Ungaria

Rezumarea primului mesaj :

Ungaria: despăgubiri pentru persecuţiile din 1940-1944

Câteva mii de persoane din Transilvania de
Nord, teritoriu atribuit între 1940-1944 prin Dictatul de la Viena
Ungariei, sau descendenţii lor, vor beneficia de redeschiderea
acţiunilor de reparare a suferinţelor şi pagubelor pricinuite de
autorităţile ungare în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Guvernul de la Budapesta a adoptat printr-o ordonanţă instrucţiunile de aplicare ale legii numărul 57 din 2006.
Aceasta
redeschide acţiunile de despăgubire a persoanelor care, din motive
politice, au fost private de viaţă sau libertate de autorităţi după
1938.
Depunerea cererilor - până la 31 iulie
Formularele
pentru depunerea cererilor pot fi obţinute de la birourile
autorităţilor judiciare din Budapesta sau din oraşele reşedinţe de
judeţ şi de la reprezentanţele diplomatice ale Ungariei. Cererile
trebuie să fie depuse cel târziu până la 31 iulie.
Noua
lege ţine cont de faptul că numai în Ungaria peste 85.000 de persoane
nu au beneficiat de despăgubiri datorită unei neglijenţe personale sau
din cauză că nu aveau încă la dispoziţie în 1992 actele şi documentele
necesare.
Peste 100.000 de persoane vor beneficia de despăgubiri
Luând
în considerare şi teritoriile ocupate, se estimează că numărul
persoanelor care vor beneficia de prevederile acestei legi depăşeşte cu
mult cifra de 100.000.
Posibilitatea
obţinerii unei despăgubiri o au acele persoane ale căror rude apropiate
şi-au pierdut viaţa din cauza abuzurilor comise de autorităţile ungare
sau au murit în timpul deportării precum şi în situaţia în care
solicitantul a fost încorporat într-un detaşament de muncă în timul
celui de-al doilea Război Mondial.
Pentru
compensarea pierderii vieţii se acordă 400.000 de forinţi, sumă egală
cu aproape 5400 de lei noi, care va fi împărţită în mod egal între
moştenitori.
Persoanele trimise la muncă forţată pot alege între o rentă viageră sau bilete de despăgubire recunoscute de bursa de valori.

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/03/060330_despagubiri_ungaria.shtml

http://www.badpolitics.ro/cine-i-a-trimis-la-auschwitz-pe-cei-460-000-de-evrei-din-ungaria/

Ani de zile am stiut si eu, ca toata lumea, ca ungurii, in comparatie cu romanii, sunt cei care si-au trimis la Auschwitz, la moarte adica, compatriotii evrei. Sute de mii de evrei din Ungaria, in 1944, au luat calea ferata a lagarelor de exterminare, de unde foarte putini s-au mai intors. Cazul este bine cunoscut si mult discutat. Eu insumi, in mai multe ocazii, am scris pe aceasta tema, mergand pe linia istoriografiei „oficiale” din Romania de dinainte de 1990: in timp ce evreii din Romania s-au salvat aproape in intregime, evreii din Ungaria au fost supusi unui regim de exterminare de o duritate unica. Insusi Winston Churchill a vorbit de acest moment din istoria Ungariei ca despre „crima cea mai abjecta din istoria omenirii”! Acesta a fost si titlul unui capitol din cartea mea intitulata Transilvania – Invincibile Argumentum, publicata in 1991, dar scrisa mult inainte de 1990. Am reluat acest titlu de capitol si in cartea Protocoalele Kogaionului, publicata in 2004, dar de data asta pentru a ma dezice de ce scrisesem mai inainte pe acest subiect! Si o mai fac o data afirmand ca principalii, marii vinovati pentru tragedia evreilor din Ungaria anului 1944 nu sunt ungurii, autoritatile unguresti! Nici macar germanii, as putea zice!… Ci evreii!

Am constatat insa, dupa sapte ani de la publicarea Protocoalelor mele, ca ipoteza mea nu a ajuns la cunostinta vreunui maghiar, a vreunui ungur. Vina este in primul rand a mea, niciodata n-am stiut „sa-mi vand marfa”! Revin acum, din mai multe considerente, unul fiind si acela de a le oferi tinerilor hocheisti secui din echipa Romaniei un motiv in plus ca sa fie mandri ca sunt maghiari, si nu, Doamne, fereste!, romani…

Dupa cum se stie, dupa 1990 romanii s-au trezit acuzati si ei de holocaust! Acuzatie adusa de o serie de autori evrei, a caror profesie era destul de incerta. Au devenit peste noapte specialisti in holocaustul din Romania… Subsemnatul, m-am considerat destul de informat asupra subiectului ca sa raspund acuzatiilor. Vrand-nevrand, daca am intrat in hora, a trebuit sa joc pana la capat, adica sa ma informez in continuare si sa dau seama de cele aflate. Asa am ajuns sa aflu si despre bine cunoscuta vinovatie ungureasca cat este de neintemeiata! Repet: neintemeiata! Ci inventata sau, in cel mai bun (sau rau!) caz, exagerata!

Si precizez: soarta evreilor din Ungaria, trimisi la Auschwitz, nu s-a decis intr-o sedinta a guvernului ungar sau a parlamentului din Budapesta. Nici macar intr-un conclav nazist, german! Ci s-a decis in urma unei initiative evreiesti, a unei decizii luate la cel mai inalt nivel: Comitetul de Salvare al Agentiei Evreiesti!

Pornesc de la datele oferite de Roger Garaudy, in cunoscuta sa lucrare Procesul sionismului israelian, editia romaneasca. Aceasta lucrare nu a fost pana acum de nimeni contestata in privinta acuratetei informatiilor. Roger Garaudy, bine cunoscut ca om de stanga, de atitudini democratice, liber de orice inregimentare, a fost criticat de unii pentru tenta, zic unii acestia, tenta anti-semita a ultimelor sale carti. Dar nimeni nu i-a putut reprosa ca pune in circulatie informatii false sau denaturate. Noi preluam de la Roger Garaudy numai informatiile, care, la randul lor, in chestiunea care ne intereseaza, sunt cam toate provenite de la autori sau institutii evreiesti.

Citez in continuare din Protocoalele Kogaionului, p. 77-79
„Aflam de la Roger Garaudy ca nu era destul sa fii evreu ca sa fii primit in Palestina, in ţara stramosilor tai. Trebuia sa fii un evreu de calitate, facut dintr-un „material uman“ superior. Evreii erau admisi in Palestina „cu condiţia sa nu se dovedeasca prin nimic o povara pentru ţara“, adica pentru Israelul viitor (p. 47). Inca din 1935, un important lider sionist Ytzhak Gruenbaum, avertiza ca „trebuie sa avem autorizaţia de a alege pentru imigrare refugiaţii care merita (s.n.) si, de asemenea, sa avem permisiunea de a nu-i accepta pe toţi“ (ibidem). Se pare ca procentul evreilor din Europa ocupata de Hitler care „nu meritau“ sa calce in Ţara Sfanta se ridica la circa 90%!

Chestiunea evreilor alungaţi din Europa ocupata de nazisti si pe care sionistii nu se grabeau sa-i accepte in Israel ţine, se pare, de insasi doctrina sionista. Problema trebuia abordata „nu dintr-un punct de vedere filantropic, ci din punctul de vedere al nevo¬ilor ţarii“ (ibidem). Alte texte sioniste doctrinare, inca si mai explicite, afirma un cinism si un pragmatism absolut inuman. Iata ce se putea citi in Memorandumul Comitetului de Salvare al Agenţiei Evreiesti din 1943: „Trebuie oare sa-i ajutam pe toţi cei care au nevoi fara sa ţinem cont de caracteristicile fiecaruia?

Nu ar trebui sa dam acestei acţiuni un caracter sionist naţional (s.n.) si sa incercam sa-i salvam cu prioritate pe cei care pot fi folositori pamantului Israelului si iudaismului? Stiu ca pare o cruzime sa pun problema in felul acesta, dar, din nefericire, trebuie sa stabilim clar ca daca suntem capabili sa salvam 10.000 de persoane din cele 50.000 care pot contribui la consolidarea ţarii si la renasterea naţionala sau un milion de evrei care vor deveni pentru noi o povara (s.n.), va trebui sa ne restrangem si sa-i salvam pe cei 10.000 care pot fi salvaţi – in pofida acuzaţiilor si solicitarilor disperate ale milionului lasat la o parte“ (p. 47-48). Asadar, intre 10.000 de evrei utili si un milion de evrei incomozi, numai soarta celor utili ii interesa pe liderii sionisti. Cu ceilalţi, un milion – sau sase milioane!, se putea intampla orice, paguba nu era pentru sionisti nici daca acesti evrei ar fi murit, eventual. Eventualitate care nu emoţiona pe nici unul dintre liderii sionisti! Ba dimpotriva, se pare ca le convenea!

Textul de mai sus ne aduce aminte insa de ceea ce se petrecea cu evreii odata ajunsi la Auschwitz: erau si ei imparţiţi in doua grupuri, „ţinandu-se cont de caracteristicile fiecaruia“, exact dupa acelasi criteriu, al utilitaţii. Cine putea contribui la producţia de razboi a Germaniei („la consolidarea ţarii“) ramanea in viaţa. Ceilalţi, o adevarata „povara“ si pentru nazisti, isi incheiau cat mai repede existenţa lor mediocra, de rebuturi umane, de indivizi sortiţi esecului.

Mai consemnam faptul ca textul de mai sus, emis de o instituţie, nu de mintea subrezita a unui individ fara inima, poarta in el un dispreţ pentru fiinţa umana care nu s-a limitat declaratii, ci a avut consecinţe extrem de concrete, de reale, afectand si deseori curmand viaţa a sute de mii de oameni, a milioane de evrei, daca iei in serios numarul de victime ale Holocaustului mediatizat de propagandistii suferinţei evreiesti… Suntem obisnuiţi ca un asemenea dispreţ, atat de cinic, de dezinvolt, sa-l gasim in texte literare, de ficţiune, unde exagerarea unor atitudini si poziţii are rol artistic, producand consecinţe numai la acest nivel. Adica de data asta avem de-a face cu un text propriu-zis asasin, genocidar. Unde este solidaritatea atat de vestita dintre evrei? De ce n-a mai funcţionat? Ca de solidaritate umana nici nu mai indraznim sa vorbim!…

Altminteri, textele sioniste despre existenţa a doua categorii de evrei marturisesc o „filosofie“ practica, a vieţii, de un pragmatism fara precedent in istorie, care lasa fara glas orice om normal, evreu sau crestin: „O salvare pur filantropica, precum cea a evreilor din Germania (…) nu poate decat sa cauzeze necazuri perspectivelor sioniste, mai ales ca sansele sunt cu atat mai limitate cu cat dezastrul este mai mare. Putem sa acţionam in favoarea evreilor germani atata vreme cat acest lucru reprezinta un avantaj, atata vreme cat acestia isi aduc in Palestina bunurile (s.n.).

Refugiaţii actuali nu prezinta acest avantaj, deoarece sosesc cu mainile goale. Prin urmare, acestia nu au nimic de oferit Yichouvului (denumirea purtata de statul Israel inainte de a fi recunoscut in 1948 ca stat propriu-zis, de sine statator – n.n.) si nu putem sa ne asteptam decat la ceea ce am constatat deja la o mare parte a evreilor germani: o distanţare totala, adesea chiar o ostilitate faţa de pamantul Israel; o atitudine nerespectuoasa faţa de tot ce este evreiesc si ebraic, (…) o masa de oameni fara nici o legatura cu sionismul si total lipsiţi de atasamentul naţional.“ (p. 48)”

Comentariul lui Roger Garaudy: „evocarea acestor texte arata intreaga diferenţa dintre iudaism, religie pe care o respect, si sionismul politic, naţionalist si colonialist, pe care-l combat, la fel ca pe celelalte naţionalisme. In plus, aceste texte dezvaluie impostura celor care astazi plang cadavrele victimelor pe care n-au vrut sa le salveze“ (p. 49).

Fraza de memorat: Impostura celor care astazi plang cadavrele victimelor pe care n-au vrut sa le salveze!
Evrei care n-au vrut sa salveze evrei, asadar!… De ce? Pentru ca sunt evrei saraci, „cu mainile goale”!….
Este din ce in ce mai clar: in timpul Razboiului al II-lea Mondial, liderii evreimii au conceput o selectie (artificiala!) printre evreii meniti sa populeze viitorul stat Israel. Meniti, practic, sa supravietuiasca razboiului. Evreii „programati” sa devina israeliti trebuia sa fie evrei de calitate! Evrei atasati sionismului, care respingeau ideea de asimilare cu populatia majoritara, acceptata tacit de tot mai multi evrei!

De partea cealalta, evreii saraci, evreii considerati de sionisti ca o „masa de oameni fara nicio legatura cu sionismul si total lipsiti de atasamentul national”, care aratau „o atitudine nerespectuoasa fata de tot ce este evreiesc si ebraic”. Motiv pentru care trebuiau exceptati de la salvare! Cumva, la un loc, toti acesti evrei „fara nicio legatura cu sionismul” au fost in numar de sase milioane?… Acele celebre sase milioane?!

Nota: Se iteste din cele de mai sus o ipoteza halucinanta, dar deloc absurda, ci decurgand logic din textele de doctrina sionista: holocaustul ca pedeapsa pentru evreii cu „atitudine nerespectuoasa fata de tot ce este evreiesc si ebraic”! Deocamdata semnalez aceasta ipoteza, o notez!, spre a o verifica cu alta ocazie, cu o documentatie potrivita… Poate vor face altii aceasta verificare! Altii mai priceputi, mai invatati!…

*
Care era pozitia evreilor din Ungaria din aceasta perspectiva pur sionista? Evreii din Ungaria erau bine cunoscuti ca evrei dispusi sa se asimileze sau chiar asimilati. Prin traditie, de pe vremea dualismului, majoritatea evreilor se declarau maghiari, indeosebi cu ocazia recensamintelor si a altor „probe” de loialitate. Risc sa afirm ca, probabil, putini au fost evreii din Ungaria care au parasit confortul in care traiau pentru a merge in Palestina, unde totul era de luat de la inceput! Oameni sunt si evreii! Popor de eroi si martiri nu a existat niciodata!… Numai doctrina sionista se pare ca tocmai asta a urmarit: sa-i selectioneze pentru viitorul Israel numai pe evreii dispusi sa se constituie intr-un popor de eroi si martiri…

Putem considera ca evreii din Ungaria nu prea intruneau simpatia si criteriile de sin-pathie ale sionismului, ale liderilor sionisti ai evreimii! Erau cumva considerati „o masa” de evrei ne-demni sa paseasca in Tara Sfinta?

Citez mai departe din Protocoalele Kogaionului, pag.77-79:
„Asadar, in nenumarate cazuri, evreii din Germania si, in general, evreii din toate ţarile ocupate de nazisti, nu au fost decat „materialul uman“ din care intemeietorii sionisti ai Israelului au ales (doar este vorba de poporul ales!) care evrei sa supravieţuiasca imigrand in Palestina si care evrei, de calitate inferioara fiind, inutili si indezirabili, sa ramana la dispoziţia autoritaţilor naziste. O spune limpede si marele sionist Ben Gurion, ramas in istorie ca primul sef al noului stat Israel: Minoritatea care putea fi salvata trebuia sa fie aleasa (s.n.) in funcţie de nevoile proiectului sionist in Palestina“ (p. 44). Asadar, grija sionismului a fost sa salveze minoritatea de „eroi si martiri”, iar majoritatea, cele sase milioane, a lasat-o pe seama lagarelor de exterminare!

Nota bene: evreii sortiţi de sionisti lagarelor naziste alcatuiau asadar majoritatea, deducţie confirmata expressis verbis si in comentariul pe care Roger Garaudy il face in legatura cu cazul Rudolf Kastner, un evreu sionist judecat in anii ’50 pentru colaborare cu nazistii. In timpul procesului, Rudolf Kastner a fost acuzat ca „in acord cu reprezentanţii sionisti (dintre care cei mai mulţi erau ministri in timpul procesului), el negociase cu Eichmann eliberarea si emigrarea in Palestina a 1684 de evrei utili (sublinierea ii aparţine lui Roger Garaudy) pentru construirea viitorului stat Israel, in schimbul carora ii va con¬vinge (s.n.) pe 460.000 de evrei unguri ca era vorba de un simplu transfer si nu de trimiterea in lagarul morţii de la Auschwitz (s.n.). Judecatorul Halevi arata ca toate aceste crime fusesera comise cu acordul Agenţiei Evreiesti si al Congresului Evreiesc Mondial“ (p. 44).

Cumplita fraza: aceste crime fusesera comise cu acordul Agenţiei Evreiesti si al Congresului Evreiesc Mondial… Aceste crime… Adica asasinarea in cvasi-totalitate a evreimii din Ungaria s-a facut cu acordul, mai exact spus cu concursul Agentiei Evreiesti si al Congresului Mondial Evreiesc…

Si cateva intrebari lamuritoare:
a. Cei „1684 de evrei utili pentru construirea viitorului stat Israel“ erau probabil niste insi super-dotaţi, fiecare dintre ei un posibil candidat la premiul Nobel. Au aflat ei vreodata in ce condiţii au fost eliberaţi din Germania si acceptaţi in Palestina?
b. S-a facut vreodata publica lista celor 1684?
c. Daca „trimiterea in lagarul morţii de la Auschwitz“ a celor 460.000 s-a facut „cu acordul Agenţiei Evreiesti si al Congresului Mondial“, de ce sunt in continuare acuzaţi ungurii, statul ungar si maghiarimea in general, de asasinarea celor 460.000 de evrei unguri deportaţi in Germania in primavara lui 1944?

Sa mai precizam o data despre ce crima este vorba: in desfasurarea Holocaustului, deportarea evreilor din Ungaria a fost apreciata de Winston Churchill ca fiind „crima cea mai abjecta din istoria lumii“. De ani de zile aceasta crima este pusa pe seama autoritaţilor maghiare, a caror ravna si al caror exces de zel in evacuarea evreilor i-ar fi uluit si pe nemţi. Roger Garaudy ne ofera mai intai amanuntul care anuleaza „meritul“ autoritaţilor maghiare: insisi evreii s-au grabit sa se imbarce in trenurile cu pricina deoarece primisera de la liderii sionisti toate asigurarile ca va fi vorba „de un simplu transfer“. Usurinţa cu care bieţii evrei au crezut ca e vorba „de un simplu transfer“ probabil ca, in ochii liderilor sionisti, a constituit o dovada in plus ca toţi cei 460.000 de evrei chiar erau de o calitate mediocra, perfect inutili, niste imbecili care isi meritau soarta de a fi trimisi ca vitele la taiere, intr-un cuvint – chiar ca erau nedemni sa calce in Ţara Sfanta!…

Cu ani in urma, in diverse ocazii, am comentat cu avant aceasta „cea mai abjecta crima din istoria omenirii“, consi¬derand ca ea face cel mai bine diferenţa intre „bestialitatea comportamentului hunic, asiatic, al maghiarilor“ si omenia, toleranţa, atat de tipic romaneasca… Se pare insa ca va trebui sa-mi retrag acele acuze, inclusiv comentariile. Mea culpa! Rau imi pare insa ca greseala mea nu a fost totala! Mi-ar fi facut placere sa-mi retrag acuzaţiile si atat! Din pacate sunt in situaţia de a le retrage nu pentru ca aceste acuzaţii nu au temei, nu au substanţa, nu corespund faptelor, ci doar pentru ca ele trebuie adresate altcuiva! Le menţin asadar, dar cu alta adresa, pe care mi-o impune Roger Garaudy: sionismul! Sionismul este vinovat de soarta celor 460.000 de evrei din Ungaria pe care nazistii, in acord cu liderii sionisti ai evreimii, i-au „transferat” in cuptoarele de la Auschwitz! Repet: nazistii, in acord cu liderii sionisti ai evreimii… Ba, cum spuneam mai sus, cu concursul acestor lideri sionisti!

