Horodi[V=]

Scris de Admin 18.04.06 18:05

Rezumarea primului mesaj :

Horodi[V=] - Pagina 2 Images?q=tbn:ANd9GcQ2gsOM8Acp4Wgqifr_ow2UyyOrl7L9eUXgOwLsjqrLXh7fEv49TRFODQKT

Liana Saxone
Mirel

Scris de Admin 26.06.09 17:42

Mirel HORODI - 150 de ani de la naşterea Berthei Pappenheim

De la Bertha Pappenheim la Anna O.

La 24 februarie s-a deschis la Institutul Van Leer din Ierusalim un simpozion internaţional dedicat Berthei Pappenheim, una din conducătoarele mişcării feministe evreieşti din Germania, de la începutul secolului trecut, iniţiatoare a asistenţei sociale şi scriitoare influentă. Numele Berthei Pappenheim este aproape necunoscut. Să începem prin a povesti pe scurt biografia ei.

Bertha s-a născut în anul 1859, la Viena, într-o familie evreiască ortodoxă. La 21 de ani, după moartea tatălui ei, pe care îl îngrijise cu un devotament ieşit din comun, prezintă simptome ciudate: tuse rebelă, crize de paralizie a membrelor din partea dreaptă a corpului, defecţiuni de vedere, auz şi vorbire, halucinaţii, pierderea cunoştinţei, etc. Cum nu se găsesc cauze fiziologice ale acestor simptome, se adresează în cele din urmă neurologului vienez Joseph Breuer (1842-1925), medic evreu, renumit în epocă, în lumea medicală a Vienei. Breuer ajunge la concluzia că nu este vorba de o boală organică a creierului, pune diagnosticul de isterie şi începe un tratament bazat pe şedinţe de hipnoză, urmate de relatările pacientei asupra halucinaţiilor din timpul zilei şi asupra oricărei asociaţii îi vin prin minte cu cele relatate. Ulterior, nu mai recurge la hipnoză, pacienta intrând într-o stare de auto-hipnoză, un fel de transă, în care retrăind şi povestind diverse întâmplări din trecut, se „curăţă” de amintirile negative şi, ca urmare, starea ei se îmbunătăţeşte. Faptul că pacienta era o fiinţă foarte inteligentă şi cultivată l-a ajutat pe medic să aplice această terapie.

De notorietate a fost simptomul pe care l-a prezentat pacienta, timp de câteva săptămâni, când era incapabilă să bea apă. În cursul tratamentului, în stare de transă, ea a povestit cum dezgustul de a bea i-a fost provocat de faptul că a văzut un câine bând apă din paharul unei doamne. După ce a povestit cazul, repulsia ei, de a bea apă, a dispărut.
În felul acesta Breuer a descoperit că la baza unor simptome de isterie stau evenimente traumatice, care prin recrearea lor, în cadrul tratamentului, produc un catharzis emoţional. Pacienta, însăşi, avea să numească acest tratament „curăţirea coşului de fum”, sau „cura prin vorbire”. În psihanaliză, acest procedeu, care constă în retrăirea şi purjarea emoţiilor traumatice, responsabile de apariţia simptomelor nevrotice, se numeşte „abreacţie”.
Trebuie să subliniem că pentru timpurile respective acest mod de tratament era o noutate. Breuer, avea să publice acest caz, în anul 1895, într-o lucrare comună cu mai tânărul său coleg, Sigmund Freud (1856-1939), intitulată „Studii despre isterie”. În această lucrare pacienta a primit numele de cod „Anna O.”, nume care a devenit celebru în literatura medicală.
Menţionez că după publicarea lucrării despre isterie s-a produs o ruptură între cei doi savanţi, Breuer nefiind de acord cu teza lui Freud că toate traumele din copilărie sunt abuzuri de natură sexuală.
Dacă numele lui Freud este arhicunoscut, numele lui Breuer este mai puţin cunoscut publicului, deşi el a aplicat, aşa cum recunoştea chiar Freud, primul tratament psihanalitic. De aceea, dacă Freud este considerat „tatăl psihanalizei”, Breuer poate fi considerat „bunicul” ei.
Numele lui Breuer a devenit cunoscut publicului larg, în ultimul timp, ca eroul romanului de succes „Când Nietzsche a plâns”, a psihiatrului american Irvin D. Yalom. Precizez că romanul acesta este o ficţiune, marele filozof german nu s-a întălnit, în realitate, niciodată, cu celebrul medic vienez.

Şi, înapoi la Bertha Pappenheim

Tratamentul Annei O. la doctorul Joseph Breuer a durat numai doi ani, între 1880-1882. Acest tratament, cu reuşite surprinzătoare, a trebuit să fie întrerupt din cauza unui incident neplăcut: pacienta şi-a imaginat că este însărcinată cu copilul terapistului. Acest fenomen de „transfer” a sentimentelor pacientului câtre terapist, este cunoscut în practica psihoterapiei. Ulterior Bertha a fost tratată câţiva ani la un sanatoriu din Elveţia, simptomele dispărând.
În anul 1888 Bertha şi mama ei se mută din Viena la Frankfurt şi începe un capitol nou în viaţa ei, dedicându-se activităţii feministe şi asistenţei sociale. Ea aderă la „Asociaţia femeilor germane” şi înfiinţează „Asociaţia femeilor evreice” din Germania. Feminismul pe care-l practică, de pe poziţiile unei evreice ortodoxe, nu are ca scop dreptul de vot pentru femei, ci lupta contra prostituţiei şi comerţului de femei. În cadrul asistenţei sociale a înfiinţat un cămin pentru orfane evreice, un cămin pentru fete în pericol şi mame necăsătorite. A organizat ajutorarea refugiaţilor evrei care fugeau de pogromurile din Răsăritul Europei.
Unele din concepţiile Berthei Pappenheim sunt discutabile astăzi. Astfel ea se opunea planificării naşterilor şi avorturilor. Cu toate acestea unele din ideile ei sunt din cele mai actuale, cum este lupta contra comerţului de femei şi îmbunătăţirea poziţiei femeii evreice în lumea ortodoxă.
S-a bucurat de aprecierea unor personalităţi ca Martin Buber, filosoful Frantz Rosentzweig, întemeietorul Jointului Felix Warburg şi savantul Albert Einstein, cu care a purtat o interesantă corespondenţă.
Regretabil că a fost anti-sionistă şi nici nu a sezizat, ca atâţia alţi evrei germani, primejdia pe care o reprezenta Hitler. Neînţelegînd că singura soluţie de salvare este emigrarea în Eretz Israel, ea s-a opus despărţirii tinerilor de părinţi (aliat hanoar), acţiune care a salvat mulţi copii şi tineri de la exterminare. A rămas în Germania nazistă şi a murit, de cancer, în 1936, nu înainte de a fi „anchetată” de Gestapo. Din păcate multe din scrierile ei s-au pierdut, prietena ei Hana Karminski, căreia îi lăsase aceste scrieri, fiind deportată în lagăr, în 1942.

*

Se pune întrebarea dacă există o legătură între boala din tinereţe şi activitatea ei ulterioară. La această întrebare, prof. Elizabeth Loentz, de la Illinois University din Chicago, care a participat la Simpozionul de la Ierusalim, a răspuns astfel: „Se poate presupune că experienţa ei, ca suferindă de o boală de nervi, a contribuit la dezvoltarea empatiei sale pentru oameni la marginea societăţii, ca prostituate, refugiaţi, mame nemăritate, copii nelegitimi, femei părăsite şi la convingerea că aceşti oameni pot şi trebuie să fie salvaţi, pentru a fi redaţi comunităţii” (conform ziarului „Haaretz” din 23 februarie 2009).
Fără îndoială că meritul cel mai important al Berthei Pappenheim este că a fost, în prima jumătate a secolului trecut, precursoarea activităţii de asistenţă socială, fără de care nu ne putem imagina societatea modernă. În acelaşi timp, se poate spune, că prin personalitatea ei, a favorizat apariţia unor procedee noi de psihoterapie, „tratamentul prin vorbire”.
Poşta Federală Germană a cinstit-o pe Bertha Pappenhein, în 1954, cu o marcă, în seria de Ajutori ai Umanităţii. (Anima News - Mirel Horodi)

N.R.: Articolul va fi publicat şi în ediţia de sfârşit de săptămână (joi-vineri, 4-5.03.2009) a cotidianului israelian în limba română "Viaţa Noastră".

Scris de Admin 26.06.09 17:27

Liana SAXONE-HORODI: Radu Beligan– Note de insomniac

Colecţia Bibliofilia” a editurii „ARTPRINT” din Bucureşti, reia tradiţia interbelică de reproducere, în tiraj limitat, de manuscrise aparţinând unor personalităţi ale culturii contemporane.

Primele 50 de exemplare se vând prin licitaţie publică însoţite de „ex librisul” autorului, urmatoarele 25 rămân în proprietatea autorului, iar celelalte (până la 1000), se pun în vânzare pentru colecţionarii şi iubitorii de cărţi rare. Probabil că fac şi eu parte dintre iubitorii de carte frumoasă şi, punând în funcţiune talentele mele de a convinge, am izbutit, la Târgul Internaţional de Carte din anul acesta, de la Ierusalim, să intru în posesia unui exemplar din această raritate editorială (exemplarul nr. 0746).
Cartea este scrisă de mână şi face impresia că-i scrisă cu tocul cu peniţă şi cerneală, cu care eram obişnuiţi odată. Cred că, dacă aş fi cunoscut puţin din tainele „Analizei Grafologice”, aş fi reuşit să desluşesc multe din personalitatea actorului Radu Beligan dar, nu-i nevoie, cartea spune totul.
Deschizi cartea şi, primul lucru pe care-l întâlneşti este portretul lui Radu Beligan, în rolul din piesa „Rinocerii”, realizat de cunoscutul desenator şi caricaturist Cik Damadian, care revenind în ţară, la începutul celui de al Doilea Război Mondial, după studiile făcute la Roma, s-a remarcat rapid prin linia incisivă a desenului său, prin umorul sensibil al abordării modelelor.
Mai întorci o pagină şi, numai câteva rânduri, în josul paginii, reuşesc să-ţi ilustreze „profesiunea de credinţă” a autorului: Horodi[V=] - Pagina 2 Radube1

„Iubesc teatrul, care este arta de a povesti opoziţiile".

"Teatrul te învaţă să-l cunoşti şi să-l iubeşti pe celălalt”
Radu Beligan vorbeşte foarte puţin despre el, dar vorbind despre „ceilalţi”, reuşim să-l cunoaştem mult mai bine şi, mai ales, să cunoaştem file din Istoria Teatrului Românesc. De altfel, el însuşi scrie: „Motto pentru un volum de memorii: Nu vorbi niciodată despre tine. Scrie !” (pag. 61).

S-ar putea spune că zeiţa Thalia, zeiţa artelor, l-a îmbrăţişat de la primii paşi în teatru. Ca într-o pagină de „Jurnal” notează la data de 16iulie 1938 :
„Terminasem primul an de Conservator şi mă aflam în munţii Apuseni, la Brad, unde taică-meu era şef de gară, când am primit o telegramă: ”Veniţi neapărat Bucureşti duminică dimineaţă. Angajament. Victor Ion Popa”.
Nu-i venea să creadă, era gâtuit de emoţie. Victor Ion Popa, cunoscutul om de teatru (regizor şi autor dramatic), a fost cel care a descoperit „în tânărul care voia să devină tragedian posibilitatea unei vocaţii comice...Debutantul a avut, aşadar, şansa unică de a fi călăuzit la cei dintâi paşi de această personalitate, pentru care teatrul nu avea secrete. Ucenicul îşi asculta fascinat maestrul”. Şi pe noi ne fascinează, citind volumul, în care autorul ne divulgă o mulţime din secretele meseriei.
„Victor Ion Popa m-a făcut să înţeleg – scrie Beligan - că hrana necesară vieţii unui actor este cultura. Datorită lui am simţit că dacă nu ai discernământul necesar ca să apreciezi frumuseţile, minunile artelor plastice, ale muzicii, ale arhitecturii, dacă nu eşti în stare să te emoţionezi şi să înţelegi, încetul cu încetul, misterele capodoperelor, mai bine să nu te apuci de meseria asta!". (pag.15)
Actorul Alexandru Giugaru a fost al doilea personaj care a jucat un rol important în viaţa lui Radu Beligan. Cu cât umor povesteşte felul în care Victor Ion Popa i s-a adresat maestrului:
„Domnule Giugaru, am să te rog să-l iei pe băietul ăsta pe lângă dumneata, să mănânce ca lumea. Mi-e teamă că o să-şi cheltuiască toţi banii pe cărţi şi o să dea în oftică!”.
Pentru Giugaru era o plăcere, era renumit că-i plăcea să frecventeze pe cei mai renumiţi grataragii evrei ai Moldovei, aşa că l-a luat şi pe „costelivul” Radu Beligan să se înfrupte din apetisantele fripturi, până a simţit că-şi pierde respiraţia. Nu mi-am putut opri gândurile care-mi aminteau de renumitul Dobrică, cu bodega lui de lângă Tribunalul de pe Cheiul Dâmboviţei, unde avocaţii se opreau să se delecteze din muşchiuleţ în floare, adus aburind pe o plăcuţă de lemn, şi cu o bucăţică de unt topindu-se pe mijlocul trufandalei. Bietul meu tată, avocatul Valentin Saxone, era un „răsfăţat” al locului şi nu îndrăznea să spună acasă că a făcut un „popas” la Dobrică; se aşeza cu noi la masă şi mai mânca odată, ce să te mai miri că creştea mult în greutate.
Despre celebrul regizor Sică Alexandrescu, Beligan scrie: „A creat teatre, a lansat dramaturgi – el este cel care l-a descoperit pe Mihail Sebastian – a creat actori şi regizori” (pag. 48). Cu spectacolul „ Bădăranii” i-a făcut pe italieni, la Veneţia, să rămână ţintuiţi în scaune şi să urmărească actul trei într-o ploaie torenţială, pe ruşi i-a făcut să aplaude frenetic, la Moscova, spectacolul cu „Revizorul”, iar ceea ce a făcut el pentru opera lui Caragiale, pur şi simplu, nu se poate măsura.
Nu poţi, citind despre opera culturală a lui Sică Alexandrescu, să nu observi tristeţea care-l cuprinde pe Radu Beligan la ignoranţa de care, din păcate, ne lovim astăzi. El mărturiseşte: ”Şi ne îngrozim că în jurul nostru, vorba lui Tristan Bernard, ignoranţa face progrese...” (pag.52).
Tristeţea îl cuprinde pe Radu Beligan „de câte ori aude pe scenă, la radio sau la televiziune voci primitive, necultivate, care vorbesc, intonează şi accentuează anapoda limba română şi, atunci, gândul... îi zboară „spre rafinata ştiinţă a verbului, rigoarea, tehnica frazeologiei şi inteligenţa carteziană a lui George Vraca” (pag. 58). Cum am putea uita vocea lui George Vraca, cei care am avut ocazia să-l ascultăm? Beligan scrie: „vocea lui George Vraca era o cutie de rezonanţă în care un proces spiritual sau sufletesc dobândea acute şi accente dramatice” (pag. 59).
Horodi[V=] - Pagina 2 Radube2

