Tismaneanu[V=]

Conspiraţii, conspiraţionişti, conspiratori
Nu cu multe săptămîni în urmă, am avut plăcerea de a fi gazda unei
conferinţe susţinute de Vladimir Tismăneanu într-una din sălile
somptuoase al Camerei Deputaţilor. Conferinţa vorbea despre anul 1989,
despre căderea comunismului în Europa de Est şi despre ieşirea în
democraţie a naţiunilor din fostul „lagăr socialist“. Titlul exact al
conferinţei era „Naufragiul utopiei: semnificaţiileistorice, politice şi morale ale revoluţiilor din 1989“. Ca de obicei,
Vladimir Tismăneanu a dovedit inteligenţă, elocinţă, profunzime şi, mai
ales, o cunoaştere unică a temei. La sfîrşitul conferinţei, a venit
momentul întrebărilor. Toate, dar absolut toate întrebările s-au
referit într-un fel sau altul la serviciile secrete, la conspiraţii şi
la manevre oculte. Nu cumva revoluţiile din Estul Europei au fost, de
fapt, o abilă manevră kaghebistă/ciaistă/mosadistă şi nicidecum
expresia luptei pentru libertate a jumătate de continent? Nu cumva 22
decembrie a fost un scenariu scris în birouri securistice şi nu pe
străzi? Dar Malta? Nu cumva tot ceea ce s-a întîmplat cu noi,
est-europenii, după 1989, confirmă teoria unei largi conspiraţii?
Andropov?


M-a uimit frecvenţa acestor întrebări şi m-a stupefiat aerul cu
care erau puse. Toţi cei care întrebau – parlamentari, studenţi,
gazetari etc. – dădeau voit impresia că ştiau ceva ce nu puteau spune,
dar lăsau evident să se înţeleagă. Interogaţia era, de fapt, forma prin
care cel care întreba transmitea tuturor celorlalţi faptul că ştie. Nu
aş vrea să fiu greşit înţeles, aşa că mă grăbesc să spun că astfel de
întrebări mi se par absolut legitime. Dar ceea ce m-a uimit a fost
multitudinea lor. Repet, absolut toate întrebările adresate
profesorului Tismăneanu se refereau, într-un fel sau altul, la
comploturi urzite de servicii secrete, masonerii sau bine ascunse
guverne mondiale. Imediat, mi-am adus aminte de poveştile halucinante
care circulă în spaţiul imens şi incontrolabil al opiniei publice
despre 11 septembrie 2001. Imediat mi-au venit în minte cîteva branduri
consacrate ale conspiraţionismului internaţional: Protocoalele
înţelepţilor Sionului, grupul Bielderberg, experimentul Philadelphia,
codul lui Da Vinci. Pentru cei mai mulţi dintre români, evenimentele
din decembrie 1989 fac parte din această categorie. După 20 de ani,
avem o singură certitudine cvasiunanimă: adevărul despre decembrie 1989
nu este aparent, ci ocult. Românii nu sînt, însă, mai paranoici decît
alţii. Succesul crescînd al cospiraţionismului este o trăsătură a
opiniei publice mondiale. De fapt, cam de prin secolul al XIV-lea,
lumea noastră a devenit tot mai disponibilă pentru teorii ale
conspiraţiei.

Probabil că cea dintîi dovadă a faptului că mintea oamenilor fusese
cucerită de conspiraţionism o găsim în furia cu care autorităţile,
alături de popor, reacţionau în vremea sinistrei pandemii de ciumă
bubonică de la mijlocul secolului al XIV-lea. Apărută în sînul armatei
mongole, care pe atunci controla un vast teritoriu în Asia, şi adusă în
Europa pe căile comerciale de negustori genovezi, veneţieni,
portughezi, englezi şi scandinavi, ciuma bubonică a făcut ravagii în
Europa anilor 1348-1350. Firesc, nu avem date precise despre amploarea
fenomenului, dar istoricii cad de acord că aproape jumătate din
populaţia Europei a fost afectată de pandemie, iar numărul morţilor
poate fi rezonabil plasat oriunde între 75 de milioane şi 200 de
milioane de oameni. O apocalipsă, cu adevărat. Ei bine, explicaţiile
acestei cumplite pandemii au fost, evident, de natură conspiraţionistă.
Prin mai toată Europa, se spunea că evreii şi vrăjitoarele sînt de
vină. În regatele de la ţărmurile mediteraneene ale continentului, se
adăugau şi arabii la lista conspiratorilor care, răspîndind intenţionat
această boală, vor să distrugă creştinismul. Aşa cum şi azi o pandemie
devine imediat problemă politică, la fel a fost şi atunci: Inchiziţia a
intrat serios în rol şi a asumat misiunea opririi molimei.


Autorităţile au trecut la represiuni sălbatice împotriva
categoriilor mai sus enumerate, iar popoarele colaborau entuziast şi cu
spirit de răspundere. Mă întorc la întrebările de la finalul
conferinţei lui Vladimir Tismăneanu. Eu nu cred că istoria se scrie în
secret, undeva în spatele multor uşi închise, şi apoi se pune în act
prin unelte obediente, tăcute şi înfiorător de precise. Dimpotrivă,
cred că lista comploturilor eşuate este cu mult mai lungă decît cea a
celor reuşite şi mai cred că arareori un complot pus la cale chiar
atinge obiectivele pe care le urmăreşte. Cu atît mai mult în cazul
evenimentelor politice extrem de complexe, în care sînt angrenaţi zeci
de mii de oameni furioşi scoşi în stradă. Dar marele risc la care se
expun cei care cred în teoriile conspiraţiei ţine de propria lor minte.
Trecerea de la teoria conspiraţiei la gîndirea conspiraţionistă se face
aproape pe nesimţite.

Examinarea raţională a realităţii nu exclude imediat teoria
conspiraţionistă. Este foarte posibil ca unele evenimente din jur să
aibă explicaţii de acest gen. Dar încrederea în teoriile
conspiraţioniste, oricare ar fi ele, numai pentru că sînt
conspiraţioniste, este o formă gravă de manifestare a unei neîncrederi
cronice în lumea din jur, în propria capacitate de gîndire şi acţiune
şi, mai ales, în propria minte. Cred că gîndirea conspiraţionistă –
adică exerciţiul de a percepe în mod obişnuit orice în termenii unei
conspiraţii – este o închidere dureroasă a minţii. Cum ar zice marele
meu concetăţean, fandaxia-i gata!


http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=282&cmd=articol&id=10996

Tismăneanu, şocat de "declanşarea unui adevărat tsunami" de comentarii după interviul preşedintelui
Vladimir Tismăneanu ...

