Tismaneanu[V=]

Cum va intra Ion Iliescu în istorie

Democraţie, pontocratie şi piromanie

http://acum.tv/articol/74045/

http://www.evz.ro/de-la-walter-rathenau-la-boris-nemtov-despre-crimele-politice-si-consecintele-lor.html

http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostolii-stalin-eroi-spania-activisti-urss-politruci-romania-biografiile-petre-borila-gheorghe-stoica-mihai-burca-leonte-tismaneanu-1_54f07aba448e03c0fd0b2b52/index.html

Despre Ialta şi compromisuri în politică Există un mit politic al Ialtei conform căruia, în februarie 1945, ar fi avut loc o mare trădare a Estului de către Vest. Spun că este un mit politic pentru că se întemeiază mai mult pe percepţii discutabile şi mai puţin pe evidenţe documentare incontestabile. În fapt, în acel moment, Armata Roşie se afla de-acum în România şi Polonia, mişcările comuniste…

50 de ani de la puciul de partid din octombrie 1964. Nikita Hruşciov şi agonia bolşevismuluide Vladimir TISMANEANU
Acum 50 de ani, pe 14 octombrie 1964, Plenara CC al PCUS a decis pensionarea primului secretar al CC al PCUS, preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS, Nikita Sergheevici Hruşciov, din “motive de sănătate”. În fruntea PCUS era promovat Leonid Brejnev

http://adevarul.ro/cultura/istorie/stalinism-eternitate-vladimir-tismaneanu-marius-stan-despre-ororile-secolului-xx-adevarul-live-1100-1_539953890d133766a8823094/index.html

Speranțe, mituri și nevroze postcomuniste
Politologul Tomas Kavaliauskas a scris o analiză pătrunzătoare și captivantă a frustrărilor și spectrelor politice postcomuniste. Revoluțiile din 1989-1991 au provocat pră­bușirea unor regimuri despotice bazate pe supremația fantasmel

http://www.observatorcultural.ro/O-disputa-plina-de-invataminte-Dorin-Tudoran-Vladimir-Tismaneanu*articleID_29789-articles_details.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/cine-tace-consimte-despre-voluptatea-ticalosiei-1077608.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/vladimir-tismaneanu-puci-permanent-in-romania-1072502.html

[*]Recomandare de lectură: Speranţă, dragoste şi supravieţuire în Gulag [*]
Profesorul britanic Orlando Figes este autorul unor cărţi excelente de istorie a Rusiei. Am citit acum un volum bazat pe corespondenţa, purtată vreme de peste opt ani, între doi foşti colegi, înainte de război, la Facultatea de Fizică a Universităţii din Moscova. Erau colegi de grupă, s-a născut între ei o iubire ce avea să străpungă zidul totalitar menit să distrugă sentimentele umane… [b class="nobreak data" style="color: green; font-weight: bold"](5-8-2013 – Libris)[/b]

http://www.george-damian.ro/cat-ne-a-costat-tismaneanu-32-000-de-euro-168.html

Una dintre isprăvile penale ale lui Patapievici:
Tismăneanu a primit 5.130 dolari de la ICR ca să-l facă de râs pe Cioran în SUA
Acasă » Actualitate  
 
 

Este cunoscut contractul publicat de Stelian Tănase, prin care ICR i-a dat lui Tismăneanu 5.130 dolari pentru a ţine la Washington conferinţa „Radicalism, istorie si utopie la Emil Cioran”, în care marele nostru filosof era executat ca fiind ideolog fascist. Să vedem însă ce jocuri au stat în spatele acestei acţiuni finanţate de România.
CIORAN ESTE ÎNJURAT „ÎN VEDEREA PROMOVĂRII FONDULUI CULTURAL NAŢIONAL ÎN STRĂINĂTATE”
În mod normal, cînd H.-R. Patapievici a semnat contractul prin care îi da lui Vladimir Tismăneanu 5.130 dolari pentru o conferinţă ce urma s-o ţină la Washington, pe care, pe banii ICR, tot el trebuia s-o organizeze, ar fi trebuit să-i cadă mîna!
Dar, să vedem mai întîi primele două pagini ale Contractului dintre ICR şi Tismăneanu:


Aflăm, aşadar, că ICR a organizat între 14-15 noiembrie 2011, la Washington DC (SUA), proiectul „Furtuni ideologice. Intelectualii şi tentaţia totalitară”, în cadrul căruia au fost invitaţi „unii dintre cei mai importanţi cercetători şi profesori universitari în domeniul istoriei, al filosofiei politice şi al politologiei comparate”. Scopul declarat al proiectului ICR era să analizeze „comparativ rolul şi consecinţele implicării intelectualilor în experienţa totalitară a secolului 20”.
Iată şi afişul Conferinţei din Washington DC:

Ne-am fi aşteptat ca Vladimir Tismăneanu să  prezinte la această manifestare o conferinţă în care să  detalieze propria sa experienţă, din familie, întrucît părinţii săi au avut un rol important în promovarea comunismului în România! Ar fi putut, de asemenea, să mărturisească propriul său rol în promovarea şi susţinerea regimului dictatorial, prin articolele publicate înainte de fuga în SUA.
Însă, din contractul încheiat cu ICR, am aflat că Vladimir Tismăneanu avea altă ţintă şi anume aruncarea în acest hău ideologic al unuia dintre cei mai mari filosofi ai lumii, românul Emil Cioran! Conferinţa pentru care a primit cei 5.130 dolari, pe care a „vîndut-o ICR-ului, avea titlul „Radicalism, istorie şi utopie: recitind E.M. Cioran”! Cu alte cuvinte, nu e vorba despre rolul activ al lui Leon Tismeniţki, ci despre eseurile lui Cioran, pe care-l încadrează între cei care au „capricii născute din minţile înfierbântate ale unor intelectuali cu pretenţii mesianice”, cum spune Tismăneanu pe contributors.ro, vorbind tocmai despre conferinţa sa!
Aşa sînt pentru Tismăneanu toţi marii intelectuali români din perioada anilor ’40: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nae Ionescu - cu minţi înfierbîntate şi cu pretenţii mesianice, nu ca anticomuniştii fătaţi din cei mai veroşi comunişti!
COSTURI URIAŞE PENTRU O PARANGHELIE ANTIROMÂNEASCĂ
La numai două zile de la acţiunea ICR, adică  pe 17 noiembrie 2011, pe site-ul contributors.ro, Vladimir Tismăneanu ne spune care au fost invitaţii acestui simpozion: .Michael Scammell (Columbia), biograful lui Arthur Koestler, Stanislao Pugliese (profesor la Hofstra University, biograful lui Carlo Roselli si al lui Ignazio Silone), Jeffrey Isaac (Indiana University, autorul unei excelente carti despre politica revoltei la Hannah Arendt si Camus), Richard Wolin (City University of New York, autorul vastului studiu “The Seduction of Unreason”), Michael David-Fox (Georgetown, autorul recent publicatei monografii despre “tovarasii de drum”), Cristian Vasile (Institutul Iorga si IICCMER), Angelo Mitchievici (Universitatea “Ovidiu” si IICCMER), Constantin Iordachi (CE), Balasz Trencesny (CEU), Jeffrey Herf (Universitatea Maryland, autorul importantei lucrari “The Politics of Reactionary Modernism”), Nikos Marantzidis (profesor la Salonic si la Universitatea din Praga, a vorbit despre intelectualii greci si fascinatia comunismului), Jan-Werner Muller (Princeton, a carui carte “Contesting Democracy: Political Ideas in Twentieth Century Europe” a aparut luna trecuta la Yale University Press), Jeffrey Wasserstrom (Universitatea Califonria din Irvine, despre intelectuali si comunism in Chima de azi), Vladimir Petrovici (Institutul de Istorie Contemporana din Belgrad despre marxismul iugoslav), Michal Kopecek (Institutl de Istorie din Praga despre national stalinism si marxism critic in Cehoslovacia). Sesiunile au fost conduse de cunoscuti universitari, intre care Dennis Deletant (Ratiu Chair, Georgetown University), Dick Howard (SUNY) si Cristina Vatulescu.
Avem dreptul să ştim şi noi cine şi cît a plătit pentru prezenţa acestora? Căci, dacă  numai lui Tismăneanu i s-a plătit suma de 5.130 dolari pentru o conferinţă, ne putem imagina cam cît a costat toată această paranghelie internaţională!
Adăugăm şi prezenţa lui H-R Patapievici, despre care aflăm de la Tismăneanu că a avut „o interventie-comentariu” la conferinţa amicului său. Pentru acest moment „ancestral”, lui Patapievici i s-a decontat transportul, cazarea, masa şi diurna, ca de altfel tuturor celor prezenţi.
Cu ce s-a ales România din toată această acţiune este uşor de intuit: cu punerea la zid a unuia dintre cei mai mari scriitori ai săi şi cu imaginea unei ţări care a sprijinit totalitarismul prin vocile sale cele mai importante!
TISMĂNEANU ŞI-A VÎNDUT CONFERINŢELE ICR-ULUI, DAR ŞI EDITURII LUI GEORGE SOROS
De pe site-ul ICR New York aflăm că aceasta nu era prima conferinţă a lui Tismăneanu organizată şi finanţată de ICR! În 11-12 noiembrie 2010, a avut loc tot la Washington DC, conferinţa „Memorie, Istorie, Justiție: Asumarea Trecutului Traumatic în Societăți Democratice”, despre care citim pe site-ul ICR: „Acest eveniment aste al patrulea într-o serie de conferințe inițiată în anul 2007 de profesorul Vladimir Tismăneanu (director al Center for the Study of Post-Communist Societies din cadrul University of Maryland) și Institutul Cultural Român”!
Aşadar, în fiecare an, Vladimir Tismăneanu îşi asigura un venit frumuşel de la ICR, obţinut la el acasă pentru nişte conferinţe organizate şi plătite din bugetul României!
Dar, deşi era plătit regeşte de către ICR, Tismăneanu nu s-a mulţumit cu faptul că, potrivit contractului, îşi vindea textul conferinţei, ci îl preda de fiecare dată şi editurii CEU PRESS! Iată ce citim tot pe site-ul ICR:
„În seria de evenimente iniţiată de Institutul Cultural Român la Washington D.C. au mai avut loc conferinţele:
- ”Stalinismul: sinteze și comparații. Instaurarea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est.”  (Washington D.C., 29-30, noiembrie 2007) – publicată ca volum colectiv la CEU Press în 2009;
- “Promisiunile anului 1968: criză, iluzii și utopie” (Washington D.C.. 6-7, noiembrie, 2008) – în curs de apariție la CEU Press în 2010;
- "Sfârșit și început: revoluțiile anului 1989 și renașterea istoriei” (Washington D.C., 9-10 noiembrie 2009)”.
Dacă revenim la contractul lui Tismăneanu încheiat cu ICR, aflăm că „AUTORUL cedează BENEFICIARULUI dreptul exclusiv de a comunica public conferinţa principală... denumită în continuare OPERA”! Cu alte cuvinte, textul conferinţelor sale nu mai putea fi folosit în spaţiul public de către Tismăneanu, ci de către ICR, care prelua drepturile de autor, nerespectarea acestora atrăgînd restituirea tuturor cheltuielilor! Iată Dispoziţiile finale ale Contractului, aşa cum sînt precizate în fila 4:

Vladimir Tismăneanu şi-a publicat, însă, conferinţele la Editura CEU PRESS, aşa cum am văzut chiar pe site-ul ICR! Există, totuşi, o situaţie în care Tismăneanu poate scăpa de plata despăgubirilor: dacă ICR a plătit Editurii CEU PRESS apariţia acestor conferinţe, dar atunci ICR-ul ar fi trebuit să beneficieze de sumele rezultate din vînzare!
Ne spune cineva şi nouă  care este realitatea? Cine şi pe ce bani a plătit tipărirea conferinţelor ICR în Ungaria?
O ECHIPĂ  CIUDATĂ: GEORGE SOROS, SORIN ANTOHI ŞI TISMĂNEANU
Pînă cînd ni se vor comunica toate aceste date, poate că este interesant să  vedem ce este cu această Editură CEU PRESS, care manifestă un asemenea interes pentru conferinţele lui Tismăneanu.
Iată ce citim pe site-ul http://www.ceupress.com/AboutUs.html: „Central European University Press, Budapest - New York. Following the founding of the Central European University by the Hungarian-American philanthropist George Soros, CEU Press was established in 1993”!
Aşadar, CEU PRESS îi aparţine miliardarului american de origine maghiară George Soros, a cărui Fundaţie Soros îşi desfăşoară activitatea şi în România, în conducerea sa aflîndu-se mereu cineva din familia lui Mircea Mihăieş, vicepreşedintele ICR!
La CEU (Central European University), universitatea sponzorizată tot de Soros, îl întîlnim pe Sorin Antohi, acel personaj desprins parcă din filmele de groază, căruia îi tai capul şi apoi te trezeşti cu el în sufragerie! Cei care n-au uitat, ştiu că Sorin Antohi a fost deconspirat ca odios turnător la Securitate şi era conducător de doctorate, deşi el nu avea doctoratul!!! Scandalul este binecunoscut, deci nu insistăm.
CEU este exact Universitatea Central Europeană, unde Sorin Antohi a fost depistat că este impostorul fără doctorat!
Pe Sorin Antohi a tot încercat grupul Patapievici - Liiceanu - Pleşu să-l aducă în prim-planul vieţii publice, pînă cînd însăşi Herta M üller, laureata Premiului Nobel, i-a pus la punct într-o scrisoare antologică! Cum a ajuns sub pulpana lui Soros rămîne să aflăm, însă unele zvonuri sinistre ne-au transmis că Sorin Antohi este deja cooptat într-o agenţie guvernamentală de către noua Putere instalată în România!
Să trecem în revistă  volumele lui Vladimir Tismăneanu, de fapt nişte antologii, publicate de CEU PRESS, editura lui George Soros.

„Between Past and Future”, Edited by Sorin Antohi, Central European University, Budapest and Vladimir Tismaneanu, University of Maryland, 2012. Este, de fapt, o antologie de 500 de pagini, cu texte semnate de Agnes Heller, New School University, New York Jacques Rupnik, Institute of Political Studies, Paris Karol Soltan, University of Maryland Adam Michnik, editor-in-chief of Gazeta Wyborcza, Poland Martin Palous, Charles University, Prague Valerie Bunce, Cornell University Kazimierz Poznanski, University of Washington Jeffrey Isaac, Indiana University etc.

„Promises of 1968. Crisis, Illusion and Utopia”, Edited by Vladimir Tismaneanu, 2011. Este tot o antologie care conţine 460 de pagini cu textele unor conferinţe.

„Stalinism Revisited”, Edited by Vladimir Tismaneanu, 2009. O antologie de conferinţe semnate de KEN JOWITT: „Stalinist Revolutionary Breakthroughs in Eastern Europe”, VLADIMIR TISMANEANU: „Diabolical Pedagogy and the (Il)logic of Stalinism in Eastern Europe”, MARK KRAMER: „Stalin, Soviet Policy, and the Consolidation of a Communist Bloc in Eastern Europe, 1944–53”, ALFRED J. RIEBER: „Popular Democracy: an Illusion?” etc.

„The End and the Beginning. The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History”, Edited by Vladimir Tismaneanu, Professor of Politics at the University of Maryland and Bogdan C. Iacob, Institute for the Investigation of the Crimes of Communism and the Memory of Exile in Romania, 2012. Şi acest volum este tot o antologie de texte care au fost iniţial conferinţe oe undeva.
De ce trebuia să-i plătească ICR conferinţele lui Vladimir Tismăneanu?
Punînd cap la cap toate aceste informaţii, observăm că, de fapt, sîntem în faţa unui circuit financiar bine pus la cale, în care interesul României, practic, nu numai că nu există, dar este bombardat de personaje care vor să-l scoată pe Emil Cioran, de pildă, principalul vinovat pentru holocaustul din al doilea război mondial!
În toată mascarada americană din luna noiembrie a fiecărui an, România, se pare, nu avea altă misiune decît să plătească prin ICR organizarea unor acţiuni, să plătească gras participanţii, să plătească deplasările unor clienţi din ţară (asigurîndu-le cazare, masă şi diurne), după care conferinţele plătite de ICR intrau în portofoliul CEU PRESS, editura Universităţii lui George Soros!
Pe acest traseu, trebuie să  înceapă o investigaţie serioasă, pe care serviciile noastre secrete ar fi trebuit demult s-o facă, întrucît, în spatele acestor conferinţe, unde România şi personalităţile sale sînt puse la zid, totdeauna stau scenarii care vizează interese teribile!
Numai dacă spunem Roşia Montană sau „Condicuţa cu agenţi” (operaţiunea care a pus anul trecut România în faţa unei păguboase „lovituri de stat”), deja putem bănui cam spre ce obiective sînt îndreptate tunurile!
Abia acum, toate sumele primite de Vladimir Tismăneanu - de la ICR, de la IICMER, de la PREŞEDINŢIE - capătă sens şi trebuie analizate cu seriozitate.
De la: Boris Petroff

Obsesia cea mai recentă a Profesorului Moscovel, Vladimir Tismăneanu, Agentul Volodea etc. este .....

http://www.cotidianul.ro/insomniile-profesorului-moscovel-215666/

Diavolul din detalii

Volumul lui Vladimir Tismăneanu are rara calitate de a fi, în același timp, nuanțat și pasionat. El va rămâne probabil o contribuție durabilă pentru o înțelegere mai adâncă a marilor crime istorice ale secolului trecut, str&acir

=====

Istoria diabolică

ADRIAN MIHALACHE: Dragă Vladimir Tismăneanu, vă propun un dialog privind incitanta dvs. carte, The Devil în History. Să începem cu titlul. Creştinii ştiu de mult că Dumnezeu s-a înscris în istorie prin încarnarea propriulu

Democrația pe marginea prăpastiei. O lovitură de stat eșuează în România

Cu un guvern USL validat prin alegeri naționale, viitorul României pare mai degrabă sumbru. La 23 de ani de la revoluția sângeroasă ca­re a eliberat-o de opresiunea dictaturii lui Ceaușescu, România părea să fi devenit o democrație

---

Radu Călin CRISTEA - Un „Homo Sovieticus“: Vladimir Tismăneanu (I)

Într-o carte de interviuri (Ghilotina de scrum, Editura de Vest, 1992), Vladimir Tismăneanu (prescurtat - V.T.) afirmă că momentul rupturii sale de comunism s-a produs în ianuarie 1969, imediat după ce Jan Palach și-a dat foc în Piața Venceslav din Praga:„În momentul în care s-a produs cazul Palach, eu m-am scuturat de emoție și de furie și am spus că este sfîrșitul relației mele cu această mișcare. Răspunsul meu a fost o criză de conștiință și am spus că eu nu vreau să am nimic de a face cu o mișcare socială care duce la asemenea dezastre umane“ (p. 42).