Radu Beligan s-a bucurat de prietenia scriitorului Victor Eftimiu, în ciuda diferenţei de vârstă dintre ei. Evocarea actorului Ion Iancovescu, „odrasla geniului şi a boemei”, este impresionantă. Pe marele scriitor român-francez Eugene Ionesco, Beligan l-a întălnit pentru întăia oară în 1964, în Japonia, la o reuniune a Institutului Internaţional de Teatru. După spectacolul cu „Rinocerii”, la Paris, în 1965, Ionesco avea să declare că Beligan a creat, în acest spectacol, un Beranger „formidabil”, peste cel creat de celebrii actori Jean-Louis Barrault şi Laurens Olivier. În fine, în categoria cunoştinţelor celebre ale autorului, trebuie să-l includ şi pe „divinul Salvador Dali”, vestitul pictor suprarealist, pe care Beligan l-a cunoscut, la New-York, în 1964.
Am reţinut din puţinele rânduri care anticipează descrierea întâlnirii cu Dali, o cugetare a lui Beligan, demnă de a fi reţinută: „Pictorii sunt ochii umanităţii”... Cât de frumos!
De altfel fiecare capitol este precedat de o pagină, în care numai câteva rânduri devin un Motto plin de farmec şi inteligenţă.
„Cine nu ştie să râdă...moare la 40 de ani şi... îl înmormântezi la 80”, spunea un profesor de la Universitatea din Haifa. Dacă Radu Beligan a ajuns la 90 de ani şi mai este şi astăzi în plină activitate creatoare este pentru că a ştiut să râdă şi să ne facă şi pe noi să râdem.
„Trăim într-o lume anapoda. Automobilul a devenit o necesitate şi mersul pe jos un lux”, scrie Beligan. Din nou un adevăr de necontestat. De aceea, degeaba ne plângem când ne uităm în oglindă şi ne mirăm că silueta noastră a căpătat proporţii nedorite. Să ne facem „luxul” de a merge cât mai mult pe jos...
La un momend dat, părăsim lumea teatrului şi, împreună cu Radu Beligan şi Dana Crivăţ-cea de a doua soţie-, redevenim copii petrecând o zi minunată la Disneyland. Intrăm şi ieşim din tunelul de groază, vizităm castelul Frumoasei din Pădurea Adormită, căsuţa Albei ca Zăpada, o întâlnim pe Bambi şi, filmăm, filmăm, vrem să imortalizăm pe peliculă momente de neuitat. Dar, dacă nu s-ar fi întâmplat şi o întâlnire plină de surprize, am fi spus, încă un „Jurnal de călătorii”. Disney angajase figuranţi care, îmbrăcaţi în costumele personajelor lui celebre, se plimbau peste tot, intrau în vorbă cu copiii, se fotografiau cu ei. Dana s-a lipit de Mickei Mouse şi Radu Beligan nu înţelegea ce aveau atâta să-şi spună . Ne-ar fi fost greu, chiar şi nouă, să ne imaginăm că....”Mickey Mouse era....un ovrei din Dorohoi!” Beligan notează cu umor: vorbea „în dulcea limbă a lui Sadoveanu, agrementată de incantaţia unui delicios accent evreiesc...”
Şi personajele continuă să apară şi să dispară în amintirile lui Radu Beligan, dar mai departe, vreau să vă las dumneavoastră curiozitatea să le descoperiţi singuri, dacă veţi reuşi să găsiţi cartea.
Pentru sfârşit voi cita câteva „maxime” despre viaţă:

„Fericirea se strecoară uneori pe o uşă pe care ai lăsat-o deschisă fără să vrei” (pag.147).

„Iubirea e o pânză ţesută de natură şi brodată de imaginaţie” (pag.173).

„A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute, înseamnă a deveni mai uşor, mai liber” (pag. 184).

„Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită. Aş zice că este opera de artă prin excelenţă” (pag. 185).

Şi Radu Beligan se iscăleşte pe ultima pagină, dăruindu-ne o carte plină de amintiri, scrise cu o putere de evocare ieşită din comun, din care învăţăm ce înseamnă teatrul, ce înseamnă omenia şi chiar dacă se întâmplă să ne întristăm câteodată de vremurile de astăzi, ne mai dă totuşi o speranţă: „Singurul lucru care ne îngăduie să privim fără dezgust lumea în care trăim, scrie el, este frumuseţea cu care anumiţi oameni o crează, din timp în timp, pornind de la haos: tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărţile pe care le scriu şi viaţa pe care o trăiesc”. (Liana Saxone Horodi - Anima News)
[/b]

Scris de Admin 26.06.09 17:25

Mirel HORODI: Vladimir Tismăneanu şi problema identitară

Revista „Orizont” publică în numărul 12 / 2008 un interesant interviu cu cunoscutul politolog şi istoric Vladimir Tismăneanu.

Interviul, realizat în iulie 2006, de dr .Livia Vianu, profesor de literatură britanică contemporană, directorul Centrului pentru Traducerea şi Interpretarea Textului Contemporan, la Universitatea din Bucureşti, a apărut iniţial, în septembrie 2006, în revista „Semnalul” din Toronto, iar acum este republicat de revista din Timişoara, pentru publicul din România. Interviul, axat pe problema identitară, se remarcă prin abordarea fără menajamente a problemei, mai ales că intervievatoarea fiind evreică, încearcă să-şi lămurească şi pentru sine, în discuţia cu Tismăneanu, poziţia faţă de evreitate şi mai ales faţă de Israel.

Scurtă biografie

Vladimir (Volodea) Tismăneanu s-a născut la 4 iulie 1951 la Braşov. Tatăl şi mama lui au participat ca voluntari în Brigăzile Internaţionale care au luptat în Spania, unde tatăl său şi-a pierdut un braţ. După terminarea Războiului Civil din Spania, ei au fost câteva luni într-un lagăr din Franţa, de unde au plecat, ca emigranţi politici, în URSS. În timpul războiului au lucrat la emisiunea în limba română a postului de radio Moscova. S-au repatriat în România în 1948. Tatăl său, care a avut funcţii în domeniul ideologic, a fost exclus din partid, în 1960, sub acuzaţia inventată de „fracţionism”.
Volodea a învăţat la Liceul Petru Groza şi, după 1963, la Liceul nr. 4, astăzi liceul „Jean Monet” din Bucureşti. A studiat, între 1970 şi 1974, sociologia la Universitatea din Bucureşti. Şi-a dat doctoratul în 1980. Nu a putut face carieră universitară în România din cauza „originii sale etnice”.
După moartea tatălui său, în 1981, a plecat din România, însoţind-o pe mama sa într-o excursie în Vest, ca să revadă locurile unde fusese în timpul Războiului Civil din Spania. La Paris, Vladimir a hotărât să rămână în Occident şi, cu ajutorul verii primare a tatălui său, critica de artă Sofia Inber, directoarea Muzeului de Artă Contemporană din Caracas, a ajuns în Venezuela. De acolo, în 1982, a plecat în Statele Unite, unde a făcut carieră universitară. Actualmente este profesor de ştiinţe politice şi director al Centrului de Studiu al Societăţilor Postcomuniste de la University of Maryland. În 1962 a fost numit preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. A publicat numeroase cărţi despre regimul comunist. Ultimul volum, „Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului”, scris în colaborare cu Cristian Vasile (editura „Humanitas”, 2008), s-a bucurat de o foarte bună apreciere a criticii. Este editorialist la ziarul „Evenimentul Zilei” (Senatul EVZ) şi colaborator la revista „Idei în Dialog” din România, pe lângă participarea editorială la publicaţiile din Statele Unite.

Problema identităţii

Vladimir Tismăneanu răspunde cu sinceritate întrebărilor Liviei Vianu. El afirmă fără ezitare: „Existenţa statului Israel este pentru mine o axiomă morală, o necesitate istorico-politică pe care doar fanaticii neonazişti, maniacii stângişti şi islamiştii fundamentalişti pot să o pună sub semnul întrebării”.
Această afirmaţie este confirmată de poziţia pe care Tismăneanu a abordat-o faţă de recenta acţiune militară din regiunea Gaza, în excelentul articol „Chipurile resentimentului: Despre antisemitismul stângii” (Evenimentul Zilei, 14 ianuarie 2009), articol republicat şi în ziarul israelian de limba română "Viaţa Noastră". Reproduc din acest articol: „Ca şi în 1967, se şterge linia de demarcaţie dintre cel care a pornit agresiunea şi cel care a suferit-o. Riposta este prezentată drept fără a se ţine seama că o organizaţie teroristă precum Hamas are ca scop asumat explicit anihilarea statului Israel.”

Cum îşi defineşte Tismăneanu identitatea? El afirmă: „Nu mă jenez, recunosc că mă consider un cosmopolit (...) Sunt american de origine iudeo-română. Sunt în egală măsură cetăţean al lumii.”
Tismăneanu explică mai pe larg această identitate multiplă: „America încurajează identităţile multiple.Nimeni nu este condamnat la o identitate monistă. Patria mea este America, adică Statele Unite. Dar (...) mă simt acasă şi în România. Israelul este pentru mine numele speranţei învingătoare, mă simt total solidar cu un stat care luptă de decenii să supravieţuiască. Mă simt solidar cu singura democraţie veritabilă din Orientul Mijlociu (...) Evident nu este un stat perfect, dar există oare un asemenea caz de perfecţiune? (...) Mă leagă de Israel faptul că atâta vreme cât acest stat există, un nou Holocaust nu este posibil”.
Şi, el îşi continuă confesiunea: „ Mă fascinează sionismul, îi preţuiesc dimensiunea eroic-temerară. Evreitatea mea însă este însă una mai degrabă spirituală. O trăiesc uneori tragic, altădată doar anxios. Niciodată euforic, întrucât este o condiţie a alterităţii niciodată încheiate. Cum poţi fi triumfalist, când ştii că microbul antisemit este încă activ în această lume?”
Menţionez că după ce a citit articolul Lianei Saxone-Horodi despre simpozionul de la Ierusalim „Sionismul în anii 50 în România”, Tismăneanu a recomandat în blogul său, „Memorie, libertate, moderaţie”, lectura volumului de memorii a sionistului Bernard Politzer (Dov Por). Concluzia lui Tismăneanu este: „Bernard Politzer ne oferă amintiri zguduitoare despre anii de temniţă din perioada comunistă. Un antidot perfect la mitologiile aiuritoare despre ”.
Una din problemele care îl preocupă pe Tismăneanu este faptul că antisemitismul n-a murit, „nici măcar după Auschwitz”. El expică: „Ceea ce se atacă în figura evreului este principiul însuşi al alterităţii(...)Antisemitismul înseamnă, între altele, negarea dreptului la diferenţă. Antisemitul unifică ceea ce este separat şi incompatibil. Să ne gândim la mitul îngemănat, în cosmologia antisemită, cu acel al dominaţiei globale a ”.
Tismăneanu este sensibil la toate formele de antisemitism, inclusiv cel religios. Astfel, în blogul său, citat mai sus, el se referă la recenzia unei cărţi despre „Sf. Augustin şi Evreii”, în care se respinge categoric antisemitismul şi este condamnată orice poziţie care atribuie culpabilităţi colective poporului evreu. În articolul din „Evenimentul Zilei”, citat mai sus, el arată că antisemitismul „privit tradiţional ca venind din spre extrema dreaptă (ultranaţionalistă, clericalistă, militaristă, xenofobă)...a devenit sub, camuflajul antisionismului, apanajul stângii”.
Bine înţeles că Tismăneanu este realist. El spune: „Nimeni nu cere ca intelectualii democraţi să fie filosemiţi. Important, demn şi necesar este să fie anti-antisemiţi. Atunci când un un fost disident, personaj celebru (desigur referire la Paul Goma-nota mea), scrie în termeni cataclismici despre culpa (nu a unor evrei) pentru crimele bolşevice, el păşeşte pe un teren minat”.
Despre evreitatea sa Tismăneanu afirmă: „În ce mă priveşte, nu am ascuns vreodată ce sunt. Discut liber şi deschis aceste chestiuni. Mă simt în această privinţă apropiat de Adam Michnik (dizident polonez-evreu, provenit ca şi Tismăneanu dintr-o familie de activişti comunişti – nota mea), Norman Manea, Andrei Codrescu, intelectuali pe care îi preţuiesc şi care sunt total neinhibaţi pe tema originii şi identităţii lor.”
La insistenţele intervievatoarei de a şti „ce înseamnă petru el a fi evreu” şi dacă şi-ar fi dorit să fie asimilat total, Tismăneanu răspunde: „Nu regret câtuşi de puţin că m-am născut evreu. Nu văd aici un titlu personal de glorie, întrucât nu am făcut ceva anume pentru a mă naşte evreu. Aşa a fost să fie. Am suferit de pe urma antisemitismului, ca atâţia alţii. Pe de altă parte, mă simt mândru că fac parte dintr-o comunitate de memorie, de supliciu şi de rezistenţă metafizică. Pentru mine a fi evreu înseamnă această sensibilitate morală mereu în alertă, mereu îngrijorată...”
Şi, Tismăneanu, care afirmă că se simte bine în hainele sale de evreu şi nu şi-a dorit niciodată asimilarea totală, referindu-se la rolul evreilor în istorie, spune: „Evreii i-au dat pe Moise, pe Hristos, pe Maimonide, Spinoza, Moses Mendelsohn, Marx, Walter Benjamin, Wittgenstein, Einstein, Kafka. Sigur, tot evreii au fost şi unii demnitari de frunte ai comunismului ( Sverdlov, Kaganovici, Chişinevschi, Berman, Revai, Rakosi, Slanski). Aceştia din urmă fac parte din categoria numiţi de Isaac Deutscher . Au fugit de propria lor origine, s-au prefăcut că sunt super-internaţionalişti. În fapt serveau interesele sovietice ori, mai exact spus, pe cele ale lui Stalin”.
În încheierea acestor note, ţin să subliniez, că asumarea, fără echivoc, a evreităţii şi a originii sale de familie, pe care o face în interviul acordat Lidiei Vianu, este un document impresionant, care-i conferă lui Tismăneanu o categorică superioritate morală faţă de detractorii săi şi, îi îndreptăţeşte poziţia de intelectual de frunte, creator de opinie, în România de astăzi.

Scris de Admin 26.06.09 17:16

Mirel HORODIi: Roza Luxemburg şi “noua stângă”

Cotidianul „Haaretz” din 11 martie, ne-a adus vestea că „moştenirea” ideologică a legendarei revoluţionare Roza Luxemburg, poreclită „Roza cea Roşie”, nu a apus odată cu falimentul comunismului din Europa.

Partidul Stângii (Die Linkspartei) din Germania, promovează acestă moştenire. Fundaţia „Roza Luxenburg”, înfiinţată în 1990, în Germania, a deschis acum filiale la Tel-Aviv şi Ramalah, propunându-şi promovarea ideilor pacifiste şi a unui socialism de natură democratică, aşa cum l-a imaginat ea. La 12 martie a avut loc la „Casa Ziariştilor, „Beit Socolov”, din Tel Aviv, un simpozion dedicat „moştenirii Rozei Luxenburg” şi relevanţa ei pentru stânga germană şi israeliană”. Voi încerca în cele ce urmează să prezint, pe baza informaţiilor din „Haaretz”, ideile prezentate cu această ocazie.

