Maiorescu/Duca[v=]

Scris de Admin 05.03.06 19:09

Rezumarea primului mesaj :

Maiorescu/Duca[v=] - Pagina 2 Images?q=tbn:ANd9GcT_cwNb7dggA3MSzm2qY6TLDVGZnjDUsCej9RfWCSGu1StqH6FJJGdvcuw

TITU MAIORESCU-
14]Niciodată mintea nu conduce; ea arată numai alternativele. Direcţiunea finală o hotărăşte inima.
13]Unde e o necesitate, trebuie să fie o posibilitate.
12]Arta vietii?? Rezerva, discretiune, cumpatare, in genere negatiune si in rezumat abnegatiune.
11]Când se află omul în momentele hotărâtoare ale vieţii, nu-l mai conduce mintea; ea arată numai alternativele. Direcţia finală o dă inima.
10]Durerea înalţă pe omul de valoare şi coboară pe cel de rând. Nu în orice noapte se arată stelele, numai în noaptea cea senină.
9]Nu e nimic mai primejdios decât a întemeia o formă statornică pe simţiri trecătoare.
8]Păstrează-ţi emoţiunile pentru lucrurile ce le merită.
7]Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici.
6]Guvernele cad prin aceleaşi mijloace prin care au ajuns la putere.
5]Care e folosul artelor? Dar care e folosul folosului?
4]O măsură a oamenilor şi a lucrurilor este propria lor umbră.
3]Păzeşte-te a doua zi după un succes.
2]Don Quijote credea că morile de vînt sînt uriaşi. Oamenii de rînd cred că uriaşii sînt mori de vînt.
1]Prietenia nu rezista nici un jigniri, nici in infrangeri. Ea moare.
=====
Ion Gheorghe
Toma George

Scris de Admin 15.06.08 12:49

Scandal sexual de pomină în care au fost implicaţi Titu Maiorescu...

Chiar si la un secol de la moartea lui Eminescu, mai precis dupa 119 ani, înca mai sunt multe se spus în legatura cu relatia pe care poetul a avut-o cu marea sa muza, dar si cu Titu Maiorescu. Azi, încercam sa deslusim un episod nebulos din tineretea Veronicai Micle, în care rolul principal este jucat de marele critic literar, personalitate remarcabila a României sfârsitului secolului al XIX-lea si începutului secolului XX. La sfârsitul lui august 1864 izbucnea la Iasi un mare scandal „de moravuri”, având ca protagonist pe tânarul profesor universitar Titu Maiorescu, rector al universitatii locale si presedinte al Comitetului scolar de inspectie din Moldova, iar ca principal martor al acuzarii pe tânara eleva de 14 ani Câmpean Veronica (devenita prin casatorie Micle). Dincolo de implicatiile politico-judiciare concrete, prima întâlnire astfel petrecuta între „directorul de constiinta” al Junimii si „muza” de mai târziu a poetului national Mihai Eminescu avea sa marcheze relatiile dintre cei trei si prin aceasta istoria literara. Conflictul judiciar dezvaluia, totodata, caractere si predispozitii care se vor confirma si afirma mai târziu.

Delict contra bunelor moravuri
În rechizitoriul procurorului, întocmit la 24 octombrie 1864, pe baza marturiilor celor audiati se retinea ca profesorul Titu Maiorescu, membru al Comitetului de inspectie, preda, în mod gratuit si din initiativa sa, lectii de gramatica româneasca la Scoala Centrala, care se bucurau de un real succes. Dupa terminarea acestora, desfasurate la ora 19.00, fiind în afara programei scolare, el ramânea adeseori în internat, mai ales în camera guvernantei, domnisoara Emilia Ricquert, de 19 ani, pâna spre miezul noptii. Despre asemenea întârzieri nocturne ale impozantului dascal ar fi avut cunostinta si directoarea scolii, A. Gross, dar care le tolera având în vedere mai ales pozitia de „organ de inspectiune” a împricinatului. Faptele primeau din punct de vedere juridic calificarea de „delict contra bunurilor moravuri”, prevazut si pedepsit de paragraful 200 al Codului criminal, si era sesizata, spre competenta judecata, sectia a II-a – corectionala a Tribunalului Iasi. „Pentru ca faptul este grav”, dosarul a primit un termen scurt, respectiv 29 octombrie, iar sedinta a avut loc „cu usile închise”, procesul fiind „din acelea atingator respectului bunelor moravuri, care cere departarea vederii si auzului public”.

Judecatorul pune paisprezece întrebari
Conform procedurii, cercetarea judecatoreasca, condusa de magistratul Dudescu, a început cu interogatoriul „depus de d. Titu Liviu Maiorescu banuit ca în unire cu dra Emilia Ricquert ar fi comis un delict contra bunelor moravuri în pensionatul de fete”. Învinuitul a trebuit sa raspunda la 14 întrebari scrise, formulate cu abilitate de presedintele instantei, vadit interesat sa afle adevarul si dedesubturile afacerii; s-au formulat si chestiuni suplimentare, s-au repetat, într-o formulare usor modificata altele, s-a trecut de la aprecieri generale la aspecte de amanunt, tocmai spre a se verifica sinceritatea interogatului.

Veronica, martorul acuzarii, s-a maritat de „frica”
Soarta a facut ca viitorul proteguitor al marelui Eminescu sa aiba de patimit tocmai din cauza iubirii sale de mai târziu, Veronica Micle. Eleva în clasa a V-a de liceu, aceasta ar fi povestit mamei sale, moasa Ana Câmpean, ca, într�una din zile, fiind ocupata cu stergerea unor tablouri în salonul scolii, ar fi vazut si auzit lucruri din care rezulta ca raporturile dintre Maiorescu si dra Ricquert fusesera de asa natura ca încordasera relatiile conjugale dintre Titu si sotia sa. Racolata de adversari, moasa depusese ca martor al acuzarii, dar spre a-si proteja fiica nu acceptase si audierea acesteia. Banuitul a calificat depozitia drept „ridicula si perfida”, sustinând ca era convins ca acele lucruri nu au putut fi spuse de domnisoara Câmpean, ci sunt un produs al fanteziei dnei Câmpean, iar drept consecinta solicita sa fie interogata eleva, si nu mama ei. Admitându-se cererea banuitului, la 12 noiembrie a fost audiata martora Veronica Câmpean, care între timp devenise Micle, întrucât, desi avea numai 14 ani, la îndemnul mamei sale, moasa Ana Câmpean, s-a casatorit cu profesorul universitar Stefan Micle (mai în vârsta decât mireasa cu 30 de ani!) „de frica sa nu i se întâmple ceva în urma scandalului”.

„În cuget curat si fara vreo partinire”
Adusa în fata judecatorului, Veronica a marturisit si rostit „în cuget curat si fara vreo partinire” cele mai grele acuzatii la adresa profesorului sau. Pe lânga scena aparitiei doamnei Maiorescu si surprinderea profesorului în camera guvernantei, tânara doamna si sotie de profesor universitar, adversar al rectorului, care fusese recent suspendat din functie, a mai adaugat, iar grefierul a consemnat: „Stiu ca dl Maiorescu sedea în odaia drei Emilia pâna la noua si zece ore seara si mai mult… Era mai de multe ori vorba în sectii pentru venirea Domnului Maiorescu si sederea sa la dra Emilia si pentru aceasta urmare îl si dispretuiam, caci ca persoana care are cucoana nu era convenabil sa stea la dra Emilia”. Asemenea depozitii aveau sa o „coste” destul de mult mai târziu pe Veronica Micle! În cadrul cercetarii judecatoresti, un lot important de martori a fost constituit din cele patru pedagoage: Ecaterina Atanasiu, Ana Costin, Antonia Grofsca si Elena Aliman; primele trei au avut depozitii mai putin relevante, fara a contribui major la lamurirea starii de fapt. Cea de-a patra însa, în fata judecatorului si a garantiilor ca nu are a se teme de eventuale represalii din partea directoarei institutului si-a schimbat declaratia initiala, afirmând: „Opiniunea mea si a tuturor elevelor a fost si este ca între dl Maiorescu si dra Ricquert au existat relatii de amor, am auzit de la mine din odaie cuvinte de amor întrerupte, dovada ca aratarile mele sunt ca de mai multe ori, observând pe dra Ricquert ca scrie în salon, ceva mi s-a aprins curiozitatea mea si a drei Atanasiu ca sa vedem ce scrie si asa în lipsa drei Ricquert am apucat acele scrisori si am vazut ca erau declaratii amoroase…”. Alaturi de martorii propusi de procurori, Titu Maiorescu a mai adus si altii, prin care a încercat sa demonstreze faptul ca nu întârzia seara la institut sau ca între sotia sa si dra Ricquert erau relatii de amicitie si încredere. Magistratii au permis administrarea tuturor probelor posibile si au condus cercetarea asa încât sa lamureasca pe deplin faptele si vinovatiile. În cele din urma însa nu s-a reusit decât sa se creeze un mare dubiu, deopotriva asupra faptelor si vinovatiilor, de care nu a putut sa profite decât învinuitul.

