Horodi[V=]

Mirel HORODI - Dezbatere despre Mircea Eliade la Tîrgul de Carte de la Ierusalim

Liana SAXONE-HORODI - O lume văzută de la Ierusalim

http://www.observatorcultural.ro/Evrei-si-antisemiti-in-elita-intelectuala-romaneasca-intre-1930-1950*articleID_30773-articles_details.html
În iunie, cînd am vizitat România, am primit ultima ediţie (a treia, revăzută şi adăugită) a volumului Capcanele istoriei de Lucian Boia, apărută în 2013 la Editura Humanitas. Cum sînt pasionat de istorie, am citit cartea cu mult interes, mai ales că este bine scrisă din punct de vedere literar, iar subiectul este deosebit de interesant. În cei 20 de ani de istorie recentă (1930-1950), analizaţi în cele 381 de pagini ale cărţii, România a trecut prin nu mai puţin de şapte regimuri politice: democraţia interbelică, dictatura regală, statul naţional legionar (septembrie 1940 - ianuarie 1941), dictatura antonesciană, regimul pseudodemocratic de după 23 august 1944, perioada de acaparare a puterii de către comunişti (după 6 martie 1945), în fine, regimul comunist, după abolirea monarhiei (la sfîrşitul anului 1947). Felul cum a reacţionat elita intelectuală românească la schimbări politice de asemenea anvergură este analizat în acest nou volum al cunoscutului istoric Lucian Boia.
 
În cele ce urmează, mă voi referi doar la aspectele legate de evrei şi antisemiţi din acest volum. Este un subiect delicat, pe care autorul îl abordează cu curaj. De la început vreau să arag atenţia că autorul a făcut în ultima ediţie unele modificări legate de acest subiect. De pidă, capitolul al II-lea, care în prima ediţie se intitula „Naţionalişti şi democraţi, evrei şi antisemiţi“, în noua ediţie devine o interogare: „Democraţie sau naţionalism?“. Oricum, esenţa problemei nu se modifică.
 
De la început, autorul precizează: „Democraţia şi naţionalismul sînt axele principale ale dezbaterii politice românești din anii ’30. [...] Pentru unii, România nu era destul de democratică, pentru alţii, nu era destul de românească“. Și, mai departe, autorul subliniază: „Nu se poate vorbi despre democraţie şi naţionalism în România acelor ani, ignorînd problema evreiască. Reprezentau 4% din populaţia ţării, nici puţin, dar nici foarte mulţi [...], dar ponderea lor în populaţia citadină se ridica la un nivel considerabil: 13,6%. Foarte numeroşi erau în oraşele din Basarabia: 26,8% şi din Moldova: 23,1%; în unele localităţi moldovenești alcătuiau aproximativ jumătate din populaţie...“. Evreii stăteau mai bine decît românii etnici în ce priveşte ştiinţa de carte, proporţional aveau mai mulţi intelectuali. Neavînd acces în instituţiile Statului, evreii s-au concentrat în sistemul economico-financiar şi în profesiunile liberale: medici, avocaţi, jurnalişti.
 
Problema era, însă, că evreii se integraseră bine în societatea românească, unii îşi românizaseră chiar numele, aveau dublă identitate, de evrei şi de români. Autorul notează că naţionaliştii considerau că această acţiune de integrare a evreilor „deghizată, insidioasă [...], se arăta cu atît mai primejdioasă“. Chiar şi intelectuali care nu erau antisemiţi, ca E. Lovinescu, considerau că scriitorii evrei, deşi foloseau cea mai pură limbă românească, îşi manifestau spiritul semitic prin „revoluţionarism, prin avangardism, indisciplină și egalitarism“. Lucian Boia consideră însă, pe bună dreptate, că nu este vorba aici despre un „spirit semitic“, ci despre consecinţele unei situaţii istorice, evreii dorind schimbarea societăţii vechi, care pentru ei însemna excludere sau discriminare.
 
Anul 1936 este anul în care punţile dintre democraţi şi naţionaliști se rup. În revistaVremea, care îi publicase pînă nu demult pe autorii evrei Mihail Sebastian, Ion Călugăru, Camil Baltazar, Felix Aderca, Traian Șelmaru, sînt atacaţi pentru vina de „iudaizare a literaturii“ personalităţi ca Arghezi şi Gala Galaction. În presă, bătălia se dădea întreUniversul lui Stelian Popescu şi tandemulAdevărul – Dimineaţa (ziarele din Sărindar). Acuzate de comunism, Adevărul şi Dimineaţa se apărau arătînd că sînt ziare democratice, combătînd extremismele de dreapta sau de stînga. La acuzaţia că erau ziare evreieşti, Lucian Boia scrie: „Ziarele din Sărindar aveau o tentă evreiască incontestabilă, doar că nu erau evrei duşmani ai României, ci evrei români, care vedeau interesele românești [...] altfel decît cercurile naţionaliste“.
 
Printre antisemiţii înveteraţi din rîndul intelectualilor, Boia îi numeşte pe Iorga, Brătescu-Voinești, Nichifor Crainic, N. Davidescu, N. Roşu. În contrast cu aceştia, Mihail Sadoveanu, care a acceptat, în noiembrie 1936, să fie în fruntea ziarelor din Sărindar, împreună cu ziariştii Tudor Teodorescu-Branişte (român) şi B. Brănişteanu (evreu), a fost atacat violent de extremiştii de dreapta, care i-au ars cărţile.
 
Boia consideră că impresia de ansamblu a acelor ani rămîne că nu sînt mai puţini tineri intelectuali – dintre cei cu oarecare vizibilitate publică – tentaţi de comunism decît de legionarism. Totuşi, la extrema dreaptă apar cîteva nume cu mai multă greutate, în epocă precum şi în posteritate, printre care Mircea Eliade, Emil Cioran şi Constantin Noica. La Mircea Eliade, care în tinereţe a fost prieten cu evreii Ionel Jianu şi Mihail Sebastian şi care a publicat un eseu elogios despre Moses Gaster, autorul consideră că nu este vorba despre un antisemitism „primar“, fundamental, ci despre unul derivat şi conjunctural. 
Profesori şi academicieni
Autorul constată că studenţi evrei erau mulţi, însă universitari evrei foarte puţini, mai ales în posturi inferioare, de asistenţi sau preparatori. Printre puţinii evrei care au ajuns profesori, pe lîngă ligvistul I.A. Candrea, la Univer - sitatea din București, matematicianul Ernest Abason, la Politehnică, și matematicianul Simion Sanielevici, la Iași, trebuie amintit David Emmanuel, întemeietorul şcolii matematice moderne în România, care fusese, în perioada anterioară, profesor titular la catedra de Algebră şi Teoria Funcţiilor la Universitatea din Bucureşti. Ar fi de menţionat că scăderea numărului de studenţi evrei în 1936-1938, faţă de 1931-1932, este cauzată nu numai de politica de discriminare, prinnumerus clausus, ci şi de violenţele la care erau supuși studenţii evrei din partea celor antisemiţi, legionari şi cuzişti. Din această cauză, mulţi studenţi evrei au plecat să studieze în străinătate, în special medicina, în Franţa şi în Italia. La Academie, toţi membrii erau etnici români, mai ales naţionalişti. În 1936, devine academician faimosul antisemit A.C. Cuza! În schimb, n-a fost ales Eugen Lovinescu, criticul literar cu cea mai mare reputaţie. Evenimentul a fost apreciat de către gazetarul ţărănist N. Carandino ca „un examen de obscurantism“. 
Regimuri antisemite
Primul guvern antisemit este instaurat de regele Carol al II-lea în decembrie 1937, prin chemarea la guvernare a Partidului Naţional-Creştin (Goga-Cuza), urmat de guvernul prezidat de Patriarhul Miron Cristea, în februarie 1938. Guvernul Goga-Cuza interzice ziareleAdevărul şi Dimineaţa. A supravieţuit totuşi, pînă în mai 1939, Adevărul literar şi artistic. Autorul notează cum unii intelectuali de stînga şi-au făcut iluzii în privinţa dictaturii regale, deoarece aceasta acţiona împotriva legionarilor. Guvernul Gigurtu, instalat la 4 iulie 1940, a adoptat, la 9 august 1940, legislaţia antisemită prin care majoritatea evreilor erau privaţi de drepturi cetăţeneşti. Pe 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea a fost nevoit să renunţe la tron în favoarea fiului său, Mihai, lăsînd conducerea efectivă a Statului generalului Ion Antonescu. Pe 14 septembrie 1940, s-a proclamat „statul naţional-legionar“, cu Antonescu în calitate de conducător al Statului şi cu Horia Sima, conducător al mişcării legionare. A fost perioada cea mai neagră din istoria României. O serie de universitari au fost propuşi pentru a fi eliminaţi din învăţămînt sub acuzaţia de a fi francmasoni, democraţi sau, şi mai rău, filosemiţi. În aceste condiţii, simţindu-se ameninţat, profesorul Petre Andrei de la Iaşi s-a sinucis. Norocul a fost că legionarii au fost eliminaţi de la conducerea ţării în urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, generalul Antonescu preluînd în mod absolut puterea.
 
În ce-i priveşte pe evrei, notează autorul, „este de de constatat, şi în cazul lor, dubla politică a regimului Antonescu. În timp ce evreii din Basarabia și Bucovina sînt deportaţi în Transnistria, unde foarte mulţi îşi vor afla sfîrşitul [...], în restul ţării li se permite supravieţuirea, chiar şi în plan cultural...“. La această afirmaţie ar fi de adăugat că nici în restul ţării supravieţuirea evreilor nu era garantată. Ar fi de amintit Pogromul de la Iaşi, deportarea în Transnistria a evreilor din Bucovina de Sud şi judeţul Dorohoi, care nu fuseseră sub regim sovietic, condiţiile inumane din lagărele de muncă obligatorie etc. În domeniul învăţămîntului, pe lîngă Colegiul Onescu, trebuie amintită Școala Tehnică, înfiinţată de inginerul electrician Martin Bercovici (academician din martie 1963), care a pregătit tineri evrei la nivelul Politehnicii (Școala Bercovici a fost denumită, ulterior, „Politehnica din curtea Templului“).
 
În anul 1941, a apărut Istoria literaturii române de G. Călinescu. Criticul reuşeşte cu această lucrare performanţa de a fi considerat concomitent filosemit, deoarece îi include pe scriitorii evrei, şi antisemit, deoarece practică o interpretare rasială, prin sublinierea repetată a „inaderenţei evreilor la spiritul românesc“. 
După 23 August 1944
Primele luni după înlăturarea regimului Antonescu, pînă la 6 martie 1945, sînt, așa cum afirmă Lucian Boia, un „intermezzo semidemocratic“. Scriitorii evrei excluși în 1940 din Societatea Scriitorilor Români sînt reintegraţi: F. Aderca, Camil Baltazar, I. Peltz, M. Sebastian, A. Toma. În mai 1945, sînt primiţi în Societatea Scriitorilor evreii Maria Banuş, Ury Benador, Ion Călugăru, Barbu Lăzăreanu, H. Sanielevici. Tudor Teodorescu-Branişte editează, din noiembrie 1944 și pînă în iulie 1947, cotidianul Jurnalul de dimineaţă. În septembrie 1946, apare Contemporanul, săptămînal politic, social şi cultural, care, constată autorul, „vine cu un contingent important de scriitori evrei“. Printre aceştia sînt citaţi F. Aderca, Ion Călugăru, A. Toma, I. Ludo, Ury Benador, Marcel Breslașu, Vladimir Colin, Veronica Porumbacu, Nina Cassian...
 
Trebuie amintit că, în afara evreilor comunişti şi a celor sionişti, au existat şi evrei care au simpatizat cu partidele democrate. Astfel, socrul meu, avocatul Valentin Saxone, fracmason şi om cu vederi liberale, a iniţiat, în septembrie 1944, un cenaclu social-politic, Ideea, avînd ca scop colaborarea şi cunoaşterea reciprocă dintre intelectualitatea creştină şi evreiască pentru a combate fenomenele antisemite şi fasciste. Cenaclul Ideea a dobîndit calitatea de persoană juridică prin decizia nr. 38/1946 a Tribunalului Ilfov și avea un comitet în frunte cu logicianul de orientare liberală Anton Dumitriu, ca preşedinte, şi universitarii Traian Săvulescu, Eugen Heroveanu şi Mihail Ralea, ca vicepreşedinţi. În fine, Valentin Saxone a participat la alegerile măsluite din 1946, pe listele Partidului Popular Românesc, condus de prof. Petre Ghiaţă, şi, în 1959, cînd s-a lansat represiunea contra intelectualilor care scăpaseră pînă atunci de închisoare, a fost arestat şi condamnat la 16 ani pentru „uneltire contra ordinii sociale“, petrecînd patru ani la Jilava, unde a fost coleg de celulă cu Vladimir Streinu, din lotul Noica-Pillat (vezi Speranţe în întuneric, memorii de Valentin Saxone, ediţia a II-a, Editura Libra, 2006).
 
După înlăturarea monarhiei, în 1948, cultura este controlată în mod absolut de Partidul Comunist. Arghezi este „desfiinţat“ prin suita de articole, sub titlul denunţător Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, semnate de Sorin Toma, redactor-şef la Scînteia. Academia este dizolvată şi înlocuită cu Academia Republicii Populare Române.
 
În noua Academie intră evreii A. Toma, Barbu Lăzăreanu, matematicianul Simion Sanielevici şi medicul Arthur Kreindler. Peste cîteva luni li se adaugă „istoricul“ Mihail Roller. Autorul atrage atenţia asupra ponderii mari a evreilor, în primii ani de la instalarea controlului comunist asupra ţării, în domeniile de propagandă şi agitaţie, ştiinţă şi cultură şi, mai ales, în conducerea presei. „Numărul unu în acest sector era Iosif Chișinevschi, numărul doi, Leonte Răutu, numărul trei, Mihail Roller [...]. Literatura era îndrumată de Nicolae Moraru şi Ion Vitner [...], criticii cu cea mai mare autoritate erau evrei: Ovid Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu...“ Aceştia, scrie Boia, „încetează într-un fel de a mai fi evrei. [...] Funcţia lor nu mai are nimic specific evreiesc. Sînt soldaţi ideologici ai Partidului...“. Autorul recunoaşte că „nu se căutau evrei cu orice preţ, ci persoane corespunzătoare unei anumite tipologii (intelectuali devotaţi partidului şi detaşaţi de cultura românească tradiţională). Tipologia aceasta era mai frecvent reprezentată printre evrei, însă ceea ce prima era tipologia, şi nu «evreitatea» în sine“. Dovadă procesele intentate, începînd din 1950, evreilor sionişti, în frunte cu A. L. Zissu. Concluzia autorului este că „o caracteristică a stîngii intelectuale a stat în ponderea însemnată pe care au avut-o în cadrul ei etnicii minoritari: evreii, în primul rînd. Cînd subreprezentaţi, cînd suprareprezentaţi în raport cu numărul lor la scara naţională, evreii au format o componentă esenţială a mediului cultural românesc, în toată perioada“. În fine, regimul comunist a reuşit, în sens invers doctrinei sale originare, să scape de etnicii evrei care, marginalizaţi, au emigrat în masă.
 
Autorul abordează problema evreiască cu seriozitate. Ceea ce ar fi trebuit subliniat este faptul că, deşi majoritari, în prima perioadă a regimului comunist, în domeniul cultural, evreii n-au făcut parte, cu excepţia Anei Pauker, din conducerea superioară a partidului.
 
De asemenea, referirea la numărul lor în diferite funcţii, raportat la numărul lor în populaţie, este un procedeu care a stat la baza argumentaţiei naţionaliste din perioada interbelică. Ceea ce a contat a fost că, în general, numărul intelectualilor evrei era mult mai mare. Contribuţia evreilor la cultura română este indiscutabilă. Ei au excelat mai ales în domeniul studiului limbii române. Din păcate, lingvişti de talia lui Moses Gaster, Lazăr Șăineanu şi H. Tiktin au fost siliţi să părăsească ţara, din cauza antisemitismului. Printre intelectualii români care s-au remarcat peste hotare, ca Brâncuşi, Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, trebuie adăugaţi şi evreii Tristan Tzara, B. Fundoianu-Fondane şi Victor Brauner. Capcanele istoriei este o carte valoroasă, care dezbate, în mod curajos, aspecte legate de comportamentul intelectualilor români într-o perioadă zbuciumată a istoriei României moderne.
 
 
 
Lucian BoiaCapcanele istorieiElita intelectuală românească între 1930 şi 1950
Ediţia a III-a, revăzută, adăugită şi ilustratăEditura Humanitas, 2013, 384 p.

http://www.observatorcultural.ro/Zelda-intre-extaz-si-depresie*articleID_29550-articles_details.html

Mirel HORODI - „Contimporanul“ lui Marcel Iancu la Muzeul „Janco-Dada“ din Ein Hod

Sîmbătă, 17 noiembrie, deși sudul Israelului se află în plin atac terorist cu rachete din regiunea Gaza, la Ein Hod, satul artiștilor din apropierea Haifei, înființat la inițiativa celebrului artist originar din România Marcel Iancu (Janco), s-a deschis expoziția Contimporanul – ilustrații de cărți și reviste din România 1912-1947. Expoziția se bazează, în principal, pe colecția particulară de reviste și cărți la care a colaborat Marcel Iancu (1895-1984), deținută de tînărul istoric de artă Adrian Buga din București. Cura­toarea expoziției este doamna Raya Zommer-Tal, director al Muzeului „Janco-Dada“.



Impresionantă este o lucrare de debut a lui Marcel Iancu, prezentată într-una dintre vitrine: un desen în creion al unei femei care interpretează la pian, apărut în revista Flacăra din martie 1912, cu mențiunea „Desen de Marcel Iancu, un tînăr și talentat elev al d-lui Iser“. Cîteva luni mai tîrziu, în octombrie 1912, Marcel Iancu face parte din grupul fondator al publicației de avangardă Simbolul. În octombrie 1915, îl găsim printre colaboratorii revistei Chemarea, editată de Ion Vinea. În fine, în iunie 1922, împreună cu Ion Vinea, Marcel Iancu editează Contimporanul, una dintre cele mai importante reviste ale avangardei din România, revistă care va continua să apară aproape zece ani, pînă în ianuarie 1932. Dar ilustrațiile lui Marcel Iancu sînt nelipsite din toate revistele de avangardă care apar în perioada interbelică în România: 75HP (1924), Punct (1925), Unu (1928) etc. De asemenea, Marcel Iancu a publicat, în perioada 1922-1924, o serie de caricaturi politice în revista de orientare socialistă Cuvântul liber, editată în perioada respectivă de Eugen Filotti. O mențiune deosebită trebuie acordată colaborării lui Marcel Iancu la revista culturală evreiască Puntea de Fildeș (1925-1926), avînd ca scop strîngerea de fonduri pentru construirea Uni­versității Ebraice de la Ierusalim. Trebuie subliniat că Marcel Iancu, pe lîngă ilustrații, a publicat în reviste articole teoretice în care își exprimă concepția despre artă. Aceste contribuții teoretice ale artistului sînt cuprinse în excelentul volum Întîlniri cu Marcel Iancu de Geo Șerban, apărut la Editura Hasefer, în 2011.

