Maiorescu/Duca[v=]

http://revistacultura.ro/nou/2014/05/maiorescu-gherea-ibraileanu-revolutia-sexuala-si-alte-revolutii/

http://cultural.bzi.ro/activitatea-de-critic-literar-a-lui-titu-maiorescu-23647

Titu Maiorescu, omul emblematic pentru perioada de schimbare sociala si nationala

http://istoriesicultura.ro/titu-maiorescu.html

Profilul psihologic al lui Eminescu schitat de Titu Maiorescu

Antonio PATRAȘ – Ideea de biografie la Titu Maiorescu / 101

Copilaria lui Titu Maiorescu

Implicarea in viata sociala a lui Titu Maiorescu

Leonida MANIU – Esența artei în gîndirea lui Maiorescu / 116

Povestea lui Titu Maiorescu

La 85 de ani muzele nu-l ocolesc pe Toma George Maiorescude Eva Galambos
Peste cîteva zile, la opt decembrie, unul dintre cei mai originali poeţi contemporani, Toma George Maiorescu, împlineşte 85 de ani. Când stai de vorbă cu el, nici nu –ţi vine să crezi că este vârsta lui adevărată … (22-12-2013 – Album)

http://www.observatorcultural.ro/Toma-George-Maiorescu-un-solitar-moral*articleID_29572-articles_details.html

Liviu PAPUC – Titu Maiorescu, arbitr...
 
La începutul secolului trecut, mentorul Junimii si creatorul de scoală Titu...

Titu Maiorescu – Portret subiectiv


“Fizicul lui Maiorescu nu era atrăgător, fără să fie antipatic. Banalitatea siluetei lui se topea îndată ce începea să vorbească. Claritatea gândirii elegant conturată în preciziunea expresiei punea imediat stăpânire pe mintea interlocutorului, dar nu izbutea să cucerească de la început şi sufletul.

Între ce spunea şi ce simţea în realitate el, nu era o concordanţă perfectă. Şi această disonanţă pe care cu toată meşteşugita lui dialectică nu parvenea să o ascundă, crea în jurul lui o atmosferă de nedumerire, şi până la un punct de neîncredere care se limpezea numai încetul cu încetul.

Fără să fie vulgar, nu avea nimic subţire în înfăţişare: cu ţăcălia americană potrivită şi tunsă la zi şi cu mustăţile atârnate de ea, amintea capul lui Phileas Fog din primele ediţii ilustrate ale lui Jules Verne – iar trupul lui era un trup oarecare, neînsemnat, nici prea mare nici prea mic, nici prea gras şi nici prea slab. Îmbrăcat fără îngrijire, dar şi fără neglijenţă în haine de culoare închisă cu jiletca albă, încălţat pe moda veche cu carâmbi scurţi la ghete, cravatat ieftin şi fără gust, cu mănuşi de aţă, cu o pălărie fără pretenţii pe cap şi mai totdeauna cu o umbrelă – de ploaie sau de soare – în mână, Maiorescu se confunda pe stradă cu toţi trecătorii.

În casă însă, la biroul sau, totul se schimba. Banala siluetă de pe stradă se estompa pe când vorbea şi încetul cu încetul cel ce sta în faţa lui nu mai vedea decât o frunte, o frunte boltită şi nesfârşită care cotropea tot creştetul pleşuv al capului, şi se prindea din ce în ce în farmecul unui verb măsurat şi armonios, în vraja unor cuvinte cumpănite cu o neîntrecută artă şi însoţite de gesturile cele mai sugestive. Maiorescu exprima prin gesturi jumătate din gândirea lui; un “înţelegi d-ta” însoţit de o serie de semne tăiate în aer, un “ei, Filipescu…” urmat de o spirală desenată cu degetul arătător, în sus sau în jos după împrejurări, exprimau – însoţite şi de anumite intonaţiuni şi pauze – mai mult decât fraze întregi. Gestul lui Maiorescu nu era gestul exuberanţei unui impulsiv (impulsiv nu s-a arătat în viaţa lui decât faţă de femei), era gestul studiat şi măsurat al omului stăpân pe dânsul care recurgea la acest mijloc de comunicare fiindcă îi oferea o gamă mai subtilă de nuanţe şi îi permitea să spună tot ce voia să se ştie fără să o fi zis.

Maiorescu nu a fost desigur un om de geniu şi poate chiar nici un om de talent. A fost însă în România omul cel mai inteligent şi cel mai înţelegător din generaţia lui şi din cele care l-au precedat. Ajunsese în 1913 la o plenitudine de dezvoltare intelectuală şi morală care îl aşeza foarte sus în ierarhia noastră socială. [...]

Ceea ce m-a dezamăgit mai mult la Maiorescu a fost superficialitatea lui. La dânsul nimic nu mergea în adâncime, totul era la suprafaţă – sentimente, idei, erudiţie. Totul era vorbă, şi chiar mai puţin decât vorbă: gesturi. Ca şi când cuvintele l-ar fi angajat prea mult, prefera să recurcă la degetele mâinilor.

Citise mult, dar numai într-o direcţie şi afară de câţiva autori clasici germani, mai mult lucrări de mâna a doua. Erudiţia lui în materie filosofică se mărginise la gânditorii germani, de la Leibniz încoace – şi nu trecea de treapta manualelor pentru cei englezi sau francezi.

Citise mult, dar nu mai citea, în sensul că nu se mai adăpa de la izvoare şi se mulţumea cu păhăruţele de „şpriţ” pe care i le ofereau revistele de specialitate. În materie de istorie avea numai o spoială şi cultura lui în acest domeniu avea lipsuri regretabile. O inteligenţă limpede şi vie ajutată de o memorie remarcabilă i-au permis să folosească tot materialul cu care venise în contact, dar din care nu ştiuse să extragă nimic nou. Lucrările lui scrise, chiar şi „Logica” (nu conţine nimic original), sunt lamentabile.

Darul lui de expunere era însă incomparabil, cu condiţia să nu fie întrerupt. În Parlament a rostit discursuri, dar n-a luat niciodată parte la o luptă de tribună…”

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scrisoarea-lui-maiorescu-eminescu-februarie-1884

Scrisoarea trimisă de către Titu Maiorescu, în care îi răspundea scrisorii scrise de Mihai Eminescu în timpul internării sale la spitalul din Viena.

