CINEMATOGRAFIE

Topul celor mai proaste filme

Productiile cinematografice din ultimii ani au fost destul de satisfacatoare in materie de filme, insa cum orice padure are si uscaciunile ei, nu au lipsit nici dezamagirile. Vezi mai jos un top al celor mai dezamagitoare productii din ultima vreme. Detalii»

"Avatar" este cel mai piratat film din istorie
Filmul de aventuri SF "Avatar", de James Cameron, este cel mai piratat din istorie, cu 21 de milioane de descărcări ...

100 de ani de la "Amor fatal", primul film românesc

Mai mult: Articole | Libertatea.ro

Totul despre sex în filmul românesc



Adevărul“ face radiografia secvenţelor erotice din cinematografia românească. Cum a înmugurit fiorul erotic în sălile de cinema ale anilor ’50-’60 şi cât mai şochează nuditatea în filmele de azi. Decolteuri largi, umeri goi, sâni primăvărateci şi săruturi deloc paterne. Toate au trecut de cenzura comunistă şi au rulat pe ecranele patriei.

La un an după ce fraţii Lumière au inventat imaginile în mişcare (1895), un francez pe nume Eugene Pirou s-a gândit să folosească această nouă tehnică nu pentru a filma trenuri şi oameni ieşind din fabrici, ci pentru a prinde în cutia magică gesturile unei femei care se dezbracă. Aşa a apărut în 1896 prima peliculă, de şapte minute, cu imagini erotice.

De atunci, femeile, cu precădere, dar şi bărbaţii au continuat să se dezbrace în faţa camerei de filmat. Chiar în aceste momente, milioane de ochi din întreaga lume privesc imagini în mişcare cu femei şi bărbaţi goi. Dar românii? Cum au început să se dezbrace românii în filme? Despre asta şi despre unde am ajuns cu erotismul am discutat cu mai mulţi oameni din lumea cinemaului românesc.

110 secunde cu Cristi Puiu

E puţin erotism în cinematografia românească. Unii cred că lipseşte chiar cu desăvârşire şi că nu avem decât nişte apropieri mai mult sau mai puţin brutale între bărbaţi şi femei. Aceste apropieri, aşa cum sunt ele, spun multe despre plămădeala din care e făcut poporul român. E mai clar ca într-o carte de istorie. Totul începe în comunism cu un viol, urmează anii grei de ceauşism cu dragoste pe întuneric şi prin haine căci era frig. Vine democraţia şi lumea leapădă hainele într-o hăhăială miştocărească. Se ajunge la sex cu copii („Patul conjugal", de Mircea Daneliuc), sex în Dacii Break pe Calea Victoriei („Această lehamite", tot de Mircea Daneliuc), sex pentru o butelie şi o repartiţie de casă („Şobolanii roşii", de Florin Codre). Violurile cinematografice, jucate prost, continuă ca un laitmotiv.

Erotism decadent în filmul „Celebrul 702“ – o satiră la adresa imperialismului



Şi iată-ne ajunşi în prezent, blazaţi şi trişti. Nu ne mai şochează femeile goale din filme. Aşa că tinerii regizori de azi dezbracă bărbaţi. Imaginea deznădejdii contemporane este un bărbat gol care face duş în cadă şi se uită la o pată de umezeală pe tavan. Bărbatul este Cristi Puiu, actor şi regizor al filmului „Aurora". Timp de 110 secunde, Cristi Puiu stă gol şi absent în faţa camerei de filmat şi constată că l-a inundat vecinul de deasupra.

Chiaburii şi legionarii - obsedaţi sexual

Aşadar, totul începe cu un viol. În filmul „Râpa dracului", din 1957, un chiabur violează o ţărancă. Sexul şi toate derivatele lui erau condamnate în România condusă de Gheorghiu Dej. Aşa se face că legionarii şi chiaburii erau prezentaţi ca nişte bărboşi obsedaţi sexual care se uitau hipnotizaţi în decolteurile femeilor. Cam în acest context apar primele decolteuri din cinematografia românească. Primele femei în costum de baie şi portjartier descind însă pe ecranele patriei abia în 1962. Cristian Tudor Popescu, filmolog la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, îşi aminteşte: „Era în filmul «Celebrul 702». Acolo apar femei în costum de baie în două piese, domnule! Nu era puţin lucru. Cum a fost posibil? Păi filmul era despre decadenţa americanilor".

A făcut sau n-a făcut Mihai Viteazul dragoste?

Ascensiunea tânărului Nicolae Ceauşescu a adus unele schimbări în cinematografia românească. Regizorii au început să aibă curajul să se gândească la cum ar fi dacă primul tovarăş al ţării le-ar da voie să prezinte scene „sexy" în filme. La 25 mai 1968 a avut loc o consfătuire între conducerea Partidului Comunist Român şi oamenii de film din România. Arhivele Naţionale păstrează un dialog fabulos între Sergiu Nicolaescu şi Nicolae Ceauşescu.

Scena sărutului din filmul „Puterea şi adevărul“



Sergiu Nicolaescu ar fi vrut ca în filmul „Mihai Viteazul" să lipească o scenă în care Mihai iubea, omeneşte, o femeie. Şi argumenta tânărul, pe atunci, Nicolaescu: „Cinematografia cehoslovacă şi cea poloneză prezintă filme... termenul exact al acestor filme, îmi pare rău că-l pronunţ aici, este «sexy», adică filme în care sexualitatea este prezentată într-un mod foarte deschis. Nu spun că vreau neapărat să fac ca în următorul meu film unul dintre eroi să apară că face pipi, dar în orice caz, am nevoie ca acest om să iubească.