Marcel Iancu a ilustrat o serie de cărți. Sînt expuse în vitrinele expoziției volumele Exerciții pentru mîna dreaptă și Don Quichotte de Jacques G. Costin și Paradisul suspinelor de Ion Vinea. În alte cărți apar portretele autorilor semnate de Iancu: N.D. Cocea (Vinul de viață lungă, 1931) și Mircea Eliade (Oceanografie, 1935). Un număr mare de portrete de scriitori și oameni de cultură a creat Marcel Iancu pentru volumul de interviuri Mărturia unei generații de Felix Aderca (1929) și pentru cele două volume ale Antologiei poeților de azi, editate de Ion Pillat și Perpesicius (1925-1928). În fine, în cartea Introducere în modernism de Dinu Stegărescu, apărută în România în 1947, este publicat portretul lui André Breton semnat de Iancu, deși pictorul la acea dată era în Israel. Toate aceste cărți sînt expuse în vitrinele expoziției, deschise la ilustrații semnate de Iancu (portretele lui Ștefan Nenițescu, Mihail Codreanu și V. Demetrius).



Dar elementul central al expoziției de la Ein Hod sînt portretele realizate de Marcel Iancu, publicate în reviste sau în cărți, prezentate acum publicului în copii mărite, de foarte bună calitate și dezvăluind un artist care stăpînește într-un mod exemplar desenul și înțelegerea psihologică a personalității portretizate. Sînt prezentate pe panoul central 26 de portrete, desene în peniță sau litografii, dispuse pe trei rînduri, fiecare portret diferit de celălalt – cum sînt și personalitățile celor portretizați. Nu mă pot opri să transcriu în cele ce urmează lista integrală a portretelor personalităților cuprinse în panoul expoziției: Lucian Blaga (în două versiuni), Felix Aderca, Camil Petrescu, Dida Solomon, Ioan Slavici, Ion Minu­lescu (în două versiuni), Ion Vinea (în două versiuni), Eugen Relgis, Mihail Sorbul, Demostene Botez, Octavian Goga, Camil Baltazar, Constantin Rădulescu-Motru, Helene Kra, Nicolae Davi­descu, Gala Galaction, Adrian Maniu, Urmuz, Marioara Ventura, Clara Haskil, Jacques G. Costin, Cincinat Pavelescu și, nu în ultimul rînd, autoportretul artistului. Așa cum scria Camil Baltazar, „Iancu a fost înzestrat cu raze X care pătrund în persoana pe care o desenează; el prinde esența psihologică a subiectului“.
O expoziție care prezintă publicului israelian o fațetă interesantă a marelui artist originar din România, cu legăturile sale profunde în cultura românească și europeană din perioada interbelică.

Liana SAXONE-HORODI - In memoriam Ioana Berindei

Au trecut patru ani de cînd Ioana Berindei ne-a părăsit. Ioana Berindei s-a născut la Paris, în anul 1922, unde tatăl ei, istoricul Ioan Hudiță, își făcea doctoratul cu o bursă regală. După terminarea doctoratului, în 1928, familia Hudiță s-a întors în țară. Tatăl a primit un post de conferențiar la Universitatea din Iași, dar, nemul­țumit de modul de desfășurare a concursului de profesor, s-a împlicat în politică, înscriindu-se în Partidul Țărănesc Democrat, condus de Nicolae Lupu. Familia s-a mutat de la Iași la București în 1931.
După fuzionarea partidului lui Nicolae Lupu cu Partidul Național Țărănesc, Ioan Hudiță a devenit un colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu. Adversar al legionarilor și convins că Hitler va pierde războiul, Ioan Hudiță a jucat, alături de Maniu, un rol important în grupul de oameni politici pe care s-a sprijinit regele, la 23 August 1944, în acțiunea de înlăturare a lui Antonescu. Pe masa din sufrageria familiei Hudiță s-a semnat, pe 19 iunie 1944, actul prin care s-a constituit Blocul Partidelor Democrate, în numele căruia România a întors armele împotriva nazismului.

În 1944 și 1945, Ioan Hudiță a fost ministru în guvernele Sănătescu și Rădescu, dar după ce comuniștii au preluat puterea, a fost arestat. Ca și alți foști politicieni de marcă, a fost închis, fără să i se facă proces, din toamna anului 1947 pînă în decembrie 1955, cînd a fost eliberat fără explicații. Tot fără explicații a fost arestat din nou în toamna lui 1961 și eliberat în vara lui 1962.


Acest timp tulburat din viața tatălui a fost cel al copilăriei și tinereții celor două fiice ale familiei Hudiță, Ioana și Rica. Ioanei îi va fi hărăzit un destin de excepție.



Deși era atrasă de studiul botanicii, la îndemnul tatălui, Ioana a studiat istoria. În facultate l-a cunoscut pe studentul Dan Berin­dei, descendentul unei familii boierești, cu care s-a căsătorit în februarie 1945. Nunta lor a fost, după cum va povesti Ioana ulterior, „ultimul eveniment monden cu toate partidele“. La cununia de la Biserica Domnița Bălașa au fost prezenți țărănistul Iuliu Maniu, socialistul Titel Petrescu, comunistul Con­stantinescu-Iași, iar naș de cununie a fost liberalul Gheorghe Brătianu. „Prin nunta fiicei dumitale, se unește Partidul Țărănesc cu Partidul Liberal“, l-au felicitat iluștrii invitați pe socrul mic.
În 1946, Ioana și-a luat licența în istorie magna cum laude. La 22 martie 1948, s-a născut primul copil, Mihnea.

Tatăl tinerei era deja arestat, dar ea nu-și putea închipui cît de curînd, și mai ales în ce fel îi va veni și ei nenorocirea.

Neverosimilul s-a pro­dus astfel: în iulie 1950, o prietenă a Ioanei avea de predat mamei ei, Emilia Hudiță, un bilețel insignifiant din partea unui fost deputat țărănist. Cum familia Hudiță locuia departe de centru, fata i-a dat biletul Ioanei să-l ducă mamei. Mai departe s-a format un lanț al nenorocirilor. Emilia Hudiță și-a „împlicat“ fratele, pe Cos­tache Popa, căsătorit cu Profira, fiica lui Mihail Sadoveanu. Și toți aceștia – începînd cu prietena Ioanei, Gili Popescu, și sfîrșind cu ginerele lui Sadoveanu – au fost arestați. „Am căzut ca musca în lapte“, povestește Ioana despre arestarea care a despărțit-o de fiu și de soț.

Și atunci s-a produs ceva și mai aproape de neverosimil. În închisoare, la Jilava, a descoperit că este gravidă. Fetița ei, Ruxandra, s-a născut pe 13 aprilie 1951, la Văcărești, și a crescut în închisoare pînă la 11 luni. Abia atunci a fost predată tatălui.



Ioana, condamnată pentru omisiune de denunț la doi ani de închisoare, a fost eliberată abia pe 18 februarie 1953. Între timp, primise un barbar „supliment“ de șapte luni.
Despre povestea Ioanei Berindei am aflat în anul 2003, cînd am citit în România literară un fragment amplu din convorbirile ei cu Lavinia Betea. Impresionată peste măsură de încercările prin care a trecut această femeie în timpul regimului comunist, găseam coincidențe cu anumite momente din viața mea. Mi-am dat imediat seama că fusese închisă în fioroasa Jilava, unde tatăl meu, avocatul Valentin Saxone, „stătuse“ patru ani. Ioana lucrase cîțiva ani, după eliberare, la Coope­rativa „Arta lemnului“. Acolo fusesem angajată și eu după arestarea tatei.

Pe soțul Ioanei, academicianul Dan Be­rindei, îl știam de la emisiunile Televiziunii Române. Apărea des la emisiunea Ora elitelor, pe care o vizionam cu plăcere.


Am îndrăznit atunci s-o chem pe doamna Berindei la telefon, pentru a-mi exprima admirația. Apoi i-am scris. S-a stabilit o legătură de prietenie „pe nevăzute“. Cînd convorbirile cu Lavinia Betea au apărut în remarcabilul volum intitulat Am făcut Jilava în pantofi de vară (Editura Compania, 2006), le-am citit cu smerenie. Cînd am cunoscut-o, Ioana mi-a scris pe prima filă a cărții următoarea dedicație: „Amintiri duioase și trăiri de groa­ză, povestite fără ură“.



Am cunoscut-o pe Lavinia Betea, cea care a publicat volumul de convorbiri cu Ioana Berindei, la Tîrgul de Carte de la București din iunie 2006. Prin ea am ajuns la Ioana, care a avut amabilitatea să mă primească, într-o dimineaţă, împreună cu soţul meu, în casa Berindei, atît de sugestiv descrisă de Lavinia Betea: „Pe o stradă ce pare scoasă din viaţa zgomotoasă a Bucureştiului, undeva lîngă Gara de Nord, pe dinafară asemănătoare cu clădirile vecine, se află casa cu grădină a soţilor Ioana şi Dan Berindei. Printre pereţii înţesaţi, din podele pînă în tavan, de cărţi, adăstînd pe etajere etichetate ca într-o bibliotecă publică, Ioana este într-o nesfîrşită trecere. Diafană, gingaşă sau aeriană pare – ca îngerii – uşurată de grijile fiinţei sale“.

A fost „o dragoste la prima vedere“. De atunci m-am simţit protejată de această fiinţă minunată, care emana bunătate, înţelepciune, demnitate. Ioana Berindei dovedea întru totul, aşa cum remarca într-o cronică istoricul literar Eugen Simion, că „există nu numai o aristocraţie a sîngelui, dar şi o aristocraţie a spiritului şi o aristocraţie a sufletului. Sin­gurele care contează, în fond“. Fără a fi ceea ce numim o femeie luptătoare, Ioana reprezenta o culme a demnității umane.

Mesajul poveștii sale de viață și l-a precizat astfel: „Trebuie să spui adevărul, să încerci să povesteşti ce s-a întîmplat, indiferent în care parte ai fost; cu binele şi cu răul care au fost, şi să nu fii cu ura în suflet, să n-o povesteşti de aşa manieră încît să sădeşti tot ură mai departe... Fac o pledoarie pentru umanitate, corectitudine. Şi pentru a face istoria dreaptă, fără părtinire. Fără ură“.



Ioana și Dan Berindei mi-au onorat invitația la simpozionul omagial cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la nașterea pictorului Rudolf Schweitzer-Cumpăna la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, unde am rostit un cuvînt în memoria maestrului care m-a învățat, în particular, desen și pictură.
Vizita la Ioana a devenit unul dintre evenimentele cele mai așteptate ale fiecărei călătorii la București. Ființa ei firavă și distinsă dăruia bunătatea și încrederea cu care ne întorceam fericiți acasă din țara de origine. O chemam la telefon pe Ioana, săptămînal, doar pentru a-i auzi vocea dragă și sfaturile liniș­titoare. I-am mărturisit, de altfel, într-una din scrisorile trimise, că de cîte ori mă cuprinde tristețea, am în față ochii ei blînzi și ființa ei „mignonă“, dar de o extraordinară forță în a transmite liniște și echilibru.

Din păcate, acum patru ani, pe 9 septembrie 2008, Ioana ne-a părăsit.

Am mai apucat să-i scriu într-o scrisoare cît sînt de fericită că am întîlnit-o.

Amintirea duioasă pe care i-o păstrez continuă prietenia noastră.

Mirel HORODI - Avangarda românească la Muzeul Israel din Ierusalim
După Conferința Internațională despre avangarda românească, care a avut în luna ianuarie la Universitatea Ebraică din Ierusalim (despre care am relatat în Observator Cultural, nr. 588, din 14 ianuarie 2011), publicul israelian are acum ocazia să cunoască o serie de artiști plastici în cadrul expoziției Artiști evrei de avangardă din România, care s-a deschis vineri 11 noiembrie 2011, la Muzeul Israel din Ierusalim.

Această importantă expoziție, care a fost inițial prezentată la Muzeul de Istorie a Evreilor din Amsterdam (31 mai - 2 octombrie 2011), realizată din inițiativa istoricului de artă Radu Stern, a fost adusă la Ierusalim, prin colaborarea dintre Muzeul Israel (director James S. Snyder), Muzeul din Amsterdam (director Joël Cahen) și Institutul Cultural Român din Tel Aviv (director Gina Pană).

În prospectul bilingv (ebraică și engleză) al expoziției de la Ierusalim, este publicat amplul studiu al lui Radu Stern despre cauzele numărului mare de artiști evrei care au făcut parte din avangardă. Punctul de vedere al autorului este că acest lucru nu se datorează unei atracții deosebite a evreilor pentru modernitate, ci mai de grabă faptului că în România, în prima jumătate a secolului al XX-lea, dominau curentele xenofobe și ultra naționaliste în cultură, care respingeau integrarea artiștilor evrei, considerați venetici, în cultura națională românească. În aceste condiții era normal ca artiștii evrei să îmbrățișeze tendințele artistice avangardiste, care erau în mod natural cosmopolite și universaliste. După părerea autorului, problema nu este de ce atît de mulți evrei au fost atrași de curentele de avangardă, ci de ce atît de puțini români au mers pe această cale. Explicația este că artiștii români s-au concentrat pe exprimarea în operele lor a „specificului naţional“. În mod paradoxal, tocmai artiștii care s-au alăturat curentelor de avangardă și care s-au afirmat pe plan internațional, au adus faimă, în cele din urmă, artei și culturii româneşti.

În cadrul expoziției sînt prezentați șapte artiști: prima generație este reprezentată de Arthur Segal (1875-1944), cel care a introdus arta modernă în România; a doua generație este reprezentată de Tristan Tzara (1895-1962), Marcel Janco (1895-1984), M.H.Maxy (1895-1971) și Victor Brauner (1903-1966); a treia generație este reprezentată de Jules Perahim (1914-2008) și Paul Păun (1915-1994). Trebuie subliniat că doi dintre artiștii selectați, Tristan Tzara și Paul Păun, au fost în primul rînd poeți, așa că lucrările lor de artă plastică nu sînt reprezentative pentru creația lor sau pentru evoluția artelor plastice. Criteriul stabilit de Radu Stern de a selecta opere create pînă în 1938, cînd a început prigoana contra artiștilor evrei, se aplică artiștilor care au emigrat (Segal, Janco și Brauner), creația lor ulterioară nemaifiind legată de țara de origine, România. În schimb, pentru artiștii rămași în România, acest criteriu nu se poate aplica în mod absolut. De pildă, Paul Păun este prezent în expoziție cu lucrări din 1943-1944 și chiar din 1970, după ce a părăsit România. De asemenea, este interesantă prezența lui Maxy cu două lucrări în care artistul încearcă să revină la stilul său, eliberîndu-se de pincipiile realismului socialist, adoptate după instaurarea regimului comunist în Romînia. Este vorba despre tabloul „Compoziția“, din 1966 și de construcția „Comuniștii“, din 1969.

Expoziția este organizată în jurul a două centre de creație, în ordine cronologică: Zürich și București. La Zürich, pe lîngă Tzara și Janco este inclus și Segal, artistul cu care se deschide expoziția, întrucît, deși acesta n-a fost dadaist, a colaborat cu cei de la Cabaret Voltaire. Remarcabile sînt lucrările lui Arthur Segal „Interior“ (1911), realizat în tehnica unor pensulații divizate și „Femeia citind“ (1920), în care artistul aplică teoria sa de echivalență de interes a întregului spațiu al tabloului, cu prelungirea picturii pe ramă. Marcel Janco și Victor Brauner sînt cel mai bine reprezentați în expoziție. Dintre operele lui Marcel Janco remarcabile sunt tabloul „Bal la Zürich“ (1917) și măștile create de artist pentru spectacolele Dada. Victor Brauner impresionează prin portrete și prin lucrările sale suprarealiste. Acestora li se alătură creațiile lui M.H.Maxy, dintre care remarcabilă este „Nudul cu idol“ (1924).

Se poate urmări în expoziție evoluția suferită de artiștii plastici avangardiști din România în decursul celor două decenii după Primul Război Mondial, trecînd de la dadaism la forme de cubism, constructivism și abstracționism, pentru a reveni la expesionism, în cazul lui Janco sau evoluția de la simbolism la suprarealism, în cazul lui Brauner. Așa cum a declarat Adina Kamien-Kazhdan, curatoarea israeliană a expoziției, dacă artiști ca Marcel Janco, Victor Brauner sau Arthur Segal erau cunoscuți în Israel, lucrările lor fiind chiar expuse în expozițiile permanente ale Muzeului, M.H. Maxy, care n-a părăsit România și s-a integrat ulterior artei comuniste, era complet necunoscut. Unul din rezultatele expoziției este cunoașterea acestui important pictor în afara Romîniei.

Una din tematicile interesante ale expoziției este abordarea de cître artiști a portretului. Cel mai interesant este modul diferit cum Victor Brauner abordează această temă. De la modul simbolist din portretul Colombei Voronca (1926) sau al lui André Breton (1934), la portretul caleidoscopic al lui Ilarie Voronca (1925) și la cel suprarealist al lui Sașa Pană (1930). În cazul lui Marcel Janco evoluția este evidentă: de la portretul sub formă de mască a lui Tristan Tzara (1919), la portretele fragmentate ale Miliței Petrașcu și al lui Jacques Costin pînă la portretul de femeie (1922-1924), realizat în spirit expresionist. Portretele lui M.H.Maxy sunt toate în spirit constructivist. Remarcabil este portretul „Madona electrică“ din 1926.