Date biografice

Roza Luxemburg s-a născut la 5 martie 1871, în localitatea poloneză Zamosc, lângă Lublin, aflată atunci sub stăpânire rusească, al cincilea copil a unei familii evreieşti emancipate. Când avea 2 ani, familia s-a mutat la Varşovia. La 5 ani, micuţa Roza suferă de o deficienţă la un şold, fiind ţintuită la pat timp de un an. De pe urma acestei suferinţe ea va şchiopăta toată viaţa. În 1880 începe studiile gimnaziale. Din 1886, deci la numai 15 ani, începe să activeze în ramura de stânga a Partidului Muncitoresc Polonez. În 1889 fuge din Polonia, pentru a scăpa de urmărirea poliţiei ţariste şi studiază ştiinţe politice şi economice la Universitatea din Zürich. În 1893, împreună cu Leo Jogiches, înfiinţează Partidul Social-Democrat din Polonia.
În 1898 Roza Luxemburg se căsătoreşte, din convenienţă, cu Gustav Lübeck, obţinând astfel cetăţenia germană şi se mută la Berlin. Aici activează în aripa de stânga a Partidului Social Democrat German (SPD), atacând teoriile revizioniste ale lui Eduard Bernstein în broşura „Reformă sau Revoluţie Socială” (1899). În 1910 ea intră în conflict cu Karl Kautski, a cărui conducere nu era, după părerea ei, suficient de activă în lupta contra războiului care se apropia. Roza a predat marxismul şi economia politică la Centrul de instruire al Partidului din Berlin, în perioada 1907-1914, unde l-a avut ca student, printre alţii, pe Friedrich Ebert, care va deveni ulterior liderul SPD şi, după război, primul preşedinte al Republicii de la Weimar.
Împreună cu fruntaşul socialist francez Jean Jaurès, ea a proclamat chemarea la grevă generală în caz de război, dar în 1914, atât socialiştii germani, cât şi cei francezi au sprijinit guvernele care au intrat în război. Neacceptând politica naţionalistă a conducerii SPD, Roza Luxemburg, împreună cu Karl Liebknecht, Clara Zetkin şi Franz Mehring au fondat în 1914 „Grupul Internaţional”, care va deveni, în 1916, „Liga Spartacus”. Ca urmare a agitaţiei duse contra războiului, Roza Luxemburg şi Karl Liebknecht sunt arestaţi. Din închisoare Roza Luxemburg scrie o serie de articole importante, printre care o critică la adresa poziţiei bolşevice faţă de revoluţia rusă. În noiembrie 1818, după abdicarea Kaiserului, Partidul Social-Democrat îşi asumă puterea în Germania. Roza Luxemburg şi Karl Liebknecht sunt eliberaţi din închisoare, editează ziarul „Steagul Roşu” şi proclamă la Berlin „Republica Socialistă Liberă”. La 1 ianuarie 1919, ei înfiinţează Partidul Comunist German (KPD). În ianuarie are loc o agitaţie revoluţionară de amploare la Berlin, şi liderul social-democrat Friedrich Ebert, preşedintele Republicii, dă ordin miliţiei de extremă dreaptă „Corpul Liber”, să reprime revoluţia. Roza Luxemburg şi Karl Liebknecht au fost capturaţi, la 15 ianuarie 1918, şi ucişi fără judecată. Corpul Rozei Luxemburg a fost aruncat într-un canal şi găsit, abia după 5 luni, fiind înmormântat în Cimitirul Central „Fridrichsfelde” din Berlin.
Am putea spune că Roza Luxemburg a fost una din cele mai fascinante figuri ale istoriei europene moderne. Viaţa ei a inspirat un film de lung metraj, pe un scenariu conceput de celebrul regizorul vest-german Reiner Werner Fassbinder (1946 – 1982), înainte de a muri, dar realizat până la urmă de regizoarea Margarethe von Trotta, în anul 1986.

Moştenirea actuală a Rozei Luxemburg

Biograful Rozei Luxenburg, Stephan Eric Bronner, atrage atenţia că Roza Luxemburg, deşi era poloneză, evreică şi femeie, s-a impus ca o lideră, într-o mişcare socialistă internaţională dominată de germani, autohtoni şi bărbaţi.
Pentru ea nu exista socialism adevărat fără democraţie şi democraţie adevărată fără socialism. A devenit celebră, afirmaţia ei, cuprinsă într-o scrisoare din închisoare: „Libertatea este totdeauna şi exclusiv libertate pentru cei care gândesc diferit”.
Shulamit Aloni, îşi aminteşte că prima carte pe care a cumpărat-o, în 1942, când avea 14 ani, era biografia Rozei Luxemburg. Apoi, în acelaşi an, a citit volumul de „Scrisori din închisoare”, în traducerea poetei Lea Goldberg. Shulamit Aloni a spus că Roza Luxemburg şi savanta Marie Curie au fost eroinele tinereţii sale, model de luptătoare fidelă ideilor de dreptate socială universală, pentru toţi cei oprimaţi şi sărmani.
De notat că volumul de „Scrisori din închisoare”, în traducerea Leii Goldberg, a fost reeditat acum, cu o prefaţă de Shulamit Aloni, la editura „Sifriat Poalim”.
Roza Luxemburg, deşi se opunea reformismului şi era pentru revoluţie, dorea o revoluţie „civilizată”, fără violenţe, considerând greva generală ca fiind forma principală a luptei de clasă a proletariatului. Ea a criticat metodele bolşevice, folosite de Lenin în revoluţia din Rusia. Ea se opunea concepţiilor leniniste în privinţa rolului de conducător al partidului şi centralismului democratic. Deputatul comunist dr. Dov Hanin, care a candidat anul trecut la funcţia de primar a oraşului Tel Aviv, consideră că este extrem de important faptul că Roza Luxemburg a fost prima, în tabăra stângii revoluţionare, care a criticat metodele bolşevice dictatoriale, care au condus, în cele din urmă, la falimentul socialismului în secolul XX. De asemeni, Dov Hanin a scos în evidenţă curajul ei de a se opune curentului naţionalist şi lupta ei consecventă pentru pace. Un alt aspect actual al moştenirii Rozei Luxemburg este preocuparea ei pentru natură, pentru protejarea mediului. Ea apare astfel ca o precursoare a legăturii între „roşu şi verde” - socialism şi mişcarea ecologică. După cum se ştie Noua stângă israeliană a încercat acestă asociere, cu ocazia recentelor alegeri, fără însă a obţine prin aceasta, o creştere a numărului de voturi obţinute.
De remarcat că în Berlinul de Vest, în 1988, s-a inaugurat o statuie, pe malul canalului în care s-a găsit cadavrul ei, iar după unificarea Germaniei şi căderea regimului comunist a fost păstrat numele Pieţei Roza Luxemburg din Berlinul răsăritean.
În concluzie, putem spune că năzuinţa Rozei Luxemburg de a construi un socialism democratic, ceea ce se va numi ulterior un socialism cu „faţă umană”, este demnă de respect. Problema este că, în practică această năzuinţă s-a dovedit utopică şi, este greu de presupus, după experienţa celor 50 de ani de comunism european, că revoluţia socialistă poate într-adevăr să asigure „libertatea pentru cei care gândesc diferit”, aşa cum preconiza ea.

Scris de Admin 11.06.09 13:09

Un mesaj de spiritualitate şi etică iudaică - Mirel Horodi

"Slove de martiri..." – un mesaj de spiritualitate şi etică iudaică

Prima ediţie a culegerii de texte semnate de fraţii Iancu şi Iosif Guttman, ucişi mişeleşte de legionari la 21 ianuarie 1941, în timpul pogromului de la Bucureşti, a fost publicată de părintele lor, rabinul Herş (Zvi) Guttman în 1945, cîteva luni după înlăturarea regimului Antonescu, cu sprijinul redacţional al cunoscutului publicist, eseist şi scriitor Eugen Relgis (Sigler).
Acum, după mai bine de 60 de ani, avem la dispoziţie a treia ediţie a cărţii „Slove de martiri...", apărută anul trecut la „Hasefer", în condiţii redacţionale excepţionale şi cu anexe suplimentare, extrem de interesante.
Iancu Guttman, născut în anul 1913, era avocat, licenţiat în litere şi filosofie la Universitatea din Bucureşti (1935) şi pregătea un doctorat în Sociologie cu renumitul savant român, Dimitrie Gusti, al cărui asistent fusese numit.

Iosif, născut doi ani mai tărziu, licenţiat în litere şi filosofie, a fost un ziarist apreciat în epocă, semnînd cu pseudonimul I. Bunescu, traducere a numelui său original – Guttman.
Cei doi fraţi, ucişi în floarea vîrstei, la 27, respectiv 25 de ani, erau firi deosebite, aşa cum mărturiseşte sora lor, doamna dr. Hava Haas, într-un emoţionant articol, publicat la sfîrşitul sătămînii trecute. Iar Eugen Relgis, în comunicarea ţinută la „Institutul de Cultură al Templului Coral", la 25 martie 1945, consemna că cei doi fraţi „fiecare cu altă orientare ideologică, însă amîndoi înzestraţi cu excepţionale daruri", au lăsat în urma lor o creaţie filosofică şi publicistică uimitoare, de care luăm cunoştinţă cu uimire şi respect, din paginile cărţii.

*

Iancu era puternic ancorat în iudaism. În eseul „Iudaismul şi filosofia culturii", el afirmă că „iudaismul nu e o religie, ci o cultură cu resort etic". Citez: „Iudaismul e o cultură, o lume spirituală distinctă şi perfect conturată, dar nu în timp, ci în eternitate. (...) Iudaismul accentuează libertatea omului. Aici rezidă esenţa sa spirituală. Omul e o încoronare a universului, în concepţia iudaică, dar nu în sensul ontologic, căci legile naturii rămîn independente, mersul lumii nu atîrnă de om, ci în sensul etic, el avînd prin libertate facultatea de a constitui imperiul binelui, al culturii, al idealului."
Iancu interpretează iudaismul în mod filosofic, modern. El scrie: „individualismul e comun culturii iudeo-greco-latine şi stă de aceea la baza culturii europene" Dar autorul face distincţie între individualismul elin de natură estetică, cel latin, de natură juridică şi cel iudaic, de natură etică. „Numai iudaismul accentuiază prioritatea etică a personalităţii individuale".
Concluzia autorului este că. „valoarea şi preţuirea o capătă individul în lumina Legii morale, a libertăţii sale constitutive, care-l îndeamnă să acţioneze faţă de semenii săi."
Din aceste puţine citate, rezultă profunzimea gîndirii filosofice a tînărului Iancu Guttman. Trebuie să adăugăm că el vedea în sionism soluţia problemei evreieşti şi atrăgea atenţia asupra concepţiilor greşite din cartea pe care o publicaseră la Paris, în 1937, doi tineri evrei-români, N. Steinhardt şi Em. Neuman. Articolul este cît se poate de interesant şi ne arată originile rătăcirii lui N. Steinhardt, „străin prin educaţie şi mediu de specificul evreiesc", care arestat de comunişti cu grupul Noica, a sfărşit în închisoare prin a se converti la creştinism şi a deveni călugăr ortodox.
Studiile filosofice ale lui Iancu Guttman sunt de o mare profunzime, în care el dezvoltă ideile care-l preocupă în mod constant, ideea binelui, valoarea şi societatea. El face o incursiune în sistemele filosofice de la Aristotel la Kant şi Fichte, de la Hegel la Marx. Remarcabil este eseul despre „Personalitate", o incursiune documentată a evoluţiei acestui concept de la Kant la Nicolai Hartmann şi Max Scheler, pînă la şcoala de la Bucureşti. Iancu Guttman este evident atras de sistemele care recunosc esenţa etică a valorilor, refuzînd sistemele materialiste care neagă valorile spirituale. În fine, el adoptă, cum era de aşteptat, sistemul profesorului Dimitrie Gusti (1880-1955), fondatorul şcolii sociologice de la Bucureşti. Citîndu-l pe Gusti, Iancu Guttman scrie: „Economicul este o categorie constitutivă a societăţii paralelă cu spiritualul (...) viaţa omenească este spiritualizată, utilitatea economică este covîrşitor înrîurită de spiritualitate (pag. 101). Concluzia tînărului filosof este că recunoscînd paralelismul sociologic gustian (între economic şi spirit, nota mea), esenţa societăţii o constituie spiritualul" (pag. 102). De aici concluzia tînărului filosof este că „personalitatea, idealul etic şi social (...) este o realizare de sine a individului şi a societăţii" (pag. 139).
Mă opresc aici cu prezentarea gîndirii filosofice a lui Iancu Guttman, cu speranţa că cei interesaţi în domeniul filosofiei vor găsi interes în citirea cărţii.

*

Din punct de vedere ideologic, Iosif Guttman, fratele mai tînăr, era influenţat de curentele umaniste şi pacifiste, la modă în epocă, era atras de utopia unui viitor care va rezolva „conflictul între aspiraţiile interioare şi condiţiile obiective, sociale" (pag.224). Deşi sunt evidente influenţele socialiste, speranţa în proletariat, Iosif Guttman, ca şi fratele său Iancu, nu poate accepta materialismul pur, ci caută interpretări marxiste care nu neagă spiritualismul. Precizează însă, că este vorba de un spiritualism „complet degajat de orice superstiţii metafizice, deistice sau teistice." Şi, el adaugă: „Se înşeală acei care cred că un astfel de spiritualism exclude ideea de credinţă, de ideal şi de dezinteresare" (pag. 223).
Din seria de eseuri grupate în capitolul intitulat „Epoca răscolitoare" înţelegem care erau concepţiile care-l animau pe Iosif Guttman şi care erau gînditorii care-i influenţau poziţiile. Tînărul umanist îşi exprimă „credinţa în posibilităţile umane – posibilităţi nu numai de ordin tehnic şi material, ci şi de ordin etic şi spiritual" (pag.227). El denunţă ca un „nonsens" conceptul de rasă (pag. 231). Pentru Iosif Guttman fanatismul este „o boală" (pag. 233), iar materialismul, adică mobilul materialist în viaţă şi, misticismul, atitudinea antiraţionalistă şi antiştiinţifică, sunt cele două racile care ameninţă sănătatea şi progresul lumii (pag. 237). Socialismul este considerat în forma sa utopică, care „nu vrea nivelarea oamenilor" (pag. 240), pacea este necesară deoarece „avem nevoie de solidaritate şi omenie" (pag. 253), iar progresul trebuie să aducă în cele din urmă „rezolvarea antagonismului individ-societate şi a antagonismelor dintre grupurile sociale" (pag. 261-262). Aceste citate ne dovedesc că tînărul intelectual era un adevărat visător, un idealist incorigibil.
Nu ne miră, de aceea, că a fost atras de personalităţi ca scriitorul indian Rabindranath Tagore (1861-1941), un adversar al oricărei forme de naţionalism şi violenţă sau de scriitorul francez Romain Rolland (1866-1944), cunoscut pentru activitatea sa pacifistă.
Remarcabilă este corespondenţa care s-a înfiripat între marele scriitor francez, laureat în anul 1915 al Premiului Nobel pentru Literatură, şi tînărul intelectual de pe malurile Dîmboviţei. Romain Rolland, înţelegînd că tînărul Guttman este înfricoşat de realităţile lumii în care trăieşte, îl încurajează, scriindu-i „ Nu trebuie să te plîngi de viaţă, atîta timp cît ai forţele necesare ca să te lupţi. Bucuria constă în a lupta pentru orice cauză dreaptă. Acesta e marele destin al Omului" (pag.427).
Din păcate, trebuie să spunem că nici marele Romain Rolland, în 1932, nu vedea norii negri care ameninţau Europa şi pe care extrem de sensibilul Iosif îi înregistra, după cum, în 1935, el nu a sezizat teroarea stalinistă care se instaurase în U.R.S.S.
Spre cinstea sa, tînărul şi extrem de sensibilul Iosif Guttman, seziza în 1935 „iminenţa războiului" şi dacă iniţial punea răspunderea pe seama „exploatatorilor", în 1938 înţelegea că pericolul de război venea de la statele dictatoriale, fasciste, iar „puterile democratice" dădeau dovadă „de un sincer ataşament pentru marea idee a păcii" (pag.389). Din păcate previziunile lui Iancu Guttman au fost „strigăte în deşert", el însuşi fiind răpus la începutul marii tragedii care pe care au trăit-o popoarele europene şi, în mod special Evreii, la mijlocul veacului trecut.
În fine, trebuie să vorbim despre influenţa pe care a avut-o asupra lui Iosif Guttman, intelectualul de prestigiu care a fost Eugen Relgis (1895-1987). Din păcate această mare personalitate a fost dată uitării în România, de unde a emigrat în 1947, plecînd în America de Sud. Acum, neobositul istoric literar Geo Şerban anunţă că va publica un supliment al publicaţiei „Realitatea Evreiască" dedicat lui Eugen Relgis. Într-un preludiu publicat în „Realitatea Evreiască" nr. 306-307, din 28 octombrie 2008, Geo Şerban menţionează că Relgis a fost recunoscut ca partener de idei, de proiecte şi de acţiuni umanitariste şi pacifiste, cu un pronunţat impact internaţional, de cître eminenţii reprezentanţi ai gîndirii europene, pecum Romain Rolland şi Ştefan Zweig. Ei bine, Relgis îl consideră pe Iosif Guttman ca pe un fiu spiritual!
Într-un articol mai vechi, avînd ca temă „Eseurile despre iudaism" ale lui Eugen Relgis, republicat în numărul citat din „Realitatea Evreiască", Leon Volovici subliniază că Relgis face în aceste eseuri o „tulburătoare evocare a lui Iosif Guttman (I. Bunescu), mult înzestratul fiu de rabin, ucis în pragul tinereţii, în cumplitul ianuarie al anului 1941".
Deşi plin de admiraţie pentru părintele său spiritual, tînărul Iosif Guttman, un visător într-o lume viitoare ideală, este totuşi mai realist decît mentorul său. Astfel, el îşi exprimă îndoiala în posibilitatea soluţiei unei federaţii care să rezolve conflictul dintre evrei şi arabi în Palestina, pe care o preconiza Relgis în 1936 (pag. 360). Noi nu putem, astăzi, decît să ne exprimăm admiraţia pentru maturitatea în gîndirea acestui tînăr idealist, care nu-şi făcea iluzii cu privire la conflictul pe care-l trăim noi aici şi, a cărui rezolvare din păcate, nu o vedem.