Poate Mihai Viteazul să iubească, sau nu?". Iar Nicolae Ceauşescu îi răspundea: „Şi eu sunt sensibil, ca şi dumneavoastră, şi vreau să vă spun cum simt eu. Eu sunt de acord că şi Mihai Viteazul a făcut dragoste, dar trebuie să ştim ce să redăm, tovarăşi! Să redăm şi dragostea lui, dar dacă aceasta a avut rolul dominant în activitatea lui. Dacă aceasta este numai ceva lăturalnic, atunci s-o tratăm lăturalnic". Şi lăturalnic spre deloc s-a tratat problema.

Nudul

Totuşi, în 1969 este proiectată pe marile ecrane imaginea celei dintâi femei goale din cinematografia autohtonă. E drept, numai de la spate şi preţ de câteva clipe, dar suficient pentru ca puştimea din marile oraşe să ia cu asalt cinematografele pentru filmul „Răutăciosul adolescent". Românii au văzut acolo nudul Irinei Petrescu poate, cea mai frumoasă actriţă din cinematografia noastră, o femeie din pricina căreia, spune legenda, mulţi bărbaţi cu stare au vrut să-şi pună capăt zilelor.

Doi ani mai târziu, Lucian Pintilie avea cutezanţa de a lansa „Reconstituirea", un film ca un pumn în figura comunismului românesc. În acest lungmetraj, retras din cinematografe la câteva zile după lansare, apărea şi o tânără (Ileana Popovici) care tot filmul fugea de colo-colo într-un sumar costum de baie şi care mai era şi înghesuită de un tânăr delincvent (Vladimir Găitan).

"Eu sunt de acord că şi Mihai Viteazul a făcut dragoste, dar trebuie să ştim ce să redăm, tovarăşi!''
Nicolae Ceauşescu fost şef de partid şi de stat

Un prim-secretar sărutând mireasa unui cadru

Despre o scenă erotică pe nedrept uitată vorbeşte Cristian Tudor Popescu. Într-un cinematograf din Bucureştiul anilor '70, el a văzut o secvenţă de un erotism ciudat şi atroce în filmul „Puterea şi adevărul". „În opinia mea, secvenţa erotică cea mai puternică din filmul românesc este dansul tovarăşului prim Stoian (Mircea Albulescu) cu Ana (Irina Gărdescu), mireasa unui subaltern pe linie de partid. Dansează pe melodia «Zaraza» - la patefon, dans încheiat cu un sărut pe gură, intens, deloc părintesc, din iniţiativa tovarăşului prim. Am văzut filmul la un cinematograf, cu sala plină. La momentul acela am tresărit ca înţepat în creierul mic. A fost ceva cu totul ieşit din comun pentru că tovarăşul prim îl simboliza pe Gheorghiu Dej. Era ca şi cum Dej săruta cu patos mireasa unui subaltern. A fost un şoc pentru toată sala. S-a auzit un freamăt prelung de surprindere şi teamă."

Primele femei fără haine şi fără complexe

Pe vremea când siliconul exista doar în tratatele de chimie semnate de Elena Ceauşescu, o tânără domnişoară de numai 17 ani, pe nume Anda Onesa, a acceptat să-şi arate sânii naturali în faţa tovarăşilor de la oraşe şi sate. Erau timpuri în care se mergea mai mult obligat la cinema, aşa că un film era văzut în decurs de câteva luni de două-trei milioane de oameni.

Criticul de film Tudor Caranfil şi-a amintit cu plăcere de filmul „Septembrie": „În 1977, regizorul Timotei Ursu a dezbrăcat-o complet de haine şi de complexe pe actriţa Anda Onesa în filmul «Septembrie». A trecut de cenzură pentru că a fost poezie multă acolo şi nu s-a mai ţinut cont de erotism. Filmul «Septembrie» este despre un tip care se implică în nişte experienţe dubioase şi care pleacă la mare cu o chelneriţă. Mai fusese o scenă de un erotism aparte în filmul «Răutăciosul adolescent». Gheorghe Vitanidis o dezbracă acolo de haine - nu şi de complexe - pe actriţa Irina Petrescu. Acţiunea nu are însă la fel de multă poezie. E un film mai comercial. Se dezbracă o fată pe la o mănăstire... ceva de genul ăsta".

Tudor Caranfil crede că regizorii români din Epoca de Aur duceau lipsă de talent nu de curaj pentru a impune scene erotice: „Trebuia să ai forţă expresivă pentru ca o scenă de nuditate să devină o scenă poetico-erotică şi să treacă astfel de cenzură. Cert e că se putea. Exemplu că se putea este acest Timotei Ursu, care era o mare speranţă a filmului nostru, dar care a fugit în America în 1990 şi acolo numai film n-a făcut".

Anda Onesa avea 17 ani când a apărut goală în „Septembrie". Azi are 51 de ani, iar viaţa ei pare un perpetuu scenariu. După „Septembrie" a absolvit Filosofia în Capitală, apoi a fost repartizată ca profesoară la o şcoală generală din Ţigăneşti (Teleorman). La Revoluţie a fost pe străzi în Bucureşti. După Revoluţie a lucrat ca reporter la emisiunea „Veniţi cu noi pe Programul 2", de la Televiziunea Naţională. A renunţat după o dispută cu Tatulici, a emigrat în America, s-a căsătorit cu un expert în budism şi hinduism, a predat istorie americană la un liceu din New York, a renunţat din nou la cariera didactică şi a devenit expert imobiliar şi totodată expert în arta feng-shui. Locuieşte şi azi într-o margine de New York şi e fericită.

