Basarabia

Cum au cumpărat ruşii boierimea Basarabiei
Privilegii, funcţii, domenii în alte zone ale Rusiei, dar şi recunoaşterea titlurilor nobiliare au fost ...

27 Martie 1918 - Actul Unirii cu Basarabia

Persecuţiile comuniştilor ruşi asupra basarabenilor
Când vorbim despre comunism, trebuie să distingem mai întâi între ideologie şi practică, cu alte cuvinte, între discurs (intenţii) şi politică (realizare). În cazul nazismului, atât discursul (purificarea rasială), cât şi practica politică (metodele) erau criminale şi acest lucru explică de ce astăzi – pe lângă faptul că a existat un proces al nazismului la Nürnberg – majoritatea condamnă nazismul.
Nu şi comunismul, aici nu există o cvasi-unanimitate ca în cazul nazismului. De ce? Una dintre numeroasele explicaţii ar fi aceea că ideologia comunistă avea o anumită atracţie la nivelul intenţiilor, a promisiunilor, anume, de a crea o societate echitabilă, armonioasă, fără conflicte de clasă, naţionale sau de gender chiar. Realizarea acestor obiective s-a dovedit a fi utopică şi s-a compromis în primul rând din cauza metodelor violente folosite pentru a realiza acest scop „nobil“. Or, deviza comuniştilor dintotdeauna a fost „scopul scuză mijloacele“. În ceea ce priveşte deci practica politică, comunismul apare ca o ideologie la fel de criminală ca şi nazismul. Acesta din urmă a justificat exterminarea unor rase (evrei şi romi), sau transformarea altora (în special al slavilor) în sclavi, deci e vorba de crima rasială, iar comunismul a aprobat exterminarea sau marginalizarea claselor zise burgheze. În primul caz, al nazismulului, avem genocidul de rasă, în al doilea – cel de clasă. Ambele sunt la fel de condamnabile. Întrebarea care apare adesea – care ideologie sau regim, nazist sau comunist, a fost mai genocidal şi criminal – nu are sens şi, mai mult, are riscul de a ne lansa pe o pistă greşită şi contraproductivă.
Caracterul criminal şi ilegitim al comunismului este valabil mai ales pentru perioada formativă a regimului. În fosta RSS Moldovenească acest segment cronologic coincide cu 1940-1941, primii ani ai ocupaţiei sovietice, şi cu perioada 1944-1953. Cu toate acestea, a existat mai degrabă o continuitate decât o ruptură în ceea ce priveşte caracterul ilegitim, nedemocratic şi totalitar al statului comunist dacă facem referire la perioada stalinistă în RSSM şi cea de după 1953. Vom aduce argumente şi detalii noi în acest sens, provenite din fondurile de arhivă din epoca comunistă, pe parcursul unei rubrici săptămânale a ziarului „Adevărul“, ediţia de Moldova, din care revista „Historia“ va prelua periodic documente şi chestiuni inedite.
Alte aspecte de care ne vom preocupa pe parcursul timpului vor viza politica de cadre în RSSM; în ce măsură au fost discriminaţi basarabenii faţă de cei veniţi de peste Nistru; care a fost dinamica represivă a regimului; mobilizările forţate la muncă; dar şi aspecte mai specifice, precum de ce RSSM nu a avut un Cod Penal până în 1961 şi de ce Codul Penal al Ucrainei – dar nu şi cel al RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă; cea mai mare dintre fostele republici sovietice din componenţa URSS) – a fost valabil pe teritoriul RSSM?; cât de previzibil sau nu a fost colapsul URSS şi de ce există nostalgie faţă de comunism?
Una dintre cele mai importante chestiuni legate de regimul comunist este rolul partidului în stat, de fapt confundarea cu acesta, şi, în acest context, controlarea justiţiei, justificarea crimei organelor represive împotriva cetăţenilor; în ceea ce priveşte fosta RSSM, o chestiune de interes sporit este încă: în ce măsură a existat discriminarea cadrelor naţionale, a basarabenilor în general, în raport cu cadrele aduse din diferite părţi ale URSS şi ce documente noi putem invoca în acest sens?
În acest număr al revistei „Historia“ publicăm un document inedit din arhiva fostului Comitet Central al Partidului Comunist al Moldovei, actualmente Arhiva Organizaţiilor Social-Politice. Este datat 9-10 septembrie 1940 şi exprimă punctul de vedere al unui funcţionar de rang înalt al regimului comunist de la Chişinău, deci ceea ce mărturiseşte el, într-o şedinţă cu uşile închise, într-un document cu menţiunea „strict secret“, are o greutate deosebită. Voloşin era atunci preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie din RSSM. El se pronunţă pe marginea raportului prezentat la şedinţa activului de partid de către Piotr Borodin, prim-secretar al CC al PCM şi prim secretar al Comitetului de partid orăşenesc Chişinău. Există două părţi ale acestui document, care abordează două chestiuni importante.
Prima parte se focusează asupra relaţiei dintre partid (Borodin) şi justiţie (Voloşin). Se discută pe marginea Ucazului din 26 iunie 1940, adoptat de Sovietul Suprem al URSS, extins după 28 iunie şi asupra Basarabiei, cu privire la criminalizarea întârzierilor la muncă. Este vorba despre faptul că cei care întârziau la lucru mai mult de 20 de minute erau condamnaţi la lagăr de corecţie. Voloşin susţine ideea că acest ucaz se aplică cu multe încălcări, mai ales prin neglijarea procedurilor judiciare. El este nevoit să accepte rugămintea partidului (formulată de Borodin) de a renunţa la prezentarea martorilor în instanţă atunci când este vorba de condamnarea unor persoane conform ucazului amintit. Avem un caz clasic de ingerinţă a partidului în treburile justiţiei, de fapt avem confirmarea, pentru cei care se îndoiau încă, de monopolul şi omnipotenţa partidului comunist în stat. Este un argument în plus cu referire la caracterul ilegitim al regimului comunist, în ciuda existenţei unei legislaţii care era menită să introducă anumite practici normative; în realitate partidul decidea când aceste legi trebuiau şi când nu trebuiau aplicate. În cazul de faţă, partidul a primit ordin să condamne cât mai multe persoane, iar procedura – chemarea martorilor – îşi pierde relevanţa în faţa voinţei partidului. Vom reveni ulterior cu alte documente la acest capitol al „justiţiei sovietice“.
A doua chestiune reflectată în continuare în document se referă la discriminarea cadrelor locale, basarabene (nu specifică originea etnică a basarabenilor, deci putem lesne admite că e vorba de toţi basarabenii, etnici români, ruşi, ucraineni etc.). Voloşin afirmă că sunt aduse cadre de peste Nistru, mai ales din fosta RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească; o entitate teritorială „autonomă“ creată de autorităţile sovietice în componenţa Ucrainei la 12 octombrie 1924), de la Tiraspol şi Râbniţa, în condiţiile în care acest lucru nu este justificat. El confirmă că există suficiente cadre bine pregătite pe loc şi se indignează de ce acestea sunt neglijate şi marginalizate. Mai mult, el vorbeşte despre „oameni cinstiţi, basarabeni“ care nu au de lucru, în condiţiile în care la Chişinău sunt trimise cadre din afară sub diferite motive, numai nu din cele obiective. Indignarea lui Voloşin nu este însă una izvorâtă din motive altruiste, el nu reprezintă neapărat interesele elitelor locale basarabene, ci, mai degrabă, el apreciază că această politică de aducere masivă a cadrelor, până la nivelul unei dactilografe şi a vânzătorului de carte, creează probleme în ceea ce priveşte asigurarea cu spaţiul locativ. El confirmă existenţa unor reţele bine puse la punct de distribuţie privilegiată a locuinţelor – nu spune direct, dar insinuează subtil că partidul s-ar afla în spatele acestuia. Probabil că din cauza acestei atitudini, Voloşin va fi retrogradat peste câteva luni, pierzându-şi funcţia de preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie din RSSM.
Un detaliu important care ne-ar permite să plasăm acest document în perspectivă, în aşa fel încât această situaţie de discriminare a cadrelor locale să nu apară ca un caz izolat: amintim că până la mijlocul anilor 1980, ponderea etnicilor români/moldoveni în rândurile directorilor întreprinderilor industriale din RSSM era de doar 8,6 % (date de arhivă publicate în 1994 de V. Stăvilă). Vom reveni cu alte detalii în materialele următoare.

Adunarea activului de partid al RSS Moldoveneşti 9-10 septembrie 1940

„Voloşin, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie a RSSM: Ucazul [din 26 iunie 1940 adoptat de către Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice «Cu privire la trecerea la ziua de muncă de opt ore, la săptămâna de lucru de şapte zile şi interzicerea abandonării samavolnice a locului de muncă de către muncitori şi funcţionari»] se îndeplineşte, dar nu cum se cade şi eu am vorbit despre cauza acestui fenomen, iar tovarăşul Borodin a spus aici că se tergiversează examinarea dosarelor, pentru a chema martori.
Tov. Borodin: Dar avem noi într-adevăr nevoie de martori?
Voloşin: Nu avem nevoie, întrucât din cauza aceasta avem reţineri de până la o lună şi mai mult.
Borodin: Să interziceţi chestiunea asta.
Voloşin: Am interzis-o, dar mai continuă.
Voloşin: Acum, tovarăşi, aş vrea să atrag atenţia aktivului, în special a tovarăşului Borodin, că eu ştiu mulţi lucrători din Tiraspol, care au venit aici şi consider că aici au fost aduşi atâţia oameni inutili, de care nu este nevoie aici, în timp ce oameni cinstiţi, basarabeni, nu au de lucru. Oare nu se poate să angajezi o dactilografă de pe loc, de ce se trimit sub diferite pretexte altele de aiurea? Iată am văzut ieri două surori din Râbniţa, odrasle ale unui speculant, iar acum s-au aciuat aici şi şi-au adus şi soţii lor, iar aceşti oameni au ocupat apartamente şi funcţionarii noştri n-au locuinţă.
Iată, de asemenea, cei de la Knigoculttorg [Asociaţia de distribuire a cărţii] şi-au adus oamenii lor, oare aici pe loc nu e posibil să găsim persoane potrivite, care să vândă cărţi. Am întâlnit un contabil, care deservea 3 instituţii şi s-a concediat şi s-a strămutat la Chişinău şi spune că are deja apartament; ne cunoaştem bine şi am întrebat-o cum s-a angajat, iar ea îmi spune că şi sora şi soţul se vor transfera aici şi vor fi satisfăcuţi. Propun ca să atragem o atenţie sporită acestor probleme.“ (traducere din limba rusă)

Cum a ajuns Basarabia în componenţa Imperiului Rus?
La începutul secolului XIX, "omul bolnav" - Imperiul Otoman dădea semne tot mai clare de slăbiciune, de care încearcă să profite Rusia Ţaristă. În anul 1802, Imperiul Otoman face o concesie importantă în faţa Rusiei, acceptând printr-un hatişerif ca domnii Ţării Româneşti şi Moldovei să fie numiţi pentru o perioadă de şapte ani şi să nu poată fi schimbaţi fără acordul rusesc.