Expoziția pune în evidență faptul că, datorită acestor artiști, Bucureștiul a fost în anii ’20 și ‘30 unul din centrele artei de avangardă europene. O dovedește, printre altele, Expoziția Internațională „Contimporanul“ din anul 1924, cu participarea unor artiști cu reputație internațională: Kurt Schwitters, Hans Arp, Paul Klee, Hans Richter, Constantin Brîncuși etc. Totodată, la București apăreau numeroase reviste avangardiste, unele exemplare fiind expuse în vitrinele expoziției: Contimporanul, editat din 1922 pînă în 1932, de Ion Vinea și Marcel Janco; 75 HP, scoasă în 1924 de Victor Brauner și poetul Ilarie Voronca; Punct, revistă constructivistă, editată în 1924 de ziaristul și poetul Scarlat Callimachi, cu colaborarea lui Brauner, Janco și Voronca; Integral, revistă de sinteză avangardistă, editată în 1925 de Maxy. În 1928 Sașa Pană a scos revista unu, care a promovat suprarealismul și pe Victor Brauner.

În concluzie, expoziția Artiști evrei de avangardă din România de la Muzeul Israel, este un eveniment artistic excepţional, atît prin calitatea exponatelor cît și prin prezentarea lor; evidențiem pe curatorii expoziției de la Amsterdam, Radu Stern și Edward van Voolen, cărora li s-a alăturat Adina Kamien-Kazhdan, de la Muzeul Israel. Expoziția de la Ierusalim rămîne deschisă pînă pe 18 februarie 2012, după care va fi deplasată în Statele Unite. În final sperăm că va ajunge și la București.

Mirel HORODI - Eugen Relgis – un umanitarist de factură internaţională
Volumul de eseuri ale lui Eugen Relgis, publicat recent la editura Hasefer, ediţie îngrijită de Camelia Crăciun şi Leon Volovici, cu o prefaţă de Leon Volovici, este format din trei părţi: „Eseuri despre iudaism“ (Bucureşti,1936), „Mărturii de ieri şi de azi“ (Ierusalim,1962) şi „Alte mărturii de ieri şi de azi“ (Ierusalim, 1967).

Numele lui Eugen Relgis este astăzi, prin forţa împrejurărilor, prea puţin cunoscut. Scriitorul, născut în 1895 la Iaşi, purtînd numele Eisig Sigler, va adopta pseudonimul literar Relgis, prin inversarea numelui de familie, procedeu oarecum similar cu cel folosit de Paul Celan (Ancel). Copilăria a petrecut-o la Piatra Neamţ, pitorescul oraş de la poalele Ceahlăului. S-a făcut cunoscut după Primul Război Mondial, prin activitatea sa pacifistă şi umanitaristă, editînd publicaţii care prin titlul lor sintetizează un program: Umanitatea (1920), Umanitarismul (1928-1930). Aşa cum sublinia Geo Şerban, în excelentul supliment al publicaţiei „Realitatea Evreiască“ (nr. 310-311, din 22 decembrie 2008-31 ianuarie 2009), Relgis „angajează fără inhibiţii dialoguri cu notorii personalităţi de talie internaţională (...) Schimbul de scrisori, întreţinut perseverent ani şi ani, mijloceşte întîlniri directe şi anticipează prietenii statornice cu Henri Barbusse, Romain Rolland, Stefan Zweig, Upton Sinclair“.

Umanitarismul promovat de Relgis este „apolitic (...) deasupra taberelor, deasupra dogmelor“. De aceea nu este de mirare, că el părăseşte România în 1947, emigrînd în America Latină, unde îşi continuă neobosita sa activitate umanitaristă. În 1962 şi în 1967 a făcut vizite prelungite în Israel. A murit în 1987, în vîrstă de 92 de ani, la Montevideo (Uruguay).


În eseurile despre iudaism, Relgis arată că umanitarismul modern se bazează pe principiile biblice. „Iudaismul nu e însă numai o religie, afirmă el, ci şi o etică, o sociologie practică, o legislaţie care armonizează interesele materiale cu cele spirituale.“ „Dumnezeul unic al evreilor, nu este decît propria lor conştiinţă universalizată.“ Autorul, exprimă printr-o imagine simplă, credinţa lui în iudaism şi umanism: „iudaismul este cuprins în vechiul umanism şi în umanitarismul modern ca o flacără într-un glob de cristal“. Esenţa iudaismului modern este cercetată de Relgis pornind de la eseul din 1926 al celebrului filosof existenţialist evreu Martin Buber (1878-1965), care pune în evidenţă trei căi de rezolvare a problemei evreieşti: calea umanitaristă, cea naţionalistă, de creare a unui stat evreiesc şi calea conservatorismului religios. Aşa cum subliniază Leon Volovici în prefaţă, Buber încearcă să propună o sinteză a celor trei căi, atitudine adoptată, cu unele rezerve, şi de Relgis.

Deosebit de interesante sînt scrierile mai recente, de după război, ale lui Relgis, publicate în capitolelele intitulate „Mărturii de ieri şi de azi“. Relgis, după grozăviile războiului, continuă neobosit, în America Latină, să susţină ideile umanitariste. El scrie: „Umanitarismul e o metodă critică aplicată realităţilor naturale, umane şi sociale. El este totodată o concepţie activă, cu privire la interesele individuale şi colective, dar şi la idealurile generale şi permanente ale omenirii considerate ca un organism unitar, mereu progresiv în timp şi spaţiu“. Autorul îşi continuă mărturia sa: „Nu sînt totuşi un «utopist», cum afirmă unii pretinşi realişti «practici», instalaţi comod în lenea lor de a gîndi. Mai mult ca oricînd, trebuie să continuăm lupta şi pe tărîmurile culturii, însă fără antagonismele artificiale dintre rase, naţiuni, clase, religii sau partide politice“.

Deosebit de interesantă este analiza pe care o face Relgis romanului unui scriitor uitat, Enric Furtună (dr. Peckelman, 1881-1964) intitulat Meletie Jidovul, pe care eseistul îl defineşte ca fiind „romanul evreului botezat“. Concluzia lui Relgis este că „fiecare om trebuie să aibă curajul de a fi el însuşi“ şi că „o credinţă nu se înlocuieşte ca o haină veche“.

Impresionantă este Scrisoarea postumă adresată lui Iosif Guttman, unul din fiii rabinului Zwi Guttman, ucis de legionari împreună cu fratele său Iancu, în pogromul de la Bucureşti, din ianuarie 1941. Această scrisoare a fost publicată ca prefaţă la volumul Slove de martiri de fraţii Iancu şi Iosif Guttman, ale cărui texte au fost revizuite şi publicate în 1945 de Eugen Relgis. O nouă ediţie a acestei impresionante cărţi a apărut în anul 2008 la Editura Hasefer. Interesante sunt mărturiile despre „aforismele“ lui H.St. Streitman, despre „Marcel Iancu, pictor şi arhitect“, despre regretatul filosof şi profesor dr. I Brucăr, despre scriitorul, jurnalistul şi conducătorul sionist A. L. Zissu, despre colegii lui de generaţie, cu care înfiinţase în 1913, la Iaşi, cînd era încă elev de liceu la Piatra Neamţ, revista de „avangardă“ Absolutio. Destinul colegilor lui Relgis de la Absolutio (revistă la care au colaborat mari scriitori romîni, printre care Tudor Arghezi, George Bacovia, Emil Isac) a fost tragic, fiind – cum scrie Relgis –„întemniţaţi, «pocăiţi» sau îngropaţi“. Cei trei colegi ai lui Relgis din redacţia acestei reviste de tinereţe sînt: Kiva Ornstein, care semna P. Cornel, arestat ca sionist şi mort în închisoarea comunistă; I. Ludo, care a reuşit „să-şi aranjeze foarte bine propriile sale treburi“, colaborînd cu regimul comunist; Geri Spina, care de la Direcţia Presei, a ajuns în închisoarea comunistă, unde şi-a dat sufletul, victimă „a acelei puteri despotice, absolutiste, care nimiceşte pe duşmanii reali sau presupuşi ai supremaţiei sale, oricare ar fi «ideologia» sa, de stînga sau de dreapta...“. Lecţia pe care o desprinde Relgis este că intelectualii trebuie să nu se lase prinşi (nu importă din ce motive: personale, întîmplătoare, forţate, pentru pîinea de toate zilele) de angrenajele Puterii.


Dar cea mai interesantă dintre evocări mi se pare a fi „Pe urmele lui Stefan Zweig. De la Salzburg (Tirol) la Petropolis (Brazilia)“. Scriitorul austriac Stefan Zweig (1881-1942), unul din cei mai de succes scriitori europeni din anii ’20-’30, a fost modelul şi idolul lui Relgis în activitatea umanitaristă şi pacifistă. Iată-l pe Relgis primit cu căldură şi înţelegere, în 1930, la celebra reşedinţă a lui Stefan Zweig de pe Kapuzinerberg din Salzburg, loc vizitat de personalităţi de prima mărime, ca Toscanini, Thomas Mann, Bruno Walter, James Joice şi H.G. Wells. În 1934, înainte ca Hitler să anexeze Austria, Stefan Zweig a părăsit reşedinţa sa din Salzburg, luînd drumul pribegiei, în Elveţia, Franţa, Anglia, Statele Unite, pentru a se stabili în sfîrşit, la Petropolis, o localitate balneară din Brazilia, aproape de Rio de Janeiro. În 1940, cînd Relgis era la Bucureşti, unde bîntuia teroarea legionară, Zweig i-a trimis o scrisoare din Buenos Aires în care îl îndemna „să aibă răbdare şi curaj“. Numai că el însuşi n-a avut nici răbdare, nici curaj, şi la 24 februarie 1942 s-a sinucis împreună cu tînăra sa soţie Lotte. Un gest pe care biografii lui Zweig şi, printre ei şi Relgis, în eseul din acest volum, încearcă de atunci să-l explice. Recent, scriitorul francez Laurent Seksik a publicat chiar un volum intitulat Les derniers jours de Stefan Zweig.

Oricum, în mesajul său testamentar, citat de Relgis, Zweig scria: „Trecut de şaizeci de ani, aş fi avut nevoie de energii noi, pentru a reîncepe cu totul viaţa mea. Şi puterile mele, în urma lungilor peregrinări de om fără patrie, au secătuit. Socot deci, că e mai bine să închei la timp, şi în picioare o viaţă pentru care truda spirituală era cea mai mare bucurie, iar libertatea personală era cel mai mare dintre bunuri pe acest pămînt....Spun adio tuturor prietenilor mei. Să le fie dat a vedea aurora după noaptea interminabilă. Eu, mai nerăbdător o iau înainte...“. Testamentul lui Stefan Zweig, cel care în 1942 era „fără de patrie“, este păstrat, în prezent, în patria nouă-veche a poporului evreu, la Biblioteca Naţională de la Ierusalim. Eseul dedicat de Relgis lui Stefan Zweig, ni-l reaminteşte pe acest scriitor european interbelic, astăzi aproape uitat, autorul atîtor biografii de succes („Marie Antoinette“, „Fouché“ etc.etc.) care a dedicat două din cele mai izbutite cărţi ale sale lui „Erasmus de Rotterdam, umanistul care a înfruntat pe intolerantul şi sîngerosul Luther – precum şi lui Castellio, alt umanist urmărit cu înverşunare de tiranicul şi irascibilul Calvin“.


„Strănepotul lui David Gugumanul, hasidul rustic şi mistic, care rătăcea prin codrii Bistriţei şi Valea Jidanului“, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, poetul, romancierul, eseistul, dar mai ales umanitaristul de talie internaţională Eugen Relgis ni se dezvăluie în paginile acestui volum ca un intelectual care şi-a dedicat energiile pentru reperele esenţiale ale concepţiei care propovăduieşte libertate, respectul vieţii, ajutorarea celui slab, unitatea speciei umane, eliminarea războaielor, un evreu-român legat prin toate fibrele sale de un iudaism universalist şi, în acelaşi timp, un cetăţean al lumii.


Eugen RELGIS
Eseiuri despre iudaism/ Mărturii despre ieri şi azi
Editura Hasefer, 2011

Mărturii - 2.000 $ pe cap de evreu
Enigme de familie, secrete ale istoriei

Deşi a emigrat în Israel de mai bine de patru decenii, pictoriţa Liana Saxone-Horodi vine în fiecare an în România. Istoria familiei Saxone continuă să aibă enigme datorate "petelor albe" din istoria comunismului.

Într-o zi de august a anului 1959, pe atunci în vârstă de 19 ani, Liana şi-a însoţit tatăl convocat la sediul miliţiei din Strada Cristian Tell. I-a dat acesteia servieta cu documentele proceselor ce le avea pe rol ca avocat, i-a spus să treacă pe la colegii săi ca să-l înlocuiască în instanţele unde avea procese şi... n-a mai revenit vreme de patru ani!

Fără logică

• Jurnalul Naţional: Enigmele închisorii tatălui dvs. continuă să vă obsedeze. Îi pictaţi portretul, v-aţi îngrijit de apariţia memoriilor lui iar în discuţiile cu apropiaţii faceţi deseori referinţă la spusele şi păţaniile sale. Sub ce învinuiri a fost arestat?
  

Liana Saxone-Horodi: S-a întâmplat într-un fel lipsit de logică pentru familia unui avocat. Tocmai reveniserăm după un concediu făcut la Predeal. Exact a doua zi, de dimineaţă, au venit să-l invite la circumscripţia de miliţie de care aparţineam. Bănuiesc că le era greu să-l aresteze în centrul Bucureştiului, de acasă, din Piaţa Amzei. Prevăzător, m-a dus cu el şi cu servieta de dosare pentru că avea multe procese în ziua respectivă. L-am aşteptam la Miliţie pe coridor, la un moment dat a trecut flancat, mi-a dat servieta şi mi-a spus: "te duci la colectivul de avocaţi din Strada Biserica Amzei şi predai dosarele că o să viu acasă…" Am plecat cu servieta, am ajuns aproape de casă, mama m-aştepta la balcon şi când m-a văzut singură – şi cu servieta în mână! – a leşinat. Am urcat acasă şi n-a trecut o oră că au venit să facă percheziţie. Aceia ştiind că tata era avocat m-au întrebat dacă am Codul Penal. Bineînţeles că era la îndemână. L-am scos din bibliotecă şi când au enunţat care este articolul din Codul Penal – pentru care ne "vizitează" – şi am văzut "crimă de uneltire împotriva ordinii sociale", am crezut că visez. S-a făcut percheziţie şi n-au găsit nimic.

• Ca şi cum ar fi ceva de găsit într-o "uneltire" !
  

Când să plece, au văzut o uşă lângă terasă – uşa de la debaraua de haine: Victorie! Evrika! S-au întors şi au deschis-o. Au găsit fericiţi, în fine, "material" – câteva manifeste din vremea alegerii partidului liberal.

"Completări de autobiografie"

• Dar capul familiei, avocatul de succes, tot nu s-a întors. Ce-aţi făcut?
  

Ce puteai face? Ca şi alţii ca noi am încercat să ne întreţinem. La scurt timp după ce l-au arestat pe tata, mama a început să confecţioneze pălării. Sora mea lucra deja, era ingineră, iar eu am intrat... în artizanat, la o cooperativă. Bineînţeles că eram chemată destul de des la cadre să fac "completări la autobiografie".

• Şi ce "completaţi"?
  

Spuneam că la 19 ani multă autobiografie nu am, aşa că nu am ce completa. Am o fire destul de tare aşa că nu prea au reuşit să mă chinuiască pe cât au vrut. Într-o bună zi, m-am înfuriat şi am ţipat la el: "Ascultă, eu vreau să merg cu tine la partid şi să întreb dacă cineva te-a autorizat să mă chinui pe mine pentru că tata a fost arestat. De unde ştii tu că nu sunt mai comunistă ca tine?" Nu mi-era prea teamă însă mi s-a năruit visul de-a fi studentă la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu". Un vis neîmplinit care şi astăzi îmi trezeşte durere în suflet. "Ai înnebunit, chiar îţi lipseşte?" – mă întreabă cei care îmi cunosc picturile şi cariera artistică. Nu-mi lipseşte ce-aş fi învăţat despre realismul socialist... iar ceea ce mi-a plăcut foarte mult – să cutreier periferiile Bucureştiului, să pictez în natură ori pe ţiganii care făceau cărămizi din pământ la Plumbuita ori să mă perfecţionez sub îndrumarea maestrului Rudolf Schweitzer – Cumpăna – am făcut oricum... Dar rămâne acea părere de rău, acel regret de-a ţi se fi tăiat, de-a fi încercat, în tinereţe, să-ţi taie aripile...

• După patru ani de închisoare, cum şi-a reluat viaţa tatălui cursul?
  

Nu s-a mai întors acelaşi om care intrase. Avusese 56 de ani când a fost arestat. Prima mea constatare a fost că tata şi-a pierdut spontaneitatea. A trebuit să facă exerciţii de mers, i se atrofiaseră muşchii şi a luat-o de la început ca un copil.

• Deşi "căluşei" nu erau, i s-a făcut un proces unde avocat fiind nu s-a putut apăra...
  

A fost implicat în procesul Petre Gheaţă pentru crime de uneltire împotriva ordinii sociale şi... cine să mai deznoade ce se petrecea acolo? De fapt, s-au comasat două loturi de acuzaţi. Printre altele, el a fost acuzat că vrusese să facă un nou partid democratic creştin.

Emigrarea

• Decizia de emigrare în Israel cum aţi motivat-o?
  

Adevărul este că s-au făcut cereri masive în 1958. Făcusem şi eu – şi sincer vă spun – ... am uitat. Acţionasem adică precum un om care nu pleacă. Când s-a întors tata acasă, m-am apucat iarăşi de învăţat pentru Institutul de Artă. Ajunsesem la Dimitrie Cantemir cu literatura când mi-a sosit plecarea în Israel.

• Care este, în opinia dvs., explicaţia acestor aprobări numeroase de emigrare?
  

Şi asta a fost cu un joc, voiau să ascundă că e emigraţie spre Israel. Noi am primit – sora mea şi cu mine – aprobare să plecăm în Argentina. Râdeam şi îi spuneam soră-mii: "Ce ne facem dacă lăzile noastre de 70 de kg – singurele bunuri la care aveam dreptul dintr-o viaţă de om – vor ajunge în Argentina?" "Lasă, dragă, că lucrurile sunt aranjate, mă liniştea ea. Ajung acolo unde trebuie, acolo unde o să ajungem şi noi – în Israel."

• Cum se putea – politic – asemenea lucru, aţi aflat după ce-aţi ajuns la destinaţia dorită?
  

Politic nu poţi să ştii. "Politic" s-au făcut şi cumpărările de evrei. Nivelul acela înalt era... la buzunarul unui anume Jakober care locuia la Londra şi care făcea tranzacţii cu evrei începând de la 2.000 de dolari.

Părţi în negoţ

• La capătul "cumpărătorului" cine era?
  