Caci aceasta este acuzaţia teribila pe care Roger Garaudy o formuleaza: evreii sionisti sunt autorii celei mai abjecte crime din istoria omenirii! Repet: aprecierea ii aparţine lui Winston Churchill. O crima careia i-au cazut victime 460.000 de evrei perfect nevinovaţi!
Sau, si mai clar spus: cea mai abjecta crima din istoria umanitaţii este o „afacere” eminamente evreiasca, avandu-i ca autori asasini pe evreii sionisti, iar ca victime pe evreii inutili…
Abjecţia acestei crime este sporita de faptul ca dupa razboi evreii i-au acuzat pe unguri de savarsirea macelului… Abjecţie totala. Nec plus ultra…”

Post scriptum 2011: Ma bucur sa le aduc la cunostinta maghiarilor din Ungaria si de oriunde ca pe umerii maghiarimii nu mai trebuie acceptata povara cumplitului genocid! E timpul ca maghiarii sa afle acest adevar! Si sa reactioneze in consecinta!
Dar si mai important este ca evreii insisi sa afle si ei adevarul! Si sa reactioneze si ei in consecinta acestui adevar!… Caci acesta este rostul adevarului!

Si o ultima intrebare: Eichman, autorul „transferului”, era cumva evreu, cum zic unii evrei?…

Amintiri din vacanţa de iarnă 1941/1942 de Andrea Ghita

Vacanţa de Crăciun cu zburdălnicia fulgilor de nea, aroma cozonacilor şi magia sărbătorilor se suprapune peste anotimpul copilăriei. Un răstimp luminos în care e aproape de neînchipuit să nu fi fost pace. Fragmentul, pe care l-am ales din romanul mamei mele, evocă bucuria primei vacanţe de iarnă, după trimestrul de rodaj la orfelinatul evreiesc Baron Hirsch din Budapesta, dar în fundal se ghiceşte războiul cu schimbările sale rău-prevestitoare

Sara Székely : În vacanţa de iarnă, din nou acasă


Vacanţa se apropia cu paşi repezi şi eram nerăbdătoare să aflu dacă mama îmi găsise vreun însoţitor, care să mă duc acasă, la Gheorgheni. Aveam doar 11 ani şi nu mi s-ar fi permis să călătoresc singură, atât de departe. În sfârşit, într-o după amiază, Tanti Mariţa mi-a adus o scrisoare de la mama. Plicul nu era desfăcut, deşi pedagogele deschideau scrisorile adresate fetiţelor pentru a le citi şi controla. Mie mi-au deschis doar prima scrisoare şi apoi s-au lăsat păgubaşi pentru că nu reuşeau să descifreze scrisul mamei. Numai eu puteam citi rândurile ei încâlcite, cu cuvintele legate între ele, întrucât eu o învăţasem să scrie, cu câtva timp înainte de a ne fi despărţit. Scumpa de ea, se aşezase să-mi scrie, după o zi întreagă de roboteală. Îmi dădea de veste că Béla şi Edit, fiul şi fiica doamnei Vágó, care învăţau la Budapesta şi erau cu vreo 8 – 10 ani mai în vârstă decât mine, i-au promis că mă vor duce acasă, la Gheorgheni, cu trenul. Cei doi tineri, care erau cu un grup de prieteni, m-au luat de la orfelinat şi m-au instalat într-un vagon de clasa a III-a, iar apoi şi-au ocupat locurile de la clasa II-a. Din când în când Béla sau Edit treceau pe la mine să vadă ce fac şi mi-au adus şi mâncare, deşi eu le spusesem că primisem merinde de la orfelinat. Mă bucura grija lor şi n-am vrut să-i îngrijorez spunându-le că întotdeauna mă simţeam rău în tren, îmi era greaţă şi vomam. În vagonul meu călătoreau soldaţi care fumau mult, ceea ce-mi făcea şi mai rău. Au deschis geamul, deşi afară era ger, sperând că aerul proaspăt avea să-mi facă bine, dar degeaba, mi-a fost rău pe tot parcursul călătoriei. Între timp am aflat că trebuia să coborâm din tren, pentru că un tronson al căii ferate către Gheorgheni, rămăsese în partea cealaltă a noii graniţe trasate după Diktatul de la Viena. De la gara Sărăţel până la gara Reghin, pasagerii erau transportaţi cu autobuze, iar apoi puteam continua drumul cu un alt tren. La Sărăţel am reuşit, cu chiu cu vai, să mă sui în acelaşi autobuz cu Béla, Edit şi prietenii lor. Majoritatea călătorilor avea multe bagaje, care abia încăpeau în autobuz. Eu n-aveam decât un rucsăcel. Fiecare zdruncinătură îmi întorcea stomacul pe dos, dar spre norocul meu drumul n-a fost prea lung, trenul a mai întârziat puţin şi aerul rece şi tare de pe peron, mi-a făcut bine.

Cu cât ne apropiam de Gheorgheni, cu atât deveneam mai emoţionată întrebându-mă dacă avea să mă aştepte cineva la gară ? Mi-era tare dor de mămica mea, de care fusesem despărţită atât de multă vreme. Trenul a sosit în Gara Gheorgheni, la lăsatul serii. Locul îmi era bine cunoscut pentru că ani de zile, îndrum spre şcoală, treceam prin faţa gării. Vara, împreună cu alţi copii din colonia noastră, le vindeam călătorilor apă rece, cu cana. Unii îşi întindeau paharele prin fereastra vagonului şi noi le turnam apă de izvor, adusă în ulcioare de lut. Călătorii ne aruncau în schimb câţiva bănuţi. Unii nu ne plăteau, însă asta nu ne împiedica să ducem apă şi strigând „Apă rece, apă proaspătă, cumpăraţi !”

Iată-mă revenind acasă. Mama stătea pe peron, de parcă nu s-ar fi mişcat din loc, de când plecasem, tot aşteptându-mă…Deşi peronul era slab luminat, m-a observat imediat. Din vagonul nostru au coborât puţini călători, însă mie mi s-a părut că a trecut o veşnicie până am ajuns la uşă şi am coborât pe scara vagonului. Apoi m-am aruncat în braţele mamei, ca în poezia lui Petőfi…”Şi am ajuns…şi către mine/Mama zboară, iată…/ Şi m-am prins de gâtu-i mut ca / de un pom o roadă/.” I-am aşteptat să coboare pe Béla şi Edit, iar mama le-a mulţumit că m-au adus de la Budapesta. Tinerii i-au promis că la sfârşitul vacanţei, aveau să mă ducă înapoi la orfelinat.

Tot drumul către casă l-am făcut ţinându-ne de mână. Mama lăsase arzând focul în sobă, lemnele trosneau şi flăcările jucăuşe încălzeau odaia. Câtă vreme fusesem la orfelinat, mama se mutase din colonia Darvas într-o altă casă, vizavi de colonia Rubin, ca să fie mai aproape de bunica şi de mătuşile Frida şi Esti. Nu mai lucra la fabrică. Între timp, Tanti Horváth fusese arestată şi condamnată împreună cu un grup de militanţi de stânga, iar mama s-a angajat menajeră la familia lor. Pe masă, în cana mea albastră de tablă emailată, mă aştepta cafeaua cu lapte şi felia de pâine unsă cu gem de măceşe. M-am spălat pe mâini şi m-am apucat să mănânc . Pentru prima oară, mama nu m-a dojenit că vorbesc în timp ce mănânc, ci dimpotrivă, dorea să ştie totul: cum mă simţeam la orfelinat, cum se purtau pedagogele cu noi, cât de departe era şcoala la care umblam şi multe altele… O interesa chiar şi faptul dacă fetiţele din „ţara mamă” îşi râdeau de mine că vorbeam cu accent secuiesc. Am încercat să-i răspund pe îndelete, însă m-a cotropit somnul. Mama a aşternut patul cu duna călduroasă, de puf, şi eu m-am cuibărit lângă ea. Dimineaţa când m-am trezit, mama plecase deja la lucru lăsându-mi pe masă micul dejun. Curând a sosit şi bunica cu un pumn de alune de pădure şi m-a supus unui tir de întrebări. Dorea să afle, în primul rând, dacă la orfelinatul nostru se gătea cuşer, dacă n-am uitat să vorbesc în idiş, dacă mergeam la orele de religie dacă am învăţat rugăciuni noi. Spera să nu le fi uitat pe cele învăţate acasă. Am liniştit-o că mâncarea era cuşer, că n-am uitat idişul, deşi nu prea aveam cu cine să-l vorbesc acolo, că nu mergem la orele de religie ci le ţinem la şcoală, cu un rabin tânăr. Că era obligatoriu să învăţăm rugăciunile şi literele ebraice. Bunica dădea din cap, parcă dând crezare şi nu prea, celor istorisite de mine. Apoi, “Babi” a mea, s-a plâns că avea dureri puternice de cap şi nu putea dormi din pricina tensiunii, dar spera totuşi, s-o poată creşte pe Ghitele. Ascultând-o pe bunica, îmi dădeam seama că la Budapesta, unde se vorbea numai ungureşte, mă cam dezobişnuisem de idişul de acasă. Mi-am amintit că în vara lui 1940, când în locul leilor s-a trecut la banii ungureşti, pengő şi fillér, Bunica mă lua cu ea la prăvălia lui Udvari şi mă punea să-i socotesc preţul cumpărăturilor în lei. Plătea numai după ce îi spuneam eu cât fac, în lei româneşti, cele cumpărate.

Mă simţeam foarte bine în vacanţă. M-am întâlnit cu fostele colege de şcoală şi copiii din vecini care mă descoseau despre Budapesta. Nu puteam să le spun prea multe pentru că, din păcate, eu cunoşteam doar orfelinatul, şcoala, parcul şi câteva străzi învecinate. În ciuda gerului năprasnic ne bulgăream, ne dădeam cu săniile pe mormanul de rumeguş acoperit de nea şi alunecam pe gheţuşuri.

Şi în familia noastră se schimbaseră unele lucruri. Mama mi-a povestit că una dintre surorile sale, Pepi, părăsise Gheorgheniul. Mătuşa Pepi era diferită de mama şi celelalte surori scunde, cu părul bălai şi ochii verzi sau albaştri. Era înaltă, zvealtă, cu părul castaniu şi ochii mari, căprui. Avea o voce minunată, fermecându-i pe toţi care o ascultau cântând „A idişe mame”. Pepi lucra şi locuia în colonia Gottlieb, într-o zonă destul de îndepărtată de noi. Acolo se îndrăgostise de Lőrincz Jenő care, spre mâhnirea familiei, nu era numai creştin ci şi văduv. Mătuşă-mea Pepi n-a ţinut cont de părerea familiei ci s-a măritat şi a plecat de la Gheorgheni, împreună cu soţul şi cei doi copii ai acestuia, din prima căsătorie. Nimeni nu ştia unde s-au stabilit.

În ultima dimineaţă a vacanţei, mama m-a condus la gară şi m-a dat în grija aceluiaşi Béla Vágó*, care mă adusese de la Budapesta. M-am despărţit de mama, cu inima grea, gândindu-mă că pentru un timp nu am să mă cuibăresc alături de ea în pat şi nu mai puteam să-i sărut braţele albe, puternice, pe care se distingeau cele trei urme de vaccin, sub formă de monedă. Mâinile mamei erau aspre de muncă însă braţele ei aveau pielea fină, ca mătasea. Mi-am ocupat locul în vagon şi am început să visez la vacanţa de Pesah.

(traducerea din limba maghiară Andrea Ghiţă)

*Bela Vago (1922 – 2008) renumit profesor în Israel, unul dintre cei mai importanţi istoriografi ai Holocaustului din Europa central-est europeană (n.ed.)

De ce în Ungaria evreii nu doresc sa fie o minoritate? de Eva Galambos

În Ungaria, unde la 1 octombrie a început recensământul, există 13 minorităţi sau etnii recunoscute legal. Ele figurează pe foaia de recensământ, fiind introduse în plus alte grupări etnice noi ca arabii sau chinezii care trăiesc în număr mare în ţară. Evreii nu se află nici printre cele 13 minorităţi şi nici în altă categorie. De aceea, este foarte greu de stabilit care este numărul lor real (se afirmă că ar fi în jur de 100.000, dar este o aproximaţie). Doar în ceea ce priveşte religia, mozaismul se află printre cultele recunoscute, acolo pot să se declare cei care-i aparţin, dar a aparţine de mozaism nu te obligă să te declari în mod automat evreu. Numărul celor ce îşi asumă religia mozaică este de câteva mii, departe de a reflecta adevărata pondere a evreilor unguri. Din punct de vedere organizatoric comunităţile evreieşti de cult (sau o parte dintre ele) activează sub egida MAZSIHISZ, (Uniunea Comunităţilor Evreieşti din Ungaria) , ea este reprezentantul oficial al evreilor în relaţiile cu organismele de stat, dar – la ora actuală – este contestată de mulţi, afirmându-se că nu reprezintă decât un mic procent. În ultimii ani, în Ungaria au apărut şi organizaţii ale ortodoxismului unei linii mai dure, dar şi ale curentului reformist la care aderă mai ales tineri.

Dar oare de ce nu se constituie evreii într-o minoritate? Cu ani în urmă, când atitudinile, manifestările antisemite din Ungaria nu erau atât de pronunţate ca astăzi şi formaţiunea “Jobbik” abia se organiza, având puţini aderenţi, l-am întrebat pe preşedintele MAZSIHISZ, Péter Feldmájer, despre acest lucru.

I-am descris situaţia din România unde evreii sunt în acelaşi timp etnie şi cult şi avantajele acesteia, inclusiv faptul că are reprezentare parlamentară. Atunci mi-a răspuns cu este vorba de tradiţie, că în general în Ungaria evreii nu s-au considerat etnie, ei erau maghiari, că nu vor să-şi schimbe statutul, uitând cumva că guvernele interbelice şi din perioada celui de-al doilea război mondial nu au ţinut cont de opţiunea lor, supunându-i legilor rasiale şi , în ultimă instanţă, deportându-i la Auschwitz . Dar există şi unii care ar dori acordarea statutului de minoritate pentru evrei, s-a format chiar un grup de iniţiativă, erau necesare 1000 de semnături pentru a cere parlamentului fixarea pe ordinea de zi şi dezbaterea problemei statutului evreilor. La prima vedere, mi s-a părut că nu e greu să se adune cele 1000 de semnături, dar m-am înşelat,., iniţiativa nu s-a concretizat.

Acum, înainte de recensământ, tocmai MAZSIHISZ a cerut ca, deşi nu există pe formular etnia evreiască, oamenii să se declare şi unguri şi evrei. Propunerea a fost respinsă, în primul rand oficial deoarece nu există opţiunea dublei etnii, dar nici evreii nu au agreat ideea. Firesc, acum explicaţia dată de mulţi este mai plauzibilă, când are loc o intensificare a a manifestărilor antisemite în Ungaria, a te declara evreu nu este prea plăcut. Tot prin această logică se explică şi respingerea reprezentării separate în parlament, împreună cu celelalte etnii, în condiţiile în care după decenii de aşteptări, va fi legiferată prezenţa unor deputaţi ai minorităţilor în parlament..Şi această situaţie - argumentează unii - i-ar provoca pe antisemiţi.

Sigur că forma ideală de a fi ales deputat este să faci parte dintr-un partid politic , ale cărui interese, platformă, ideologie să le reprezinţi în parlament. În fond, în afara unei comunităţi pe bază de etnie, membrii unei minorităţi pot avea cele mai variate orientări politice. Dar acest obiectiv se poate realize numai dacă în programul partidului politic respectiv există un capitol dedicat chestiunilor minorităţilor sau dacă minorităţile se bucură de drepturi extinse şi le sunt satisfăcute cerinţele rezonabile care le asigură menţinerea culturii proprii. Din păcate, cel puţin în zona noastră, suntem departe de situaţia ideală, iar în ce-i priveşte pe evrei, antisemitismul îi afectează din nou şi chiar dacă un deputat evreu care reprezintă etnia, nu poate face mare lucru, el poate ridica problema în parlament, aduna susţinători, vota rezoluţii sau condamnări, nemaivorbind de alte aspecte comune comunităţilor evreieşti din Europa centrală şi de est. Aşa că, cel puţin din punctul meu de vedere, nu înţeleg reticenţa atât a evreilor cât şi a unor organizaţii evreieşti, din Ungaria de a se constitui într-o minoritate oficial recunoscută. Poate au încredere că reprezentanţi ai partidelor politice în care se află numeroşi evrei, le vor susţine cauza? Nu neg că nu au existat luări de poziţii sau manifestări în acest sens. În urmă cu un an şi jumătate a s-a organizat un marş cu prilejul Zilei Holocaustului din Ungaria, cu mii de participanţi, printre care oameni politici din diferite partide. Dar aceasta a fost doar o picătură în mare. Poate totuşi, o mai puternică reprezentare, deasupra diviziunilor dintre organizaţiile evreieşti, ar putea duce o activitate mai eficientă. Dar este o propunere venită de la cineva care nu trăieşte în Ungaria şi a da sfaturi din afară este lucrul cel mai uşor din lume.

Liber la cuvânt / Ungaria Mare şi evreii
Nu sunt antimaghiar, ci dimpotrivă, dar resping extremismul de orice fel. Nu doar noi avem ciudaţi, ci şi ungurii, iar mulţi dintre ei şi-au făcut un ţel din a denigra România, naţiunea română. Unul dintre aceşti nefericiţi este criticul literar Tompa Laszlo.

Acesta vine anual în Transilvania pentru a ţine câteva cursuri, conferinţe de istorie. Istorie revizionistă, evident. Îşi umple bateriile cu venin şi vine să atâţe. Şi ajunge cu o periodicitate de ceasornic, aşa cum ne-am duce noi, an de an, la băi. Conferinţele în sine sunt nişte jalnice compilaţii de naţionalism deşănţat, de ode aduse lui Horthy, de lacrimi după Transilvania şi blesteme pentru Trianon. Nimic academic, simplă propagandă.

Nu-i nimic în mod special. M-am obişnuit cu astfel de dereglaţi, am scris despre ei încât aş putea să-mi dau doctoratul în ei. Altceva este periculos. Extremismul maghiar a fost încă de la origine unul cu o puternică conotaţie antisemită, după cum o demonstrează şi istoricul Nagy- Talavera. Ei bine, acest sindrom revine în forţă.

Auziţi ce susţine Tompa: “Să nu credem că acest proces a debutat în 1945, datează încă de atunci. A început era unei hegemonii evreieşti, o dominaţie fără de pereche în istoria mondială, care a condus la fracturarea coloanei vertebrale a naţiunii”.

Evident, pe lângă masoni, evreii sunt vinovaţi de toate. Delirul este total: “Românii trebuie să înţeleagă că nu maghiarii sunt duşmanii, ci sioniştii, cei care formează politicile naţionale şi internaţionale. Ei sunt adevăraţii duşmani”. Cu astfel de idei, extremismul maghiar a deraiat total, s-a compromis definitiv.

Istoria se repetă Creşterea antisemitismului la Budapesta


Un cer limpede. Soare. Totuşi, dimineaţa e rece. Iau pardesiul. Ministrul Diamandy a plecat la Viena cu misiunea de a restabili raporturile între Austria şi noi. Îl însoţesc cîţiva ofiţeri.