Șocul scuturăturii va fi fost, probabil, prea violent, astfel încît invocata criză de conștiință a anticomunistului in statu nascendi V.T. avea să producă efecte perverse: micul bonz răzgîiat al nomenclaturii va deveni un contributor zelos la cultul personalității ceaușiste și un servant exaltat al unui regim pe care, peste ani, îl va considera „nelegitim și criminal“. Cînd, cum și dacă a avut loc lepădarea lui V.T. de comunism rămîne o încîlcită șaradă. Pretextul cutremurului de cuget iscat de autoincendierea lui Jan Palach nu i-a produs lui V.T. cel puțin o licărire de protest; cum ar veni, V.T. s-a supărat definitiv pe comunism în 1969, dar, în locul unor cît de vagi delimitări de abuzurile regimului (de la greva minerilor din Valea Jiului, din 1977, la cazul Goma), l-a mai glorificat ritos încă 12 ani!

Nu au apărut, de asemenea, informații publice (îmi cer scuze dacă documentarea mea e lacunară) referitoare la contacte discrete, eventual clandestine, purtate în anii petrecuți în România comunistă între V.T. și adevărații anticomuniști, încă în viață, cu care se tot pozează, în speranța unei imaginare adopții, în fotografii de grup cu martiri (Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ioan Bărbuș, Constantin Ticu Dumitrescu etc. – vezi, între altele, și V.T., „Reflecții despre șansele dreptei românești“, în Evenimentul zilei, 30 august 2012).

Să fie plauzibil un alt argument al lui V.T., care motivează ruptura sa de comunism în 1981, deoarece, cu cuvintele sale (în Ghilotina de scrum, p. 46), „consideram societatea românească din care plecam o societate fascistă“? Să fi fugit așadar V.T., în 1981, de prigoana fascistă a lui Ceaușescu? Mă gîndesc că V.T. ar fi dat, totuși, niște semnale de împilare. „Am plecat tocmai pentru că nu puteam să suport mizeria ideologică“, dă lămuriri V.T. (în „Din nou despre refuzul de a uita“, Evenimentul zilei, 7 august 2007). O judecată logică: ce sens ar fi avut repudierea năprasnică a unei „mizerii ideologice“ în elaborarea căreia dovedise o entuziasmată contribuție? O altă sursă de sufocare indicată de V.T.: „[...] am încercat să ies din ceea ce aș numi «carcasa epistemologică» a marxismului“ (Ghilotina de scrum, p.51). Cu o asemenea justificare V.T. mai vine de acasă, cu adăugirea că torturantele sale încercări de ieșire din respectiva carcasă puteau fi deslușite în nestingheritele sale pomelnice dedicate PCR-ului și Conducătorului iubit doar de inițiați în fenomenologia spiritului paranormal.


V.T.: un comunist anticomunist


Lăsăm în seama viitorimii elucidarea misterului comunismului de sorginte anticomunistă al lui V.T. O pistă originală sugerează Mircea Cărtărescu, pentru care V.T. este „un Marcel Proust al comunismului românesc“ (intervenţie la Bookfest, 10 iunie 2007, la prezentarea cărții lui V.T., Refuzul de a uita, Editura Curtea Veche, 2007). Ceea ce probează documentele consultate este că V.T. n-a executat mișcări dezordonate și n-a făcut grimase pe aliniamentul dezbaterilor ideologice din perioada comunistă. Făcea parte dintr-o tabără depravată de curteni ai regimului – cei denumiți generic de către Virgil Ierunca „argați oficiali ai cuvîntului stăpînirii“. „Răzvrătirile“ sale, marcate mai tîrziu de V.T. cu aura unei pline de tîlcuri insurgențe în interiorul purismului dogmatic din epocă, s-au rezumat la compunerea unor texte unde, citînd de obicei ostentativ din volume accesibile mai ales pe circuitele ezoterice ale lui Leonte Răutu, rectorul Academiei „Ștefan Gheorghiu“, prezenta diverse curente ale marxismului occidental, printre care, pînă la exasperare, „Școala de la Frankfurt“. Prudent-descriptive, aceste scrieri cu slabe ecouri pentru sectarii marxismului ceaușist se însoțeau cu noiane de osanale aduse de V.T. comunismului și lui Nicolae Ceaușescu, de pe pozițiile unui proletcultism de cea mai ticăloasă factură.

Rămas în străinătate, V.T. a schimbat imediat macazul, dovedind o vocație a ipocriziei manifestă pînă în zilele noastre: în septembrie 1981, slăvea comunismul la București, în februarie 1983 condamna deja comunismul la Europa Liberă! Așadar – deparazitare ideologică aproape instantanee, toleranță zero pocăinței, un proces de autodecomunizare de o inefabilă scurtime și o ecloziune a anticomunismului după o incubație de un an și cîteva luni. Cariera lui V.T. avea să se înscrie pe bune făgașe după stabilirea în Statele Unite: mediul academic internațional îl recunoaște ca pe una dintre somitățile expertizării comunismului și a postcomunismului.

Ar fi necinstit din partea mea să nu menționez că am scris, adeseori elogios, despre unele dintre cărțile lui V.T. Despre Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Editura Humanitas, 2007, redactat de o echipă de specialiști condusă de V.T., am afirmat că „rămîne cea mai importantă evaluare științifică a comunismului autohton“ (Adevărul, 19 decembrie 2007). Amintesc, de asemenea, articolul „Cui îi pasă de Profesorul Tismăneanu?“, semnat de mine în Adevărul (4 iunie 2007), unde îmi declaram solidaritatea cu un V.T. supus unor atacuri pestilențiale venite dinspre România Mare. Scriam acolo că „Vladimir Tismăneanu este politologul de origine română care se bucură de cea mai redutabilă notorietate internațională“. Îl socoteam pe V.T. un om de lume stimabil, civilizat, deschis conversațiilor în contradictoriu, cu o tonalitate moderată în ceea ce Mircea Martin ar numi „dicțiunea ideilor“. Am destule temeiuri să cred că prețuirea era reciprocă.