Familia, rudele aflate deja în străinătate. Soţul meu a ieşit cu 2.000 de dolari pe care mătuşa lui, venită încă din anul 1950 în Israel, îi împrumutase. Ea, la rândul ei, luase banii cu împrumut de la un bogătaş unde lucra. Din prima leafă de-aici, soţul meu a început să-şi achite datoria. Cam aceasta a fost situaţia generală. Iar Jakober tranşa cu oamenii şi avea partea lui. Jakober venea la Bucureşti şi şedea la Athenee Palace.

• Cum vi s-a comunicat că puteţi fi parte în negoţ?
  

Din zvonuri. S-a stat nopţi întregi în faţa Miliţiei Capitalei, pe Calea Victoriei, la coadă.

• N-a fost nimic oficial?
  

Nuuuu! Te-aruncai ca într-o prăpastie! Credeam şi noi, de exemplu, că prin Israel umblă câinii cu covrigi în coadă. Când am ajuns şi am văzut cum trăgeau şi cum munceau... şi că abia puteau să îşi întreţină familia...

• Înţeleg că după ieşirea din închisoare a tatălui aţi fost cu toţii de acord că viaţa poate fi luată în alt loc de la capăt... Mi-e mai greu să-mi închipui însă cum au plecat în necunoscut oameni cu funcţii şi situaţii bune... Ce spun ei?
  

Mi-e foarte greu să răspund pentru altul. Culmea este că eu îi întâlnesc pe unii dintre aceia de care-mi vorbiţi. S-a întâmplat recent să fiu într-o adunare unde cei mai mulţi erau foşti elevi la şcoala "Petru Groza".

• ...şcoala urmaşilor "elitei roşii"...
  

Da, şi mă gândeam şi eu, ce caut printre ei? Dar... de fapt ce să-i întreb eu? Biografia fiecăruia – ca şi a mea – e într-un fel sau altul influenţată de istorie. Iar cu această istorie a înţelegerilor şi tranzacţiilor de înalt nivel privind "afacerea" emigrării în Israel sau Germania Federală decizionalii arhivelor
n-au fost prea generoşi.

Liana SAXONE-HORODI - Marcel Ianco (Jancu) într-o nouă prezentare Sîmbătă, 9 aprilie, s-a inaugurat la Muzeul Janco-Dada din Ein Hod, noua expoziţie permanentă dedicată marelui artist avangardist Marcel Iancu (1895-1984), în muzeul care-i poartă numele, situat în satul artiştilor Ein Hod, înfiinţat din iniţiativa artistului, pe ruinele unui sat părăsit din Munţii Carmel, situat la 20 de kilometri sud de oraşul Haifa.


Acum cîteva luni, un incendiu uriaş a bîntuit în pădurile de pe Muntele Carmel, ameninţînd localitatea şi muzeul. Din fericire, incendiul a fost oprit la liziera aşezării. Uitasem de incendiu, dar pe drumul care urcă de la şoseaua principală spre Ein Hod, se văd copacii carbonizaţi, peisaj trist, deşi natura este minunată în această primăvară, pajiştele înverzite, acolo unde nu au fost pîrjolite, sînt pline de flori galbene, flori de cîmp. Pîlcuri, pîlcuri de oameni se îndreptau spre clădirea Muzeului, parcarea era plină, cu greu am găsit un loc pe marginea drumului. Rareori, în ultimul timp, un eveniment cultural atrage un public atît de numeros. Emoţia mea era cu atît mai mare, deoarece locul acesta îmi aduce aminte de maestrul, care m-a primit cu bunăvoinţă în 1965, după sosirea mea în Israel, oferindu-mi albumul apărut atunci la Editura Masada din Tel Aviv, cu dedicaţia „Port bonheur în noua patrie“. M-am bucurat că am avut prilejul s-o îmbrăţişez pe Dadi, fiica artistului, pe care n-o mai văzusem de mult şi pe Miki, nepoata lui.

Muzeul, fondat în 1983, din iniţiativa unor prieteni şi admiratori ai artistului, cu participarea familiei acestuia, este o realizare a spiritului de voluntariat a multor iubitori de artă şi cultură, care şi-au păstrat anonimatul. Aşa cum remarca dl Moshe Zambar, preşedintele Muzeului, faptul că acest aşezămînt a fost construit fără a se recurge la mari donatori, ci la contribuţia unui public larg, dovedeşte marea popularitate de care s-a bucurat artistul. Muzeul prezintă opera lui Marcel Janco, într-o expoziţie permanentă. Acum, după 28 de ani, această expoziţie a fost complet refăcută, după concepţii muzeale noi, dînd posibilitatea publicului să vadă opera artistului din puncte de vedere diferite. Aşa cum spunea preşedintele Comitetului artistic al muzeului, istoricul de artă Marc Scheps, un muzeu nu este un lucru mort, el trebuie să se înnoiască, să prezinte colecţiile în mod diferit, pentru că publicul se schimbă sau acelaşi public revine şi doreşte să vadă ceva nou.

Încă de la intrare simţeai o atmosferă deosebită, etajul dedicat operei lui Marcel Janco, complet refăcut, printr-o donaţie a familiei Yalon, arăta cu totul altfel decît eram obişnuiţi. Simezele au fost reorganizate în mod cronologic luînd în consideraţie, aşa cum explică în catalogul expoziţiei d-na Raya Zommer-Tal, directorul Muzeului, că viaţa artistului se împarte în două jumătăţi: patru zeci şi şase de ani trăiţi în Europa şi patru zeci şi trei de ani în Israel.

Iată o scurtă trecere în revistă a etapelor de creaţie, prezentate în expoziţie. Prima etapă, „Tinereţea“, cuprinde creaţiile artistice pînă în 1915, cînd la vîrsta de 20 de ani, Iancu pleacă la Zürich, să studieze arhitectura. În această perioadă el ia lecţii cu pictorul Iosif Iser (1881-1958), care i-a intuit talentul artistic şi i-a dat primele cunoştinţe, pe care le-a aplicat de-a-lungul anilor în opera sa. În expoziţie, putem vedea cîteva tablouri din această perioadă: Venus, un studiu clasic din 1910, după o statuie, cum se învăţa pe atunci, Autoportretul cu pălărie, din 1911, în care este vizibilă influenţa lui Iser şi portretul pictorului Davidescu, din 1912, în care se poate vedea deja un stil propriu al artistului. În afara talentului, a dovedit charismă şi spirit de organizare, înconjurîndu-se de poeţi şi scriitori la fel de tineri ca şi el, editînd chiar două publicaţii, Simbolul şi Chemarea, în care se pot vedea primele lui desene.
A doua etapă, „DADA“, care durează din 1916 pînă în 1921, este perioada participării sale la înfiinţarea acestui nou curent artistic, care va revoluţiona arta europeană. Aflîndu-se la Zürich, pentru studii, fără legături cu familia din România, din cauza războiului, el se alătură grupului de la Cabaret Voltaire, înfiinţat de poetul şi gînditorul Hugo Ball, din care făceau parte actriţa şi poeta Emmy Hennings (soţia lui Hugo Ball), sculptorul şi pictorul Jean (Hans) Arp şi poetul Tristan Tzara, grup completat ulterior cu scriitorul Richard Huelsenbeck şi pictorul Hans Richter. Iancu crează măşti pentru spectacolele grupului, face afişe, ilustrează revista, crează în spiritul Dada, folosind tehnica colajului. În expoziţie sunt expuse printre altele, portretele artiştilor din grup, măşti, picturile Cabaret Voltaire şi Mare bal la Zürich, refăcute de artist în anii ’60.
Perioada de creaţie românească, care durează din 1922, cînd se reîntoarce din Europa, pînă în 1941, cînd emigrează în Israel, după trauma pogromului legionar din Bucureşti, în care a fost ucis mişeleşte cumnatul său, este considerată ca fiind o etapă importantă în creaţia artistului. În această perioadă el duce o importantă activitate în cercurile avangardiste, fiind coeditor al revistei Contimporanul, făcînd legătura cu personalităţi avangardiste europene (André Breton, Paul Klee, Paul Eluard, Max Ernst, Jean Cocteau, Jean Arp, etc.). Expune atît la Bucureşti cît şi la Amsterdam, Paris, Berlin, Varşovia. Participă la diverse grupuri artistice: Grupul Nou (1932), Criterion (1933), Grupul Plastic (1934). În paralel, activează ca arhitect, fiind unul din promotorii arhitecturii moderne în România. Pentru prima oară în aceată expoziţie se prezintă cîteva machete de case proiectate de Iancu. În pictură, lucrările din această perioadă, se remarcă prin compoziţii echilibrate, care includ elemente cubiste şi constructiviste, cu o coloristică restrînsă, în care domină nuanţe de cenuşiu şi cafeniu (Natură statică cu fructe uscate, Port la Marea Neagră).
În Israel se produce o schimbare profundă atît în stilul picturilor, cît şi în stilul arhitectonic al artistului. După prima vizită a artistului în ţară, din anul 1938, se observă o schimbare a paletei de culori. În pictura Tveria, realizată în România, culorile sunt mai vii. Lumina puternică, mediteraneană, îl face pe artist să folosească o altă paletă de culori, în care intră roşu, galben şi albastru. În stilul său se remarcă o bază figurativă, cu elemente constructiviste şi o tendinţă spre abstractizare. Se poate spune că în creaţiile lui din această perioadă, există un dialog între figurativ şi abstract (Oranjerie, 1965; Ţara stelelor,1977). În ultimele sale creaţii, din anii ’60 şi ’70, este vădită reîntoarcerea sa la abstract, cu folosirea de forme geometrice pentru a reprezenta oameni şi natură. În această perioadă el a creat ciclul Animale imaginare, inspirat după scriitorul Urmuz, un precursor al avangardismului în literatura romînă.

Marcel Janco, împreună cu pictorii Yosef Zaritsky şi Yehezkel Streichman au fondat în 1948 grupul Orizonturi Noi, care a stat la baza dezvoltării ulterioare a picturii moderne israeliene. El a desfăşurat şi o intensă activitate pedagogică, promovînd modernismul european în arta israeliană. Ca o recunoaştere oficială i s-a decernat Premiul Israel în anul 1967. Arta lui Janco este multilaterală. Portretele pe care le-a făcut colegilor lui avangardişti, dar şi unor artişti români şi israelieni, sunt inegalabile. El a creat panouri de mari dimensiuni pentru picturi murale, a făcut multe desene pe hîrtie (în creion, cerneală, pastel, acuarele), a creat împreună cu Itche Mambush, legendarul său prieten de la Ein Hod, lucrări artizanale, printre care basoreliefuri de o mare frumuseţe, expuse în partea finală a Expoziţiei. Expoziţia actuală dovedeşte că opera lui Marcel Janco (Iancu), aparţine în egală măsură artei europene avangardiste, artei româneşti şi artei israeliene. O bucată din Zidul Berlinului, expusă lîngă clădirea Muzeului, ne aduce aminte că libertatea artistică, pentru care a militat Janco, nu poate exista fără libertate politică.

Mirel HORODI - Avangarda românească la Universitatea din Ierusalim Centrul pentru Studierea Iudaismului din România, din cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim, în colaborare cu Institutul Cultural Român, a organizat, între 12 şi 14 decembrie 2010, o conferinţă internaţională, intitulată Avangarda românească între Bucureşti, Paris şi Tel Aviv. Programul foarte încărcat al conferinţei, la care au participat specialişti din România, Israel, Franţa, Elveţia, Suedia, Statele Unite, a cuprins 15 comunicări, două filme şi o masă rotundă.

Unele comunicări au avut caracter de sinteze, altele au fost dedicate unor artişti avangardişti (Isidore Isou, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Paul Celan, Sesto Pals, Marcel Iancu). S-a discutat despre avangardă din punct de vedere conceptual şi din perspectiva continuităţii fenomenului în timp. Diversitatea subiectelor şi a abordărilor depăşeşte cadrul limitat al unui articol. De aceea, în cele ce urmează, mă voi referi la masa rotundă la care s-au tras concluziile conferinţei şi la cîteva puncte de vedere abordate în comunicările de sinteză.

Masa rotundă, avînd ca subiect raportul dintre periferie şi centru în cadrul avangardei, a fost moderată cu tact şi pricepere de Michael Finkenthal (John Hopkins University, USA). La întrebările dacă Parisul sau alt oraş european poate fi considerat drept centrul avangardei şi care a fost rolul Bucureştiului în acest cadru s-au dat răspunsuri diferite, fiecare participant la discuţie abordînd problema din unghiuri diferite.
Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim) a deschis dezbaterea amintind scandalul pe care l-a provocat B. Fundoianu, în anii ’20, prin afirmaţia şocantă că, din punct de vedere cultural, România era, de fapt, o colonie a Franţei. Complexul periferiei, care exista în general în cultura română, era mai pronunţat în rîndurile intelectualilor evrei, complexaţi psihologic, deoarece nu mai erau legaţi de cultura tradiţională evreiască şi nici nu erau primiţi în cultura română. Ei erau marginalizaţi de două ori: o dată ca evrei, nefiind acceptaţi în centrul culturii române, şi a doua oară ca români, în raport cu marea cultură europeană. De aceea, aderarea la avangardă a fost o soluţie, întrucît, prin caracterul ei cosmopolit, le oferea posibilitatea afirmării. O altă soluţie a fost emigrarea. De pildă, la Paris, unde artiştii străini erau acceptaţi şi unde mulţi dintre ei s-au afirmat pe plan internaţional. Unul dintre exemple este chiar Fundoianu, devenit, pe malurile Senei, Benjamin Fondane.


Ovidiu Morar (Universitatea din Suceava), autorul unui volum de sinteză, foarte bine documentat: Avangardismul românesc (Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005), a afirmat că problema este mai complicată, poziţia lui Fundoianu neexplicînd totul. În primul rînd, n-a existat o singură avangardă şi nici un singur centru – la Paris. Au fost centre avangardiste la Berlin, Viena, Zürich, Geneva şi chiar la... Bucureşti, oraşul unor importante expoziţii internaţionale de artă modernă, organizate, începînd cu anul 1928, sub egida revistei Contimporanul.
De altfel, nu toţi avangardiştii au avut complexul de periferie. Într-un manifest publicat în revista Contimporanul, se afirmă că „nu am imitat pe nimeni [...] am fost, în Europa, dintre cei care au ridicat steagul“.
În 1945, grupul suprarealist român (Gellu Naum, Gherasim Luca) şi-a manifestat dorinţa subordonării faţă de mişcarea patronată de André Breton, printr-o încercare disperată de a-şi continua activitatea, în condiţiile iminentei instaurări a dictaturii comuniste. Bineînţeles că această încercare nu avea nici o şansă să reuşească şi grupul suprarealist s-a autodizolvat, de voie, de nevoie, în 1947.
Evreii, suferind din cauza nerecunoaşterii lor în România, au fost atraşi în mod firesc de avangardism, care este, prin esenţă, cosmopolit. Aşa se explică ponderea neobişnuit de mare în avangarda românească a poeţilor şi artiştilor de origine evreiască: Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Mihail Cosma, Saşa Pană, Gherasim Luca, Paul Păun, Dolfi Trost, Isidore Isou, Marcel Iancu, Victor Brauner, Jules Perahim, M.H. Maxy, Jacques Herold, Arthur Segal etc. Cosmopolitismul, aşa cum a arătat Guy Scarpetta, respinge orice tendinţă de „înrădăcinare“, care-l conectează pe individ la gintă, naţiune, rasă etc. Iar Eugène Ionesco definea avangarda „în termeni de opoziţie şi ruptură“, considerînd că artistul avangardist este un opozant al sistemului existent.



Camelia Crăciun (Universitatea din Bucureşti) a afirmat că problema trebuie analizată în contextul situaţiei intelectualului evreu în România acelor ani, cînd populaţia evreiască suferise schimbări din pricina fenomenelor de aculturaţie (preluarea unei alte culturi) şi de secularizare. De altfel, unii scriitori evrei au abordat în literatura lor subiecte evreieşti: Ion Călugăru, Isac Peltz, Uri Benador. Complexul culturii mici a existat la toată generaţia anului 1927, nu numai la scriitorii evrei. În paralel cu înflorirea avangardismului în România, el a înflorit în Ungaria şi în alte ţări est-europene.

Ion Pop (Universitatea din Cluj), autorul a numeroase lucrări de referinţă în domeniul avangardei (ultimul volum, Din avangardă spre ariergardă, Editura Vinea 2010, a fost lansat pe 16 decembrie, la ICR Tel Aviv), a subliniat că problema centru – periferie are mai multe dimensiuni. România se găsea pe drumul modernizării, chiar dacă procesul nu se împlinise. Eugen Lovinescu preconiza sincronizarea culturii române cu cele europene. Ceea ce apărea la Roma, la Paris, la Berlin era imediat cunoscut la Bucureşti. Lumea modernă era o lume a interferenţelor culturale. Desigur, Parisul era marea metropolă, care, încă din timpul generaţiei de la 1848, a influenţat cultura din Principate. În Ardeal, era mai pronunţată influenţa vieneză. În realitate, au existat centre avangardiste şi la Zürich, la Berlin, la Viena, cu caracteristici diferite. Expresionismul, într-o formă moderată, a fost asimilat chiar şi de un poet tradiţionalist ca Lucian Blaga.
De altfel, avangardismul român s-a dezvoltat pe bazele moderniste existente încă dinaintea primului război mondial, la post-simbolişti (Adrian Maniu). În 1912 a apărut revista Simbolul, editată de Ion Vinea şi de Tristan Tzara. Precursorul avangardismului românesc a fost Urmuz. Avangardismul românesc a fost divers. Tristan Tzara şi Marcel Iancu au început ca dadaişti, în schimb, Ion Vinea n-a fost dadaist. Revista Contimporanul, înfiinţată de Ion Vinea şi de Marcel Iancu, a fost o tribună constructivistă, promovînd modernismul care decurgea, în domeniul artistic, din revoluţia industrială. Avangardismul românesc a avut o caracteristică eclectică, de sinteză între diferitele curente. Un exemplu a fost revista Integral, care promova modernismul, indiferent de curent. Numai suprarealismul s-a afirmat ca un curent aparte, dar şi membrii acestuia au fost mai puţin dogmatici decît colegii lor francezi.