Curiozităţi americane privind emigrarea lui Vladimir Tismăneanu
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de "un membru al staffului tehnic" al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a "emigrat" SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau "pierduţi" într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata "profesionist" şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat "Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»", mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice.
Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm:
"1) Intr-o fisa a Securitatii privitoare la V.T. [n.n. atentie ! ], elaborata in primavara anului 1987, publicata de Mihai Pelin in anii 2000, se specifica printre altele urmatoarele:
a/ lui V.T. i s-a aprobat o viza de calatorie in Franta si Spania (impreuna cu mama, Hermina M);
b/ V.T. nu a mai calatorit in tari capitaliste, nici in tari socialiste;
c/ V.T. nu are rude in alte tari;
d/ V.T. corespunde normelor pentru acordarea vizei de calatorie.
Nedumerirea in legatura cu cele mentionate in raportul de la acea data, vine dintr-o serie de alte rapoarte ale aceleasi institutii. De exemplu, din documente ale Directiei de Informatii Externe ,din anii '70, reiese ca V.T . avea rude in mai multe tari precum: Franta, pe Cristina Boico (sora mamei si fiica acesteia, Olga si Andrei Boico, fiul Cristinei Boico), Venezuela, Sofia Imber, verisoara tatalui lui V.T., in URSS, Tismenetchi Nahona (sora tatalui lui V.T).
Mai mult, V.T. voiajase in anii 70 si in tari capitaliste (RFG) si in tari socialiste (RDG).
Momentul intocmirii fisei respective, primavara 87, este de asemenea , foarte important, deoarece atunci V.T. impreuna cu Dorin Tudoran si Michael Radu au obtinut fonduri de la National Endowement for Democracy pentru a publica revista Agora (unde colaborau opozanti din Romania). Revista era distribita in Romania pe diverse cai si comentata la Europa Libera. Acest grup, prin Agora, erau primi reprezentanti ai opozitiei din Romania finantati de guvernul american , dezvoltind grupurile de mai tirziu ale societatii civice, primele reviste, formatori de opinie, etc., in continuare finantate cu sume semnificative pana in anii 93-94.
Din perspectiva celor de mai sus s-ar putea interpreta ca V.T. ar fi putut beneficia de un anumit sprijin/protectie, intr-un moment cheie, din partea unor persoane foarte influente in conducerea statului (probabil CC/PCR) pentru a explica exceptia acordarii vizei de calatorie... Cum interpretati ? Cine ar fi avut puterea sa ghideze producerea si scurgerea (pentru ochii americanilor) a datelor incorecte? Cu rezultatul ca acea "fisa curata" a permis crearea grupului de reprezentare a actiunilor sponsorizate in Romania. (De remarcat ca V.T. a fost contestat vehement inainte si dupa initierea acelor programe. V.T. a intimpinat greutati pentrut emigrarea in S.U.A. A putut emigra prinr-o casatorie aranjata , divortand c imediat ce si-a obtinut resedinta permanenta ).
2) V.T. are doua surori, amandoua nascute in URSS. Una dintre ele, Rodica, casatorita Tonciulescu, inginer chimist, a lucrat in apropierea Elenei Ceausescu. Dupa activitatile "anti" Ceausescu ale lui V.T., cum poate fi interpretata aceasta alta exceptie ?!
3) Rapoartele Directiei de Informatii Externe, dar si alte surse, sugereaza discret ca V.T. ar fi avut un comportament ( ....) atipic cunoscut. Numele unui profesor important si foarte apropiat de V.T. si al unui coleg cu care a tinut legatura multa vreme dupa plecare ar contura ceea ce se sugereaza. Cum ar fi putut influenta aceste date evaluarile analistilor securitatii vis-a-vis de V.T.?
4) Cu numele ofiterilor "G" si "M. L." sunt semnate mai multe rapoarte, in diferite perioade, referitoare la V.T. si Hermina T. Ar fi posibila identificarea lor ?
Sunt, de asemenea, binevenite orice alte sugestii care ar putea contribui la dezlegarea misterelor care plutesc in jurul "itinerariului" lui V.T."
Am încheiat citatul.
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe, care apar în dosarul cazului cu numele lor de serviciu, s-au ocupat de... marşrutizări şi infiltrări de agenţi în obiective străine, inclusiv în "redactiile posturilor de radio ostile României". Fără comentarii!
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe consemnau că "obiectivul are rude stabilite în străinătate, după cum urmează (...) şi a mai efectuat călătorii turistice în (...)", în timp ce ofiţerul din unitatea serviciului intern nu a menţionat aceste elemente, cu şase ani înainte, în susţinerea avizului pentru eliberarea paşaportului.
În legătură cu această neconcordanţă şi aspectele ridicate de investigatorul republican se impun câteva precizări:
1. Pentru acoperirea interesului Centrului de Informaţii Extene faţă de o persoană care
urma să se deplaseze în străinătate, verificările şi avizul pentru aprobarea eliberării paşaportului erau chipurile "lăsate la aprecierea unităţii serviciului intern", pentru ca în dosarul de paşapoarte să nu existe documente care să conducă la o eventuală deconspirare. Se ajungea, astfel, în situaţia ca ofiţeri ai serviciului intern să fie sancţionaţi pentru "neprevenirea rămânerii ilegale în străinătate" a unor persoane care, în realitate, erau trimise în misiuni de către serviciul extern al securităţii statului. În acest fel se consolida acoperirea.
2. În 1987, fişa era rezultatul evaluării stricte a Centrului de Informaţii Externe, faţă şi de noua perspectivă deschisă lui Vladimir Tismăneanu.
3. În mai multe cazuri, persoanele "anti" Ceauşescu, cu o oarecare notorietate, care au ajuns în străinătate, au avut ca numitor comun stimularea opoziţiei lor de către duşmanii României de la Moscova, folosindu-ne steagul pentru plantarea în Occident a aşa-zişilor disidenţi. Cu o carte de vizită confecţionată printr-o opoziţie regizată împotriva regimului din România, KGB îşi infiltra cârtiţele în Occident, inclusiv pentru controlul şi manipularea exilului românesc.
4. În 1987, în plin avânt al "perestroika şi glasnosti", nu trebuie omisă conlucrarea subterană ("interservicii") a marilor puteri, care pregăteau lumea de după 1989, după cum nu ar trebui să treacă neobservat interesul comun pentru înlăturarea liderilor comunişti nereformişti.
5. Nu a existat moment în întreaga perioadă a Războiului Rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mişcările de rezistenţă anticomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze şi să le controleze decât să apară la iniţiativa altora şi să încerce ulterior abordarea lor.
6. Plecarea lui V.T. în străinătate s-a realizat "pe firul scurt". Pentru cine nu ştie, denominaţia semnifică o intervenţie pe telefonul "S", deţinut numai de demnitarii cu rang ministerial. O bună prietenă a mamei sale, pe care la Moscova se conta într-o eventuală debarcare a lui Ceauşescu printr-o mişcare din interiorul conducerii partidului, a făcut o asemenea intervenţie.
7. Refuzul lui V.T. de a reveni în ţară nu a produs nici un deranjament major până în primăvara anului 1987, când s-a simulat o anchetă internă a circumstanţelor plecării. Scandalizarea a fost la nivelul şefului Centrului de Informaţii Externe, dar "oalele sparte" s-au decontat la unitatea serviciului intern care a avizat plecarea.
8. Unul dintre ofiţerii care au avut în studiu, verificare şi pregătire obiectivul a trebuit să-şi întrerupă fortuit activitatea. Circumstanţele ar merita un studiu de caz.
9. Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de controlat pe zonele externe ale activităţii, unde exista, la un moment dat, o adevărată inflaţie de agenţi ai Moscovei originari din Basarabia şi care treceau drept români.
10. S-a arătat că obiectivul a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima ţară de tranzit spre SUA.
Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru "acomodarea" agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fieful KGB.
Preluare dupa: http://www.cotidianul.ro