Verdictul -Titu Maiorescu este nevinovat
Astfel, la sfârsitul dezbaterilor judiciare, în care s-a implicat si crema avocatilor ieseni, la 8 februarie 1865 Tribunalul Iasi îl declara pe Titu Maiorescu neculpabil si desfiinta orice pâra în contra sa. Totusi, din ordinul ministrului justitiei, procurorul Curtii criminale a declarat apel împotriva sentintei de achitare. Acesta a fost judecat de Curte în zilele de 26 si 27 aprilie 1865 si, cererea Parchetului fiind respinsa, achitarea devine „complecta”. Dupa numeroase demersuri ale Comitetului scolar si personale, în mai 1865 noul ministru al justitiei, cultelor si instructiunii publice, D. Vernescu, ridica suspendarea din 9 octombrie 1864 si dispune reintegrarea lui Maiorescu în toate functiunile publice detinute pâna atunci, inclusiv cea de rector al Universitatii din Iasi. La fel si în privinta directoarei institutului, Olimpia Gross, si a guvernantei Emilia Ricquert.

Maiorescu s-a opus legaturii dintre Eminescu si Micle
Daca declaratiile Veronicai au fost sau nu mincinoase nu stim cu exactitate (cel putin prin prisma achitarii judecatoresti a lui Titu Maiorescu raspunsul parând a fi da), dar comportamentul ei arata înca de timpuriu un caracter predispus la multe, ceea ce ar confirma parerea ca aceasta era „o femeie usuratica, nestatornica si indiferenta la dragostea poetului (Eminescu))”. Desi l-a tradat cu cine s-a putut pe mai vârstnicul sau sot Stefan Micle, adversar la universitate al lui Maiorescu, Veronica nu a înteles sa divorteze, asteptând moartea acestuia, survenita în 1879. Motivul? Unul pe masura personajului: „Nu gasesti tu cuminte, din partea mea - scria ea lui Eminescu - ca dupa ce mi-am jertfit copilaria pentru aceasta casatorie sa o sustin pâna la sfârsit ca sa pot la o ocazie sa am o viata linistita având venitul meu?”. Cu experienta lui de viata (inclusiv în domeniul amoros!) si rigurosul sau spirit critic, Titu Maiorescu s-a opus legaturii dintre Veronica si Mihai Eminescu, vazând în ea (asa cum a si fost!) o sursa suplimentara de griji si suferinte pentru marele poet. Un exemplu: dupa decesul sotului s�a dovedit ca pensia mult râvnita nu era suficienta pentru nevoile tinerei vaduve de la Iasi. Atunci ea nu pregeta sa-i solicite, sub formulari „gingase”, nefericitului poet, ce traia în mizerie la Bucuresti, sprijin banesc, iar el se conforma în mod docil.

De când lumea, iubirea este oarba
Iata câteva crâmpeie edificatoare din scrisorile acestuia din vara anului 1882: „Îti trimit prin mandat postal 50 fr. - atâta acum, peste câteva zile sper a putea trimite alti 50. Nimeni nu e în Bucuresti, încât în realitate aproape toate numerele „Timpului” se expediaza în strainatate. Din cauza asta administratia noastra n-are un ban si nu-mi poate avansa leafa… Ti-am fagaduit în scrisoarea din Constanta sa-ti trimit de voi putea datoria ce ai a plati pentru Micle. În acest moment de criza mi-e aproape cu neputinta s-o fac… Îti trimit cu posta de azi înca 50 fr. Sper peste câteva zile sa-ti pot trimite altii…” Plângându-se, într-o scrisoare, lui Eminescu cum ca Titu Maiorescu i-a reprosat faptul ca nu-l lasa în pace pe marele poet, acesta îi scrie în iunie 1882: „Cine s-a gasit sa-ti faca morala în privinta relatiei cu mine? Maiorescu! O fi el critic, o fi om de litere, dar iubirea mea pentru tine si dezinteresarea ta copilaroasa si adevarata cu care ai fost si ramâi a mea, acesta nu ar fi gasit la nici una din doamnele pe care le-a perindat. Deosebirea dintre el si mine este ca el a avut pururea ce oferi femeilor, si eu nu am avut nimic, decât ingratitudine chiar.” Cât adevar, dar cât de trist!

Maiorescu trece peste resentimente
Tot Eminescu în scrisorile sale catre „ibovnica Veronica” a dezvaluit si unele aspecte legate de viata amoroasa a lui Maiorescu, numind-o pe Mite Kremnitz drept „odalisca acestuia”, iar faimosul cerc literar de la Bucuresti era etichetat „Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar”. Si totusi, Titu Maiorescu a reusit sa separe omenescul de creatie si-n privinta Veronicai Micle, în ciuda purtarilor sale pamântesti, aceasta recunoscând, într-o scrisoare din 31 august 1881 catre Eminescu: „…Mi-a zis dl Pompiliu ca dl Maiorescu mi-a laudat versurile lui, lucru care m-a multamit foarte mult, chiar am sa-i scriu dlui Maiorescu, am sa fac astfel ca dusmania noastra sa înceteze, caci m-am convins ca, în fond, Maiorescu nu mi-a voit nicicând raul pe care eu mi-l închipuiam”.
(Titlul si intertitlurile apartin redactiei)