Petre Răileanu (Paris) este de părere că avangardismul s-a răspîndit în Europa ca o contagiune, ca o stare de spirit. De aceea, periferia poate ajunge, la un moment dat, centru şi invers. Zürichul, ca centru transnaţional, a fost locul unde a apărut dadaismul. În 1920, francezii l-au aşteptat pe Tristan Tzara ca pe Mesia. Ulterior, Breton s-a certat cu Tzara, pe care-l invidia pentru talentul lui de poet. Din toate curentele avangardiste, se poate spune că numai suprarealismul a fost, prin esenţă, de origine franceză.
Ceea ce defineşte apariţia unui curent avangardist, după părerea domniei sale, este existenţa unui grup, a unei reviste şi lansarea unui manifest. Din acest punct de vedere, începutul avangardismului în România poate fi considerat anul 1924, cînd s-a publicat manifestul avangardist în revista Contimporanul.
Trebuie recunoscut că, peste tot, curentele avangardiste au fost considerate ca fiind marginale. Numai suprarealismul a avut, în Franţa, o poziţie mai importantă.



Cosana Nicolae Eram (Stanford University) a amintit, în intervenţia ei, volumul Aproapele şi departele al profesorului Paul Cornea şi teoriile postcoloniale, care apreciază aportul cultural al celor care au fost, în trecut, colonizaţi. În contextul metropolă-foste colonii, ea a amintit că Tristan Tzara, care vorbea despre cultura europeană ca fiind o cultură moartă, era, în schimb, un mare admirator al artei negre.
După trei zile de participare la această conferinţă, este evident că problemele legate de avangardă sînt complexe – să nu uităm multitudinea de curente (expresionismul, futurismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul, integralismul, letrismul etc.), fiecare cu nuanţele lui.
Ovidiu Morar, în comunicarea sa, avînd ca subiect „aspectele cosmopolite ale avangardei române“, a afirmat că, „după modelul confraţilor lor francezi (Aragon, Eluard, Picasso, chiar Gide şi Malraux – n.m.), majoritatea avangardiştilor români au susţinut deschis revoluţia proletară, o bună parte înscriindu-se chiar în partidul comunist...“. Domnia sa a combătut afirmaţia absurdă a lui Stelian Tănase, din volumul Avangarda românească în arhivele Siguranţei (Editura Polirom, 2008), cum că „avangardiştii români ar fi visat – [în anii ’30!, n.m.] – să aducă tancurile ruseşti la Bucureşti“.
Ion Pop a subliniat, în comunicarea sa, intitulată Avangarda românească: tendinţe, evoluţii, posteritate, că fiecare cultură a asimilat avangardismul în mod propriu. Cultura română era prea nouă, pentru a fi loc pentru o negare radicală a tradiţiei culturale. În România nu existau muzee şi biblioteci care să fie distruse, cum propunea Marinetti în manifestul futuriştilor. Pentru avangardiştii români, se punea problema de a construi, nu de a distruge. Avangarda românească a început prin a fi constructivistă (Contimporanul), a încercat să facă o sinteză modernă (Integral), pentru a deveni, ulterior, suprarealistă (unu).
De altfel, se poate constata că, în mod ciclic, generaţiile noi le neagă pe cele vechi. Generaţia anilor ’60 (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana etc.) a negat generaţia proletcultiştilor, generaţia optzeciştilor (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru etc.), i-a negat pe şaizecişti, apoi, generaţia anului 2000 i-a negat pe optzecişti… Totdeauna se caută o înnoire. Spiritul avangardei, dinamic-interogativ, rămîne în multe privinţe actual şi promiţător, cu consecinţe benefice pentru creaţia artistică.



Ca o dovadă incontestabilă pentru succesul postum al avangardei este şi publicarea recentă, în colecţia „Biblioteca pentru toţi“ a Jurnalului Naţional, într-o ediţie de masă, a unui volum de poezii de Geo Bogza, cuprinzînd Poemul invectivă şi Jurnal de sex, pentru care autorul a făcut, la timpul lor, închisoare, sub acuzaţia de pornografie…

Iar Michael Finkenthal, în legătură cu evoluţia prin care a trecut avangarda, s-a exprimat, în calitatea sa de fizician, astfel: „Avangarda este ca o ardere, care, în prima fază, poate fi explozivă, apoi arderea intră în echilibru, se linişteşte, se stinge, sau poate lăsa tăciuni care se pot reaprinde...“.

Liana SAXONE-HORODI - Pe urmele Holocaustului Intervenţie în cadrul dezbaterilor Sesiunii anuale de comunicări a Institutului pentru Studierea Holocaustului în România - Elie Wiesel (Bucuresti, 11 octombrie 2010)

Am venit în acest octombrie mohorît în România, invitaţi la Cluj de cunoscutul scriitor Eugen Uricaru şi de viceconsulul Italiei în România, inginerul Radu Pâslaru. Eram pentru prima oară în frumosul oraş din Ardeal. Am folosit prilejul pentru a merge pe urmele Holocaustului, care a bîntuit în aceste locuri – aflate sub stăpînire hortystă – în anul 1944, cînd naziştii erau în mod evident invinşi. Am vizitat casa familiei noastre, care a luat drumul fără de întoarcere al lagărelor de exterminare.
Am intrat cu smerenie în curtea casei, am ridicat privirea spre balconul de la etaj şi am revăzut cu ochii minţii scena cunoscută din fotografii: pe matuşa Cilica – sora cea mare a tatălui nostru, avocatul Valentin Saxone – o femeie deosebit de frumoasă şi de dotată intelectual, alături de fiul ei Arthur şi de viitoarea noră, Eva. Matuşa a fost exterminată imediat la Auschwitz, aşa cum ne-a povestit Eva, care a supravieţuit trierii efectuate de bestia Menghele. Eva a suferit, de multe ori, de coşmaruri, după întoarcerea din lagăr. Vărul Arthur a supravieţuit în lagărul de la Bergen-Belsen, dar nu mai era în stare să vadă un cartof, căci îi mîncase cruzi, cu coajă şi pămînt. Am inchis poarta curţii acestei case pline de amintiri dureroase, am respirat adînc aerul de toamnă, am reflectat la prezent, dar mai ales la viitor.
Sîntem un popor greu incercat. Au fost exterminate 6 milioane de evrei în cadrul „soluţiei finale“ a unui dement, a unei „bestii cu chip de om“, cum l-a numit tatăl meu, într-un articol publicat in ziarele vremii.
Dar poporul nostru a supravieţuit. Mulţi dintre supravieţuitori au contribuit la infiinţarea şi consolidarea Statului Israel. Era normal ca după trauma Holocaustului, evreii să-şi dorească o ţară a lor, cu ardoare.
Din păcate, conducătorii sionişti ai evreilor din România au fost intemniţati de către regimul comunist. Epopeea luptei evreimii din România pentru „dreptul la Alia“ (emigrarea în Israel) nu este îndeajuns de cunoscută şi de studiată. Iată un subiect de studiu foarte important. Am participat la un Simpozion pe aceasta temă la Universitatea din Ierusalim, despre care am relatat într-un articol.


Alte subiecte de studiu sînt formele diverse pe care le-a luat lupta de supravietuire a evreilor din România în anii Holocaustului. Soţul meu, inginerul Mirel Horodi (Horodniceanu), a participat sîmbată, 9 octombrie, la o adunare la Politehnica din Bucureşti, la care a fost evocată personalitatea lui Martin Bercovici, savant energetician şi creator al celebrei „Politehnici din curtea Templului“, la care s-au instruit tineri evrei, care continuau să spere în viitor, în condiţii de totală incertitudine. Ce dovada de tărie de caracter au dovedit aceşti oameni!
Antisemitismul se ridica din nou. Mai ales sub forma cea nouă, de anti-israelism. Ce aveam de făcut? Trebuia să ne comportam cu demnitate, să fim solidari. Tatăl meu a iniţiat, în toamna anului 1944, imediat după înlăturarea lui Antonescu, Cenaclul „Ideea“, la care a reuşit să asocieze personalităţi din elita evreiască şi românească. Cînd a ajuns în Israel, la 62 de ani, distrus fizic dupa cei 4 ani petrecuţi în sinistrul Fort 13 Jilava, pentru convingerile sale liberale, dar cu aceeaşi inteligenţă, care-l caracteriza, mi-a spus: „Vreau să refac Cenaclul «Ideea»“. Am rîs şi am plîns – lucrul acesta l-am povestit şi la Televiziunea Română – credeam că şi-a pierdut minţile în detenţie.


Era, de fapt, idealul lui, la care nu era dispus să renunţe, de a combate antisemitismul, de a crea o colaborare între intelectualitatea românească şi cea evreiască. Prin activitatea pe care o depunem, eu şi soţul meu, în ultimii zece ani, de creare a unor punţi culturale între Israel şi România, punem, de fapt, în aplicare spiritul tatălui meu, concretizat în Cenaclul „Ideea“.
Cunoaştem trecutul. Mărturiile de la Yad Vashem, scrierile Soniei Palty, ale lui Norman Manea, Apelfeld etc., pelicula recentă a lui Andrei Călăraşu, toate ne amintesc nouă şi generaţiilor viitoare ceea ce a fost Holocaustul. Datoria noastră este să preîntîmpinăm ca astfel de dezastre să mai aibă loc. Fiecare din noi, prin combaterea tuturor formelor de antisemitism, faţişe sau camuflate, prin comportament demn şi, mai ales, prin solidaritate, putem contribui la aceasta.
Mulţumesc lui Dumnezeu şi spiritului tatălui meu care m-au ajutat să vă pot împărtăşi sentimentele mele, la aceasta Comemorare a victimelor Holocaustului din România.

Destăinuirile psihologului Aurora Liiceanu

Printre cărţile româneşti citite în ultima vreme, am citit, la recomandarea soţiei mele, volumul „Prin perdea” de Aurora Liiceanu, apărut în anul 2009, la editura Polirom. Pe soţia mea au fascinat-o îndeosebi părţile autobiografice ale cărţii. Pe mine cele legate de psihologie. În cadrul „diviziunii activităţii publicistice”, care există în familia noastră, am convenit ca, într-o primă fază, eu să prezint cititorilor noştri ideile psihologice cuprinse în carte.

Despre autoare

Aurora Liiceanu, Rici, cum îi spun prietenii, este un psiholog, bine cunoscut în România, atât din activitatea editorială, cât şi din programele posturilor de televiziune. Ea s-a născut la 1 august 1941 în Basarabia. Părinţii s-au mutat, în timpul războiului, la Bucureşti. Tatal ei, profesor de matematică, era un om puternic, un luptător. În schimb, mama, învăţătoare, era o femeie sensibilă, o fire mai slabă. A ales să studieze psihologia, deoarece se îndrăgostise de un băiat, care a mers la această facultate, pe motivul că i se părea mai uşoară decât o facultate bazată pe ştiinţe exacte. Până la urmă, s-a despărţit de băiatul acela, dar s-a îndrăgostit de psihologie.
A fost căsătorită cu filosoful Gabriel Liiceanu, de care s-a despărţit în 1974, când era însărcinată, aşa că l-a crescut singură pe fiul lor, Ştefan. În anul 1981, din cauza participării, din pură curiozitate, ca o metodă de relaxare, la şedinţele a ceea ce s-a numit „meditaţia transcedentală”, a fost dată afară de la Institutul de Psihologie. Rămasă şomeră, singura slujbă care i s-a oferit a fost să lucreze ca muncitoare necalificată la creşa fabricii de textile „Suveica” (fostă Donca Simu). După un an şi jumătate a izbutit să se mute la Biblioteca Centrală Pedagogică, apoi la o şcoală pentru copii handicapaţi.
În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu Motru” al Academiei Române şi psiholog la Institutul Naţional de Criminologie.

Despre carte

Autoarea a reuşit în acest volum să ne prezinte concepţiile ei în domeniul psihologiei, prin povestiri scurte, legate de biografia ei, de studiile sau de practica ei profesională. Cartea se citeşte uşor, fiecare capitol poate fi citit independent, este vădit talentul literar al autoarei şi, în acelaşi timp lectura te îmbogăţeşte cu învăţături utile pentru viaţă.
Autoarea nu se sfieşte să polemizeze cu filosoful Constantin Noica, care considera psihologia un domeniu de studiu inferior, care se ocupă de „micuţisme”, adică de destinele omeneşti individuale, în comparaţie cu filosofia care se ocupă de concepte. Desigur că autoarea are dreptate, când îl citează pe Cehov, care vroia să scrie despre „mărunţişurile vieţii”. În fond viaţa adevărată este alcătuită din lucruri mici, care laolaltă fac lucrurile mari. Diversitatea umană, de care se ocupă psihologul, îl frământă de altfel şi pe antropolog.

Ce este o „făcătură”?

Autoarea foloseşte un termen pe care nu-l cunoşteam, dar care mi-a plăcut mult. Pentru întâmplări din viaţă, care se petrec ca şi cum ar fi aranjate, ceea ce numim în mod curent mâna destinului, ea a adoptat termenul de „făcătură”. Desigur, în viaţa tuturor există „făcături”. Eu, personal, cred în „făcături”. De pildă, o astfel de „făcătură” a fost că eu m-am mutat la Bucureşti, în 1940, când s-a născut, în Capitală, viitoarea mea soţie. Pe care am întâlnit-o abia... 42 de ani mai tărziu, când m-am dus să-mi iau nişte huse, pentru scaunele maşinii mele, de la sora ei. Şi, lista „făcăturilor”, în viaţa tuturor, este mare. Aş sublinia, însă, că trebuie să fi pregătit să foloseşti ocaziile care ţi se oferă. Mai ales că aceste ocazii, aceste „făcături”, nu se comandă şi nici nu se repetă.

Despre părinţi şi copii

Unul din evenimentele decisive în viaţa autoarei a fost maternitatea, mai ales ţinând seama de greutăţile legate de a fi singură în acest moment decisiv. Astăzi, desigur o femeie singură, care naşte un copil, este un lucru destul de obişnuit. Nu era aşa, pe vremea când autoarea l-a născut pe Ştefan.
Autoarea se declară contra comportamentelor exagerat moderniste. De pildă a-i învăţa pe copii să se adreseze părinţilor pe numele mic. Sau ca bărbaţii să asiste la naştere. „Maternitatea – scrie autoarea - este considerată locul puterii feminine, iar naşterea unui copil este perioada în care femeia pretinde recunoaşterea acestui rol excepţional al ei” (pag. 33). De altfel, ea este de părere că „femeile sunt manipulatoare. Fie că este un talent nativ, fie că este strategie gândită îndelung, fie, şi mai bine, amândouă, femeile pot schimba poziţia de mamă, adăugând acestei poziţii un avantaj psihologic şi / sau material” (pag. 79).
Cu ocazia naşterii prin cezariană, autoarea a avut norocul să cunoască o doctoriţă stagiară, de origine grecoaică, Eleni, cu care va lega o mare prietenie şi care o va ajuta să treacă peste multe greutăţi. Astfel de „făcături” sunt într-adevăr un mare noroc în viaţă. Aşa cum scrie autoarea „un prieten (...) este un miracol în viaţă, este ceva rar, iar cel care îl are (...) este un om ales. Prietenia este la adăpostul deviaţiilor de percepţie pe care le produce sexul sau sângele. Şi iubirea, sexul şi sângele, adică părinţii, fraţii, rudele stârnesc în forul intim al tuturor o subiectivitate greu de controlat, invadată de alte emoţii decât prietenia. O adevărată prietenie este aceea din poveşti, din basme.” (pag. 38).
Autoarea consideră că pentru a fi părinte trebuie să-ţi schimbi felul de viaţă. Pentru a-ţi asuma rolul de părinte trebuie să fi prezent. Nu-ţi poţi asuma acest rol prin bani, adică prin jucării şi cadouri. „Copiii neglijaţi - scrie autoarea - simt că sunt neglijaţi, că părinţilor nu le este gândul la ei” (pag. 49). În fine, ea afirmă că „copiii văd mult mai mult decât credem noi” (pag. 52). Ea se referă la problema copiilor a căror părinţi au divorţat. „Aceşti copii pot fi mai analitici, mai înclinaţi către înţelegerea relaţiilor dintre adulţi, mai maturizaţi emoţional, mai empatici şi cu o experienţă emoţională mai bogată” (pag. 54).
Autoarea consideră că „părinţii sunt foarte importanţi în felul în care evoluează un copil” (pag. 66). Poate chiar mai mult decât genetica. Desigur, „nu există părinţi desăvârşiţi” (pag. 80), dar „modelul de a creşte un copil oferindu-i înţelegere şi sprijin, de a-l asista la eşecuri, fără însă să pui mereu cauzele acestora doar în exteriorul lui, este bun” (pag. 68).
În educaţia copiilor – ne învaţă autoarea - trebuie să fi consecvent. „Dacă ai spus ceva, trebue să faci ce ai spus” (pag. 82). „(...) indecizia, pripeala, dar şi inconsecvenţa pot avea urmări asupra psihicului copilului. Reacţiile părinţilor construiesc ceva din personalitatea copilului” (pag. 84).
Aş încheia acest capitol cu încă un citat: „Copiii au nevoie de autoritate, nu de dictatură. Este bine să le explici că-ţi pasă de ce li se întâmplă” (pag. 247).

Enigma atracţiei între oameni

„Este (...) adevărat că atât asemănarea, cât şi deosebirea duc la atracţie. Când eşti mai câştigat însă? Probabil când eşti atras de cineva care nu seamănă cu tine (...) Diferenţele fascinează (...) Dar, în fond, trebuie să admitem şi că oricât de diferiţi am fi, avem şi asemănări” (pag. 86).
De altfel, nici calităţile şi defectele nu sunt caracteristici absolute. Ele nu sunt stări continue, ci „se repetă foarte des, iar caracterul nostru este de fapt ceea ce suntem în cea mai mare parte a timpului”(pag. 43).
Concluzia autoarei este că „oricât de complicată este viaţa, oricâte variabile am avea, până la urmă natura ne aruncă pe unii în braţele altora. Nu este mister ci poruncă a vieţii” (pag. 87).
În fine, am reţinut încă un sfat, de data aceasta, pentru părinţi: „Să evităm, ca părinţi, spre binele tuturor, efectul poziţiei explicite (...) iubiţii care întâmpină opoziţia părinţilor dezvoltă o mai mare coeziune, o implicare emoţională mai intensă şi un ataşament reciproc crescut” (pag. 87-88).