Tora Vasilescu, primul striptease

Criticul de film Cristina Corciovescu îşi aminteşte prima scenă de striptease din filmul românesc: „Se întâmpla în filmul «Cine mă strigă?» (1979). Acolo, Tora Vasilescu interpreta o tânără condamnată pentru imoralitate care îşi ispăşea pedeapsa pe un şantier. La un moment dat ea vine acasă şi se dezbracă de pufoaică, de flanelă şi rămâne într-un furou. Critica de film a vremii a interpretat asta ca pe un număr de striptease".

Anda Onesa avea 17 ani când a devenit prima femeie care a apărut topless într-un film românesc



Cristina Corciovescu ne face atenţi la simboluri: „Cea mai erotică secvenţă din tot ce s-a făcut în România mi se pare că este cea din filmul «Iacob» (1988), al lui Mircea Daneliuc. Filmul ăsta începe cu o femeie în fustă care îşi dă chiloţii jos, apoi urmează un cadru pe intrarea într-o mină de aur, care seamănă izbitor cu un imens vagin roşu". Tot lui Daneliuc îi aparţin regia şi scenariul filmului „Glissando" (1984). Un film controversat: pentru unii este un strălucit exemplu de cinematografie fantastică, pentru alţii este doar filmul în care Ştefan Iordache o violează bătrânicios pe Tora Vasilescu.

Religia, mai periculoasă decât nuditatea

Regizorul Mircea Mureşan a fost un pionier al amorului pe marile ecrane. În filmul „Răscoala" (1965) un viol se transformă în dragoste călduţă. „Petre o urmăreşte pe Nadina pe câmp. Violul devine în final o manifestare erotică". Mircea Mureşan a remarcat că erotismul cădea pe planul doi în biroul de cenzură atunci când filmul conţinea simboluri religioase. „În filmul «Ion», personajul principal o iubeşte în lanul de porumb, pe ploaie, pe Florica. Cenzura nu s-a legat de această scenă. A urmărit să scoată troiţele, preotul, biserica... Nu a reuşit."

Erotismul la români: între lehamite şi marketing

După Revoluţie, regizorii de film au exploatat la maximum curiozitatea românilor în materie de sexualitate. S-au umplut de bani, dar au lăsat în urmă un munte de greaţă. Un banc al regretatului umorist Nicuţă Tănase: „Un ins iese de la un film de producţie internă. Cineva îl interpelează: «Ieşiţi de la film?Cum e?». Insul răspunde: Românesc»“.

Pe la începutul acestui an, pe când nu era ministrul Muncii, Sebastian Lăzăroiu a scris în revista „Q Magazine" un articol în care punea Revoluţia din 1989 pe seama frustrărilor sexuale ale tinerilor români. Da, şi pentru libertatea sexuală au ieşit românii în stradă acum 21 de ani. La 22 decembrie 1989, la balconul Judeţenei de Partid din Galaţi, Mariana Cur de Fier, curva de frunte a oraşului de la Dunăre, striga către mulţimea euforică: „F...ţi-vă fetelor, că nu ne mai opreşte nimeni. E libertate, e bine! F...ţi-vă liniştite!".


Sub acest îndemn şi-a făcut relansarea cinematografia românească. Primele filme turnate după Revoluţie excelează la capitolul sexualitate. În filmul „Şobolanii roşii", în toate cadrele în care apar un bărbat şi o femeie se lasă cu o partidă de sex. De parcă România ar fi un mare palat Playboy, actriţe celebre cad de pe soclul lor de sobrietate ca piesele de domino.

Oana Sîrbu şi Ştefan Bănică jr., pe vremea când liceenii obişnuiau să ia BAC-ul şi abia apoi să facă dragoste



Îşi exhibă feminitatea în producţii mai mult sau mai puţin reuşite. Rodica Popescu Bitănescu în „Harababura" (1990), Cezara Dafinescu în „Şobolanii roşii" (1991), Magda Catone în „Dragoste şi apă caldă" (1992), Oana Sîrbu în „Liceenii rock'n'roll" (1992), Tora Vasilescu în „Cel mai iubit dintre pământeni" (1993), Oana Pellea în „Vulpe-Vânător" (1993 - după un scenariu de Herta Müller), Maia Morgenstern în „Patul lui Procust" (2001). Şi lista e mult mai lungă.

Teribil de pudica Anca Ţurcaşiu

Prima femeie care şi-a dat bluza jos într-o manieră lascivă şi foarte sexuală a fost Anca Ţurcaşiu. Era 1990 pe când filma „Miss Litoral", în regia lui Mircea Mureşan. O comedie foarte românească. Alexandru Arşinel şi Jean Constantin erau responsabili cu umorul, Anca Ţurcaşiu - cu hormonii sexuali. La un moment dat, Anca dansează feeric, goală, în mare. „Am acceptat foarte greu să joc în acest film pentru că sunt teribil de pudică.

M-a convins regizorul Mircea Mureşan cu multe promisiuni că se filmează numai dimineaţa, când nu e lume pe plajă, că n-o să mă vadă nimeni. Bine, la câtă lume a văzut filmul după aia... că a fost dat de nu ştiu câte ori la TV. Şi acum îmi mai aduc oamenii aminte de el." Anca Ţurcaşiu, nu, nu regretă nimic, deşi n-a mai făcut niciodată topless de atunci. „Am mai avut o ofertă după «Miss Litoral» să joc într-un film cu sex, dar era prea mult
şi am refuzat".