*

Mărturisesc că a prezenta pe scurt bogăţia de idei, a acestui volum este o misiune imposibilă. De aceea recomand această carte cu căldură. Fiecare pagină î-l îmbogăţeşte pe cititor cu noţiuni din domeniul filosofiei, a sociologiei, a literaturii. Fiecare rînd îţi ridică spiritul, te face mai bun, te ridică spre culmile umanismului şi iudaismului.
De sigur că acest volum, împreună cu acest lăcaş (Sinagoga şi Centrul comunitar al Evreilor din România), sunt cel mai trainic monument pentru eternizarea memoriei fraţilor Iancu şi Iosif Guttman, ucişi mişeleşte în acel groaznic ianuarie 1941, acum 68 de ani.

Scris de Admin 23.05.09 17:34

Mirel Horodi - Lumea în care trăim

Suntem din nou în prag de An Nou. Meteorologii ne promit că iarna, care se lasă aşteptată cam mult pe meleagurile noastre, în sfîrşit va sosi pînă la sfărşitul acestei săptămîni, cu ploaia de care avem atîta nevoie, pentru a ridica nivelul Kineretul, care se apropie de limita cea mai coborîtă, înainte de catastrofă. Lipsa unei politici clare, pe termen lung, în privinţa rezervelor de apă ale ţării, este încă o dovadă a faptului că ne lăsăm conduşi după improvizaţii de moment.

În Israel, nu se face cu adevărat economie de apă, aşa cum se face în alte ţări, mai bogate în resurse de apă decît noi şi, nici nu există, deocamdată, proiecte suficiente de desalinizare a apei de mare, pentru a se asigura necesităţile de apă în viitor. Filmul publicitar „Israelul se usucă", transmis mereu pe toate canalele de televiziune, nu este deloc exagerat şi n-ar trebui să ne lase „nepăsători şi reci". Să sperăm că anul 2009 să fie un an de cotitură în acest domeniu şi, chiar dacă Cel de Sus ne va da ploaia mult aşteptată, noi cei de jos ne vom pregăti pentru anii de secetă, care vin periodic în regiunea noastră, încă de pe vremurile biblice.
Ne bucurăm de fiecare dată cînd un evreu primeşte premiul Nobel, în orice domeniu şi indiferent în ce ţară trăieşte. Anul 2008, ne-a adus însă şi celebrităţi la care am fi renunţat fără niciun regret. Mă gîndesc la performanţa lui Bernard Madoff, cel care a iniţiat celebra excrocherie, în care s-au pierdut vreo 50 de miliarde de dolari, inclusiv numeroase fonduri destinate filantropiei.
Te întrebi cum se poate că atîţia oameni inteligenţi nu şi-au dat seama că nimeni nu-ţi poate da cîştiguri neobişnuit de mari, fără să fie vorba de un "Luftghesheft", care acum se numeşte savant o „schemă Ponzi" sau o afacere în piramidă.
Nu de mult s-a încheiat cu mult zgomot ediţia israeliană a programului de televiziune „Fratele cel Mare". Am mai scris la această rubrică despre aşa zisele programe de „reality", avînd o mare audienţă de public. Spuneam că ele sunt o realitate a lumii în care trăim, fie că ne place sau că nu ne place. La noi succesul emisiunii a fost mai mare decît în alte ţări, ceea ce nu ne prea aduce cinste, dar confirmă şi locul nemăgulitor pe care-l ocupăm în clasamentul rezultatelor la învăţătură. Finalul programului, care a avut o audienţă record, a atras şi reacţii din cele mai categorice din partea unor cunoscuţi oameni de cultură, care au denunţat prostul gust, nivelul extrem de scăzut al unor asemenea emisiuni. Din păcate aceste reacţii, pe deplin justificate, nu cred să aibă vreun rezultat. Un milion şi jumătate de mesaje SMS, pentru desemnarea cîştigătorului acestui program stupid, nu sunt de neluat în seamă. Este vorba de sume uriaşe.
Deşi în programele de reality interesul telespectatorilor este manipulat de organizatori, cred că de data aceasta concurenţa finală dintre Şifra şi Iosi a degenerat, fără voia organizatorilor, într-un conflict etnic, între ceea ce s-a numit metaforic „fridmanii" şi „bublilii". S-a dovedit încă odată că ceea ce divide cel mai profund societatea israeliană este diviziunea etnică, între orientali şi aşkenazi şi, orice s-ar face, orientalii se consideră totdeauna ca fiind discriminaţi. Desigur succesul Şifrei era pe deplin justificat, chiar dacă a fost o surpriză, exprimînd succesul bunului gust asupra comportării grosolane, dar din păcate referirile „etnice" au fost reţinute de marele public.
Tocmai cînd credeam că desemnarea câştigătorului, salutată cu o ploaie de confete, a însemnat sfârşitul mascaradei, iată că, duminică, la orele obişnuite apare din nou pe ecran „Fratele cel Mare". Curiozitatea a adunat din nou pe telespectatori, crezînd că-i vor vedea pe protagonişti bucurîndu-se de revedere şi povestind încotro se îndreaptă fiecare, în afara „cetăţii" care i-a claustrat timp de 107 zile. Decepţie şi, un gust amar: ura şi vrajba între „Fridmani" şi „Bublili" a reizbucnit cu o putere inimaginabilă. Mi-am adus aminte de zicala că „Ce-i prea mult strică !". Emisiunea nu mai avea chiar nici-o noimă. Mă întreb dacă pentru alegerile care se apropie, va exista un interes la fel de mare ca pentru finala programului „Fratele cel Mare"...
Mai trebuie subliniat şi un alt aspect. Chiar şi în emisiunile concurs, de interpretare vocală sau coregrafică, deşi există jurii de specialişti, cîştigătorii sunt desemnaţi nu pe bază exclusivă de merit, ci pe bază de popularitate, măsurată prin numărul de SMS-uri. Să te mai mire că atunci cînd întrebi astăzi un copil ce vrea să fie cînd va fi mare, nu îţi răspunde: cîntăreţ, artist, dansator, stea de televiziune, etc., ci de-a dreptul dorinţa de a fi „celebru". În ebraică sună mai bine: „ roţe lihiot mefursam".
Lipsa de apreciere pentru oameni de calitate este evidentă mai ales în domeniul politic. La alegerile preliminare din partidul Kadima nu a fost ales pe un loc real, profesorul Itzhak Ben Israel, un specialist de prim ordin în probleme de apărare şi securitate, care a desfăşurat o activitate valoroasă în Kneset, în acestă cadenţă. Dezamăgit că numai activişti sau oameni care şi-au cîştigat celebritatea în mass media s-au putut alege, el a hotărît să se retragă din politică şi, a declarat ziaristului Ari Shavit de la „Haaretz": „Ameninţarea strategică reală care ameninţă Israelul este situaţia din sistemul politic. Această ameninţare este mai periculoasă decît bomba atomică iraniană sau decît criza economică...Dacă guvernarea va continua să se ocupe de aparenţe în loc de fond, de interese în loc de politică (...) vom avea o ţară care va fi condusă ca un program de reality, transformîndu-l pe Bublil în erou naţional". Cred că acest avertisment, care vine de la un om serios, chiar dacă este spus pe un fond emoţional, trebuie să ne pună pe gînduri.
Am reflectat la prejudecăţile care împart societatea israeliană în „orientali" şi „askenazi" în lumina ideilor de „multiculturalitate" susţinute cu obstinenţă de istoricul Victor Neumann, care ne vizitează în această săptămînă. Această idee aplicată de distinsul profesor timişorean la istoria şi actualitatea românească, are un sens deosebit în cazul Israelului. De sigur că la noi problema multiculturalităţii este mai complicată, atît în sînul majorităţii evreieşti, cît şi în raporturile cu minorităţile arabe, druze, etc. De remarcat că la Haifa se continuă tradiţia lunii decembrie, a „sărbătorii sărbătorilor". Anul acesta Hanuka şi Crăciunul se suprapun. Noi aprindem lumînările în hanukioturile puse în ferestre, arabii creştini aprind pomul de Crăciun şi îşi împodobesc casele cu ghirlande de beculeţe. Să sperăm că, acest început fragil de multiculturalitate cu minorităţile se va dezvolta ca un lucru normal, în lumea noastră în care normalitatea este un lucru rar.
La sfîrşitul acestor însemnări trebuie să consemnez că, din păcate, veştile care ne vin din Sud sunt îngrijorătoare. Localităţile de la graniţa cu regiunea Gaza suferă din cauza tirului de rachete. Oare ne vom putea bucura în linişte de Hanuka şi de Anul Nou? Răspunsul la această întrebare îl vom afla din buletinele de ştiri, care se transmit, în mod „normal", din oră în oră... (Anima News - Mirel Horodi)

Scris de Admin 13.07.08 18:07

Un pictor al imaginii concrete, al faptului văzut (ro.)

Scris de Admin 02.12.07 17:25

Răspunsul lui Mircea Eliade către Gershom Scholem.