Alte subiecte

Despre profesiune: Autoarea consideră, pe bună dreptate că „între profesiune şi personalitatea unui individ există o corelaţie semnificativă” (pag. 66).
Despre comunicare şi competenţă interpersonală: „Aşa cum un candidat trebuie să fie plăcut, dacă nu frumos, tot aşa trebuie să fie comunicativ. Nimeni nu angajează introvertiţi urâţi sau introvertite urâte, indiferent cât ar fi ei de inteligenţi, de competenţi, de bine pregătiţi” (pag. 242-243).
Despre competenţă: Competenţa este mult mai largă decât comunicarea. Ea înseamnă şi o atenţie la feedback, şi puţină empatie şi control al impulsivităţii, şi discreţie, şi . Competenţa interpersonală te ajută să eviţi conflicte, neînţelegeri, dezacorduri” (pag. 246).
Despre regrete şi remuşcări: Avem remuşcări faţă de alţii şi doar regrete faţă de noi. Pot avea regretul că nu am ales o altă profesiune, dar pot avea remuşcări faţă de părinţii mei pentru multe lucruri. Acumularea de regrete este adesea rezultatul bilanţurilor despre viaţa noastră...” (pag. 259).

*

Cartea Aurorei Liiceanu nu este o carte didactică şi citatele pe care le-am pus în evidenţă sunt rodul unei căutări intense. „Prin perdea” este un volum încântător, pe care-l citeşti cu plăcere. Este o carte în care „eleganţa stilului se îmbină cu decenţa mărturisirilor”. Autoarea nu se plânge, ci se adaptează. Neajunsurile regimului comunist le tratează ironic, din perspectiva că „totdeauna se poate şi mai rău”, iar dintr-un eveniment negativ trebuie să scoţi, în cele din urmă, ceva bun. Aşa cum scria Ovidiu Şimonca în cronica sa din „Observator Cultural”, „e o carte tonică pentru că nu face apologia dezastrului, ci surprinde relevanţa întâlnirilor norocoase, a prieteniilor şi a părintelui care este pentru copil ”.





Citește articolul

Artistul plastic Liana Saxone-Horodi invitată la postul de radio ”Kol Israel


Vineri, 5 martie, postul de radio Kol Israel în limba română a transmis un interviu cu colaboratoarea noastră, Liana Saxone-Horodi, realizat de ziarista Yael Bat Iosef, a cărui transcriere o publicăm mai jos:
Yael Bat Iosef (Yael): Bună seara doamna Liana Saxone-Horodi.


Liana Saxone-Horodi (Liana): Bună seara.



Yael: Ne bucurăm că sunteţi prezentă la microfonul nostru, la numai cinci săptămâni după ce aţi trecut cu succes o operaţie de by-pass şi, v-aţi reluat deja activitatea, publicând articolul “Prietenie, credinţă, speranţă”. Ce v-a dat puterea să treceţi peste acest hop?


Liana: Să spun adevărul, necazurile m-au năpădit ca „o furtună într-o zi senină”. O inimă „cu probleme” de irigare, care s-a încercat, de două ori, să fie cât de cât reparată pe bază de „centur” (angeoplastie), dar până la urmă fără rezultat. M-am întrebat şi eu: de ce „sugrumările” pe arterele coronare nu puteau să fie, ca la majoritatea bolnavilor, pe porţiunile drepte, cu şanse de a fi rezolvate prin balon şi stent, în timp ce la mine erau la bifurcaţia arterelor? De ce trebuia să ajung şi eu la soluţia cea mai grea, dar probabil şi cea mai eficace, operaţia de by-pass?
„Operaţie” suna verdictul medicilor şi biciuia îngrozitor. Mi-am anunţat prietenii, „din Metula la Eilat”, cât şi pe cei răspândiţi în lume, am lămurit „micile şi inerentele divergenţe” cu cei din jur, ca să fiu cu inima împăcată şi, am început să acţionez. Am acţionat, cum este firea mea, cu „viteza sunetului”, încât în ziua în care se împlinea o lună de la ultimul „centur”, se împlineau şi două săptămâni de la „operaţia de by-pass”, iar eu mă găseam, împreună cu soţul meu, la un „hotel de reabilitare” din cadrul Centrului Medical Tel-Hashomer, de lângă Tel-Aviv, unde am primit o îngrijire deosebită.
Fiii mei au „declarat”: „Dacă mama nu ar fi mers cu „capul în zid” şi, ar fi apucat să afle în detaliu ce înseamnă „operaţie de cord”, precis că nu s-ar fi „aventurat” şi...rămâneam orfani” .
Viteza hotărârii mele a constituit realmente un element decisiv dar, la aceasta s-au adăugat încurajările pe care le-am primit din toate direcţiile. S-au rugat pentru mine, fără deosebiri religioase, în biserici, şi în sinagogi. Eu cred într-un Dumnezeu universal şi, mai cred că rugăciunea este o formă de a transmite energie.


Yael: Spuneţi-mi, această operaţie dificilă prin care a-ţi trecut, a modificat felul în care gândiţi, în care percepeţi realitatea?


Liana: Eh, acum, la 5 săptămâni după operaţia de by-pass, chiar dacă fizic totul a reuşit şi nu am avut nicio complicaţie, cu excepţia unei anemii, am de făcut faţă tendinţelor depresive, care pun stăpânire pe mine, din când în când, aşa cum se întâmplă cu cei care trec prin mari pericole . Dar sper că, tot cu ajutorul celor apropiaţi şi al prietenilor, să depăşesc şi această dificultate, pe care o consider trecătoare.
Eh, n-aş spune că mi-am schimbat felul de a gândi.


Yael: În ce mod credeţi că-şi va găsi expresia în pictură şi în scris acest moment din viaţa dumneavoastră?


Liana: Nu, nu cred că va avea loc vreo schimbare în creaţia mea artistică.


Yael: Ce alte evenimente importante din viaţă şi-au lăsat amprenta asupra publicaţiilor dumneavoastră, cum şi-au lăsat în pictură?


Liana: Hai s-o luăm de când am început să scriu. Am început să scriu în anul 2000, după ce am participat la Simpozionul despre Maestrul Rudolf Schweitzer-Cumpăna la Muzeul de Istorie din Bucureşti. Schweitzer-Cumpăna a fost maestrul cu care am învăţat eu, în particular, pictura. Am început cu jurnale de călătorii; apoi, subiecte diverse, care m-au impresionat şi pe care le-am prezentat în scris.


Yael: Câteva cuvinte despre tematica scrierilor dumneavoastră. Şi, în paranteză, vreau să spun că despre picturile dumneavoastră am vorbit de multe ori, despre scrierile dumneavoastră, nu. Din această cauză, vrea să ştiu dacă există un punct de întălnire între pictură şi scris?


Liana: Am început cu jurnalele de călătorie, iar după acestea subiectele s-au diversificat: portrete, prezentări de cărţi, spectacole, simpozioane, la care am participat, şi mi-au plăcut în mod special. Nu scriu decât atunci când am ocazia unui subiect care cred că prezintă interes.
De la Dumnezeu am căpătat darul PICTURII şi de la tatăl meu –avocatul Valentin Saxone- am moştenit ARTA CUVÂNTULUI, în scris şi oral.
Dacă există un punct de întălnire între pictură şi scris? Atât cuvântul cât şi culoarea au pornit din suflet, au avut la bază EMOŢIILE şi cred că am reuşit să le transmit publicului cu aceeaşi intensitate cu care le-am trăit.


Yael: Doamnă Liana Saxone-Horodi, spuneţi-mi vă rog, în ce măsură se simte influenţa Israelului şi a ţării natale, România, în ceea ce scrieţi, căci în pictură această influenţă se face simţită.


Liana: Întâi şi întâi se simte în limba română pe care o folosesc în mod corect. Cu toate că sunt plecată din România de 46 de ani (de la vârsta de 23 de ani) am grijă sa mă aprovizionez cu cele mai recente dicţionare: Dicţionarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Dicţionarul uzual de neologisme şi DEX-ul. Citesc presa, în mod special revistele culturale, „Observator Cultural”, „Cultura”, „Contemporanul”, reviste la care din când în când colaborez. Dintre cotidiane citesc „Evenimentul zilei” şi „Jurnalul Naţional”.
Cu toate acestea, eu nu vreau să las impresia că trăiesc în ţara de origine, pentru că citesc zilnic, des de dimineaţă, presa ebraică şi cele mai recente cărţi apărute la „Steimatzki”. Recomand chiar o carte pe care am citit-o în perioada dinainte şi după operaţie „Amintiri de după moarte a lui Tomy Lapid” scrisă de Yair Lapid. Iar, acum, citesc cartea „Stele sunt numai pe cer” de Ghila Almagor.


Yael: Ne puteţi împărtăşi şi nouă ce fel de planuri de viitor apropiat aveţi în ceea ce priveşte pictura şi scrierile?


Liana: M-am gândit că cel mai bine, cel mai bine, ar fi să-mi canalizez forţele pe darul pe care mi l-a dat Dumnezeu, adică pe PICTURĂ. Eu sunt de principiu să nu te „risipeşti” , să te concentrezi pe tot ce poţi să faci mai bine. N-am să renunţ la CUVÂNT, însă va fi pe planul doi.
Yael: Doamnă Liana Saxone-Horodi, pictoriţă şi publicistă, vă urez în continuare mult succes în activitatea dumneavoastră artistică şi, bineînţeles o însănătoşire grabnică şi completă. Bună seara.


Liana: Bună seara. Vă mulţumesc.

Mirel HORODI: Un răspuns evaziv al Academiei
Am aflat din pamfletul profesorului Laszlo Alexandru, intitulat „Vivat Academia!“, despre hotărârea surprinzătoare a Academiei Române de a premia volumul lui Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară, apărut în anul 2007 la Editura Humanitas, carte în care se încearcă reabilitarea mişcării legionare.

În legătură cu Premiul „Titu Maiorescu“, acordat de Academia Română volumului lui Sorin Lavric, şi-a exprimat nemulţumirea şi dl dr. Shlomo Leibovici-Laiş, preşedintele ACMEOR (Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România), în emisiunea din 19 ianuarie 2010 a postului de radio Kol Israel.Faţă de această nemulţumire, agenţia de presă „Rador“, a Societăţii Române de Radiodifuziune, s-a adresat academicianului Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, care, în replica sa, publicată pe site-ul agenţiei din 20 ianuarie, evită să răspundă la obiecţiile clare în legătură cu volumul premiat, aducînd argumente de-a dreptul surprinzătoare.



Domnul academician Eugen Simion ne informează că „volumul domnului Lavric nu este un pamflet politic şi nici un pamflet ideologic împotriva acestei mişcări totalitare. Este un eseu care încearcă să analizeze în termeni raţionali un fenomen greu de explicat şi niciodată justificat moral, şi anume, relaţia dintre un tânăr intelectual de clasă, cum a fost Noica, şi o mişcare totalitară, pe care domnul Lavric o denumeşte încă din prefaţa volumului, citez, «o întruchipare a răului»“.Desigur, cartea scrisă de Sorin Lavric abordează un subiect deosebit de important şi, în acelaşi timp, dificil, legat de adeziunea unor tineri intelectuali români valoroşi, în anii ’30, la extremismul de dreapta (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica). Nu se poate să nu i se recunoască lui Sorin Lavric meritul abordării unei probleme extrem de dificile. Problema este că autorul eseului, încercînd să răspundă la întrebarea cum s-a putut ca un spirit ca Noica să se pună în slujba unei mişcări criminale precum mişcarea legionară, ajunge la concluzia că, de fapt, legionarii erau însufleţiţi de idealul mîntuirii neamului românesc, că numărul victimelor lor a fost mai mic decît cel provocat de alţii, care au acţionat în viaţa politică românească interbelică şi chiar că episodul abatorului din rebeliunea legionară a fost de fapt o înscenare etc. etc.



Academicianul Simion afirmă cu dezinvoltură că „mulţi comentatori au subliniat meritele acestei cărţi“. Ca justificare majoră, el se referă la comentariile favorabile ale lui Vladimir Tismăneanu ca la un fel de certificat de „corectitudine politică“ sau pe înţelesul nostru de „caşrut“, venind de la un politolog de origine evreiască. El uită însă să se refere la criticile care s-au făcut cărţii, tocmai din cauza încercării autorului de a edulcora mişcarea legionară. Am informat cititorii despre „Polemici pe marginea cărţii Noica şi Mişcarea Legionară“ (Viaţa Noastră din 14 martie 2008), inclusiv despre critici aduse acestui volum în revista Cultura, la care domnul academician colaborează. Desigur, cea mai viguroasă reacţie contra atitudinii indulgente a lui Lavric faţă de mişcarea legionară a fost exprimată în polemicile profesorului Laszlo Alexandru: „Sfîntă tinereţe legionară“, „Trăiască Căpitanul!“ şi „Noica la a doua tinereţe“, publicate iniţial în revista clujeană Tribuna şi republicate în volumul de polemici Muzeul figurilor de ceară, apărut la Editura Paralela 45, în anul 2009.



Aş îndrăzni să-i atrag atenţia domnului academician Simion asupra eseului „Fascinaţia răului“, datorat criticului şi istoricului literar S. Damian (Idei în dialog, nr. 8/ august 2008). Recunoscând că „nu se poate contesta circumstanţa că autorul a uzat de o întinsă documentaţie, a scotocit cu zel în arhive, a triat corespondenţa, a răsfoit publicistica vremii“, S. Damian are o serie de obiecţii pe care le contestă autorului cărţii.În primul rînd, faptul că Lavric consideră că adeziunea lui Noica şi a altor exponenţi străluciţi ai intelectualităţii autohtone la Legiune n-a însemnat în realitate o eroare.



În al doilea rînd, faptul că Lavric idealizează figura lui Codreanu, care e simbolul binelui, în raport cu regele Carol al II-lea, care este simbolul răului.

În al treilea rând, faptul că Lavric evită să înscrie Mişcarea Legionară în cohorta grupărilor fasciste din Europa. S. Damian scrie: „Stăruinţa asupra actului de credinţă, ca trăsătură definitorie a Gărzii de Fier, nu o umanizează, nu-i asigură o aură a toleranţei, a fraternităţii. Mantaua religioasă n-a estompat aspectul de cruzime şi ferocitate. De aceea, peroraţia lui Sorin Lavric despre credinţă şi politică nu convinge (...) Omorul rămîne omor, chiar dacă e propăvăduit din motive nepământene“.În fine, S. Damian trasează caracteristicile Legiunii, care o fac nedemnă de orice circumstanţe atenuante: folosirea violenţei în activitatea politică, antidemocratismul, culti-varea şefului absolut, xenofobia.

Concluzia lui S. Damian este că „greşeala lui Sorin Lavric rezidă în acţiunea de a reproduce pe larg o gîndire viciată (ideologia lui Codreanu) şi de a nu marca decît sporadic o distanţare“. În lumina celor de mai sus, cred că a considera criticile la adresa cărţii lui Sorin Lavric „o probă de rea-credinţă“ este o absurditate. Faptul că Academia nu a luat în considerare criticile aduse cărţii premiate este îngrijorător. Desigur, nu se pune problema de a acuza Academia de atitudine xenofobă. Premiul „Mihai Eminescu“, acordat în 1996 poetului Shaul Carmel afirmă academicianul Simion, este o dovadă în acest sens. Desigur, ce aminteşte Eugen Simion este un fapt care nu poate fi contestat. Totuşi aş vrea să precizez, în această ordine de idei, că tatăl lui Shaul Carmel a fost aruncat din tren de către legionari, rămînînd printr-o minune în viaţă, dar schilod. Un fapt divers, făptuit de legionarii pe care Sorin Lavric încearcă să-i prezinte într-un mod edulcorat.



Zilele acestea se împlinesc 69 de ani de la Pogromul legionar din Bucureşti. Eram un copil de 11 ani. Nu voi uita niciodată noaptea de groază pe care am trăit-o atunci. Am avut noroc că bandele de legionari s-au oprit la colţul străzii noastre şi că Antonescu a ieşit învingător în confruntarea cu rebelii. În cazul în care legionarii ar fi pus mîna pe putere, nici un evreu n-ar fi scăpat. Crimele odioase pe care le-au comis legionarii nu pot fi uitate şi nici minimalizate, cel puţin în generaţia noastră, care a trăit momentele de groază ale urii dezlănţuite de cămăşile verzi. Aceasta este explicaţia nemulţumirii noastre faţă de Premiul acordat de Academia Română cărţii lui Sorin Lavric.





–––––––––––––

Mirel Horodi (Horodniceanu), născut în 1930, este inginer electroenergetic. Stabilit din 1970 în Israel, a lucrat la Societatea Israeliană de Electricitate, fiind şeful Departamentului de proiectări de centrale electrice. În anul 2007 i s-a acordat titlul de membru de onoare al Asociaţiei Inginerilor Electricieni şi Electronişti din Israel. Din anul 2000 a început să publice în ziarul de limbă română Viaţa Noastră din Israel articole cu subiecte culturale, în special din domeniul istoriei literare şi de prezentare a revistelor culturale din România. A publicat în reviste din România (Contemporanul – Ideea europeană, Observator cultural, Cultura, Idei in dialog).

Liana Saxone-Horodi, aniversarea semicentenarului de creatie artistica


„Creatia artistica a Lianei este un Imn dedicat omului. Omul in sine, obiceiurile lui, obiectele lui, visurile lui. Toata creatia artistica a Lianei este de fapt doar exprimarea in pictura a intelegerii si a imensei dragoste pentru oameni ce o caracterizeaza!” Am admirat peisajele realizate de Liana Saxone - Ho rodi avand, dupa cum a marturisit artista, genericul, - „De la Haifa in Romania si inapoi” -, adica descrieri nuantate ale impresiilor culese, deopotriva, in tara in care traieste si tara in care s-a nascut, mai precis, pitorescul unor peisaje, in special a celor de la Haifa si de la Brasov.

Am incercat sa disting deosebirile de luminozitate dintre lucrarile cu subiecte din Romania si cele din Israel, dar cu foarte mici amanunte, exprimate in pete discrete de culoare, ele sunt ca si insesizabile.