Iubite domnule Eminescu,

Şi scrisoarea D-tale cătră mine şi scrisoarea de mai nainte cătră Chibici le-am cetit eu cu familia mea şi eu toţi amicii D-tale cu nespusă bucurie. Căci ne-au fost dovada sigură despre deplina D-tale însănătoşire. Nu te mira că-ţi vorbesc mai întăi de bucurie, deşi amândouă scrisorile sunt triste şi concepute sub un fe! de „deprimare a moralului“, cum ar zice galomanii noştri. Căci eu cred că tristeţea D-tale trecătoare şi desigur neîntemeiată, pentru noi rămâne dar bucurie curată.

Vezi, D-le Eminescu, diagnoza stării D-tale trecute este astăzi cu putinţă şi este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în iunie 1883, D-ta ai început să suferi de o meningită sau inflamaţie a pieliţei creierilor, mai întai acută, apoi cronică, din care cauză ai avut un delir continuu de peste 5 luni, până când s-a terminat procesul inflamaţiunii. În tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o veselie exuberantă, încât e păcat că nu ai păstrat nici o aducere aminte a trecutului imediat. Ei, acum ai ieşit din vis, precum trebuiai să ieşi, şi ţi-ai recâştigat conştiinţa. De-aci nu poţi lua motiv pentru atâta greutate sufletească, cu tot pesimismul D-tale. Nici griji materiale nu trebuie să ai. În privinţa aceasta iată cum stau lucrurile. Chibici pleacă poimâine duminică la Viena şi va fi dar luni la 4 ore la D-ta la Ober-Döbling, precum ţi-am telegrafiat alaltăieri. El vine pentru ca, în înţelegere cu dr. Obersteiner şi dupa sfatul lui, să te scoată din Institut şi să facă împreuna cu D-ta o excursiune de vreo 6 săptămâni spre sudul Alpilor, poate până la Venezia, Padua sau Florenţa. Are mijloace băneşti pentru aceasta precum şi — se-nţelege — pentru împrospătarea garderobei D-tale, care va fi stat şi ea ca-n vis în aceste 7 luni.

După aceasta, dacă nu va fi indicată vreo cură de băi, la Hall de exemplu, vă veţi întoarce împreună în ţară unde trebuie să te mai odihneşti câteva luni, pentru a te întrema fiziceşte deplin. Teodor Rosetti te invită să petreci aceste luni la moşia lui Soleştii, unde îţi va pregăti primirea în modul cum vei dori D-ta.

După aceasta, aşadar pe la august, în urma intervenirei Reginei (Carmen Sylva), care îţi poartă cel mai sincer interes, vei fi numit în vreo funcţie care să-ţi convină; de exemplu bibliotecar al Universităţii. De aici înlelegi că despre vreo îngrijire pentru existenţa D-tale materială, în viitor, nu poate fi vorba.

De vreai sa ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată?

Bine, Domnule Eminescu, suntem noi aşa de străini unii cu alţii? Nu ştii D-ta iubirea şi (dacă-mi dai voie să întrebuinţez acest cuvant exact, deşi este mai tare) admiraţia adeseori entuziastă ce o am şi eu şi tot cercul nostru literar pentru D-ta, pentru poeziile D-tale, pentru toată lucrarea D-tale literară şi politică? Dar a fost o adevarată explosiune de iubire cu cari noi toţi prieteni D-tale şi nu numai aceştia am contribuit pentru puţinele trebuinţe materiale ce le reclamă situaţia. Şi n-ai fi făcut şi D-ta tot aşa din mult puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea D-tale?

Acum trebuie să ştii că volumul de poezii ce ţi l-a publicat Socec, după îndemnul meu, în Dechemvrie anul trecut, a avut cel mai mare succes, aşa încât Socec stă înca uimit. În aceste 7 săptămâni de la apariţiunea lui, s-au vandut 700 de exemplare; o mie este toată ediţia şi de pe acum trebuie să te gândeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată pe la toamnă şi în care vei putea face tu toate îndreptările ce le crezi de trebuinţă. Poeziile D-tale sunt azi cetite de toate cucoanele, de la Palat până la mahalaua Tirchileşti, şi la întoarcerea în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României. Aşa cam este, dar tot nu este rău, când te simţi primit cu atâta iubire de compatrioţii tăi.

Aşadar, fii fără grijă, redobândeşte-ţi acea filozofie impresională ce o aveai întotdeauna, adaugă-i ceva veselie şi petrece prin excursia în frumoasa Italie şi, la întoarcere, mai încălzeşte-ne mintea cu o rază din geniul D-tale poetic, care este şi va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române.

La revedere cu bine şi o caldă strângere de mână de la toţi prietenii şi mai ales de la



al D-tale devotat
T. Maiorescu

Nicolae Marian TOMI – Titu Maiorescu, înainte si dupã Unirea Principatelor

Vieţile scriitorilor români: „Contradicţia lui Maiorescu“

Propaganda legionară după asasinarea premierului I.G.DucaDupa asasinarea lui Duca, Garda de Fier a fost dizolvata. Sub numele de Partidul "Totul pentru tara" ea isi facea insa reaparitia in public, in 20 martie 1935, ca organizatie legala, sub conducerea batrânului general Zizi Cantacuzino Granicerul, in timp ce adevaratul sef, Codreanu, era tinut intentionat in umbra.


Acest partid a ales sa faca un alt fel de propaganda. Nu publica ziare si nu facea propaganda, in adevaratul sens al cuvintului, incercând sa se diferentieze de celelalte partide care "activau" doar oratoric. Codreanu afisa un dispret suveran fata de orice constructie rationala in domeniul doctrinar sau programatic: "tara aceasta piere din lipsa de oameni, nu din lipsa de programe". Programele erau considerate superficiale, menite a-i amagi pe prosti in alegeri, unelte ale "vorbariei si inselatoriei politicianiste". Prin acest fapt Legiunea a fost, de fapt, singura formatiune politica interbelica ce si-a propus schimbarea revolutionara a societatii romanesti.