Vă dau Prutul...
În 1806, sultanul Selim al II-lea îi mazileşte, la insistenţele generalului Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol, pe Constantin Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, acuzat că întreţine relaţii prea strânse cu Rusia, înlocuindu-l cu Alexandru Şuţu. În acelaşi an este înlocuit şi Alexandru Moruzzi, domnul Moldovei, locul său fiind luat de Scarlat Calimah. Desigur că Rusia condamnă gestul, şi declară război Imperiului otoman. În ciuda faptului că Poarta a încercat să evite conflictul, anulând mazilirea, ţarul Alexandru I a ordonat generalului Michelson să atace Moldova.
Pe 19 noiembrie 1806 ruşii ocupă Hotinul, apoi Benderul, Akermanul, Chilia, Ismail şi Reni. După care pun stăpânire pe întreg teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. Otomanii au încercat să-şi recupereze poziţiile în cursul anului 1807, însă fără succes, fiind învinşi în bătăliile de la Obileşti (14 iunie) şi Malainiţa (19 iunie). Pe 24 august 1807, operaţiunile militare erau încheiate şi s-a încheiat armistiţiul de la Slobozia, care avea ca principală prevedere evacuarea de către trupele ruse a celor două principate. Această clauză nu a fost însă respectată, astfel că pacea nu a rezistat prea mult, ostilităţile reîncepând în 1809.
În noiembrie 1811, delegaţiile rusă (formată din Italinski, Sabaniev, Fonton) şi cea otomană (Selim, Hamid, Galip) s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.
Ruşii, care iniţial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând graniţa pe Dunăre, adică stăpânirea celor două ţări române. Solicitarea lor era susţinută şi de faptul că Napoleon fusese de acord cu acest lucru, la întâlnirea de la Erfurt, cu ţarul Alexandru I.
Informat, marele vizir, Laz-Ahmed Paşa, a declarat "Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acum. Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi încă patru cetăţi - adică Chilia, Akkerman, Bender şi Hotin - şi o strălucită provincie, Bugeacul împreună cu ţinuturile Gregeni, Codru, Lăpuşna, Orheiu, Soroca şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cârligătura". Practic, teritoriul dintre Prut şi Nistru era cedat de către otomani ruşilor.
Negocierile au continuat la Bucureşti, însă nu aşa rapid cum sperau ruşii, ameninţaţi de pericol, în condiţiile deteriorării relaţiilor cu Franţa. Ţarul s-ar fi mulţumit "cu Prutul", numai că acum sultanul Mahmud al II-lea dorea să păstreze gurile Dunării, cu cetăţile Ismail şi Chilia, puncte strategice importante pentru Imperiu. În faţa încăpăţânării otomanilor, ţariştii au reluat ostilităţile, forţându-l pe sultan să accepte cedarea în totalitate a Basarabiei. Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, "hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare...".
Imperiul ţarist intra astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km˛ (mai mare cu 7400 km˛ decât al Moldovei de la vest de Prut!), cuprinzând cinci cetăţi, 17 târguri, 685 sate şi o populaţie de 482.630 de suflete.
Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit...La început, ţariştii au acţionat cu oarecare reţinere. Dintr-un raport al amiralului Ciceagov, comandantul trupelor ruseşti din principate, reiese şi modul pentru care au adoptat această atitudine: "Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească o vreme... Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor... Ei sunt scutiţi de dări vreme de trei ani, în loc de doi, după cum glăsuieşte tratatul de pace pentru Moldova; sunt scutiţi de recrutare, căci, de fapt, populaţiunea este rară şi o astfel de măsură, în loc să mai aducă locuitori, i-ar face să fugă şi pe cei cari sunt. Mă silesc să fac să simtă blândeţea stăpânirii Majestăţii Voastre, care se întinde nu numai la cei cari au mai dinainte fericirea să se ţie de ea, dar şi la cei ale căror averi au căzut în puterea ei. Cred că această ţară va propăşi dacă Majestatea Voastră o va feri de mulţimea puterilor şi a autorităţilor. Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit, dacă nevoia locală nu cere şi dacă mijloacele locale nu îngăduie. Sinodul s-a amestecat cel dintâiu; a făcut tot ce priveşte stăpânirea lui; el porunceşte şi eu doar plătesc pe slujbaşi. Am făcut cunoştinţă cu exarhul (Gavriil Bănulescu); pare că vrea să se mulţumească cu puţin; e umil şi politicos afară din cale; dacă nu-l vom încărca cu regulamente şi cu învoiri, poate că şi clerul acestei ţări va fi mulţumit. Trebuie să fie o stăpânire theopolitică şi nu sinodală, deaceia tot ce va face Majestatea Voastră ca să dea deoparte puterea Sinodului, va fi de folos şi va ajuta planul general".
Mergând pe această linie, conducerea administraţiei civile a noii provincii a fost încredinţată lui Scarlat Sturdza, boier român, refugiat de mai multă vreme în Rusia. Acesta era ajutat de un sfat obştesc, format aproape în totalitate din boieri pământeni.
Sturdza a stat în funcţie doar până în 1813, când şi-a dat demisia, locul său fiind luat de generalul Harting. El a încercat să reducă rolul românilor în conducerea Basarabiei, fapt ce a determinat protestul acestora, care, în frunte cu mitropolitul Gavriil Bănulescu, au trimis mai multe proteste ţarului Alexandru I. Protestele lor au avut parţial succes, în 1816, Harting fiind demis, locul acestuia fiind luat de generalul Bahmetiev.
De la Aşezământ la Regulamentul lui VoronţovÎn timpul guvernării acestuia a fost adoptat un act deosebit de important pentru Basarabia: "Aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei", care acorda provinciei o destul de mare autonomie. Conducerea urma să fie exercitată de un guvernator, alături de care se afla Înaltul Sfat (format din 11 membri - 5 numiţi şi 6 aleşi - aceştia din urmă doar dintre boierii pământeni); s-a recunoscut autonomia administrativă, conducătorii judeţelor urmând a fi aleşi dintre proprietarii de pământ, ce deţineau suprafeţe mai mari de 300 de deseatine sau fiii acestora, cu vârsta mai mare de 22 de ani.
Aşezământul mai stabilea că"pricinile la Înaltul Sfat se vor lucra în limbile rusească şi moldovenească, după cum se va cuveni fiinţei pricinei, adecă: cele de punere la cale a haznalei, criminaliceşti şi de cercetări, ruseşte şi moldoveneşte, cu păzirea legiuirei Imperiului Rusiei şi cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului la ceia ce se va atinge de apărarea drepturilor particularilor; iar pricinile giudecăţi poliţieneşti se vor lucra în singura limbă moldovenească şi judecăţile se vor face pe temeiul legiuirilor şi obiceiurilor Moldovei".
Ţarul Alexandru I a fost foarte implicat în acest proiect încât a considerat necesar să vină personal la Chişinău (oraş ales drept capitală a Basarabiei, în 1818), pentru a promulga aşezământul.
Din păcate, acest regim n-a avut viaţă lungă. La moartea lui Alexandru I, în 1825, tronul imperial a fost ocupat de Nicolae I, care a lovit în plin autonomia Basarabiei. În 1828, "aşezământul" a fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-numitul"regulament al lui Voronţov", prin care se anulează aproape toate libertăţile politice, economice şi administrative ale provinciei. Intrat în vigoare la 29 ianuarie 1829, regulamentul stabilea că Basarabia va fi condusă şi administrată de guvernatori şi funcţionari ruşi, acordând puteri foarte mari guvernatorului, în timp ce Sfatul Oblastiei (ce înlocuise Înaltul Sfat) se mai reunea doar de două ori pe an pentru a da avize de ordin economic. În acelaşi timp, întrebuinţarea limbii române în actele publice era interzisă. Totuşi, pentru că populaţia era reticentă la a învăţa şi folosi limba ocupanţilor, în 1836 a fost emis un ucaz prin care se tolera, pe o perioadă de şapte ani, folosirea limbii române în justiţie, pentru cei care nu ştiau limba rusă.
În anul 1861, se produce o schimbare în bine în ceea ce priveşte starea ţărănimii, odată cu promulgarea de către ţarul Alexandru al II-lea a unui ucaz de împroprietărire. Acesta stipula că "pământul, fie arabil, fie păşune sau islaz pe care ţăranii îl ţineau în arendă de la proprietari, şi a cărui întindere nu întrece 13 desetine şi 1768 stânjeni pătraţi de familie, devine de drept lotul de împroprietărire al ţăranilor".O schimbare a sistemului se înregistrează în 1870, odată cu introducerea sistemului "zemstvelor" şi în Basarabia, adică a autonomiei comunale, judeţene şi provinciale. La scurt timp însă, în 1871, Basarabia a pierdut statutul de provincie privilegiată, devenind "gubernie" a Imperiului Rus, fiind guvernată autocratic. Statutul de gubernie însemna aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, rusificarea accelerată a administraţiei etc.
Aspecte demografice şi religioaseUn moment important se înregistrează în 1856 când, cele trei judeţe din sudul Basarabiei - Cahul, Ismail şi Bolgrad - au fost restituite Moldovei. Astfel, un teritoriu de peste 10.000 de km˛, având o populaţie de circa 127.000 de oameni, revenea la patria-mamă. Ce-i drept nu pentru mult timp! În 1878, la Congresul de Pace de la Berlin, marile puteri, trecând peste drepturile legitime ale românilor şi în ciuda intervenţiilor energice ale lui Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, au hotărât ca acest teritoriu să revină, din nou, Rusiei.
În catagrafia oficială, realizată în anul 1817, populaţia Basarabiei era cifrată undeva la 482.000 suflete. Până în 1856 numărul locuitorilor a crescut la 990.000, dintre care: 736.000 români (74%) şi 254.000 minoritari (ucraineni 12%, evrei 8%, bulgari şi găgăuzi 4,8%, germani 2,4%, ţigani 1,1% etc.). Peste alte trei decenii, populaţia provinciei a crescut la 1.935.412 locuitori, pentru ca la recensământul din 1912 să se consemneze un număr de 2.946.054 locuitori.
Autorităţile ţariste au sprijinit colonizarea străinilor în Basarabia, mai ales în condiţiile în care, în primii ani după 1812, mulţi locuitori au fugit la vest de Prut. Astfel că pe acest teritoriu aveau să se stabilească: germani, bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei, ba chiar şi francezi sau elveţieni.
Şi viaţa religioasă din Basarabia după 1812 a fost extrem de tumultuoasă. Prin strădania episcopului Gavriil Bănulescu, la 21 august 1813, ţarul Alexandru I a promulgat ucazul prin care se înfiinţa noua arhiepiscopie a Chişinăului şi Hotinului. Tot el a pus bazele seminarului teologic de la Chişinău şi a tipografiei mitropoliei Chişinăului şi Hotinului. Mitropolitul Gavriil s-a remarcat şi ca un aprig susţinător al autonomiei Basarabiei. Urmaşii săi (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov, Antonie Şocotov), deşi ruşi sau ucraineni la origine, au continuat să apere interesele bisericii basarabene. O dovadă este şi faptul că, până la 1871, s-a permis folosirea limbii române în biserică. Situaţia se schimbă odată cu venirea în scaunul episcopal a lui Pavel Lebedev, sub care tendinţa de rusificare a bisericii din Basarabia se accentuează tot mai mult. Acesta a hotărât ca în bisericile şi mănăstirile în care s-a slujit în limba română să se oficieze şi în limba rusă. Acelaşi înalt prelat a adunat "toate cărţile sfinte de pe la bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere cirilice în limba moldovenească... la Mitropolia din Chişinău", unde "timp de şapte ani le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropolitan". Totodată a hotărât şi desfiinţarea tipografiei, înfiinţată de Gavriil Bănulescu.
O revenire la linia trasată de episcopul Gavriil se înregistrează în timpul episcopilor Serghie Lapidevski, Iacov Piatnicki şi Vladimir, pentru ca în timpul episcopului Serafim să se revină la practicile aplicate de Lebedev. Acesta a impus slujba în limba rusă chiar şi în bisericile de la sate, ceea ce a condus la apariţia sectarismului, de genul inochentismului.
Rusificarea învăţământuluiŞi învăţământul a fost afectat de procesul de rusificare. În 1867, limba română a fost interzisă în şcolile publice din Basarabia. Într-o însemnare a unui oficial rus este explicată această măsură:"dacă voim ca Basarabia să se contopească deplin cu Rusia, atunci trebuie prin mijlocul şcolilor să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi. Spre această ţintă tinde tocmai sistemul de învăţământ public, adoptat acum de ocârmuire". Autorităţile au încurajat în schimb deschiderea şcolilor ruseşti sau ale minorităţilor. De aceea nu este de mirare că numărul analfabeţilor din rândul românilor era foarte mare. Nici nu avea cum să fie altfel, dacă din 1865 nu s-a mai tipărit nici un abecedar cu litere latine, până la Marea Unire, iar după 1867 nu s-a mai înfiinţat nici o şcoală în limba română. În 1905, deputatul rus Novicov, într-o interpelare în Duma de la Sankt Petersburg, a cerut cărţi şi şcoli româneşti în Basarabia. Solicitarea sa a fost respinsă pe motiv că locuitorii acestei provincii erau deja rusificaţi şi nu mai aveau nevoie de şcoli în care să se predea în limba română! Şi dacă mai adăugăm că în Biblioteca obştească din Chişinău, care avea peste 20.000 de volume, nu se găsea în anul 1899 nici măcar o lucrare în limba română, ne dăm seama şi mai clar de amploarea procesului de rusificare din învăţământul basarabean.
Mişcarea naţionalăÎn ciuda tuturor greutăţilor, Basarabia şi-a păstrat pentru mult timp tradiţiile ei culturale. În primii ani după cedare, când restricţiile nu erau atât de mari, legăturile culturale dintre cele două maluri ale Prutului s-au derulat mai uşor. Publicaţiile româneşti, de felul Curierului românesc sau Albina Românească erau citite cu mare interes de basarabeni. O bogată activitate au desfăşurat oamenii de litere ca Alexandru Hâjdeu, Alecu Russo, Alexandru Donici, Constantin Stamati, Zamfir Arbore, Ion Sârbu, Alexandru Mateevici etc., unii dintre ei cunoscând consacrarea în Moldova de la vest de Prut.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atitudinea de împotrivire faţă de procesul de deznaţionalizare a luat şi în Basarabia amploare, în ciuda supravegherii stricte exercitate de autorităţile ţariste. Printre cei care au luat atitudine s-a aflat şi Ion Pelivan, considerat de mulţi ca părintele ideii naţionale româneşti în Basarabia. Alături de el se găseau tineri entuziaşti ca Nicolae Siminei, Alexandru şi Vasile Oatu, Vasile Maho, V. Hartia, N. Florov şi mulţi alţii. Reprezentanţii vechii boierimi pământene, avându-l în frunte pe Pavel Dicescu, înconjurat de Paul Gore, Vladimir Herţa, T. Surduceanu, Vasile Anghel, au revendicat drepturi naţionale pentru români şi au elaborat statutul unei societăţi pentru răspândirea culturii române în Basarabia.
După ce în 1884, a fost editat un ziar românesc,Mesagerul Basarabiei, care însă a avut o existenţă efemeră, tinerii basarabeni, grupaţi în jurul lui N. Gavriliţă şi Pantelimon Halippa, au scos în 1906 gazeta Basarabia, în paginile căreia se găseau revendicările de ordin politic şi social ale românilor. Autorităţile nu au privit cu ochi buni această gazetă şi au luat măsuri dure, mergând de la confiscarea tirajului, interzicerea abonamentelor, şi până la intentarea de procese şi chiar arestarea colaboratorilor, ceea ce a determinat încetarea apariţiei în martie 1907. Însă ce final! Pe prima pagină a ultimului număr era tipărită poezia "Deşteaptă-te române".
Mişcarea naţională s-a mai putut manifesta în revista bisericească Luminătorul, în condiţiile în care episcopul Vladimir era un spirit tolerant şi împăciuitor. În paginile acestei publicaţii, pe lângă articolele cu specific religios, se mai strecurau şi unele social - politice, scrise de Pan Halippa, A. Mateevici sau Teodor Inculeţ.
Dacă la ei acasă nu puteau să-şi afirme "românitatea", românii basarabeni puteau colabora la publicaţii din România. Aşa făceau Tudose Roman şi Iuliu Friptu, colaboratori la Viaţa Românească, Iorgu Tudos, Dumitru Vrabie, Ion Bălteanu, P. Gheorghiu, care scriau la Convorbiri literare, Familia, Sămănătorul. Existau o serie de asociaţii culturale - Milcov, Cercul Basarabenilor - organizate pe teritoriul românesc, şi conduse de români basarabeni (Zamfir Arbore, B.P. Hasdeu, C. Stere) care s-au implicat în lupta pentru drepturi naţionale a locuitorilor dintre Prut şi Nistru. Studenţii basarabeni care studiau la Iaşi, prin intermediul Ligii Culturale, strângeau cărţi şi reviste româneşti, pe care apoi le aduceau clandestin în Basarabia.
Un episod interesant s-a petrecut în 1912, când guvernul ţarist se pregătea să celebreze 100 de ani de la anexarea Basarabiei. Românii au boicotat serbările, ba chiar au îndrăznit să protesteze, avându-i în frunte pe Ion Pelivan şi pe arhimandritul Gurie, care şi-au primit "răsplata" pentru curajul lor: Pelivan a fost nevoit să-şi dea demisia din magistratură, al doilea a fost exilat. Ca o contralovitură, marele istoric Nicolae Iorga publica în acelaşi an lucrarea intitulată "Basarabia noastră", ca o dovadă a preţuirii pe care românii de la vest de Prut o acordau acestui vechi pământ românesc.
În ciuda represiunii, în 1913 a apărut o nouă gazetă românească la Chişinău: Cuvânt Moldovenesc, avându-l ca director pe acelaşi neobosit Pantelimon Halippa, care puse pe picioare şi o editură, la care erau scoase Calendarul Cuvântului Moldovenesc şi Biblioteca Cuvântului Moldovenesc. Cuvântul..., la care colaborau A. Mateevici, Ion Buzdugan, Ştefan Ciobanu sau Paul Gore, ajunsese la un tiraj de 10.000 de exemplare în timpul războiului, fiind singura publicaţie din Basarabia răspândită pe front şi care publica cântece şi scrisori de la soldaţi.