Mircea Mureşan a recidivat în 1994 cu „A doua cădere a Constantinopolului". Pentru a vedea sânii Loredanei Groza printr-un tricou ud, 550.000 de români i-au îmbogăţit pe producători şi pe bişniţarii de bilete de cinema. În doar două săptămâni filmul a înregistrat încasări oficiale uriaşe (250 de milioane de lei - echivalentul a 1.800 de salarii medii).

Anca Ţurcaşiu cu pieptul dezgolit, imediat după Revoluţie

Mircea Mureşan e protocolar când vorbeşte despre aceste filme. „Am avut încasări foarte bune, dar nu neapărat pentru sânii frumoşi ai vedetelor, ci pentru că sunt comedii bune, cu actori străluciţi." În mileniul al treilea Mircea Mureşan a încercat aceeaşi reţetă: filme uşor erotice cu femei la modă. Rona Hartner în „Sexy Harem Ada-Kaleh" (2001), Nicoleta Luciu şi Diana Munteanu în „Azucena" (2005). România intrase însă în altă epocă, iar filmele sale nu au mai avut acelaşi succes.

"Nu-mi plac filmele româneşti care se fac acum. Sunt atât de mizere şi se vorbeşte atât de urât în ele, atât de murdar! Îmi plac filmele despre lucruri frumoase, că viaţa e scurtă şi trebuie să vedem lucruri frumoase, lucruri care dau naştere la sentimente!''
Anca Ţurcaşiu cântăreaţă şi actriţă

Regizorul Sergiu Nicolaescu: „Săruturile şi amorul în filme sunt stupide!"

Sergiu Nicolaescu spune în stânga şi în dreapta că a avut în toată cariera lui regizorală 130 de milioane de spectatori (cam cât populaţia Rusiei). Cu bune şi cu rele, Sergiu Nicolaescu a fost un fenomen, şi înainte, şi după Revoluţie. Până la filmele „Supravieţuitorul" (2008) şi „Poker" (2010), despre el se putea spune orice, însă numai că e înclinat spre lascivitate nu. Dar în aceste ultime două filme, tinerele Ileana Lazariuc şi Cătălina Grama (Jojo) defilează mândre şi goale, cu sânii fermi, ajustaţi chirurgical, cum e acum, prin faţa camerei de filmat.

Tabloidele au popularizat intens cele două filme doar pentru apariţiile acestor vedete. Simpla idee de marketing a funcţionat. Dacă în anii '60 milita pentru „scene sexy" în filme, acum, Sergiu Nicolaescu - ajuns la vârsta de 81 de ani - e dur cu tot ce înseamnă erotism: „Îmi displac săruturile şi scenele amoroase. Nu-mi place ca oamenii să facă sex în filme. Sexul în filme e stupid. A, dacă arăţi o femeie goală care defilează relaxată... asta este altceva".

CTP: „Dacă le spun că sunt vulgari, îmi răspund «eşti comunist!»"

Florentina Ciuverca, jurnalistă şi coordonatoare a siteului filmreporter.ro, ne pune în temă cu privire la aşa-zisul „nou val cinematografic". E vorba de generaţia regizorilor care au cucerit Occidentul cu filmele lor: Cristi Mungiu, Cristi Puiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu şi regretatul Cristian Nemescu. Cât sunt ei de curajoşi şi când trag cearşaful peste actori?

În „Filantropica“, un profesor de limba română (Mircea Diaconu) şi un fotomodel (Viorica Vodă) fac prostii

„Regizorii din noul val nu sunt nici mai îndrăzneţi, nici mai preocupaţi de sex decât predecesorii lor. Scenele de dragoste sunt rare şi, de multe ori, timide. Regizorii şi actorii simt nevoia să se oprească undeva şi să tragă cearşaful. De pildă, într-un film ca «Legături bolnăvicioase» (regia - Tudor Giurgiu), unde avem şi lesbianism, şi incest dintr-o lovitură - deci şi prilejuri pentru tensiune sexuală - erotismul e cvasi-inexistent. Singurele scene din cinematografia recentă în care sar scântei sunt cea cu Maria Dinulescu şi Jamie Elman din «California Dreamin'» (regia - Cristian Nemescu), şi cea din «Loverboy» (regia - Cătălin Mitulescu), cu Ada Condeescu şi George Piştereanu."

Inventar

Cristian Tudor Popescu, filmolog şi profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică: „Secvenţele erotice din cinematografia noastră sunt slabe, actorii nu sunt bine conduşi. Nu avem niciun moment tensionat erotic. Iar scenele de nuditate sunt nişte forţări lipsite de orice Dumnezeu. Am ajuns să facem inventarul penisurilor din noul val cinematografic. Au fost Dragoş Bucur în «Boogie», Mimi Brănescu în «Marţi, după Crăciun», Cristi Puiu în «Aurora»... să vedem cine urmează. Menirea unor astfel de secvenţe e să atragă şi să şocheze. Dacă spun că aceste scene sunt vulgare şi inutile mi se răspunde «eşti comunist!»."

Cristina Corciovescu merge pe aceeaşi linie. „Regizorii români nu prea au treabă cu erotismul. Îmi vine în minte filmul «Boogie», dar acolo este o scenă în care mai mulţi indivizi regulează o prostituată, fiecare aşteaptă să-i vină rândul şi nimic mai mult. În «Marţi, după Crăciun» este un post-coitum cu actori goi. În «Filantropica» lui Nae Caranfil... e Mircea Diaconu în pat cu nişte femei... dar nu prea îl văd în scene de erotism." Despre momentele cu femei goale din filmele fiului său, Nae, venerabilul Tudor Caranfil e ca un tată care nu vrea să-şi prindă copilul făcând rele pe întuneric. „Nu! Nae e un inocent. Nu face el aşa. Ce a făcut în «Filantropica» este comedie, nu e erotism."