Incercand sa aduca ceva nou fata de programele politice si electorale ale celorlalte partide si grupari politice, Codreanu s-a straduit sa gaseasca alte forme si metode propagandistice cum au fost: taberele de munca legionare, comertul legionar si ceremonia de inmormantare legionara. Accentul in noul tip de propaganda se punea pe predominanta actiunii: "Fapta, nu vorba - Fa, nu vorbi!" era unul din indemnurile pe care Codreanu le considera cele mai importante. Acest tip de propaganda a incetat in 1937. Lupta electorala din acel an a adus cu sine o revenire a legionarilor la formele propagandistice traditionale.



Taberele de munca legionare.
Cea mai eficienta forma de propropaganda pe care a promovat-o Codreanu in acei ani, 1934 - 1937, a fost subsumata campaniei axate pe munca, actiune, exemplu. Garda trebuia sa se sustraga reprosului ca ar reclama doar deficiente, nefiind capabila de o politica constructiva. Asa a aparut ideea taberelor de munca.
Ideea nu era originala. In Italia, asanarea lacurilor pontinice, pusa in scena cu efect publicitar de catre Mussolini, starnise mare interes. in Germania exista munca obsteasca. Tabara de munca, in varianta romaneasca, trebuia sa fie un fel de falanster, o celula a noii societati : "Tabara este o cetate ideala, unde nu exista antagonism intre generatii si intre clasele sociale. Tabara este o scoala in care creste si a crescut numai in cativa ani de zile, cu puteri nebanuite inca, romanismul. La sfarsit, tabara e o imensa manastire in aer liber, in care se roaga legionarii pentru intregul neam". Deci "tabara" este o cetate, o scoala si o manastire. Cei care participau la asemenea tabere primeau o diploma in care era mentionat locul si timpul cat a muncit fiecare, cum s-a comportat si ce aptitudini are ca muncitor si comandant. incepand din 1935 niciun legionar nu putea accede la functiile de conducere din partid daca nu poseda o astfel de diploma. Taberele de munca legionare au elaborat proiecte care altadata fusesera teme electorale ale liberalilor sau ale national-taranistilor. Alte partide s-au vazut obligate sa imite modelul.

Legionarii s-au vazut astfel confirmati in actiunea lor. Pe tot cuprinsul tarii, intre anii 1933-1937, au fost presarate tabere de munca voluntara ale Partidului "Totul pentru tara", care reparau podurile din sate, drumuri si biserici, construiau stavilare, sapau fantani si lucrau pentru solidaritatea colectiva si nationala. Nici un alt partid nu a putut egala dinamismul, mistica, sloganurile si propaganda Garzii de Fier din aceasta perioada. Numarul taberelor de munca a crescut de la 4, in 1934, la 50, in 1936, in acest an existand alte 500 de santiere mai mici. Principalele tabere de munca legionare, cele considerate de nivel national, au fost :
1. Visani, jud. Buzau (10 iulie - 20 iulie 1933) - A fost o prima tentativa nationala de folosire a unei astfel de forme propagandistice. Peste 200 de legionari s-au adunat la Visani pentru a construi un dig care sa opreasca revarsarile de ape ale raului Buzau. Jandarmii, din ordinul lui Armand Calinescu, opresc aceasta infaptuire, maltratand si arestand pe legionari. Nu riposteaza nimeni, conform dispozitiilor date de Codreanu. Sunt bruscati si trimisi cu totii la locurile de origine. Cei care nu aveau bani sunt purtati pe jos din post in post. Ordinele pentru aceasta incalcare a libertatilor individuale porneau de la Armand Calinescu. La 20 iulie 1933, Corneliu Zelea Codreanu publica in ziarul "Calendarul" o scrisoare de protest adresata primului-ministru Al. Vaida-Voevod, aratand nedreptatea facuta legionarilor prin impiedicarea construirii digului de la Visani.
2. Giulesti, jud Maramures (15 mai-17 august 1934) - caramidaria din aceasta localitate a fost intemeiata din ordinul Capitanului. Pana la 17 august 1934 au fost realizate 80.000 de caramizi. La aceasta din urma data, jandarmii au inchis tabara si au pus stapanire pe caramizi.

3. Rarau, Bucovina (5 iulie - 1 septembrie 1934 si de la 12 iulie - 7 septembrie 1935), legionarii au construit o casa de adapost pentru legionarii saraci si bolnavi.

4. Cotiugenii Mari, jud. Soroca (iulie-octombrie 1934) - legionarii au lucrat aici 97 de zile, reconstruind o biserica ruinata.

5. Dealul Negru, jud. Cluj (iunie - octombrie 1934 ) - prima tabara de munca legionara din Transilvania, in catunul Dealul Negru, comuna Manastireni, plasa Huedin, in vecinatatea localitatii Fantanele, campul de lupta a lui Avram Iancu impotriva armatei ungare conduse de Vasvary. Aici legionarii au construit o scoala pentru copiii motilor. Pentru acest eveniment a fost scris Imnul taberei legionare de la Dealul Negru, cu versuri de M. Gaftoi si muzica de Ionel Jeana.

6. Dragasani, jud. Valcea (13 iunie - 14 august 1935) legionarii au fabricat peste 100.000 caramizi destinate zidirii catedralei cu hramul Sfantul Ilie din acest oras. in tabara au muncit pana la 100 de tineri legionari. Conducerea taberei o avea preotul G.Necsulescu si avocatul Victor Barbulescu, presedintele organizatiei legionare valcene. Fundatia bisericii fusese pusa inca din 1930. Pe 25 iulie 1935 tabara a fost vizitata de generalul Zizi Cantacuzino-Granicerul, conducatorul oficial al partidului "Totul pentru tara", generalul lucrand efectiv alaturi de salahorii taberei. De altfel, la alegerile din 1937 cele mai nulte voturi obtinute de legionarii valceni au fost cele ale oamenilor din regiunea Dragasani. Unii dintre cei mai activi legionari din aceasta zona au fost avocatul Ion Vasile din Dragasani si Constantin Dumitrascu din Stefanesti, care reusisera sa atraga in organizatia legionara majoritatea locuitorilor de aici. Tabara de munca de la Dragasani avusese si binecuvantarea episcopului Ramnicului Vartolomeu Stanescu, cel care a si sustinut continuarea si finalizarea lucrarii, dupa anul 1935 (Vartolomeu a pastorit la Ramnic pina la 1 noiembrie 1938).
Adevarul este ca aceste actiuni erau populare printre valceni, fiind admirate chiar de adversarii ideologici ai Legiunii. Iata ce se scria de exemplu in articolul "Caramizile de la Dragasani" al unui ziar liberal: "Sub comanda hotarata si perseverenta a tinerilor : preot G.Necsulescu si avocat Victor Barbulescu, o armata intreaga de tineri, de copii si de flacai, muncesc de luni de zile, in pielea goala si in arsita soarelui de vara, pentru ca sa fabrice caramida si sa inalte astfel catedrala orasului Dragasani ramasa de atata vreme in stare de proiect uitat si parasit de catre drept credinciosii crestini si romani de acolo... Tineretul care credea odinioara ca rezolva totul prin violenta si distrugere, prin persecutie si prigoana, prin exclusivism si toleranta, s-a putut convinge ca mult mai utila, mai atragatoare si mai eficace este lupta si munca pozitiva si extrem de utila intereselor generale.". Si asta la circa un an de la asasinarea lui Duca! Conform ideologiei legionare insa, toate aceste incercari faceau parte din ceea ce profetia lui Codreanu numea "Muntele suferintei". Antrenarea hotarata a Miscarii legionare in arena vietii politice, o data cu alegerile parlamentare din 1937, au marcat trecerea la a doua etapa de suferinte si incercari legionare numite de Codreanu, in "Carticica sefului de cuib", "Padurea cu fiare salbatice".