Un analist rus recunoaşte: URSS a anexat Basarabia la 28 iunie 1940
"Uniunea Sovietică a recunoscut anterior că Basarabia aparținea României și că întotdeauna a dorit să o ocupe. Totuși, termenul de ocupație nu este adecvat. Este mai degrabă o anexare a unei părți din teritoriul României de atunci, în baza memorandumului secret al Pactului Molotov–Ribbentrop. Este un act tragic din istoria secolului XX, iar rana este foarte adâncă." Declarația aparține analistului rus Leonid Mlecin şi a fost făcută în cadrul unei emisiuni la "Echo Moskvî", informează unimedia.md.
"E grea istoria penru acest teritoriu (Basarabia - n. red.). După anexare, când a început colectivizarea forțată, ostașii sovietici nu mai găseau nici măcar mâncare când treceau pe acolo. A urmat o foamete strașnică. Se mâncau unii pe alții. Mi s-a explicat o istorie când soția își mânca soțul împreună cu fiica și ruga soldații sovietici să nu le ia cadavrul ca să este al lor", mai susține analistul rus.
"Atunci, conducerea Moldovei era fricoasă și se temea să se adreseze după ajutor. Stalin nici măcar nu a dorit să primească delegația din Moldova când a venit să ceară ajutor. Sunt acțunile lui Stalin care ne-a certat cu jumătate de Europa și inclusiv pe noi unii cu alții", a mai adăugat analistul rus Leonid Mlecin.

Canibalismul provocat de sovietici în BasarabiaEste binecunoscut faptul, ca foamea din 1947 a fost un rezultat al deciziilor si actiunilor regimului sovietic. Oricat s-a straduit istoriografia comunista sa dea vina pe o consecinta a fascismului si a "secetei din 1945 - 1946", n-a izbutit sa justifice politica antinationala si antiumana a regimului stalinist in asa numita Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca.


"Toti au murit"!
In 1947, cand de acum mureau de foame zeci de mii de basarabeni, industria alimentara din RSSM a depasit planul anului 1946 la fabricarea untului cu 33,2 la suta, a uleiului - cu 39,5, a carnii - cu 32,5, a conservelor - cu 101,9 procente. Acest lucru il aflam din sursa oficiala - gazeta "Moldova Socialista" din 28 ianuarie 1947. Este evident, ca aceste produse alimentare proveneau din productia sechestrata de la tarani si se exporta in URSS in timp ce producatorii din Moldova mureau de foame.
Cu regret, ceea ce vreau sa va prezint depaseste cu usurinta orice film de groaza. Anul 1947. Canibalism in socialism. La dispozitia cititorului punem cateva documente extrase dintr-un dosar al Procuraturii RSSM din acel an. Toate documentele acestui dosar poarta mentiunea: SECRET si STRICT SECRET (sursa: Arhiva Nationala a RM, Fond.3085, inv. 1, dosar 129).
Canibalismul in RSSM era un secret de stat. Era categoric interzis de a vorbi sau scrie despre cruzimea NKVD-istilor si a activistilor sovietici care luau toate rezervele de hrana ale bastinasilor, maturandu-le podurile...Nu veti gasi nici o gazeta sau revista sovietica din acei ani , in care sa se mentioneze, cel putin statistic cazurile multiple de canibalism. Secretul de stat era pastrat cu strictete. Nu voi face un comentariu pentru documentele care le pun la dispozitia Dvs., stimati cititori, subiectul fiind prea pe intelesul fiecaruia si sa ne fereasca Bunul Dumnezeu de cele ce veti citi mai jos.

Este destul de dificil de vorbit despre canibalism. Cu atat mai mult despre canibalism in Basarabia, in estul Europei. Nu in Africa si nici in Amazonia, ci la Chisinau, Orhei, Balti, Cahul etc. E foarte greu de imaginat ca in aceasta provincie romaneasca (lasata rusilor in 1940 fara nici un foc de arma, reintoarsa de Maresalul Ion Antonescu pentru o scurta perioada din 1941 pana in 1944 si reocupata de sovietici in acelasi an), existau case "sigilate", pe ele fiind afisata inscriptia "Toti au murit". E foarte greu de imaginat ca in aceasta parte a Moldovei copiii erau vanati pe strazi, adusi in case, omorati si mancati...

STRICT SECRET
009-24
13.II.47
Procurorului General al URSS, tov. Gorsenin C.P.
Raport special "Despre situatia grea a populatiei din RSS Moldoveneasca"
Prin prezentul, consider de datoria mea sa va informez despre urmatoarele:
Din cauza secetei si a neroadei, in Republica s-au creat conditii extrem de dificile privind situatia alimentara, care au adus complicatii populatiei, indeosebi de la sate, in consecinta - imbolnaviri de distrofie in masa, cresterea mortalitatii si a cazurilor de canibalism.
Din informatia netotalizata, pana la 5 februarie 1947 in Republica s-au inregistrat 213.000 bolnavi de distrofie, dintre care copii de varsta pina la 4 ani - 39.000, de la 4 la 14 ani - 33.000 oameni. Au fost instalate 14.000 paturi in baraci temporare. in total au decedat 9.000 oameni.
Numarul bolnavilor si al decedatilor creste din zi in zi. De exemplu , de la 1 februarie pana la 5 februarie, numarul bolnavilor de distrofie a crescut cu 24.000 de oameni, in aceste cinci zile au decedat 2.000 oameni.
Au fost depistate 34 cazuri de canibalism (certificatele cu descrierea amanuntita se anexeaza). Republica a primit un ajutor considerabil din partea guvernului URSS.
Au fost date dispozitii procurorilor judeteni, orasenesti si raionali de a controla cum a fost impartit acest ajutor destinatarilor.
tinand cont de situatia creata in Republica, din zi in zi creste criminalitatea: banditismul, furturile, omorurile s.a.
Toti procurorii au primit dispozitii pentru a activiza lucrul cu crimele nedescoperite. Drept consecinta a situatiei, s-au supraincarcat inchisorile si celulele de arest preventiv ale militiei.
La 6 februarie 1947 a fost adoptata o hotarare a Biroului CC al PC (b)M, in care se mentioneaza cresterea criminalitatii in legatura cu problema alimentara si au fost preconizate masuri de acordare a ajutorului organelor MAI din partea organelor de partid si sovietice si chiar a populatiei pentru aparare si pentru intensificarea luptei cu criminalitatea.
Aceste lucruri am avut de relatat. Anexa pe 6 file.
Procurorul RSS Moldovenesti
consilier judiciar de Stat
Colesnic.