Ziarul „Pesti Elet“ (Viaţa Pestei) publică: „D-l Diamandy ar fi zis că nu vrea să facă rău jidanilor, fiindcă el însuşi fiind jidan (iată ce va să zică să fii roşcat), nu poate fi antisemit. Ministrul, marchiz de Sainte Aulaire, a sosit azi dimineaţă. A rămas în tren pînă la ora 10, cînd s-au dus ofiţerii români să-l salute. A dejunat la generalul Grazziani, comandantul misiunii franceze. Mîine, la dejunul de la comandamentul trupelor, la Gellert, mare banchet în cinstea lui. Circula zvonul că 50.000 de bolşevici se vor ridica îndată ce trupele române vor părăsi Budapesta.

În toată Ungaria, în comitatul Feher, în comitatul Vas, în Estul Ungariei se fac recrutări de soldaţi pentru armata albă. Se fac rechiziţii, s-au luat toţi caii; ţăranii, singuri, vin să intre în armata albă, să pornească războiul sfînt contra... evreilor. Evreii se plîng, în presa lor, de pe acum, că nu e faptă creştinească să fie atacaţi aşa... Că va fi ruina Ungariei dacă se ating de ei.

La Budapesta, peste tot locul se boicotează „jidanii“ (în termenul unguresc).

Cînd s-au înscris în şcoli elevii, „jidanii“ n-au fost primiţi. Unele universităţi au pus agenţi la poartă să împiedice jidanii de-a intra. Cehoslovacii, iugoslavii, cehii şi ungurii se vor uni pentru a întinde comerţul pe Dunăre. Vor construi un canal între Dunăre şi Tisa pentru a uşura comerţul, în vreme ce sîrbii vor construi altul pe Sava. Pentru exportarea grîului Ungariei. Aceste canale vor fi de mare folos. În Anglia, Consiliul Suprem al Comerţului a declarat că Budapesta va fi centrul navigaţiei danubiene. Evreii sînt contra lui Friedrich.

S-a zis că sau ungurii trebuie să plece din Ungaria, sau evreii! Ori, cum sînt mai mulţi unguri, „jidanii“ trebuie să fugă din ţară. Aceasta spun ziarele ungureşti pe ziua de azi. Seara, opereta la „Varosi Sinhaz“ (Teatrul orăşenesc). Se cîntă „Lili Barono“ (Baroneasa Lili). Interpreta, Pechi Ersi (Elisabeta), foarte frumoasă, fină, graţioasă şi plină de draci, atrage în fiecare seară o lume nebună. Se zice c-ar fi trăit cu ducele de Parma!

RADU COSMIN

(„Românii la Budapesta“, 1920)

ONU cere combaterea antisemitismului în Ungaria!
Pe 31 mai 2011, la prânz, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, din New York, au fost difuzate afirmaţiile îngrijorătoare ale unui expert ONU, care susţine că Ungaria se confruntă, la ora actuală, cu provocări cruciale în domeniul intoleranţei şi rasismului.
ONU cere combaterea antisemitismului în Ungaria

Acelaşi specialist, în problemele drepturilor omului, a îndemnat pe oficialii maghiari să implementeze angajamentele şi obligaţiile internaţionale, pe care şi le-au asumat, pentru combaterea rasismului, xenofobiei şi intoleranţei.
Autorul acestor grave afirmaţii este Githu Muigai, raportor special al Naţiunilor Unite, în ceea ce priveşte formele contemporane de rasism, discriminare rasială, xenofobie şi intoleranţa asociată lor.
El a avertizat că ţările Europei Centrale trebuie să se aştepte la provocări decisive, generate de formele menţionate, în pofida recentelor iniţiative lansate la forurile internaţionale şi a tratatelor în vigoare.
Într-o declaraţie de presă, făcută la finalul unei vizite de cinci zile în Ungaria, raportorul Muigai nu a ezitat să îşi ascundă îngrijorarea privind înrăutăţirea situaţiei cu care se confruntă minoritatea romilor în statul maghiar.

Githu Muigai, raportor special al Naţiunilor Unite

El a afirmat că:
”ei (adică romii) au fost cei mai afectaţi de dificila perioadă de tranziţie, de la socialism la economia de piaţă, şi continuă să se confrunte cu rasismul, discriminarea rasială şi intoleranţa în domeniile ocupării unui loc de muncă, în educaţie, la obţinerea unei locuinţe şi în sănătate.”
Acelaşi expert nu şi-a ascuns îngrijorarea cu privire la soarta refugiaţilor, a solicitanţilor unui loc la azil, a migranţilor, precum şi în legătură cu intoleranţa şi discriminarea la care sunt supuşi zilnic cei aflaţi în detenţie, la închisori.
Githu Muigai a mai declarat că „este necesară o acţiune imediată de combatere a antisemitismului în Ungaria”.
El a cerut guvernului de la Budapesta, cu acelaşi prilej, să dea dovadă de vigilenţă şi să instituie mecanismele legale necesare pentru a soluţiona aceste probleme grave.
Specialistul ONU a avertizat împotriva creşterii influenţei partidelor politice ungare extremiste şi a atras atenţia executivului maghiar asupra discursurilor pline de ură, ale adepţilor acestor formaţiuni politice belicoase.
Calm, lucid şi ferm, Githu Muigai a mai precizat: „Este important ca un astfel de comportament să fie prevenit şi să fie luate măsurile necesare pentru ca aceia care se fac vinovaţi de acte rasiste să fie traşi la răspundere, iar victimelor acestor conduite să li se furnizeze căile de atac legale.”
Solicitând opinia lui Cătălin Marius Târnăcop, ex-diplomat român la ONU, cu privire la mandatul lui Muigai, acesta a afirmat că este vorba de un expert independent, neplătit, care raportează cele constatate, în ţările unde este trimis, precum Ungaria, doar Consiliului Naţiunilor Unite, pentru Drepturile Omului, de la Geneva.

„Cel mai căutat criminal nazist”, judecat la Budapesta
Un fost nazist din Ungaria, acum în vârstă de 97 de ani, a fost trimis în judecată. Sandor Kepiro a fost numit de Centrul Simon Wiessenthal drept „Cel mai căutat criminal nazist”.
Peste 1.200 de evrei, sârbi şi ţigani au fost masacraţi în trei zile de către forţele ungare, la Novi Sad, în 1942. Sandor Kepiro este acuzat de complicitate la crime de război, acesta fiind implicat direct în uciderea a 36 de oameni la Novi Sad, informează BBC. Sute de familii au fost duse pe malul Dunării, în ianuarie 1942, aliniate şi împuşcate de către trupele ungare, aliate cu Germania nazistă. O supravieţuitoare, Lea Liubibratic, a declarat că ungurii au scos oamenii din case, pe mulţi i-au împuşcat pe stradă, pe alţii i-au dus la Dunăre şi i-au împuşcat, după care le-au împins trupurile sub gheaţă.
„Nu regret nimic”
Sandor Kepiro a fost condamnat pentru crimele de la Novi Sad în 1944, dar guvernul fascist l-a făcut scăpat, acesta fugind în Argentina. S-a întors în Ungaria, la Budapesta, în 1996, unde a ocupat un apartament dintr-un bloc care se învecina cu o sinagogă. Descoperit de vânătorii de nazişti de la Centrul Wiessenthal, s-a cerut judecarea sa pe baza verdictului din 1944. Kepiro l-a dat în judecată pe directorul centrului, pentru defăimare. „Nu regret nimic, mi-am făcut doar datoria”!, a spus acesta. La proces, Kepiro s-a prezentat cu o hârtie pe care scria: „Ucigaşii unui bătrân de 97 de ani!”.
http://www.7plus.ro/stiri/La-zi/1304616163--Cel-mai-c-utat-criminal-nazist-judecat-la-Budapesta

Atac politic împotriva Centrului Memoriei Holocaustului de la Budapesta de Eva Galambos
Din ce în ce mai mult guvernul de centru-dreapta de la Budapesta al lui Viktor Orbán caută să-şi asume o aură de conservatorism desuet, apropiindu-se şi însuşindu-şi imagini şi simboluri din anii 30, din perioada denumită de istoricii vremii “cursul creştin”. Nu se propagă revizionismul teritorial (ca membru al Uniunii Europene, mai mult, deţinând acum preşedinţia acesteia,Ungaria nici n-ar putea), dar se readuce în memorie Trianonul, prin declararea oficială a zilei semnării Tratatului drept una de doliu, se vorbeşte despre realizarea unităţii maghiarimii de dincolo de graniţe cu cea din patria-mamă prin acordarea dublei cetăţenii şi a dreptului de vot pentru ungurii din ţările vecine, se introduc în Constituţia unei republici rolul simbolic al coroanei ungare, şi cel de “unificator de neam” al Sfântului Ştefan. ( Este drept, din titulatura ţării va dispărea acest cuvânt, ea nu se va mai numi Republica Ungaria ci numai Ungaria). Toate acestea sunt furnizate din arsenalul unui trecut nu prea îndepărtat, o epocă tragică din istoria ţării.
Încercări de rescriere a istoriei
În ultima perioadă există semnale clare ale încercărilor de rescriere a istoriei Ungariei, tocmai prin ştergerea unor evenimente dureroase din perioada menţionată anterior, un exemplu concludent fiind o ultimă “găselniţă” a guvernului, aşa zisa reorganizare a expoziţiei permanente din cadrul Centrului Memoriei Holocaustului de la Budapesta. Înfiinţat în 2002, printr-o hotărâre de guvern din 1999, Centrul, un complex modern care a inclus şi clădirea fostei sinagogi din strada Páva, cea de a doua ca mărime din capitala Ungariei, adăposteşte printre altele şi o expoziţie permanentă în care se prezintă tragedia deportării evreilor din Ungaria propriu-zisă şi din teritoriile alipite temporar Ungariei horthyste – Ardealul de nord, sudul Slovaciei (Felvidék), Voivodina (Délvidék). Printre exponate figurează imagini ale armatei ungare intrând în aceste teritorii.
Se pare că aceste imagini au devenit deranjante pentru actualul regim. Zilele trecute András Levente Gál, secretar de stat la Ministerul Administraţiei Publice şi Justiţiei, a declarat că este necesară reorganizarea radicală a expoziţiei permanente deoarece felul în care este prezentată perioada 1940-44 “provoacă tensiuni inutile” pentru vizitatori.. “Nu există o relaţie cauză-efect între creşterea teritorială a Ungariei şi anihilarea masivă a cetăţenilor evrei ai ţării, aceasta din urmă se poate explica numai prin ceea ce s-a întâmplat după ocuparea germană a Ungariei”, susţine secretarul de stat. “Este o idee de-a dreptul orwelliană, Levente susţinând în acest fel că s-ar putea organiza o expoziţie despre Holocaust care să nu creeze tensiuni”, a apreciat istoric Mária Kovács de la Universitatea Central-Europeană, într-o intervenţie la postul Klubrádió,. Numeroşi istorici unguri, oameni politici, personalităţi publice şi-au manifestat îngrijoarea în ce priveşte această tentativă de rescriere a istoriei. (Şi nu este singura, în Ungaria reprezentanţi ai dreptei naţionaliste pun sub semnul întrebării personalitatea lui Mihály Károlyi, primul preşedinte al ţării, de orientare democratică) Politica revizionistă a Ungariei din perioada interbelică, se arată într-un comentariu al cotidianului Nepszabadsag, ca răspuns la declaraţiile lui Levente, a fost strâns legată de politica rasistă, antisemită a statului, evreii fiind scoşi vinovaţi pentru pierderile teritoriale ale Ungariei după primul război mondial.
După cum se ştie, deportarea evreilor la Auschwitz a fost doar finalul tragic al unui proces care a început încă din 1920, prin introducerea treptată a legilor antievreieşti. După ce Ungaria s-a alăturat puterilor Axei şi a început cel de-al doilea război mondial, aproximativ 20.000 de evrei fără cetăţenie maghiară au fost deportaţi în Ucraina ocupată de armata germană, iar trupele SS i-au executat pe toţi. Bărbaţii evrei au fost trimişi în detaşamentele de muncă forţată aparţinând armatei , duşi pe front, puşi la acţiuni de deminare, la săpat tranşee şi construirea de obiective militare în condiţii mizerabile, supuşi tratamentelor inumane, pierind cu miile, şi toate acestea în timpul regimului lui Horthy, înaintea ocupaţiei germane. Adevărul este, deşi nu se spune pe faţă, că - la fel ca în România- unde începând din 1990 se încearcă reabilitarea lui Antonescu, şi în Ungaria se încearcă acelaşi lucru cu Miklós Horthy. Chiar cu mai mult succes. Niciodată acuzat sau condamnat, arestat de germani după eşuarea încercării de a ieşi din război în octombrie 1944, Horthy care a murit în exil în 1957, a fost adus în Ungaria în anii 90 şi înmormântat în cadrul unor ceremonii publice. Modificarea conţinutului expoziţiei despre Holocaustul din Ungaria se încadrează în aceeaşi tendinţă.

Constantin ŢICU – omul care a salvat evrei din Budapesta de Suzana Szoereny
Numele meu este Suzana SZOERENY şi am copilărit la Budapesta (ca cetăţean român). Consider ca pe o obligaţie morală să mă folosesc de orice prilej sau ocazie prin care pot omagia memoria unui OM de Omenie, diplomatul Constantin ŢICU – Consulul României la Budapesta (în primăvara anului 1944).
La vârsta de 4 ani am părăsit Bucureştiul – o alegere obligatorie în contextul în care mama mea era grav bolnavă şi necesita perioade lungi de internare. Tatăl şi fratele meu au ramas în România, iar eu am plecat la Budapesta. În 1944 aveam 14 ani şi deja 10 ani de cand locuiam la Budapesta, la rudele mele care m-au crescut.
În 1944 legile naziste erau aplicate cu duritate: am fost evacuaţi din locuinţă şi rudele mele au fost obligate să se mute în ghetou, iar eu (încă legal) am fost găzduită de nişte oameni foarte modeşti, dar cu o inimă largă.
Cam acesta ar fi, pe scurt, tabloul acelor ani. În acest context m-am adresat Consulatului Român de la Budapesta cu o cerere de eliberare a unui document care să certifice că sunt cetăţean român. Pe baza acelei adeverinţe urma să obţin o cartelă de alimente ceva mai convenabilă.. Doamna secretară, surprinsă pesemne de apariţia unui copil singur m-a poftit să revin în altă zi, când pot avea o discuţie cu domnul Consul Constantin ŢICU. M-am comformat şi atunci a început salvarea vieţii mele, fără însă a realiza la momentul respectiv, uriaşa şansă care mi-a fost oferită. Domnul Consul mi-a atras atenţia asupra unor măsuri dure care vor fi luate de autorităţile de ocupaţie germane, naziste (fără să-mi ofere detalii) şi m-a sfătuit să mă întorc cât mai repede în România. Totodată mi-a spus că nu există timpul necesar pentru obţinerea unui paşaport, dar că ar fi posibil ca acesta să fie înlocuit de un certificat de repatriere. Prima mea reacţie a fost un refuz categoric, dar tot dumnealui m-a sfătuit să cer părerea unor persoane mature, responsabile, care înteleg mai bine situaţia, momentul istoric.
M-am resemnat si cu ajutorul rudelor, dar şi a altor persoane au fost începute demersurile pentru obţinerea actelor necesare, a banilor de drum, etc. După întâlnirea de la Consulat, nu l-am mai revăzut pe binefăcătorul meu, nu ştiam nici cum îl chemă, iar oamenii care l-au contactat pe parcursul demersurilor (inclusiv rudele mele) – şi care după război ar fi putut să-mi dea mai multe amănunte – au pierit din păcate, în mod tragic.
Am revenit în ţară, practic în necunoscut, la data de 20 iulie 1944, cu o lună înainte de 23 august, atunci când România nu a mai fost aliată cu Ungaria şi când au urmat luptele şi apoi deportările din Ardeal. Eu în acel moment mă aflam la Arad şi am mai fugit odată din faţa pericolului eminent.
Este mai mult decât evident că fără omenia şi generozitatea domnului consul Constantin ŢICU n-aş fi avut nici o şansă de scăpare.
În timpul regimului comunist din România n-am avut nici o posibilitate de a afla ceva despre salvatorul meu. După 1989 am început căutările şi până în ziua de azi, totul merge anevoios. A durat extrem de mult până am descoperit numele său. Apoi, mi-au parvenit diverse informaţii care atestă faptul că în decursul acelor vremuri crunte a salvat mai mult de o sută de persoane. Am aflat: că în timpul regimului comunist a fost implicat într-un proces politic şi apoi condamnat, că a fost decorat de guvernul Ungariei, că numele său figurează (e menţionat) în cărţi care tratează realitatea acelor ani.
Desigur mai sunt multe de aflat, iar eu voi face tot posibilul să caut noi date pe care să le aduc la cunoştinţa celor, care poate ştiu mai puţin despre o Românie mult mai complexă decât este ea prezentată şi percepută din presă şi alte mijloace de informare.
Aş fi recunoscătoare dacă aş putea afla mai multe de la eventualii lui descendenţi, persoane care s-au aflat în situaţii extreme şi au fost ajutaţi de domnul Constantin ŢICU, sau oricine doreşte să întregească acest portret de persoană providenţială. În ceea ce mă priveşte, cât voi trăi îi voi cinsti memoria şi-mi voi exprima gratitudinea pentru acest OM şi Dipolmat de excepţie, care a fost CONSTANTIN ŢICU.
Prof. Univ. Suzana Szoereny

Un acord SUA Ungaria împiedică moştenitorii unui bancher evreu să-şi recupereze bunurile
Un acord din 1973 între Ungaria şi Statele Unite ar putea zădărnici eforturile descendenţilor unui bancher evreu ungar, pentru a recupera opere de artă confiscate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, relatează AFP.
"Conform acordului ungaro-american din 1973, Ungaria a achitat deja o compensaţie, iar acest lucru înseamnă că familia Herzog şi-a pierdut drepturile asupra operelor de artă", a declarat joi directorul adjunct al Muzeului naţional ungar, Gyorgy Szucs.
În baza acestui acord, Budapesta a achitat indemnizaţii în valoare de circa 18,9 milioane de dolari (14,4 milioane de euro) şi, în schimb, Statele Unite şi cetăţenii lor trebuia să abandoneze orice drept la alte compensaţii sau la restituirea unei proprietăţi confiscate, precum operele de artă, a explicat Szucs.
Moştenitorii unui bancher evreu, Baron Mor Lipot Herzog, a cărui importantă colecţie de artă ar fi fost sustrasă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au depus plângere împotriva Guvernului Ungariei, a trei muzee şi a unei universităţi pentru a recupera circa 40 de opere, estimate la 100 de milioane de dolari.
"Aceasta este a doua oară când descendenţii atacă Ungaria, cererea lor a fost deja respinsă de Guvern în urmă cu trei ani", a amintit Szucs.
Instituţiile ungare vizate au precizat că nu au primit nici un document oficial privind o a doua plângere şi refuză orice comentariu.
În plângerea lor, ei explică faptul că, exilată în Statele Unite, familia bancherului nu a încercat să-şi recupereze bunurile în perioada comunistă. Dar "la deschiderea Ungariei faţă de Occident în 1989, moştenitorii Herzog au început să ancheteze şi au aflat că numeroase opere erau agăţate pe pereţii Muzeului de Arte Frumoase şi ai Galeriei Naţionale Ungare".
Aceste muzee au acceptat la vremea respectivă să restituie şase tablouri şi o sculptură în lemn.
Operele din colecţia lui Herzog reclamate de moştenitori includ piese de Lucas Cranach cel Bătrân, Van Dyck, Vélasquez sau chiar Monet.
Muzeul naţional ungar deţine unele dintre operele disputate, "pe care le vom restitui dacă tribunalul ia o decizie în favoarea familiei", a declarat Szucs.
Moştenitorii lui Herzog susţin că este vorba despre "cererea nerezolvată de restituire a operelor furate în timpul Holocaustului cea mai importantă din lume". Ei cer de asemenea stabilirea unui inventar al tuturor operelor de artă care au aparţinut familiei Herzog deţinute de statul ungar.