7. Manastirea Izbuc / Ponoarele, jud. Bihor (30 iunie-15 septembrie 1935) - legionarii au lucrat caramizi si au cladit manastirea din aceasta localitate. Numele Izbuc vine de la un izvor ce se afla in incinta manastirii si care "izbucnea" la anumite intervale. Ivirea apei era vestita, totdeauna, de un huruit puternic in pantecul dealului. Locul s-a numit initial "La calugari", ceea ce atesta ca aici mai fusese candva o manastire. Ctitorul manastirii era staretul si arhimandritul Athanasie Popescu.

8. Buga, jud. Lapusna (1 iulie-16 septembrie 1935) legionarii au lucrat la temelia unei manastiri.

9. Aciliu, jud. Sibiu (1 iulie-10 octombrie 1935), legionarii au cladit aici o biserica.

10. Carmen Sylva, jud. Constanta (5 iulie-10 septembrie1935) - tabara de la Carmen Sylva, a fost cea mai mare tabara de munca legionara a anului 1935. Acolo au lucrat circa 800 de legionari in prezenta Capitanului si a generalului Cantacuzino-Granicerul. Au fost construite 7 cabane, 1 km de sosea, terase, drum de automobile, 3 fantani, au fost consolidate malurile, au fost facute canale pentru scurgerea apelor, ziduri, turnuri etc. Tabara a fost vizitata de Nae Ionescu si alti oameni de cultura. Interesant este si faptul ca aceasta tabara a fost instalata in apropierea vilei in care isi petrecea concediul Elena Lupescu. Politia a admis o astfel de vecinatate doar considerand ca nu exista niciun pericol pentru favorita regelui

11. Manastirea Arnota, jud. Valcea (8 iulie-15 septembrie 1935) - in aceasta tabara au lucrat 242 de legionari. S-a cautat construirea unui drum care sa lege manastirea Bistrita de cea de la Arnota, intrucat accesul la manastirea Arnota devenise imposibil in urma unui incendiu, chiliile si manastirea fiind si ele grav afectate. Comandantii taberei au fost doctorul in teologie G. Andronescu si un anume Cranganu. Munca a fost deosebit de grea. Legionarii au primit incurajari si binecuvantari din partea episcopului Ramnicului, Vartolomeu Stanescu, dar si a lui Radu Gyr, care avea sa le preamareasca opera prin intermediul versurilor sale, dedicandu-le 12 strofe devenite cunoscute drept Cantecul Arnotei.

12. Laz, comuna Sasciori, jud. Alba (15 iulie-19 octombrie 1935), legionarii au construit un camin cultural.

13. Marca, jud Salaj (8 iulie - 8 septembrie 1935) legionarii au lucrat caramizi pentru construirea unei biserici din aceasta comuna .

14. Valea Mare, jud. Balti (8 iulie- 6 octombrie 1935) legionarii au lucrat 100.000 de caramizi pentru a zidi o biserica in comuna amintita.

15. Ineu, jud. Arad (18 iulie-14 septembrie 1935) legionarii au lucrat 100.000 de caramizi destinate construirii unei scoli in anii urmatori.

16. Iancu Flondor, jud. Storojinet (1 august-30 septembrie 1935) legionarii au lucrat 30.000 de caramizi pentru Casa Legionara din acea localitate.
17. Nicoresti, jud. Tecuci (12 august- 6 octombrie 1935) legionarii au lucrat 30.000 de caramizi pentu Casa Legionara.
18. Baciu, jud. Brasov (9 august-26 august 1935) legionarii au lucrat la pietruirea curtii bisericii si la repararea bisericii din aceasta localitate.
19. Cluj, jud. Cluj (septembrie 1935-6 noiembrie 1936) construirea Caminului "Ardealul tanar legionar". Initiativa a aprtinut comandantului legionar Ion Banea. Pentru construirea acestui obiectiv s-au organizat practic patru tabere: la Chintau (18 iunie-1 septembrie 1935, unde s-au lucrat 130.000 de caramizi; iar de la 17 iunie 1936, inca 30.000 de caramizi; la Baciu (iulie -august 1935, s-au lucrat 100 mc de piatra pentru temelie; la Sutor (ianuarie-februarie 1936) s-au taiat lemnele; la Dorobanti ( 1935-1936). in aceste tabere au lucrat 800 de legionari. La 6 noiembrie 1936, s-a facut sfintirea primei constructii si de la aceasta data caminul a fost locuit de 25 de legionari.

20. Manastirea Mamu, jud. Valcea (16 septembrie - 4 octombrie 1935), legionarii au construit sase diguri care sa impiedice revarsarea apelor Oltului asupra avutului Manastirii Mamu din judetul Valcea. Tabara de la Mamu, unde se gaseau osemintele lui Preda Buzescu, a luat fiinta ca urmare a apelului lansat de stareta manastirii Bistrita, Olga Gologan. Si aici, conducatorul santierului a fost preotul G.Necsulescu. Au participat legionari din judetele Valcea si Dolj. Dar autoritatile au incercat, chiar de la inceput, sa boicoteze actiunile sociale legionare, fiind speriate de marele succes dobandit de legionari prin lucrarile gratuite efectuate pe santierul de la Arnota.