http://www.gardianul.ro/2008/06/15/arhivele_gardianul-

Scris de Admin 21.05.08 13:41

Delavrancea, despre Maiorescu

Scris de Admin 15.09.07 16:18

Mircea Anghelescu - T. Maiorescu si conditiunile progresului

Scris de Admin 27.01.07 9:41

Titu Maiorescu, lucrat de Siguranţa Statului

Savantul, membru al Academiei Române, urmărit informativ sub bănuiala de a fi fost simpatizant german
În 1915, Maiorescu se retrăsese din viaţa publică, dar se pronunţa pentru o politică de neutralitate a României în Primul Război Mondial, declanşat, cum se ştie, la 15 iulie 1914, prin declaraţia de război a Austro-Ungariei către Serbia.
Regatul român şi-a menţinut neutralitatea, decizie adoptată în Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914. În fapt, marele om de stat Ion I.C. Brătianu pregătea intrarea ţării în război alături de Antantă. Timp de doi ani, pe scena politică românească s-au confruntat partizanii securităţii naţionale, P.P. Carp, C. Stere şi Al. Marghiloman, cu cei ai unităţii naţionale, Ionel Brătianu, T. Ionescu şi N. Iorga. Din fericire, au învins cei din ultima categorie.
Titu Maiorescu, simpatizant al nemţilor
Prin urmare, la 14/27 august 1916, România declara război Austro-Ungariei, primele unităţi erau deja mobilizate şi a doua zi armata română călca nedreptul hotar, intrând în Transilvania. Din ordinul Ministerului de Interne, Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale şi Prefectura Poliţiei Capitalei, în ziua decretării mobilizării, ,,s-a trecut la arestarea supuşilor străini consideraţi ca suspecţi şi au fost închişi preventiv’’, aşa cum se arăta într-un referat poliţienesc din 12 iulie 1918. Printre cei închişi la Fortul Domneşti şi la hotelul Luvru (actualul Capitol) a fost şi autorul nuvelei Moara cu noroc, Ioan Slavici (1848-1925).În acest context, în care poliţia monitoriza diversele contacte ale foştilor demnitari şi simpatizanţi germani, chiar la o vârstă respectabilă – avea 75 de ani, Titu Maiorescu nu avea cum să scape vigilenţei unei instituţii ce a fost adeseori comparată cu un cuţit având două tăişuri: Siguranţa Statului.
Filaj în trei schimburi, 24 de ore din 24 Supravegherea s-a efectuat în perioada 2-18 martie 1915, iar agenţii şi-au executat misiunea în trei schimburi, în unele zile asigurând o urmărire 24 din 24 de ore. În perioada în care s-a desfăşurat monitorizarea, preşedinte al Consiliului de Miniştri era liberalul Ionel Brătianu, ministru de interne, socialistul Vasile G. Morţun, iar prefect al Poliţiei Capitalei era Gheorghe Corbescu, cel care-i urma ,,kneazului’’ Dimitrie Moruzzi.Cel mai probabil, din cauza precarităţii dotării agenţilor de filaj, în principal, aceştia au ţinut sub observaţie imobilul de domiciliu al politicianului, au cules informaţii când şi de la cine s-a putut şi l-au supravegheat pe Titu Maiorescu, stabilind ceea ce era esenţial pentru acţiune: întâlnirea cu reprezentanţii Puterilor Centrale. Dacă unele informaţii sunt laconice sau chiar lipsesc, alteori agenţilor deosebit de zeloşi nu le-a scăpat din vedere, de pildă, faptul că Titu Maiorescu a cumpărat două portocale de la un oltean, ori numărul trăsurii cu care se deplasa prin oraş. De asemenea, frapează regularitatea cu care acesta stingea lumina în fiecare seară, la ora 22.00. În cele ce urmează, redăm notele ,,Biuroului de Cercetări’’ din cadrul Prefecturii Poliţiei Bucureşti. Documentele provin de la Arhivele Naţionale, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, Dosar nr. 1618/1915 şi vom încerca să păstrăm, atât cât este posibil, grafia de atunci.
2 martie 1915. ,,Domnul Titu Maiorescu domiciliază (în) str.General Lahovari no.7 la familia Madam Bengescu. La ora 10 dimineaţa dl Titu Maiorescu a plecat de acasă cu trăsura no.464 şi nu s-a înapoiat nici până la ora 1½ p.m.’’
3 martie: ,,Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 1 p.m. şi până la ora 6 p.m. comunic: La ora 3¼ a eşit în oraş cu trăsura nr.764 şi s-a înapoiat la ora 4, la ora 4.10 tot cu aceeaşi trăsură a eşit din nou în oraş (iar) până la ora 6 nu s-a înapoiat’’.
4 martie: ,,(Între orele) 9-1 (13) n-a eşit nicăeri, n-a venit nici o persoană. La ora 5 ½ p.m. a eşit în oraş pe jos a luat-o pe str. g-ral Lahovari şi în dreptu(l) grădini(i) Leonei găsind o trăsură s-a suit în ea, n’am putut lua numărul fiind prea departe de el’’.
5 martie: De dimineaţă, agenţii au stabilit că Titu Maiorescu nu a părăsit domiciliul. ,,La ora 3.35 (p.m.) a eşit pe jos a mers pe str.Viilor, Popa Kiţu, Teilor, Batişte, Rotari, General Lahovari şi la ora 4¼ s-a înapoiat acasă. Până la ora 6½ n’a mai eşit şi nici nu a venit nimeni la dsa’’
6 martie: ,,La ora 5 a eşit pe jos a mers pe str.Viilor, Păcii, Rotarilor, Salciilor, Teilor, Viitor şi la ora 6 s-a înapoiat acasă, nu l-a vizitat nimeni. La 10 noaptea s-a stins lumina’’.
7 martie: ,,La ora 3 a venit la dsa o doamnă cam în etate cu o trăsură de casă şi l-a luat în oraş şi până la ora 6 nu s-a înapoiat acasă. La 10 s-a stins lumina’’.
8 martie: În această zi, cel în cauză nu a ieşit de acasă, iar la ora 10 s-a constatat stingerea luminii.
9 martie: ,,Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 1 p.m. şi până la ora 6 ½ p.m. comunic: La ora 5 a eşit din casă a luat-o pe str.G-ral Lahovari, Camtoti, Romană şi a intrat la no.147 unde domiciliază dna Lăzărescu pensionară şi rudă cu dsa şi la ora 6.20 s-a înapoiat acasă’’.
„Birjarul mi-a spus că vine de la Capşa"
În ziua de 10 martie, la ora 9.30, Titu Maiorescu fost vizitat de Dimitrie S. Neniţescu, fost ministru al industriei şi comerţului în guvernul P.P. Carp (cabinetul conservator Petre P. Carp a guvernat în perioada 29 decembrie 1910 – 28 martie 1912, Titu Maiorescu a fost ministru al afacerilor străine, iar Dimitrie S. Neniţescu, ministru al industriei şi comerţului) şi în primul guvern Maiorescu (28 martie - 14 octombrie 1912), precum şi de un domn în vârstă, care n-a fost identificat de poliţişti. Ambii au plecat după o oră. Interesant este că agentul care efectua supravegherea imobilului îi cunoştea calitatea de fost ministru a lui Neniţescu. Tot în această zi, Titu Maiorescu a ieşit la orele 16.00, a urcat în trăsura nr.799, deplasându-se la o adresă necunoscută, iar până la ora 6.00 (a doua zi, 11 martie), nu s-a mai întors.
11 martie:,,La ora 3 (15.00) a eşit în oraş pe jos a mers pe str.Viilor, Popa Kiţu, Rotari, Batişte unde a luat o trăsură şi s-a înapoiat acasă cu trăsura no.607: Întrebând birjarul de unde vine mi-a spus că de la Capşa’’.
A doua zi, cel supravegheat a plecat pe la ora 10, a mers la un tinichigiu de pe str. Icoanei, iar în drumul de întoarcere spre casă a cumpărat de la un oltean două portocale. A ieşit din nou la 16.35 pentru a merge la ,,Făgădău’’, s-a reîntors la 17.20, iar la 22, ca de fiecare dată, s-a stins lumina. Făgădău era probabil un local având în proximitate şi staţie de trăsuri, situat undeva pe locul actualului bulevard General Gh. Magheru, spre Piaţa Romană. În limba maghiară semnifică han, cârciumă. Făgădău este azi numele unei străzi din sectorul 6, toponim botoşănean şi băcăuan (Dealul lui Făgădău), nume şi poreclă de bărbat, personaj al lui Mircea Eliade etc.
13 martie: ,,Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 9 a.m. şi până la ora 8 seara comunic: La ora 10.10 a.m. a eşit în oraş cu trăsura no.1008 şi după afirmaţiile birjarului a fost în str.Romană 147 de unde a luat o damă au făcut o plimbare până la Cotroceni şi la ora 11.20 la adus acasă. La ora 4.10 a eşit pe jos a mers în str.Romană 147 de unde a eşit după 10 minute însoţit de o doamnă au mers până la Făgădău de unde au luat trăsura no.958 făcând aceeaşi plimbare ca şi de dimineaţă. La ora 6.40 a venit acasă’’.
În ziua următoare, Titu Maiorescu nu a plecat de acasă.
În sfârşit, doi nemţi, un mareşal şi un conte
15 martie: ,,Pe la ora 4 p.m. cu automobilul no.170 a venit la dlui Mareşalul Van der Golz însoţit şi de Contele Von dem Busche (şeful Legaţiei Germane la Bucureşti). Au stat ca 30 minute şi au plecat, aceste două persoane au fost urmărite de cei doi agenţi de la Siguranţa Generală. La ora 5 dl. Titu Maiorescu a eşit din casă pe jos şi a parcurs străzile Inocenţei, Surorilor, Arcului, Armenească, a eşit în bdul. Carol până la statuia Roseti luând-o pe str.Vasile Lascăr şi s-a înapoiat acasă la ora 6. De la această oră n-a mai eşit nicăeri. La ora 10 s-a stins lumina’’.
16 martie 1915. În această zi, Titu Maiorescu a plecat de acasă la ora 15.30 şi a revenit la 18.00. Întrucât acesta nu a ieşit din casă (ori nu a fost observat) nici în următoarele două zile, la 18 martie 1915 supravegherea s-a finalizat.Scopul iniţierii acţiunii era realizat. În concluzie, cu unele excepţii care pot fi trecute cu vederea, agenţii Prefecturii Poliţiei Capitalei şi-au îndeplinit misiunea.