„Inchizitorul-șef al comunismului est-european“?


Ceea ce se întîmplă însă cu V.T., de vreo 2-3 ani încoace, scoate la iveală un cripto-stalinist dezlănțuit. Intelectualului adeseori șarmant de odinioară i-a luat locul un caracter repulsiv, dedat unui colorat evantai de turpitudini, cu o imaginație sărind nu calul, ci herghelii întregi, resentimentar, imund în exprimare, nihilist gregar, de un șocant nombrilism și tratîndu-și inamicii ca pe niște inși decerebrați, satanici, transmițători de periculoase epidemii. Proteismul proslăvirii ceaușismului renaște sub o forma mentis ce demască dușmani, înfierează, hulește, jignește grosolan, execută autodafeuri, lichidează etc.

Oportunismul sîrguincios al lui V.T. îl împinge la încurcarea baricadelor unde dă și luptă același fanatic care, pînă în 1981, băga spaima în burjui, iar de la o vreme a luat în arendă anticomunismul românesc și îl păzește de duhurile rele ce trebăluiesc la aplecarea hărții României în direcția Sovietelor („Stalinismul renaște în România“, anunță sec V.T. pe blogul său, 3 decembrie 2012). V.T. s-ar fi metamorfozat, susține Tamás Gáspár Miklós, în „inchizitorul-șef al comunismului est-european“ (în articolul „Un delict de opinie“, revista 22, nr. 30, 20-26 iulie, 2010). V.T. ar putea fi recunoscut în mutantul antropologic numit de marele disident Aleksandr Zinoviev „Homo Sovieticus“. Însuşi V.T. pătrunde în ADN-ul acestuia, într-o postare pe blog (2 august 2012): „Abil și labil, cu moralitate de moluscă, dispus la toate salturile mortale menite să îl propulseze pe o scară de valori esențial pervertită, Homo Sovieticus disprețuiește morala, demnitatea, adevărul. [...] Homo sovieticus practică gîndirea dedublată și dublul discurs. Personalitate scindată, minte și cînd spune bună ziua“. Același „Homo Sovieticus“ se mai remarcă prin „vocația perversă a demonizării adversarului“. Nu mă îndoiesc de motivația anticomunistă a lui V.T., la fel cum, cu peste 3 decenii în urmă, n-aș fi șovăit să văd în același personaj un comunist pentru eternitate. Underground-ul anticomunismului lui V.T. are galerii întortocheate: unele comunică direct cu forme de resuscitare a congenerelor sale propensiuni comuniste despre care aș ezita să cred că au fost asumate, public și sistematic, doar dintr-o calculată fățărnicie.

Despre osîrdia gnoseologică a tînărului cercetător comunist V.T. se vorbește prea puțin, superficial și, adeseori, fără consultarea directă a unor lucrări altfel bine ascunse în maldărele presei acelor timpuri. Puțină „gimnastică a memoriei“ (Monica Lovinescu) nu strică niciodată. Nu de alta, dar, cum îndreptățit recunoștea V.T. citîndu-l pe George Orwell, „la comuniști nimic nu e mai imprevizibil decît trecutul“ (Ghilotina de scrum, p.197). Comentariile mele îi vor da, tacit, dreptate lui V.T. care, în Viața studențească (prescurtat – VS), nr. 23, miercuri, 10 VI, 1981, p. 9 – adică doar cu cîteva săptămîni înainte de a se fi descotorisit cu mînie exproletară de experiența sa comunistă –, afirma că „hohotul de rîs al despărțirii de trecut de care vorbea cîndva Marx nu poate fi însă o scuză pentru amnezie“. V.T. se angaja pe blogul său în 20 august 2009 că va publica un volum intitulat Scrieri de tinerețe (1974-1981). Ar putea lărgi aria selecției începînd, de pildă, din 1971. Comentariul meu îi va aduce, sper, măcar un modest sprijin bibliografic.


Un autor omis de Antologia ruşinii


Una dintre curajoasele ieșiri în arena jurnalisticii militante comuniste datează de pe vremea studenției lui V.T. Deși paleta alegerii era extrem de largă, un impuls îl îndeamnă pe studentul V.T. să se îndrepte tocmai spre paginile Tînărului leninist (revistă de cultură social-politică pentru tineret a C.C. al UTC). Acolo i-a îndrumat părintește pașii Eugen Florescu, redactorul-șef al acestei publicații, nimeni altul decît cel căruia, cîteva decenii mai tîrziu, V.T. avea să-i dedice un portret fioros: „hingherul ideologic ca om totalitar“, „obtuz, vehement, insolent, intolerant și incult“, „patronul politicii de intimidare a scriitorimii și de susținere a curentului autodenumit protocronism“, „culturnic nociv“ (postare pe Contributors, 13 noiembrie, 2011).

În Tînărul leninist (nr. 2, februarie 1973), V.T. participă la un „cenaclu politico-ideologic“ cu tema „Viața în facultate este un exercițiu politic?“. Iată răspunsul lui V.T.:

„Nu mă feresc să spun că am încercat să fac din activitatea mea un mod de a fi politic [...] Există în toate cuvîntările tovarășului Nicolae Ceaușescu îndemnuri la promovarea cu consecvență a noului, la nivele sau perioade ale structurii politice, la înțelegere și sprijin pentru idei novatoare și pentru inițiativă“.

Tînărul V.T. începea să-și aducă prinosul de recunoştinţă: nici unul din cei 8 participanți la această anchetă, cu excepția lui V.T., nu citează din Nicolae Ceaușescu. Găsim, de altfel, numeroase texte în care V.T., oarecum speriat că subiectele alese ar putea fi suspectate de deviaționism, îi cheamă constant în ajutor pe „greii“ marxism-leninismului, precum și pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. Un citat din „Noua stîngă între utopie și disperare“ (Revista de filozofie, nr. 4, 1974, p. 562), unde V.T. se tupilează după pufoaica marelui Lenin:

„Caracterul social al mișcărilor de acest tip [mișcări intelectuale revoltate – n.m.] a fost surprins cu acuitate încă de Lenin în polemica sa cu radicalismul de stînga: «Micul burghez care ajunge să turbeze din cauza ororilor capitalismului este un fenomen social propriu, ca și anarhismul, tuturor țărilor capitaliste» [...] Tragedia mișcărilor stîngiste provine tocmai dintr-un anumit voluntarism istoric, din nedorința sau neputința lor de a înțelege «necesitatea de a ține seama în mod strict obiectiv de forța claselor și de relațiile dintre ele înainte de a porni la orice acțiune politic㻓 (citat din V. I. Lenin, „Stîngismul – boala copilăriei comunismului“, în Opere complete, vol. 41, București, Editura Politică, 1966).