Certificat despre cazuri de canibalism in Republica catre 10 februarie 1947
Judetul Chisinau
1. La 23 decembrie, anul 1946, locuitorii satului Milestii Mici, raionul Chisinau, Stici Eudochia Constantinovna, nascuta in 1910, moldoveanca, si Popov Vera Ivanovna, nascuta in 1914, moldoveanca, in complicitate au taiat si intrebuintat ca hrana pe fiica lui Stici, Stici Maria Petrovna, in varsta de 10 ani. Au avut intentia de a o taia pentru acest scop si pe fiica lui Popov, iar apoi pe a doua fiica a lui Stici - Nina, de 14 ani, dar ultima a fugit din casa. Stici si Popov sunt bolnave de distrofie.
2. La 17 ianuarie, anul 1947, in satul Caracui, raionul Kotovsk, taranca saraca Svet E.E. a plecat la punctul de repartizare a produselor lasand acasa copiii: Serghei de 11 ani, Maria, de 8 ani, Vasile de 5 ani si Vasilisa de 2 ani. in lipsa mamei, fiul mai mare, Serghei, a omorat-o pe sora sa de 2 ani, iar partile moi ale corpului le-a fiert si le-a mincat cu ceilalti copii. Toti copii sunt bolnavi de distrofie de gradul 2 si 3, anterior, ei mancasera carne de pisici si caini.
3. La 20 ianuarie, anul curent, locuitoarele satului Minjir, raionul Bujor, Magurcean Nina Antonovna si Grincovscaia Axinia Antonovna s-au inteles intre ele si l-au rapit pe baietelul tirsin Denis, de 9 ani, apoi l-au adus acasa la ele, l-au taiat si l-au mancat. Mangurcean N.A. si Gruncovsacia A.A., nascute in 1917 si, respectiv,1925, moldovence, au fost arestate.
4. La 22 ianuarie 1947, locuitorii satului Milesti, raionul Kotovsk, Scarevnea Stepan Stepanovici, nascut in 1912, moldovean, taran sarac, in complicitate cu sora sa, Graur Anastasia Feodorovna, in varsta de 48 de ani, au omorat-o pe fiica ultimei de 3 anisori, Parascovia, si au mancat-o. Peste citeva zile, cu acelasi scop, Scarevnea a omorat-o pe sora sa, Graur A.F. in ianuarie curent, Scarevnea a adus in casa sa patru cadavre de adolescenti, dintre care unul l-a consumat drept hrana, altul l-a dat lui Scarevnea Vera Antonovna, care locuieste in vecinatate cu el, iar doua cadavre ale unor fetite intre varste de 7-10 ani, le-a taiat in bucati si le-a dus in satul Cigherleni. in afara de acestea, tot la el in casa a fost gasit cadavrul unui adolescent de 14 ani fara cap, maini si picioare, ascuns in soba, fiind invelit cu niste haine. Scarevnea este sanatos fizic, a primit deseori ratie alimentara, pe care, partial, o vindea, Scarevnea a fost arestat.
5. La 27 ianuarie 1947, locuitorul S. Sofia, raionul Bujor, Cazac Pavel Vasilevici, nascut in 1904, in complicitate cu fiul sau Alexandru, nascut in 1931, si cet. Petruhin - 1933, au invitat in casa lor pe adolescentul Cristea Vascu Horolovici, nascut in 1934, l-au taiat si consumat ca hrana. Cazac a fost arestat.
6. La 28 ianuarie curent, adolescentul de 15 ani, Romanciuc Semion Gavrilovici, intorcandu-se de la piata din satul Bujor, a hotarat sa innopteze la cunoscutii sai, Romanciuc Ivan Vasilevici, in varsta de 15 ani, si fratele lui Romanciuc Grigore Vasilevici, de 12 ani, care traiau impreuna cu mama lor Romanciuc Maria Dmitrevna, in varsta de 40 ani, taranca saraca. Noaptea, fratii Romanciuc l-au omorat pe Romanciuc Semion si l-au mancat.
7. La 24 ianuarie curent, locuitorii satului Milestii Mici, judetul Chisinau, Chihai Constantin Alexandrovici, nascut in 1927, taran mijlocas, si Andronache Nadejda Andreevna, nascuta in 1930, au invitat-o in casa lui Andronache pe vecina Petrascu Parascovia Pavlovna, o fetita nascuta in 1940, au taiat-o in bucati cu scopul de a o intrebuinta in hrana. Chihai si Andronache au fost arestati.
8. La 25 ianuarie curent, locuitorii satucului Tresteni, judetul Chisinau, Caracuian Grigorii Andreevici, nascut in 1903, taran mijlocas, l-a taiat pe fiul sau, Iacob, nascut in 1933, si l-a mincat impreuna cu toata familia. Caracuian a fost arestat.
Judetul Cahul
1. La 19 decembrie 1946, in satul Cazaclia, raionul Taraclia, locuitorii Terzinov Ivan Petrovici, Terzinova Parascovia Dmitrievna si Caramanet Elena Ivanovna l-au omorat si l-au mancat pe copilul lui Caramanet, in varsta de 6 luni, si pe fiul lui Pruceanu (membru al sovietului satesc), in varsta de 8 anisori. Familiile Terzinov si Caramanet au fost arestate.
2. La 23 decembrie 1946, in satul Taraclia, raionul Taraclia, cet. Randopula M.I., nascuta in anul 1919, bulgaroaica saraca, la 21 decembrie 1946 a nascut un copil, iar la 23 decembrie 1946 l-a omorit si l-a mincat. Randopula a fost arestata.
3in satul Baurci, raionul Congaz, cet. Ialanin Andrei Ivanovici, nascut in 1916, gagauz, cu acordul sotiei sale, la 7 februarie 1947, si-a taiat propria fiica, in varsta de 6 ani, si a mancat-o. Ialanin a fost arestat.
4. in satul Besalia, raionul Congaz, cet. Topal Elena Petrovna, nascuta in 1922, impreuna cu sora sa, Zinaida Petrovna, nascuta in 1913, la 3 februarie au mancat cadavrul cetatencei Celac Anghelina Cazimirovna.
5. in satul Besalia, raionul Congaz, cet. Cogan Ilia Grigorievici, nascut in 1921, a intrebuintat pentru prepararea salamului cadavrul lui Gantatova Elena Stepanovna, in varsta de 45 de ani.
6. in aceeasi localitate, la 26 ianuarie 1947, cet. Ciacu Gheorghii Gheorghievici, nascut in 1912, taran sarac, gagauz, a taiat-o pe fiica sa, nascuta in 1940, si a consumat-o in calitate de mancare. La 28 ianuarie, tot acest individ l-a taiat pe fiul sau, in varsta de 5 ani, o parte din carne a mancat-o, iar alta a incercat s-o vanda la piata dar a fost arestat.
7. in satul Chiret-Lunga, taranul Colpacci Andrei Constantinovici si sotia sa, la 3 ianuarie, au consumat in alimentatie cadavrul fiului lor, Niil, nascut in 1945, care murise de distrofie; iar la 9 ianuarie, tot ei au mincat cadavrul mamei, Colpacci Feodora, in virsta de 65 de ani; iar la 11 ianuarie l-au taiat pe tatal sau Colpacci Constantin Constantinovici, in varsta de 70 de ani si l-au mancat. Colpacci a fost arestat.
8. in satul Tomai, la 2 ianuarie, a murit taranul Carabacjac Piotr Petrovici, nascut in 1896. Sotia sa, Carabacjac Maria Dmitrievna, n-a inmormintat cadavrul, ci l-a consumat ca hrana. Carabacjac a fost arestata.
9. Tot in aceasta localitate, taranul Cimpoies Vladimir Ivanovici, nascut in 1919, si sotia sa, Cimpoies Ana Ivanovna, nascuta in 1923, au mancat cadavrul mamei sale care decedase. Familia Cimpoies a fost internata la spital.
10. La 20 ianuarie, in satul Besalma, raionul Congaz, la cimitir au fost retinuti gagauzii bastinasi Antonova Maria Vasilievna, Boico Anastasia Haralampievna si Topal Parascovia, care dezgropau cadavre si le taiau in bucati in scopul de a fi intrebuintate ca hrana. Retinutii s-au dovedit a fi distrofici.
11. in satul Taraclia, raionul Taraclia, adolescentul Poslor Ivan Dmitrievici, in virsta de 13 ani, bulgar, cu acordul mamei sale, Poslor Stepanida, a taiat-o pe sora sa, in varsta de sase anisori, si au intrebuintat-o ca hrana. Poslor a fost arestat.
12. in satul Cazaclia, raionul Taraclia, cetateanul gagauz Mantanal A.V. n-a inmormintat cadavrele fratelui si sorei sale, ci le-a folosit in alimentatie. Mantanal a fost arestat.
13. in satul Barceac, raionul Congaz, cet. Drogol G.G., nascut in 1923, moldovean, n-a inmormantat corpul neinsufletit al copilului de 3 ani, ci l-a consumat drept hrana. Drogol a fost arestat.
14. La 10 ianuarie in satul Taraclia, raionul Baimaclia, de distrofie au murit Cugureanu D.S. si Cugureanu I.S. Sovietul satesc a incredintat inmormintarea acestora Mariei Ichizli si feciorilor acesteia, Dmitri, nascut in 1927, si Alexandru, nascut in 1931. Ichizli Dmitri si Alexandru au ingropat unul din cadavre, iar pe celalat l-au taiat in bucati si l-au adus acasa, unde l-au mancat. Ichizli sunt bolnavi de distrofie.
15. in satul Vulcanesti, raionul Vulcanesti, cetateanul Anghis Constantin, nascut in 1899, a omorat si consumat ca hrana pe fiica sa de patru ani si pe o fata de 18 ani, Dernilova Nadejda, care anterior lucrase servitoare la ospataria uniunii de consum Vulcanesti.
16. La 28 ianuarie, in satul Colibas, raionul Vulcanesti, Schianu Ilie si-a omorat propria fiica, Ecaterina, in varsta de 12 ani si a mancat-o.
Judetul Bender
1. La 12 ianuarie 1947, in satul Avdarma, raionul Comrat, Iazadji Nadejda, nascuta in 1907, provenita dintr-o familie de culaci, cu ajutorul fiicei sale Elena, nascuta in 1930, au taiat o fetita de sapte ani, Grec A., si au mancat-o. Ambele au fost arestate.
2. La 25 ianuarie anul curent, in satul Dezgije, raionul Comrat, a murit de slabiciune Topal Evdochia, in virsta de 40 de ani, de etnie gagauza, si cei trei copii ai sai, intre varste de 2-10 ani. Cadavrele au stat in casa cinci zile. Vecina decedatei, Deli Ana, in varsta de 42 de ani, a furat cadavrul fetitei de 2 ani, l-a taiat in bucati si l-a intrebuintat ca hrana.
3. La 26 ianuarie anul curent, la locuitorul satului Volontirovca Sarov Grigore, nascut in anul 1929, care este foarte sarac, a venit o fetita de 11 ani si i-a cerut paine. Sarov si sora sa Sarov Ludmila, nascuta in 1926, au omorit-o pe fata, au taiat-o in bucati si au mancat-o. Fratii Sarov au fost arestati.
4. La 29 ianuarie, in satul Ursoaia, raionul Causeni, a decedat de subnitritie si slabiciune Bolgaru Agafia. La 20 ianuarie fiicele sale, Bolgaru E.P., nascuta in 1926, si Bolgaru A.P., nascuta in 1931, au taiat de la cadavru partile moi si le-a preparat pentru a fi mincate.
5. La 23 ianuarie, anul curent, in satul Sadaclia, raionul Roman, Cardarar Ioana, nascuta in 1906, in complicitate cu sora sa, au omorat pe fiul ei de sase ani, l-au taiat in bucati, pe care l-au pus la fiert pentru a fi consumate ca hrana. Cardarar este de nationalitate tiganca. Avere si pamant nu are. Duce un mod de viata nomad. Ca pedeapsa ele au primit 120 kg de indemnizatii alimentare.
6. La 14 februarie anul curent, Lunga Maria, nascuta in 1912, locuitoare a localitatii Romanovca, judetul Chisinau, vaduva, a taiat cadavrul surorii sale, care decedase la virsta de 12 ani, si a intrebuintat-o in calitate de hrana.
7. La 10 februarie , in casa lui Serpu Leonid, nascut in anul 1912, originar si locuitor al satului Taraclia, raionul Cainari, a fost depistat cadavrul taiat in bucati al unui copil, Uranda, nascut in 1935, pe care Stepu la 9 februarie curent l-a chemat in casa, l-a omorat si pregatit pentru consumatie.
Judetul Balti
La 30 ianuarie anul curent, locuitorii satului Glinjeni, raionul Chiscareni, Marineac Pavel, nascut in anul 1918, a invitat la el acasa pe cetateanca Malarciuc Maria, nascuta in anul 1928, pe care a strangulat-o, a taiat-o in bucati pentru a fi preparata si consumata ca hrana. Marineac si sotia sa sunt bolnavi de distrofie de gradul I. Sotii Marineac au fost arestati.
Judetul Orhei
La 13 ianuarie 1947, in satul Furceni, raionul Orhei, a decedat cetateanca tulan Ana. A doua zi, noaptea, vecinul acesteia, Gasper A., nascut in 1899, a intrat in casa decedatei, a taiat de pe cadavru carnea, a adus-o acasa si impreuna cu sotia sa, au fiert-o si au consumat-o drept hrana. Peste cateva zile Gasper a decedat de distrofie.
Raionul Grigoriopol
In raionul Grigoriopol (malul stang al Nistrului), in satul Sipca, Bulat Aculina, nascuta in 1910, celibatara, la 24 decembrie 1946, la ora 7 dimineata, l-a taiat in bucati, cu toporul, pe fiul sau de opt ani, apoi l-a fiert si l-a mancat. Bulat a fost arestata. Crima savarsita a recunoscut-o.
Din informatia acestui certificat rezulta ca pina la 10 februarie 1947, au avut loc 34 cazuri de canibalism.
Aceste cazuri au loc in toate judetele republicii, in afara de Soroca si unul din raioanele din stanga Nistrului.
Ancheta privind aceste dosare e realizata de organele MAI, iar in unele cazuri, de anchetatorii Procuraturii.
Conform dispozitiei Ministerului Afacerilor Interne al RSS Moldovenesti, toti cei invinuiti de canibalism vor fi excortati in orasul Chisinau, in inchisoarea nr. 2. Pe multe dosare, ancheta s-a incheiat, dar, din cauza ca multi invinuiti sunt bolnavi de distrofie in forma acuta, nu avem posibilitatea de a-i excorta in inchisoare, fapt care retine trimiterea lor in judecata in sedinte inchise ale Judecatoriei Supreme a RSSM. La 11.02.1947 primele trei dosare au fost trimise spre examinare Judecatoriei Supreme.
Procurorul adjunct al RSSM pentru dosare speciale, Consilier judiciar de stat, clasa III (semnat)
Drugobitki
12 februarie 1947
Foametea care s-a abatut asupra Basarabiei odata cu venirea armatei rosii si a puterii sovietice a fost una dintre cele mai ingrozitoare pagini din istoria basarabenilor. Numarul mortilor si al distroficilor crestea necontenit. Conform datelor colectate de organele de ocrotire a sanatatii, daca la 25 decembrie 1946 erau inregistrati in RSSM 53 mii de bolnavi de distrofie, apoi la 1 februarie 1947 numarul lor crescuse pana la 190 mii.
In timpul foametei din anii 1945 - 1947 in RSSM au decedat, doar din motive de subalimentatie, peste 200 mii de oameni...