Ungaria interzice negarea Holocaustului

Negarea Holocaustului a devenit ilegala in Ungaria si este pasibila de trei ani de detentie, dupa ce Parlamentul a votat luni un amendament de modificare a Codului Penal, relateaza AFP. Motiunea, prezentata de socialistii de la putere, a fost adoptata cu 197 de voturi pentru, unul impotriva si 144 de abtineri.

Legea pedepseste negarea publica a Holocaustului sau prezentarea sa drept un eveniment lipsit de importanta. Pana in prezent, o conceptie larga privind libertatea de exprimarea nu interzicea astfel de declaratii, transmite NewsIn.

Socialistii au invitat supravietuitori ai Holocaustului la aceasta sesiune a Parlamentului, ultima inainte de alegerile legislative din luna aprilie.

Cel mai mare partid de opozitie, Fidesz (dreapta) - care, potrivit sondajelor, va forma urmatorul guvern - au vrut un amendament pentru a pedepsi la fel si negarea crimelor comise de dictaturile comuniste, dar deputatii au respins aceasta propunere.

Aproape 600.000 de unguri de origine evreiasca au murit in timpul Holocaustului. In Ungaria traieste in continuare cea mai mare comunitate de evrei din Europa, avan intre 60.000 si 100.000 de membri.

Supravieţuitori ai Holocaustului cer daune companiei feroviare naţionale din Ungaria
http://www.realitatea.net/supravietuitori-ai-holocaustului-cer-daune-companiei-feroviare-nationale-din-ungaria_699828.html
Societatea naţională de căi ferate ungare e acuzată că, printre altele, a "furnizat, în cunoştinţă de cauză, trenuri destinate deportării a 437.000 de evrei la lagărul de la Auschwitz" şi le-a luat celor care au depus plângerea "bunuri, mobilă, acţiuni la bursă, devize şi bijuterii" în timpul genocidului evreilor unguri din martie-octombrie 1944.
O sută de supravieţuitori şi descendenţi ai victimelor Holocaustului au depus plângere în faţa unui tribunal american împotriva căilor ferate ungare, pentru presupusul lor rol în transportarea evreilor unguri la Auschwitz.
Societatea naţională de căi ferate ungare e acuzată că, printre altele, a "furnizat, în cunoştinţă de cauză, trenuri destinate deportării a 437.000 de evrei la lagărul de la Auschwitz" şi le-a luat celor care au depus plângerea "bunuri, mobilă, acţiuni la bursă, devize şi bijuterii" în timpul genocidului evreilor unguri din martie-octombrie 1944.
Surse judiciare citate de France Presse afirmă că 95 de supravieţuitori şi descendenţi ai victimelor Holocaustului cer daune de aproape 1 miliard 250 de milioane de dolari. Suma ar corespunde, în opinia petenţilor, cu valoarea bunurilor furate de la evreii maghiari forţaţi să se îmbarce în trenurile morţii către Auschwitz, între martie şi octombrie 1944.
Avocaţii care au depus plîngerea spun că justiţia nu are alte soluţie decît despăgubirea financiară, date fiind ororile de nedescris la care au fost supuse victimele Holocaustului.

Morminte evreiesti din Ungaria, profanate de extremistii de dreapta
http://www.ziua.ro/news.php?id=3153&data=2008-02-04

Un grup de vandali a profanat un cimitir evreiesc din sudul Ungariei, pictand swastici si alte simboluri extremiste si antisemite pe pietrele a 24 de morminte, transmite, luni, Associated Press.
Este pentru a patra oara in ultimul an cand cimitirul de la Kaposvar - 190 de kilometri sud-vest de Budapesta - este profant, a declarat Laszlo Rona, liderul comunitatii evreiesti din localitate.
"Timp de zeci de ani nu s-au intamplat astfel de incidente", sustine Rona, adaugand ca intentioneaza sa aduca niste caini de paza care sa stea pe timpul noptii in cimitir.
El a mai afirmat ca, in pofida faptului ca actele de vandalism au fost raportate intotdeauna politiei, niciuna dintre persoanele responsabile pentru incidentele anterioare nu a fost prins.

Extrema drepta din Ungaria devine tot mai puternica

Inca din vara anului 2007, presa internationala avertiza cu extinderea tendintelor de extrema dreapta in Ungaria precum si cu creerea mai multor organizatii paramilitare. Inca de atunci, Organizatia Internationala a Evreilor s-a aratat ingrijorata de acest fenomen si a adresat o scrisoare primului-ministru ungar Ferenc Gyurcsany.

Congresul Mondial Evreiesc (WJC) ia cerut premierului sa ia atitudine hotarata impotriva "Garzii Maghiare" facand uz de toate mijloacele juridice necesare.
In spatele organizatiei radicale de dreapta se afla partidul ultraextremist Jobbik si liderul sau Gabor Vona, insa in afara acestuia sunt implicate toate figurile centrale ale dreptei radicale care au provocat luptele de strada de la Budapesta, din luna martie 2007.

Scopul Garzii Maghiare este de a crea conditii-cadru pentru "autoapararea nationala". Pentru a realiza acest obiectiv, membrii organizatiei paramilitare urmeaza sa fie instruiti atat in privinta disciplinelor sportive de lupta, cat si in manuirea armelor.Seful partidului Jobbik, Gabor Vona, a precizat ca principalele sarcini ale "Garzii" constau in apararea cetatenilor, apararea in fata catastrofelor si cultivarea traditiilor nationale, cum ar fi si intretinerea cimitirelor unde se odihnesc militarii participanti la razboi.

"Garda" vrea sa instruiasca si tineretul maghiar "atat sufleteste, cat si spiritual si corporal pentru ziua in care oamenii vor trebui mobilizati".
Vona nu a exclus in acest sens posibilitatea unui razboi cu Romania sau Slovacia, unde traiesc minoritati maghiare. Garda Maghiara a provocat nemultumire publica si datorita uniformei sale de culoare neagra. Multi vad in acest fapt reminiscente ale SS. De asemenea, si steagul rosu-alb al paramilitarilor a provocat indignare, pentru ca aduce frapant cu simbolul crucii cu sageti ale bandelor naziste din Ungaria.
Fiind la putere in Ungaria la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, acestia nu erau cu nimic mai prejos in manifestarile lor brutale fata de nazisti.

Istoria antisemitismul ungar

Primul incident antisemit din istoria moderna a Ungariei s-a petrecut in 1888, intr-un oras mic de pe Tisa unde s-a efectuat unul dintre ultimele ceremonialuri religioase cu varsare de sange din Europa de Vest. Si in mediile politice la acea data existau existau reactii antisemite. In 1878, politicianul Istoczy a prezentat un calcul conform caruia evreii vor fi mai multi decat ungurii, folosind ca argumente faptul ca ei nu faceau armata si acuzandu-I de parazitism. In concluzie, acesta spunea ca evrei trebuie sa plece in Palestina si sa-si faca un stat propriu. In aceeasi perioada, Theodor Herzl se muta din Ungaria la Viena, si punea bazele teoriei sionismului. El facea parte dintr-o familie asimilata, vorbea ungureste si germana.

La sfarsitul primului razboi mondial evreii aveau un rol proeminent in viata economica si culturala a Ungariei. In Budapesta 34% din populatie erau evrei. Dupa incheierea Tratattului de la Trianon, situatia evreilor s-a mai schimbat datorita pierderilor teritoriale si a revolutiei sovitice conduse de Bela Kun. Revolutia a lovit burghezia, atat evrei cat si maghiari motiv pentru care liderii comunitatii evreiesti s-au discociat si au condamnat regimul Bela Kun. Tragedia din 1918-1919 a adus la putere regimul Horthy, de la inceput antisemit. Deja in 1919-1920 s-au organizat primele pogromuri pe teritoriul Ungariei.
La inceputurile regimului Horthy, evreii au incercat sa fie loiali dar maghiarii au respins aceste initiative. Din 1921-1922, Ungaria a introdus "numerus clausus" ( limitarea numarului de persoane) in universitati. Hotararea nu a fost insa aplicata cu prea multa seriozitate pentru ca de fapt evreii erau importanti in viata economico-sociala si politica a Ungariei si era greu sa fie inlaturati. In 1932 Ungaria a realizat un nou record prin formarea celui de-al doilea guvern fascist din Europa sub conducerea lui Gombos, care de la inceput a promis eliminarea evreilor, ceea ce in final nu s-a mai aplicat si tot in aceeasi perioada au aparut miscarile si organizatiile de extrema dreapta influentate de Germania: "Crucile cu sageti". In 1944 Ungaria a fost ocupata de germani si s-a declansat si aici Holocaustul.

Un oficial din cadrul ministerului israelian de Externe spune ca manifestarile antisemite din Ungaria suscita ingrijorare in Israel (13:52)
Manifestarile antisemite din Ungaria suscita ingrijorare in Israel, a declarat duminica pentru jurnalisti ungari aflati la Ierusalim un oficial din cadrul Ministerului israelian de Externe, relateaza luni agentia ungara MTI, preluata de Agerpres.

"Astfel de manifestari nu ar trebui sa mai existe in secolul al 21-lea", a precizat Aviva Raz-Shechter, sefa departamentului ministerial pentru combaterea antisemitismului, pentru jurnalistii adunati in fata centrului memorial dedicat Holocaustului Yad Vashem.

Ea a amintit ca Ungaria este una din tarile europene unde extrema dreapta a inregistrat progrese semnificative in urma ultimelor alegeri europarlamentare si a subliniat ca antisemitismul este un aspect al rasismului in general, ce afecteaza societatea tarii.

Întâmplările dindărătul desenelor (I), În 1941 a fost înrolat în armata maghiară, într-un detaşament de muncă pentru evrei. Sfârşitul războiului nu i-a adus eliberarea întrucât a fost luat prizonier de ruşi. Zadarnic a explicat că n-a fost soldat combatant în armata maghiară, ci soldat neînarmat evreu într-un detaşament de muncă. Ruşii i-au dat drumul acasă abia în 1948 şi nici până azi nu l-au despăgubit.
Mihai Eisikovits a făcut studii de economie şi lucrat în domeniul construcţiilor. De peste un sfert de veac e pensionar. În ultimii ani şi-a redescoperit vocaţia de desenator şi a realizat zeci de desene despre lumea evreilor maramureşeni şi transilvăneni, spulberată de Holocaust. Desenele creionate din câteva linii, îmbină nostalgia, tristeţea şi veselia cu un dram de naivitate, plasându-le în spaţiul binecuvântat al poveştilor. Fiecare desen este întregit cu un text explicativ în limbile română, maghiară, engleză şi, uneori, idiş. O parte din desene a fost adunată în volumul “ Ce a fost…nu mai este”, publicat în 2007, la Editura Gutinul din Baia Mare. Alte zeci de desene care vorbesc despre viaţa în detaşamentul de muncă din armata maghiară şi despre prizonieratul din URSS, îşi aşteaptă publicarea. La începutul verii am fost acasă la Mihai Eisikovits. Am răsfoit împreună o mulţime de desene şi am ascultat cu interes poveştile pe care le evocau. Interlocutorul meu s-a dovedit un povestitor plin de har. Iată câteva întâmplări „dindărătul desenelor”.

Pe desenul acesta vedeţi o şură cu o jumătate de acoperiş

Eram încartiruiţi într-un sat ucrainean. Soldaţii nemţi şi unguri au ocupat casele sătenilor. Pe noi ne-au băgat într-o şură a fostului colhoz. Atât acoperişul cât şi pereţii erau din trestie împletită peste câteva bârne. Odată, când ne-am întors de la muncă am găsit şura cu jumătate de acoperiş. Cât timp fuseserăm plecaţi, au venit soldaţii care nu mai aveau cu ce face foc şi ne-au luat o parte din acoperiş. Într-o parte rămăsese pleava, iar în cealaltă parte zăpada cam de vreo cincizeci de centimetri, cât ninsese peste zi. Am dormit în pleavă, ce era să facem ! Eu am avut un vis feeric, parcă pluteam…plăcut din cale afară. Dormeam buştean. Băieţii au plecat, dar pe drum au observat că tot nu vin şi s-au întors după mine. M-au zgâlţâit până m-au trezit. Am simţit o durere cumplită în tot corpul, parcă m-ar fi ciomăgit cineva. Dacă nu veneau după mine aş fi adormit definitiv, muream îngheţat.

Desenul acesta prezintă un aspect dintr-o muncă foarte grea, construirea unui drum de bârne prin pădure.

În pădure erau câteva drumuri forestiere care trebuiau fortificate cu bârne, ca să suporte retragerea armatei. Am lucrat multă vreme la astfel de drumuri şi odată am fost rănit. Creanga unui copac doborât mi-a sfâşiat braţul până la os. Noi acolo nu aveam medicamente, dar aveam un medic bun, un camarad de-al nostru. Un clujean pe nume Herskovits. Părinţii lui ţineau una dintre cele mai mari brutării din Cluj. S-a uitat la braţul meu şi mi-a spus: “Măi Mihai, măi, nu am nimic altceva decât nişte soluţie împotriva râiei, care conţine ceva spirt!” A turnat o sticluţă peste rana mea, iar eu am văzut stele verzi şi stele albastre, de durere ! Apoi mi-a făcut un dren din hârtie. Hârtia aceea era la fel cu hârtia igienică de cea mai proastă calitate. Puroiul se elimina treptat. Mi-a schimbat de câteva ori bandajul de hârtie şi m-am vindecat. Am avut noroc, dar cicatricea se vede şi azi.

Pe desenul acesta vedeţi câţiva soldaţi furişându-se prin pădure

Povestea asta e ceva mai lungă….La un moment dat voiam să dezertez. Ştiam ce s-a întâmplat cu părinţii, ştiam că nu am ce să mai caut în Ungaria şi, împreună cu un coleg de al meu, ne-am hotărât să dezertăm. Într-o noapte pe când mărşăluiam am rămas în urmă şi ne-am aruncat în şanţ, în zăpadă. După ce s-a îndepărtat coloana am luat-o către casă, furişându-ne prin pădure. Am tot mers noi cale de o zi şi, la un moment dat, am văzut venind către noi doi indivizi. La început ne-am pitit pentru că nu ştiam cine sunt, dar când s-au apropiat am văzut că erau doi camarazi din compania noastră. “Ce faceţi ? Aţi rătăcit drumul ?” – i-am întrebat. “Nu, vrem acasă”- ne-au răspuns ei. „Păi atunci stânga împrejur şi veniţi cu noi !” Ne-am continuat drumul tot prin pădure, pentru că pe şosea era foarte periculos. Dar nici în pădure nu te puteai afunda pentru că în Ucraina pădurile erau nesfârşite şi dacă te pierdeai nu mai scăpai de acolo. Şi cum mergeam noi aşa, aproape de marginea pădurii, am zărit un alt bărbat. Când s-a apropiat l-am recunoscut că era unul Izsák din Oradea. “Da’ ce-i cu tine, unde te duci ?” – l-am întrebat noi. “Şi eu am rămas în urmă, vreau să plec acasă.” „Stânga împrejur!” – i-am zis şi ni s-a alăturat şi el, de ne-am făcut cinci la număr. Trebuia să ne îngrijim de mâncare şi de ascunzătoare pentru cinci inşi. Dar ne-am continuat drumul în pădure, prin nămeţi. La un moment dat au apărut doi indivizi cu doi cai şi ne-am speriat că sunt ucraineni. Când s-au apropiat i-am recunoscut pe Rosenberg şi pe Reich Andor, tot de la noi din unitate, care erau nedespărţiţi. Rosenberg, fiind fecior de la ţară, avea o căruţă cu doi cai. I-a deshămat şi venea cu ei pe drum. Ni s-au alăturat şi ei şi ne-am continuat drumul către casă. De-acum eram şapte inşi şi ne era şi mai greu, însă dacă soarta ne-a adunat nu ne-am mai despărţit. Am aşteptat să se întunece pentru că totul era alb, înzăpezit, şi nu ne puteam orienta. Când se lăsa întunericul puteam distinge aşezările după luminiţele de la geamuri. Am zărit un sătuc şi ne-am îndreptat într-acolo. Eu ştiam ceva ruseşte şi le-am spus să stea pe loc, că mă duc până la prima casă şi încerc să fac rost de adăpost şi de-ale gurii. Aşa am şi făcut. M-am dus la prima casă şi am bătut la geam. Dinăuntru s-a auzit „Kto tam ?” (Cine e acolo ?) “ Liudi dobrâie” (Oameni buni) am răspuns şi gazda a ieşit. Când a deschis uşa, l-am întrebat dacă mă adăposteşte peste noapte ? Mi-a răspuns că nemţii sunt prin preajmă, iar eu i-am zis “Svio ravno!” ( Mi-e totuna), că e musai să dorm. I-am mai spus că nu eram singur, dar că mâine în zori vom pleca cu toţii. Ne-a primit în şură, ne-a aşternut două maldăre de paie şi am adormit buştean. La un moment dat cineva m-a zgâlţâit. Era gazda care mi-a arătat o lumină mare afară, spunându-mi că cineva dăduse foc unei case din vecini şi că ar trebui să plecăm de acolo. Eram frânt de oboseală şi i-am răspuns că până nu ard paiele de sub mine, nu mă mişc de acolo. A doua zi ne-am sculat cu noaptea în cap, cum îi promisesem gazdei şi ce credeţi că a făcut ? Ne-a adus o pâine neagră şi un ulcior de lut cu lapte proaspăt. Am împărţit pâinea între noi şi am băut laptele cu rândul, până l-am terminat. Am mulţumit şi am plecat. Iată un desen cum beam laptele şi altul cum ne furişam prin pădure La un moment dat a trebuit să ieşim pe drum şi ne-am întâlnit cu doi indivizi, care făceau parte dintr-o formaţie militară ucraineană, potrivnică atât nemţilor cât şi ruşilor. Ne-au oprit: “Halt !”. Ne-am oprit, ce era să facem ? Ne-au întrebat cine suntem. Eu vorbeam şi germana şi le-am spus “Wir sind Ungarische Arbeiter und wir wollen nach Hause” (Suntem muncitori maghiari şi vrem să mergem acasă). S-a uitat la noi şi a observat că Izsák purta bürgerli (cizme de piele). L-a obligat să le descalţe, dându-i în schimb o pereche de pantofi de damă. El avea piciorul 44, iar pantofii erau 38 şi mai erau şi rupţi ! Cum să meargă cu ei ? Când stăteam noi aşa, descumpăniţi, au apărut două femei. Tot din formaţiunea lor. Ne-au întrebat şi ele ce facem. Le-am spus ce se întâmplase, că i-au luat cizmele camaradului nostru şi i-au dat în loc pantofi de damă. Le-am întrebat “Ist das menschlich ?” ( E omeneşte aşa ceva?) Am văzut că femeile o iau din loc şi că… dispar sub zăpadă. Peste un timp ne-au zvârlit un bürgerli şi apoi încă unul…Probabil că sub nămeţi era un buncăr de unde i-a recuperate cizmele. Atunci am decis să-i tăiem carâmbii de la cizme ca să nu mai tenteze pe nimeni. Ne-am continuat drumul, dar ne-au prins ungurii care ne-au escortat la cazarmă. O casă mare din bârne. Comandantul era un şvab care ne-a izolat ca să nu venim în contact cu soldaţii unguri. Noi stăteam separat dar am văzut că soldaţii unguri aveau tăieţei cu marmeladă la cină. Şi ce să vezi ? Au venit şi ne-au adus şi nouă câte o porţie. Aşa s-a încheiat dezertarea noastră.

citeste[...]

