (fond 1646, inventar 1);
Legiunea V de Jandarmi Cetatea Albă – 1926-1931; 1920-1929; 1918-1921 (fond 1650, inventarele 1, 2, 3);
Legiunea de jandarmi Cahul – 1924 (fond 1683, inventar 1);
Legiunea de jandarmi Rezina – 1926 (fond 2027, inventar 1);
Legiunea de jandarmi Tighina – 1924-1927 (fond 2028, inventar 1);
Brigada a III-a Jandarmi a oraşului Chişinău – 1924-1926 (fond 1676, inventar 2);
Regimentul III Jandarmi – 1930-1931 (fond 1678, inventar 1);
Regimentul VI Jandarmi – 1923-1929 (fond 1735, inventar 2);
Corpul jandarmi pedeştri Comrat – 1933 (fond 1686, inventar 1);
Şcoala 3 jandarmi Chişinău – 1934-1939 (fond 1742, inventar 1);
Secţia şi postul de jandarmi Cetatea Albă – 1929-1944 (fond 2074, inventar 1);
Secţia şi postul de jandarmi Bălţi – 1918-1944 (fond 2075, inventar 1);
Secţia şi postul de jandarmi Cahul – 1930-1944 (fond 2077, inventar 1);
Secţia şi postul de jandarmi Lăpuşna – 1918-1940; 1942-1944 (fond 2078, inventar 1);
Secţia şi postul de jandarmi Orhei – 1920-1944 (fond 2079, inventar 1);
Secţia şi postul de jandarmi Soroca – 1920-1940; 1941-1944 (fond 2080, inventar 1);
Secţia şi postul de jandarmi Tighina – 1919-1940; 1940-1944 (fond 2081, inventar 1);
Secţia şi postul de jandarmi Hotin – 1930-1942 (fond 2082, inventar 1);
Postul de jandarmi Cuza Vodă, jud. Ismail – 1935 (fond 2076, inventar 1);
Plutonul 6 al Regimentului de Jandarmi Soroca – 1926-1929 (fond 1601, inventarele 1, 2);
Marele Cartier General al Armatei române – 1941-1943 (fond 1607, inventar 1);
Grupul 51 Poliţie al Corpului 1 Armată român – 1941-1943 (fond 1604, inventar 1);
Grupul 57 Poliţie al Corpului 6 Armată român – 1942-1943 (fond 1610, inventar 1);
Grupul 61 Poliţie şi Grupul 56 Poliţie ale Corpului 7 Armată român – 1941-1943 (fond 1611, inventar 1);
Grupul 54 Poliţie şi Grupul 74 Poliţie ale Armatei a IV-a române – 1941-1943 (fond 1612, inventar 1);
Grupul 55 Poliţie al Armatei a III-a române – 1942 (fond 1614, inventar 1);
Grupul 44 Poliţie a Brigăzii 8 Cavalerie române – 1941-1943 (fond 1615, inventar 1);
Grupul 13 Poliţie al Diviziei 13 Infanterie română – 1940-1943 (fond 1619, inventar 1);
Grupul 38 Poliţie al Diviziei 2 Munte române – 1942-1944 (fond 1621, inventar 1);
Centrul de Informaţii „H” al Armatei a III-a române – 1941-1944 (fond 2042, inventarele 1, 2);
Cabinetul civilo-militar pentru administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei – 1941-1945 (fond 706, inventar 1, 2, 3); inventarele 2 şi 3 includ documente referitoare la activitatea subdiviziunilor S.S.I. din Basarabia şi Transnistria – 1940-1944.
O bună parte din aceste fonduri de documente au ajuns la Chişinău în urma capturării lor de către autorităţile militare sovietice în anul 1944 de la autorităţile româneşti, care se evacuau din Basarabia şi Bucovina sub presiunea ocupantului, precum şi de la unităţile militare şi serviciile secrete româneşti de pe frontul de est, care, deşi după capitularea României din 23 august 1944, nu se mai considerau în război cu U.R.S.S., au fost deposedate de arhive.
Alte documente ale Siguranţei din Basarabia care s-ar mai afla la Chişinău, sunt în Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate (S.I.S.) al Republicii Moldova. Conducerea actuală a S.I.S. declară că, „depozitul special arhivistic al Serviciului nu dispune de materiale documentate privind istoria serviciilor secrete din teritoriul actual al Republicii Moldova, pe parcursul secolului XX”. însă, conform datelor Serviciului de Stat de Arhivă al Republicii Moldova, la 1 ianuarie 2006, în depozitul special al S.I.S. se păstrau 77.798 (!) de dosare, ceea ce ar exclude faptul că în arhiva S.I.S., nu s-ar găsi documente cu caracter istoric (potrivit unei surse confidenţiale, în arhiva S.I.S. s-ar afla şi documente româneşti din 1920, deci, ale Siguranţei). De asemenea, studiile unor istorici, la baza cărora stau documentele din arhiva S.I.S., demonstrează clar că, în arhiva S.I.S. sunt documente referitoare la „istoria serviciilor secrete din teritoriul actual al Republicii Moldova, pe parcursul secolului XX”, dar la care accesul este neoficial oprit.

VIDEO. Basarabenii au fugit de Siberia şi au sfârşit deportaţi în Bărăgan
Pe 18 iunie 1951, un tren format din mai multe bou-vagoane se oprea în gara comunei Perieţi, regiunea Ialomiţa. Din vagoane au coborât oameni şi ...