Liana SAXONE-HORODI - Arabul israelian Tony - un hair-stylist de renume internaţional
Arabul israelian Tony - un hair-stylist de renume internaţional




Liana SAXONE-HORODI


Simplu, Tony! Vă spun de la bun început că nu-i o reclamă comercială care să vă îndrume la „Cel mai bun coafor din Haifa”, este pur şi simplu un nou „Portret”, în galeria de portrete pe care le-am publicat sporadic în coloanele ziarului „Viaţa Noastră” şi pe site-ul Agenţiei Anima News.
În cartierul Neveh-Shanan din Haifa, unde locuiesc, de necrezut, dar fiecare al treilea magazin este „Meaţev Sear” sau cum se traduce astăzi în traducere modernă , „Stylist ”. Chiar pe pasarela din faţa blocului meu ai să găseşti trei, Vidal, Evy şi Paula (un arab, o rusoaică şi...o româncă). Dar, eu mă duc la Tony.
Ce m-a făcut să scriu despre Tony ? Excursia pe care a făcut-o între 9-13 octombrie la Praga. Povestea tuturor clientelor că este invitat, împreună cu soţia, de firma de produse cosmetice pentru ingrijirea şi intreţinerea părului, pe care le foloseşte, la cucerirea „Oraşului de Aur”. Programul profesional, care începea cu un seminar de tunsori şi vopsirea părului, prezentarea colecţiei de coafuri pentru anul 2010 şi continua cu multe, multe clipe de relaxare şi răsfăţ, în excursii organizate.
Poveştile au continuat, pline de entuziasm, la revenirea acasă. Revedeam locurile pe care le-am vizitat şi noi, în urmă cu ani, şi mă contaminam de bucuria cu care el povestea. Dar, pe plan profesional, Tony a avut parte de un succes la care nici el nu cred că a visat: reprezentantul firmei, nume de prestigiu în lumea styliştilor, l-a remarcat în mod special, l-a prezentat juriului şi celor veniţi din întreaga lume şi, mai ales i-a solicitat să rămână în legătură permanentă cu el. Tony, un arab-creştin, care locuieşte în cartierul Wadi Nisnas din Haifa, a reprezentat cu cinste Israelul, la acest eveniment! Încă un motiv pentru care a meritat să-l includ în galeria „Portretelor” mele. Toni s-a încadrat în mod firesc în viaţa ţării noastre şi, aproape de necrezut dar, fiica lui este ofiţer în Marina Militară Israeliană.
Desigur este un caz izolat, dar este încurajator. El dovedeşte că este posibil. Numai aşa, dacă vom cultiva cu răbdare şi respect înţelegerea, vom putea ajunge la convieţuire şi Pace. Cei care-l cunosc pe Tony şi familia lui îşi dau seama că visul lui Herzel, de bună convieţuire cu arabii, poate să devină o realitate. Dacă vom voi şi nu vom fi manipulaţi de politicieni naţionalişti, din ambele tabere. (Liana Saxone-Horodi, Anima News)

Scuzele postume ale guvernului britanic Agenţiile de presă au anunţat că pe 11 septembrie, a.c., primul ministru Gordon Brown, a cerut scuze, în numele guvernului britanic, pentru tratamentul „inuman” aplicat „spărgătorului de coduri” din timpul celui de-al doilea război mondial, Alan Turing, care s-a sinucis în 1954,

după ce a fost acuzat în 1952 de homosexualitate şi supus unui tratament de castrare chimică. Iată, pe scurt povestea acestui caz, puţin obişnuit şi necunoscut publicului larg. (N.R.: Click pe poze pentru a le vedea în mărime originală)

Scurtă biografie

Alan Mathison Turing, s-a născut la 23 iunie 1912, la Paddington, Londra. Părinţii locuiau în India, unde tatăl servea în administraţia engleză şi, la vârsta de un an, mama, care venise să-şi nască copilul în Anglia, a revenit în India, lăsându-l pe micuţul Alan în grija guvernantelor şi a prietenilor familiei, până la vârsta când va putea merge la internat, pentru a-şi face
Alan Turing
educaţia în spirit englez.
La şcoala preparatorie s-a arătat a fi un elev relativ bun, dar având idei originale şi interesat mai mult de jocul de şah. În 1926, la 14 ani, înscris la şcoala publică Sherborne, parcurge pe bicicletă aproape 100 de km., pentru a ajunge de la Southampton, unde locuia, la şcoală, în Dorset, deoarece se declarase grevă generală şi trenurile nu circulau. De altfel, avea o bună condiţie fizică şi chiar se va evidenţia, în viitor, ca un bun atlet.
Programul rigid al şcolii nu i se prea potrivea. Alan avea un scris de mână foarte urât, nu excela la engleză, era interesat în special de studiul matematicii şi al chimiei.
La Sherborne, a avut un singur prieten, pe Christopher Morcom, un elev dintr-o clasă superioară, care era pasionat de ştiinţă, ca şi el. Biograful lui Alan Turing, Andrew Hogges, consideră că Morcom a fost prima sa „dragoste”, de altfel nemărturisită. Moartea fulgerătoare a prietenului său, în 1930, l-a afectat foarte mult pe Alan. După moartea lui Morcom, el s-a concentrat pe studiile ştiinţifice, în dorinţa de a realiza ceea ce ar fi putut face prietenul său, pe care-l considera cu mult mai dotat, dacă ar fi trăit.
Cu toate că anii de şcoală n-au fost prea reuşiţi, Alan izbuteşte, în 1931, să obţină o bursă la renumitul „King’s College, din Cambridge, pentru a studia matematica. Aici va găsi un teren propice pentru dezvoltarea personalităţii sale ştiinţifice, citind lucrări de logică matematică şi de mecanică cuantică şi cunoscând filosofi-logicieni celebrii ca, Bertrand Russell, Alfred North Whitehead şi Ludwig Wittgenstein.
După luarea licenţei, în 1934, el continuă studiile, audiind un curs de bazele matematicii, predat de Max Newman, în cadrul căruia ia cunoştiinţă de noţiunea controversată de „indecidabilitate” introdusă de logicianul Kurt Gödel.
În 1935 el devine „fellow” la King’s College. În cea mai importantă lucrare matematică a lui, „Despre numerele calculabile”, publicată în 1937, Turing introduce ideea unor maşini de calcul, bazate pe o programare prin bandă de hărtie perforată, asemănătoare celor folosite la piane mecanice, capabile să execute diverse operaţii matematice. Turing a dat astfel schema computerului programabil modern, înainte ca să existe tehnologia pentru realizarea lui practică. El a plecat pentru doi ani de la Cambridge la Universitatea Princeton, din Statele Unite, unde a lucrat sub îndrumarea matematicianului Alonzo Church. În 1938 s-a întors în Anglia.
Turing s-a bucurat de anii petrecuţi la Cambridge, având succese academice şi beneficiind de un mediu tolerant, care accepta homosexualitatea sa, deşi n-a avut astfel de legături serioase sau de lungă durată. Apoi, în 1939, odată cu izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial, cariera academică a lui Turing s-a oprit, fiind recrutat de Guvern la Şcoala de cifruri şi coduri de la Bletchley

Descifrarea codului german „Enigma”

Mă voi opri acum, cu biografia lui Alan Turing, pentru a prezenta pe scurt războiului cifrurilor dintre beligeranţi în cel de-al II-lea Război Mondial. Mă voi folosi în acest scop de informaţiile cuprinse în „Cartea codurilor” de Simon Singh (volum apărut şi în traducere română la editura Humanitas, în 2005), carte foarte interesantă, aş spune chiar captivantă, pe care am citit-o la recomandarea fiului meu, Miron, specialist în Ştiinţa Computerelor.
După terminarea Primului Război Mondial s-a pus cu stringenţă problema cifrării mesajelor militare şi diplomatice, mai ales din cauza folosirii trasmisiunilor telegrafice prin radio, un mediu foarte uşor interceptabil de câtre inamic. Inventatorul german Arthur Scherbius a construit o maşină electro mecanică de codare bazată, în principal, pe o tastatură, trei discuri de codare, care se pot deplasa între ele şi un panou de eşire a textului cifrat. Pentru un alfabet de 26 de cifre această configuraţie creiază 17576 de aranjamente. Prin adăugarea unui conector de inversare a 6 perechi de litere între tastatură şi primul disc se măreşte numărul de configuraţii posibile la cifre astronomice. Maşina Enigma a fost adoptată de armata germană în 1925 şi s-au fabricat peste 30000 de astfel de maşini. Se poate spune că la izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial, armata germană era dotată cu cel mai sigur sistem criptografic din lume.
Deşi spionajul francez a izbutit să obţină informaţii despre maşina de criptare folosită de germani,
Cartea codului german Enigma (1943)
problema descifrării era legată de cunoaşterea cheii de codare, care se schimba în fiecare zi. Informaţiile dobândite de francezi au fost folosite de polonezi, care se simţeau cei mai ameninţaţi de germani. Ei au înţeles că pentru spargerea codului aveau nevoie de matematicieni. Printre aceşti matematicieni, recrutaţi de la Universitatea din Poznan, care vorbeau fluent germana, cel mai dotat s-a dovedit Marian Rejewski. El a observat că la începutul fiecărui mesaj cheia codului era transmisă de două ori. Apoi a reuşit să separe influenţa discurilor de codare de cea a conectorului. Aşa a costruit un catalog pentru configuraţiile discurilor de codare. Apoi a construit o replică a unei maşini Enigma, pe care o folosea la identificarea rapidă a tuturor configuraţiilor posibile. Din cauza zgomotului produs de releele din această maşină, au denumit-o „bombă”. În 1938, acţiunile de interceptare şi descifrare ale polonezilor ajunseră la apogeu, dar germanii au complicat ulterior sistemul, aşa că polonezii n-au mai putut beneficia de avantajul de a citi mesajele inamicului. În vara anului 1939, polonezii, fiind siguri că vor fi atacaţi, i-au invitat pe francezi şi englezi, predându-le toate realizările lor în domeniul descifrării Enigmei. La 1 septembrie 1939 începea războiul.

Echipa de la Bletchley Park, centrul britanic de criptanaliză

Englezii au înţeles de la polonezi că au nevoie de matematicieni pentru a se ocupa de descifrarea Enigmei. Ei au învăţat rapid tehnicile dezvoltate de polonezi şi au început să dezvolte propriile scurtături pentru descifrare. Echipele de la Betchley erau formate din combinaţii ciudate de matematicieni, poligloţi, specialişti în limbi clasice, maeştri de şah şi pasionaţi de cuvinte încrucişate. Printre cei recrutaţi la Bletchley, matematicianul Alan Turing s-a dovedit a fi unul dintre cei mai iscusiţi. El a descopeit că germanii trimeteau în fiecare zi, după ora 6 un mesaj despre vreme, având un text previzibil. De asemenea el a avut ideea de a folosi trei maşini în paralel pentru a analiza acţiunea discurilor de codare, independent de inversori. În sfărşit, printr-o combinaţie de metode şi folosind maşini special construite în acest scop (în etapa finală s-au folosit 15 maşini- bombă, care făceau un zgomot asurzitor), codul Enigma a fost spart. Războiul cifrurilor a fost câştigat de britanici, datorită genialităţii lui Alan Turing.
Deşi Centrul de la Bletchley era condus de militari, ei acceptau excentricităţile „profesorilor” care lucrau pentru ei. Totuşi, probabil că nu ştiau că Turing era homosexual. Dacă ar fi ştiut, spunea un veteran al centrului, probabil că britanicii ar fi pierdut războiul, căci Turing ar fi fost înlăturat... Pentru meritele sale, i s-a acordat lui Turing, în 1945, Ordinul Imperiului Britanic (O.B.E.).

După război

Turing a fost invitat de Laboratorul Naţional de Fizică din Londra să proiecteze un computer. În 1947-48 revine totuşi la Cambridge, unde se ocupă, printre altele, de chimie. În 1948 este chemat de profesorul Max Newman la Universitatea din Manchester, pentru a se ocupa de computere. În lucrările sale în domeniul computerilor el este un precursor, anticipând chiar noţiunea de inteligenţă artificială. În 1951 este ales „Fellow” al Societăţii Regale din Londra. În acelaşi timp, continuă să lucreze, în secret, pentru serviciile de codificare.
Fiind şantajat ca homosexual, el se adresează poliţiei şi este judecat la 31 martie 1952, fiind condamnat la închisoare sau injecţii de estrogen, pentru diminuarea libidoului (castrare chimică).
Statuia lui Alan Turing
Alege ultima alternativă şi, deşi îşi continuă activitatea ştiinţifică, este exclus de la activitatea secretă. În cele din urmă, după doi ani, se sinucide cu un măr, în care introdusese cianură, fiind găsit mort de femeia de servici, în dimineaţa zilei de 8 iunie 1954, la vârsta de numai 41 de ani.
Noi, care credeam că în a doua jumătate a secolului XX numai regimul comunist băga în închisoare homosexuali, acuzaţi de „inversiune sexuală”, (amintim procesul din 1959 al unui lot din care făcea parte celebrul balerin Gabriel Popescu), costatăm cu uimire că homosexualitatea era un delict penal şi în Anglia, liberală. Aşa se face că în 1952, un savant, având merite incontestabile în apărarea patriei (este drept că nu erau cunoscute atunci în mod public) a fost codamnat, pentru acelaşi „delict”, de „mare indecenţă”, ca şi celebrul scriitor Oscar Wilde, cu 57 de ani înainte. Homosexualitatea a fost considerată ilegală în Britania până în anul 1967!
Cu siguranţă că Alan Turing a trăit într-o lume care nu l-a înţeles ca om, într-o societate stresată de pericolul spionajului sovietic, care din cauza pericolului homosexualilor de a fi şantajaţi, a procedat faţă de el cu o lipsă de înţelegere de neiertat, condamnându-l pe nedrept, fără măcar să ţină seama de faptul că era unul din eroii războiului. El a fost una din numeroasele victime ale intoleranţei.
Acum, statuia sa a fost aşezată, la loc de cinste în parcul Sackville din Manchester, lumea ştiinţifică îl recunoaşte ca fiind un precursor al informaticii moderne, iar cel mai important premiu în domeniul computerelor, în valoare de 250,000 dolari, poartă numele lui. Şi, a primit chiar scuze postume, după 70 de ani de la începutul războiului, la câştigarea căruia a avut o contribuţie din cele mai importante


http://animanews.com/index.php?option=com_content&view=article&id=3844:mirel-horodi-scuzele-postume-ale-guvernului-britanic-&catid=30:inf&Itemid=94

Crimele sistemelor totalitare ale secolului XX

http://animanews.com/index.php?option=com_content&view=article&id=3618:mirel-horodi-crimele-sistemelor-totalitare-ale-secolului-xx-&catid=30:inf&Itemid=94


Revista „Dilema Veche”, din 28 august a.c., are ca temă „Ce nu ştim
încă despre HOLOCAUST şi GULAG”. Este o temă foarte dezbătută în
ultimul timp şi cred că este important ca noi evreii, care am fost
victimele Holocaustului, să nu fim nepăsători la crimele Gulagului.



Mai ales că, nu puţini evrei au fost victimele Gulagului. În ultimii
ani dezbaterea crimelor ambelor sisteme totalitare ale secolului XX,
nazismul şi stalinismul, a devenit o regulă acceptată. Am scris în
„Viaţa Noastră” din 27 iulie 2007, despre simpozionul „Gulag şi
Holocaust în conştiinţa românească”, organizat la Cluj de scriitoarea
Ruxandra Cesereanu. Dezbaterea recentă din „Dilema Veche” are la bază
comunicarea profesorului Timothy Snyder, de la Yale University,
specialist în istoria Europei de Răsărit, prezentată la reuniunea
revistelor culturale europene din reţeaua „Eurozine”, care a avut loc
la Vilnius (capitala Lituaniei), în mai anul acesta, publicată ulterior
în „New York Review of Books” din 16 iulie 2009.



Timothy Snyder
Istoricul
american prezintă un punct de vedere original. El susţine că alegerea
Aushwitzului ca simbol al Holocaustului se datorează faptului că acolo
au fost exterminaţi în mare parte evrei vest-europeni, iar
supravieţuitorii acestui lagăr trăind în Vest, au putut să scrie despre
această fabrică a morţii. Dar, Snyder susţine, că două treimi dintre
evreii ucişi în timpul războiului, au fost evreii polonezi şi evreii
sovietici, omorâţi de gloanţe sau de monoxidul de carbon din motoarele
cu combustie internă, pompat în camerele de gazare din Treblinka,
Belzec şi Sobibor, din Polonia ocupată. El consideră că în centrul
istoriei Holocaustului ar trebui plasată „Operaţiunea Reinhardt” –
uciderea evreilor polonezi din 1942. Aproximativ 1,5 milioane polonezi
au fost exterminaţi la Treblinka, Belzec şi Sobibor. Încă un milion de
evrei polonezi au fost exterminaţi în alte locuri, printre care
Chelmno, Majdanek, Auschwitz, etc. „La sfârşitul anului 1941 - scrie
Snyder – germanii (împreună cu trupele locale auxiliare şi cu trupele
române) au omorât un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi Ţările
Baltice (presupun că autorul îi consideră pe evreii din Basarabia şi
Bucovina, ca cetăţeni sovietici, nota mea). Este echivalentul a
numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului
război.”
Istoricul american consideră că Holocaustul a avut în mod
evident un caracter est-european. El afirmă: „Din aproximativ 5,7
milioane de evrei omorâţi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi
înainte de război, şi un alt milion – cetăţeni sovietici: luaţi
împreună 70 % din total. După evreii sovietici şi polonezi, următorul
grup mare de evrei omorâţi au fost din România, Ungaria şi
Cehoslovacia.” Despre Holocaustul evreilor din Estul Europei nu s-a
vorbit, din cauza politicii oficiale sovietice, de a escamota etnia
victimelor, considerate în mod generic - „cetăţeni”.
Timothy Snyder
ia în consideraţie şi crimele Germaniei naziste faţă de populaţiile
neevreieşti, în special în Belarus, Polonia, Iugoslavia. El scrie:
„Germanii au ucis ceva mai mult de zece milioane de civili, în cele mai
mari acţiuni de ucidere în masă, aproape jumătate dintre ei evrei, iar
jumătate non-evrei (...) Proiectul de a ucide toţi evreii a fost, în
substanţă, realizat; proiectul de a distruge populaţiile slave a fost
doar în mică parte aplicat. Auschwitz e doar o introducere la
Holocaust, iar Holocaustul e doar o sugestie a planurilor finale ale
lui Hitler”.