“Este un fapt cât se poate de dureros
dar cât se poate de adevarat – spunea Al. Safran in Senatul României –
ca, in timpul cârmuirii naziste, noi evreii din România am fost
obiditi, prigoniti, chinuiti. Totusi, nu am dat uitarii ca in acele
vremuri de amara opreliste de macinare zdrobitoare a fiintei noastre
fizice si morale, când vuiau primejdii devastatoare, vestitoare ale
negurilor mortii, tot atunci, de multe ori, un suflu de alinare, de
compatimire, chiar de tamaduire, vestitoare ale zorilor vietii, ne
inviora inimile. Iata pilde graitoare, intruchipând sufletul adevarat
românesc in acele vremuri de suferinta ale evreilor români, când
«Trenul mortii», pus in miscare la Iasi in urma pogromului savârsit in
acest oras, dupa ce a ajuns in gara Roman, strigate disperate razbateau
din vagoanele ferecate, se tipa: «Dati-ne apa, dati-ne apa!», dar
paznicii aveau ordine stricte sa impiedice pe orisicine ar incerca sa
se apropie de acest vehicul. Si totusi, in pofida interzicerii, o
femeie plapânda, Viorica Agarici, strabatu iute rândurile strânse ale
paznicilor, si porunci acestora pe seama ei, a simplei zvârcoliri a
constiintei sale, sa rupa lacatele trenului, al acestui depozit
sinistru de chinuri fumegânde, sa deschida vagoanele, ceea ce au si
facut. Si iata, din acestea incep sa cada afara cadavre inclestate, sa
se rostogoleasca oameni innebuniti, da, innebuniti, oameni innegriti de
arsita setei... Acestor oameni, Viorica Agarici le intinde apa
invietoare” (...)

In
cuvântarea lui Al. Safran ni se impartasesc fapte si sentimente
reprezentând gânduri ale unui om din trecut, ale unui martor si
participant. Autentice, fara indoiala, prin continut si prin traire
nemijlocita, ele rezuma experiente ale povestitorului si nu dibuirile
unui cercetator al trecutelor vremi.

Iata un alt episod: “Evreii
din sudul Bucovinei si din nordul Moldovei au fost smulsi din casele
lor si deportati in Transnistria. In drum unii dintre ei au fost ucisi,
altii cadeau istoviti si mureau in santuri. Cei ajunsi , in sfârsit, in
tinuturile sinistre de dincolo de Nistru, printre care multi dintre ei
erau goi, desculti, erau rapusi de frig, de foame si de boala. Noi nu
aveam voie sa le trimitem ajutoare in imbracaminte, alimente,
medicamente. Am spus Reginei Mama Elena ca obtinerea aprobarii de a se
trimite ajutoare acestor pribegiti in surghiun este mai mult decât
urgenta, deoarece fiecare ceas conteaza, caci in fiecare ceas se sting
in chinuri fiinte nevinovate. Regina-Mama, femeie cuvioasa, s-a
straduit din rasputeri ca autorizatia sa fie acordata fara intârziere.
I s-a promis ca asa se va face si asa s-a facut. De indata ce a luat
cunostinta de rezultatul pozitiv al demersurilor sale, chiar in acelasi
ceas s-a grabit sa ni-l comunice, trimitând pe aghiotantul ei la mine
acasa, intr-o noapte de viscol, pentru ca acest sol al bunatatii sa-mi
aduca vestea cea mare cu un ceas inainte, fara sa mai astepte a doua
zi.”

O alta pilda. “Când
in Basarabia s-au comis masacre cu evreii, un ofiter milos, a acceptat
primejdioasa misiune ce i-a fost incredintata de catre diriguitorii
evrei din Bucuresti, ca sa duca vesti de la noi sarmanilor evrei de
acolo, inchisi in ghetouri si carora li s-a interzis sa mai comunice cu
noi.

Inca o pilda. Când
reprezentantii guvernului german la Bucuresti au insistat pe lânga
autoritatile române sa orânduiasca vagoanele necesare pentru ca sa
transporte in lagarele de exterminare in Polonia pe evreii din
Transilvania de Sud si pe cei din Vechiul Regat, dupa ce au esuat toate
incercarile noastre, ale dr.-lui Fildermann si ale mele, pentru ca
aceste deportari sa nu aiba loc, m-am adresat mitropolitului
Ardealului, Nicolae Balan, cerându-i sa vie la Bucuresti pentru ca
trebuie sa-i vorbesc. Nu puteam sa ma duc la Sibiu pentru ca eram
ostatec. El a inteles despre ce este vorba, inaltul prelat a raspuns
umilului rabin si a venit in Capitala. Convorbirea mea cu el era
dramatica, zguduitoare. Duios, dar aspru i-am spus ca dupa moartea
noastra – suntem doar amândoi la fel, muritori – il voi declara, in
fata Judecatorului Ceresc, raspunzator in ce priveste viata miilor de
fiinte evreiesti gasindu-se in dioceza lui si osândite la o moarte
atroce prin deportarea lor in Polonia. Mitropolitul, fire mândra, dar
suflet cucernic, s-a cutremurat la auzul accentelor grave ale spuselor
mele. S-a ridicat, s-a dus si a intervenit in favoarea celor osânditi
indeplinind astfel, dle presedinte, dnelor si dlor Senatori, un rol
covârsitor intru salvarea evreilor din Transilvania de Sud si, ipso
facto, a evreilor din Vechiul Regat. Evreii din Ardealul de Nord,
ocupat de catre unguri, nu au avut norocul sa se gaseasca in dioceza
vajnicului mitropolit Balan, nu au putut, deci, beneficia de obladuirea
lui, a acestui suflet mare românesc. Ei, sarmanii au fost expediati, cu
mare cruzime la Auschwitz, pentru a fi acolo inabusiti in camerele de
gazare si mistuiti in dogoarea cuptoarelor. Iar acei evrei razleti din
Ardealul de Nord care au izbutit sa scape de la deportarea la
Auschwitz, datoreaza salvarea lor simtului nobil românesc al prof.
Raoul Sorban (...) si al aceluia al prietenilor sai. Ei s-au caznit ca
acesti razleti evrei sa poata sa treaca in România la noi si de aici,
din acest liman al izbavirii lor, sa ajunga apoi in Tara Fagaduintei,
in Tara Sfânta.

Asadar,
România, din acest punct de vedere, al deportarii evreilor in Polonia,
se situeaza in rândul acelor putine tari europene cotropite de armatele
lui Hitler, ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu si-au trimis
copiii de obârsia evreiasca sa piara in gazul si focul de la
Auschwitz...”

Când
R.L. Braham a luat cunostinta de aceasta marturie “i s-a marit furia”
fiindca a considerat-o nimic altceva decât o “manevra diplomatica”,
adica denaturarea intentionata a unei realitati si nicidecum, ceea ce
era de fapt, confesiunea emotionanta a unui umanist militant,
participant la evenimentele grave ale obstei pe care o pastorea.

Alexandru
Safran a vorbit despre o realitate vazuta cu ochii sai, simtita de
inima si cumpanita de cugetul sau. A vorbit indemnat numai de
intelepciunea nevatamata de politica a unui supravietuitor. Altfel
Braham, care patimind de chircitul sectarism al hungarismului, se
grabeste sa dea verdicte inatacabile in numele unui program fals,
afisat si urmat cu trufie.

Nu
am nicidecum intentia sa fac un schimb de mingi cu R.L. Braham. Dar
nici sa consider mai legitim rechizitoriul sau exaltat decât adevarul
unor intâmplari. Mai ales dupa ce a fost surprins in grandomania unei
rataciri, fara sa mai aiba candoarea de a rosi. Fiindca el s-a
subordonat, ca persoana – si-a supus si profesia – unui curent
hipernationalist, ce-si cultiva imaginatia politica cu o contabilitate
fara credit in societatea contemporana.

Dar,
intrucât in cazul atitudinii si comportamentului fata de evrei in anii
razboiului nu se pot evidentia echivalente, similitudini ori
paralelisme intre România si românii pe de o parte si Ungaria cu fiii
ei pe de alta parte, intreaga aceasta chestiune a fost stramutata spre
modificarea concluziilor acestei atât de grele si de tragice probleme,
care necesita raspunsuri lamurite sub presiunea unor evenimente
tragice, regizate si controlate in Europa de furia antievreiasca a
nazismului. Ca solutie s-a optat pentru inlocuirea faptelor cu vorbele
nimicirii, platindu-se, in diverse moduri, pentru serviciile prestate.
In arsenalul hungarismului prin aceasta metoda se faceau numeroase
legaturi intre realitati si interese, creând, din impletire de fire
dubioase, noi infatisari. Nu o data s-a procedat astfel pentru
alterarea datelor istoriei si pentru nascocirea unor constelatii
himerice. O metoda perfida, dar care a inlesnit urzirea unor actiuni de
imaginatie si in politica.

La
fel a actionat R.L. Braham si in cazul rememorarilor fostului Sef Rabin
din Cluj, Moshe Carmilly-Weinberger, dar si in cazul meu, al unui
partas la desfasurarea trecerilor clandestine peste granita
româno-ungara, in aprilie-august 1944.


http://www.geocities.com/rsorban/un_infocat_aparator.htm

UN INFOCAT APARATOR AL HUNGARISMULUI

In câteva imprejurari, intre unele
evenimente si conditiile mele de viata au existat relatii apropiate.
Altfel spus in diverse situatii mi-a fost dat sa traiesc istoria in mod
direct, desfasurarile sale devenind si ale mele. O asemenea traire
nemijlocita era insotita de sentimente si gânduri care au marcat,
uneori profund, vietuirea mea in lume, cu urme ce s-au evidentiat mai
putin in configurari, cât mai ales in reflexii si in consecinte.

In general, pe intinderea lungii mele vieti, n-am simtit nevoia de a dezbate implicarea mea in evenimentele persoanei mele.

Initiativa
de a pune in discutie, si inca pe plan international, rolul ce l-am
avut intr-o actiune de salvare a evreilor prigoniti de nazisti, in anii
1943-1944, i-a revenit unui autor de studii consacrate Holocaustului in
Ungaria – inclusiv Transilvania de Nord – si România, care, din ultima
parte a anilor '980 a devenit un infocat aparator al hungarismului si,
implicit, partas al slabiciunilor, deformarilor si pacatelor acestuia.
Inconsecvent in opinii, dar constant in masluiri si talmaciri, stapânit
de ingaduinta fata de calaii evreilor din Ungaria, dar neingaduitor
fata de calaii acestora din România, R.L. Braham si-a confectionat
pledoariile promaghiare si rechizitoriile antiromânesti. Afirmatiile
sale poarta semnele mobilitatii cercetatorului partizan, dispus sa
inlocuiasca realitatile unor intâmplari, cu afirmatii iresponsabile ce
sfideaza datele adevarului. Cu asemenea nestatornicie morala a incercat
chiar si “falsificarea istoriei”. Dar indepartarea de realitate, in
cazul dat, urmarita cu ardoare, nu se pune in miscare nici de la sine,
nici gratuit.

Despre
pretul acestei tranzactii vorbeste R.L. Braham personal cu prilejul
decorarii sale de catre presedintele Ungariei Árpád Goncz. Evenimentul
s-a intiparit in viata sa ca un moment de cotitura. Dupa care s-a
evidentiat nu numai natura unui caracter, dar si atitudinea privind
conditiile istoricului in calitate de colaborator fidel, pe care o si
afiseaza cu vadita mândrie. Sub noua sa masca, ca un agent rasplatit
pentru merite certe, va continua sa intareasca programul “falsificarii
istoriei”.

Evocând imprejurarile inmânarii decoratiei Ordinul Republicii Ungare de catre presedintele Á. Goncz, R.L. Braham a declarat urmatoarele: 1

“Cu
recunostinta izvorâta din inima mea si cu mândrie am primit aceasta
decoratie, ca un simbol al respectului fata de martirajul evreilor
maghiari victime ale Holocaustului. Adica consider aceasta decoratie nu
numai o recunoastere a muncii mele, ci si ca un simbol al faptului ca
Ungaria este capabila sa priveasca drept in fata tragedia si rusinoasa
epoca a trecutului sau. Acest fapt reprezinta un mare pas inainte
fiindca pentru mine este de neimaginat ca Slovacia, România ori Croatia
sa acorde o asemenea decoratie unui cronicar al evenimentelor similare
din tara lor. Ba chiar dimpotriva, in aceste tari sovinistii
nationalisti lucreaza intens la bagatelizarea ori chiar la negarea
Holocaustului si se straduiesc ca sa-i reabiliteze pe conducatorii lor
nazisto-fascisti din timpul razboiului (...) In opozitie cu aceste tari
vad cum Ungaria inainteaza cu pasi mari pe calea democratiei, in frunte
cu o asemenea personalitate umanista si literara ca Árpád Goncz (...)
El reprezinta o atare directie, care se straduieste sa creeze o
democratie intr-adevar pluralistica si toleranta (...) Nu stim de nici
un alt stat fost comunist (in afara de Ungaria), unde Holocaustul sa fi
fost supus la atâtea examinari intelectuale si istorice. In acest sens
serveste drept marturie o bibliografie intocmita de mine, aparuta in
1984 care cuprinde 2479 articole...”

Dar
chiar si in lucrarile lui R.L. Braham se afla parti in care situatii si
intâmplari concrete nu se dizolva in abstractiuni. In fond insa
“specialistul Holocaustului din Ungaria” se complace in postura unui
aparator care transforma o crima cu un caracter national, social si
rasist intr-o comparatie intre doua neamuri. O astfel de practica este
conditionata de acel principiu care impune plasmuirea ca un argument
absolut.

R.L. Braham
reproseaza “sovinistilor-nationalisti” din fostele tari comuniste, cu
exceptia Ungariei, “chiar si negarea Holocaustului” din tarile lor,
când de fapt se neaga tocmai exagerarile (pseudo)statistice neconforme
realitatii. El mai face referiri la Ion Antonescu dar nu pomeneste
nimic de Nicolae Horthy, despre care istoria a consemnat ca era un
simbol al invrajbirii si al urii dintre natiuni. Se stie doar ca Hitler
il considera pe Horthy drept “un national-socialist inca inainte de aparitia national-socialismului german” .
Când R.L. Braham vorbeste despre fenomenul Antonescu din România, el
ramâne orb fata de fenomenul Horthy din Ungaria, la reinhumarea caruia,
in cimitirul din Kenderes, oficialitatile Ungariei, intre care ministri
in functie, au participat ca “persoane particulare”, transformând
ceremonia intr-un “eveniment national”. Un istoric care nu ia in seama
faptul ca apoteoza regentului Nicolae Horthy reprezinta astazi
oficializarea ultranationalismului maghiar si stimularea spiritului
nazist, devine el insusi un instigator, care nu poate fi izolat de
crimele savârsite de unguri impotriva evreilor (618.000 de evrei
“extirpati” in iunie-august 1944) si a românilor din Transilvania de
Nord (400.000 “expulzati” din Ungaria in România, peste 120.000 morti
ori disparuti pe frontul rusesc, cca 1000 de civili asasinati de unguri
in septembrie 1940).

R.L.
Braham ii acorda fostului presedinte al Ungariei, Árpád Goncz, un
certificat de buna purtare afirmând despre aceasta “personalitate
umanista si literara” ca “se osteneste pentru crearea unei democratii
tolerante si pluralistice”. Or, se stie ca Á. Goncz, când mai era
presedinte al Ungariei, s-a implicat in reactualizarea unei carti
revizioniste scrise impotriva României si a românilor, pe care a si
tradus-o in limba maghiara. Prin publicarea acestei carti, Árpád Goncz
a devenit unul din agentii revizionismului, militând pentru
reintegrarea Transilvaniei in hotarele Ungariei. Iata cum este formulat
de Á. Goncz acest program: “In ceea ce priveste Transilvania,
exista o singura alternativa: natiunea ungara – inainte si dupa
tratatul de la Trianon – tine in modul cel mai ferm la dreptul ei de
proprietate asupra intregii Transilvanii. Nu va exista niciodata o
generatie de unguri dispusa sa renunte la acest sfânt drept istoric.
Natiunea ungara este gata in orice clipa sa ia arma in mâna pentru a-si
exercita acest drept, sacrificându-si chiar viata in lupta, fiindca
fara Transilvania nu poate exista un stat ungar, nici o misiune ungara
si nici viata ungureasca”. 2

In
acelasi spirit Á. Goncz mai gireaza si urmatoarele consideratii in
spiritul pomenitei “democratii tolerante si pluralistice”: “Intr-o
singura problema nu putem face concesii: Transilvania in intregimea ei
– ca o unitate intangibila – trebuie repusa sub stapânirea Sfintei
Coroane Ungare”. 3

Iata,
prin urmare, ideile pe care R.L. Braham le aproba si le raspândeste.
Inconstient? Ori ca sugestie la supunere a românilor fata de stapânirea
ungara?

Fapte
rastalmacite si, in conexiune cu ele, arbitrarul subiectiv al
interpretarii determina mobilitatea ideologica a “specialistului in
Holocaustul din Ungaria” in dezvoltarea falselor sale teorii asupra
celor petrecute. Pornind de aici rezulta si imoralitatea conjuncturala
a interpretarii acesteia.

Legatura
dintre interesele unei Ungarii cu slabe traditii democratice, fascizata
intre cele doua razboaie mondiale prin idealuri proprii si practicile
unui pretins om de stiinta se reflecta si in atacurile impotriva unei
personalitati de frunte a evreimii. Caci iata ce – si cum – isi permite
sa afirme “specialistul Holocaustului” despre Alexandru Safran, un
reprezentant de dimensiune istorica in anii activitatii sale din
România, al intregului popor evreu din tara, când el si-a amintit, dupa
mai multe decenii de faptele de moarte si de viata in istoria obstei
sale: “ Furia mea (fata de Al. Safran) s-a accentuat (“Dühöm csak fakozodott), când, impreuna cu altii – spune Braham –
am adresat o scrisoare deschisa lui Alexandru Safran, Marele Rabin al
Genevei, care fusese inainte Sef Rabinul României. Impreuna cu alti
specialisti ai Holocaustului si Istoriei României (sic!) am
ridicat vocea impotriva manevrei diplomatice a rabinului in 1995. In
sedinta plenara a Senatului României. Safran a servit din belsug
munitie nationalistilor, când in cuvântarea sa a vorbit aproape in
exclusivitate de o mâna de salvatori de evrei, in timp ce a trecut sub
tacere, in mod las, acele nelegiuiri bestiale, pe care militarii
armatei lui Antonescu le-au savârsit, intre altele, in Bucovina,
Basarabia si Transnistria. Scrisoarea deschisa a fost publicata aici,
in Statele Unite, de mai multe ziare dar si in alte parti, de exemplu
in numarul din 31 mai al ziarului Romániai Magyar Szó (Cuvântul Maghiar din România, oficiosul
UDMR-ului n.n.). Nu de mult am pregatit pentru tipar un intreg volum de
studii pentru Institutul Rosenthal de Cercetare a Holocaustului, sub
titlul The Tragedy of Rumänien Jewesh ...”

Fiindca
textul lui Braham se intemeiaza pe propriile sale idei, intentii si
interese intr-o forma neconcordanta cu textul si cuprinsul discursului
rabinului Safran din Senatul României, pentru a pune limpede in lumina
colajul artificial de fapte si minciuni cu pretentia de a fi considerat
istorie, vom reproduce intocmai partile contestate si fals interpretate
in aranjamentele “specialistului in Holocaustul din Ungaria”.

Enciclopedia Holocaustului

Nici
pînă azi nu există un studiu comun, reciproc asumat de specialiştii
români şi maghiari, privitor la trecutul Transilvaniei de Nord.
Tensiunile acumulate odată cu evoluţia istorică sînt încă departe de-a
se fi decantat. Lipseşte deocamdată o privire globală neutră, o
abordare ştiinţifică senină. Problema se complică suplimentar, atunci
cînd în discuţie intervine şi situaţia minorităţii evreieşti, intens
persecutate, din această zonă. Cele două state vecine şi-au pasat
strategic responsabilitatea tragediei, în timpul războiului rece.