Moment istoric în cinemaul românesc: puberii din filmul „Marilena de la P 7“ se dedau la onanism cu naivitatea vârstei mici



C-aşa e-n viaţă...

Radu Muntean, regizorul filmelor „Boogie" şi „Marţi, după Crăciun", în care trei dintre cei mai talentaţi tineri actori români interpretează scene de nuditate totală (Dragoş Bucur, Mimi Brănescu şi Maria Popistaşu), ne-a transmis că filmele realiste pe care le face impun scene care se petrec în viaţa de zi cu zi. Adică oamenii se mai şi dezbracă. Şi dacă se dezbracă în viaţă, e normal să se dezbrace şi în filme.

Va urma

Tânăra jurnalistă de film Florentina Ciuverca s-a încumetat să facă o predicţie despre ce va urma în relaţia dintre filmul românesc şi dragoste: „Cineaştii care au acum puţin peste 20 de ani nu au crescut nici cu filmele de dinainte de '89, epurate de sex de către (auto)cenzură, nici cu cele apărute în primii ani de după Revoluţie, în care scenele erotice erau atât de murdare şi de agresive încât te făceau să-ţi doreşti să nu le fi văzut. Mai important, nu şi-au petrecut adolescenţa în atmosfera celor două lumi, în care sexul era «ruşinos» sau «vulgar». Îmi place să cred că vor fi naturali şi relaxaţi când va veni vorba de dragoste".

Pierderea inocenţei noastre

- 1993 - Mircea Daneliuc filmează „Patul conjugal". Lungmetrajul se termină cu o scenă în care o prostituată se lasă în mâinile unui copil oligofren de 14 ani, care o posedă îndelung.
- 1993 - Şerban Marinescu adaptează cinematografic romanul lui Marin Preda „Cel mai iubit dintre pământeni". Mircea Albulescu şi Ştefan Iordache joacă în cea dintâi scenă de homosexualitate din cinemaul românesc.
- 1994 - În filmul „Această lehamite" (regia - Mircea Daneliuc), Horaţiu Mălăele introduce un element nou în viaţa sexuală a românilor: sexul la telefon. „I fax you... vreau să te penetrez", îi spune Mălăele, la telefon, Ceciliei Bârbora. Şi discuţia continuă în această notă până când Mălăele
rămâne fără fise.
- 2003 - Lucian Pintilie regizează „Niki Ardelean, colonel în rezervă". Dorina Chiriac şi Şerban Pavlu (soţ şi soţie în film) discută, cu organele sexuale la vedere, despre pilozitatea inghinală şi iritaţiile pe care aceasta le provoacă în timpul actului sexual.
- 2006 - Regretatul Cristian Nemescu regizează un film realist despre pubertate, „Marilena de la P 7". Copii de 10-12 ani se masturbează violent şi ajung să fure un troleibuz pentru a impresiona o prostituată care i-a ademenit arătându-le sânii ei de domnişoară.

Stiati care sunt cele mai bune filme ale tuturor timpurilor?

"Cele mai bune filme ale timpurilor noastre" este o emisiune care s-a difuzat anul acesta in Statele Unite ale Americii pe canalul ABC. Show-ul a fost realizat in colaborare cu ABC News si revista People. Pe baza voturilor iubitorilor de filme, s-au realizat mai multe categorii de filme cuprinzand peliculele cele mai indragite de acestia, grupate pe sectiuni.

Topul celor mai bune replici de film din toate timpurile. O fraza din "Pe aripile vantului" ocupa primul loc

Fraza "Frankly my dear, I don't give a damn" (Sincer, draga mea, nu dau doi bani pe asta), rostita de personajul Rhett Butler, interpretat de Clark Gable, in pelicula "Pe aripile vantului" (1939), a fost desemnata cea mai buna replica din toate timpurile dintr-un film
, informeaza newslite.tv.

"Titanic", considerat cel mai bun film romantic adresat femeilor

Lungmetrajul "Titanic" a fost ales cel mai bun film romantic adresat femeilor, intr-un sondaj realizat cu ocazia Zilei Indragostitilor. Detalii»

"Pantera roz" si "Exorcistul", pe lista celor 25 de filme incluse in National Film Registry in 2010

Membrii cu drept de vot din Library of Congress au anuntat titlurile celor 25 de filme incluse in 2010 in National Film Registry, pe aceasta lista regasindu-se atat pelicule obscure, filme avangardiste, cat si pelicule din "mainstream", precum "Pantera roz" si "Exorcistul", informeaza variety.com.

Cele mai piratate filme ale anului 2010

VIDEO Exorcistul, un film bântuit?
Încă de la filmări, despre pelicula „Exorcistul” (1973) s-a spus că este un film blestemat. Martorii de pe platoul de fimare au spus că un demon a încercat să împiedice realizarea sa.

Vedeta, Linda Blair, a suferit o cădere nervoasă severă, iar după lansare, realizatorii au afirmat că „The Exorcist” a fost o experienţă cu adevărat înfricoşătoare, evitând să intre în detalii. Evenimentele negative au continuat şi în timpul proiecţiilor filmului, mulţi spectatorii au început brusc să vomite, să leşine, sau au avut reacţii isterice.