35.796 de basarabeni au fost deportaţi de comunistii rusi acum 61 de ani in Siberia si Kazahstan

300.000 de victime ale ocupaţiei sovietice în Basarabia
Istoricul Veaceslav Stăvilă, membru în comisie, a făcut o serie de declaraţii de presă în care a menţionat faptul că „În multe dintre actele de deces au fost incluse alte cauze ale morţii, decât înfometarea.“
În urma cercetărilor efectuate, a ajuns la concluzia că peste 173.000 de persoane au murit prin înfometare în timpul ocupaţiei sovietice. „Istoria a arătat că decesele în masă au fost premeditate şi provocate de sistemul totalitar. De la Moscova venea ordinul ca să fie adunate atâtea tone de cereale şi nimeni nu ştia sau nu dorea să ştie despre seceta care s‑a abătut peste Basarabia“, a precizat Stăvilă.
Istoricul a ţinut să menţioneze că s‑a acordat o atenţie mai mică persoanelor care au decedat în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial şi nu se ştie exact câţi oameni au murit pe câmpurile de luptă. „Investigaţiile pe care le‑am efectuat au scos la iveală faptul că în anul 1944 au fost mobilizaţi 200.000 de moldoveni, dintre care circa 54.618 au murit în trei luni, din anul 1945, iar 32 % sunt daţi dispăruţi fără urmă“, a mai spus Stăvilă.
Potrivit informaţiilor totale prezentate de istoricul moldovean, 173.684 de basarabeni au decedat prin înfometare, 74.515 prin deportare şi 54.618 în război. El a precizat că suma totală a victimelor ocupaţiei sovietice în Basarabia este de 302.817 de oameni.mai mult

Ne-a luat în simpatia lui şi ne-a scutit de o groază de neplăceri, ne-a salvat viaţa. Subordonaţii lui ar fi vrut să ne ia tot, prăzi de război. NKVD-istul a spus atunci: ’Vreţi prăzi? Auziţi mitralierele? Mergeţi acolo şi luaţi-le, luptaţi-vă! De oamenii ăştia nu se atinge nimeni’ ". De ce a făcut aşa? Cine ştie? În război apar de nicăieri şi oameni buni, care schimbă tot, ca în "Pianistul" lui Polanski.

"Era un om cumsecade, dar nu ştiu, nu ştiu de ce ne-a salvat", spune Dombrovschi, cu accentul basarabean încă prezent, deşi stă de peste 50 de ani într-o casă din Bucureşti, pe o stradă cu nume de general.

Când alba-neagra îţi salvează viaţa

Dombrovschi a ajuns teafăr la "punctul de colectare". Aici a văzut o altă secvenţă pe care n-o poate uita, deşi au trecut şaizeci şi cinci de ani peste amintirile artileristului: "Noi aveam un băiat cu noi, era ţigan, semianalfabet şi absolut incapabil de front. Nu-i dădeam nici armă, îl ţineam legat de tun. Era un şmecher, plin de viaţă.

Juca mereu râşca şi alba-neagra. Îi jecmănea pe toţi! Când ajungem la punctul de colectare, ce vedem? Pe băiatul ăsta, nu-mi mai amintesc numele lui, jucând alba-neagra cu ruşii. Îi prostea, le lua rublele. S-a împrietenit cu ei. El se plimba prin punctul de colectare ca un om liber. Sigur a scăpat".

Moartea celor din dreapta

Drumul spre Siberia a început cu prizonieri înaintând prin locuri unde dansa ura: "Mergeam în coloană, când a venit un rus într-o motocicletă cu ataş. A pornit mitraliera şi a tras cât a mers cu motocicleta pe lângă noi. Cei care erau în dreapta au murit". Mai târziu a apărut o rusoaică. "Avea un pistol, s-a îndreptat spre nemţi şi le-a urlat: ’Voi sunteţi rasă superioară? Mi-aţi omorât familia, nenorociţilor!’. Apoi, a tras la întâmplare toate focurile şi a început să plângă nervos".

În trenul care a dus prizionierii spre Siberia cuvântul "igienă" nu avea cum să existe. "Nu puteam să ne facem nevoile, nu aveam unde, nu aveam cum, făcusem o gaură în duşumea şi ne-am uşurat acolo. Dar ruşii ne-au prins şi ne-au ameninţat că ne împuşcă dacă mai facem". Prizonierii în drum spre lagăr traversau, de fapt, infernul, făceau ocluzii intestinale, infecţii groaznice, mureau constipaţi şi chinuiţi.

"Trenul mergea puţin, oprea, prioritate aveau garniturile care duceau înspre front oameni, muniţie. Erau şi civili care călătoreau pe linie. Pe noi ne băgau când era loc". Secvenţă de Oscar pentru cel mai bun lungmetraj horror: "De câteva ori ne-au oprit în nişte gări foarte populate. Noi eram la linia a patra sau a cincea. Pe peron era plin de femei, copii, bătrâni care aşteptau. Ne-au dat jos şi ne-au spus să defecăm. În tren eram cam 1.000 de oameni". O mie de funduri întoarse spre ruşii de pe peron care nici măcar nu-i priveau. "Vedeau des scena asta, erau obişnuiţi".

Sfinţii de sub var

Dombrovschi a văzut şi cum un doctor neamţ i-a tăiat degetele de la mâna dreaptă unui camarad care fusese victima unei explozii, degete care cangrenau şi l-ar fi ucis în trei zile. Fiindcă a fost tare de inimă, Dombrovschi şi-a ţinut camaradul cu mâna împinsă în perete, în timp ce doctorul neamţ reteza, deget cu deget, cu un briceag ascuţit prost.

O lună a mers Oleg cu trenul groazei. Până la ultima gară. De acolo i-au urcat pe un vapor care i-a lăsat la Yelabuga, la graniţa Uralilor, în lagăr. Aici fusese înainte un centru mănăstiresc. "Sovieticii uciseseră toţi călugării şi dăduseră repede cu var, dar tot se vedeau picturile cu sfinţi pe dedesubt". Şi-a făcut cruce.

Un om cât tot secolul XX
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/836751/Un-om-cat-tot-secolul-XX/
EXCLUSIV. Evz.ro vă spune, începând de astăzi, tulburătoarea istorie a lui Oleg Dombrovschi, un român basarabean cu o poveste cât o carte de mii de pagini. Veteran de război, rănit pe front, prizonier al lagărelor sovietice şi al închisorilor comunismului românesc, Oleg e supravieţuitorul unui secol care a frânt, cu metodă, zeci de milioane de destine.

Povestea sa, rămasă decenii la rând între pereţii unei case bucureştene, iese la iveală, poate ca un semn târziu al unei inutile dreptăţi istorice.

Oleg Dombrovschi este un om norocos. Peste o lună împlineşte 90 de ani. Dacă ar face însă un bilanţ al celor negri şi pierduţi, românul născut în Basarabia ar număra trist: trei ani de război mondial, şapte ani de prizonierat în lagărele sovietice şi încă şase în puşcăriile comuniste din România.

Povestea vieţii lui, în care oamenii mor brutal, după legi fără sens, este rezumatul veacului trecut, când lumea a înnebunit şi a vrut să se sinucidă într-un război cum n-a mai fost. Ne-a spus-o într-o sâmbătă, una dintre acele zile fără nuanţă în care bunicii îşi iau pe genunchi nepoţii şi le spun poveşti de demult. Şapte ore a vorbit, fără pauză, bătrânul.

În ziua aceea, Oleg Dombrovschi s-a trezit devreme, a mângâiat cu două degete harta României Mari pe care o ţine în sufragerie, o hartă lucioasă, făcută pe comandă, şi-a pus cămaşă albă şi cravată şi ne-a aşteptat, ca şi cum urma ceva important. Nu a scris cărţi de memorii, rândurile care urmează sunt singura mărturie a celor pătimite în lumea aceasta înnebunită şi sinucigaşă de un om norocos.

O dimineaţă la Siguranţă

Oleg Dombrovschi s-a născut la Orhei, în Basarabia, pe când România Mare avea doar un an, în 1919. Peste douăzeci de ani era un tânăr liceean în Chişinău, care-şi jucase deja destinul la ruleta simpatiilor legionare. Într-o dimineaţă, după ce la Bucureşti fusese ucis Armand Călinescu, la uşă a bătut un domn de la Siguranţă (serviciul de securitate al României interbelice).

Oleg, membru al unei "Frăţii de cruce", nu era acasă. S-a dus a doua zi unde fusese "convocat". Acolo i-a fost spulberat visul de a urma Politehnica la Bucureşti. A fost eliberat fără să păţească nimic, însă trecuse printr-o discuţie "lămuritoare". Nu era bine să plece la studii, fiindcă oricum era obligat să se întoarcă peste un an pentru satisfacerea stagiului militar.

Ca să amâne recrutarea ar fi trebuit să plătească o taxă pe care nu şi-ar fi putut-o permite. Aşa că "pentru liniştea lui şi în legătură cu problema legionară" a fost sfătuit să se înroleze voluntar în armată. Cedarea Basarabiei către URSS l-a prins pe Oleg Dombrovschi în oastea României.

"Istoria nu se termină aici!"

Doar episodul retragerii dincoace de Prut l-ar putea cuprinde într-un volum de 1.000 de pagini. A jucat mai multe roluri, inclusiv de translator. Odată, liderul unei patrule ruseşti, nimerite "accidental" în calea românilor obligaţi să plece, i-a spus: "Sper să ne mai întâlnim, poate, la un pahar". Atunci, Oleg i-a răspuns: "Ne întâlnim doar pe câmpul de luptă! Istoria nu se termină aici!".

Rusul, un domn cărunt, a zâmbit. "Aveam tupeul tinereţii", râde acum bătrânul cu ochi albaştri. Dombrovschi s-a trezit singur în România, cu un ordin de lăsare la vatră cu care nu ştia ce să facă. Singur, departe de Orhei şi de mama pe care o lăsase acasă, paralizată, de care nu mai ştia nimic. Mama fusese doctor, studiase medicina la Sankt Petersburg.

Instinctul i-a spus basarabeanului să rămână la Bucureşti. A dat examen la Şcoala militară de ofiţeri şi a fost admis, fiind trecut direct în anul II. Pe 22 iunie 1941, când armata română a început lupta pentru recucerirea Basarabiei, Dombrovschi era într-o garnizoană din Huşi. Oleg a plecat la război călare, la două noaptea. Era de-acum ofiţer de artilerie.

A fost greu: "Mi s-a părut groaznic, parcă pluteam prin întuneric, prin necunoscut, nu vedeam unde sunt, mă lăsam în voia calului". Ce-l ţinea în şa? "Mă liniştea gândul că merg să lupt pentru patria mea, pentru Basarabia..."