Din culisele istoriei. Familia Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu, amenintat cu moartea

Politologul Vladimir Tis- maneanu a fost amenintat cu moartea! El a primit, pe adresa universitatii unde preda, doua scrisori scrise intr-un "limbaj extre- mist". Detalii»

Despre un duh al răului; de-a antisemiţii şi vardiştii (I)
http://www.cotidianul.ro/124847-Despre_un_duh_al_raului_de-a_antisemitii_si_vardistii_I
După ce l-a atacat furibund pe Adrian Marino pentru încă neprobata lui colaborare cu Securitatea, Vladimir Tismăneanu, şef al Institutului guvernamental de investigare a crimelor comunismului, s-a văzut pus la punct de Gabriel Andreescu („Invectivele d-lui Tismăneanu la adresa lui Adrian Marino. Povara pe care o uită", cotidianul.ro din 2 iulie 2010). Replica a venit la scurt timp - 11 iulie, „False polemici şi isterii xenofobe", pe site-ul autorului. În esenţă, Gabriel Andreescu apreciase ca necuviincioasă implicarea lui Tismăneanu în campania împotriva lui Marino, având în vedere „povara" pe care el şi familia sa o poartă pentru răul pe care comunismul l-a făcut în România. Cum poate Tismăneanu să facă ce face astăzi, se întreba Andreescu, când ştie că „în urma cataclismului istoric coordonat de tatăl său şi tovarăşii lui, veniţi pe tancurile sovietice, au fost trimişi la temniţă grea zeci de mii de oameni, printre ei Adrian Marino"? Când ştie că el însuşi, privilegiat şi propagandist zelos al aceluiaşi regim, „se bucura de viaţa de lux din cartierul Primăverii în timp ce tânărul Marino de-abia supravieţuia în penitenciar"? Răspunsul lui Tismăneanu? Criticii mei sunt nişte xenofobi (antisemiţi, se înţelege!), care îmi fac procese pentru „culpa de ereditate". La scurt timp, el avea să aducă acuzaţii asemănătoare unui alt critic al său de dată mai recentă, Ovidiu Şimonca (în „Ovidiu Şimonca şi problema antisemitismului", 15 august 2010, ca replică la textul „Cine seamănă vânt culege furtună", „Observator cultural", 13 august 2010). Dacă în cazul lui Şimonca imputaţiile au fost explicite („promotor al unei argumentaţii de tip antisemit" etc.), lui Andreescu „isteria xenofobă" îi este atribuită, drept pedeapsă pentru „culpa de ereditate", mai mult prin plasarea forţată într-un context contaminant.
Aşadar, dacă cineva îşi permite să nu fie de acord cu tot ceea ce face astăzi şeful numitului Institut guvernamental, asta îl aşteaptă, eticheta de antisemit. Procedând astfel, Tismăneanu a ales o cale care nu-l onorează. Pentru că ideea că oameni precum Andreescu sau Şimonca ar fi iudeofobi e atât de absurdă, în raport mai ales cu toată prezenţa lor de până acum în spaţiul public, că nici autorul ei nu crede ce spune. Neonorant şi inacceptabil rămâne şi faptul că oficialul guvernamental nu e ezitat să implice instituţia publică pe care o conduce în disputele sale personale (a se vedea Comunicatul IICCMER vizând articolul din „Observator cultural", excesiv mai ales prin aprecieri pentru care reprezentanţii instituţiei nu aveau nicio acoperire legală ori profesională).
Cât priveşte cealaltă chestiune, evident că, de principiu, este cu totul nefiresc să se amestece lucrurile atunci când vorbim despre ceea ce au făcut părinţii, respectiv copiii lor. Numai că lui Tismăneanu nu i-a cerut nimeni vreodată să răspundă în vreun fel pentru răul indiscutabil făcut de părinţii săi prin slujirea atât de zeloasă a comunismului totalitar. Lui Vladimir Tismăneanu i s-a spus doar că este necuviincios să-l judece el pe un om ca Adrian Marino - o victimă a regimului „criminal şi ilegitim" pe care l-au slujit cu atâta râvnă atât el, cât şi părinţii săi. S-a întrebat vreodată Vladimir Tismăneanu cam ce reacţie ar fi stârnit în lumea civilizată fiul unui înalt responsabil nazist, el însuşi propagandist nazist, care şi-ar fi permis să judece cu atâta seninătate o victimă a acelui regim? Sau cam ce reacţie ar fi stârnit în aceeaşi lume civilizată ideea ca fiul unui înalt responsabil nazist, el însuşi propagandist nazist, să îşi aroge şefia instituţiilor statale de analiză a dictaturii naziste şi de investigare a crimelor ei?
„Judecarea cuiva pe baza originii sociale ori etnice", predică impetuos Tismăneanu, „este o atitudine inadmisibilă, ofensatoare şi repugnantă". Ce se face el că uită spunând ce spune e că, în dispreţul principiilor indiscutabil generoase pentru care pledează astăzi, nimeni nu a făcut un rău mai mare decât comuniştii - în numele unei ideologii criminale, pe care el şi părinţii săi au slujit-o devotat în schimbul atâtor privilegii. Încât o minimă decenţă îi impunea ca - înainte să reproşeze criticilor săi (şi încă pe nedrept!) că l-ar judeca „pe baza originii sale sociale şi etnice" - să asume onest răspunderea indenegabilă care-i revine ca fost propagandist şi privilegiat al unei ideologii în numele căreia copiii au plătit mai scump decât oricând pentru ceea au făcut părinţii lor.
Cei care îmi impută ce au fost părinţii mei, mai reclamă el, sunt în mod necesar nişte antisemiţi. Numai că şi aici reaua intenţie îi alterează raţionamentele. Aş da un singur exemplu din zecile la îndemână. Mai întâi, însă, ar fi de reţinut că referirile la trecutul lui Tismăneanu şi al părinţilor lui nu au fost raportate la calitatea sa de persoană privată, ori de membru al GDS, de profesor sau publicist. Ele au avut, au şi vor avea relevanţă exclusiv în considerarea poziţiilor oficiale (şef al Institutului de investigare a crimelor comunismului, respectiv al Comisiei prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste) din care Tismăneanu şi-a arogat, ilegitim în opinia mea, judecarea celor întâmplate în România în timpul regimului comunist „criminal şi ilegitim" (regim ai cărui slujitori şi privilegiaţi au fost el şi părinţii săi). Revenind, în primii ani de după decembrie 1989, după o revoluţie anticomunistă sângeroasă, mulţi intelectuali din România (cu varii „origini etnice şi sociale") i-au reproşat uzurpatorului Iliescu atât trecutul său în slujba comunismului, cât şi pe cel al tatălui său - militant al Partidul Comunist din România, agentura sovietică anti-românească. Cu toate acestea, nu a existat măcar un singur caz în care cineva, înfruntând bunul-simţ elementar, să pretindă că argumentele vorbind despre ilegitimitatea uzurpatorului comunist ar fi fost „inadmisibile, ofensatoare şi repugnante". Nu a făcut aşa ceva nici chiar Ion Iliescu - care, mutatis mutandis, urmând logica lui Tismăneanu, ar fi fost şi el perfect îndreptăţit să-şi acuze contestatarii de „antiromânism".