21. Radauti, jud Radauti ( 1 mai 1936) - tabara "Profesor Traian Braileanu", care construieste biserica Arhanghelul Mihail.
22. Campina, jud. Prahova ( 6-11 iulie 1937) - este desfiintata imediat datorita terorii autoritatilor. Este sfarsitul acestor actiuni.
inchiderea taberelor a fost ceruta atat de Biserica cat si de Guvern. La 4 octombrie 1935 Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, sub obladuirea Patriarhului Miron Cristea, interzicea legionarilor munca pentru repararea sau construirea de biserici, responsabil de aceasta decizie fiind, in special, Ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, dar si secretarul de stat Victor Iamandi. Lapedatu a conditionat executarea pe viitor a unor astfel de constructii, chiar gratuite, de consimtamantul administratiilor episcopale, care la randul lor, trebuiau sa primeasca avizul ministerului. Legionarii, prin intermediul lui Gheorghe Cantacuzino, seful partidului, l-au acuzat atunci pe patriarhul Miron Cristea facandu-l raspunzator de actiunile antilegionare ale Sinodului si ale Ministerului Cultelor (decembrie 1935). Un an mai tarziu, in 1936, printr-o declaratie publica, Sfantul Sinod anula decizia din octombrie 1935, socotind binevenita orice initiativa legionara folositoare exclusiv bisericii si straina de orice alt scop, chiriarhii trebuind sa coordoneze aceste actiuni pur bisericesti.
Guvernul liberal Tatarescu a emis, in mai 1937, un decret-lege prin care se interzicea munca legionarilor in tabere, sub motivul ca sunt subversive. Autorii acestui decret-lege? Aceiasi Lapedatu si Iamandi. Garda a fost lipsita astfel de cel mai insemnat instrument de publicitate al sau. Ea va gasi insa noi mijloace de exprimare: magazinele, restaurantele si cantinele legionare.
Magazinele, restaurantele si cantinele legionare.
Legionarii s-au apucat de comert pentru a anula preponderenta iudaica in acest sector de activitate. La 29 septembrie 1935, Corneliu Zelea Codreanu da prima circulara pentru comertul legionar catre sefii de judet, fixand normele de organizare. La 14 noiembrie 1935 Capitanul inaugureaza Cooperativa legionara din Bucuresti. Fanica Anastasescu este numit adminstrator si Emil Eremeiu director. "Batalia" comertului legionar este declansata insa pe 13 septembrie 1937. Acum a fost creat Batalionul comertului legionar cu misunea de a "cuceri, membru cu membru, pozitiile economice pe care neamul nostru le-a pierdut". Acest "batalion" avea menirea de a coordona activitatea celorlalte structuri ale comertului legionar (cooperative, restaurante, magazine). in noiembrie 1937, la Bucuresti, sunt inaugurate restaurantele legionare din bulevardul Basarab si din cartierul Grivita, ca si cel din bulevardul Elisabeta. in decembrie 1937, Codreanu a inaugurat primul magazin de stofe si manufactura legionar din Capitala. Tot in decembrie 1937 Batalionul comertului incepe batalia in Moldova, zona dominata puternic de comertul evreiesc.
Cantinele si caminele studentesti vor fi si ele desfiintate la 26 februarie 1937 de Consiliul de Ministri, in urma cererii lui Florian Stefanescu-Goanga si Gabriel Marinescu. Ele au continuat totusi sa apara si dupa aceasta data. O atitudine acuzatoare impotriva comertului legionar ia insa si Nicolae Iorga. Profesorul publicase cateva articole in legatura cu evolutia comertului romanesc si rolul evreilor in domeniu. Savantul sustinea ca magazinele si cantinele legionare erau centre de iradiere a ideilor legionare.
La 26 martie 1938 Corneliu Zelea Codreanu scrie o scrisoare profesorului Iorga, in care se arata : "Ne acuzati ca am gresit in trecut ? Dar cine n-a gresit dintre noi? Spuneti-ne insa cu ce am gresti acum? Ne scoateti o crima de aceea ce insiva ne indemnati ieri sa facem? Vine profesorul Iorga, care striga acum patru luni, dand alarma in linia comertului crestin, rapus de evrei si facind apel chiar la violenta noastra, vine, ne murdareste gandurile noastre curate si ne rapune el pe noi, pe Romani... Eu nu ma pot bate cu D-ta. N-am nici geniul, nici varsta, nici condeiul si nici situatia D-tale. N-am nimic. D-ta ai totul. Dar, din adancul unui suflet lovit si nedreptatit, iti strig si voi striga din adancul gropii ; esti un necinstit sufleteste care ti-ai batut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate".