N.red. Şi atunci, ca şi acum, pentru serviciile de informaţii nu avea nicio importanţă dimensiunea publică politică sau culturală a „obiectivului". Agenţii de filaj notau sârguincios toate detaliile pe care le observau în procesul de supraveghere. La fel de meticulos consemnau cumpărarea a două portocale de la un negustor oltean, o şuetă literară la Capşa sau o întâlnire cu şeful Legaţiei Germane la Bucureşti.Titu Liviu Maiorescu s-a născut la 15 februarie 1840 la Craiova, tatăl având la obârşie ţărani transilvăneni. A studiat la Viena şi a fost licenţiat în Litere şi Filosofie la Sorbona (1860) şi în Drept la Paris. La 30 de ani era deputat, patru ani mai târziu, ministru.
A condus ziarul conservator ,,Timpul’’, a fost profesor şi rector al Universităţii din Bucureşti, membru al Academiei Române şi fondator al Junimii (1864), avocat, critic literar, eseist, mare pedagog, ajutor al lui Mihai Eminescu în momentele de restrişte, ministru al justiţiei, al cultelor şi instrucţiunii publice, al afacerilor străine, preşedinte al Consiliului de Miniştri (1912-1914).
Toate acestea sunt doar câteva dintre reperele biografice ale unei mari personalităţi româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. A murit la 18 iunie 1917 şi, dacă doriţi să-i aprindeţi o lumânare la căpătâi, puteţi merge în cunoscutul cimitir bucureştean Bellu. Căpitanu` de istorie
Fiu al unor ţărani din zona de munte a Prahovei, inspectorul principal (căpitan) Florin Şinca (foto) s-a născut la 26 mai 1970 în comuna prahoveană Brebu, localitate aşezată la vreo 8 km spre miazănoapte de Câmpina şi unde există o mănăstire ctitorită în 1650 de voievodul Matei Basarab. A copilărit în satul Pietriceaua, ce ţine de amintita comună, într-o zonă de păstori. Obstacolele vieţii l-au călit. Spune că a răzbătut în viaţă fără pile şi a clădit totul de la zero.
Acum e licenţiat al Facultăţii de Drept din cadrul Academiei de Poliţie ,,Alexandru Ioan Cuza’’ şi absolvent al studiilor postuniversitare. Este membru al International Police Association (IPA) şi al Clubului Istoricilor. Masterand în Relaţii internaţionale al Centrului de Studii Euro-Atlantice, îşi doreşte să aprofundeze studiile în domeniul istoriei. Momentul care i-a schimbat viaţa este cel în care l-a întâlnit la Arhivele Naţionale pe academicianul Florin Constantiniu. Istoricul l-a încurajat pe acest anevoios drum.
Deviza vieţii sale este una a lui Friedrich Nietzsche: ,,Ceea ce nu mă ucide mă face mai puternic’’ şi se consideră un norocos, pentru că face parte dintr-o unitate de elită a Poliţiei Naţionale, de unde n-ar pleca ,,pentru nimic în lume’’.
Anul trecut, la 29 noiembrie, a lansat cartea ,,Din istoria Poliţiei Române’’, vol.I, intitulat ,,Între onoare şi obedienţă’’, pentru care ,,îşi duce crucea’’, întrucât, deşi este o lucrare apărută în condiţii grafice foarte bune şi apreciată de critici, o distribuie greu.
Şinca a publicat în revistele: Lumea credinţei, Magazin istoric, Historia, Euro-Atlantic Studies şi într-o culegere de studii despre Nicolae Iorga. Are în curs de publicare două cărţi:Crâmpeie de istorie(710p.)şi Monografia Mânăstirii Crasna din judeţul Prahova(350p.).
Pe la ora 4 p.m. cu automobilul no.170 a venit la dlui Mareşalul Van der Golz însoţit şi de Contele Von dem Busche (şeful Legaţiei Germane la Bucureşti). Au stat ca 30 minute şi au plecat...
din raportul de supraveghere
http://www.adevarulonline.ro/articole/titu-maiorescu-lucrat-de-siguranta-statului/300835

Scris de Admin 21.10.06 18:13

Carmelia LEONTE – Prietenii literare: Titu Maiorescu si Iacob Negruzzi

Scris de Admin 21.04.06 9:43

Liberalii aniverseaza dezvelirea primei statui a lui I.G. Duca, la Ploiesti

Ieri, conducerea Filialei Prahova a PNL a facut cunoscut ziaristilor din presa locala ca, marti, 25 aprilie a.c. - in a treia zi de Paste - la ora 14, va organiza manifestari ocazionate de implinirea a 70 de ani de la dezvelirea, la Ploiesti, pentru prima data - a bustului lui I.G.Duca, fost prim ministru liberal, ucis de legionari. Fosta statuie - amplasata tot in zona centrala a municipiului - a fost distrusa de legionari la rebeliunea din 1940. Este de subliniat astfel, ca seniorul liberal Mircea Ionescu Quintus - care a cuvantat si la inaugurarea bustului lui I.G. Duca, in 1936 - s-a ocupat de refacerea monumentului dezvelit in urma cu cativa ani in parcul central al municipiului.
La ceremoniile de saptamana viitoare si-au anuntat participarea premierul Calin Popescu Tariceanu, parlamentari si membri ai Guvernului, fruntasi liberali.

http://www.ziarulprahova.ro/articol~categorie-cultura~stire-6850~liberalii-aniverseaza-dezvelirea-primei-statui-a-lui-i-g-duca-la.html

Scris de Admin 20.04.06 19:40

Razbunarea lui Maiorescu
http://www.jurnalul.ro/articol.php?id=1323

Scris de Admin 12.04.06 20:14

Livia Maiorescu-Dymsza despre Eminescu, Caragiale si Titu Maiorescu

In conditiile celui de-al doilea razboi mondial, refugiata pe teritoriul roman in 1940, cu doua fiice: Livia si Maria - casatorita Platter - si cu doua nepotele de varsta scolii, fiica lui Maiorescu, Livia, casatorita Dymsza, a cerut autoritatilor romanesti, legitim, reincetatenirea ca una ce se nascuse la Iasi si pentru meritele parintelui sau inscrise in istoria culturii noastre. Ele s-au stabilit la Campulung-Muscel, locuind pe str. Lascar Catargiu nr. 18.
Intr-o temporara suferinta, ea, copilul rasfatat de altadata al „Junimei“, dezmierdata de Eminescu cu apelativul „Copist inteligent“ si careia Ion Creanga ii dedicase in 1881 Amintiri din copilarie (Domnisoarei L. M.), s-a adapostit in Institutul surorilor de caritate de pe Bdul Filantropia (astazi Bdul 1 Mai) nr. 78 din Bucuresti.
Sarmanele refugiate au fost ajutate baneste de catre editorul Ilie E. Toroutiu, de filozoful Ion Petrovici, de membri ai familiei Cerchez, inrudita cu Neguzzestii, de directorul Constantin Capra, de poetul Mihai Mosandrei, de Lenuta Brasoveanu si de „Societatea tinerilor autori romani“, intemeiata de prozatorul Romulus Dianu.
Numitei asociatii, care pe vremea secetei si inflatiei ii expediase caritabil un ajutor banesc, ea ii evoca, la 2 decembrie 1945, intr-o scrisoare de gratitudine, amintiri din casa parinteasca referitoare la Eminescu, la Caragiale si Titu Maiorescu:

Societatii tinerilor autori romani
Domnule presedinte

Ca din basmele lui Grimm ne-a cazut din cer „o ploaie de aur“ zice basmul, daca nu chiar ploaie de aur oricum 100.000 lei.
Suntem 5 alungate de razboiul acesta crunt din belsugul unei vieti normale, doi copii (care mai invata), eu, de 82 de ani, nemaiputand fi de vreun folos, dand si eu lectii, si doua fiice ale mele. Ele doua cu toate lectiile lor de limba engleza si franceza, cu preturile actuale atat de urcate, cu greu pot agonisi banii necesari pentru traiul fie el cat de modest.
Ciudata mai e si viata omului!
Oare cand venea in anii 1879-80-81 etc. Eminescu de dejuna de 3-4 ori (ba cand era redactorul Timpului in fiecare zi) pe saptamana la noi in str. Mercur no.1, ca sa nu tot inghita cafelele lui turcesti, pana ce mergea pe la vreo 2-3 ceasuri dupa-amiaza in vreun birt apropiat sa manance un bors sau o „mancare“ oarecare sau cand am plecat la Viena de sarbatorile Pastelor, cu tatal meu, Titu Maiorescu, el a luat atunci pe tanarul scriitor Caragiale cu noi, ca sa vaza si el altceva decat numai Bucurestiul - sa-mi fie dat prin minte ca „autori tineri“ din alta generatie vor veni in ajutor fiicei lui de 82 de ani cu copiii ei?
Imparatul roman Titu zicea ca si-a pierdut ziua in care nu facuse cuiva un bine - dupa spusele lui D(umneavoastra) nu ati pierdut-o, iara eu va multumesc cu toata recunostinta noastra.
Livia Dymsza
nasc. Maiorescu

Campulung-Muscel
Str. Lascar Catargi 18
2 decembrie 1945

Textul este inedit, toate informatiile lui se verifica si prin alte izvoare si se pastreaza intre achizitiile recente ale Muzeului memorial „Mihai Eminescu“ din Ipotesti.

http://www.cronicaromana.ro/livia-maiorescu-dymsza-despre-eminescu-caragiale-si-titu-maiorescu.html

Scris de Admin 13.03.06 23:30

MAIORESCU VĂZUT DE I.G. DUCA

Dintr- o zona la care nu ne-am gîndit (si nici nu stim daca cineva s-a apropiat cu interes de textele care urmeaza), dar la care ar fi trebuit sa ne asteptam, rasar interesante marturii de spre Titu Maiorescu. Facem vorbire despre cunoscutul I.G. Duca, cel care, într-o conferinta rostita , la 14 ianuarie 1932, în cadrul Cercului „Libertatea” din Bucuresti ( Cîtiva oratori auziti ), îl evoca pe mentorul Junimii – adversar politic, de altfel – la modul urmat or:

„ Cu Titu Maiorescu, în schimb, artificiu si numai artificiu: un mestesug al cuvîntului care nu cred sa-si fi avut pereche undeva.

De fapt, la Maiorescu vorba era secundara. Precum am aratat-o si altadata, rolul principal în oratoria lui îl juca u mîna si miscarile ei. Adesea arunca vorbe izolate, le lega între ele prin gesturi si , prin mimica aceasta sui-generis, obtinea rezultate superioare acelora ce ar fi putut sa obtina prin simpla si obisnuita însirare a cuvintelor. Alteori , p rin degetul sau aratator , sublinia, subtiliza sau insinua surprinzator întelesul spuselor lui.

Daca nu l-ai auzit, sau mai bine zis daca nu l-ai vazut, nu poti pricepe puterea, marea putere de seductie a acestor stranii procedee. Caci, încolo, daca îi anali zezi discursurile, nu observi nimic deosebit. N-avea plan si n-avea o forma literara aleasa. De cele mai multe ori se marginea la prezentarea banala a unei situatii, la interpretarea unui eveniment, de obicei neînsemnat, cu un lux inutil de amanunte sec undare. A desea confuzie, multa confuzie – voita, fireste – rareori , formule care sa izbeasca si sa ramîna. O lipsa cumplita de idei generale, de conceptii mai înalte. Nici un vestigiu de idealism; retorica , iar retoric a, si înca retorica .

Totusi, cînd îl ascultai, îti impunea; si nici azi, dupa atîtia ani, nu-l poti uita.

Lumea – e vesnicul cîntec al celor lipsiti de darul vorbei – sustinea ca Maiorescu studiaza discursurile lui pîna în cele mai mici amanunte, de la intonatie, gest, barbison si sprîncene, pîna la fraze, epitete, virgule si apostrofuri.

Desigur ca, dîndu-si seama de însusirile lui oratorice cu totul specifice, Maiorescu a cautat în tinerete sa le dezvolte în linia originalitatii lor organice si ca astfel , la sfîrsit, în maiestria artei lui intra mai mult a munca decît spontaneitate, mai multa pregatire decît inspiratie. Dar odata turnata în acest tipar, elocinta lui Maiorescu era mai presus de nevoia zilnicelor si trudnicelor elaborari.

De cîte ori l-am auzit, niciodata n-a fost ca într-o zi cînd tocmai a improvizat. Jean Miclescu de la Botosani, care pe vremea aceea facea antidinast icism, a atacat pe regele Carol numindu-l întruna, cu o ireverentioasa staruinta Carol de Hohenzollern Sigmaringen. Maiorescu, care dupa obiceiul lui sedea lînga masa stenografilor ca sa poata auzi mai bine , fierbea de mînie. Cum a sfîrsit Miclescu, s-a urcat nervos pe banca ministeriala si într-o scurta improvizati e a reamintit rostul la noi al dinastiei straine, munca ei, glorioasele înfaptu i ri ale batrînului suveran ; si c înd a terminat zicînd: «acestea le dator a m, domnule Miclescu, celui de la Sigmaringen», acest Sigmaring en a rasunat ca doua lovituri de palma pe obrajii bietul ui Miclescu care, uluit, bîlbîi o lamentabila protestare.

Pacat ca sedinta a fost secreta si ca astfel «Monitorul Oficial» n-a înregistrat aceasta improvizatie, în care septuagenarul Maiorescu s-a întrecut pe sine , fiindca atunci, pentru prima si pentru ultima oara, a vorbit cu sufletul – a fost mai mult decît dibaci, mestesugit, stapîn pe el, maestru fara seama în ale retoricii, a fost miscat si a transmis A dunarii toata puterea revoltei si a sincerei sale emotii.

Pentru contemporani, elocinta lui Titu Liviu Maiorescu a fost o delectare ; din nenorocire, ea a murit însa cu el si a murit pentru totdeauna ” (I.G. Duca, Portrete si amintiri , coroborat cu relatarea din „Glasul Bucovinei”, XV, nr. 3696, 19 ian. 1932, p. 3-4).

Trimiterea pe care o face la început autorul (el însusi reputat orator) se refera la un text celebru , Mîinile, care completeaza sau se intersecteaza cu cel de mai sus. Daca în conferinta citata profilul maiorescian vine dupa cel al altui junimist de marca, P.P. Carp, în cel care urmeaza el îi succede aceluia al regelui Ferdinand. Asadar:

“ Cu totul alta era mîna lui Titu Maiorescu. O mîna inestetica, fara oase si vestejita, dar vie, agitata, vorbitoare, extraordinar, surprinzator de elocventa.