Se
pot înţelege astfel miza consistentă şi disconfortul pe care şi le-a
asumat lucrarea coordonată de Randolph L. Braham, Enciclopedia
geografică a Holocaustului din Ardealul de Nord (Az észak-erdélyi
Holokauszt földrajzi enciklopédiája), recent publicată, în limba
maghiară, la editurile Park din Budapesta şi Koinónia din Cluj. Autorul
principal (născut în 1922) este un reputat cercetător, profesor la City College şi la Graduate School and University Center of The City University of New York,
unde este şi director al Institutului Rosenthal pentru Studii asupra
Holocaustului. E semnatarul sau editorul a patruzeci şi două de cărţi,
printre care s-a remarcat Politica genocidului. Holocaustul din Ungaria
– apărută şi pe româneşte într-o ediţie prescurtată, la Ed. Hasefer, în
2003. Vocea ponderată şi documentată a specialistului din depărtare
vine să facă lumină pe teritoriul tensionat de zarva politicienilor.

Prin
tragica ironie a istoriei, evreii din Ardealul de Nord au avut o soartă
mai grea în Ungaria (de care erau atraşi sentimental şi cultural), după
Dictatul de la Viena, decît în România (considerată îndeobşte
depozitara abuzurilor antisemite). Activitatea partidelor extremiste
româneşti şi măsurile de exterminare dictate de mareşalul Ion Antonescu
au cunoscut o sinistră prioritate cronologică, în vechiul regat sau în
Basarabia şi Transnistria, pe cînd situaţia evreilor din Ardeal încă nu
apucase să degenereze. După anexarea regiunii de către Ungaria, deşi au
fost unii locuitori care au sperat la o evoluţie favorabilă, ei s-au
confruntat rapid cu legile şi hotărîrile antisemite. Presa liberă şi
organizaţiile evreieşti au fost interzise de statul maghiar,
activităţile economice şi şcolarizarea au fost afectate. Evreii au fost
mobilizaţi la munci forţate, pe bază de convocare individuală: cei
bogaţi, cei care s-au distins în profesie, comercianţii fruntaşi,
militanţii sionişti, liderii sociali, precum şi toţi cei consideraţi
“elemente indezirabile” şi denunţaţi ca atare de creştini. Au apărut
campanii xenofobe, în vara anului 1941, în rîndul comunităţilor din
Maramureş şi Satu Mare. Sporadic, au avut loc deportări de familii şi
comunităţi evreieşti, alungate peste graniţa maghiaro-sovietică (la
Miercurea Ciuc, la Borsec, în anumite zone din secuime).

Dimensiunea
apocaliptică a Holocaustului din Ardealul de Nord s-a declanşat cu
adevărat după 19 martie 1944, odată cu ocuparea militară germană a
Ungariei. Un comando S.S. cu un efectiv relativ mic, de circa 100 de
soldaţi, sub comanda lui Adolf Eichmann, a primit din partea
Führer-ului sarcina de-a implementa Soluţia Finală în ţara vecină. Dar
uciderea evreilor nu s-ar fi putut realiza cu atîta rapiditate şi la o
asemenea amploare, fără sprijinul complet al guvernului maghiar, condus
de Sztójay Döme. Aflat în subordinea regentului Horthy Miklós,
primul-ministru ungar a pus la dispoziţia echipei germane de
intervenţie întreaga structură aferentă a statului: poliţia,
jandarmeria, siguranţa, corpul funcţionarilor publici şi administraţia
locală, pentru identificarea, segregarea, jefuirea şi ghetoizarea
evreilor, în vederea deportării. Detaliile au fost pregătite la 4
aprilie 1944, în cadrul unei şedinţe comune maghiaro-germane.
Responsabil politic al operaţiunii a fost Endre László, Secretar de
Stat în cadrul Ministerului de Interne al Ungariei, alături de Baky
László, celălalt demnitar al ministerului de resort. Oarecari
disensiuni, între partea germană şi cea maghiară, au apărut doar în
ceea ce priveşte strategia exterminării. În timp ce Endre voia ca
operaţiunea să înceapă cu evreii din Budapesta, Eichmann impunea
lansarea acţiunilor în Rutenia şi nordul Transilvaniei, pentru a le
tăia evreilor din Capitală orice cale de refugiu în provincie. Cîştig
de cauză a avut strategia lui Eichmann.

Prin
ordinul secret nr. 6163/7 aprilie 1944, toţi evreii, indiferent de sex,
vîrstă sau stare a sănătăţii, trebuiau adunaţi din teritoriu şi grupaţi
în ghetouri. Cele două provincii au fost declarate zonă de operaţiune
militară. Pretextul strămutării maselor de oameni îl constituiau
urgenţele strategice ale frontului, ofensiva armatei “iudeo-bolşevice”
şi preîntîmpinarea eventualelor “conspiraţii”. S-au atribuit
responsabilităţi precise: primarii, la nivel local, şi subprefecţii, la
nivel judeţean, au fixat locurile de întrunire a victimelor şi au avut
dreptul de a evalua, de la caz la caz, eventualele excepţii de la
deportare. S-au stabilit centre de adunare a evreilor în localităţile
Cluj, Dej, Baia Mare, Oradea,
Gherla, Satu Mare, Şimleu Silvaniei. În unele situaţii, oamenii au fost
înghesuiţi claie peste grămadă în fabrici de cărămidă dezafectate,
alteori în cartiere sărăcăcioase, dar şi sub cerul liber, de pildă în
pădurea Bungur de lîngă Dej. Acţiunea de ghetoizare a debutat la ora
cinci, în zorii zilei de 3 mai 1944, şi a fost executată de echipe
speciale, formate din funcţionari publici, învăţători, profesori de
gimnaziu, poliţişti, jandarmi, voluntari fascişti (din partidul
Nyilas). Au fost vizaţi circa 160.000 de evrei din Ardealul de Nord. La
Cluj a operat unitatea specială de eliminare condusă de Ferenczy
László, pe baza instrucţiunilor primite de la Adolf Eichmann.
Comandantul militar al campaniei din Ardealul de Nord a fost colonelul
de jandarmi Paksy-Kiss Tibor, iar adjunctul său, locotenent-colonelul
Péterffy Jenö, şi-a stabilit sediul de operaţiuni la Oradea.

Iniţial,
oamenii au fost strînşi în centre mai mici, în sinagogi etc. Toţi au
fost interogaţi, fiind supuşi treptat unor presiuni tot mai dure,
pentru a-şi declara bunurile tăinuite. Operaţiunile de segregare au
decurs fără obstacole, nu s-au înregistrat împotriviri. Victimele erau
resemnate, căci nu ştiau de soarta care li se pregătise. Unii credeau,
potrivit zvonului fals lansat de oficialităţi, că vor fi trimişi la
munci agricole, dincolo de Dunăre, în inexistenta Cîmpie a Pîinii
(Kenyérmezö), alţii erau convinşi că, armata sovietică fiind aproape,
ghetoizarea e oricum o măsură de scurtă durată. Creştinii au rămas
pasivi; unii chiar au colaborat cu autorităţile, pentru a-şi însuşi
bunuri evreieşti. S-a constatat neutralitatea şi pasivitatea ierarhilor
bisericilor ardelene, episcopul reformat Vásárhelyi János şi episcopul
unitarian Józan Miklós. O excepţie răsunătoare a constituit-o episcopul
romano-catolic Márton Áron, cu reşedinţa oficială la Alba Iulia,
pe teritoriul românesc: acesta a protestat energic împotriva măsurilor
antisemite ale statului maghiar, prin discursuri în biserică şi
scrisori oficiale adresate autorităţilor.

Campania
de strîngere în ghetouri a evreilor din Transilvania de Nord a durat o
săptămînă. Condiţiile de trai, extrem de dificile, datorate
supraaglomeraţiei, alimentaţiei deficitare, proastei aprovizionări cu
apă şi tensiunii dintre deportaţi, au fost agravate de torturile
gardienilor. A fost amenajată cîte o clădire specială, numită
“Trezorerie”, unde jandarmii şi fasciştii maghiari aduceau pe rînd
oamenii, selectaţi pe baza reputaţiei lor personale sau a turnătoriilor
din lagăr, şi îi torturau îngrozitor, pentru a-i obliga să-şi predea
bunurile ascunse. Bărbaţi, femei şi adolescente au trecut prin aceste
campanii de tortură, care au sfîrşit uneori cu înnebunirea sau
sinuciderea victimei.

Din
ghetourile încropite în apropierea liniilor de cale ferată, evreii au
fost apoi îmbarcaţi, în perioada 16 mai-27 iunie 1944, în mizerabile
vagoane de marfă supraaglomerate şi transportaţi la Auschwitz. Potrivit unei statistici întocmite la gara din Kosice (Kassa), au fost duşi, din Ardealul de Nord la Auschwitz,
131.639 de evrei. În afara celor care au pierit pe drum, din cauza
condiţiilor inumane de călătorie, la debarcare au fost îndată gazaţi
copiii, bătrînii şi bolnavii. Ceilalţi au fost distribuiţi în diverse
tabere de muncă. La sfîrşitul războiului, din deportare au revenit
circa 10% dintre victime.

Atrocităţi
directe ale militarilor s-au înregistrat şi în afara ghetourilor
improvizate: la Sărmaş, în noaptea de 16-17 septembrie 1944, au fost
executaţi prin împuşcare 126 de civili evrei (52 de femei, 43 de copii,
31 de bărbaţi), care au fost aruncaţi apoi la groapa comună. La Arad au fost ucişi 6 evrei; la Luduş au fost omorîţi 17 evrei.

După
anularea Dictatului de la Viena, sub influenţa puterii sovietice, s-au
constituit tribunale populare care să sancţioneze asasinatele comise.
Unii făptaşi au fost judecaţi şi condamnaţi. Mulţi alţii s-au retras
însă, odată cu trupele naziste, în Occident şi şi-au ascuns
identitatea, scăpînd. În primăvara anului 1946, a început procesul de
la Cluj împotriva a 185 de inculpaţi pentru crime de război. Dintre
aceştia, doar 51 erau efectiv arestaţi, ceilalţi fiind judecaţi in
absentia. Procesul a scos la lumină detalii impresionante ale
atrocităţilor antisemite din Transilvania de Nord. La încheierea
dezbaterilor s-au dat sentinţe aspre, cu 30 de condamnări la moarte şi
un total de 1204 ani de detenţie. Nicio sentinţă capitală nu a fost
aplicată, întrucît vinovaţii erau printre cei condamnaţi în contumacie.
Niciunul dintre cei pedepsiţi cu închisoarea nu şi-a ispăşit pedeapsa
integral, fiind cu toţii, după o vreme, graţiaţi şi integraţi în
“efortul de construire a socialismului”.

Viaţa
victimelor s-a reluat treptat. Unii s-au întors din lagărele de
concentrare, dar nu şi-au mai recăpătat bunurile sau locuinţele, între
timp demolate sau ocupate de localnici. Ghetourile au fost dărîmate de
autorităţi, iar urmele existenţei lor au fost şterse. Unii morţi au
fost exhumaţi, din locurile de regrupare a prizonierilor, de odinioară,
şi reînhumaţi după datină, în cimitire evreieşti. Activitatea
organizaţiilor şi asociaţiilor minoritare s-a relansat pentru scurtă
vreme, dar a fost din nou blocată după 1947, cînd oficialităţile
comuniste le-au îngrădit libera manifestare şi şi-au impus acolo
oamenii de încredere.

Pe
lîngă dificultăţile traiului cotidian, în contextul sărăcăcios de după
război, supravieţuitorii marcaţi de nenorociri au fost obligaţi să
înfrunte şi o gravă traumă identitară. Cei mai mulţi evrei din regiune
fuseseră asimilaţi la limba maghiară (pe care o foloseau) şi la cultura
maghiară (pe care o admirau). Această identitate “de sprijin” nu mai
putea fi însă acceptată, întrucît ei fuseseră trădaţi tocmai de
autoritatea tutelară. S-au confruntat astfel cu evantaiul unor opţiuni
de profunzime, toate destinate să-i dezrădăcineze definitiv. Unii au
ales să se “dizolve” în rîndul noilor autorităţi, îmbrăţişînd
idealurile politice de după război. Alţii au adoptat complet
identitatea românească (în asemenea măsură încît au dispus ca, pînă şi
pe morminte, inscripţiile referitoare la ei să fie realizate în limba
română). Alţii şi-au asumat total identitatea evreiască şi au plecat în
Israel.
Adepţii liberalismului de tip occidental au decis să emigreze în
diverse state europene sau dincolo de ocean. Astfel se explică şi
actuala situaţie fragilă a minorităţii evreieşti din Transilvania, mult
diminuată, compusă din persoane vîrstnice. Comunitatea însăşi e pe cale
de extincţie.

Studiul
laborios al lui Randolph L. Braham îşi onorează cu adevărat denumirea
de enciclopedie, mai ales în partea centrală a prezentării sale. Sînt
descrise, succesiv, judeţele instituite de oficialităţile maghiare în
Ardealul de Nord şi, cu ajutorul hărţilor, sînt semnalate aşezările
urbane şi rurale în care se găseau evrei, dispunerea ghetourilor,
traseul deportării etc. În ordine alfabetică sînt consemnate, într-un
amplu glosar de cîteva sute de pagini, toate localităţile din
teritoriu, cu istoricul stabilirii evreilor, evoluţia lor numerică,
de-a lungul secolelor, numele familiilor de vază din fiecare
comunitate, descrierea şcolilor confesionale şi a sinagogilor
construite, a naturii activităţilor economice prestate, a
personalităţilor culturale care s-au ilustrat etc. Întreaga lucrare e
însoţită de o foarte bogată ilustraţie, prin imagini şi fotografii de
epocă.

Randolph
L. Braham e secondat în investigaţiile sale de-o întreagă echipă de
gazetari, geografi, istorici şi alţi diverşi specialişti, care
contribuie la aspectul copleşitor al monumentalei lucrări. Între ei se
distinge, ca prim-colaborator, ziaristul şi profesorul clujean Tibori
Szabó Zoltán, el însuşi autor al unei minuţioase cercetări privind
tentativele de evadare peste graniţă ale unor evrei, din Ungaria spre
România, în anii 1940-1944 (vezi Frontiera dintre viaţă şi moarte,
Buc., Ed. Compania, 2005).



Aceşti
primi paşi pe calea reconstituirii adevărului istoric vor trebui
continuaţi. A venit vremea amplelor conlucrări, în direcţia cunoaşterii
corecte a trecutului. Cortina trebuie ridicată, chiar dacă ne vom
îngrozi de ceea ce vom găsi în spatele ei.

http://www.revistatribuna.ro/index.php?unde=articol&articol=1762&de_unde_vin=numar_arhiva

Întâlnire cu trecutul, prezentul şi viitorul

În 19 martie 1944 trupele Germaniei naziste au ocupat Ungaria,
nemaiavând încredere în guvernul care ducea tratative secrete pentru
ieşirea din război. Imediat a început aplicarea sistematică a” soluţiei
finale”- deportarea în masă a populaţiei evreieşti, inclusiv a celei
din Transilvania de Nord. Printre cei 18.000 de evrei clujeni deportaţi
la Auschwitz, s-au numărat şi elevii Liceului evreiesc. Şcoala a fost
înfiinţată de comunităţile evreieşti ortodoxă şi neologă, în toamna
anului 1940, când elevii şi profesorii evrei fuseseră daţi afară din
toate şcolile. Foarte puţini elevi au supravieţuit lagărelor morţii,
majoritatea covârşitoare, din cursul superior. Articolul de faţă este o
cronică a celei mai recente întâlniri a absolvenţilor Liceului evreiesc
din Cluj.


Sosiţi de pretutindeni

În calitate de prietenă a celor doi organizatori principali Vasile
Nuszbaum şi Judith Kertész Mureşan, dar şi de reporter sentimental, am
fost martora pregătirilor febrile pentru întâlnire. Locuinţa lui Judith
s-a transformat într-un adevărat stat major. Telefonul suna fără
încetare şi computerul funcţiona zi şi noapte, comunicând prin poşta
electronică, prin YM şi Skype , cu colegii de liceu risipiţi pe tot
mapamondul. Lista se actualiza cu date despre sosire, cazare, număr de
persoane, opţiuni. Între timp se negocia hotelul, meniul banchetului şi
programul reuniunii care, la fel ca ospeţele din poveşti, dura trei
zile: din 16 până în 18 septembrie. Varianta finală a listei cuprindea
101 persoane, sosite din 11 ţări ale lumii: Argentina, Australia,
Canada, Franţa, Germania, Israel, Mexic, Suedia, SUA, Ungaria şi
România. Mulţi dintre foştii absolvenţi au venit împreună cu soţi,
soţii, copii şi chiar nepoţi. Legendara toamnă clujeană a fost
dezminţită de frig şi de zloată, dar invitaţii, abia sosiţi după
călătorii lungi şi obositoare, au pornit pe străzile oraşului natal,
Clujul adolescenţei, purtat în suflet cu nostalgie, deşi în anii
războiului devenise un loc ostil, staţia de plecare către lagărele
morţii.

Şcoală în vremuri vitrege

Dacă acele vremuri sumbre (când evreii erau excluşi din toate
instituţiile, străzile deveniseră periculoase, iar foştii colegi,
vecini şi chiar unii prieteni le întorceau spatele) au lăsat şi
amintiri frumoase, se datorează în exclusivitate liceului evreiesc,
care s-a constituit într-o oază, unde se făcea şcoală de înaltă
calitate sub îndrumarea unor profesori de excepţie, funcţionau diferite
cercuri de cultură, o echipă de teatru şi o orchestră, se legau
prietenii şi se înfiripau primele iubiri. Elevii învăţau cu râvnă şi
profesorii erau exigenţi, nutrind speranţa deşartă că războiul care
luase o cotitură majoră, avea să se sfârşească în curând şi atunci
pregătirea temeinică şi diploma de bacalaureat vor constitui un
avantaj.
Ghetoizarea şi deportarea la Auschwitz, au căzut ca un trăsnet, la
câteva săptămâni după încheierea bruscă a anului şcolar 1943 – 1944,
susţinerea examenului de bacalaureat şi eliberarea diplomelor. Cu ani
în urmă, doctoriţa Eva Rosenfeld (decedată în urmă cu câţiva ani) îmi
relata într-un interviu că diploma de bacalaureat era atât de valoroasă
pentru ea, încât a dus-o cu sine până la Auschwitz. Când deţinutele au
fost obligate să se dezbrace la piele şi să se încoloneze, Eva mai
ţinea strâns în mână diploma de bacalaureat, care i-a fost smulsă de o
SS-istă…

Revederea

A fost impresionantă prima seară, când în sala denumită ad-hoc Sala
Zsidlic (prescurtarea de argou a instituţiei care purta numele unguresc
de Zsidó Liceum) au început să sosească foştii elevi, oameni vârstnici,
(cei mai tineri având 78 – 79, aproape 80 de ani) care treceau pragul
cu ochi strălucitori, căutându-şi colegii cu privirea, strigându-se
după porecle, recunoscându-se, îmbrăţişându-se, depănând amintiri. Unii
dintre ei au făcut eforturi seroase pentru a fi prezenţi, ca de pildă
Lidia Vágó din Israel, care cu câteva zile înainte de plecare a căzut
rupându-şi câteva coaste. Doctorul care a consultat-o, ţinând cont şi
de faptul că pacienta trecuse de 80 de ani, i-a interzis categoric să
călătorească. Lidia i-a spus: „Nu se poate, trebuie să ajung la Cluj,
chiar dacă mă voi târî până acolo!” Doctorul uimit a întrebat-o „La
Cluj ? Dar ce poate fi atât de important, ca să te duci cu coastele
fisurate ?”. Poate că ar fi înţeles dacă ar fi văzut lumina din
privirile foştilor elevi, atmosfera magică înstăpânită în sala de
întâlnire. Era o aură care i-a învăluit pe toţi cei prezenţi, chiar şi
pe copiii (de circa 50 de ani) şi nepoţii (de 20 de ani), care s-au
descoperit locuitorii aceleaşi planete speciale, pe care o purtau în
suflet părinţii sau bunicii lor.
De fapt, generaţia a doua şi a treia s-a conectat mai demult la
organizarea întâlnirilor. Hanna şi Yossi Karl, (Fiica şi fiul lui Ibi
Hamlet Karl) au realizat un site al liceului (www.zsiglic.org) . De
data aceasta Hanna şi-a însoţit mama la Cluj, cu un rucsac imens în
spate, înzestrată cu aparat de fotografiat şi un laptop, străduindu-se
să surprindă toate momentele întâlnirii.
Dar printre invitaţi nu s-au numărat doar foştii colegi de liceu şi
familiile lor, ci şi prieteni care au sosit la Cluj pentru a se
întâlni, după decenii, cu foşti absolvenţi Zsidlic. Akiva (Laci) Leob,
din Natanya, n-a fost elev al Liceului evreiesc, dar a venit la Cluj
(oraşul natal) pentru a se întâlni cu doi vechi prieteni Armand Field
(Grünfeld) şi Károly Jakab. Cel dintâi revenea la Cluj după 64 de ani
de absenţă, fiind prima oară la o întâlnire a foştilor elevi. După
eliberarea din lagăr, cu doar câteva zile înainte de a urca în trenul
de întoarcere în Transilvania, a avut un accident de maşină care l-a
ţintuit în Germania şi i-a schimbat destinul. Apoi s-a stabilit în
California, a lucrat în industria de apărare şi nu a mai putut călători
în est…Acum şi-a reîntâlnit colegii, a revăzut oraşul copilăriei,
Cetăţuia, Parcul Central, strada unde locuise. În categoria „Amicilor
Zsidlic” îi amintesc şi pe Esteban Bergner din Argentina şi Victor
Bender din Germania, ambii venind cu copiii şi nepoţii.