Ovidiu ŞIMONCA - Cine seamănă vînt culege furtună

Vladimir Tismăneanu este supus unor atacuri antisemite pe blogul Asymetria. A mai fost un tip de acţiune antisemită în faţa Ambasadei SUA, acum o lună, cînd Vladimir Tismăneanu a fost incriminat pentru originea sa evreiască. Nu dăm prea multe detalii despre aceste acţiuni blamabile, pentru că nu dorim să propagăm asemenea gesturi inadmisibile. Ceea ce vrem să spunem: asemenea acţiuni şi articole e necesar să le tratăm cu circumspecţie şi să le considerăm nocive spaţiului public, pentru că nu se încadrează în spiritul democratic, care ar trebui să fie la baza unor relaţii civilizate.
Aşadar, luîndu-ne distanţă faţă de antisemitismul tot mai pronunţat care se manifestă faţă de Vladimir Tismăneanu, nu putem să trecem cu vederea modul în care a funcţionat Comisia Tismăneanu după prezentarea Raportului final în Parlament – decembrie 2006. De fapt, după gestul condamnării comunismului, echipa Tismăneanu s-a livrat preşedintelui Băsescu. În anii din urmă, domnul Tismăneanu şi apropiaţii săi au propagat, cu un zel inegalabil, tezele preşedintelui. Altfel spus, Vladimir Tismăneanu & Co s-au implicat partizan în politica prezentului. Într-un fel, această implicare de partea preşedintelui Băsescu a erodat şi adevărurile din Raportul final. Lumea nu l-a mai perceput pe Vladimir Tismăneanu drept coordonatorul acelei Comisii Prezidenţiale, ci l-a privit ca un militant, impregnat de tezele băsesciene.

Dezavuînd comportamentul antisemit împotriva lui Vladimir Tismăneanu, putem să remarcăm, pe de altă parte, modul în care analistul de Washington s-a poziţionat pe scena politică românească – de natură să-i aducă prejudicii. A dorit mereu să fie în prim-plan, să fie implicat în jocurile politice din România, neglijînd rostul pentru care era îndrituit (şi pe care Marius Oprea l-a urmărit cu osîrdie). Acela de face lumină în trecutul comunist. Astăzi, la IICCMER, se face, cum spunea Alina Mungiu-Pippidi în România liberă, din 5 august 2010, un „anticomunism de conferinţă“, nu se mai caută şi nu se mai furnizează probe pentru întocmirea dosarelor penale pentru foştii securişti. Ne ocupăm la greu de Adrian Marino, că, Vezi Doamne!, el era întruchiparea răului absolut, facem polemici dansante despre dreapta şi stînga şi neglijăm trecutul securistic al ţării şi prezentul în care nimic nu este în ordine. Am condamnat comunismul, dar n-am condamnat pe nimeni, l-am scos din joben pe „anticomunistul“ Băsescu şi le-am dat oamenilor de campanie, precum Mihail Neamţu, o sinecură aurită.
Ne pare rău că trebuie să o spunem, dar în trena lui Vladimir Tismăneanu au căzut Horia-Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş, şefii ICR-ului, cărora, prin statut şi prin poziţie publică, le-ar fi fost interzisă, la nivel moral, orice fel de propagandă politică. Nu mai departe de luni, 9 august, într-un moment cînd ţara are atîtea probleme, Mircea Mihăieş îl atacă, din nou, pe Crin Antonescu, într-un text din Evenimentul zilei. Subiect „fierbinte“, „la zi“! Fără să-i ţinem partea lui Crin Antonescu, ne întrebăm, totuşi, dacă este cumva Crin Antonescu la guvernare, are Crin Antonescu post în Guvern, a semnat Crin Antonescu acordurile cu FMI, a decis Crin Antonescu reducerea salariilor bugetarilor? Nimic din toate acestea! Credeţi că asemenea articole slujesc unei prezenţe publice credibile a domnului Mihăieş?