MIREL HORODI

Dintr-un articol publicat în ziarul "Ziua", din 5 noiembrie, aflăm că dl. Teşu Solomovici a publicat la Bucureşti un nou volum intitulat "Mircea Eliade şi evreii. Din culisele unui divorţ istoric". Din cîte înţelegem din acest articol una din piesele importante pe care se bazează cartea este publicarea integrală a răspunsului pe care Mircea Eliade l-a adresat la 23 iulie 1972 profesorului Gershom Sholem de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, în legătură cu acuzaţia de activitate legionară făcută de un grup de intelectuali israelieni originari din România.
În articolul din "Ziua" dl. Teşu Solomovici nu analizează dacă cele afirmate în scrisoarea lui Eliade sunt adevărate din punct de vedere istoric, de aceea cititorul neavizat rămâne cu impresia că intelectualii israelieni care s-au opus, în anii '70, invitării lui Eliade pentru a conferenţia la Universitatea Ebraică, au acţionat dintr-un instinct de răzbunare nejustificat.
Întrucît sunt obişnuit cu metoda d-lui Teşu Solomovici de a face istorie cu "omisiuni", pentru a se putea apăra în cazul cînd i se atrage atenţia, aşa cum a făcut în relatarea din ziarul "Ziua" despre "80 de ani de la înfiinţarea mişcării legionare", m-aş fi abţinut să iau poziţie faţă de acest articol, dacă poziţia d-lui Solomovici n-ar fi primit laude în două articole semnate de Grid Modorcea în ziarul "Tricolorul" (nr. 2016 şi 2017 din 20 şi 21 noiembrie). Nu de alta dar autorul de la "Tricolorul" ni se adresează în articolele sale, "domnilor Volovici, Oişteanu, Manea, Horodi, Idel, Palmor et co.", incriminaţi, pe baza citatelor din cartea lui Teşu că am îndrăznit să-l "punem la zid" pe Eliade pentru legionarism.
Grid Modorcea îşi exprimă mulţumirea că "recent a venit să facă lumină în această problemă (a "afacerii Eliade", nota mea), un evreu, Teşu Solomovici..." Autorul de la "Tricolorul" scrie clar: "Bomba cărţii este corespondenţa lui Eliade cu profesorul israelian Gershom Scholem. Aici Eliade ne apare fără umbre, e luminat de aura sfîntă a adevărului"(sublinierea mea).
Iată cum publicarea de cître Teşu Solomovici a scrisorii lui Eliade cître Scholem, fără un aparat critic, aduce apă la moară unor interpretări tendenţioase din "Tricolorul".
Oare Eliade îi scrie lui Sholem "sfîntul adevăr", cum susţine Grid Modorcea pe baza cărţii lui Teşu Solomovici? Răspunsul este că în această scrisoare Eliade caută, prin fraze bine ticluite, să ascundă adevărul.
Să dăm cîteva exemple:
Eliade scrie: "Nu îmi amintesc să fi scris o singură pagină de doctrină sau propagandă legionară". Profesorul Sorin Alexandrescu, unul dintre cei mai importanţi exegeţi ai lui Eliade, într-un interviu acordat lui Dumitru Chioară (revista Euphorion, nr 5-6 / 2007), încercînd să minimalizeze episodul legionar al acestuia, afirmă: " (legionar al lui Eliade, nota mea) se reduce, cum ştim, la vreo 14 articole din 1937, scrise după înmormîntarea lui Ion Moţa..."
Iată cum "nici o singură pagină", în versiunea lui Eliade, înseamnă cel puţin "vreo 14 articole". Dar Eliade nu-şi mai aminteşte...
Nici de răspunsul la ancheta "De ce cred în victoria mişcării legionare" nu-şi aduce aminte. Cineva poate crede că redactorul publicaţiei "Buna Vestire" i s-ar fi adresat cu o asemenea întrebare lui Eliade dacă acesta nu ar fi fost cunoscut ca un adept al mişcării?
Eliade recunoaşte în scrisoarea sa că: "este adevărat că în anii 1938-1940, am constatat cît de diferite ne erau orientările politice (este vorba despre Sebastian, nota mea), căci eram , mă situam în tradiţia a lui Eminescu, Maiorescu, Iorga." Chiar şi aici el nu spune adevărul, ci se exprimă într-o formă edulcorată, "bună pentru evrei". Deşi Eminescu, Maiorescu, Iorga au fost antisemiţi, ei se bucură de respect şi apreciere din partea intelectualilor evrei. Adevărul este că Eliade nu era în acei ani simplu "de dreapta", el era de "extrema dreaptă", aceea care trecuse de la atitudine antisemită la violenţe contra evreilor. "Naţionalismul" lui Eliade nu era pe linia lui Eminescu, Maiorescu, Iorga ci pe linia lui Codreanu. O va mărturisi el însuşi în "Jurnalul portughez": "Corneliu Codreanu a făcut din mine un fanatic român". Fanatismul lui Codreanu, de care Eliade nu s-a dezis niciodată, înseamnă un antisemitism feroce. Acesta este adevărul. "Camarazii" lui Codreanu îi băteau pe studenţii evrei în Universităţi, îi schilodeau pe evrei aruncîndu-i din trenuri, au omorît pe evrei în rebeliunea de la Bucureşti. Despre toate acestea nu se poate să nu fi ştiut Eliade, cînd se considera un "fanatic român" din şcoala "Căpitanului".
În fine argumentaţia că nu s-a întălnit cu Sebastian în timpul vizitei la Bucureşti, din august 1942, deoarece a vrut să evite să-i facă rău acestuia, fiindcă era urmărit de Siguranţă este puerilă. Eliade era urmărit pentru că se întălnea cu prietenii lui legionari, nu pentru că s-ar fi putut întălni cu un biet evreu.
Aşa stăm cu sinceritatea lui Eliade faţă de colegul său Gershom Sholem. Cred că a spune că Eliade a fost prieten cu Sholem, aşa cum afirmă Teşu Solomovici în articolul său, este exagerat. Moshe Idel în cartea sa de dialoguri cu Sorin Antohi ("Ceea ce ne uneşte - istorii, biografii, idei - editura "Polirom", 2006) arată că "în perioada cea mai fertilă a lui Eliade, din '50 pînă în '65, el se duce în fiecare an acolo (la Congresele internaţionale de istoria religiilor de la Eranos, nota mea), scrie cărţi, iar Scholem nu există pentru el" (pag. 153). Iar, în legătură cu aşa numita "afacere Eliade", tot Moshe Idel îşi exprimă părererea că aceasta s-a declanşat din pricina sentimentului că acesta "şi-a ascuns trecutul", spre deosebire de Cioran, care, retractîndu-şi ideile pro-legionare a fost lăsat în pace, deşi, indiscutabil a fost "mult mai antisemit" decît Eliade. (pag.145). Deci, "afacerea Eliade" se datorează duplicităţii acestuia şi nicidecum spiritului vindicativ al intelectualilor evrei. Cu atît mai puţin pot fi bănuiţi de părtinire faţă de Eliade publicişti şi istorici de talia lui Mihai Iovănel, Sorin Lavric, Andrei Terian, Florin Ţurcanu sau Zoe Petre, pe care Grid Modorcea îi împroaşcă cu noroiul articolelor sale.
Desigur Eliade nu poate fi acuzat că a fost ideologul mişcării legionare, nici că a fost cel mai mare antisemit. Dar adeziunea sa la mişcarea legionară a avut o mare influenţă asupra generaţiei sale. În acelaşi timp nimeni nu neagă meritele sale ştiinţifice sau literare, bine înţeles fără a adopta atitudinea apologetică a unora dintre admiratorii lui.
În ceea ce-l priveşte pe Grid Modorcea, el se dovedeşte, pînă la urmă, în articolul său, un demn exponent al liniei antisemite a oficinei PRM-iste numită "Tricolorul". Cîteva mostre. Autorul se întreabă patetic:"Oare nu trebuie să fie reciprocă? Evreii nu au nici o vină pentru ascensiunea lui Hitler? Oare Antonescu, Sima, etc. nu sunt şi creaţia lor?" Cum s-ar spune victimele şi-au creat călăii, evreii sunt vinovaţi de toate relele!
Sau, adesîndu-se cu dispreţ aşa zişilor detractori, el afirmă fără să clipească: "La nivelul orizontalei, e firesc să existe un divorţ între evrei şi Mircea Eliade, pentru că acesta este român, un mare român..." De fapt despre un aşa zis "divorţ" vorbeşte numai dl. Teşu...
Nu mă miră de cele scrise de Grid Modorcea în "Tricolorul". Era de aşteptat. Ceea ce mă deranjează este că argumentele pentru articolele sale imunde i le furnizează, prin poziţia sa ambiguă, un coreligionar de-al nostru. Oare n-a venit timpul ca dl. Teşu Solomovici să-şi asume răspunderea pentru prejudiciile pe care le aduce în mod permanent, prin activitatea sa publicistică şi editorială, comunităţii evreieşti şi Statului Israel?
Articol publicat în ziarul "Viaţa Noastră" din 30 noiembrie 2007

Scris de Admin 01.05.07 17:01

Neamul Horodnicenilor

Scris de Admin 29.03.07 19:29

Bucuria culorilor Lianei Saxone-Horodi„Aveam 17 ani când am terminat cursurile Liceului Central din Bucureşti. Eram atrasă de pictură încă din copilărie. Am picat la arhitectură, din cauza dosarului. Ca urmare a „eşecului“ de la arhitectură, tata „a depus armele“ dându-şi consimţământul să învăţ pictura. Şi atunci, a apelat la un bun prieten, cunoscutul critic de artă Ionel Jianu. Acesta m-a recomandat maestrului Rudolf Schweitzer- Cumpăna. Am fost primită ca elevă, în particular. În 1959, când am ajuns la el, maestrul avea 73 de ani, dar era încă în plină putere de creaţie. Ionel Jianu m-a trimis să învăţ, în primul rând, desenul, pentru care Schweitzer era renumit. Maestrul absolvise, în 1909, Academia regală de arte frumoase din Berlin, însuşindu-şi „nemţeşte“ tainele redării formelor şi volumelor, adică arta desenului.

Nu vă daţi seama cum aşteptam cu sufletul la gură ziua în care mergeam în micul atelier din strada Buestrului. O casă de dimensiuni modeste, din seria de „locuinţe ieftine“, care se construiseră în perioada interbelică, în cartierele periferice ale Bucureştiului. Mă întâmpina la intrare, înconjurat de câinii săi şoricari, pe care-i iubea nespus şi pe care i-a „imortalizat“ în nenumărate mici lucrări în ulei.

Urcam împreună scara, printre pereţii acoperiţi cu icoane -opere de artă de o rară frumuseţe. Ajungeam la etaj. Aici era atelierul. O dormeză cu o cuvertură ţără- nească aspră, o măsuţă şi două scaune, şevaletul, dulapul plin de culori, gata să debordeze prin deschiderea uşilor la cea mai mică trepidaţie a duşumelelor de lemn ceruite. Rudolf Schweitzer-Cumpăna avea o metodă specială de a preda: lucra împreună cu noi, cei câţiva elevi care luam lecţii cu el. Eu eram un „ucenic“, numai ochi şi urechi, pus să fure toate secretele meseriei. Maestrul avea o statură înaltă. Era uscăţiv, puţin adus din spinare. Nu era un om exuberant.

Corectura lucrărilor o făcea vorbind molcom cu cel în cauză. Abia se putea desluşi ce voia să spună. Era mai mult un monolog, din care noi înţelegeam ce era bun şi unde greşeam. Când terminam o pictură, o puneam în faţa unei oglinzi care-ţi dădea posibilitatea s-o priveşti dintr-un unghi diferit. Uneori, maestrul scotea o ramă din colecţia de rame frumoase pe care le avea, ca să-ţi dai seama cum se va armoniza cu lucrarea. Acum câţiva ani, am cumpărat la Amsterdam o carte intitulată „Armonia dintre ramă şi tablou“. Eu învăţasem asta de mult cu maestrul!

Acel auster şi totuşi primitor atelier a lui Schweitzer din str. Buestrului 3 bis era ca o extrafacultate de Arte, de Omenie şi de Profesionalism. Ce superbe erau aceste lecţii! Maestrul spunea: „Artistul trebuie să fie generos, meschinăria nu-şi are loc în sufletul său. La culori nu se face economie...“. Maestrul lucra cu nişte pensule atât de uzate, încât ajunseseră la... fier ! Zicea că pensula uzată de el suferise fizic, preluase ceva din acel chinuitor travaliu de creaţie. Pensula veche ştia singură ce are de făcut, era deja învăţată! Paleta lui era unică, de neînchipuit şi de nedescris. Nu o curăţa niciodată.

Rudolf Schweitzer-Cumpăna, mare iubitor al satului românesc, a făcut multe portrete de ţărani. Subliniez că, pentru el, ţăranii nu erau anonimi. El nota pe spatele lucrărilor numele lor. Nu departe de casa maestrului se afla Groapa Floreasca, de unde o mulţime de ţigani s-au perindat ca „modele“ în atelierul său. Pe unii din ei iam pictat şi eu. Expresivitatea acestor chipuri era elementul esenţial prin care aborda o asemenea temă Rudolf Schweitzer-Cumpăna. Toate tablourile sale reprezentând chipul uman reflectă un dramatism interior unic, inconfundabil. Autoportretele dezvăluie o frământare lăuntrica, gravă; asumarea unei răspunderi - aceea de a exista pentru a crea. „Creaţia artistică este un har divin ce trebuie răsplătit cu multă muncă; efortul nu trebuie să se observe“, mărturisea maestrul. Niciodată nu uit sfatul lui de a mă opri înainte de a strica lucrarea prin adăugiri dăunătoare.

„Mai bine decât bine este rău, spunea maestrul, trebuie să şti unde să te opreşti“. În creaţie, Schweitzer-Cumpăna nu sa abătut niciodată de la drumul său. Creaţia sa este, în primul rând, un act de mare sinceritate. Rudolf Schweitzer-Cumpăna a fost un pictor prolific. De-a lungul unei cariere de şapte decenii, a creat un număr impresionant de lucrări. El era încredinţat că arta este un mister, un dar de la Dumnezeu şi că artistul trebuie să se realizeze proslăvind creaţia dumnezeiască. Toate aceste lucruri le-am învăţat atunci pentru tot restul vieţii mele. Nu-i de mirare că m-am lăsat furată de pictura în ulei, nelimitându-mă numai la studiul desenului, aşa cum îmi recomandase Jianu.

Cu riscul de a-l nemulţumi pe critic, am fost fascinată de pictura maestrului, de coloristica sa, de jocul fantastic de umbre şi lumini. Bazându-se pe sunetul străin al numelui, unii l-au inclus pe lista pictorilor evrei, ceea ce se ştie că nu-i adevărat. De necrezut, dar această perioadă fericită din viaţa mea, în care am fost eleva maestrului, mi s-a părut că a fost foarte lungă, deşi, în realitate, a fost întreruptă după puţin timp din cauză că tatăl meu a fost arestat politic de regimul comunist şi a trebuit să încep să lucrez pentru a-mi ajuta familia. S-a terminat cu bucuria cu care frecventam cursurile maestrului... Dar, cum se întâmplă în basme, unii cresc într-un an cât alţii în şapte, aşa că datorez formaţia mea artistică acestei scurte, dar extrem de benefice perioade“.

Expoziţia „BUCURIA CULORILOR“, organizată la Centrul Cultural Beit Nagler din Qiriat Haim, Israel, între 10 martie şi 18 aprilie 2007, a oferit o imagine de ansamblu a creaţiei de peste patru decenii a artistei românce din Haifa. Un omagiu implicit adus maestrului său Rudolf Schweitzer-Cumpăna, după cum ne-a mărturisit artista.

De la prima expoziţie organizată în urmă cu 40 de ani la Casa Ziariştilor „Sokolov“ din Tel-Aviv, pictoriţa şi-a îmbogăţit portofoliul cu lucrări care abordează tematici variate din care a selectat seria de peisaje (care, de data aceasta, se concentrează la peisaje din Israel ), seria iudaică (la care a revenit în ultimul an) şi seria dedicată femeii, o temă foarte dragă autoarei. Pânzele Lianei Horodi nu se cer explicate.

Prin arta ei, pictoriţa descoperă o lume care are un cod al ei. Acest cod are ca repere abstractizarea experienţei personale, esenţializarea figurativului într-o morfologie a sufletului supraexpus în linii şi culori care aparţin altor materialităţi. Artista panotează lucrările într-un mod personal, dezvăluind sensuri care se transmit de la o stare plastică la alta, realizând o armonie aparte de forme, culori, semne, sensuri.

Coordonatele spaţio-temporale se subordonează relaţiei interobiectuale, caracterizate prin secvenţe, simetrii, jocuri vizuale, armonii coloristice specifice universului artistei. Instantaneele de suflet cu tematică specifică din seria intitulată „iudaica“ sunt rodul asimilării tradiţiilor, folclorului evreiesc şi a motivelor care apar în ornamentaţiile sinagogilor şi a manuscriselor vechi. Ca şi artiştii de la „Beţalel“ la vremea lor, Liana Saxone- Horodi se inspiră din arta tradiţională iudaică folosind motive florale, animale imaginare, diferite simboluri evreieşti şi imaginea lui Adam şi Eva pentru a crea o ambianţă picturală în culori violente şi în combinaţii de culori surprinzătoare.

Pictoriţa îşi prezintă creaţiile în rame de lemn pe care le prelucrează prin procedee de pirogravură deosebite. Această tehnică ea a învăţat-o în România sub influenţa folclorului românesc. Dar iată ce spune despre pictura ei criticul de artă Miri Krimolovski: „Seria de peisaje este, de asemenea, deosebită. Ea pictează mai ales peisajele oraşului Haifa, în care trăieşte de peste 30 de ani...“. Multe desene sunt caracterizate printr-o tuşă puternică, geometrică, sculpturală, care redefineşte spaţiul obligândul la o cristalizare modernă, cu accente expresioniste.

Culorile reci predomină în multe pânze şi în altele este exploatată gama culorilor calde, în evocarea unor subiecte pline de poezie. Spontaneitatea şi sensibilitatea proprii artistei dau un aer diafan şi peisajelor şi portretelor de femei şi chiar secvenţ elor din realitatea cotidiană transfigurate prin penelul artistei.

Uneori, picturile ei par a fi „Speranţe în întuneric“, ca să evocăm aici titlul cărţii de memorii a tatălui artistei, speranţe licărind pe Via Dolorosa pe care a parcurs-o alături de tatăl său, avocatul Valentin Saxone, de la vârsta de 19 ani, în anii grei când acesta a fost întemniţ at la „Fortul 13 Jilava“, după cum singură ne-a mărturisit.

„În cariera mea de pictor am aplicat tot ce am învăţat atunci şi sper că nu mi-am „dezamăgit“ profesorul. L-am simţit alături de mine ori de câte ori am avut un succes. Cred că şi această retrospectivă îi datorează reuşita „- a mărturisit artista cu aerul indefinibil al căutătorului printre amintiri.

Scris de Admin 02.01.07 18:36

Cronica unei carti - "AM FACUT JILAVA IN PANTOFI DE VARA" - O pledoarie pentru umanitate, umanism, corectitudine, Liana Saxone-Horodi,
Urmăream la televiziune, intr-o dimineată, programul criticului Dan C. Mihăilescu "Omul care aduce cartea". La un moment dat a fost prezentat volumul Laviniei Betea "Am făcut Jilava în pantofi de v...