Trei sferturi din elocinta, din marea elocinta a l ui Titu Maiorescu, sta – oricît de paradoxal ar parea – mai mult în mimica mîinii decît în puterea cuvîntului sau.

Cînd vorbea, degetele lui erau în necontenita miscare. Ele accentuau, subliniau, completau, luminau, întunecau, subtilizau gîndirea sa, nu numai cu o maiestrie neîntrecuta, dar cu o putere de evocare pe care n-o poate întelege pe deplin decît cel ce a asistat la manifestatiunile oratorice ale lui Titu Maiorescu.

Îndeosebi un deget, aratatorul, a jucat în elocinta lui Maiorescu un rol hotarîtor. Cele mai de seama din marile sale efecte de tribuna, Maiorescu le datoreste acestui deget într-adevar magic.

Mi-aduc aminte ca cineva spunea cîndva: Maiorescu e nu numai un mare orator; el a inventat si un nou gen de oratorie. R osteste cuvinte izolate, le leaga între ele prin gesturi, prin inflexiuni ale degetelor lui si obtine, astfel, rezultate pe care cuvîntul singur, cu precizia lui stricta si limitata, e incapabil sa ti le asigure.

S i avea dreptate. De altminteri, cea mai buna dovada: recititi discursurile lui Maiorescu. C uvîntarile care au fermecat mai mult auditorii lui, va vor parea banale. La fiecare pagina va veti întreb a: cum a fost cu putinta ca ele sa fi stîrnit admiratia contemporanilor?

E xplicatia e usoara. Tiparul rece reproduce numai vorbele lui Maiorescu. M îna lipseste; si, fara ea, fara mimica ei, fara evolutiile sugestive ale degetului aratator, a disparut to t ce caracteriza , tot ce deosebea, tot ce dadea elocintei lui Maiorescu o stranie, unica si vrajitoare putere ”.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/PAPUCfeb6.htm