Represiunile
sovietice sunt identificate cu Gulagul – scrie Snyder – aşa cum cele
naziste sunt identificate cu Auschwitz.” Dar, adaugă el, „Gulagul, cu
toate ororile muncii forţate, nu a fost un sistem de ucidere în masă
(...) Am aflat despre Gulag pentru că a fost un sistem de lagăre, nu
un ansamblu de fabrici ale morţii. Gulagul a întemniţat 30 de milioane
de oameni şi a frânt cam trei milioane de vieţi”.
Istoricul american
consideră că „dintre politicile staliniste de ucidere, două au fost
cele mai semnificative: foametea colectivizării din 1930-1933 şi Marea
Teroare din 1937-1938”. În foametea colectivizării au murit mai mult de
trei milioane de locuitori ai Ucrainei sovietice. Marea
Teroare nu s-a limitat la epurările din rândurile elitelor comuniste şi
militare, cunoscute din literatură (47000 de morţi) ci a cuprins un
mare număr de execuţii de „kulaci” şi persoane din minorităţile etnice
(mai ales polonezi). Totalul victimelor din Marea Teroare se ridică la
700000 de persoane executate.
„Ca regulă generală – scrie Snyder –
regimul german a ucis civili care nu erau cetăţeni germani, în timp ce
regimul sovietic a ucis civili care erau cetăţeni sovietici.”
Istoricul
american subliniază că numărul mare de victime ale celor două sisteme
totalitare nu au fost nici germani nici ruşi ci, în afară de evrei -
belaruşi, polonezi şi ucrainieni. El scrie: „Ruşii revendică numărul
morţilor din Belarus şi Ucraina şi îi tratează pe belaruşi, ucrainieni
şi evrei ca fiind ruşi: acest lucru duce la un imperialism al
martiriului...”
Concluzia lui Snyder este că, cu „excepţia
Holocaustului, foametea colectivizată a fost cel mai mare dezastru
politic în Europa secolului al XX-lea”.
Istoricul consideră că
„într-o lume a lipsurilor, mai ales al rezervelor de hrană, ambele
regimuri au integrat crima în masă în planificarea economică”. El
recunoaşte indirect unicitatea Holocaustului, afirmând că „planul
german de a omorî fiecare evreu n-a fost egalat de vreo politică
sovietică” şi atrage atenţia asupra pericolului, în viitor, a unei
politici care prin uciderea unui grup să avantajeze alt grup. Lecţia
politică a istoricului american este „un angajament etic faţă de
individ, şi anume că un individ valorează mai mult în viaţă decât
mort...”


Această
întrebare şi-o pune istoricul timişorean Victor Neumann pe baza
afirmaţiilor lui Snyder. El afirmă: „Cunoştinţele şi imaginea privind
Holocaustul şi Gulagul sunt insuficiente în mediile intelectuale din
statele Europei de Est, ca să nu mai vorbim de ignoranţa celor mulţi,
cu acces limitat la cultura istorică autentică (...) Alături de
statistica impresionantă a cifrelor, esenţială este decodarea cauzelor,
decantarea lucrurilor şi cunoaşterea motivelor care au contribuit la
Prof. dr. Victor Neuman
deciziile politice, respectiv, la relaţia cu noţiunile create în scop propagandistic”.
Neumann
afirmă: „Evaluarea culturii politice individuale şi colective ce a
generat crimele în masă ale regimurilor totalitare îmi pare o metodă
mai potrivită de a ajunge la resorturile intime ale regimurilor
totalitare, la înţelesul răului pe care le-au produs (...) Cât priveşte
răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, aceasta nu are termeni de
comparaţie...”
Istoricul consideră că în România este necesară o
abordare modernă, conceptuală, a istoriei, care să fie diferită de
istoriile elaborate sub influenţa doctrinelor şi regimurilor politice
totalitare.


„Inventing the Jew”, cea mai recentă carte semnată de Andrei Oişteanu
Acesta
este titlul unei comunicări a lui Andrei Oişteanu, prezentată la o
Conferinţă despre confruntarea cu trecutul comunist, ţinută pe 18
martie 2009 în cadrul Parlamentului European de la Bruxelles, despre
care cercetătorul bucureştean ne relatează într-un interviu publicat în
„Revista 22” din 24 martie. Poziţia lui Oişteanu este că cele două
sisteme totalitare au avut mecanisme de funcţionare simetrice, dar au
fost percepute asimetric, mai ales în Occident.
În interviul acordat
cu ocazia dezbaterii din „Dilema Veche”, (al cărui text este reprodus
de Anima News în întregime în rubrica "Articole, Opinii, Interviuri"),
Oişteanu afirmă din nou că cele două genocide, deşi nu pot fi
echivalate, pot şi trebuie să fie comparate, evitând formele perverse,
care din păcate există, de negare şi trivializare a Holocaustului prin
comparaţie. În România s-a încercat să se afirme că ar exista o
concurenţă între analiza celor două fenomene genocidare. Acest punct de
vedere este greşit.


Zilele
acestea, mai precis la 23 august, s-au împlinit 70 de ani de la
semnarea, la Moscova, în 1939, a Tratatului dintre Uniunea Sovietică şi
Germania hitleristă. Deşi cele două sisteme se duşmăneau de moarte,
Stalin trecând peste orice considerente ideologice, deşi ducea
tratative cu Anglia şi Franţa, n-a ezitat să semneze acest Pact, care
avea o anexă secretă, prin care cele două Puteri îşi împărţeau Europa
de Est (Polonia, ţările Baltice, Basarabia, Bucovina de Nord, etc.)
Istoricul Adrian Cioroianu, notează, referindu-se la acest Pact:
„oricât ar părea de bizar, Stalin era mai sincer decât Hitler în acest
troc – în sensul că liderul de la Kremlin era mult mai convins decât
Führer-ul că acest pact e menit să dureze” De fapt acest pact, semnat
pe 10 ani, nu a durat nici doi ani, până la punerea în aplicare a
Operaţiei Barbarossa, prin care Germania a invadat Uniunea Sovietică,
la 22 iunie 1941.
Nu pot să nu notez că în scopul semnării alianţei
cu Hitler, Stalin l-a înlocuit, în mai 1939, pe reputatul ministru de
externe, Maxim Litvinov, deoarece era evreu, cu Molotov, epurând în
acelaşi timp de evrei tot ministerul de externe. După atacul Germaniei,
Stalin n-a ezitat să-l trimită pe
Semnarea Pactului Molotov – Ribbentrop
„evreul” Litvinov ambsador în Statele Unite, pentru a obţine ajutorul economic şi militar de care avea disperată nevoie.
De
altfel, istoricul român, referindu-se la presupusul „complot” al
medicilor evrei din anii 50, face presupunerea că „Stalin, părea
pregătit să reia prigonirea evreilor sovietici de unde ilustrul său
complice şi adversar (Hitler, nota mea) o lăsase. Nu contează că o bună
parte dintre primii bolşevici fuseseră evrei. Stalin nu-i mai dorea,
aşa cum nu-i mai dorea în genere pe camarazii săi din prima generaţie a
mişcării”.
Pactul dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică a
permis Germaniei să invadeze Polonia la 1 septembrie 1939 şi astfel a
început cel de-al doilea război mondial. Ziarul ebraic „Haaretz”, în
articolul de fond de acum 70 de ani, scria pe bună dreptate despre
„trădarea Moscovei”. Nu era vorba numai despre trădarea partenerilor de
tratative (Anglia şi Franţa), dar şi de trădarea ideilor Frontului
Popular şi al luptei pentru pace, pe care Uniunea Sovietică le
iniţiase, înşelând intelectualitatea lumii libere.
„Complicitatea
consfinţită pe hărtie acum 70 de ani – scrie Cioroianu – reprezintă una
dintre cele mai penibile şi criminale pagini din istoria comunismului
de tip sovietic. Nimic din retorica unei (...) nu justifica alianţa cu Reichul.”
Putem conclude că „egala apetenţă pentru crimă a celor două tiranii ideologice ale secolului XX” este cât se poate de evidentă.
Menţionez
că Parlamentul European a desemnat ziua de 23 august, ca ziua de
„Amintire pentru victimele tuturor regimurilor totalitare”. (Mirel
Horodi, Anima News)

Mirel Horodi: Filosoful Solidarităţii - Leszek Kolakovski

La 17 iulie a încetat din viaţă, la Oxford, în vârstă de 82 de ani,
marele filosof polonez Leszek Kolakovski. Despre numele acestui
gânditor am auzit prima oară, acum doi ani, la Târgul Internaţional de
Carte de la Ierusalim, când i s-a decernat prestigiosul Premiu
Ierusalim, pe anul 2007.



După ce mi-am completat pe internet informaţiile despre el, am citit
despre opera sa mai ales în articolele lui Vladimir Tismăneanu, un mare
admirator şi un profund cunoscător al filosofului polonez. Intenţionam
să scriu cândva, în acestă rubrică, despre acest gânditor, probabil cel
mai important filosof european contemporan. Acum, cu moartea sa, voi
îndeplini această intenţie.



Leszek
Kolakovski s-a născut în anul 1927, în localitatea Radom, din centrul
Poloniei. În timpul ocupaţiei germane nu a mers la şcoală şi s-a
instruit în particular, mai ales prin lecturi. După război s-a înscris
în Organizaţia Tineretului Comunist şi, din 1945, a devenit membru de
Partid. A studiat filosofia la Universitatea din Lodz şi a obţinut, în
1953, doctoratul de la Universitatea din Varşovia. A fost profesor şi
şef al catedrei de istorie a filosofiei la Universitatea din Varşovia,
între 1959-1968.
După moartea lui Stalin (1953) şi mai ales după reprimarea manifestaţiilor muncitoreşti din Polonia şi a răscoalei din Ungaria,
din anul 1956, Kolakovski începe să se îndoiască de justeţea ideilor
comuniste. El publică în anul 1959 eseul „Bufonul şi Preotul”, în care
susţine rolul bufonului, de critic sceptic al ideologiei. De fapt, în
contemporaneitate, rolul bufonului revine filosofului. El se opune
astfel sacralizării politicului, ceea ce caracteriza concepţiile
anchilozate ale regimurilor comuniste.
Venirea la putere, în
Polonia, în 1956, a lui Wladislaw Gomulka, deşi anunţa o aşa zisă
reformă a sistemului, nu a avut urmările pe care marxiştii revizionişti
şi umanişti le aşteptau. În 1966, făcând bilanţul celor zece ani ale
regimului Gomulka, Kolakovski critică deschis regimul şi este exclus
din Partid.
Doi ani mai tărziu, în 1968, filosoful s-a solidarizat
cu mişcarea studenţească, urmată de campania contra intelectualilor, cu
o vădită tendinţă antisemită, în cadrul căreia evreii comunişti
polonezi erau acuzaţi de „sionism”. Ca urmare, 20000 de evrei părăsesc
Polonia. Privat de dreptul de a preda şi a publica, Kolakovski
părăseşte cu acest val de emigranţi Polonia, împreună cu soţia sa
evreică.
În Occident, el a predat la Universitatea Mc Gill din
Montreal - Canada, apoi la Berkeley şi Yale, în Statele Unite. În final
şi-a împărţit timpul între Oxford (Anglia) şi Universitatea din Chicago.


Kovalovki
a crezut iniţial, fără rezerve, în marxism-leninism, apoi a început să
aibă rezerve, să caute o soluţie pentru un marxism uman, devenind ceea
ce se numea un revizionist, pentru ca în cele din urmă să se convingă
că marxismul aplicat nu are altă ieşire decât de a eşua în tiranie.
Principala
operă în care Leszek Kolakovski se desparte de marxism este
monumentalul manual, în trei volume, intitulat „Curentele principale
ale marxismului” (1976-1978), în care se face istoricul concepţiilor
marxiste de la fondatori (Marx şi Engels), la social democraţii
Internaţionalei a II-a (de la Kautski la Roza Luxemburg), urmat de
bolşevismul sovietic (Lenin şi Stalin) şi varianta sa chineză (Mao Tse
Dun).
Într-un articol intitulat „Leszek Kolakovski şi utopia
totalitară”, Vladimir Tismăneanu scrie: „Marxismul, dincolo de
intenţiile creatorului său, nu avea cum să evite, odată tradus în
realitate, construcţia unui sistem menit să distrugă libertatea umană.
Baza acestui experiment a fost doctrina luptei de clasă ridicată la
adevăr revelat” („Cotidianul”, 8 iunie 2006).
Kolakovski nu acceptă
afirmaţia curentă în Occident că marxismul a fost prost aplicat de
câtre bolşevici, în Uniunea Sovietică. El consideră că prin însăşi
esenţa lui utopică, marxismul odată aplicat, conduce în mod inevitabil
la totalitarism. Filosoful polonez se opune monismului cu pretenţii de
infaibilitate - a partidului unic - şi determinismului rigid în
explicarea fenomenelor istorice. El considera că intelectualii au o
responsabilitate politică, deci că nu se pot juca cu ideile fără să le
pese de consecinţe.
Într-un interesant articol Sever Voinescu
(„Dilema Veche”, 24 iulie) povesteşte, pe baza relatării cunoscutului
intelectual de stânga Cristopher Hitchens, care a asistat la Oxford la
cursurile lui Kolakovski, că filosoful polonez referindu-se la
afirmaţia marxistului revizionist maghiar Georg Lukacs, conform căreia
oricât de rea ar fi forma de existenţă a socialismului la un moment dat
şi într-un loc anume, tot e preferabil celui mai bun capitalism, ar fi
spus: „Sigur că da. Avantajele Albaniei faţă de Suedia sunt evidente!”
Orice comentariu este de prisos...
Tismăneanu scrie, pe bună
dreptate, că „ruptura lui Kolakovski mai întăi cu socialismul de tip
bolşevic, apoi cu marxismul, în genere, văzut ca un mesianism politic
pe cât de atractiv pentru dezmoşteniţii soartei, pe atât de fals la
nivelul promisiunilor de salvare universală, a dovedit că nu este
obligatoriu ca intelectualii să sucombe la infinit mirajelor
ideologice.”(„Evenimentul Zilei”, 31 octombrie 2007).
Marxismul
prin promisiunile sale de mântuire a societăţii s-a comportat ca o
religie seculară, devenind astfel un „opiu al poporului”. Kolakovski nu
renunţă la dreptul la îndoială, el nu acceptă nicio dogmă. Tismăneanu
afirmă despre el: „Spinoza şi Kant, mai degrabă decât Hegel şi Marx
sunt spiritele cu care se simte înrudit filosoful”.
Considerând că
determinismul istoric este o bază de justificare a regimurilor
totalitare, putem conchide că concepţiile lui Kolakovski sunt apropiate
de cele ale filosofului austriac Karl Popper, a istoricului israelian
Jacob Talmon şi a gânditorului Isaiah Berlin.


De
la o poziţie iniţială ateistă, Kolakovski a evoluat spre dialogul cu
Biserica Catolică şi deschiderea filosofiei către zona sacrului, a
religiei.
În cartea sa „Creştini fără biserică” el face o pledoarie
pentru legitimitatea ereziei, a dreptului la dubiu, împotriva dogmelor
încorsetate.
Mai ales după alegerea Cardinalului polonez Karol
Woityla ca Papă, s-a produs apropierea filosofului de religie. El
consideră religia ca o frână în aroganţa oamenilor, de a construi o
lume perfectă. După părerea filosofului nu există soluţii perfecte la
toate problemele umane, dar trebuie să căutăm în mod permanent adevărul.
Poziţia
lui Kolakovski faţă de biserică, adoptată de Adam Michnik, redactorul
şef al ziarului „Gazeta Wyborcza” din Varşovia, ar fi următoarea:
„biserica este, ca să spunem aşa, pe linia de demarcaţie dintre cer şi
pământ; este în acelaşi timp depozitarul graţiei divine şi apărător al
legii, distribuie bunuri invizibile în lumea vizibilă...Puterea
creştinismului nu se manifestă prin teologie sau printr-un monopol
asupra creării canoanelor care să reglementeze toate sferele vieţii.
Creştinismul îşi revelează puterea prin capacitatea sa de a înălţa în
conştiinţa oamenilor bariere împotriva urii (...) Această renunţare la
ură este provocarea lansată de creştinism care rămâne valabilă şi în
prezent.”(citat după volumul „De la utopie la istorie. Revoluţiile din
1989 şi urmările lor”, coordonat de Sorin Antohi şi Vladimir
Tismăneanu, editura Curtea Veche, 2006, pag. 151).


Leszek
Kolakovski a avut un rol important în căderea regimurilor comuniste din
Europa. În 1978 el a publicat manifestul „Cum să fi un
conservator-liberal-socialist”, care a fost adoptat de mişcările de
opoziţie ale regimurilor comuniste. Mişcarea sindicală poloneză
„Solidaritatea” şi-a bazat activitatea pe ideile sale filosofice. Unii
dintre activiştii de frunte din jurul lui Walesa erau foşti studenţi
sau discipoli ai lui Kolakovski (Adam Michnick, etc)
Iată ce scrie
în necrologul apărut în Suplimentul de cultură şi literatură al
ziarului ebraic „Haaretz” (24 iulie 2009), profesorul Shlomo Avineri,
de la Universitatea Ebraică din Ierusalim: „Filosoful polonez Leszek
Kolakovski, care a murit la sfârşitul săptămânii trecute, în vârstă de
82 de ani, a fost o dovadă de netăgăduit că filosofii sunt capabili nu
numai să explice lumea, dar să o şi schimbe. Numele lui Mihail
Gorbaciov, Lech Walesa şi Iohanan Paulus al II-lea sunt mai cunoscute
decât a lui; dar prin scrierile sale, Kolakovski a contribuit în mod
hotărâtor la sdruncinarea legitimităţii interne a regimurilor comuniste
şi, fiecare articol al său, a subminat aceste regimuri aşa cum
picăturile de apă sunt capabile să dizolve chiar şi bazaltul.”


Ziarul
„Haaretz” publică cu această ocazie o mini-conferinţă a filosofului
despre stereotipuri naţionale. Interesant de subliniat că Kolakovski nu
respinge ideea stereotipurilor naţionale, care oricum există, ci
recomandă naţiunilor să le studieze, pentru că înţelegând cum sunt
văzute de alţii, pot să se cunoscă mai bine. Stereotipul pentru evrei
este de „inteligenţi, dar lipsiţi de tact”, pentru polonezi, „curajoşi,
dar incapabili de activitate sistematică”, etc., etc.
Apropo de
stereotipuri naţionale, Shlomo Avineri povesteşte că cu ocazia primei
vizite în Israel, în 1969, Kolakovski i-a cerut să-l ducă în „Mea
Shearim”, pentru că acolo putea vedea evrei, cu peis, caftane negre şi
ştraimelim, cum erau pe vremea copilăriei, în orăşelul în care se
născuse, o lume care dispăruse din Polonia...


Opera
lui Leszek Kolakovski susţine dreptul inalienabil al persoanei umane la
demnitate, onoare şi libertate. Ostil oricărui fundamentalism el a fost
un adversar categoric al clericalismului, xenofobiei şi
antisemitismului, denunţând, în acelaşi timp, capcanele ideologiilor
radicale de stânga. Tismăneanu spune: „Religie politică a izbăvirii pe
acest pământ, marxismul îi apare lui Kolakovski ca o maladie a
spiritului”. Ceea ce ne învaţă Kolakovski este să nu cedăm ispitei de a
construi noi religii politice.