La fel, cu referințe „hard“ din Marx, Engels și Lenin își imunizează V.T. studiul „Ipostaze ale radicalismului «hegeliano-marxist»: experiența tînărului Lukács“ (Revista de filozofie, nr. 6, 1979, p. 731):

„[Lukács] caută să răspundă apelului lansat de Lenin care cerea ca toți marxiștii revoluționari să se constituie într-o adevărată «asociație a amicilor materialiști ai dialecticii lui Hegel»“ (V.I. Lenin, „Despre însemnătatea materialismului militant“, în Opere, vol. 33, E.S.P.L.P., 1957, p.225).

Urmează la rînd Marx și Engels:

„[...] nu teoria, nu ideologia îi conferă proletariatului rolul privilegiat de subiect-obiect identic, ci poziția specială pe care o ocupă în ultimul mod de producție ca structură de clasă antagonistă și, mai mult, trebuie ținut seama de faptul că «nu este vorba de ceea ce cutare sau cutare proletar sau chiar întregul proletariat consideră că este scopul său în momentul de față. Este vorba de ceea ce proletariatul este în realitate și de ceea ce va fi el istoricește nevoit să facă în virtutea acestei experiențe»“ (citat din K. Marx, Fr. Engels, „Sfînta familie“, în K. Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 2, București, E.S.P.L.P., 1958, p. 40)

Feblețea lui V.T. rămîne, totuși, Lenin. Adeziunea sinceră de politruc somnambulic a lui V.T. la tezele marxism-leninismului îl conduce la texte patetice sugerînd un infantilism cu atît mai straniu cu cît viitorul profesor de științe politice la University of Maryland apucase să se afișeze cu lecturi alese pe sprînceană din rebelii stîngii occidentale.
Astfel, tam-nisam, V.T. îi trîntește o osana marelui Vladimir Ilici, alintîndu-i posteritatea cu o comparație din alt veteran al bolșevismului, ulterior menșevic, Gheorghi Valentinovici Plehanov („Lenin, schiță de portret intelectual“, în VS, nr.16, 23 aprilie 1980. p. 9):

„Atunci cînd pășea în mișcarea revoluționară, la sfîrșitul secolului trecut, tînărul Vladimir Ulianov nu avea cum să bănuiască ce destin de excepție îl așteaptă, dar ne putem în schimb imagina acea fervoare unică de natură să alimenteze un rigorism etic niciodată dezmințit, patosul iacobin perseverent care îl îndreptățea pe un Plehanov să remarce prezența unui spirit într-adevăr congenital marilor tribuni din 1789“.

O amintire sfioasă adresează V.T., în aceeași ediție din VS, Marii Revoluții Bolșevice din Octombrie 1917:

„[...] acțiunea leninistă, culminînd în marea breșă istorică reprezentată de Revoluția din Octombrie, a semnificat conjuncția între optimismul unei voințe inflexibile și luciditatea unei gîndiri debarasate de inhibiții și tabu-uri“.

Ce mai încoace și încolo – pentru V.T., Lenin era întruchiparea spiritului faustic:

„[...] nimic nu era mai străin de sufletul acestui om [Lenin – n.m.] decît închiderea suficientă într-un spațiu sufocat de citate și argumente scolastice, ceea ce îl și făcea să evoce frecvent versurile din Faust, avertizînd că orice teorie-i cenușie, iar verde este doar al vieții pom“.

Continuăm cu „eseul politic“ semnat de V.T. în revista Convingeri comuniste („organ al Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din Centrul Universitar București“), nr. 1, 1974, p.10, unde crede cu tărie în Che Guevara:

„Măsura autentică a celor pentru care revoluția este deopotrivă sensul și idealul suprem al vieții o dau aceste cuvinte ale lui Guevara: «Noi putem spune cu vorbele luiJosé Martí, că orice om adevărat trebuie să simtă pe obraz palmele pe care le primește pe obraz oricare alt om»“.

Paradoxal, V.T. avea să-l săpunească în ultimii ani pe Victor Ponta tocmai pentru o flușturatică declarație de simpatie a acestuia pentru „Che“. În aceeași ediție din Convingeri comuniste, studentul V.T. se arată extrem de concentrat asupra „vieții de organizație“. Reporter frenetic, V.T. anchetează, alături de I. Enescu și R. Stern, activitatea mai multor organizații de bază studențești. Nu scapă prilejul de a evalua rolul studențimii în societate:

„Studențimea, alături de întreg tineretul, de toți oamenii muncii, dă viață prin fapte spiritului revoluționar comunist, este angajată plenar în efortul de transformare revoluționară a societății noastre pe drumul comunismului“.

Tema îl atrage pe studentul-model V.T., care, revenit de la colocviul „Studenții și spiritul revoluționar în procesul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate“, dedică subiectului pagini înflăcărate în Amfiteatru, nr. 12, decembrie, 1973, p. 8:

„Spiritul revoluționar comunist năzuiește să stîrpească pentru vecie orice umilire, orice înjosire a omului, să-i asigure adevărata sa demnitate. A lupta pentru socialism înseamnă a lupta pentru demnitatea omului, pentru deplina sa afirmare ca demiurg al istoriei, pentru că așa cum accentua recent tovarășul Nicolae Ceaușescu «socialismul reprezintă societatea cea mai umană. [...] Spiritul revoluționar comunist înseamnă conștiința rolului istoric primordial al proletariatului, și de aici adeziunea la principiile și la morala acestei clase. În opoziție cu fariseismul mieros al burgheziei, morala proletariatului proclamă transparența relațiilor umane în socialism, înfierează ipocrizia și cabotinismul, disimularea și defetismul»“.