Ne-am fi aşteptat ca Mircea Mihăieş să aibă acea echidistanţă şi acea neutralitate ce s-ar impune unui funcţionar public, unui demnitar cu funcţie de conducere într-o instituţie a statului român. În schimb, sînt reluate aceleaşi teze cu marioneta Crin Antonescu în mîna păpuşarului Patriciu. Să presupunem că Dinu Patriciu ar avea un rol determinant în conducerea PNL, că l-ar fi influenţat, obturînd legea, şi pe Călin Popescu-Tăriceanu. Să admitem că alianţa PNL-PSD, creată înainte de alegerile prezidenţiale din noiembrie 2009, era contra naturii. Să spunem explicit că Mircea Geoană a avut un catastrofal sfîrşit de campanie (de ce a trebuit să meargă la Timişoara şi încerce să vorbească, înfumurat, din Balconul Operei? de ce a alergat, ca orbetele, la Vîntu?). Şi totuşi, Crin Antonescu a făcut o ofertă – susţinută de Mircea Geaonă – de care Mircea Mihăieş ar trebui să ţină seama, atunci cînd îl judecă pe Crin Antonescu. L-a propus pe Klaus Johannis în funcţia de premier. Dacă ar fi ajuns Klaus Johannis premierul României, s-ar mai fi produs înlocuirea lui Marius Oprea de la conducerea IICCMER, înlocuire decisă, fără justificari, de Emil Boc? Ar mai fi putut preşedintele Băsescu, cu Klaus Johannis premier, să-şi facă toate mendrele guvernării? Sigur că e lejer să replici, spunînd că şi Klaus Johannis ar fi fost aservit „mogulilor“. Numai că tipul acesta de reacţie – ai noştri sînt buni şi trebuie protejaţi, ceilalţi sînt un rău revărsat, despre ei să scriem nemilos – ne-a adus în fundătura Boc.

Presupun că, în sinea lor, domnii Tismăneanu, Patapievici şi Mihăieş sînt nemulţumiţi de Guvernul Boc, îşi dau seama că acesta nu funcţionează cum trebuie. De ce nu scriu articole la fel de critice faţă de Guvernul Boc, dacă vor să fie „conştiinţa civică“ a naţiunii? Nu e nimic de criticat la acest Guvern? Talentul şi acuitatea observaţiei sînt detectabile la Mircea Mihăieş, la Vladimir Tismăneanu, la Horia-Roman Patapievici.

M-aş fi aşteptat ca pamfletarul Mihăieş să scrie un articol acid despre cheltuielile şi rezultatele catastrofale ale „brandului-frunzuliţă“. Dacă poate cu Crin Antonescu, este fleşcăit cu Boc sau Elena Udrea? Tipul acesta de articole, cum a fost cel scris de Mircea Mihăieş contra lui Crin Antonescu, i-a adus în situaţia să fie catalogaţi drept „intelectualii lui Băsescu“. Şi atunci, de ce s-ar plînge că sînt criticaţi? Există o vorbă populară: nu poţi să fii şi cu slănina în pod şi cu sufletul în Rai. Sau, altfel spus: cine seamănă vînt culege furtună. Nu se poate să te porţi cu mănuşi, să-i menajezi pe Băsescu, pe Boc, pe Videanu, pe Udrea, iar pe toţi ceilalţi să-i consideri o adunătură de şnapani. A privi violent într-o parte şi extrem de îngăduitor în cealaltă parte este marea problemă a analizei politice româneşti.

Comunismul şi anihilarea omului interior
Între cele mai grave consecinţe ale comunismului ca practică politică instituţionalizată, încarnată în regimuri totalitarideocratice, este obliterarea memoriei.
Este vorba de ocultarea dimensiunii subiective, lichidarea moralităţii tradiţionale, a acelui tărâm ce face posibile alegeri etice fundamentate pe criterii absolute, nu pe relativisme dictate de interese de clasă ori rasă. Omul Nou trebuie să fie instrumentul perfect al înfăptuirii fărădelegilor dictate de comandamentul Revoluţiei.
Criminalitatea comunismului nu este deci una ce ţine de dispoziţii de temperament, nu e vorba de un gangsterism să-i spunem banal. Orice ar fi scris Hannah Arendt, o gânditoare pe care o preţuiesc enorm, nici Răul comunist, nici Răul nazist nu au fost banale. Dimpotrivă, au fost unice în monstruozitatea lor radicală.
Tariq Ali, romancier, regizor, istoric, autor influent în cercurile radicale de stânga din Marea Britanie şi nu doar acolo, a publicat în 2009, în colecţia “What Was Communism?”, coordonată de Ali la Seagull Press din Londra, volumul “The Idea of Communism”. Cartea lui Ali reuşeşte să reia toate temele nostalgic- marxizante: “Manifestul Partidului Comunist” ca expresie a justiţiei sociale, necesitatea revoluţiei bolşevice, crimele staliniste ca aberaţii rezultate din paranoia unui individ, deturnarea bolşevismului şi revenirea la matca “umanismului originar”.
Se respinge teza conform căreia comunismul ar fi fost o religie seculară. Acesta este considerat drept o doctrină în fond ştiinţifică. Ceea ce nu înseamnă ca Tariq Ali renunţă la misticismul propriu mesianismelor revoluţionare moderne.
Este invocat un poem de Bertolt Brecht, parabola croitorului din Ulm. În secolul al XVI-lea, spune povestea, acest croitor i-a spus episcopului: “Pot să zbor”. I s-a poruncit să meargă în turnul catedralei şi să-şi demonstreze capacitatea nemaivăzută. A făcut-o, s-a azvârlit în văzduh, s-a prăbuşit şi a murit. Dar n-a murit visul său: după 500 de ani ani oamenii au ajuns să zboare…
Concluzia lui Tariq Ali, pe care o împărtăşesc cei ce susţin validitatea şi viabilitatea a ceea ce ei numesc “ipoteza comunistă”, dincolo de toate crimele comise, dincolo de toate abominaţiunile impuse unor oameni nevinovaţi, se situează pe linia unui optimism utopic impenitent: “Lumina este slabă, dar nu a fost complet stinsă de furtunile ultimelor decenii. Va putea să ardă din nou, mai devreme decât ne închipuim. Pentru că, atâta vreme cât capitalismul contemporan, un sistem bazat pe exploatare, inegalitate şi crize recurente, continuă să existe, posibilitatea ca mişcări anticapitaliste să ia puterea nu poate fi exclusă.”
Evident, ne întâlnim cu o formă imanentizată a gândirii chiliastice. Eshatonul devenit lume. Metodologia exonerării este următoarea: se uită ce-a comis comunismul ca praxis istoric şi se revine la dimensiunea presupus emancipatoare, la fundamentele unui socialism care n-ar avea nimic de-a face cu catastrofa totalitară de sorginte bolşevică.
Marele poet polonez Aleksander Wat, în cartea “My Century” (convorbiri cu Czeslaw Milosz), discută în mod revelator perversitatea seducţiei (şi a autohipnozei) intelectualilor de către mişcările revoluţionare de masă. Cartea va apărea în traducere românească la Humanitas în colecţia “Zeitgeist”.
Cuvintele lui Wat, un om care a trăit deopotrivă exaltarea sacrificiului pentru o cauză sacralizată şi infernul Gulagului, mi se par cea mai potrivită replică ce o putem da lui Tariq Ali şi celor care gândesc asemenea lui: “Comunismul este inamicul interiorizării, al omului interior. (…) Dar astăzi ştim ca exteriorizarea duce la uciderea omului interior, aceasta este esenţa stalinismului. … Omul interior trebuie asasinat pentru ca Decalogul comunist să-şi găsească sălaşul în suflet.”
Într-o cronică în revista “Verso” (no. 78) la volumul meu “Despre 1989. Naufragiul Utopiei”, filosoful Vlad Mureşan scrie pe bună dreptate despre ambiţia nesăbuită a reconstrucţiei condiţiei umane prin suprimarea autonomiei interioare. Libertatea ca dimensiune autoconstitutivă dispare odată cu încercarea a întemeia hic et nunc Paradisul terestru în absenţa şi împotriva ideii de divinitate, de tradiţie, de legalitate.
Gnoza comunistă a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicată la rang de religie seculară, a miturilor redemptive despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive raţiuni istorice. O revenire la o astfel de doctrină ar înseamna reluarea unui scenariu apocaliptic pe care secolul douăzeci l-a dovedit dezastruos.