Scris de Admin 16.05.06 17:34

46 de ani de lumina, in expozitia Lianei Saxone-Horodi

Pictorita Liana Saxone-Horodi, artista originara din Romania, va
inaugura o noua expozitie de tablouri pe data de 3 septembrie, in
orasul Haifa, la "Beit Chagall", sediul Uniunii Artistilor Plastici
din Haifa si Nordul Tarii. Intitulata "O viziune optimista",
expozitia sarbatoreste 46 de ani de creatie a artistei sub semnul
luminii, al culorilor vii, al farmecului renasterii tuturor
lucrurilor. Tablourile pe care le aduce acum in fata iubitorilor de
pictura poarta pecetea stilului sau inconfundabil si redescoperim
acea caldura luminoasa pe care artista o surprinde intr-o paleta
extrem de larga de nuante cuprinse in tuse generoase. Toate lucrarile
din noua expozitie sunt realizate recent, in ultimii ani, si se
inspira in special din natura. Copacii au devenit un personaj
principal, fie acoperiti de frunzis, fie arsi de flacari ca aceia din
padurea Carmel pe care ii reda cu emotie in tablourile sale. "Din
totdeauna m-au atras, au ceva misterios, dramatic, legat de anotimp.
Mai ales arborii cu ramurile care capata forme neasteptate asa cum
este si destinul nostru", marturisea artista atractia fata de copaci
intr-un articol recent publicat in presa de limba romana din Israel.
Veti regasi in tablourile sale Halisa, cartierul din Haifa pe care il
contempla de pe podul vechi pe care urca spre cartierul Naveh-Shanan,
unde locuieste azi. Pictorita isi alege cu predilectie diverse
peisaje israeliene scaldate in soarele mediteranean, dar si ulitele
din satul romanesc Horodniceanu, unde a trait odinioara familia
sotului ei. Crezul artistic dupa care s-a ghidat in realizarea noilor
opere l-a exprimat simplu, pe cat de simple, dar si emotionante sunt
panzele sale: "Asta-i ceea ce-mi doresc: sa emotionez pe cei care vor
privi tablourile mele. Si, sper sa-i fac mai optimisti. Pentru ca
lumea pe care o pictez eu este frumoasa".
Expozitia de tablouri semnate Liana Saxone-Horodi se va deschide de
la ora 11,30, iar despre artist si creatia sa vor vorbi prof. dr.
Haim Abramovici si Tzwika Israel, presedintele UAP - Haifa si Nordul
Tarii. Atmosfera va fi completata de un intermezzo muzical, sustinut
de artistii ansamblului "Trio Adi" din Kibutul Iagur. Sediul "Beit
Chagall" a mai gazduit cateva expozitii ale pictoritei, prima in anul
1993, urmata de expozitia intitulata "Excursie in Vadi Nisnas", in
1995, iar in 1999, expozitia retrospectiva "Pana acum, 40 de ani de
creatie". A existat o pauza de sase ani intre ultimele doua expozitii
personale, timp in care artista a incercat sa patrunda in alte
taramuri ale picturii pentru a oferi publicului ceva nou, deosebit.
Decernarea premiului "Herman Struck" in anul 2004 a convins-o ca este
momentul sa-si dezvaluie din nou creatiile iubitorilor de arta.
(Adina ZAMFIR)

http://www.actualitatea-romaneasca.ro/index.php_init=art.view&cat_load=NEWS&art_key=4411#expoz

Scris de Admin 18.04.06 18:16

File de istorie-templul mare

FILE DE ISTORIE
Au trecut citiva ani de cind aflindu-ma intr-o vizita la Bucuresti m-am dus sa vad Sinagoga Mare. Imi dorisem mult sa regasesc lacasul de rugaciuni al parintilor mei. Mi-a fost greu sa descoper sinagoga intr-un oras unde atitea s-au schimbat in decursul anilor. Dar, in cele din urma, am descoperit cladirea - o enclava ramasa intre blocuri. In frenezia demolarilor din epoca Ceausescu, acest lacas de rugaciune al evreilor fusese salvat multumita demersurilor intreprinse de rabinul Mozes Rosen.
Cu ce impresie am parasit locul? Voi povesti la sfirsitul acestor insemnari. Durerea amintirilor - ca si dorinta de a scrie despre tot ce am vazut - nu s-au stins niciodata din sufletul meu. Si, iata ca o intimplare m-a ajutat sa-mi realizez aceasta dorinta. Intr-o zi, rasfoind prin foile ingalbenite de vreme, batute la o masina de scris "antedeluviana” de tatal meu, avocat Valentin Saxone, documente pastrate cu sfintenie de sora mea Mioara Saxone-Iancovici, am gasit un articol semnat de el, intitulat "Sinagoga Mare din Bucuresti- monument istoric”. Reproduc fragmente din articolul gasit in arhiva tatalui meu, de la a carui trecere in nefiinta se implinesc saptamina aceasta 21 de ani, cu convingerea ca pot interesa cititorul, dar si pe specialistul preocupat de istoria comunitatii evreiesti din Bucuresti. De asemenea sper ca articolul va lamuri pe cei care confunda Sinagoga Mare cu Templul Coral... - LIANA SAXONE-HORODI
Sinagoga Mare din Bucuresti
VALENTIN SAXONE
In strada Dr. Beck no.11 (astazi str. Vasile Adamachi), fosta strada Sinagogii din Bucuresti, strada care incepe de la intretaierea strazilor Sfinta Vineri, Baratiei si Calea Vacaresti si merge spre Biserica Udricani, se afla Sinagoga Mare. Numele ii vine de la faptul ca dupa construirea si, apoi renovarea sa, aceasta sinagoga a fost multa vreme cel mai mare lacas de rugaciuni al evreilor din Bucuresti.
Istoria acestei sinagogi incepe in anul 1846, fiind mai veche de cit Templul Coral. Era construita pe un teren situat la coltul cu strada Saul si avind doua mari porti de fier, atit spre strada Sinagogii (Vasile Adamache), cit si spre strada Saul. In trecut cupeurile si trasurile care veneau cu prilejul oficierilor de nunti puteau intra in curtea pavata prin intrarea din strada Sinagogii, parcind in curte si, apoi, plecind prin poarta de pe strada Saul. In curte exista o cladire cu un etaj, tot proprietatea sinagogii, in care locuia la etaj rabinul, iar la parter, intendentul. In stinga curtii se mai afla o mica constructie in care locuia portarul iar, intr-o alta incapere, era instalatia de shita in care hahamul deservea populatia din jur. Timp de zece ani a fost haham chiar intendentul Wolf. Vecin cu Sinagoga Mare, la numarul 9, se afla locuinta rabinului Tzwi Guttman - tatal rabinului Efraim Guttman din Tel-Aviv. Rabinul Tzwi Guttman oficia la o veche sinagoga din Calea Mosilor, care a fost incendiata la rebeliunea legionara, rebeliune la care au fost ucisi cei doi fii ai sai Iancu si Iosef Guttman.
Pe locul Sinagogii Mari - la inceput - se aflau patru mici sinagogi ridicate de diferite categorii de meseriasi. Pe vremea aceea, era obiceiul ca fiecare breasla sa-si cladeasca o sinagoga proprie. Cind copiii acestor meseriasi au devenit mici si mari negustori, cele patru sinagogi au fost darimate - se pare ca faptele se intimplau pe vremea lui Voda Bibescu - si s-a construit o sinagoga mai mare, care a fost apoi extinsa sub domnia regelui Carol I si, renovata, sub domnia regelui Carol II (in 1936), in marimea si splendoarea in care se prezinta astazi. Pe o placa comemorativa din sala de receptii sunt inscrise numele celor care au contribuit la aceasta renovare.
Epitropia acestei sinagogi - in colectivitate - era proprietara in fapt a terenului si a constructiilor. Numai dupa anul 1925, cind a fost introdusa "Legea persoanelor juridice” in Rom~nia, epitropia s-a inscris in registrul persoanelor juridice de la Tribunalul Ilfov, devenind ca "persoana juridica” proprietara de drept a acestor imobile. Din aceasta asociatie faceau parte, conform statutului, intreaga familie a epitropilor si enoriasilor, iar fiii, la majorat, deveneau de drept membrii activi cu drept de vot la adunarea generala.
Inainte de a se infiinta, potrivit cu noua Lege a Cultelor, Comunitatea Evreilor Askenaziti, aceasta comunitate functiona in fapt in cancelaria Sinagogii Mari. Aici se afla un registru (Pinkas) in care erau trecute cu litere ebraice, scrise de mina, atit hotariri luate de conducatorii comunitatii cit si pedepse aplicate pentru incalcari ale disciplinei religioase. Dupa anul 1932, cind a fost aplicata in Rom~nia "Legea Cultelor”, acest registru a trecut in arhiva Comunitatii Evreilor din Bucuresti, cu sediul in Calea Dudesti. Sinagoga Mare depindea din punctul de vedere al investirii rabinilor, cantorilor si hahamilor de Comunitatea Askenazita, insa, din punct de vedere administrativ si financiar, ca urmare a aplicarii "Legii Cultelor”, devenise autonoma si, in mod legal, contribuia anual din veniturile ei la bugetul Comunitatii.
In scopul organizarii acestei autonomii s-a constituit "Uniunea Templelor si Sinagogilor din Bucuresti”. Presedinte al acestei Uniuni a fost ales Paul Mihail care era presedintele Sinagogii "Podul Mogosoaiei” din strada Atena. Apoi, a fost presedinte Leon Blanaru de la Sinagoga "Unirea Sfinta” din str. Mamulari, urmat apoi de Leon Aronovici-Pietris, care era presedintele Sinagogii Mari. Aronovici era in acelas timp presedintele Societatii de Ajutor Reciproc "Dr. Iuliu Barash” din str. Biserica Udricani, Societate care detinea cladirea Teatrului Barasheum.
Subsemnatul -Valentin Saxone - am fost din anul 1938 prim vice-presedinte al Uniunii Templelor si Sinagogilor, fiind in acelas timp presedinte de onoare pe viata al Societatii de Ajutor Reciproc "Marpe Lenefes“ din str. Parfumului 29. Asa cum am arata intr-o evocare a Societatii "Marpe Lenefes“, publicata in revista "Toladot” no.15, exista o mare interferenta intre societatile de ajutor reciproc, temple si sinagogi si Comunitatea Evreilor din Bucuresti.
Sinagoga Mare dupa reconstruirea din 1925 a capatat un interior de o mare frumusete arhitectonica, ceea ce i-a adus, pe buna dreptate, declararea ca "monument istoric”. Vreau sa mentionez, ca o expresie a gratitudinii ce o datoram, ca planurile si urmarirea reconstructiei s-au facut in mod gratuit de catre arhitectul evreu Jean Locar, iar instalarea caloriferului a fost o donatie a inginerul Harry Stein. Sinagoga Mare pe linga sala mare, unde se oficia serviciul religios simbata si de sarbatori, precum si nuntile, avea si o incapere mai mica, in dreptul altarului, in care se facea serviciul religios zilnic.
FILE DE ISTORIE - CONTINUARE
Stilul oficierii in Sinagoga Mare nu era "ortodox” ci "neolog”. Ca urmare altarul era in fata, linga chivotul cu sulurile Torei si, nu in mijlocul sinagogii, ca la sinagogile ortodoxe. La oficierea serviciului divin participa cor si orga, iar la festivitati deosebite se adaugau si instrumente de coarde. Corul era format din femei, barbati si copii, astfel ca servicile divine constituiau adevarate concerte de muzica religioasa. In timpul razboiului au cintat in cor cunoscutele artiste Bibiana Goldenthal si Judith Lazarovici. Printre dirijorii de cor de la Sinagoga Mare a functionat un timp maestrul H. Schwartzman, care apoi a trecut la Templul Coral. Cei mai celebri cantori din Bucuresti, cu exceptia cantorului Ruvinski, care a oficiat la Templul Coral, s-au perindat la "amvonul” Sinagogii Mari. Il amintesc in mod special pe cantorul Blecherovici, fost artist de opera. Pentru a asculta pe acest mare cantor, publicul suprapopula Sinagoga vineri seara si, in zilele de sarbatori, in special la slujba de Kol-Nidre.
Printre rabinii care s-au perindat la amvonul Sinagogii Mari il citez pe dr. Heinrich Alperin, care a oficiat multi ani pina cind, din cauza unui conflict cu Comitetul, a trecut la Templul "Unirea Sfinta” din strada Mamulari. In locul lui a venit dr. Mayer Halevy care a slujit pina la trecerea sa la Templul Coral. Atunci a revenit dr. Alperin pina la moartea sa, cind a fost urmat de rabinul Zalman, originar din Galat,i care functionase ca director la Talmud Tora.
Sinagoga Mare a fost martora si refugiu in situatiile grele prin care au trecut evreii din Bucuresti din cauza antisemitismului. Astfel in anul 1917, dupa primul razboi mondial, eu fiind elev de liceu, imi aduc aminte ca dupa retragerea nemtilor din Bucuresti, studentii instigati de A.C. Cuza si parlagii de la Abator au vrut sa faca un pogrom pe Calea Vacaresti, intre Calea Dudesti si Str. Sfinta Vineri, care era centrul cartierului evreiesc din acea vreme. Studentii veneau dinspre Piata Sfintul Gheorghe, iar parlagii dinspre capatul Caii Vacaresti. Imi amintesc ca la Sinagoga Mare s-au format colective evreiesti de aparare, intre acestia fiind si soldati si ofiteri evrei demobilizati din armata rom~na. Politia, desi a fost sesizata, nu avea nici-o intentie de a interveni. Pe Calea Vacaresti, intre str. Labirint si strada Sfinta Vineri se aflau numeroase ceainarii detinute de evrei care au pregatit apa fiarta, si cu ajutorul grupelor de aparare de la Sinagoga Mare, la apropierea atacatorilor din ambele parti, i-au alungat cu jeturi de apa fierbinte. Numai, dupa aceea, au intervenit jandarmii, de la cazarma de pe Splaiul Unirii, restabilind ordinea.
Cu prilejul rebeliunii legionare din 1941, Sinagoga Mare a fost crunt devastata, scapind insa de a fi arsa cum s-a intimpla cu Templul Spaniol din Str. Negru Voda si cu sinagoga Rabinului Tzwi Gutman din Calea Mosilor. Cu ocazia sarbatorilor, de la amvonul Sinagogii au avut posibilitatea sa vorbeasca enoriasilor reprezentantii organizatiilor sioniste, printre care-mi amintesc de av. Misu Weisman, av. Misu Benvenisti, av. Jean Cohen, av. Mayer Segal, Idov Cohn, etc.
In incinta Sinagogii enoriasii erau impartiti in proprietari de jeturi si cei care inchiriau locuri cu prilejul sarbatorilor. Aceste plati pentru jeturi constituiau principala sursa de venituri a sinagogii. Jeturile proprietate se mosteneau din tata in fiu. Dintre detinatorii de jeturi se alegea epitropia care conducea administrativ Sinagoga. Subsemnatul am succedat tatalui meu in 1923, dupa ce parintele meu a murit, si, desi tinar, eu am continuat traditia, fiind ales in conducerea sinagogii timp de 41 ani, din anul 1924 pina in 1965, cind am emigrat in Israel. Trebuie sa subliniez ca am fost mentinut in comitet chiar si in perioada 1959-1963, cind am fost detinut politic de regimul comunist.
Mentionez ca la nunta mea, oficiata la 15 ianuarie 1933, au participat la Sinagoga Mare 15 rabini din Bucuresti in frunte cu sef rabinul dr. Iacob Niemirover, fruntasi ai comunitatii in frunte cu dr. W. Filderman, conducatorii primariei in frunte cu primarul Al. Donescu, figuri de vaza a baroului, asfel acest eveniment a fost considerat pe drept cuvint ca un eveniment deosebit al epocii.
Sinagoga Mare este astazi considerata in Rom~nia "monument istoric”, avind importanta atit ca valoare arhitectonica cit si ca valoare istorica, o pagina din istoria evreimii bucurestene.
*
Si, iata-ma la Bucuresti, cautind cladirea Sinagogii Mari. Nu mi-a fost usor sa o gasesc dar, am avut norocul sa fiu condusa de un vechi prieten, care lucreaza la Comunitate si, mai mult, am putut s-o vizitez pe indelete, patrunzind in toate incaperile, ajungind pina sus la balcon unde mama si Omama (bunica din partea tatalui meu) isi aveau locurile lor pentru sarbatori. Emotia a fost mare. Luminile au fost aprinse ca de sarbatori. Pe placile de marmora alba, atit in biroul administratiei cit si la intrare se aflau incrustate numele parintilor ca donatori si, a tatalui si bunicului in functiile pe care le-au ocupat in comitetele sinagogii. Surpriza cea mai mare a fost placuta mica si aurie pe scaunul pe care l-a ocupat tatal meu cit si placutele de pe scaunele mamei si a bunicii.
Deodata, m-am intors cu multi, multi ani in urma si amintirile si-au facut loc. Foile ingalbenite de vreme pe care sora mea Mioara mi le-a pus la dispozitie au adaugat enorm imaginilor care-mi revenisera in memorie. O mare tristete m-a cuprins, asa cum am mai scris la inceput; astazi oamenii stiu prea putin despre Sinagoga Mare, sau aproape nimic. Amintirea nuntilor fastuoase care se desfasurau aici, cu mirese inconjurate de domnisoare de onoare si nuntasi imbracati in tinuta de gala, cu calestile impodobite cu flori, cu solemnitatea oficierii, toate aceste amintiri despre o lume care a fost, imi vin acum in minte. Sau sarbatorile, cind noi copiii ne jucam in curte in asteptarea parintilor. Sinagoga Mare, care actualmente adaposteste o expozitie despre Holocaust, va mai fi vreodata lacas de rugaciune? L.S.-H.