Armonia relațiilor umane este, desigur, o expresie a „umanismului socialist“. V.T., „Umanismul socialist ca umanism adevărat“, Amfiteatru, nr. 11, noiembrie 1974, p.10:

„Proiectul de Program [al PCR – n.m.] se înscrie în marea direcție a marxismului creator, a marxismului conceput nu ca un corp încremenit de dogme revelate, ci ca o teorie vie, dinamică, în stare să țină pasul cu toate marile transformări din prezent sau din viitor. Examinarea temeinică a problemei umanismului socialist, punerea ei în termenii unui marxism viu, nutrit cu seva realității, reprezintă doar una din rațiunile care ne fac să vedem în Proiectul de Program o contribuție de prim rang în dezvoltarea concepției materialiste a istoriei“.

Lector al Cabinetului Municipal de partid (creditez detaliile lui V.T., Lumea secretă a nomenclaturii – Amintiri, dezvăluiri, portrete, Editura Humanitas, 2012, pp.161-162), V.T. era vădit atras de „umanismul socialist (revoluționar)“. V.T. se va ocupa și de acest subiect într-un Mic dicționar social-politic pentru tineret (MD), Editura Politică, 1981. Coordonat de Virgil Măgureanu, pe atunci lector de științe politice la Academia „Ștefan Gheorghiu“, dicționarul reprezintă una din cele mai rușinoase contribuții scrise de V.T. în vremea comunismului. Apărut chiar în anul în care viitorul autor al volumului Fantasmele salvării – Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă (Editura Polirom, 1999) părăsea România, dicționarul avea să ni-l prezinte pe V.T. într-un vibrato de lebădă roșie, deplin îndoctrinat, aservit fără preget partidului și arătîndu-le tinerilor calea spre comunism.

Să revenim însă la „umanismul socialist, revoluționar“, în definiția lui V.T., plombată cu un citat din gîndirea tovarășului Nicolae Ceaușescu (MD, p. 435):

„Fiind diametral opus așa-zisului umanism burghez, întemeiat pe asuprire și exploatare, pe inegalitate și nedreptate socială, u. s., r. [umanismul socialist, revoluționar – n.m.], așa cum se relevă în Programul P.C.R., concepe omul ca ființă socială, aflată în strînsă legătură și interdependență cu semenii săi. Superioritatea u.r. [umanismului revoluționar – n.m.] o constituie faptul că la baza sa stau relațiile de colaborare și stimă reciprocă între toți membrii societății, interzicerea oricărei exploatări și asupriri, egalitatea și libertatea omului de a acționa în mod conștient pentru afirmarea personalității sale, pentru făurirea propriului viitor. «Umanismul revoluționar concepe afirmarea și dezvoltarea plenară a personalității umane nu izolat, ci în cadrul ansamblului societății, promovînd principiul rațional și generos potrivit căruia fericirea personală nu se poate realiza încălcînd dreptul la fericire al altora, ci numai în cadrul înfăptuirii generale a colectivității, a poporului, a umanității. Aceasta este forma superioară, cea mai avansată a gîndirii umaniste, expresia realistă, nu utopică, a înfăptuirii idealului de dreptate și egalitate pe pămînt» (Nicolae Ceaușescu)“.

Amestecul lumilor este halucinant. V.T. se află într-un statornic efort de adjudecare, fie și parțială, a postumității Monicăi Lovinescu al cărei memorabil exemplu (într-o procedură similară și pentru Virgil Ierunca) îl agită emblematic în cruciadele sale anticomuniste. V.T. nu face decît să persevereze în tentativa de asociere a mesianicului său anticomunism în acțiune cu figurile istorice vrednice de ținut minte ale anticomunismului românesc. Monica Lovinescu „a pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale totalitarismului comunist“, scrie V.T. (în prefața „Hermeneutica libertății“ la antologia aceluiași V.T., cu texte din Monica Lovinescu, Etica neuitării, Editura Humanitas, 2008, p. 5). Ce gînduri îl vor fi străfulgerat pe V.T., textierul de mai sus al „umanismului revoluționar“, cînd a inserat în antologie (pp.166-169) articolul „Umanismul revoluționar“ difuzat de Monica Lovinescu – atenție! – în 22 octombrie 1976? Se va fi referit, oare, Monica Lovinescu și la propagandiști de talia lui V.T. în acest caustic articol? Aleg un fragment, cred, ilustrativ, din Etica neuitării, p. 166:

„De cînd Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R. a aprobat «programul de măsuri pentru aplicarea hotărîrilor Congresului al XI-lea al partidului și ale Congresului educației politice și culturii socialiste în domeniul muncii ideologice, politice și cultural-educative» (există un vertij al titlurilor, un delir cenușiu al lor în orice regim comunist), un nou termen a fost încetățenit în România: umanismul revoluționar, înlocuind umanismul socialist, care, și el, înlocuia realismul socialist. Nici una din aceste sintagme nu acoperă o realitate. Ce poate însemna umanism cînd propaganda, încă din leagăn, își propune să făurească un fel de robot umplut cu tărîțele sloganului și demn de coșmarul lui Orwell? (La lectura «Programului de măsuri» în septembrie 1976, presa străină, cea germană îndeosebi, s-a referit la romanul lui George Orwell, 1984.) Cum pot fi revoluționare niște măsuri ce au drept unic și evident scop conservarea puterii, prin anularea criticilor și spontaneității populare?“.

Virgil Ierunca, cel considerat de V.T. „conștiința vie a spiritului democratic românesc“ și „gînditor de superbă ținută morală“ („Despre onoare în vremea disprețului“, pe Contributors, 28 septembrie, 2011), își începea (în România muncitoare, nr. 71, noiembrie, 1957; vezi și Nicolae Merișanu, Dan Taloș – editori, Antologia rușinii după Virgil Ierunca, Editura Humanitas, 2009, în special pp. 5-24) rubrica „Antologia rușinii“, pe care avea să o susțină pînă în octombrie 1989. Într-un preambul cu valoare programatică la această antologie, Ierunca scria:

„Ea [«Antologia rușinii» – n.m.] va înregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor ieși din comun prin stupiditatea, servilitatea și neobrăzarea lor. Ca într-un fel de oglindă a degradării vor figura aici cei care și-au pierdut nu numai conștiința, ci și măsura. Măsura supușeniei lor față de regimul care a răpit României libertatea ei de a fi. De textele acestea, dar nu numai de ele, va trebui să ne amintim bine atunci cînd vom încheia socotelile cu cei care azi întrec măsura propriei lor prostituții spirituale“.