La 30 martie 1938, Nicolae Iorga, se adreseaza Parchetului pentru a deschide actiune publica de ultraj adus contra unui ministru in functie, Iorga fiind ministru in guvernul Miron Cristea. Capitanul a fost condamnat la 19 aprilie 1938 la 6 luni de inchisoare. in timpul arestarii sale, fortele de ordine au descins in sediile miscarii legionare, unde au gasit si confiscat acte care au constituit documentele celui de al doilea proces (mai 1938) impotriva lui Codreanu, sub acuzatia de tradare si reproducere in public de acte interesand siguranta statului. De aici va decurge insa condamnarea la 10 ani de detentie a lui Codreanu, si mai apoi, moartea sa. A fost lichidat in 30 noiembrie 1938, in timpul transferarii la Jilava, impreuna cu alti 13 legionari. Alte doua evenimente tragice vor rezulta de aici: asasinarea lui Armand Calinescu, sfatuitorul lui Carol al II-lea, in 1938, si a lui Nicolae Iorga, in 1940.
Paralel cu aceste forme de propaganda a mai existat insa una: inmormantarile legionare.
Inmormantarile legionare
In 1936, la Cernauti, un partizan al Paridului "Totul pentru tara", studentul la teologie Gheorghe Grigor, a fost ucis in conflictele dintre comunistii evrei si membrii miscarii legionare. inmormantarea, care a avut loc pe 9 mai, a depasit toate asteptarile. in ciuda ploii, cand cortegiul a ajuns la cimitir erau in jur de 20.000 de persoane. Toti locuitorii Cernautilor au purtat atunci camasi verzi. A fost, evident, o forma de protest al crestinilor bucovineni contra evreilor. Funeraliile pentru studentul decedat au fost primele dintr-o serie intreaga de cereomonii de inmormantare legionara, prin care Miscarea si-a croit drum catre culmile artei sale dramatice. Cert este faptul ca acest caz a adus miscarii foarte multi noi membri.
La 8 noiembrie 1936 opt legionari au plecat in Spania pentru a lupta in armatele lui Franco impotriva guvernului Frontului Popular. Doi dintre ei, Ion Mota si Vasile Marin, au murit, in ziua de 13 ianuarie 1937, pe campul de lupta de la Majadahonda, in apropiere de Madrid. intreaga presa a scris ca cei doi s-au sacrificat pentru a apara religia si Occidentul impotriva bolsevismului. Transportul mortilor la Bucuresti a fost un adevarat mars triumfal. Trenul mortuar a facut ocolul tarii, urmand traseul Cernauti - Pascani - Roman - Bacau - Targu Mures - Cluj - Alba Iulia - Orasie - Sibiu - RamnicuValcea - Slatina - Pitesti - Bucuresti. in toate statiile de cale ferata au fost organizate procesiuni religioase. Trenul a ajuns la Bucuresti pe data de 11 februarie.
Ceremoniile de inmormantare ale lui Ion Mota si Vasile Marin au aratat cat de ancorata era Legiunea in opinia publica romaneasca. Patriarhul insusi i-a venerat pe cei cazuti. in 13 februarie 1937 la ceremonia religioasa au luat parte 2 mitropoliti si mai multi episcopi au participat la soborul de preoti care a savarsit la Bucuresti, slujba inmormantarii martirilor legionari, morti in Spania. Acest serviciu religios a fost organizat la biserica legionarilor, Sf. Ilie Gorgani, cu participarea a peste 200 de preoti, dintre marii ierarhi fiind mitropolitul Ardealului Nicolae Balan, alaturi de episcopul Ramnicului Vartolomeu Stanescu. Este considerata cea mai clara dovada de colaborare intre clerul ortodox si legionari. Biserica s-a opus deci solicitarii guvernului de a se delimita in mod clar de legionari. Au participat circa 16.000 de camasi verzi, ca si multe "camasi albastre" (adeptii lui Goga-Cuza). intreaga populatie a fost in picioare pentru a vedea cortegiul care a durat o ora si jumatate. Mota si Marin au fost depusi in mausoleul de la Casa Verde din Bucuresti. Randurile Garzii s-au intarit mai rapid decat inainte. intreaga opinie publica a constientizat forta Legiunii.
Ceremonii funerare fastuoase vor avea loc insa si in 11 noiembrie 1937 cu ocazia inmormantarii generalului Zizi Cantacuzino-Granicerul. Generalul fusese conducatorul oficial al Partidului "Totul pentru tara" si liderul echipei legionare plecate la 24 noiembrie 1936 sa lupte in Spania contra comunismului. A fost petrecut pe ultimul drum de o imensa multime de bucuresteni si coloane de legionari.Tot fastuoase vor fi si inmormantarile din noiembrie 1940, cand au fost reinhumati legionarii ucisi de guvernul Argesanu in septembrie 1939.