www.animanews.bravehost.com/diverse

Scris de Admin 18.04.06 18:09

Note de calatorie din Romania
In luna iunie am plecat cu sotul meu Mirel in Romania pentru a serba impreuna cu colegele mele 45 ani dela absolvirea Scolii Centrale de Fete si pentru a vizita "Fortul 13 Jilava" unde tatal meu Av. Valentin Saxone a fost intemnitat 4 ani, din cei 16 ani de munca silnica la care fusese condamnat politic. Din jurnalul pe care l-am scris cu acest prilej, extrag cateva insemnari :

Miercuri 19 iunie 2002 Avionul El Al aterizeaza pe Aeroportul Otopeni. Desi era ora 21 inca mai era lumina. La punctul de frontiera nu este aglomeratie. Suntem placut impresionati de eficacitatea serviciului; platim taxa de viza si schimbam bani la acelas ghiseu al bancii. Nu a fost nevoie sa complectam niciun formular. La controlul pasapoartelor ni se da -pur si simplu- viza pe 30 zile, fiind inregistrati in computer. La sosirea bagajelor se gasesc carucioare fara dificultate .Toate acestea fac ca primul contact cu tara sa treaca in mod placut.
Ce bine este sa fi asteptat de prieteni !!! Prieteni cu care nu ne-am vazut ani de zile, prieteni facuti prin "internet" care au venit sa ne cunoasca si au fost bucurosi sa constate ca simpatia creiata s-a confirmat, toti ne-au asteptat cu "sufletul la gura". Suntem uimiti de capacitatea bagajului la masinile Dacia unde toate valizele noastre au incaput fara probleme. Si iata-ne ajunsi intr-o garsoniera din cartierul Obor. Am cazut franti de oboseala - mai ales Mirel care a fost mai stresat ca niciodata si am reusit sa dormim foarte bine.
La Bucuresti temperaturile sunt ridicate ca la Haifa; probabil ca asta-i soarta noastra sa nu scapam de ele. Singura diferenta este ca poti respira si seara mai adie si un vantisor cu care Dumnezeu nu ne-a blagoslovit in Tara Sfanta.

Joi 20 iunie

Si iata-ne joi dimineata "treziti la realitate" dar fara a sti unde ne aflam, nu tu adresa, pozitie, etc., numai numarul telefonului pe care am avut inspiratia sa-l notez. Suntem sigur intr-un loc foarte bun; langa liceul "Iulia Hajdeu" si Piata Obor. Am crezut ca -de asta data- o sa vizitam- Piata Obor incepand cu Magazinul Universal "Bucur Obor" dar un anunt "Inchis- pana de electricitate" ne-a schimbat proectele si am hotarat sa luam tramvaiul pana in centru la Sfantul Gheorghe. Am inceput sa mergem pe jos pe Sfanta Vineri pana la Templul Coral, unde am intrat sa spunem "Shalom" celor cunoscuti. Am traversat strada spre Sinagoga "Unirea Sfanta" din Mamulari, unde se afla "Muzeul Evreiesc".Am cautat cu infrigurare printre exponate o referire la tata si...am gasit-o. In partea dreapta, aproape de colt, intr-o vitrina se afla fotografia Comitetului Sinagogii Mari depe strada Vasile Adamachi si fotografia tatei era la loc de cinste in pozitia primului vice-presedinte. Din pacate numele intregului comitet nu-i citibil. Am izbucnit in plans de emotie la vederea fotografiei. Mi s-a promis ca problema numelor va fi remediata.
Cu un taxi ne-am indreptat spre Piata Victoriei unde ne-am intalnit cu o prietena si am cautat un loc placut sa putem manca si sta de vorba pe indelete. Nu departe am gasit un restaurant select, unde - cu toata temperatura ridicata de afara- am putut sta pe terasa si sa ne simtim bine. Ne-am ales depe lista de mancare pestele pe care nu-l avem in tara: salau si pastruga. Ce greu este cand faci "lectura gastronomica" sa strangi din dinti si sa te abtii de a comanda bunatatile romanesti cu care te delectai odata ...ce sa-i faci totu-i masurat in "calorii" si varsta nu ne mai permite. Totusi "suferinta " nu-i asa de mare .
Si ziua nu s-a terminat; am ajuns la Casa Memoriala Nicolae Titulescu care fusese inaugurata cu putin timp inainte. La deschiderea oficiala, care incununa festivitatile comemorarii a 120 de ani de la nasterea marelui diplomat, cunoscuta producatoare Marilena Borcescu dela T.V.R.International impreuna cu intregul colectiv a filmat si a reusit sa redea telespectatorilor evenimentul care a fost deosebit de emotionant. Imobilul din Soseaua Kiseleff nr. 47 a fost restaurat in ultimul an si rezultatul este fermecator: o eleganta resedinta, in care nu sti ce sa admiri mai mult: plafoanele decorate cu stucatura delicata, placate cu foita de aur, mobilele frantuzesti, lustrele, perdelele si draperiile, finisarea tuturor detaliilor, totul cu un gust fermecator. Aici este sediul "Fundatiei Europene Titulescu". Spatiul este deschis conferintelor, simpozioanelor sau pur si simplu studiului prin numeroase facsimile si fotografii , documente existente -marturii ale unui destin de exceptie.
Dar nu ne-am oprit aici...Bucurestiul nu ne-a fost deajuns, asa ca am trecut "linia de centura" cum se numea odata si am ajuns la Palatul lui Barbu Stirbei dela Buftea, vecin cu Studioul Cinematografic, azi sediul PRO-TV-lui. Palatul este astazi hotel cu "iz romantic", iar in curte mese la care te poti aseza sa-ti "tragi sufletul", sa bei ceva racoritor sau o bere spumoasa; exact ceeace am facut si noi. Cu fortele refacute ne-am scufundat in natura, pornind-o pe aleile minunate ale parcului. Totul ar fi fost bine si frumos daca nu am fi dat de o alee cu copaci seculari, incarcati cu flori de tei; am simtit ca ma sufoc, mainile mi-au inghetat si inima-mi palpita. De fapt nu mi-am dat seama ca mirosul florilor de tei era "de vina", dar ulterior am aflat ca teii in floare provoaca alergii asa cum la noi sunt alergiile provocate de citricele in floare. Cand am ajuns la capatul aleii, mi-am revenit si simtind o liniste binecuvantata in mijlocul naturii ne-am culcat pe iarba la marginea lacului. Mult nu ne lipsea sa adormim.
A fost o zi "plina" putin spus, asa ca -dupa mici cumparaturi- ne-am intors acasa sa ne culcam.

Vineri 21 iunie

Dimineata a inceput cu o vizita la "Realitatea Evreiasca" unde ne-am intalnit cu vechii nostrii prieteni.
Cum am iesit afara a si aparut un taxi cu care am hotarat sa mergem la Palat, la Muzeul de Arta Nationala. Ne-am coborat la Cercul Militar si am luat-o incet pe Calea Victoriei. Ne uitam cand in stanga, sa vedem Hotel Capitol, cand in dreapta la Cofetaria Capsa; Palatul Telefoanelor este in renovare si "promite" sa capete o fatada noua. Si uite asa, incet, incet, am ajuns la Cofetaria dela Atenee Palace (astazi Hilton) unde am comandat doua cafele si doua prajituri ; nu pot spune cat ne-a "usturat" la plata. O sa ma intrebati: "Alt loc nu ai mai gasit ? Te-ai ajuns ?" Adevarul este ca nu am gasit alt loc care sa ni se para atractiv, oricum pentru o jumatate de ora ne-am simtit si noi V.I.P.
Si iata-ne la Muzeu. Am inceput cu Arta Medievala Romaneasca, sectie redeschisa chiar anul acesta. Citez din cele scrise de Roxandra Theodorescu -director general: "Galeria de Arta Medievala Romaneasca reprezinta, dupa mai bine de un deceniu, inca o etapa din parcursul nostru de reconstruire a Muzeului National de Arta a Romaniei care, in decembrie 1989, se numara printre victimele nevinovate ale luptei pentru dobandirea libertatii. Au fost necesari destui ani de eforturi considerabile, si nu doar financiare, de multa daruire, solidaritate de breasla, sprijin material si moral care, nu de putine ori au abolit frontierele, pentru ca aceasta institutie primordiala pentru viata culturala a societatii, pentru educatia si incantarea oamenilor sa fie readusa la viata, modernizata si reintegrata in spatiul cultural al tarii si al marilor muzee ale lumii"
Exponatele extraordinar de interesante, au un cadru potrivit in salile mari ale muzeului. Din pacate iluminatul se reflecta in sticla vitrinelor, peretii rosii domina unele exponate iar etichetele gravate marunt pe fond gri sunt necitibile mai ales pentru noi cei de varsta a treia.
Cu liftul ne-am suit la etajul doi la Galeria de Arta Romaneasca Moderna .
Lumina naturala care patrunde prin luminatoarele din tavan pun in valoare exponatele. Este salutara initiativa de a introduce si artisti mai putin cunoscuti alaturi de personalitati de talia unui Aman, Grigorescu, Andreescu, Palladi, Patrascu, Tonitza, Sirato, Iser, Steriadi, etc. Intr-o sala cu pictura de avangarda, i-am gasit stransi laolalta pe toti artstii din "etnia" noastra : Marcel Iancu, Victor Brauner, Arthur Segal, Max Herman Maxi (nu M.H.Maxi cum aparea in epoca comunista), Jules Perahim. In alta sala l-am gasit pe maestrul meu Rudolf Schweitzer- Cumpana, cu trei tablouri din care cel dela Paris, este reprodus pe coperta albumului pe care il am. O sala speciala este dedicata lui Brancusi, din pacate muzeul nu are prea multe opere ale marelui sculptor.
Am costatat din etichete ca nu se mai spune ""Natura moarta" ci "Natura statica", desigur mai corect, sub influenta limbii engleze.
La standul de vanzari de carti care speram sa fie un magazin cel putin ca la Muzeul Taranului Roman, am cumparat volumele "Arta Medievala Romaneasca" si "Galeria de Arta Romaneasca Moderna" tiparite in conditii grafice exceptionale.
"Interesul si aprecierea vizitatorilor vor fi rasplata si bucuria cea mai mare a tuturor celor care au contribuit la redeschiderea Galeriei", scrie in volumul cumparat aici. Din pacate noi eram - aproape - singurii vizitatori. Ce se intampla ? Unde sunt cozile pe care le-am intalnit la muzeele din Moscova, St. Petersburg, Paris, Muzeul Israel ? Unde mancam ? Din totdeauna am avut dorinta sa mancam odata la Hanul lui Manuc, sa ma simt ca pe vremuri.....sa-mi imaginez ca am venit cu caruta, am deshamat caii si mirosul de mamaliga cu slaninuta udata cu un vin bun de Cotnari iti gadila narile.....Multa atmosfera, poti visa ce vrei....visam si mancam, mancam si visam....totul era un "vis"....
Si uite asa din vis in vis s-a mai realizat unul ; sa vad Piata Obor...de groaza...
In hala am fost tentati de branzeturile etalate de tarani veniti din departari sa-si vanda marfa si am pierdut "uzul ratiunii", cumparand branza si cas de parca nu eram numai doi consumatori pentru cateva zile. Ne-am "calcificat" cata branza am mancat...