IMPACTUL CU RĂZBOIUL

Nemţi şi români, decapitaţi, cu organele genitale în mână

Prima amintire din război este, cumva, ca primul mort pe care îl disecă un student la Medicină. Nu se uită niciodată. Pentru Oleg Dombrovschi prima amintire de război este aceasta: "Un grup de nemţi şi de români, probabil nişte cercetaşi trimişi în recunoaştere, ucişi, decapitaţi, strânşi într-un cerc. În mâini aveau organele genitale retezate, pline de sânge uscat".

Dombrovschi ne aruncă brusc într-un film asiatic, unde fiecare imagine e o poezie crudă, un haiku despre absurdul unei lumi părăsite, temporar, de Dumnezeu. Îşi taie amintirile de parcă ar fi imagini pe peliculă. De-acum înainte, fiecare propoziţie pe care o spune doare, aproape fizic, iar oamenii încetează să mai aibă conştiinţă, devin bestii bântuite de-un duh rău.

"Plocoanele", piramide de evrei ucişi

"Adevărul groaznic este că populaţia basarabeană ne făcea, nouă şi nemţilor, ceea ce numeau ’plocoane’. Adică prindeau evreii din sate şi îi omorau, apoi îi puneau în drum. Ţin minte o piramidă de morţi. Deasupra era o evreică tânără, de vreo 16 ani, care fusese foarte frumoasă".

Oleg Dombrovschi nu împarte bătăliile ca istoricii. Pentru el nu există lupte importante. Viaţa trebuia să ţi-o câştigi în fiecare zi. "În război poţi să mori oricând. N-are importanţă dacă pici la Stalingrad sau, cum era să păţesc eu, zdrobit de un tren, într-o gară oarecare". Din accidentul dintr-o gară al cărui nume de mult l-a uitat, Oleg s-a ales cu umărul rupt.

"Eram delegat la un spital pentru cai să recuprez nişte animale, puteam să termin acolo, în gara aia, nu mă mai ştia nimeni. M-au salvat nişte localnici, m-au dus cu căruţa la spital, unde nişte călugăriţe cu studii medicale mi-au pus umărul la loc". La Odessa, tot în 1941, a fost rănit, la acelaşi umăr, de o schijă. O salvă de proiectile a căzut în buza şanţului unde era observator înaintat.

În 1942, telegramele venite de pe front anunţau că "La Cotul Donului se dau lupte grele!". Oleg Dombrovschi ştie ce însemnau luptele astea grele. Istoria e un regizor pervers: face din armatele de bărbaţi tineri şi şocaţi nişte eroi neînfricaţi. De fapt, nu e aşa. De fapt, te temi în fiecare secundă, de fapt, trupul îţi tremură la fiecare glonţ, de fapt, viaţa ta atârnă de un milimetru sau mai puţin.

Dar eşti gata să mori, fiindcă lupţi pentru ţară şi asta contează. Conta. Divizia lui, a 15-a, condusă de generalul Sion, aşa a fost, de bărbaţi tineri şi speriaţi care au ajuns prea devreme eroi. Generalul Sion a murit în prima linie.

Evadarea de la Cotul Donului

Povestea lui Oleg a fost gata să se termine într-o casă părăsită, aproape de Don. Aici se strânseseră ofiţerii români să discute despre capitulare. În faţă erau ruşii, în spate, departe, "ai noştri". Dombrovschi a fost singurul din casa aia care a refuzat să se predea. Atât a spus: "Eu nu!" şi a sărit pe geam.

O rafală de gloanţe venite de departe i-a trecut peste creştet. A nimerit într-o vâlcea, de-acolo în alta, şi tot aşa, până a ajuns înapoi la soldaţii români. Le-a spus că şefii lor hotărâseră capitularea, a întrebat: "Cine e cu mine?" şi treizeci de oameni l-au urmat în aventura vieţii lor.

Au fugit pe câmp, în necunoscut. Zile şi nopţi n-au mâncat, n-au ştiut unde sunt. Bâjbâiau căutând linia frontului, unde i-ar fi putut salva nemţii.

"Domnule general, sunt plin de păduchi"

Din când în când, Oleg Dombrovschi închide ochii. E iarăşi tânăr şi fuge speriat pe un câmp. Oftează ca un om care tocmai a aflat că suferă de-o boală incurabilă. "Am uitat numele multor camarazi. Sunt un boşorog, am voie". Zâmbeşte. Şi-a amintit: "Într-o noapte am văzut o casă. Nu mai era niciuna în jur. Am înaintat până acolo, am deschis uşor uşa şi mi-a ieşit în faţă o rusoaică. Mi-a pus mâna la gură, făcându-mi semn să tac. Pe divan erau patru perechi de picioare. Ruşi, aveau ghetele jos. I-am făcut semn femeii că sunt mort de foame. Mi-a dat nişte mere uscate".

În noaptea aia au furat o capră. Camarazii lui au mâncat-o crudă. El n-a putut. A doua zi au întâlnit, pe un deal, trei copii care veneau de la săniuş. "Nu ştiam unde suntem. Ei ne-au zis şi ne-au condus spre prima aşezare umană. Eram în zona Donului liniştit, a cazacilor care sunt omenoşi. Am luat copiii cu noi până s-a înserat, abia apoi le-am dat drumul. Dacă îi lăsam să se ducă acasă ar fi povestit tot şi ar fi aflat ruşii".

Aşa a juns la comandantul Armatei a IV-a. "Când ne-au văzut nemţii cum suntem ne-au spus să stăm jos şi s-au grăbit să ne dea mâncare. Nu m-am aşezat. ’Domnule general, sunt plin de păduchi, v-aş distruge tot cortul’ ", i-a spus Dombrovschi comandantului. Mai târziu, în lagăr, a aflat că ofiţerii care se predaseră atunci, la Don, fuseseră împuşcaţi pe loc. El nu.

VEDERE DIN GARĂ

O mie de funduri goale, în drumul spre lagăr

Oleg Dombrovschi a căzut prizionier în august 1944. S-a întâmplat într-un lan de porumb unde divizia lui a pierdut două baterii, distruse de tancurile Armatei Roşii. Dombrovschi s-a prăbuşit. "Din cauza efortului şi a malnutriţiei, când am căzut la pământ nu m-am mai putut ridica. Am adormit imediat". Era cu un alt camarad.

Când s-a trezit a văzut un român şi un rus stând pe câte o cutie, fumând într-un lan de porumb. Rusul era NKVD-ist. Camaradul român i-a făcut semn că totul e bine. "Credeam că mă va jefui, aveam un ceas Junker fosforescent. Aşa credeam, că mă va jefui şi mă va împuşca". NKVD-istul şi-a condus însă prizionierii la punctul de colectare.

Atrocitatile sovietice in Basarabia si Bucovina de Nord
=====
Actiunile romanesti impotriva trupelor rusesti din Moldova

Basarabia în cel de-al doilea război mondial
Despre organizarea politică şi administraţia Basarabiei în timpul celui de-al doilea război mondial am stat de vorbă cu profesorul universitar Gheorghe Buzatu. Domnia sa apreciază că teritoriul de la est de Prut a fost atunci în permanentă nesiguranţă; tocmai de aceea elitele provinciei au locuit la Bucureşti şi la Iaşi pe timpul conflagraţiei.

● Jurnalul Naţional: Domnule profesor, care a fost politica guvernului român, condus de generalul Ion Antonescu, faţă de Basarabia până la 22 iunie 1941, când a debutat "războiul de reîntregire"?

Gheorghe Buzatu: Guvernul generalului Antonescu dintru început şi-a propus ca scop recuperarea provinciilor istorice. Şi în arhivele noastre se păstrează materiale prin care se arată că la Cabinetul generalului Antonescu veneau informaţii referitoare la persoanele care făceau politica noilor administratori sovietici. Erau cunoscuţi Bucureştiului liderii comunişti de la Chişinău. Erau reţinute pentru arhivă fotografii... Inclusiv, sau mai ales, cele care apăreau în presă şi care reprezentau pe primul secretar al republicii.

● Cine erau noile autorităţi care guvernau Basarabia? Comunişti localnici sau activişti aduşi din "republicile unionale" pentru a "democratiza" nou-proclamata Republică Sovietică Socialistă Moldovenească?

În principal au fost aduşi activişti din Ucraina. Au fost implicaţi şi agenţii locali comunişti, însă numărul lor era insuficient pentru guvernarea Basarabiei. Sovieticii nu erau nici foarte siguri pe fidelitatea localnicilor comunişti. Mai ales că noua republică sovietică moldovenească era o regiune foarte importantă în desfăşurarea războiului cu germanii care era iminent, deşi cele două state semnaseră Tratatul Ribbentrop-Molotov de împărţire a Europei. Faţă de noi, românii din Basarabia, au aplicat în mic modelul clasic de comunizare, acumulând experienţă pentru ce se va întâmpla după al doilea război mondial în ţările din estul continentului.

● Până în iunie 1941, au existat tentative de revoltă ale populaţiei faţă de noile autorităţi sovietice?

Din câte cunosc eu, nu a fost vorba de aşa ceva. Vor fi fost, pe ici-pe colo, nişte evenimente spre zonele de frontieră, pe zonele de graniţă ale României, dar fără să fie vorba de mişcări de masă.

● La 22 iunie 1941, generalul Ion Antonescu a dat celebrul "ordin de zi" către armată – "Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!". În câteva săptămâni Basarabia şi Bucovina de Nord au fost realipite României. Care au fost primele măsuri luate de guvernul de la Bucureşti în vederea reintegrării celor două teritorii în statul român?

Din punctul nostru de vedere, al guvernului de la Bucureşti, s-a urmărit reinstalarea noilor autorităţi. Şi în context, în decursul mai multor săptămâni – iulie, august, septembrie 1941 –, guvernul Antonescu s-a preocupat de acest proces de întărire. În primul rând de punere în program a noilor autorităţi, de consolidare şi de organizare a lor. A fost vorba de faptul că în Basarabia şi Bucovina au fost înfiinţate "guvernământe" în fruntea cărora au fost puşi oameni credincioşi lui Antonescu. În cazul Bucovinei a fost colonelul Rioşeanu, în cazul Basarabiei a fost generalul Voiculescu. Aceşti guvernatori aveau în subordine un fel de miniştri ca directori pe probleme sociale, economice, educaţie. După s-a organizat printr-un decret-lege, semnat de către Mihai Antonescu (ministru de Interne şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri), la 3 septembrie 1941 se instala autoritatea acestor guvernatori. În Bucovina guvernatorul decedase şi a fost numit generalul Calotescu. El şi cu generalul Voiculescu vor rămâne la conducerea provinciilor până în martie 1943. Atunci au fost înlocuiţi de doi generali, respectiv Olimpiu Stavrat la Chişinău şi Corneliu Dragalina la Cernăuţi. Autoritatea lor s-a extins şi peste Transnistria în etapa următoare, unde preluase guvernământul civil profesorul Gheorghe Alexianu.

● De ce era nevoie de o administraţie militară în provinciile eliberate în vara anului 1941? Aveau un statut special Basarabia şi Bucovina sub raportul celorlalte provincii ale României?

Sigur că da. A fost şi Transnistria. Unde situaţia trebuia supusă necesităţilor războiului. Vă daţi seama apoi că a fost şi un transfer de populaţie foarte intens. A fost şi trimiterea de specialişti din România, de funcţionari care să acopere necesităţile. În primele luni au fost trimişi circa 10-12.000 de funcţionari care să completeze instituţiile.

● Care au fost criteriile după care s-au organizat "guvernământele" de la est de Prut?

Între obiectivele stabilite, pe de o parte s-a avut în vedere că era vorba de obiective civile şi obiective militare. Se voia şi o curăţare a terenului de operaţiunile militare şi asigurarea transporturilor pentru frontul care continua în sud-est. Organizarea însăşi a acestor provincii s-a urmărit sub toate aspectele: social, economic, cultural. În respectivele sectoare, până în 1943 toamna şi începutul lui 1944, s-au obţinut succese importante. În primul rând a fost creşterea producţiei pentru că acolo se desfăşuraseră operaţiuni militare. S-au luat măsuri şi s-au realizat însămânţări şi realizarea unor producţii importante la cereale şi celelalte produse adiacente să le spunem. Oricum, în al doilea an după eliberare, în Basarabia, spre exemplu, a fost semănat aproape integral pământul arabil. În ceea ce priveşte organizarea producţiei, a bazelor economice, a industriei s-a avut în vedere asigurarea legăturilor cu ţara. În cadrul Cabinetului militar al mareşalului Antonescu funcţiona un cabinet civilo-militar care era subordonat secretarului general al guvernului care discuta direct şi trata problemele.