http://www.badpolitics.ro/despre-agenti-sovietici-si-post-sovietici-larry-watts-si-schreib-kampful-lui-tismaneanu/

Marius OPREA - Muzeul „Vladimir Tismăneanu“
Cuvintele, scria Joseph Conrad, cum bine se știe, sînt marii dușmani ai realității. Ei bine, cred că aserțiunea este de departe cea mai potrivită pentru recenta inițiativă de partid, stat și institut în ceea ce privește crearea unui muzeu al comunismului la București, s-ar zice iminentă după determinarea pe care o arată promotorii acestui proiect. Eu nu cred că este altceva decît o altă petardă, aruncată spre a demonstra că activitatea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului nu este tocmai un eșec, așa cum lesne s-ar putea vedea dintr-o simplă consultare a agendei acestuia în ultimii ani. Și ar mai fi motive, fie electorale, care privesc o încercare disperată de a recoagula intelectualitatea înregimentată în jurul lui Traian Băsescu prin condamnarea comunismului, fie de orgoliu, ale echipei domnului Tismăneanu și ale lui însuși, care doresc, cu orice preț, să arate că fac și ei ceva. E prea tîrziu, iar gestul este de-a dreptul patetic. Nu aș vrea să se creadă că scriu aceste rînduri din ranchiuna unuia care a fost înlăturat de la conducerea IICCR, din stricte motive politice, și nu profesionale, așa cum au susținut-o pe față atît guvernanții, cît și echipa care mi-a luat locul, în frunte cu Vladimir Tismăneanu. Încerc doar să descriu o situație, o stare de fapt.

Un muzeu al represiunii comuniste există, după cum se știe, de mulți ani, la Sighet. Un Memorial impresionant, excelent amenajat, care tinde să prezinte, într-o manieră aproape exhaustivă, caracterul represiv, criminal și ilegitim al comunismului (ca să citez celebrul Raport Tismăneanu), ceea ce s-a întîmplat cu noi în ultimii cincizeci de ani ai mileniului trecut. Din păcate pentru Traian Băsescu și PDL, el nu este în nici un fel sub tutela lor, fiind creat exclusiv prin eforturile a două personalități, Ana Blandiana și Romulus Rusan, care și-au dăruit eforturile din ultimele două decenii acestui proiect, beneficiind de sprijinul Consiliului Europei. Sprijinul Statului a fost de-a dreptul insignifiant. Aș spune că, la nivel oficial, Statul are un singur aport – încasează banii de pe biletele miilor de vizitatori care, cu toată depărtarea de București, îi trec pragul lunar. Singurul păcat al acestui Memorial, pentru a nu mai fi nevoie de un muzeu la București, este că nu îl are președinte de onoare pe Vladimir Tismăneanu sau că nu funcționează „în cadrul“ Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Asta mă face să cred că este vorba doar de o inițiativă de „politică culturală“ de partid și de stat, de reconfiscare a unei teme la care mulți români au rămas sensibili.

Chiar dacă înființarea unui muzeu al comunismului la București este una dintre recomandările Raportului Tismăneanu, pînă acum nu s-a întreprins nimic în acest sens. De ce tocmai acum, cu ce bani? De ce într-un loc nou, și nu la Fortul Jilava, un loc cu totul potrivit pentru așa ceva, o închisoare celebră în memoria celor care știu cîte ceva despre comunism și pe care Direcția Penitenciarelor ar ceda-o cu dragă inimă? La prima întrebare, ar trebui să răspundă inițiatorii acestui proiect SF. La cea de-a doua, aș putea să răspund chiar eu: există deja un proiect, al Fundației Memoria, prin care se urmărește preluarea Fortului 13 Jilava și transformarea lui în muzeu. Inițiativa regretatului Banu Rădulescu nu îi lasă, nici de astă dată, întîietate lui Vladimir Tismăneanu.

Într-o pledoarie pro domo, aș mai spune că, pe vremea în care conduceam Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, am reușit preluarea în patrimoniul IICCR a celebrei închisori de la Rîmnicu Sărat, aflate la 2 ore distanță de București, în scopul de a o amenaja ca spațiu muzeal și de a organiza acolo tabere pe perioada întregii veri, cu studenți, elevi și profesori interesați de cercetarea aprofundată a comunismului. Echipa domnului Tismăneanu a întrerupt orice demers pentru conservarea și restaurarea acestui monument istoric, pe motiv că nu au bani. Atunci, de unde bani pentru un „muzeu al comunismului“ la București? Și tot la capitolul pro domo, încă un fapt. De ani buni, mai precis din 2006, am început investigații pentru depistarea osemintelor celor executați și îngropați pe ascuns de Securitate. Am găsit zeci de asemenea locuri, iar tot ce s-a recuperat din morminte, cu excepția osemintelor, bineînțeles, care au fost redate familiilor spre a fi îngropate creștinește, se află într-o expoziție itinerantă, Numitorul comun – moartea, pe care am expus-o pînă acum în zeci de orașe și care a avut mii de vizitatori. Cînd am fost înlăturat de la conducerea IICCR, „noaptea cuțitelor lungi“ s-a extins și asupra echipei de arheologi. Gheorghe Petrov (actualul custode al expoziției), Paul Scrobotă (directorul Muzeului din Aiud, unde expoziția este inventariată) și Horațiu Groza au fost scoși pe ușă afară, motivîndu-li-se că asemenea activități „nu mai fac obiectul cercetărilor institutului“.

Cam atît cu faptele. Ce se desprinde din ele e simplu. Din nou, „condamnarea comunismului“ tinde să fie utilizată electoral, printr-o inițiativă fără de trecut și fără nici un viitor, căzută dintr-odată din abisul gîndirii de partid și de stat, dar și din vanitate. Pe de altă parte, mărturisesc faptul că am tot căutat să îmi imaginez cum ar arăta un „muzeu al comunismului“. Cum poate fi ea, ideologia, tăiată în bucățele de Tismăneanu, Stanomir, Iacob și Neamțu, așezată frumușel în vitrine pe pluș și etichetată, spre deliciul nostalgicilor, despre care toți aceștia ne spun, în sondajele IICCR, că s-au înmulțit. Poate că muzeul e doar pentru ei. Atît pentru primii, ca o nouă sinecură, cît și pentru cei din urmă.

Tismaneanu, decorat la Cotroceni