Sambata -22 iunie

Am dormit si noi mai tarziu. Azi aveam in program numai serbarea "45 ani dela absolvirea Scolii Centrale" , care era anuntata pentru ora 13.
Si, iata-ne ajunsi la "conacul" familiei Ghiata dela Afumati pe soseaua Colentina, 7 km. dela Sf. Gheorghe (km.0). Dintre noi "centralistele" din contigent care traim in Israel nu am fost decat eu prezenta. Fiind solstitiul de vara, toate colegele eram "sanziene" sau "dragance" adica zane bune, care dupa traditie apara recolta si aduc belsugul. Sa spun ca le tineam minte pe toate ar fi o minciuna, timpul isi pune "pecetea" si inafara de aceasta din clasa mea nu era decat o singura "reprezentanta", pot spune aproape neschimbata. Ma gandeam ce sacrificiu a facut sa vina din provincie caci era eleva interna....Mi-a explicat dece era "interna" ; tatal ei fiind avocat avea "origine nesanatoasa", asa ca un unchi taran mijlocas a adoptat-o....asa se scria istoria !?!
Artistele noastre de teatru (Violeta Andrei si Monica Ghiuta) erau ca "Ofelia la manastire", intr-o excursie organizata de Dl. Secretar de Stat la Ministerul Culturii Ion Antonescu (propietarul societatii de turism "Marshal Tours") - pentru "seniorii scenei" la manastirile din tara. De altfel d-l. Secretar de Stat, actioneaza ca un adevarat mecena al vietii artistice din Romania si artistii datorita similitudinii de nume il numesc ..."maresalul nostru". Oricum la adunarea din acest an artistele au fost reprezentate cu succes de Julieta Strambeanu, protoganista unui popular program de televiziune.
Forfota si agitatie ca sa ne recunoastem; in majoritate eram cam "grele la cantar"....calibre. Si ca la scoala....clopotelul a sunat , a adunat pe "gastele din Capitoliu" in clasa; ramasitele a sase clase paralele (A-F) s-au asezat cuminte in "bancile" aranjate cu grija in salonul conacului. Prezidiul -ca in fiecare an a luat loc in nisa vechiului bar iar moderatoarea Anca Ghiata a dat citire catalogului.
D-na. Lupu, veterana profesoara (92 ani) a inceput sa imparta diplome insotite de un poster al picturii mele"Femeia din Creta" care figureaza in Albumul Artistilor Israelieni si de Revista Momente Festive, editata de d-na Ortansa Sturza, in care am publicat articolul "Colegele". Drumul trecea apoi pe la mine pentru a le atentiona cu siragurile de margele insirate de mine in serile in care la televiziunea israeliana urmaream atacurile miselesti care nu se mai terminau. Fiecareia i s-a potrivit. S-au spus poezii, Cornelia Bronzetti a dat un recital de vioara, Mirel a citit scrisoarea lui Kitty iar eu articolul "Colegele".
Scrisoarea trimisa colegelor de Kitty Costea-Grinberg din Ierusalim merita o mentiune speciala. Este o scrisoare emotionanta in care se explica situatia in care ne zbatem noi aici, adevarul despre conflictul dintre israelieni si palestinieni. Citez cateva pasagii din scrisoare: "Copii carora [...] inca de la gradinita li se inoculeaza microbul urii, religia lor conduce turma in directia crimei, rasplata Dumnezeului lor este inversa decat al Dumnezeului nostru. Noua Dumnezeu ne spune "sa nu ucizi", lor le spune "ucide" si vei primi un loc bun in rai, fecioare nepangarite le sunt promise acestor bezmetici criminali [...] Daca am sa va spun ca pe o raza de 300 de pasi in jurul biroului nostru care este actualmente locuinta fiicei mele, s-au consumat 14 atentate , sunt sigura ca nu va fi greu sa intelegeti. Aceste atentate inseamna nu numai morti, sunt si raniti dintre care unii raman schiloditi pe viata si mai sunt si cei ai caror nervi cedeaza[...] Sunt o mama care apartin prin stramosi pamantului de acolo, prin urmasi pamantului de aici, toti suntem copiii acestui pamant pe care, daca nu ar exista ura, invidia, interesele, ar putea creste atatea flori." Eram curiosi cum va fi primita scrisoarea, destul de lunga (6 pagini) de catre asistenta. Spre surprinderea noastra multi au fost impresionati pana la lacrimi. Pot spune ca astfel de manifestari sunt mai eficiente decat propaganda noastra si asa deficitara.
Si s-a mancat....si s-a baut....si fiecare alerga sa noteze o adresa, un numar de telefon....Toata lumea m-a acuzat ca eu am fost "motorul" acestor intalniri. Uitasem complect ca multe alte lucruri pe care le uit in ultimul timp. Principalul este ca eram din nou impreuna si ne simteam ca la....16 ani. DA, ca la 16 ani !!! Anii trec, amintirile raman, dar lucrul cel mai minunat este legatura care a ramas intre noi colegele.

Duminica 23 iunie

Nu chiar in fiecare zi se "intamlpa ceva demn de mentionat". Si totusi nu pot trece peste dimineata la "Teatrul Baraseum" unde am vazut piesa "Farmacie cu nebuni" cu Mihai Fotino, Ileana Stanca-Ionescu, Nicolae Calugarita, in regia lui Sandu Eliad. Radeam si noi ca niste nebuni si publicul foarte redus si de varsta a treia radea de rasul nostru.

Luni 24 iunie

S-a nascut o noua "stea" pe ecranele televiziunii romane : Liana Saxone-Horodi. Toata lumea m-a urmarit cu cata dezinvoltura m-am "desfasurat" in Emisiunea de dimineata "Diminietile unui barbat cuminte", pe canalul 2 al televiziunii. Cu cata dezinvoltura am vorbit aproape o ora despre intalnirea cu colegele, despre viata din Israel, despre....ce n-am vorbit ? L-am dat gata pe sotul meu cand m-au intrebat daca prind emisiunile televiziunii romane prin satelit si am raspuns prompt : nuu, eu am "farfuria" mea. Ii venea saracu' sa-mi dea o farfurie peste cap....
Luni era o zi caniculara asa ca ne-am invartit mai putin caci a doua zi era o zi grea si trebuiam sa ne obosim mai putin.

Marti 25 iunie

Ziua cea mai importanta, ziua pe care am asteptat-o, pentru care am venit...vizita la Fortul 13 Jilava.
Nu cred ca am dormit linistiti caci la ora 6 eram sculati si la ora 8 soferul ne astepta deja jos. Eu cred ca cei care "nu mai sunt cu noi vegheaza asupra noastra" caci - inca de dimineata- incepand cu soferul nostru simpatic si prietenos am simtit ca "lucrurile merg".
La Directia Penitenciarelor l-am cunoscut pe cel care mi-a aprobat vizita; un barbat inalt, plinut, cu niste sprancene groase ca Brejnev, care ne-a primit cu multa caldura si ne-a recomandat colonelului (in haine civile) care sa ne insoteasca la Jilava. In mod special si contrar obiceiului a ordonat sa ni se dea o copie a fisei de detinut a tatei. Imi venea sa-l sarut de fericire; aveam ceva care pentru mine insemna mai mult decat dosarele CNSAS de care mereu aud lucruri negative.
Am pornit-o pe drumul cel mai scurt, trecand prin Balta Alba (acolo putea fi soarta noastra sa fim mutati), Berceni, pe langa Centrala Bucuresti-Sud de care Mirel "nu era strain" (se mira si el cum reusea sa ajunga pana aici), Gara Progresul si....Jilava.
Zidurile inchisorii au aparut in fata noastra si soferul a ramas sa ne astepte. La control principalul obiect cautat era "celularul" sau "mobilul" (cum i se mai spune); noi il lasasem deja soferului asa ca nu aveam probleme.
Intrebam mereu :"Asa era inainte ?" Bineinteles ca nu. Este o parte reconstruita sau - chiar- parti noi. Fortul nu mai este folosit ca inchisoare. La comandament am facut cunostinta cu insotitorul nostru si...am pornit-o..
Am ajuns in "INFERN"; celebrul Fort 13 Jilava. Poate 13 pentruca cifra 13 a fost socotita intotdeauna ca o cifra nenorocoasa. Fortul 13 Jilava era scris cu negru deasupra unei arcade de piatra care-ti amintea de lagarul dela Aushwitz unde scria "Munca te elibereaza".De aici incepea "autenticul".
Ghidul nostru ne-a spus ca nivelul general a fost ridicat cu cca 1m si jumatate deci era mai adanc, asa cum descria tatal meu -16 m. sub pamant. Am inceput cu IZOLAREA; mi-o inchipuiam o camera mare dar dimensiunile ei erau cat sa incapa doua "paturi", doua simulacre de paturi. Ni se explica procedeul in care scandura asa zisa pat, fara saltea, numai cu o patura amarata se ridica la perete si fixa de un belciug special la ora 5 dimineata, detinutul fiind obligat sa stea in picioare pana la ora 22. Niciodata nu au fost doi detinuti impreuna caci altfel nu ar mai fi fost izolare. Tata -fiind invalid- avea "privilegiul" sa stea pe jos si parca-l vad chircit dupa use , ascunzandu-se din raza de vizibilitate prin care era urmarit, vrand sa-l innebuneasca pe gardian. Parca auzeam si repetatul ""Buna dimineata " care suna cam asa ""Ba n-ai crapat fir-ar al dracului !?! Iar el raspunzand cu o voce abia auzita care dadea impresia ca se simte rau. Cinci zile a petrecut aici, cinci zile de izolare, de foamete, de umilinte, dar dorinta lui de a supravietui l-a facut sa le treaca cu demnitate.
Din caldura torida deafara aici era rece si umed; piatra si apa.
Am ajuns si la celule; o camera de patru pe cinci metri -dupa aprecierea mea- cu geamul in mijloc aproape de tavan la care nu puteai ajunge dacat din patul de sus. Camera era goala dar dupa descrierea ghidului nostru erau trei randuri de paturi suprapuse in ambele parti, cu tineta pentru nevoi care era intr-un colt...
Dumnezeule, patru ani inmultiti cu zile si ore, cum putea un om sa reziste in acest infern ?
Am vazut si grota celor condamnati la moarte; mare, intunecoasa, neagra si umeda. Apa se scurgea pe pereti. Puteau sa moara acolo, nu mai trebuiau sa fie dusi in Valea Piersicilor sau impuscati pe la spate de celebrul Iamandi pe coridorul ingust.
Ghidul nostru in excesul de amabilitate ne-a creiat un ponton de lemn sa nu intram in apa ca sa suim pe fort sa vedem imprejurimile si gradina lui de zarzavat. Ne-a indicat unde se afla Valea Piersicilor si ne-a explicat ca celulele prin pamant ajungeau in apropiere. Tata a fost in apropiere. Ne-a indicat si Cimitirul; nu stiu daca azi au nume caci atunci erau "numere" nu "nume". Acolo este inmormantat si Anton Golopentia alaturi de sotia sa.
Ce mai aveam de vazut ? Curtea interioara unde erau scosi sa "respire", numai sa respire, caci trebuiau sa mearga unul in spatele celuilalt, o mana pe umar, capul in pamant si -Doamne fereste- sa fi scos o vorba sau sa-si mute privirea intr-o parte, "izolarea" il pastea "binecuvantata" in prealabil cu niste lovituri zdravene.
"Tabloul" era gata, nu mai lipsea nimic, asa ca i-am multumit ghidului nostru si ne-am despartit.
Cum drumul la intoarcere trecea pe langa Cimitirul Giurgiului soferul ne-a lasat sa putem vizita mormintele celor dragi, ducandu-l intre timp pe domnul colonel inapoi la Directia Penitenciarelor.
Dupa asa o dimineata am adormit bustean caci seara trebuia sa apar in Emisiunea "Adevaruri Subiective" alaturi de Sanda Golopentia cu subiectul "Va place istoria ?" Abia am reusit sa ma trezesc ca sa fim la ora 17.30 la Biblioteca Bratianu unde- din copilarie am atatea amintiri- sa ne intalnim cu Sanda Golopentia si cu sotul ei Coca- Constantin Eleterescu, un cunoscut scriitor. Am petrecut dupa masa impreuna ca sa ne cunoastem mai bine inainte de emisiune.
La ora 20.30 a inceput emisiunea; moderator Dl. Mircea Suciu si producatoare Marilena Borcescu. Credeam ca timpul o sa treaca greu dar - spre surprinderea mea- nu a fost deajuns.
La inceput ne-am prezentat cele doua invitate. Pentru Sanda Golopentia era o "premiera" aparitia in emisiune iar eu fusesem prezenta de multe ori telefonic si am declarat ca era mai putin emotionata atunci cand vorbeam de acasa. Dupa ce ne-am prezentat fiecare, am vorbit despre tatii nostri. Anton Golopentia a murit la 42 ani, dupa 18 luni de ancheta . Pe mine m-a cutremurat cele ce aflam; Sanda aproape ca nu are amintiri despre tatal ei, totul este "reconstituit" din documentele gasite in dosarele securitatii pe care le-a studiat cu minutiozitate si pe baza carora a reusit sa editeze "Ultima carte a lui Anton Golopentia". La mine situatia era alta; pe tatal meu, eu l-am condus in 1959 (aveam 19 ani) la Militia din strada Cristian Tell, de unde a fost arestat. Anton Golopentia a plecat la 16 ianuarie 1950 la Biblioteca Academiei si nu s-a mai intors acasa.
Relatarile noastre au fost intrerupte din cand in cand de interventii telefonice, programul fiind interactiv. Cu ocazia asta am descoperit o fosta colega de scoala,Cristina Margarint, de care nu mai stiam nimic aproape cinci decenii. Dna. Dr. Mariana Valeria Stoica, Ambasadoarea Romaniei in Israel, m-a emotionat ; cuvintele calde pe care le-a rostit prin telefon au dovedit inca odata ca domnia sa este cel mai bun mesager pe care poporul roman l-a trimis in tara noastra si care- in conditile grele in care traim- reuseste sa intareasca legatura dintre tara de origine si cea de emigrare. Asa cum am spus: viata continua in pofida tuturor atacurilor teroriste, avem Cercuri Culturale in limba romana, Asociatia de Prietenie Israel-Romania, Asociatia Scriitorilor Israelieni de limba Romana si la orice manifestare Doamna Ambasadoare este prezenta, de cele mai multe ori participand activ la organizare.
Emisiunea a avut ritm, au fost multe telefoane, s-au facut cunoscute o multime de evenimente care au avut loc si care dau un "subiect de gandire". Si desigur interesul pentru istorie este explicabil caci multi vrem sa intelegem evenimente pe care le-am trait fara sa stim cum si de ce, iar emisiunea "Adevaruri Subiective", este una din posibilitatile pentru a realiza acest lucru.
Asa a trecut prima saptamana la Bucuresti; agitatie, caldura si iarasi agitatie...Principalul este ca am realizat obiectivele pentru care am venit.

O saptamana la munte.
A doua saptamana a fost odihna, la Poiana Brasov si Sinaia. Aerul curat de munte si frumusetile naturii au reusit sa estompeze ceeace ne-a intristat si sa ne aducem aminte de tot ce ne-a umplut sufletele de bucurie. Din Bucuresti am plecat spre Brasov prin Pitesti si Campulung Muscel, unde am vizitat o prietena. Si astfel am trecut muntii prin Pasul Bran, un drum minunat, cu privelisti care-ti taie respiratia. La Poiana Brasov am facut plimbari pe jos in lung si in lat, bucurandu-ne de aerul bun si de mancarea gustoasa in locuri pitoresti cum este Coliba Haiducilor sau Sura Dacilor.
La Sinaia am poposit la Manastire, unde este inmormantat omul politic Take Ionescu si in complexul de case din jurul Castelului Peles. In fine Sinaia este un bun loc de pornire spre culmile Bucegilor, pe care le-am atins fara greutate cu telecabina care urca la cota 2000. De asemeni din Sinaia am plecat la Predeal, pe urmele locurilor prin care am fost in copilarie. O minune au fost cele cateva ore petecute in iarba groasa din Poiana Secuilor (dincolo de cabana "Trei Brazi"), cu privelistea spre culmea Postavarului si desigur nu se putea sa nu trecem si pe la Cabana Cioplea.

Ne-am intors acasa, vineri 5iulie la 5 dimineata. Ziarele ne asteptau din nou langa use si...ne-au readus la realitatea israeliana.
"Fie painea cat de rea
Tot mai bine-n tara mea"
Painea este foarte buna la noi in Israel, sunt desigur alte lucruri rele, dar aici ne simtim bine si traim cu speranta ca va fi bine, ca va fi pace si.... la vara cald.

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/PROZA/note-de-calatorie.htm

Scris de Admin 18.04.06 18:05

Liana Saxone
Mirel

Scris de Continut sponsorizat

Horodi[V=]

Horodi[V=]

Mirel HORODI - 150 de ani de la naşterea Berthei Pappenheim

Liana SAXONE-HORODI: Radu Beligan Note de insomniac

Mirel HORODI: Vladimir Tismăneanu şi problema identitară

Mirel HORODIi: Roza Luxemburg şi “noua stângă”

Un mesaj de spiritualitate şi etică iudaică - Mirel Horodi

Mirel HORODI (Israel)

Un pictor al imaginii concrete, al faptului văzut (ro.)

Răspunsul lui Mircea Eliade către Gershom Scholem.

Neamul Horodnicenilor

Bucuria culorilor Lianei Saxone-Horodi

Cronica unei carti - "AM FACUT JILAVA IN PANTOFI DE VAR

46 de ani de lumina, in expozitia Lianei Saxone-Horodi

File de istorie-templul mare

Note de calatorie din Romania

Horodi[V=]

Re: Horodi[V=]