Bazat pe romanul lui William Blatty din 1971, filmul „Exorcistul” combină trei scenarii într-o temă de succes: Diavolul pune stăpânire pe mintea şi trupul omului. Subiectul filmului este simplu. Chinuită de convulsii, cu puroi pe faţă, o fetiţă de 12 ani începe să ţipe ca scoasă din minţi, înjură ca un birjar, îl ponegreşte pe Dumnezeu. Cum ajutorul medical nu îi poate fi de niciun folos, singura soluţie care îi mai rămâne la îndemnă mamei fetiţei este căutarea unui exorcist care să alunge demonii.

„Pe aripile vântului”, o reţeta succesului de casă
Pelicula „Pe aripile vântului” (Gone with the Wind) a fost ecranizată în 1939 după romanul omonim de Margaret Mitchell. Dat fiind succesul de care s-a bucurat pe parcursul anilor, a intrat în numeroase topuri: e unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale şi pelicula cu cele mai mari încasări din toate timpurile.

Simpla rostire a numelui peliculei stârneşte reacţii – cele mai multe elogiative. Şi, totuşi, ce ingrediente conţine reţeta filmului „care a schimbat pentru totdeauna istoria cinematografică a Hollywood-ului” (aşa cum a fost supranumit de către criticii de specialitate ai timpului)?


Întrucât vom discuta despre dimensiunea succesului, se cuvine să amintim în ce constă acesta: câştigarea a zece Premii Oscar, printre care: cel mai bun film, cea mai bună actriţă într-un rol principal şi cel mai bun regizor; dacă ajustăm inflaţia, este filmul cu cele mai mari încasări ale tuturor timpurilor: 1.430.476.000 de dolari (circa 200.000.000 de dolari fără ajustare); a înregistrat în weekendul în care a avut premiera, 15 decembrie 1939, încasări de circa 1 milion de dolari. De asemenea, pelicula a devenit un reper pentru cinefilii din întreaga lume.
Vivien Leigh, aleasă în criză de timp
Lăsând deoparte punctele de vedere de natură artistică, se pot distinge câteva elemente care, puse cap la cap, au adus acest succes comercial impresionant. În primul rând, Oscarul pentru cea mai bună cinematografie şi culoare era unul previzibil, dat fiind că „Pe aripile vântului” este primul film color de lung metraj din istorie, realizat prin folosirea procedeului Technicolor. În al doilea rând, „Pe aripile vântului” e o megaproducţie holywoodiană, cu un buget impresionant pentru vremea ­respectivă (aproape 4 milioane de dolari) şi cu o distribuţie de excepţie: Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland, Leslie Howard şi Hattie McDaniel.
Pentru rolul lui Scarlett O’Hara au fost intervievate 1.400 de actriţe, printre care şi Bette Davis care a refuzat să fie Scarlett, crezând că va juca alături de Errol Flynn. Nici când au început filmările regizorul nu hotărâse cine va interpreta rolul personajului principal feminin, iar pe Vivien Leigh a cunoscut-o abia la câteva săptămâni după ce producţia începuse. Personajul principal masculin, Clark Gable, era considerat un sex-simbol al acelei perioade, însă Vivien Leigh i-a distrus reputaţia, afirmând că nu i-au plăcut deloc scenele în care ea trebuia să se sărute cu acesta, deoarece „avea o respiraţie urât mirositoare”.
Din punct de vedere al subiectului, sunt cel puţin trei aspecte care au asigurat succesul peliculei şi care se adaugă listei de mai sus. Este un film cvasi-istoric; pentru americanii acelei perioade pelicula făcea referire la evenimente cu o deosebită încărcătură emoţională, care au adus modificări sociale extrem de puternice şi care avuseseră loc cu puţin timp în urmă: Războiul de Secesiune (1861-1865). Pelicula narează însă şi o secvenţă de viaţă. „Pe aripile vântului” spune povestea iubirii dintre Scarlett O’Hara şi Rhett Butler în timpul Războiului Civil.
În această lume bulversată se remarcă Scarlett, o femeie diabolică, plină de defecte, vulcanică, uneori grav imorală, însă umană. Este povestea unei femei egoiste care nu vrea să-şi recunoască sentimentele faţă de bărbatul pe care-l iubeşte. Acest orgoliu se întoarce în final împotriva ei şi îl pierde pe cel pe care l-a iubit întotdeauna. Un alt aspect al succesului ţine de marketing-ul şi publicitatea agresivă făcute peliculei. În plus, chiar de la început, filmul a avut parte de o primire entuziastă din partea criticilor, amplificată ulterior de moartea tragică a celei care a dat naştere lui Scarlet O’Hara; scriitoarea Margaret Mitchell a pierit într-un accident de maşină, la puţin timp după lansarea peliculei.
Dincolo de calităţile artistice discutabile ale peliculei, se ascunde un factor, mult mai puţin ştiut şi aproape invizibil: ambiţia şi flerul comercial al producătorului David O. Selznick. Acesta a văzut o mină de aur în romanul lui Margaret Mitchell, ale cărui drepturi de ecranizare le-a cumpărat încă din 1936, la o lună de la publicarea cărţii, cu o sumă fără precedent pentru vremurile acelea, 50.000 de dolari. Şi a tras lozul norocos...