Secretele Mineriadei/ Vladimir Tismăneanu: „Mineriada a fost «spontană» precum Congresul PCR“


19:11Tismăneanu analizează cu rigoare academică derapajele celor care au confiscat Revoluţia. Pentru politologul Vladimir Tismăneanu, Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost una dintre cele mai dure palme pe care echipa lui Ion Iliescu a dat-o democraţiei.

V.Tismăneanu - noul acrobat

V.Tismăneanu—perfectul—acrobat






Succesul așteptat, al cărții lui V.Tismăneanu, „Leonte Răutu – perfectul acrobat”, care crează un virtual simbol al „răului”, ca și comentariile aparent obiective, bucuria rău ascunsă a unora pentru demascarea lui Lev Oighenstein, alias Leonte Răutu, acuzația unui anonim ce semnează, grandoman, Godunov, că aș fi urmașul unui „monstru”, fără a mă cunoaște nicicum, m-au determinat să scriu acest text cu implicații, cred, mai serioase decât multele comentarii de pe ici, pe colo. Il cunosc pe autor, era un copil superdotat, l-am admirat, tatăl său, Leon Tismăneanu ( Tisminetzki) era un fost voluntar în războiul civil din Spania, care a început ca o luptă pentru un regim democratic și a devenit un teatru al jocului de interese, Est-Vest, staliniști-troțkiști, comuniști- fasciști ( nu era, de fapt, un joc). Când au apărut primele cărți ale fiului, V.T. , am crezut că merge pe o pistă bună. Comunismul cu față leninist-stalinistă, aplicat în toate țările fostului lagăr ( însuși cuvântul contravine chemării bătrânului Marx) merită o analiză dură și la obiect. Despre marxism, despre stânga nu mă exprim, este prea diversificată, iar tânărul doctorand de la Universitatea Bucureşti și-a schimbat pe parcurs fața și a devenit un „dreptaci” mai abitir decât alții care au cunoscut și chipul dreptei. Eu nu sunt un adversar al dreptei, doar al extremei drepte, ca și al extremei stângi ( se spune că deosebirea dintre nazism și stalinism era aceea că în Rusia era mai frig). Sunt sceptic în privința categorisirii prea apăsate a cuiva, a unei grupări politice , că e de dreapta sau stânga. Există o relativitate ce trebuie luată în seamă. Nu cred nici în socialismul cu față umană , cum au promis unii, nici în perestroika, glasnosti, alte experiențe eșuate lamentabil. Cred doar în idealuri ce nu se pot pune în practică, aduc jertfe, iar jertfe au fost prea multe, zadarnice și crude, fără de margini. Un Soljenițân îmi trezește respect, ca și unii dizidenți, luptători de la noi. Am două obiecții pentru „acrobatul” Volodea Tismăneanu. De ce îi spun acrobat, cum a folosit și el sintagma „potcovindu-l” pe Răutu? Cum poți fi credibil, și pari a fi, când ai fost educat în cel mai pur mod idealizant al comunismului luminos, părinții luptând în Spania anilor 1936-1939, ambii părinți, adevărați eroi, am spune, când urmezi o școală superioară de partid și nu faci și tu, acolo, ingineria, medicina, alte profesii mai puțin legate de o ideologie pe care , poate, nu o mai iubeai? Voiai să cunoști mai bine dedesupturile comunismului științific? Nu era nimic de descoperit, totul era perfect dogmatizat, știm cu toții, cei care am urmat , obligatoriu, aceste cursuri, la toate facultățile, indiferent de specialitate. Din păcate, și asta o știu din surse directe, între foștii ilegaliști comuniști a domnit o stare de suspiciune, un carierism dezgustător ( nu generalizez), la care, cu timpul, s-a adăugat și un antisemitism și mai dezgustător, care contrazicea orice formulă internaționalistă. Leonte Tismăneanu a fost îndepărtat din aparatul ideologic în urma unei delațiuni. A suferit, dar nu s-a dezis de Partid, care îl „exmatriculase”. Poate că și moartea sa, destul de timpurie, a intervenit ca efect al acestei suferințe. Fiul devine cu timpul liberal, foarte frumos, dar mai laudă și unele lucrări de cosmetizare a extremei drepte interbelice, alături de un june, Sorin Lavric. Somnul rațiunii naște monștri. Succesul real de public, ca și în înalte cercuri „elitiste”,cred, l-a cam dus la o auto-supraestimare. Este ideologul anticomunismului, trece peste orice amănunt biografic. Este adevărat că fiul nu răspunde pentru tatăl său, dar a fost tatăl său un călău comunist.? Răutu nu l-a apărat pe Tismăneanu, la fel și Valter Roman. Au uitat că au luptat împreună pe baricadele Spaniei republicane. De ce l-ar iubi Volodea pe Leonte Răutu.? Aici vin cu a doua obiecție - dacă o carte despre Răutu se bucură de un succes atât de răsunător, nu crede V.T. că face un mare serviciu celor ce afirmă ( încă mareșalul Antonescu spunea acest lucru) că evreii, ei anume, au adus comunismul, alte etnii nu au nimic comun cu acest flagel, această „ciumă” ? In Evul Mediu evreii erau acuzați că au adus ciuma, numai pentru că, spălându-și mâinile, se îmbolnăveau mai rar de această gravă maladie. S-a mai discutat – câți evrei erau comuniști? Foarte puțini., ,poate un procent, două. Câți comuniști erau evrei? Destul de numeroși ,proporțional cu majoritarii, pentru că ideologia comunistă nu încuraja antisemitismul, existent în mai toate domeniile de activitate socială., politică, ideologică. ..Că evreii comuniști s-au dezis, precum „uscătura” de Chișinevschi , de evreitate., că mulți au regretat, că unii au plecat în Vest, în Israel, este altă poveste. Tismăneanu a fost și este un anticomunist din afara oricărui sistem represiv. Păi, atunci, de ce nu l-aș accepta mai ușor pe indigerabilul Goma, decât pe Volodea Tismăneanu.? După război mulți viteji se arată. Acesta este punctul meu de vedere, cu tot regretul că acel copil inteligent, astăzi un „clasic al liberalismului și al anticomunismului”, care diabolizează o ideologie până la ridicol, nu va înțelege, nu va dori să înțeleagă. Doar și-a închinat trei decenii unei cauze bune, care nu i se potrivește. De aceea derapajele sunt inerente. Cine mai vorbește astăzi de
Olga Bancic decapitată de naziști numai pentru că a luptat împotriva lor. Dau un mic exemplu. Totul a fost rău la „comuniști”, au fost niște „criminali”, toți, absolut toți, ba mai erau și evrei, ai dracului.