● Care a fost politica guvernului român faţă de fostele autorităţi sovietice din perioada 1940-1941? Organizase Moscova retragerea lor?

Au retras ce s-a putut.

● Ce s-a întâmplat cu cei rămaşi acolo? Statul român a avut vreo politică specială faţă de ei? Au fost arestări în masă ori procese politice în rândul lor?

Toate persoanele care erau bănuite au fost cercetate. În privinţa unora s-au aprofundat cercetările şi unele persoane au fost descoperite ca fiind agenţi ai NKVD-ului. Aceştia au fost arestaţi şi condamnaţi.

● Au fost şi execuţii?

Au fost. Mai ales că în cursul retragerii ruşilor din Basarabia şi Bucovina, aceştia s-au dedat la distrugeri. În timpul ocupaţiei din 1940, o parte din populaţia Basarabiei s-a dedat la crime faţă de trupele române şi acuma asistăm la ceea ce se cheamă revanşa pentru ceea ce se petrecuse. Acest lucru nu trebuie pierdut din vedere.

● Cum caracterizaţi activitatea administraţiei româneşti de război în Basarabia?

Nu s-a întâmplat nimic spectaculos faţă de perioada 1918-1940. Basarabia era doar parte a României. Au existat şi unele "incidente", să le spunem. În cursul acestei operaţiuni foarte complicate în vreme de război, de reintrare în posesia ţării, s-au produs multe acte ilegale pentru că mulţi s-au dus acolo pur şi simplu să se îmbogăţească. Au fost acei îmbogăţiţi de război care au profitat, au revenit la afaceri. Au furat. A fost vorba de bunurile statului. Nu mai există cred o evidenţă clară a ceea ce luaseră sovieticii în retragere şi ceea ce rămăsese. Era o nebunie. A fost foarte uşor pentru cei veniţi de la Bucureşti să intre în posesie ilegală.

● Care era "starea de spirit" a populaţiei Basarabiei în această perioadă a războiului? Bănuiesc că exista destul de multă incertitudine – pleacă românii, vin ruşii şi viceversa...

Să avem în vedere faptul că pentru românii din Basarabia sentimentul de eliberare a fost cât se poate de clar. Sunt fie amintirile tipărite ale unor români care au ajuns prin forţa destinului să trăiască acele timpuri, fie referinţe, fie declaraţii pe care autorităţile de la Bucureşti le-au solicitat şi le-au obţinut sistematic de la românii de acolo. Şi ele se găsesc în arhive. Şi informaţii despre persoanele care au fost supuse unor tentative sovietice de a fi cooptate ca agenţi. Declaraţiile lor sunt în volume speciale aflate la Arhivele Naţionale. Ce credeau românii? Sentimentul care se degajă din documente este acela că ei sunt bântuiţi de nesiguranţă. Şi din câte înţeleg din documente, îmi dau seama că îi urmărea această obsesie, iar refugiul a fost unul în neanturi pentru cei presaţi de întrebarea "ce se întâmplă cu noi". Această stare de incertitudine s-a menţinut tot timpul în Basarabia.

● Care a fost poziţia elitelor locale privind starea de nesiguranţă de la est de Prut? Au încercat să-i încurajeze pe localnici să creadă în victoria României?

Situaţia a fost de incertitudine. Aşa-zisa elită de acolo, inclusiv cea din Transnistria, trăia la Bucureşti cu speranţa că după terminarea războiului se va întoarce să guverneze. Au fost câţiva intelectuali care au rămas. Puţini însă. Profesorii mari de la universitate erau la Iaşi sau la Bucureşti, şi de aici coordonau planurile postbelice asupra Basarabiei.

● În 1943 sovieticii au reuşit să rupă liniile germane, în chiar zona apărată de soldaţii români, şi se îndreptau cu viteză spre vest. A existat un plan de retragere din Basarabia în cazul în care frontul atingea linia Nistrului?

La sfârşitul anului 1943 a existat un plan de retragere a conducătorilor civili şi a militarilor. Iar în ianuarie 1944, mareşalul Antonescu a iniţiat un plan clar de retragere a autorităţilor sau a unei părţi a populaţiei. Un plan elaborat care s-a aplicat strict. Ideea acestui plan a fost că populaţia din Transnistria rămâne pe loc, cu excepţia autorităţilor. Exista posibilitatea ca o parte din minoritatea românească de acolo să se retragă în Basarabia, dar nu în Regat. Autorităţile din Basarabia şi Bucovina s-au retras în ţară. Şi o parte din populaţie. Nu a fost o masă enormă. A fost vorba nu numai de retragerea populaţiei, dar şi a bogăţiilor – animale, bunuri, toate acestea au fost aduse.

● Care erau criteriile pe care trebuia să le îndeplineşti pentru a avea "norocul" de a ajunge la vest de Prut?

În primul rând au fost evacuate materialele. Criteriile erau totuşi elitiste – cine era "fruntea" mergea înapoi cu autorităţile în retragere, cine nu...

● La 23 august 1944 Ion Antonescu a fost înlăturat de la conducerea guvernului, iar România devenea aliată a Uniunii Sovietice. Care a fost statutul Basarabiei după acest moment?

Probleme nu s-au mai pus pentru sovietici, deoarece au revenit la graniţa din iunie 1940. S-a trecut din nou la organizarea socialistă a agriculturii, cu sovhozuri şi colhozuri. În fruntea ţării a fost pus un prim-secretar care conducea un soviet suprem. Este de altfel şi o fotografie din martie 1944 pe care a difuzat-o TASS-ul (agenţia de presă a URSS-ului, n.n.), care arată doi soldaţi care împung graniţa. Ei au stabilit graniţa – de aici începe URSS-ul – Basarabia a fost a lui Stalin din 1940. Au considerat o eliberare această graniţă, haideţi să-i spunem "istorică". Şi întotdeauna vor avea pretenţii că graniţa asta este stabilită printr-un tratat – dar a fost luată prin ultimatum. Nu există tratat, există ocupaţie!




Vine Armata Roşie!

După ce au pierdut bătălia de la Stalingrad (1943), trupele germane s-au aflat într-o continuă retragere. Armata Roşie a reuşit să "împingă" frontul tot mai mult spre graniţele Rusiei Sovietice. Înfrângerile aliaţilor germani şi români erau tot mai dese pe frontul de est. În ţară, politicienii se gândeau cum să scoată România din război, intensificând în acest scop contactele diplomatice cu aliaţii occidentali. Se înteţise şi psihoza venirii Armatei Roşii, abil folosită de-a lungul războiului de propaganda antonesciană. Deja mulţi basarabeni se retrăgeau peste Prut, de teama represaliilor sovieticilor. Pentru a "linişti" opinia publică din România, Viaceslav Molotov, ministrul de Externe sovietic, declara la 2 aprilie 1944 că URSS "nu urmărea dobândirea vreunei părţi a teritoriului României sau schimbarea orânduirii de stat existente în România." Din 20 august 1944, sovieticii au declanşat însă "Operaţiunea Iaşi-Chişinău", ofensivă menită să ocupe România. 900.000 de soldaţi au fost implicaţi în atacul asupra teritoriilor româneşti. În acele zile, mareşalul Antonescu tocmai promisese generalului german Friessner că soldaţii români vor rezista pe linia de apărare Focşani-Galaţi. Nu şi-a mai respectat promisiunea, pentru că la 23 august a fost arestat.

Israelul investeste in serele din Basarabia
Chisinau, Basarabia / Romanian Global News
Israelul doreste sa investeasca in serele din Basarabia, un acord de colaborare in acest sens fiind semnat intre firma israeliana R.A.N. si firma basarabeana ASCONI.
Potrivit Deca-press, Israelul va ajuta Moldova la construirea serelor si exportarea legumelor in Uniunea Europeana. Documentul prevede implementarea in Basarabia a unui proiect privind cultivarea legumelor ecologice. Astfel, se prevede construirea unor complexe de sere pe o suprafata de cinci hectare in Basarabia in baza celor mai avansate tehnologii computerizate care vor asigura functionarea eficienta a acestora.
Potrivit Prompt Media, partea israeliana urmeaza sa acorde asistenta in vederea efectuarii unei expertize a produselor cultivate, precum si realizarii acestora pe piata UE pe parcursul a urmatorilor zece ani. Partea moldoveneasca va asigura distribuirea terenurilor agricole respective, implementarea procesului tehnologic, precum si oferirea fortei de munca. Proiectul prevede, de asemenea, extinderea semnificativa a suprafetelor de terenuri agricole pana la cateva zeci de hectare. Proiectul este primul de acest gen de natura sa impulsioneze procesul de atragere a investitiilor in dezvoltarea agriculturii ecologice in Basarabia.

Inedita istorie a Basarabiei
Se mentioneaza mai multe izvoare documentare, unele chiar contemporane, care semnaleaza existenta intre riurile Prut si Nistru, prin Basarabia, teritoriul actual al Republicii Moldova, a unui aliniament de menhire a caror semnificatie este apreciata ca borne de marcaj ale unui drum de leagatura pe directia E-V intre centrele spirituale ale lumii stravechi.
Din pacate, nu s-au efectuat cercetari arheologice sistematice nici asupra acestui aliniament de menhire, nici asupra prelungirii eventuale a acestuia pe teritoriul Romaniei si al Ucrainei.