Expoziţie, excursie şi planuri

Printre foştii elevi sosiţi la întâlnire s-a numărat şi gazetarul şi
fotoreporterul Lajos Erdélyi (Ungaria), care a adus cu sine materialul
unei expoziţii de fotografii, în premieră în România. Expoziţia „Arta
vechilor cimitire evreieşti”, găzduită de Casa Tranzit din Cluj, a
cuprins o parte din fotografiile realizate de Lajos Erdélyi, pe
parcursul câtorva decenii, în peste o sută de cimitire evreieşti din
Bazinul Carpaţilor. Pietrele tombale din cimitirele evreieşti, vechi de
câteva secole, vădesc măiestria meşterilor cioplitori de odinioară.
Fotoreporterul mi-a povestit că a fost primul care a fotografiat
cimitirele din Moldova, printre care şi cel din Siret, cel dintâi album
cu această tematică fiind publicat în anii 1980, la Editura Kriterion
din Bucureşti. Materialul fusese oprit de cenzură timp de 5 ani, ca
apoi să i se dea brusc bun de tipar, în preajma acordării clauzei
naţiunii favorizate pentru România. Albumul, scos într-un tiraj de
12.000 de exemplare, s-a epuizat în câteva zile. Materialul îmbogăţit
cu imagini ale cimitirelor evreieşti din Ungaria şi Slovacia a fost
republicat la Budapesta, în anii 1990, după stabilirea autorului în
Ungaria.
Programul întâlnirii a continuat cu o excursie la Rimetea, un orăşel
minier din veacul al XVII-lea pitit în Munţii Apuseni, şi cu o vizită
la Institutul de Iudaistică, unde profesorul Ladislau Gyémánt, i-a
primit cu multă ospitalitate.
La banchetul din ultima seară, George (Bischitz) Bishop din SUA, unul
dintre susţinătorii cei mai generoşi ai întâlnirilor, a predat în mod
simbolic ştafeta generaţiei a doua. Fiii şi nepoţii foştilor absolvenţi
au luat cuvântul, unii rupând-o pe ungureşte, alţii vorbind în engleză
sau spaniolă, exprimându-şi ataşamentul faţă de spiritul Zsidlic şi
dorinţa de a continua tradiţia instituită de părinţii lor. În final,
s-a precizat (ca să fie clar pentru toată lumea) că întâlnirea de la
Cluj nu este nicidecum ultima. Absolvenţii,



http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9369

Ministerul de externe maghiar din Budapesta (www.mfa.gov.hu). a
publicat un document demografic, in legatura cu minoritatile
conlocuitoare. Numarul cel mai mare este al tiganilor - 48. 072, romani
sunt numai 87 30. Evrei NU SUNT, deci desi sunt intre 80000-130 000 de
evrei, nu sunt mentionati ca minoritate. Se aminteste de o conventie,
1990 congres, adunare sau cine stie ce organ, care a hotarat ca in
Ungaria de azi nu sunt evrei! Detalii despre acest "organ" - cine si
cand si cati au luat parte la luarea acestei hotarari- nu au aparut de
14 ani. La prima vedere pare verosimila aceasta afirmatie, cunoscand
intentiile antecedentilor acelor maghiari care traiesc in Ungaria de
azi, “nimicirea totala a evreimii intre anii 1940-45, 18 Ianuarie”.
Este indeobste cunoscut ca au ucis evrei pana la ocuparea Armatei Rosii
a Ungariei (ultima zi). Motivul asasinarilor era simplu “din cauza
jidanilor am pierdut razboiul”. Este suficient de a audia
radiodifuziunea israeliana, care a consacrat 10 ore de emisuine, in
prezenta martorilor oculari, oamenilor politici, istoriografilor,
pentru a-ti face idee despre cruzimea cu care au fost macelariti fratii
nostri in perioada amintita mai sus.



Cateva adnotari: procesul de deportare a inceput in Ungaria si
Ardealul de Nord in primavara anului 1944. Inceputul uciderilor
oamenilor nevinovati fara deosebire de sex si varsta, a inceput cu mult
inainte, incheindu-se cand in celule de gaze a fost aruncat toxicul
Cyclon B. Hotia, devastarea bunurilor evreilor, umilirea inca
necunoscuta, concentrarea in ghetouri, imbacsirea acestor nedoriti, in
vagoanele de marfa de catre jardarmi cu pana de cocosi, apoi
transportul lor la Auschwiz in peste 170 de garnituri de trenuri, care
circulau cu o precizie matematica, necesita saptamani de chin, pentru
cei al caror sfarsit era moartea sigura. Una din scenele cele mai
ingrozitoare, nedescrise pana acum de literatura holocaustului, este
depozitia acuzatului Dr. Capesius Viktor in fata curti de jurati din
Frankfurt am Main la procesul Auschwietz 1960-65. (www.edjewnet.de)
auschwitzvorgericht. Cateva cuvinte despre personalitatea acestui
criminal: Nascut ca volksdeutsch in comuna Miercurea Sibiului. S-a
inrolat in SS si a fost dirigintele farmaciei din Auschwiz. Din cand in
cand a fost delegat la rampa din Birkenau, pentru a hotari soarta celor
care au fost transportati in vagoane MAV (Magyar Allami Vasut).
Capacitatea uciderilor intr-o zi, la Birkenau, era mai mare decat a
celor cazuti la Mohaci 1626, Isonzo, pe falezele Normandiei, la
debarcarea din in 6 Iunie 1944. (Din discursul domnului Ministru al
invatamantului din Ungaria, domnul dr. Magyar Balint primavara anului
2004 la Auschwitz). Capesius a fost propagandistul farmaceutic al lui
IG.Farbenindustri in anii interbelici. Cunostea toate spitalele din
Ardeal (medici etc.) A studiat la facultatea de farmacie a
Universitatii Reg. Ferdinat din Cluj. Maghiarii nu au crutat nici un
evreu, chiar daca era bolnav! Astfel, la rampa din Birkenau a sosit
garnitura de tren MAV care transporta intregul personal din spitalul
eveiesc din Cluj. Bolnavi 250-300, 13 medici si personalul mediu
sanitar - surori, sanitari etc. Trenul a ajuns la orele 3 dimineata la
Birkenau. Domnul Capesius a dormit, nu a fost deranjat; pe la orele 5
au deschis vagoanele, bolnavii au fost asezati pe pamant, in strigate
infernale. Tot procesul de ucidere avea un caracter urgent, astfel au
fost dusi in camera de gazare cu repeziciune. Printre deportati erau
multi care il cunosteau personal pe acest criminal. Unul l-a recunoscut
si i-a cerut sa-i crute sotia, care era suferinda. I-a promis. La
primul transport la camera de gaze a fost ridicata si ucisa!



Revenind la faptul ca in Ungaria de azi nu traieste minoritate
evreiasca. M-am referit in scris la Websitul “Centrop” -Europa
Centrala- organizatie evreiasca din Ungaria, sa fiu lamurit asupra
lipsei de evrei din Ungaria de azi. Amintita organizatie este
sponsorizata de evreimea internationala, printre care si domnul Ron
Lauder. Am fost lamurit: la data amintita mai sus s-a ajuns la o
“conventie” prin care evreii din Ungaria erau considerati etnie
maghiara, de religie mozaica. Majoritatea maghiara isi are originea din
stepele fluviului OBI, (Siberia de sud) si face parte din familia
ungro-fina, care s-au asezat in Panonia intre anii 800-1000. Noi,
evreii, facem parte din familia popoarelor semitice, din Orientul
apropiat. Scrierea noastra este un alfabet care nu are vocale, se scrie
de la dreapta la stanga, si dateaza de cateva mii de ani. Domnii
maghiari vor trebui sa “coordoneze” cele de mai sus. Experienta
acestora in acest domeniu este cunoscuta!



Cei 80-130 000 de evrei care traesc in Ungaria, de acum inainte,
vor fi “frati cu acei a caror antecedenti au comis bestialitatile
descrise” mai sus!

http://www.romanialibera.com/forum.php?nr=5719&an=2005&luna=3

Mai 1944 – Primăvara morţii

“Ura şi sfidarea bărbaţilor,
femeilor şi copiilor, manifestată în Holocaust, a fost o crimă împotriva lui
Dumnezeu şi împotriva omenirii” - Papa Benedict al XVI-lea





După ocuparea Ungariei, la 19 martie 1944, de către armatele hitleriste,
situaţia din Ardealul de Nord, anexat din septembrie 1940, devine tot mai
încordată. Horthysmul – simţindu-se acum întărit – îşi intensifică acţiunile
şovine şi antisemite, paralel cu amplificarea violenţelor şi masacrelor.





Este evident că multe dintre cele întâmplate după 19 martie 1944 au fost
sugerate, cerute cu insistenţă de la Berlin, dar nu-i mai puţin adevărat că
autorităţile horthyste, întreg aparatul de stat, s-au întrecut în zel şi
slugărnicie pentru a satisface şi, în multe privinţe, a depăşi pretenţiile
naziştilor.





Prioritarii planului de
exterminare





Cu sălbăticie s-a dezlănţuit teroarea împotriva populaţiei evreieşti. Din
cauza ferocităţii şi zelului Poliţiei şi Jandarmeriei horthyste, evreii din
Nordul Ardealului “(...) au fost nimiciţi cu o viteză fără precedent, prin cea
mai crâncenă deportare şi cel mai nemilos program de masacrare întâlnit în
timpul războiului” [1].





Guvernul de la Budapesta a
hotărât ca internarea în ghetouri a evreilor să înceapă mai întâi în zonele I
şi a II-a militară, respectiv în Ucraina Subcarpatică şi Ardealul de Nord. Zona
a II-a militară cuprindea Districtul IX Jandarmerie Cluj (judeţele Bihor, Satu
Mare, Sălaj, Cluj, Solnoc-Dăbâca şi Bistriţa-Năsăud) şi Districtul X
Jandarmerie Târgu-Mureş (judeţele Mureş-Turda, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune),
în timp ce Maramureşul era cuprins în zona I militară.





S-a considerat că, “din punct
de vedere politic, era mai oportun să se înceapă (trimiterea în ghetouri -
n.n.) cu Ucraina Subcarpatică şi Transilvania de Nord, fiindcă autorităţile
ungare centrale şi locale, precum şi populaţia (ungară - n.n.) aveau mai puţină
consideraţie pentru masele «galiţiene», «străine», nemaghiarizate, care şi-au
păstrat caracterul evreiesc, decât pentru cele asimilate” [2].





La 26 aprilie are loc la Satu
Mare o conferinţă cu scopul de a stabili, până în cele mai mici amănunte,
aplicarea ordinului Ministerului de Interne nr. 6163 din 7 aprilie 1944 privind
trimiterea în ghetouri a tuturor evreilor din judeţele aparţinând Districtului
IX Jandarmerie. Au participat prefecţii sau subprefecţii, primarii oraşelor şi
principalii lor funcţionari, precum şi ofiţerii-comandanţi ai unităţilor de
Jandarmerie şi Poliţie. Peste două zile, o conferinţă similară a avut loc la
Târgu-Mureş, pentru judeţele din Districtul X.





Barbarie şi cinism





începând cu dimineaţa de 3
mai 1944, într-un ritm inimaginabil de rapid, în aproximativ 10 zile, Poliţia
şi Jandarmeria horthystă au scotocit cele 1380 de localităţi din Ardealul de
Nord în care, potrivit evidenţei lor, locuiau evrei, i-au arestat pe toţi –
aproximativ 150.000, ceilalţi, în jur de 15.000, se aflau în detaşamente de
muncă forţată – şi i-au internat în 12 ghetouri.





Internările în ghetou s-au
desfăşurat cu deosebită brutalitate. “Oamenii erau înghesuiţi în camioanele sau
căruţele ce aşteptau în stradă în faţa caselor. Grăbiţi, înjuraţi, loviţi cu
patul puştilor, se căţărau cu greu. Câte o bătrână era, pur şi simplu, azvârlită peste
bagaje, aşa cum se aruncă la gunoi un lucru uzat şi inutil. Bolnavii erau
împinşi printre noianul de geamantane şi baloturi, cu targă cu tot. Unii erau
răsturnaţi peste bagaje şi targa aruncată pe trotuar, să nu ocupe loc. Mulţi,
după ce şi-au urcat cu greu bagajele, au constatat că nu mai au loc, aşa că nu
le-a rămas altceva de făcut decât să se târască ori să alerge după vehicul, în
funcţie de bunul plac al comandantului patrulei. Iniţial, fiecare putea să ia
cu el un bagaj de 50 de kg. Ulterior, cantitatea a fost mereu redusă; în mai
multe cazuri, celor arestaţi nu li s-a permis să ia cu ei nici măcar o pătură.
La intrarea în fabrica de cărămizi (...) camioanele erau deschise cu
brutalitate, lăsând femeile, bătrânii, copiii şi bolnavii să se rostogolească,
împreună cu bagajele, în noroiul de primăvară din incintă” [3].





Cazarea insuportabilă (în
majoritatea lor, ghetourile au fost organizate în cărămidăriile oraşelor),
lipsa celor mai elementare condiţii de igienă, de gătit, înghesuiala sufocantă,
înjurăturile şi bătăile, spaima şi teroarea – sunt elementele ce caracterizau
viaţa în ghetou. însă toate acestea erau dominate de teama paralizantă de a fi interogat
asupra presupuselor valori nedeclarate şi nepredate. Iată o astfel de mărturie,
provenind din ghetoul de la Satu Mare: “Au început cele mai înspăimântătoare
orori. într-o clădire a ghetoului, devenită faimoasă, de pe strada Báthory nr.
7, jandarmi-bandiţi, aduşi din Cluj, folosind «instrumente» demne de Evul
Mediu, au amenajat o «cameră-interogatoriu». Aici au fost introduşi toţi aceia
care – după presupunerea lor – nu au declarat toate valorile ori le-au ascuns
la prietenii lor creştini.





Bătuţi la sânge, pe jumătate
morţi, cei interogaţi ieşeau clătinându-se, abia ţinându-se pe picioare din
această cameră a ororilor. De cele mai multe ori, însă, erau scoşi pe targă.





Teribile urlete spărgeau
liniştea ghetoului încremenit într-o groază de gheaţă. Bărbaţi şi femei cu
inimile zvâcnind şi nervii încordaţi, gata să plesnească, tresăreau albi ca
varul la fiecare sunet şi scârţâit de uşă, aşteptând zi şi noapte să le
vină rândul” [4].





Cu toate acestea, după ce vizitează cele mai mari ghetouri, Baky László,
secretar de stat la Ministerul de Interne, declară cu un cinism ieşit din
comun: “Ghetourile din provincie au caracter de sanatoriu. Evreii au ajuns, în
sfârşit, la aer; şi-au schimbat vechiul mod de viaţă cu unul sănătos”![5].





Pe drumul fără de întoarcere





Deportările din Ardealul de Nord spre Birkenau-Auschwitz au început la 15
mai 1944. Din
ghetoul clujean, primul transport a plecat la 23 mai. I-au urmat alte cinci.





Iniţial, autorităţile naziste preconizaseră să se transporte zilnic circa
3000 de evrei, cu câte un tren de 50 de vagoane. Horthyştii, dovedind iarăşi
exces de zel, s-au angajat să pună la dispoziţie patru trenuri pe zi pentru a
deporta câte 12.000 de persoane. Transportul din ghetourile Ardealului de Nord
s-a efectuat în condiţii groaznice. “în vagon nu te puteai mişca din cauza
teribilei înghesuieli de oameni, geamantane, rucsacuri de tot felul, de boarfe
trântite de-a valma. Aerul era insuportabil. Oamenii îşi făceau necesităţile în
lighene, în găleţi, dar ele nu puteau fi deşertate. Nici cadavrele nu aveai cum
le scoate din vagoane. Uşile erau ferecate. Zăpuşeala amplifica duhoarea.
Mamele, având senzaţia că li se sufocă copiii, ţipau după aer. în cea de-a
treia zi, în vagon nu mai aveam un strop de apă. Era pe terminate şi mâncarea.
Bătrânii se rugau şi blestemau. Copiii plângeau. îndemnurile la calm şi
speranţă se întretăiau cu exclamaţii deznădăjduite, isterice. Şi trenul nu se
mai oprea. îşi continua goana nebună în noaptea fascistă (...)”[6].





în aceste condiţii, în ritmul
amintit, în doar trei săptămâni, evreii nord-ardeleni au fost smulşi din
locurile lor natale, înghesuiţi în trenuri şi expediaţi spre Birkenau-Auschwitz
– pradă camerelor de gazare şi crematoriilor. Toate transporturile, însoţite
până la Kosice
de gărzi compuse din jandarmi horthyşti, iar apoi din SS-işti, au ajuns în
circa trei zile la temutul lagăr de exterminare. Aici, peste 70% – mamele, copiii
sub 14 ani, bătrânii şi bolnavii – au mers de pe peron direct în camerele de
gazare. Deşi în lagăr existau patru crematorii – care funcţionau zi şi noapte,
având o capacitate de ardere de cca 9000 de cadavre în 24 de ore –, totuşi, în
perioada 15 mai-10 iunie, când au sosit transporturile de evrei deportaţi din
Ardealul de Nord şi Ucraina Subcarpatică, ele n-au putut face faţă ritmului.
Flăcările unui imens rug din incinta lagărului mistuia restul cadavrelor.





Deportaţii care au scăpat de
prima mare selecţionare de pe “rampa morţii” au cunoscut în continuare
chinurile iadului de la Dachau şi Buchenwald, Mauthausen şi Bergen-Belsen etc. Jumătate
dintre ei n-au rezistat bătăilor şi schingiuirilor, foamei şi bolilor, muncii
de sclav.