Secretara lui Titu Maiorescu
Titu Maiorescu a avut de prin 1890 un unic prieten şi sfătuitor, a doua sa soţie, Ana. Destinul a lovit tocmai aici. În 1912 ea e lovită de un cancer şi în septembrie 1914 moare într-un sanatoriu din Heidelberg. Maiorescu a asistat-o, devotat, pîna a închis ochii. Reîntors în Bucuresti, cu sufletul pustiit, vinde vestita casă din str. Mercur 1 (casă pe care am apucat s-o vizitez adeseori, a existat pînă în 1961, cînd o dispoziţie stupidă a demolat-o, azi în locul ei fiind un mic scuar), dăruieşte cărţile B.C.U., altele unor prieteni şi se mută la nepoţii (erau nepoţii Anei) Nicolae şi Maria Racota, în casa cărora, de pe strada Lustrului 8 (casa, undeva pe lîngă actualul bulevard Dacia, a fost şi ea demolată, cînd s-a extins spitalul I. Cantacuzino), capătă un mic apartament de două camere. Bolnav fiind rău de cord, era unica soluţie pentru a nu fi cu desăvîrşire singur. Scrupulos în toate, stabileşte şi condiţiile de plată pentru chirie şi masă. Fiica sa Livia, căsătorită Dymsza, era, cu copiii ei, în Rusia. La sfîrşitul lui octombrie vine în Bucureşti, încercînd să aline durerea părintelui. Dar era imposibil, zdrobit sufleteşte şi bolnav cum era batrînul de 74 de ani. Livia, mereu prevenitoare, caută, găseşte şi angajează pentru tatăl ei o domnişoară de companie, care îndeplinea oficiul de secretară şi asistentă sanitară. Numele ei era Olga Neuman (prietenă a familiei Caragiale care, se pare, i-a şi recomandat-o Liviei), de felul ei de prin părţile Focşanilor, o domnişoară de vreo 36 de ani, cultivată şi femeie de lume. La sfîrşitul lui noiembrie, Livia se înapoiază la familia ei în Rusia, într-o ţară intrată deja în conflagraţie. Tatăl şi fiica nu se vor mai vedea niciodată.
Batrînul Maiorescu, odată soluţionată chestiunea domiciliului şi a unei secretare însoţitoare, s-a gîndit să plece din vacarmul Bucureştiului (unde amicii politici îl solicitau necontenit) pentru a se mai întrema. Și, după obiceiul lui de o viaţă, unde putea obţine asta decît în străinătate? Îşi întocmeşte, ca de obicei, itinerariul şi, însoţit de secretara sa, Olga Neuman, se urcă, la 8 decembrie 1914, în trenul spre Viena, oprindu-se, apoi, la Meran în Elveţia. I-a mers mai bine. La 1 ianuarie 1915, în bilanţul obişnuit de sfîrşit de an, nota în jurnal: "După grozavul an 1914, am început anul 1915 liniştit în monotonia cenuşie a restului de viaţă ce-mi ramîne de trăit. De vreo 5 zile nu mai am accese de stenocardie, accese de emoţie întrerup, din cînd în cînd, monotonia traiului. Aştept acum să văd dacă pot relua şi termina revizuirea vol. 5 (Discursuri parlamentare, n.m.)". Aici, aşadar, la Meran îşi fac apariţia acele "emoţii voite" sau "emoţii voluntare", mereu consemnate în caietele 37-39 din jurnal pîna în 1916. Mărturisesc că, în 1986-1987, cînd am scris cartea mea Viaţa lui Titu Maiorescu, mi s-a părut că aceste termene sînt coduri secrete pentru acte erotice (era obiceiul lui Maiorescu de a consemna criptic în jurnal unele fapte, pînă şi ciclul mensual al soţiei e notat invariabil prin denumirea obscură "mme Aurelie"). Și, destulă vreme, am fost cuprins de admiraţie pentru bărbăţia bătrînului domn. Mai ales că aceste "emoţii voite" apar, acum, pentru prima oară şi mai totdeauna în compania secretarei Olga Neuman. Dar, odată, le-am aflat consemnate fără prezenţa fizică a secretarei. Ce au fost aceste "emoţii voluntare", nu ştiu. E probabil că nişte exerciţii psihice născătoare de stări emotive binefăcătoare. Dar, oricum, începutul şi practicarea lor timp de aproape doi ani li se datorează acestei pricepute secretare, înzestrată cu multe daruri. Aici a început să dicteze secretarei sale prefaţa la al 5-lea volum din Discursuri parlamentare, reluată şi stilizată apoi în ţară (această din urmă etapă a scrisului său Maiorescu o numea "poleire"). Reciteşte si revizuieşte şi discursurile perioadei 1895-1899 (tot cu sprijinul secretarei) şi le încredinţează spre publicare Editurii Minerva, condusă de Gh. Filip. În acelaşi an 1915, volumul apare. Maiorescu continuă dictarea prefeţei la volumul următor. Aceasta n-a mai apucat să apară, rămînînd în manuscris. Păstrat de prietenii săi mai tineri (I. Al. Rădulescu-Pogoneanu şi S. Mehedinţi), acesta din urmă l-a inclus, în 1925, în cartea de el intitulată Istoria contemporană a României. Tot Olgăi Neuman i-a dictat şi traducerea unui imposibil roman Vechilul moşiei Siltala de Harold Selmer Greth, greu de înţeles cum a ajuns să-i placă lui Maiorescu. În iunie 1915, însoţit, desigur, de Olga Neuman, a plecat în străinătate pentru tratament, la Viena (unde locuia şi sora sa Emilia, complet surdă şi de nesuportat), apoi în Elveţia, la Lucerna şi Interlaken. În octombrie 1915 se înapoiază în ţară, e silit, de amicii de partid, să se afereze cu treburi politice (a avut parte şi de o audienţă la regele Ferdinand). Apoi, degajat, dictează secretarei sale amintita prefaţă la al şaselea volum din Discursuri parlamentare, în vreme ce în cercurile politice se vorbea de un posibil guvern Titu Maiorescu. Ajunsese la venerabila vîrstă de 76 de ani "cu sănătatea suportabilă, cu toată stenocardia". Încă în decembrie, într-o convorbire cu o veche prietenă a familiei, aceasta, felicitîndu-l pentru felul cum arată, i-a relatat că o domnişoară şi-ar fi pus în gînd să-l ia de bărbat. Maiorescu, bănuind de unde vin pretenţiile, n-a zîmbit, ci a răspuns atent şi serios: "I-am răspuns că după moartea unei neveste ca aceea pe care am avut-o şi după lovitura ce mi-a dat-o moartea ei, nu poate fi vorba de aşa ceva, chiar făcînd abstracţie de cei 75 de ani ai mei, care fac din mine un «etablissement»". Era, a înţeles batrînul, aici, mai mult decît un compliment şi nici de o bîrfă ironică nu era vorba, ci era o formă mascată de peţit, venită din partea secretarei sale Olga Neuman. Iar gravitatea fermă a răspunsului acestui încă falnic bărbat, din care e eliminat orice echivoc, dovedeşte că înţelesese de unde vin întrebările. Dar el prefera traiul în solitudine, asistat, contra cost, de secretară. Lua masa singur, la ore fixe, evita adunările de familie ale gazdelor, serile şi le petrecea tot de unul singur, citind. Doar cînd ieşea la plimbări mai prelungite, accepta prezenţa secretarei, domnişoară de companie.
A rămas în Bucureştiul ocupat refuzînd, cu demnitate, orice contact cu inamicul. Aceasta deşi Livia îl invitase la Petersburg, pentru a pleca, împreună, în Suedia. "Dar eu, notează criticul, nu părăsesc ţara şi Capitala (şi astăzi bombardată) la primejdie". Mai lucra cîte puţin (la amintita traducere, dictînd-o secretarei), dădea lecţii de filosofie şi istoria culturii şi literaturii unor nepoate. La 11/24 februarie 1917 şi-a refăcut testamentul (adunase o avere considerabilă, din care, dupa război, s-a ales praful), desemnînd alt executor testamentar, întrucît predecesorul se refugiase în Moldova. Prin acest nou testament îi lăsa o sumă şi secretarei sale: "Las domnişoarei Olga Neuman, care m-a îngrijit cu inteligenţă şi devotament, atît în călătorii, cît şi cu prilejul lucrărilor mele literare, suma de 20.000 (douăzeci mii) la nominal, bonuri urbane Bucureşti". La 15/28 februarie 1917 aniversa 77 de ani de viaţă. Va fi cea din urmă. Ultima însemnare din jurnal e din 2/15 iunie. Dar nu e scrisă în întregime. Ultimele rînduri sînt scrise, sub dictare, de Olga Neuman. Venise sfîrşitul. Secretara şi-a făcut datoria, îngrijindu-şi atentă bolnavul şi descriind - pentru posteritate - ultimele zile din viaţa marelui bărbat. Boala i se agravase, îngrijit fiind de un medic adus de Al. Marghiloman. Bolnavul se mai dădea jos din pat, stătea cîteva ore într-un fotoliu, dictîndu-i, într-o zi, secretarei chiar o poezie. Noaptea de 14 iunie a fost agitată. A doua zi, duminică, vestea o zi placută. N-a fost şi pentru Maiorescu. S-a dat jos din pat, s-a aşezat pe un scaun şi, deodată, urechea exersată a domnişoarei Neuman a distins un geamăt profund. S-a repezit spre bolnav dîndu-i să aspire conţinutul unei fiole Bossy, pentru a-i ajuta respiraţia. N-a reuşit. A deschis o nouaă fiolă. Nimic. Ochii lui Maiorescu erau pe jumătate închişi iar fruntea i se încreţise de durere. Era o profundă nouă criză de anghină pectorală. Capul batrînului Maiorescu s-a aplecat spre pieptul domnişoarei Olga Neuman, pulsul, şi, deci, inima, încetaseră să mai bată. Marele Titu Maiorescu, îndeaproape îngrijit de secretara sa, a murit în această dimineaţă de duminică 18 iunie/1 iulie 1917. Ultima informaţie despre Olga Neuman am aflat-o în jurnalul lui Alice Voinescu, fostă studentă a profesorului Maiorescu, care s-a bucurat, la examenul de licenţă, de grija prevenitoare a renumitului dascăl. E o însemnare tocmai din 8 octombrie 1943. Fosta secretară a lui Maiorescu avea, acum, 65 de ani. "Ce fericire - notează Alice Voinescu - că ieri am vorbit cu Olga Neuman, secretara lui Maiorescu. Ma gîndeam cu melancolie că ultimii lui ani au fost în mîna unei femei străine şi, după impresia mea, ambiţioasă şi egoistă. Inteligentă? Foarte. Cred că un mare temperament şi devotament, dar cu ceva prea specific rasei ei. Am făgăduit să scriu tot ce povesteşte. La gîndul că Titu Maiorescu a avut ca ultim confident pe cineva care nu vorbeşte cu adevărat româneşte". Să fi fost nemţoaică această domnişoară Olga Neuman? Din notaţiile ei în jurnalul lui Maiorescu nu reiese deloc că n-ar fi vorbit bine româneşte.