Ce am eu de spus:
Anticomunistul universal Tismăneanu


Preluarea în gestiune a operaţiunii de inventariere şi înmormântare a comunismului continuă cu succes şi pe malurile Dâmboviţei. Guvernul Boc, fantezist şi comic în aproape tot ce face, a unit două institute create de liberali şi a produs unul singur numit “Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc”.

Vladimir Tismaneanu despre defilarea lui Mazare: O actiune indecenta si sfidatoare
http://www.hotnews.ro/stiri-politic-5979742-vladimir-tismaneanu-despre-defilarea-lui-mazare-actiune-indecenta-sfidatoare.htm
Politologul Vladimir Tismaneanu a declarat, contactat de HotNews.ro, ca gestul lui Radu Mazare este "o expresie a lipsei de intelegere a naturii catastrofice a nazismului". "Domnul Radu Mazare nu joaca in piesa (filmul) "The Producers" a lui Mel Brooks. Nu lanseaza tiribombe absolut ridicole de genul "Don't be stupid, be a smarty/Come and join the Nazi party" starnind cascade de ras din partea unui public care stie ce a fost barbaria hitlersta. Gestul domniei sale de a se imbraca in uniforma nazista nu este unul al comicului absurd, ci o expresie a lipsei de intelegere a naturii catastrofice a nazismului. Ignorantia non est argumentum", a mai declarat Tismaneanu.

"Este un lucru sa condamni nazismul plasandu-l in derizoriul absolut (cum se intampla cu unele filme contemporane) si cu totul altceva sa crezi ca este chic (ori cool) imbracandu-te, tu, personaj politic ce se vrea onorabil, in vazul lumii, in uniforma trupelor vinovate de genocid.

Nu mi-as putea imagina un politician responsabil dintr-o tara a UE, nu mi-as putea inchipui un om politic francez, englez, polonez (ca sa nu mai vorbesc cineva din Germania) care sa comita o asemenea actiune indecenta si sfidatoare. Pe scurt, exista o frontiera intra bascalie si tragedie. Domnul Radu Mazare a decis sa o ignore", a declarat Vladimir Tismaneanu pentru HotNews.ro.

AVALON. Răul jdanovist personificat
http://www.observatorcultural.ro/AVALON.-Raul-jdanovist-personificat*articleID_21366-articles_details.htmlRîvna cu care un politolog ca Vladimir Tismăneanu reconstituie istoria comunismului românesc într-o abordare multiplană este însemnul unei concepţii pornite dintr-o viziune şi un interes iniţial politologic şi filozofic faţă de lumea născută de marxism-leninism în aplicaţiile sale staliniste din România. Tismăneanu a ajuns istoric cu timpul, pornind de la analize experte, relevante pentru unele versiuni contemporane occidentale ale marxismului (Şcoala de la Frankfurt), ştiinţe politice – studierea aprofundată a revoluţiilor din 1989 din Europa Răsăriteană şi a comunismului nostru –, analize dialogale, publicate în serial, ale tranziţiei româneşti (în volumele lui de convorbiri cu Mircea Mihăieş pe teme de actualitate) şi chiar dialoguri cu el lider Ion Iliescu, protagonist şi martor-cheie al unei întregi epoci. La toate acestea se adaugă culegerile de publicistică – eseuri şi articole –, unde un loc constant îl ocupă portretistica. De la Hannah Arendt la cutare caïd al socialismului real, figurile se perindă vii prin paginile lui Tismăneanu mărturisind nu doar efortul de a surprinde vremurile analizate şi prin intermediul actorilor lor, ci şi o adevărată pasiune a reconstituirii trecutului apropiat.