Filme nemuritoare

Poate cei mai mare film epic produs vreodată, creaţia lui David Lean după romanul lui Boris Pasternak este o cronică a tulburărilor din societatea rusă a începutului de Secol XX:
efectele dezastruoase ale primului război mondial şi apoi revoluţia care distruge vechea orînduire, numai pentru a împinge Rusia în agonia mai întîi a unui război civil şi apoi a constantei instabilităţi şi insecurităţi politice. Scenariul semnat de Robert Boit comprimă în mod judicios povestea sinuoasă a romanului, spusă în film prin flashbackuri, din perspectiva anilor 1930, epocă de continue transformări sociale şi economice. Jivago (Omar Sharif) este un doctor născut într-o familie înstărită, a cărui pasiune este poezia. El se căsătoreşte cu prietena sa din copilărie Tonia (Geraldine Chaplin), înainte de a pleca pe front. Aici o va întîlni pe Lara (Julie Christie), iubirea vieţii sale, măritată cu un revoluţionar de marcă. După revoluţie, familia lui Jivago are de suferit, iar el este obligat să lucreze ca medic al unui grup de bolşevici angrenaţi în Războiul Civil. Jivago reuşeşte totuşi să scape cu fuga, dar află că familia sa a fugit la Paris pentru a evita închisoarea sau o soartă încă şi mai tristă. Jivago o regăseşte pe Lara şi cei doi locuiesc împreună o vreme, perioadă în care el scrie cele mai bune poezii ale sale. Dar cei doi îndrăgostiţi trebuie să se despartă pentru totdeauna. Deşi conţine o poveste de dragoste emoţionantă, cu Christie şi Sharif foarte potriviţi în rolurile celor doi îndrăgostiţi despărţiţi de o soartă nemiloasă, scenele cele mai memorabile din "Doctor Jivago" sînt poate magnificele scene de efect - atacul cazacilor vîjîind din săbii asupra unui grup de manifestanţi. Interminabila călătorie cu trenul prin ţară a familiei lui Jivago, ori peisajul de iarnă prin care doctorul trebuie să se tîrască pentru a o regăsi pe Lara într-un conac părăsit de ţară. Lean a condus cu măiestrie distribuţia internaţională de vedete, între care Rod Steiger şi Tom Courtenay se evidenţiază în mod deosebit în roluri secundare. Imaginea semnată de Freddie Young evocă întinderea şi frumuseţea sălbatică a peisajului rusesc, în timp ce muzica lui Maurice Jarre completează admirabil povestea. "Doctor Jivago" s-a dovedit un mare succes de casă şi a continuat apoi să atragă telespectatorii cu personajele sale de neuitat, acţiunea plină de suspans şi reconstituirile tulburătoare ale evenimentelor istorice.
SUA (MGM, Soslar) 197 min, Metrocolor
Regizor: David Lean
Producător: Arvid Griffen, David Lean, Carlo Ponti
Scenariu: Robert Boit, după un roman de Boris Pasternak
Imagine: Freddie Young
Muzică: Maurice Jarre
Distribuţie: Omar Sharif, Julie Christie, Géraldine Chaplin, Rod Steiger, Alec Guinness, Tom Courtenay, Siobhan McKenna, Ralph Richardson, Rita Tushingham, Jeffrey Rockland, Tarek Sharif, Bernard Kay, Klaus Kinski, Gérard Tichy, Noël Willman
Oscar: Robert Boit (scenariu), John Box, Terence Marsh, Dario Simoni (regie artistică), Freddie Young (imagine), Phyllis Dalton (costume), Maurice Jarre (muzică)
Nominalizări la Oscar: Carlo Ponti (cel mai bun film), David Lean (regie), Tom Courtenay (actor în rol secundar), Norman Savage (montaj), A.W. Watkins, Franklin Milton (sunet)
Festivalul de la Cannes: David Lean, nominalizare (Palme d'Or)

VIDEO Filmele care au şocat lumea

Americanii au avut in 2010 cele mai neinspirate titluri din istoria cinematografica

Un studiu publicat de revista britanica Empire arata ca americanii au avut, anul acesta cele mai proaste titluri la peliculele produse din toata istoria cinematografica.

Cele mai importante pelicule independente

Vezi care sunt cele mai importante filme independente din ultimii 30 de ani. [...]

"Exorcistul", desemnat cel mai tulburator film din toate timpurile

Lungmetrajul "Exorcistul/ The Exorcist", lansat pe marile ecrane in urma cu 37 de ani, a fost desemnat cel mai tulburator film din toate timpurile, in urma unui sondaj organizat de site-ul LoveFilm.com, informeaza thesun.co.uk.

«Filmul» ca instrument de propagandă. Producerea «istoriei» în CINEMA-ul stalinist
Istoria nu se înţelege prin poveşti ci prin imagini”, formula enunţată la începutul volumului de Walter Benjamin şi utilizată drept motto de Evgheni Dobrenko în Stalinist Cinema and the Production of History. Museum of the Revolution¹, nu este una vidată de conţinut. Din contră, aceasta scoate în lumină adevărul relevat de numeroase studii privind utilizarea artei ca mijloc propagandistic în regimurile totalitare. Prin asocierea imaginii cu cuvantul, filmul, graţie capacităţii sale narative, permite transmiterea doctrinelor autoritare către mase rapid şi pe scară largă, de unde şi afirmaţia autorului conform căreia „Cinema-ul este examinat în acest studiu în rolul său ca instituţie de producere a istoriei”². Dobrenko este încă unul din cercetătorii care demonstrează că regimuri totalitare ca cel al lui Stalin sau Hitler au demonetizat filmul ca manifestare artistică utilizându-l propagandistic ca instrument de rescriere a istoriei.