Asasinarea lui Ion Gheorghe Duca
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/asasinarea-lui-ion-gheorghe-duca
I. G. Duca a fost chemat la Sinaia, imediat după câştigarea alegerilor, pentru o întrevedere cu Carol al II-lea. A plecat cu primul tren, cu pază foarte puţină, fără să ştie că într-un vagon alăturat călătoreau asasinii: Nicolae Constantinescu, Doru Belimaci, Ioan Caranica. După întâlnirea cu regele de la Peleş, Duca trebuia să revină la Bucureşti cu trenul de 21 şi 15 minute. Trenul a întârziat o oră, fapt ce nu i-a decumpănit pe asasini, care l-au aşteptat pe peron.
Până la vagonul guvernamental mai avea de făcut câţiva paşi. Ar fi trebuit să intre prin biroul şefului de gară, dar cineva a uitat să îl anunţe. O explozie, un nor de fum, o petardă aruncată în calea lui I. G. Duca. În panica momentului, Nicolae Constantinescu i-a pus o mână pe umăr şi apoi i-a tras o rafală de cinci gloanţe în ceafă. A murit pe loc. Aceasta este, pe scurt, povestea morţii, la 29 decembrie 1933, a primului ministru I. G. Duca.
Asemănarea cu uciderea lui Barbu Catargiu, din 1862, ţine doar de două aspecte: funcţia pe care o ocupau la momentul respectiv şi faptul că s-a folosit acelaşi „instrument“ pentru a fi înlăturaţi – asasinatul politic.
Eliminarea fizică a adversarilor politici nu este un fenomen specific secolelor XIX, respectiv XX, ci unul frecvent întâlnit încă din antichitate (poate cel mai cunoscut caz este asasinarea lui Cezar în anul 44 î.Hr.), însă uciderea în masă a liderilor de opinie şi a figurilor publice, care ar fi avut orice altă părere decât cea oficială sau cea agreată de un grup de forţă anume, este o exacerbare a unui act, în sine abominabil. Terorismul, indiferent de cine îl practică şi în ce scop, este un produs al ultimelor două veacuri.
Asasinarea lui I. G Duca este, în istoria românilor, exact momentul de debut al acestui fenomen. Deşi pare un exemplu clasic de asasinat politic, impactul pe care l-a avut asupra societăţii româneşti, puternic modificată după 67 de ani de democraţie, a fost complet diferit de cel produs de uciderea lui Barbu Catargiu.
În 1933, lumea politică nu mai era apanajul unui grup restrâns, căci şi „Moremete“ devine interesat de deciziile de la Bucureşti, mai cu seamă că primise dreptul de vot, egal cu cel al boierilor. Cristalizarea opiniei publice este un motor ce antrenează şi transformă teroarea politică într-un fenomen cu care azi ne confruntăm la scară mondială.
Asumarea actului nu este o caracteristică sine qua non nici a asasinatului politic şi nici a terorismului actual, întrucât există exemple de atentatori care nu şi-au recunoscut faptele, intenţia lor fiind doar aceea de a elimina un personaj considerat incomod. Totuşi, cauza pe care o slujesc şi în numele căreia acţionează îi determină pe terorişti să îşi facă poziţia cunoscută. Din acest motiv, asasinul lui Duca s-a predat, aidoma teroriştilor ce îşi revendică atentatele. Ceilalţi au fugit, fiind capturaţi mai târziu.
Eliminarea fizică a rivalilor politici, dar şi a liderilor de opinie a devenit mai mult decât o modă în deceniile următoare. Pe rând, pradă fenomenului declanşat de uciderea lui Duca, au căzut liderii politici ai vechilor partide, legionari, antonescieni, comunişti, intelectuali, reprezentanţi ai minorităţilor etnice şi religioase, dar şi întreprinzători şi ţărani. Din acest moment şi până la Revoluţia din 1989, sancţionarea unei opinii diferite nu s-a făcut cu un argument, ci cu un glonţ sau cu ani grei de teroare şi puşcărie, iar adevăratul stăpân al României a devenit frica.

Asasinarea mişelească de către legionari a lui I.G. Duca, prim-ministrul ţării Duca devine prim-ministru dacă va desfiinţa Garda de Fier În noiembrie 1933, cercurile conducătoare din Franţa, care deţineau poziţii însemnate în economia românească, au început să exercite şi o influenţă politică tot mai puternică,...