Un drum stravechi prin spatiul nordpontic spre Asia Centrala
Multi dintre noi au aflat, unii chiar au vazut acele aliniamente lungi de multi kilometri de pietroaie cunoscute sub numele de menhire (in limba bretona men inseamna piatra, iar hir, lung, deci pietre lungi), care constituie una dintre curiozitatile regiunii Bretagne din Franta. Nefiind monumente funerare, aceste siruri de pietroaie, dispuse la distanta unele de altele, nu se stie ce reprezinta, ce semnificatie au si nici cine le-a realizat. Aliniamente de astfel de pietroaie se mai gasesc si prin alte tari, in Spania, in Corsica s.a.m.d.
Marea surpriza o rezerva pentru noi insa Dimitrie Cantemir, care in monumetala sa opera Descrierea Modovei, in cap. IV Despre tinuturile si tirgurile Moldovei, scrie astfel despre tinutul Lapusnei: Ca urmare, cetatea cea mai de seama din acest tinut este acum Lapusna, asezata pe riusorul cu acelasi nume, unde se afla doi pircalabi rinduiti de domn sa grijeasca de nevoile tinutului. Pe langa aceasta (cetate) se afla pe riul Bicu, Chisinaul, un tirgusor de mica importanta(urbecula). Nu departe de el se vede un sir de pietre foarte mari asezate in linie atit de dreapta de parca ar fi puse de mina omului. Dar ce ma impiedica sa cred aceasta este atit marimea pietrelor, cit si lungimea traseului pe care se afla, caci unele au trei sau patru coti pe fiecare latura a unui patrat, iar sirul lor se intinde dincolo de Nistru, spre Crimeia. In limba tarii li se spune Cheile Bicului si taranii, in simplitatea lor, spun ca ele au fost lucrarea dracilor care s-au jurat sa astupe apa Bicului.(1)
Credinta aceasta populara este mentionata si de suedezul Weismantel in 1714, ratacit pe aceste meleaguri, la Tighina, dupa infringerea lui Carol XII la Poltava(1709), care a aflat de la localnici ca diavolul insusi ar fi facut o gaura mare intr-un munte stincos cu gindul de a abate apa riului… si ca de la riul Bicu pina la Nistru mai stau insirate pietrele pe care el le-a lasat sa-i cada.
B.P.Hasdeu ne-a lasat cel mai amplu si mai bine documentat studiu al Cheilor Bicului citind pe capitanul rus Zasciuk, insarcinat in 1823 de insusi tarul Rusiei cu cercetarea la fata locului a acestei lucrari. El relateaza: Acest aliniament de pietroaie pe directia vest-est incepea de la (Ungheni) Prut (insarcinarea sa nedepasind acest riu), trecind prin codrii Caprianei, pe la miaza-noapte de Chisinau, peste mosiile (satelor) Ghidighici si Petricani, care se afla langa Bic si mergand inainte traversa riul Bicu, dupa care se izbea de malul Nistrului…De aceste pietre vorbeste si poetul Constantin Stamate, dar si Alexandru Hasdeu, tatal lui B.P.Hasdeu, precizind ca aceste steiuri de piatra sint ingropate pina la jumatate in pamaint…dar localnicii rapesc treptat aceste pietre care le sint de trebuinta, asa ca lucrarea este amenintata de a ajunge peste putin timp la nimicire totala.(2)
O relatare mai apropiata de zilele noastre exista in amintirile din copilarie ale preotului Vasile Guma, care slujea, pina in 1940, la catedrala din Chisinau. (De fapt numele sau corect era de Huma, amintind si de Humulestii lui Ion Creanga, caci numele sau a fost rusificat in Basarabia, intrucit rusii nu au in alfabetul lor sunetul h. Ei se refera la Hitler, la Hegel vorbind despre Ghitler, Gheghel etc.) Citez din amintirile sale (3): Cind eram de 8 ani, varul meu, badita Toader Lupascu, m-a luat la Chisinau sa vad orasul prima oara…La Straseni s-a inoptat si dupa un popas am continuat drumul noaptea pe Valea Bicului pina la Chisinau. Intre Straseni si Ghidighici, pe o costisa, dupa Bic se zareau scalii (pietroaie, stinci, in limba rusa) de piatra insirati in linie. Tovarasii mei mi-au spus o legenda, ca aici dracii, intr-o noapte, s-au gramadit si au vrut sa iezeasca (a face un zid) pina la cucosi si apele gramadite sa inece Chisinaul, insa ei nu au dovedit sa aduca scalii de ajuns, caci cucosii au cintat mult inainte si dracii auzindu-I au lasat lucrul neimplinit si s-au imprastiat, iar pietrele insirate au ramas o amintire.
Concluzia rezultata din relatarea cpt. Zasciuk considera ca acest aliniament de pietroaie nu poate fi ramasita unei fortificatii atit prin distantarea pietroaielor intre ele, cit si faptului ca traseul lor in linii drepte nu urmareste nici cursul unui riu, nici culmea unor dealuri, principii elementare in armata, lasind sa se creada ca este vorba de marcajul unei cai de circulatie.(6)
In sprijinul acestei supozitii, redam in aceasta problema considerentele unor specialisti de la Institutul de Istorie din Bucuresti: Centrele spirituale ale lumii stravechi, cu toate distantele mari dintre ele, greu de strabatut, erau, logica presupune, intr-un contact aproape permanent, legaturile doctrinare facindu-se des pentru acele vremuri. Dovada, esenta aproape unitara a conceptiei tuturor spiritualitatilor stravechi incepind cu Rama sau poate si mai vechi, cu Crishna, Buda (Cristos adaugam noi), pina la Mahomed.(4)
Avem motive sa credem ca: Existau interferente intre spiritualitatea indiano-tibetana si spiritualitatea, si ea elevata, din zona carpato-danubiano-pontica si aceasta deoarece zona Carpatilor a constituit din cele mai vechi timpuri o regiune cu o spiritualitate dezvoltata si in acelasi timp o straveche vatra lingvistica euro-indiana din care s-au adapat multe culturi si civilizatii, asa xcum o dovedeste preluarea de la traci a multora din divinitatie lor ca Apollo, bendis, Orfeu si multe altele.
Pe lungul sau traseu intre Transilvania, Caucaz si estul M.Caspice, aceasta constructie megalitica primeste diferite denumiri ca: Drumul Zeilor, Caile Sacre, Cheile Bicului, Exampaeos, Scitici Tryumphi, Solitudinile Scitilor, Termini Liberi Patris s.a.m.d.
Ideea marcarii unui drum mai important in zona apare fireasca cunoscand ca invaziile multor ostiri pe aceste meleaguri au constatat marea dificultate de orientare intr-o regiune de intinsa cimpie lipsita de repere de referinta. Acest neajuns a facut ca si ostile persane ale lui Darius trecind Istrul prin anul 514 i.H. probabil pe la Noviodunum (azi Isaccea) si depasind riul Tyras (Nistru), sa rataceasca prin stepa traversata de pilcuri de ceata (deoarece eravin timpul unei toamne inaintate) fara a putea avea o infruntare decisiva cu scitii, fiind nevoit a face calea intoarsa. O relatare similara exista legata si de o incursiune a ostilor lui Alexandru Macedon. (*)
Este, de asemenea, cunoscut ca marile centre religioase ale antichitatii aveau cite o cale sacra mai lunga sau mai scurta, dar decorata in mod deosebit, care marca intrarea in incinta zeitatilor respective. Amintim de aleea marginita de statuile berbecilor ce conduce spre intrarea in templul de la Karnak in Egipt, de leii care marginesc calea sacra din insula Delos, de taurii care bordeaza o cale sacra la Avilla in Spania si chiar de calea sacra, frumos pavata, de la Sarmizegetusa Regia din Muntii Orastiei.
Lasind friu liber imaginatiei creatoare, N.Densusianu emite ipoteza ca una dintre denumirile caii sacre Termini Liberi Patris se refera la calea sacra a Hyperboreenilor, popoare de care vechii greci amintesc cu multa teama si respect (invaziile acestora in doua rinduri prin anii 2200 i.H. si 1250 i.H. au modificat structural societatea elena veche din Creta si apoi de pe continent).
Aceasta cale sacra catre popoarele Hyperboreene ar fi opera zeului Osiris, venit pe aceste tarimuri pentru a aduce elementele civilizatiei egiptene. Supozitiile acestui autor uimesc in continuare. Zeul era numit in vechime si Bahos, dar in limba slavona cuvintul Bic inseamna bour, taur, ori Osiris la egipteni avea ca reprezentare vie pe taurul Apis.
N.Densusianu mai remarca aun fapt revelator si anume ca putin mai la nord de varsarea Bicului exista comuna Speia, situata atit pe un mal, cit si pe celalat al Nistrului.(5) Comune dublete exista in multe locuri in Europa, acolo unde cursul riului nu reprezinta pentru localnici o dificultate de traversare, existind vaduri, poduri naturale etc., ceea ce era exclus, Nistrul fiind chair navigabil in zona. Cunoscind pe padurarul din comuna Speia, acesta mi-a spus ca Nistrul este strins intre maluri in zona si, curgind cu mare viteza, oamenii au construit acolo un pod umblator intinzind un cablu intre maluri pe care rula un scripete legat de o pluta. Prin simpla orientare a cirmei respective, curentul apei impingea pluta catre un mal sau catre celalalt, incit pentru localnici nu exista nici o dificultate sa stea intr-o comuna Speia si sa aiba pamintul de lucrat pe malul opus, ceea ce a facut sa se dezvolte aici o singura localitate, Speia, pe ambele maluri ale Nistrului (marcata si pe hartile actuale).
In legatura cu denumirea de Speia, N.Densusianu mentioneaza ca Herodot, in scrierile sale, numea calea sacra a Hyperboreenilor cu numele de Exampaeos, dar renuntind la particula grecizanta os, radacina cuvintului ramas seamana surprinzator cu denumirea comunei Speia, care astefl ar putea indica cu precizie locul unde calea sacra traversa Nistrul.
Desigur ca cele relatate reprezinta ipoteze bazate doar pe uenel marturii existente, dar ele ar trebui corelate si cu alte descoperiri arheologice din antichitatea incipienta de pe meleagurile noastre, cum ar fi: celebrele placute de ceramica gasite la Tartaria, linga Sebes-Alba, pe malul riului Mures, purtind pe ele o scriere runica nedescifrata in prezent, dar carora li se atribuie o vechime mai mare decit a Sumerului, reliefurile reprezentind lanci, sageti si cutite de tip akinakes, specifice civilizatiei scito-iraniana (persana veche) gravate pe peretii unei pesteri de linga satul Nucu, in zona subcarpatilor Buzaului, desenele rupestre de pe bolovanii gasiti pe vaile din Muntii Calimani (depozitati in satul Gura Haitii) si multe altele. Aceste marturii, completate cu ceea ce s-ar mai putea gasi prin efectuarea de cercetari si studii mai aprofundate, ar putea pune in evidenta lucruri de deosebita valoare din preistoria locurilor din tara noastra de acum 6000-7000 de ani.

(*) Obiceiul de a marca drumurile de mare circulatie este bine cunoscut la romani. Pe munte, ciobanii, pentru a feri locurile rele pe timp de ceata, marcheaza drumurile lor cu gramezi de pietre numite momaii. In lungul soselei spre litoral din Bucuresti prin Urziceni, Slobozia si piodul de la Giurgeni, exista din loc in loc mari cruci de piatra, frumos decoaret cu sculpturi. Am socotit aceasta deprindere potrivit obiceiului crestin de a implanta o cruce pe locul altarului vreunei biserici darimate de timp. Am gasit scris insa intr-o publicatie a lui N. Iorga ca aceste cruci au cu totul alta semnificatie, aceea de a marca in Baragan, pentru timp de toamna, pe drumurile de transhumanta ale ciobanilor catre baltile Dunarii, locurile bune de popas unde se gaseau apa si lemne de foc in apropiere.

Paul Emil RASCU

http://www.rebel-dac.150m.com/O_altfel_de_istorie/Inedita_

Voronin: Basarabia nu a aparţinut niciodată României
Preşedintele partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), Vladimir Voronin, a lansat un atac fără precedent la adresa României. Voronin a declarat că Basarabia "nu a aparţinut niciodată României", acuzandu-l pe preşedintele interimar Mihai Ghimpu că a emis decretul privind condamnarea ocupaţiei sovietice după ce "Băsescu a băut whisky şi i-a spus ceva", informează jurnal.md.

„Decretul lui Ghimpu a apărut la puţin timp după ce Băsescu a spus că trupele militare ruseşti din Transnistria sunt o ameninţare pentru România. Aşa că Ghimpu nu a emis de capul lui acest decret. Băsescu a băut whisky şi a spus ceva, iar Ghimpu apare cu decretul. Noi cât am fost la guvernare nu am ascultat de nimeni şi am apărat interesele naţionale”, s-a lăudat Voronin, care a felicitat jurnaliştii cu „Ziua eliberării de sub ocupaţia româno-burgheză”.
Voronin a spus că Basarabia nu a aparţinut niciodată României. „Acesta este adevărul, restul sunt speculaţii”, a menţionat liderul comunist.
La 24 iunie, preşedintele interimar, spicherul Mihai Ghimpu a emis un decret potrivit căruia 28 iunie 1940 a fost declarată „Zi a ocupaţiei sovietice”. Decretul mai prevede că Rusia, în calitatea sa de succesor de drept al Uniunii Sovietice, ar urma să-şi retragă „necondiţionat, urgent şi transparent trupele şi armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova”.

30 AUGUST 1940

“AM OBSERVAT întâi cã este o harta româneascã. Am desfãcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a fãcut sã nu înteleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei cãutau tãietura de la granita de vest pe care cu totii o asteptam. Mi-am dat seama însã cã este altceva. Am urmãrit cu ochii granita care pornea de la Oradea cãtre rãsãrit, alunecând sub linia feratã si am înteles cã cuprindea si Clujul … Am început sã nu mai vãd. Când mi-am dat seama cã granita coboarã în jos ca sã cuprindã secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brasovul! O micã usurare: Brasovul rãmâne la noi.
Când am privit în toatã grozãvia împãrtirea Transilvaniei, am înteles cã puterile care îmi erau mult slãbite mã pãrãsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a fãcut neclar, ca un nor galben cenusiu, din cenusiu, negru …
În clipa aceea, mi-am pierdut cunostinta. Nu mai trãisem o asemenea senzatie fizicã decât cu 22 de ani în urmã, când o injectie cu novocainã la o operatie mã fãcuse sã trec pentru o clipã pe lumea cealaltã, de unde mi-am revenit cu ajutoare medicale date in extremis.
Acum aveam pentru a doua oarã impresia netã cã am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apã. Dornberg a deschis usa alergând prin multimea care umplea sãlile strigând: “un pahar cu apã, un pahar cu apã…”
Peste un minut mi l-au adus. Valer Pop mi l-a dat în silã sã-l beau. Am început sã vãd din nou si am avut puterea sã duc mai departe calvarul.
Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cernealã verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase si atâtea gânduri bune pentru tara mea. Am iscãlit tot fãrã sã mai citesc. Valer Pop citea pentru mine. De altfel, nu mai era nimic de verificat: actele erau cunoscute, harta tot asa.”

http://ro.altermedia.info/index.php?p=1595