Vladimir Tismăneanu poate fi regăsit, în acţiunea lui istorică, nu doar la nivelul unor elaborate teoretizante sau în fruntea unei comisii al cărei raport referitor la comunism rămîne, oricîte s-ar spune despre el, un instrument al înţelegerii şi aprecierii mai adecvate a acţiunii dirigenţilor comunişti, vreme de jumătate de secol, în societatea noastră, ci pînă la nivelul microistoriei personale, cel al fişării bibliografiilor. El este, totodată, şi un istoric cu acţiune inovatoare şi mobilizatoare – prin exemplu – în contextul actual al istoriografiei noastre, unde fabricile de specialişti care sînt universităţile inhibă orice părăsire a bancului de lucru canonic şi cam insuficient pentru anumite hiperspecializări; fiindcă este clar că nu poţi trata clipa de adineaori ca pe era glorioasă a faraonilor, pentru care doar pietrele şi papirusurile mai vorbesc, ci trebuie să utilizezi toate mijloacele avute la dispoziţie pentru a-i surprinde nuanţele şi glisările. Un singur exemplu, în acest punct: ştiut fiind în ce măsură analiza presei comuniste nu poate duce la rezultate cu adevărat relevante – subiectele actualităţii erau impuse şi atent controlate, limba de lemn oficială oferea garanţia păstrării în interiorul emisiei controlate partinic şi cu ajutorul cenzurii –, este limpede că, pentru a ajunge mai aproape de realităţile trăite şi de reverberaţiile lor în viaţa indivizilor trebuie recurs la istoria orală, la înregistrări cu martorii, la convocarea participanţilor, la rememorare.

Iată de ce, în cea mai recent apărută carte a lui, scrisă în colaborare cu istoricul bucureştean Cristian Vasile – expert în analiza bisericii Ortodoxe şi a celei Greco-Catolice în vremea comunismului –, anume Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului (Bucureşti, Editura Humanitas, 2008), Tismăneanu şi colegul său, cu care a colaborat strîns şi în cadrul comisiei oficiale pentru întocmirea raportului despre comunism, dau o probă de discurs istoriografic intersectat. După o primă parte organizată oarecum tradiţional, ca studiu, celelalte două segmente sînt două discuţii; cea dintîi este un dialog între Cristian Vasile şi Tismăneanu, în timp ce a doua reproduce o convorbire a lui Tismăneanu cu filozoful Mihai Şora. Numai jumătate dintre paginile volumului sînt ocupate însă astfel, celelalte conţinînd un consistent calup de documente oficiale referitoare la perfectul acrobat Răutu.



După cum se înţelege, cartea se dovedeşte a fi, în cele din urmă, opera nu a doi, ci a trei autori, iar produsul final se alcătuieşte, dincolo de prejudecata unităţii formale, din surse antologate la vedere şi din evaluări istoriografice atît din cele „canonice“ (studiu critic cu note de subsol), cît şi în maniera dezbaterilor orale atît de populare în arealul culturii americane. De altfel, pe ultimele chiar Tismăneanu le-a introdus mai asiduu la noi, chiar dacă au fost şi alţi autori care s-au ilustrat în domeniu (de la Liviu Cangeopol şi Dan Petrescu la Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi părintele Galeriu, imediat după Revoluţie).

Care este noutatea monografiei în economia operei istorice a lui Vladimir Tismăneanu şi în ambianţa studiilor istorice actuale din România? În doar două cuvinte şi reducînd la o singură propoziţie ceea ce se poate spune, stalinismul cultural feroce din România primeşte, în fine, un nume, părăsind diagnoza generică. După cum specifică autorii, Leonte Răutu este echivalentul comunismului românesc pentru Jdanov. Sanda Cordoş propunea, încă de acum aproximativ un deceniu, să nu mai vorbim – greşit, reductiv – despre proletcultism, ci de un jdanovism cultural ajuns şi la noi în întruchipări similare celor sovietice, dar cu note şi tente specifice. Iată că, în fine, ele devin descifrabile şi în legătură cu metamorfozele unui fanatism revoluţionar de extremă stîngă: cel al lui Leonte Răutu.

Istoria totalitarismului romanesc
http://www.ziua.ro/display.php?id=177733&data=2005-06-06

A fi colaborat cu Securitatea înseamnă a fi lucrat cu Diavolul”EVZ vă propune la 60 de ani de la înfiinţarea Securităţii, principalul serviciu represiv al PCR, un interviu-fluviu cu politologul Vladimir Tismăneanu
[citeste]

Raportul Final al Comisiei Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu primeste Premiul GDS pe 2007

Vladimir Tismaneanu, premiat de GDS Premiul Grupului pentru Dialog Social pe anul 2007 a fost acordat politologului Vladimir Tismaneanu, profesor la Universitatea din Maryland (SUA), in calitate de presedinte al comisiei prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania si de coordonator al Raportului Final elaborat de aceasta.

Mosteniri leniniste, dileme pluraliste (VLADIMIR TISMANEANU)

Cortina de ceata

Leonte Tismăneanu (1913-1981), născut Leonid Tismineţki, supranumit "Ciungul", a fost un comisar comunist evreu şi sovietic. Născut la Soroca, Basarabia într-o familie de evrei, a aderat la Partidul Comunist Român în anii 1930. Între 1937-1939 luptă în Brigăzile Internaţionale (comuniste) în Spania, unde îşi pierde braţul drept. După 1939, crainic, apoi redactor, la radio Moscova, secţia română. Trimis de către NKVD în România în 1948, naturalizat Tismăneanu (1949), nomenclaturist: director adjunct al Editurii PMR, ulterior Editura Politică; şef al catedrei de marxism-leninism la Universitatea din Bucureşti. Între 1958-1960, anchetat pentru "fracţionism" şi "discuţii antipartinice"; exclus din PMR (1960); ulterior reprimit în partid (1964); redactor la Editura Meridiane.
Leonte Tismăneanu a fost descris de fiul său ca fiind „un leninist fanatic şi dur”, „unul dintre tartorii ideologici” ai perioadei staliniste[1].
Fapt divers
Fiul lui Leonte Tismăneanu, Vladimir Tismăneanu, a fost numit pe 5 aprilie 2006 în fruntea comisiei prezidenţiale de condamnare a crimelor comunismului în România.