Volumul argumentează progresiv ceea ce George Orwell suprinde cu acuitate în volumul său, 1984: în imaginarul totalitar, puterea asupra maselor este conferită de ignoranţă. Această idee este argumentată de Evgheni Dobrenko prin raportarea perpetuă la relaţia dintre memorie ca experienţă personală şi istorie ca modalitate de a conceptualiza experienţa (ca fapt social). Astfel, „Muzeul Revoluţiei” devine spaţiul universal al regimului stalinist în care, memoria, privită ca „traumă”, trebuie anihilată prin reinventarea istoriei ce poate depersonaliza trecutul. Filmul (ca sinteză a literaturii şi teatrului) joacă un rol magistral, fiind cel care răspunde cel mai bine sensibilităţii stalinismului de a-şi transmite ideologia.

În centrul „Muzeului” stă necesitatea legitimării (persuasiunea indivizilor de a se reconcilia cu poziţia lor în cadrul regimului), precum şi rescrierea infailibilă a istoriei, din perspectiva axiomei bolşevice. În această logică, un instrument eficient în regimul stalinist, s-a dovedit a fi filmul biografic, nu ca modalitate de evocare a unor personalităţi marcante în istoria Rusiei, ci ca mijloc de luptă împotriva memoriei prin amnezie. Palierul filmelor biografice având în centru personalităţi militare, cum au fost operele regizorilor Eisenstein şi Pudovkin, reflectă viziunea conform căreia filmul este privit exclusiv din ecuaţia propagandei politice. Obiectivele majore sunt pe de o parte, denigrarea guvernării ţariste şi, implicit, a ţarului, iar pe de altă parte, oglindirea ideatică a bolşevismului sub iluzia creată de ideile realismului «total» şi «adevărului istoric». În acest imaginar totalitar, cinematografia este doar una din artele în care memoria este demonizată şi privită ca «traumă», în timp ce istoria «realismului socialist» devine «terapie». Dobrenko demonstrează această teză analizând comparativ Alexander Nevski şi Crucişătorul Potiomkin, creaţiile regizorului Serghei Eisenstein cu Furtună asupra Asiei, regizat de Pudovkin şi Arsenalul lui Dovzhenko. Concluzia la care acesta ajunge este că „istoria filmului biografic sovietic este povestea neîntâlnirii filmului cu biografia”³, fapt generat de eludarea realităţii istorice, cu accent pe propagarea miturilor geopolitice.

Autorul oferă însă şi alte exemple de filme biografice înscrise în acest pattern pentru a promova identitatea naţională, prin accentuarea caracterului eroic al naţiunii ruse, având ca reper opere memorabile semnate de Eisenstein, Vertov, Pudovkin, Dovzhenko şi Donskoi. Pornind de la premisa că în regimul stalinist filmul biografic este un „instrument pentru distilarea mitului în istorie şi istoria în mit”, acesta explică mitul infailibilităţii eroismului rus prin raportarea în cadrul filmului la naţiunea germană, mai puternică decât oricare alta, care ameninţă perpetuu identitatea naţiunii ruse.

În analiza sa, Dobrenko nu eludează cadrul ideologic în care s-au „trasat” direcţiile privind utilizarea artelor în scop propagandistic, astfel că plasarea în centrul acestui demers a unui Maxim Gorki, care se pronunţa împotriva „individualismului”, „independenţei individuale faţă de influenţele clasei” şi „cultului izolării sociale”, probează că scopurile artei regimului stalinist sunt escamotarea istoriei şi transmiterea marxism-leninismului. Lucid, autorul consacră două capitole pentru a realiza o analiză exhaustivă, inclusiv din perspectivă mitologică a ecranizărilor romanelor lui Gorki. Scopul irefutabil al unei asemenea abordări are în vedere ilustrarea caracterului propagandistic în care anumite evenimente sunt prezentate, concludând că autobiografiile filmate ale scriitorului au produs „mitul Gorki”. Contrar titlului volumului (care anunţă o analiză elaborată asupra rescrierii istoriei în cadrul regimului stalinist), Dobrenko se rezumă să ia drept studiu de caz, cazul particular al lui Maxim Gorki ca scriitor şi ideolog, ale cărui romane autobiografice au fost ecranizate de Mark Donskoi. Volumul este diferit faţă de opera editată de Anna Lawton, The Red Screen. Politics, Society, Art in Soviet Cinema⁴ care se axează în jurul unei analize exhaustive a tematicii abordată în filmografia rusă sub regim totalitar însă meritul acestuia constă în elaborarea unui minuţios studiu de caz care serveşte infailibil înţelegerii artei şi manifestărilor acesteia din perspectiva axiomei totalitare
NOTE1 Evgheny Dobrenko, Stalinist Cinema and the Production of History. Museum of the Revolution, (Edinburgh: Edinburgh University Press, 2008).
2 Dobrenko, Stalinist, 8.
3 Dobrenko, Stalinist, 67.
4 Anna Lawton, The Red Screen. Politics, Society, Art in Soviet Cinema, (New York: Routledge,1992).




ANCA ALEXANDRU – Masterat, Facultatea de Ştiinţe Politice – Universitatea din Bucureşti, specializarea Politică Europeană şi Românească.

„E.T.” a fost votat cel mai bun film din toate timpurile

În cadrul unui sondaj recent, efectuat de radiotimes.com, „E.T. Extraterestrul” a fost desemnat cel mai bun film din istorie, relatează The Telegraph.
Celebrul science-fiction, regizat de Steven Spielberg, s-a situat pe primul loc în acest clasament, pentru care au fost chestionaţi aproximativ 2.500 de cinefili din Marea Britanie.

Misteriosul blestem al seriei de filme „Poltergeist“