Scris de Admin 11.03.06 23:58

TITU MAIORESCU ÎN VIZIUNEA LUI Z. ORNEA

Desi opera lui Titu Maiorescu este mult comentatã astãzi, modelul sãu critic fiind mereu reactualizat si invocat de vreo treizeci de ani încoace, o biografie completã a conducãtorului „Junimii” a apãrut abia la mijlocul anilor ’80, ea datorîndu-se lui Z. Ornea, unul dintre cei mai importanti critici si istorici literari postbelivi; sigur cã n-au lipsit nici pînã atunci încercãrile de reconstituire a vietii lui Titu Maiorescu – cea mai cuprinzãtoare, probabil, pînã la cartea lui Z. Ornea, este aceea a lui E. Lovinescu –, dar istoricilor literari le-au lipsit documentele esentiale sau, mai exact, suma completã a acestora: Viata lui Titu Maiorescu (vol. I, 1986; vol. II, 1987) a fost posibilã, în primul rînd, datoritã repunerii în circulatie a jurnalului si epistolarului maiorescian. Aceste fapte tin de realitatea „obiectivã” a istoriei noastre literare, altfel spus, de descoperirea documentelor si arhivelor, catalogarea lor si posibilitatea de a le consulta. Celelalte lucruri, la fel de importante, privesc istoria întîlnirii unui cercetãtor cu subiectul sãu, datele particulare, ale existentei si formatiei istoricului literar fiind adesea decisive pentru destinul unor epoci ori al unor personalitãti din literatura noastrã în contemporaneitate: aceastã realitate „subiectivã” este lãmuritã de Z. Ornea în Preliminariile volumelor sale, care pot constitui ele însele subiectul unui studiu de psihologie a creatiei si, în egalã mãsurã, de sociologie a acesteia. Pornitã dintr-o „vinovatã” pasiune pentru junimism, monografia despre Titu Maiorescu urmãreste ceea ce Z. Ornea numeste alcãtuirea structuralã a existentei protagonistului vietii noastre culturale din ultimele decenii ale secolului XIX; finalizarea unui asemenea proiect presupune exactitatea informatiilor, dar si intuitia acelor ce se ascund dincolo de notatiile scurte ale unui om ce-si tinea jurnalul în urmã cu mai bine de un veac, probitatea stiintificã, competentã metodologicã, dar si talent epic, pentru cã, pînã la conceptia „modernã” asupra monografiei (adesea invocatã fãrã a se sti prea bine ce înseamnã, în fapt, acest lucru), sîntem nevoiti sã revenim la G. Cãlinescu, care vedea istoria literarã ca pe o „sintezã epicã”: cãrtile lui Z. Ornea nu fac exceptie de la aceastã „regulã” cãlinescianã: „Faptele, cele semnificative, orînduite cronologic si interpretate – spune criticul în amintitele Preliminarii – se epicizeazã instantaneu. Tocmai de aceea o biografie este povestea unei vieti care meritã sã fie naratã. îmi place sã sper cã naratiunea mea se constituie într-o carte care izbuteste sã înfãtiseze, în trãsãturile reale, personalitatea contradictorie a lui T. Maiorescu”. Z. Ornea epuizeazã în cele douã volume ale monografiei sale toate informatiile pe care le oferã jurnalul, epistolarul si arhiva lui Maiorescu, precum si datele parvenite pe alte cãi, trecute însã totdeauna „sub strictul beneficiu de inventar”. Caracterul perfect echilibrat al acestui studiu provine atît din probitatea stiintificã a culegerii si expunerii informatiilor, cît si din prudenta istoricului literar în preluarea unei interpretãri anterioare sau a unor date ce par spectaculoase si tentante altfel, dar care nu se sprijinã pe documente autentice. Instrumentele folosite cu predilectie de Z. Ornea sînt psihanaliza si psihologia; aceste metode, impuse de natura confesivã a textelor aflate la dispozitie (jurnalul si epistolarul), sînt dublate de perspectiva sociologicã si a criticii numite „genetice”. Z. Ornea foloseste însã cu multã prudentã acest instrumentar, continînd în el însusi premisele unor posibile exagerãri si piste false. Cercetarea de tip psihanalitic conduce la conturarea unui profil interior al lui Maiorescu, ale cãrui trãsãturi de esentã sînt sindromul de superioritate, permanenta zbatere întru nevoia de afectiune si absenta acesteia, între temperamentul sociabil si însingurarea orgolioasã, între „complexul nobiliar” contractat printre fiii de aristocrati de la Theresianum si „complexul inferioritãtii sociale”; portretul mentorului „Junimii”, la care ajunge Z. Ornea, este cel al unui „romantic, cu tulburãri interioare” marcate de distanta tragicã ce se relevã în drama bãrbatului dornic de afectiune ale cãrui „libertate si respirare” s-au întîmplat abia la 45 de ani. Abordarea psihanaliticã determinã cu exactitate specificul fiecãrui ciclu al existentei lui Maiorescu, ca si „formula” sa temperamentalã; resorturi psihologice declansate la vîrsta copilãriei explicã orientarea politicã de mai tîrziu (ostilitatea criticului fatã de miscãrile politice violente, fatã de revolutie si orientarea spre conservatori se regãsesc într-o „traumã” pãstratã în cutele memoriei afective si în „complexul nobiliar” din anii scolii), complexul de superioritate, care este „axa principalã a comportamentului sãu”, s-a format în copilãrie si la Theresianum, repudierea paternitãtii si obîrsia unor dispute politice si ideologice sînt cãutate în „copilãria marcatã de mari suferinte datorate, toate, preocupãrilor militante ale tatãlui”. Ceea ce oferã aceastã „grilã” psihanaliticã (de care Z. Ornea se îndepãrteazã însã repede atunci cînd „normele” acesteia l-ar conduce pe o cale riscantã, ca, de pildã, interpretarea „subtextului incestuos” al relatiei cu Emilia) este un Maiorescu „real”, devastat de „dezordine sufleteascã”, aflat în imposibilitate de a-si depãsi propria formulã temperamentalã. Principalul element constitutiv al acesteia este orgoliul exploziv, cãruia îi cade victimã adesea (ca în episodul nefericit de la Scoala Generalã de Fete din Iasi): istoricul literar urmãreste cu atentie evolutia acestui dat temperamental de la primele sale manifestãri pregnante (printre colegii de la Theresianum), la natura conflictelor cu prietenii din Iasi si la virulenta disputelor politice de mai tîrziu.
Nu este, cred, lipsit de importantã sã amintesc episodul „epistolar” cu Agnes Le Pr?tre, una dintre cumnatele sale, prima persoanã care pare a întelege în profunzime caracterul studentului la Berlin si Paris si care îi si declarã în niste scrisori (publicate în vol. III din Jurnal) cã trãsãtura sa fundamentalã este aroganta, iar plãcerea sa cea mai mare este „ca toatã lumea sã te tãmîieze si sã te omagieze”: fapt semnificativ, lui Agnes Le Pr?tre îi trimite criticul palidele sale încercãri poetice, iar cumnata nu se dezminte si i le amendeazã sever: „slãbiciunea” pentru aceastã corespondentã din Königsberg, pe care Z. Ornea nu o are în vedere în studiul sãu, este prin ea însãsi elocventã în privinta orgoliilor lui Maiorescu. Revenind, cercetarea de tip psihanalitic îsi dovedeste pe deplin eficienta, restituind pe omul Maiorescu asa cum a fost: „Adevãrul e cã Maiorescu a fost un umoral, trecînd frecvent de la seninãtate si fortã energicã de actiune la disperare. O disperare pe care nu o putea înfrînge decît dificil. Si nu întotdeauna. Structura sa sufleteascã nu e deloc a unui echilibrat. Tendinta lui spre ascensiune socialã, spre instalarea în centrul atentiei publice presupune nelinistea interioarã, rupturi, adesea spectaculoase, ale echilibrului. Orice înfrîngere mai importantã îi provoca o adîncã prãbusite sufleteascã, fiindu-i apoi necesar timp îndelungat pentru acumularea energiilor care sã-l propulseze din nou înainte”.
Viata lui Titu Maiorescu este, se poate spune, cartea-efigie a lui Z. Ornea; ea reprezintã, totodatã, cea mai completã reconstituire a biografiei personalitãtii atît de complexe a lui Titu Maiorescu, focalizînd nu atît faptele, cît portretul interior; si nu atît criticul si politicianul, cît omul. Traiectul reconstituirii trebuia sã înceapã, asadar, cu delimitarea riguroasã, cît mai exactã în întregul, dar si în detaliile sale, a structurii fiintei, pentru cã, dacã e adevãrat cã Maiorescu „devenise prizonierul propriei personalitãti”, tot atît de adevãrat este si faptul cã personalitatea înseamnã multipla ipostaziere a omului; de la aceastã realitate incontestabilã porneste Z. Ornea în dificila sa întreprindere si aprecierea justã a acestui raport, atît de „delicat” în articulatiile sale intime, face din Viata lui Titu Maiorescu monografia de referintã asupra vietii si activitãtii mentorului „Junimii”, oferind, în acelasi timp, un „model” pentru felul cum trebuie fãcutã azi lectura clasicilor si modernilor literaturii noastre. Atenta filtrare a elementelor amintitului raport dintre structura omului si manifestarea personalitãtii maioresciene în viata culturalã, politicã si socialã a primelor decenii din existenta României moderne a stat mereu în atentia criticului, care scrie secventele monografiei sale alternînd tipurile de investigatie în cele douã spatii cu tot ce au ele specific: reconstituire istorico-literarã a personalitãtii si abordare cu mijloacele analizei psihologice si psihanalizei a fiintei interioare: pendulînd între cele douã repere – „zoon politikon” si eul de profunzime –, demersul critic al lui Z. Ornea nu aratã doar probitate, sigurantã si obiectivitate (fapte care caracterizeazã, de altfel, toate cãrtile lui Z. Ornea), ci si talent literar; Z. Ornea exceleazã în arta portretului, prin care fotografia sau imaginea lãsatã de un contemporan trece în text, devenind încã mai „plasticã”, sustinînd „modelul”, recreîndu-l de fapt, ca si în povestirea faptelor, concepînd istoria literarã – dupã formula cãlinescianã – ca „sintezã epicã”. Portretele, plasate în puncte strategice ale monografiei, au un incontestabil caracter literar, descoperind prin valoarea lor proiectivã modul constructiei edificiului critic; mecanismul reconstituirii se aflã în „secretul” acestor portrete; iatã-l pe primul, din 1886, cînd Maiorescu, la 46 de ani, se pregãteste pentru „apoteoza” activitãtii sale politice, dupã ce opera criticã era încheiatã în liniile sale majore: „La 46 de ani, cîti avea în vara lui 1886, Maiorescu era un bãrbat robust, cu pãrul capului rãrit si încãruntit, cu fruntea frumoasã, seninã si largã, cu barbisonul bine înspicat, alungit, care se unea cu mustata. Delavrancea spunea cã mustata lui Maiorescu era întoarsã ca un cosor si îmbinatã cu barbisonul. Gura abia se întrevedea. Privirea ochilor negri, dîrzã dintotdeauna, îi era parcã mai obositã si îngrijoratã. Nu era deloc înalt. Delavrancea îl gãsea «mijlociu de staturã». Lovinescu care l-a cunoscut si el bine, a scris cã era scurt de stat. Avea 1,71 m si, de aceea, era, într-adevãr, mai curînd scund. Dar întreaga sa înfãtisare, comportarea si glasul lui exprimau mãretie, sporindu-i, deloc ciudat, parcã si dimensiunile fizice. Nu se îmbrãca «distins», dar nici neglijent, ci corect si fãrã ostentative preocupãri pentru vestimentatie. Era, incontestabil, un bãrbat prezentabil, cu prestantã si prestigiu, iar cînd începea sã vorbeascã, îsi cucerea de îndatã interlocutorul sau restrînsul auditoriu”.
Acest portret, care deschide volumul al doilea al monografiei, anticipã, prin cîteva accente, coordonatele manifestãrii viitoare a personalitãtii maioresciene: prestanta si prestigiul, succesul în fata oricãrui interlocutor, privirea dîrzã, comportamentul cxe exprimã mãretie proiecteazã spectaculoasa existentã a protagonistului vietii noastre politice care va avea parte în cei 31 de ani ce vor urma de toate cãderile si înãltãrile unei unice aventuri existentiale. Prestanta si prestigiul sînt ale omului care si-a împlinit secreta nãzuintã de a intra în aristocratia vremii si a o domina; cãsãtorit cu una dintre reprezentantele acesteia, Ana Rosetti, omul politic va cultiva mereu un pact al conventiilor sociale – apanaj al lumii în care a pãtruns –, atît în relatiile cu fiica sa, Livia, de pildã, cît si în dinamica relatiilor politice, unde Maiorescu se dovedeste un „strateg” al situatiilor echivoce: „era prin temperament – spune, cu dreptate, Z. Ornea – un om politic”. Acest pact tuteleazã toate faptele vietii lui Maiorescu; însesi notatiile din Jurnal sînt fãcute conform unei strategii a educãrii primului lor cititor, Ana Rosetti, asupra cãreia textul maiorescian exercitã o functie pedagogic-curativã. Totul graviteazã în jurul politicii însã, iar politica este, înainte de toate, strategii, pact. Rarele legãturi afective se pierd din motive de optiune politicã, simtul lui „zoon politikon” determinã alegerea momentelor-cheie pentru un test sau altul (retragerea din profesorat, o atitudine, un discurs, o simplã conversatie – absolut totul stã sub semnul strategiei omului politic), conducîndu-l pe toate treptele politice ale vremii, pînã la postul de prim-ministru. O formidabilã energie, canalizatã spre jocurile de pe scena politicã atît de agitatã a primilor 17 ani ai secolului XX, dezvãluie personalitatea maiorescianã la vîrsta de 70 de ani; adevãratã „masinã de trãit”, Maiorescu manifestã o vitalitate debordantã, transformîndu-si casa, la 72 de ani (!), într-un fel de „centru de comandã”, unde s-a rostuit politica externã si internã a României timpului.
Dar iatã si contrapunctul primului portret: „O ultimã, probabil, fotografie ni-l înfãtiseazã îmbrãcat cu un pardesiu gros, cu pãlãria melon pe cap, plimbîndu-se de-a lungul unui gard de fier. Tine mîinile afundate în buzunare, pe o vreme de toamnã tîrzie (dupã crengile desfrunzite ale copacilor din fundal). Figura, tristã, e marcatã de privirea ochilor si de rictusul gurii. Dar dincolo de acest facies întristat, transpare din întreaga-i înfãtisare nu stiu ce dîrzenie dispretuitoare de om trecut prin multe, care stie totul si nu se mai mirã de nimic. Corpolentul bãtrîn, cu pîntecele proeminent, vizibil chiar si prin pardesiu (în iulie 1916, cîntãrindu-se, avea 83 de kilograme la înãltimea lui de 1,71 m), nu mai astepta nimic”: omul Maiorescu este iremediabil singur, captiv stãrilor sale umorale, zgîrcit sau numai „calculat”, melancolic adesea, igolatru, ipohondru, rupînd puntile afective cu vechii prieteni junimisti si cu noii „amici politici”, intolerant, bolnav, încheindu-si singur „tragediile”: strãlucitoarea carierã politicã si socialã a lui Maiorescu ascunde profunda traumã a omului singur si a criticului care, din cauza „acaparantei agitatii efective”, nu mai are timp, nici energie, pentru „activitatea intelectualã”.
Viata lui Titu Maiorescu este o monografie de referintã si prin precizarea pozitiei istoricului literar fatã de unele aspecte pînã azi controversate ale activitãtii mentorului „Junimii”; Z. Ornea dovedeste, fãrã putintã de tãgadã, în opinia mea, prioritatea „herbartianismului” în opera lui Maiorescu (pe Hegel – observã cu dreptate criticul – nu a avut cînd sã-l aprofundeze temeinic), stabileste paternitatea brosurii cuprinzînd datele procesului din 1864-1865, ca si motivatiile ostilitãtii sale fatã de pasoptisti si ardeleni. Dar poate faptul cel mai important este exacta apreciere a „filosofiei” maioresciene; Z. Ornea vorbeste despre „temeinica pregãtire filosoficã” si de „bunele lectii de istoria filosofiei”: nu mai mult (creator de sistem filosofic, cum au crezut unii exegeti mai vechi sau mai noi), dar nici mai putin decît atît. Oricum, Logica rãmîne singura lucrare tipãritã, avînd girul maiorescian; a considera, în acest context, cã Maiorescu este creatorul unui sistem si a-i aprecia în aceastã directie cursul tinut la Universitatea din Bucuresti în 1884 (nerevizuit de autorul sãu si publicat în vremea noastrã dupã niste note de curs!) mi se par afirmatii de tot hazardate, dacã nu eronate: Z. Ornea are perfectã dreptate sã considere cã „Un curs, chiar de filosofie sau logicã, nu poate fi îndeobste asimilat creatiei originale. Iar cel al lui Maiorescu e cu totul în afara acestui tip de creatie. Toate aprecierile entuziaste, care descoperã, în cutare segment, un semn al unor opinii sau solutionãri personale sînt, vai, lipsite de relevantã afectivã în planul filosofiei si, de aceea, exagerate. Cursul acesta de filosofie, mai mult chiar decît scrierile de tinerete, demonstreazã, la un examen comprehensiv, dar obiectiv, lipsa vocatiei sale filosofice”. Scriindu-si sinteza, Z. Ornea face nu putine descoperiri de arhivã si precizãri dintre cele mai importante; notez doar cîteva dintre acestea: rolul jucat de Maiorescu în afirmarea tinerilor scriitori de la începutul secolului trecut – Sadoveanu, Goga, Panait Cerna, Brãtescu-Voinesti – si în dinamica fenomenului literar, avînd în sfera sa de influentã marile reviste ale epocii („Sãmãnãtorul”, „Luceafãrul”, „Convorbiri literare”), paternitate asupra biografiei semnate „S.M.” (atribuitã incorect lui S. Mehedinti), revizuirea unor proprii opinii anterioare, corectãri judicioase privitoare la „filogermanismul” lui Maiorescu, dar si sanctionarea promptã a „neplãcutului ciocoism” de care a dat dovadã politicianul conservator în „chestiunea tãrãneascã” etc. Un Tablou final încheie aceastã monografie, care reprezintã una din cãrtile majore ale criticii si istoriei noastre literare; fapt semnificativ pentru exemplaritatea vietii si activitãtii lui Titu Maiorescu, Z. Ornea pune punct studiului sãu prin cîteva observatii pertinente care contureazã pozitia si „functia” personalitãtii maioresciene în stricta noastrã actualitate literarã: Maiorescu este azi ceea ce as numi argumentul Maiorescu: viata sa este „ipostaza exemplarã a unei vieti desãvîrsit autorealizate, care si-a transmis astfel imaginea posteritãtii. Nu a fost dintre oamenii-personalitãti care si-au îngropat viata în operã. A stiut sã o domine pe cea de a doua pentru a o înãlta, mîndru si fascinant, pe cea dintîi. Dar, în bunã mãsurã, si datoritã operei, asa redusã ca dimensiuni cum este ea. Existã însã instrumente pentru a mãsura «putinul» într-o operã, impunãtoare prin ceea ce reprezintã? Posteritatea maiorescianismului e nepieritoare. Ori de cîte ori se înghesuie în prim-plan aroganta nonvalorilor, fanatismul si prostia agresivã, confuzia planurilor si a criteriilor, intoleranta, demagogia patriotardã, minciuna tremolatã, obnubilarea luciditãtii, se apeleazã, invariabil, la Marirescu. E un antidot care nu a dat si nu va da niciodatã gres. E mult? E putin? E covîrsitor”.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/HOLBANi.htm