Bilanţul aplicării “soluţiei
finale” de către horthyşti, susţinuţi şi încurajaţi de nazişti, dar
întrecându-le aşteptările în zel, este cutremurător: înainte de deportare, în
mai 1944, pe teritoriul Ardealului de Nord trăiau 166.601 evrei. Dintre
aceştia, 151.180 au fost deportaţi la Birkenau-Auschwitz, iar 14.881,
concentraţi în detaşamentele de muncă forţată. Au supravieţuit 15,5%,
aproximativ 25-26.000 de persoane [7].





“Din caldă iubire omenească”





în faţa acestei barbarii
nemaiîntâlnite, români şi maghiari, oameni simpli sau cu anumite poziţii sociale,
prin fapte ştiute ori neştiute, au avut curajul de a înfrunta teroarea şi a-i
ajuta pe cei sortiţi pieirii. Spre cinstea Bisericii Catolice şi ca pildă
veşnică de iubire creştină, “în acele vremuri grele şi tulburi, când era cea
mai mare nevoie de ajutor, doi Episcopi din Transilvania, Iuliu Hossu şi Márton
áron, primul greco-catolic, al doilea romano-catolic, au oferit un exemplu al
umanitarismului lor” – scrie Moshe Carmilly-Weinberger, fost Şef-Rabin al
Clujului, în lucrarea “Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944)”.


Astfel, la 2 aprilie 1944,
înainte de emiterea ordinului privind arestarea şi internarea evreilor în
ghetouri, Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, emite o
pastorală cu titlul “Către Preoţi şi Mireni, chemare pentru ajutorarea
evreilor”, în care, printre altele, subliniază: “Chemarea noastră se îndreaptă
stăruitor către voi toţi, veneraţi Fraţi şi Prea Iubiţi Fii, să-i ajutaţi pe
evrei nu numai cu gândul, dar şi cu jertfa voastră, ştiind că azi nu putem face
lucru mai bun decât această creştinească şi românească ajutorare, din caldă
iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de faţă să fie această acţiune de ajutorare”.
Acelaşi fost Şef-Rabin al Clujului, amintind de acest gest, afirmă: “Chemarea a
aprins în rândurile populaţiei române din Transilvania o flacără care a hrănit
curajul şi credinţa oamenilor, transformându-le în fapte de viaţă adevărată.
(...) în mai 1988, când am vizitat Clujul, am ascultat emoţionat relatarea unei
evreice pe care Episcopul Iuliu Hossu a salvat-o de la deportare, ascunzând-o
într-o încăpere din preajma Catedralei greco-catolice”. De asemenea, Episcopul
român i-a ajutat pe evrei cu alimente, bani, a găsit soluţii pentru trecerea
refugiaţilor în România, i-a vizitat şi încurajat pe cei închişi în ghetouri
sau în lagărele de muncă.





La rândul său, Episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Márton áron, “la 18
mai 1944, în biserica Sfântul Mihail din Cluj, şi-a ridicat glasul şi a rugat,
a somat societatea maghiară să ajute evreimea adunată în ghetouri şi aflată în
faţa deportării”. Această atitudine curajoasă, precum şi cele două scrisori
înaintate prim-ministrului şi ministrului de Interne de la Budapesta, în care-i
ruga ferm să retragă dispoziţiile de ghetoizare şi batjocorire a evreilor, i-au
atras mânia autorităţilor horthyste, devenind persona non grata pe teritoriul
controlat de Ungaria. Astăzi, pentru cei doi Episcopi catolici ardeleni, care
au cunoscut din plin şi teroarea regimului comunist, sunt deschise procese de
beatificare, ce se speră să conducă la recunoaşterea trăirii excepţionale a
vieţii de creştin şi la înălţarea lor la cinstea altarelor.

http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=24452

Aspecte poştale.

Este
de la sine înţeles că piese poştale ilustrând aceste tragice evenimente
sunt din categoria celor rare sau foarte rare. Am putea delimita două
categorii, raportat la cele două etape parcurse: ghetoizarea şi
deportarea.

Piese poştale din
ghetourile Ardealului de Nord trebuie să existe, dar ele nu sunt încă
identificate (sau nu sunt cunoscute autorului). În ciuda timpului redus
petrecut în ghetouri (2-4 săptămâni), se ştie în mod clar că a existat
corespondenţă trimisă din sau între ghetouri, spre alte locuri de
detenţie, în străinătate, etc. Este nevoie de o analiză atentă a
pieselor circulate de la persoane cu nume evreieşti
din Ardealul de Nord în perioada 3-27 mai 1944 şi de cunoaşterea
datelor generale de funcţionare a ghetourilor, aşa cum au fost ele
sintetizate mai sus, pentru a identifica şi introduce în circuitul
poştal-istoric documente de primă importanţă.

În schimb,
este puţin probabil să fie întâlnite corespondenţe expediate din locul
de deportare (KL Auschwitz II Birkenau). În primul rând datorită
faptului că majoritatea evreilor au fost omorâţi imediat sau la scurt
timp după sosirea în lagăr, în al doilea rând
acestora, având un statut special în regim de exterminare, nu le era
permisă corespondenţa regulată cu exteriorul; rare piese circulate se
cunosc totuşi (nu spre Ardeal !), majoritatea fiind propagandă în
cadrul 'Briefaktion' ('Operaţiunea Scrisoarea')
ce impunea evreilor expedierea unei cărţi poştale imediat după sosire
(de obicei, prima şi ultima înainte de a fi ucişi), cu texte
liniştitoare, având menirea de a alunga zvonurile care circulau între
familiile din ţară privind exterminarea. A nu se confunda
însă acestea cu corespondenţele trimise de la Auschwitz I (lagărul
principal) sau Auschwitz III Morovitz (lagărul de muncă), care nu sunt
nicidecum rarităţi pe piaţa internaţională, fiind însă expediate de
alte categorii de deţinuţi - mai ales polonezi, cehi, etc, care aveau alt statut şi alte condiţii de detenţie, inclusiv dreptul la două scrisori / cărţi poştale pe lună.

Şi totuşi există şi o a
treia categorie de piese poştale, care a stat ca pretext pentru
scrierea materialului de faţă: este vorba de corespondenţe expediate spre evrei din Ardealul de Nord, care fuseseră între timp ghetoizaţi şi / sau deportaţi, astfel încât corespondenţele sunt returnate
expeditorului. Cum pot fi identificate pozitiv astfel de piese poştale
deosebite, vom vedea mai jos analizând cele două exemple ilustrate în
textul articolului (cu precizarea că identificarea persoanelor şi a
destinelor lor s-a făcut cu ajutorul site-ului Internet JewishGen Holocaust Database):

Fig.1:
Carte poştală recomandată expediată la 5.5.1944 de Prim-Rabin Schönfeld
din Arad, către o rudă din Dej, funcţionarul Schönfeld Benő (născut în
anul 1872 la Seini, azi în Maramureş). După ce trece de cenzura externă
română din Bucureşti, corespondenţa ajunge la Dej, unde se aplică la 21
sau 31.5.1944 o etichetă cu textul 'Elköltözött / Parti' (Plecat), fiind returnată în România, tranzit Bucureşti la 5.6.1944, sosire la Arad în 7.6.1944.

• Explicaţia:
  Schönfeld Benő a fost şi el ridicat de la domiciliul din Thököly Utca
  nr. 43 (împreună cu familia, soţia Paula n. Rába de 52 ani şi copiii
  Edith, 25 ani şi Lili, 23 ani) şi trimis în ghetoul din pădurea Bungur
  în dimineaţa zilei de 3 mai 1944, fiind eventual ulterior deportat la
  Auschwitz. Astfel se justifică eticheta 'Plecat' aplicată la data de 21
  / 31.5.1944, domiciliul fiind
  sigilat la momentul vizitei factorului poştal. Dată fiind vârsta (72
  ani) este puţin probabil să fi supravieţuit deportării, poate nici
  chiar getoizării (au fost 25 decese în ghetoul din Dej).
  

Fig.2:
Carte poştală scrisă la Cluj în 27.3.1944 şi cartată a doua zi,
adresată de un membru al familiei Dr. Bergfeld Sándor (născut la
Bistriţa în 5.4.1906, domiciliat în Cluj, Szecheny tér 39), dar aflat
la acel moment la Baia Mare într-o unitate de muncă obligatorie pentru
evrei (Batalionul X). Ajunsă la unitatea militară, corespondenţa este
cenzurată ELENÖRIZVE, şi apoi returnată pe adresa din Cluj cu notaţia
manuscrisă Vissza (Retur).

• Explicaţia:
  corespondenţa a făcut probabil destul de mult pe drum, astfel încât a
  ajuns la Baia Mare cândva după 3 mai 1944, dată la care destinatarul
  era concentrat în ghetoul din oraş; ulterior a fost deportat la
  Auschwitz (la începutul luniiiunie), iar de aici a fost transferat la Dachau în 18.6.1944 (unde va fi 'prizonierul evreu ungur'
  cu numărul #72019). Din păcate nu se mai întoarce în Ardealul natal,
  decedând la Dachau în 25.1.1945 la vârsta de 39 ani. Este posibil ca şi
  familia rămasă în Cluj să fi avut, până la un punct cel puţin, un
  destin asemănător.
  

Acestea au fost două
exemple, cum informaţiile obţinute independent pot transforma o aparent
banală corespondenţă într-un document istoric plin de semnificaţii şi
valoare istorică !

http://membres.multimania.fr/dgrecu/Evrei_AdN.htm

Ghetouri din Transilvania de Nord

Ghetoizarea şi
deportarea evreilor a fost executată pe baza Decretului nr. 6163/1944
din 7 aprilie 1944. S-au stabilit 6 zone de acţiune în întreaga
Ungarie, două dintre acestea având legătură cu evreii din Ardealul de
Nord:

Zona I
(Ucraina Subcarpatică, ce includea şi Maramureşul). Operaţiunile încep
aici duminică 16 aprilie 1944, pe baza directivelor stabilite la
consfătuirea de la Munkács (Muncacevo) din 12 aprilie. Evreii din
teritoriul de azi al României au fost concentraţi în trei ghetouri
principale:

• Nagyszöllös
  (Vinogradov), cu 12-14.000 evrei din oraş şi din comunele judeţului
  Ugocea. Toţi au fost deportaţi cu trei transporturi între 30 mai şi 3
  iunie 1944.
  
• Tecsö (Teceu), cu 10.000 evrei din oraş şi satele învecinate. Au fost deportaţi începând cu 22 mai 1944;
  
• Sighetu Marmaţiei,
  cu 13.000 evrei din oraş şi satele învecinate, instalat în două zone
  periferice, locuite de evrei săraci. Toţi au fost deportaţi la Auschwitz cu patru transporturi, în intervalul 16 - 22 mai 1944. Au mai existat ghetouri la Aknaszlatina / Slatina (3300 evrei deportaţi la 25 mai), Vişeul de Sus (de unde, între 19-25 mai 1944 au fost deportaţi cu 4 transporturi 12.000 evrei) şi Berbeşti.
  

Zona II
(Transilvania de Nord), cu circumscripţiile de poliţie IX (Cluj) şi X
(Târgu Mureş), în care trăiau aproximativ 130.000 evrei. Operaţiunea a
fost aici executată pe baza directivelor stabilite la conferinţele din
Satu Mare (6 aprilie 1944) şi Târgu Mureş (8 aprilie 1944), şi a
început în dimineaţa zilei de 3 mai 1944, simultan în regiunile Cluj şi
Târgu Mureş, sub coordonarea jandarmeriei maghiare, cu sprijinul unor
civili (funcţionari şi profesori) şi a unor voluntari. SS-ul era şi el
prezent, prin Hauptsturmführer SS Strohschneider, şeful serviciilor germane de securitate locale. Au existat mai multe ghetouri:

În judeţul Cojocna:

• Cluj,
  în incinta fabricii de caramizi "Iris", la marginea de nord a oraşului.
  Aici au fost aduşi evreii din oraş, ca şi cei din Borşa, Huedin şi din
  multe sate din imprejurimi. La 18 mai sunt transferaţi aici şi 1600
  evrei din ghetoul temporar de la Gherla
  (instalat tot într-o fabrică de cărămizi), astfel încât numărul maxim
  de evrei de la Cluj a ajuns la 18.000. Ei au fost deportaţi în
  intervalul 25 mai - 9 iunie 1944.
  

În judeţul Solnoc-Dăbâca:

• Dej,
  cu 7860 evrei concentraţi în pădurea Bungur, la 3 km în afara oraşului.
  Deportaţi cu trei transporturi în perioada 28 mai - 8 iunie 1944.
  

În judeţul Sălaj:

• Şimleul Silvaniei, cu
  8500 de evrei din întreg judeţul Sălaj, îngrămădiţi în incinta fabricii
  de cărămidă "Klein" din Cehei, jumătate dintre ei fiind obligaţi să
  stea sub cerul liber. Între 31 mai - 6 iunie 1944 au plecat din Cehei
  trei transporturi cu 8000 evrei epuizaţi datorită condiţiilor mizere,
  care, din această cauză, au intrat în majoritate direct în camerele de
  gazare.
  

În judeţul Satu Mare au fost înfiinţate două ghetouri:

• Satu Mare, într-un cartier al oraşului, cu 18.000 de evrei; a existat şi un ghetou temporar la Carei,
  cu 1200 evrei (transferaţi după puţin timp la Satu Mare). Toţi cei
  peste 19.000 evrei au fost deportaţi cu şase transporturi în perioada
  19 mai - 1 iunie 1944.
  
• Baia Mare,
  cu cca 3900 de evrei, concentraţi la fabrica de sticlă Koenig, iar alţi
  2000 de evrei (din plasele Baia Mare, Şomcuta Mare şi
  Copalnic-Mănăştur) au fost concentraţi la o fermă din Valea Borcutului,
  la 3-4 km de Baia Mare: 200 în grajd şi şură, restul de 1800 sub cerul
  liber. Cei aproape 6000 evrei au fost deportaţi cu două transporturi, între 31 mai - 5 iunie 1944.
  

În judeţul Bihor, concentrarea a început la 5 mai coordonată de jandarmi unguri şi soldaţi SS:

• Oradea,
  era cel mai mare ghetou din Ungaria, dupa cel din Budapesta; era voba
  de fapt de două ghetouri, primul cuprinzând 27.000 de evrei orădeni
  (localizat în cartierele din jurul Pieţei Mari şi a sinagogii), al
  doilea cu cca 8000 evrei aduşi din judeţul Bihor (amplasat în curtea
  fabricii de cherestea Mezey şi a fermei oraşului). La 24 mai 1944 pleacă
  primul tren cu evrei din ghetoul Mezei, iar la 28 mai pleacă primul
  tren din ghetoul mare; deportarea se încheie la 27 iunie, după ce
  plecaseră 9 transporturi cu un total de 27.000 evrei.
  

În judeţul Bistriţa-Năsăud:

• Bistriţa,
  cu cca 6000 evrei îngrămădiţi, inclusiv în coteţe de porci, la ferma
  Stamboli, la 4-5 km de oraş (2500 fiind din oraş, restul din comunele
  judeţului). Toţi au fost deportaţi cu două transporturi, la 2 iunie şi
  la 6 iunie 1944.
  

În Circumscripţia X-a au existat trei ghetouri:

• Târgu Mureş,
  cu 7380 evrei înghesuiţi într-o fabrică de cărămizi de pe strada
  Koronkai, majoritatea fiind obligaţi să stea sub cerul liber (dintre
  aceştia 5500 erau din oraş, restul din vestul judeţului Mureş-Turda şi
  comunele judeţului Odorhei). Între 27 mai şi 8 iunie 1944, trei
  transporturi i-au dus pe toţi la Auschwitz (doar 1200 reuşind să
  supravieţuiască).
  
• Reghin,
  cu 4000 de evrei din Reghin (1400), din estul judeţului Mureş-Turda
  (Turda) şi nordul judeţului Ciuc (Gheorghieni), concentraţi tot într-o
  fabrică de cărămizi. Au fost deportaţi la 4 iunie 1944.
  
• Sfântu Gheorghe, cu 850 de evrei locali şi din sudul judeţelor Trei Scaune şi Ciuc.
  

Aşadar evreii
transilvăneni (ca şi cei din restul Ungariei) n-au rămas multă vreme în
ghetouri: între 14-15 mai şi 7 iunie, circa 290.000 evrei au fost
evacuaţi din Zona I (Rutenia Sub-Carpatică) şi Zona II (Transilvania de
Nord); ultimul transport a plecat din ghetoul Oradea la 27 iunie 1944.
Majoritatea transporturilor au ajuns la Auschwitz trecând prin Slovacia centrală (Kosice). Rata de supravieţuire (pentru evreii originari din Ardealul de Nord) a fost de 17% (135.455 morţi).

Deportarea evreilor din nordul Transilvaniei (1944).


În anul 1941 trăiau
725.007 de evrei în Ungaria Mare (incluzând Transilvania de Nord şi
teritoriile cedate de Cehoslovacia şi Iugoslavia), dintre care 63.000
au murit inainte de primăvara anului 1944 (20.000 au fost deportaţi în
iulie-august 1941 în Galiţia si masacraţi la Kameneţ-Podolsk, 1000 au
fost asasinaţi în ianuarie-februarie
1942 la Novi-Sad; în fine, până în 1943 au murit circa 42.000 dintr-un
total de 50.000 militari înrolaţi în companiile de muncă pe frontul din
Rusia). Dar adevăratul masacru al evreilor unguri a început după
ocuparea ţării de trupele germane, în primăvara anului 1944.

În faţa unor intenţii
tot mai clare ale lui Horthy şi a guvernului ungar de a ieşi din
război, Hitler decide la 12 martie 1944 ocuparea Ungariei de către
forţe germane (aşa numita Operaţiune "Margarethe I") ordin excutat la
19 martie 1944. Trei zile mai tarziu, Sztojái Döme a devenit
prim-ministru si ministru de Externe, iar la 19 martie 1944 s-a
instalat la Budapesta Adolf Eichmann, în fruntea Sonderkommando-ul sau,
format din circa 150 de specialişti în "vânătoarea de evrei".
Drumul era deschis pentru 'curăţarea' Ungariei de evrei; primul pas
spre deportare a fost ghetoizarea evreilor în câteva oraşe mari.
Acţiunea a început în Rutenia Sub-Carpatică în zilele de 16-19 aprilie
1944, până la 23 aprilie circa 150.000 evrei fiind
concentraţi, şi aşteptând deportarea la Auschwitz; primele transporturi
către lagărul de exterminare au plecat la 15 mai 1944.

Ghetoizarea se
desfăşura cam în acelaşi fel în toate regiunile: în general, evreii
erau scoşi afară din locuinţe în timpul nopţii, fiindu-le permis doar
un bagaj minim (casele fiind supuse apoi inventarului şi sigilării), şi
erau trimişi către puncte de adunare temporare. Gheoturile provizorii
erau stabilite de obicei în şcoli, sinagogi sau fabrici în afara
oraşelor. În centrele evreieşti
importante, ghetourile erau stabilite în vecinătatea oraşelor, în
barăci sau sub cerul liber. Uneori, din acest ghetouri temporare,
evreii erau evacuaţi spre ghetouri centrale, mult mai mari. Peste
400.000 evrei au fost astfel concentraţi şi obligaţi
să trăiască în condiţii de viaţă mizerabile. Chiar dacă aceste ghetouri
au funcţionat puţin timp, condiţiile inumane şi tortura au dus la
numeroase decese şi sinucideri. Astfel că, atunci când a început
deportarea propriu-zisă, majoritatea evreilor erau deja într-o stare de epuizare fizică şi mentală.