Scris de Admin 05.03.06 19:09

TITU MAIORESCU-
14]Niciodată mintea nu conduce; ea arată numai alternativele. Direcţiunea finală o hotărăşte inima.
13]Unde e o necesitate, trebuie să fie o posibilitate.
12]Arta vietii?? Rezerva, discretiune, cumpatare, in genere negatiune si in rezumat abnegatiune.
11]Când se află omul în momentele hotărâtoare ale vieţii, nu-l mai conduce mintea; ea arată numai alternativele. Direcţia finală o dă inima.
10]Durerea înalţă pe omul de valoare şi coboară pe cel de rând. Nu în orice noapte se arată stelele, numai în noaptea cea senină.
9]Nu e nimic mai primejdios decât a întemeia o formă statornică pe simţiri trecătoare.
8]Păstrează-ţi emoţiunile pentru lucrurile ce le merită.
7]Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici.
6]Guvernele cad prin aceleaşi mijloace prin care au ajuns la putere.
5]Care e folosul artelor? Dar care e folosul folosului?
4]O măsură a oamenilor şi a lucrurilor este propria lor umbră.
3]Păzeşte-te a doua zi după un succes.
2]Don Quijote credea că morile de vînt sînt uriaşi. Oamenii de rînd cred că uriaşii sînt mori de vînt.
1]Prietenia nu rezista nici un jigniri, nici in infrangeri. Ea moare.
=====
Ion Gheorghe
Toma George

Scris de Continut sponsorizat