Vlad/Benedict Solomon

Rezumarea primului mesaj :

Vlad  Solomon
Personalitati din strainatate
(originari din Romania)
http://www.poezie.ro./index.php/author/0011995/index.html#bio
 
=====

FUG, de Vlad Solomon: Fug într-o lume pustie.
Mă caut şi nu reuşesc să mă găsesc.
Şi fug,
Fug după mine,
Fiindcă trebuie să aflu cum sunt cu adevărat.

Poate că, de fapt, sunt verde,
Verde ca verdele ierbii.
Şi fug prin iarbă.
Şi iarba mă muşcă şi mă înverzeşte...
Şi mă transformă în iarbă,
Mai verde ca verdele ierbii.

Dar simt că verdele nu mi se potriveşte;
Şi fug din iarbă,
Fug spre deşert,
Spre deşertul torturat de soare.
Poate că de fapt sunt foc.
Şi fug prin deşert,
Ars de soare,
Şi mă transform în foc.
Şi ard ca soarele care mi-a dat viaţa de foc.
Şi fug.
Şi ard în vâlvătăi mistuitoare.

Dar simt cum mă transform în cenuşă.
Şi fug.
Fug să mă sting în mare.
Şi fug spre mare.
Şi marea mă cheamă.
Şi mă scufund în adâncuri.
Poate că de fapt sunt o algă,
O algă plutitoare.
Şi fug.
Fug spre alge.

Dar, curând,
Observ cum mă scufund tot mai mult
Şi prind rădăcini.
Şi nu mai pot pluti,
Şi nu mai pot zbura.
Şi-atunci din străfunduri mă smulg
Şi fug.
Fug spre cer.

Poate că, de fapt, sunt o pasăre,
O pasăre liberă,
Liberă să zboare în imensitatea cerului.
Şi fug spre înalt.
Şi zbor, plutesc.
Zbor.


Dar aripile-mi obosesc
Şi mă simt din ce în ce mai vlăguit.
Şi nu mai pot zbura.
Mă prăbuşesc
Şi trebuie din nou să fug.
Şi fug.
Fug.
Încotro?
Nu ştiu.
Dar fug.
Şi, când mă simt epuizat,
Când nu mai pot fugi,
Te zăresc pe tine.
Şi, cu ultimele-mi puteri,
Fug,
Şi fug,
Fug spre tine.

Fiindcă ştiu că în tine sunt eu.
Mă vei primi,
Te voi primi în mine.
Şi apoi vom fugi.

Fug.
Fug cu tine.

din volumul " În noi e un cer mai adevărat" - Tel Aviv - 1984 (C)

citeste[...]

Cazul Chiny - Dileme militare si morale in armata israeliana



Booky Na'eh este corespondent al cotidianului Yedioth Ahronoth, pe teme legate de activitatea politiei, criminalitate, lumea interlopa si asa zisa mafie organizata in Israel. Articolele lui sint scrise intr-un limbaj direct, simplu si lipsit de menajamente. Datorita relatiilor sale speciale cu politia, Booky aduce in lumina reflectoarelor afaceri obscure, povestiri inedite despre criminali, infractori sau politicieni corupti, picanterii sau intrigi de culise. Si, deoarece putini cunosc precum Booky viata de noapte a Tel Aviv-ului, ziaristul organizeaza plimbari nocturne, cu grupuri de curiosi, care, in schimbul unei modeste sume, au ocazia sa descopere localuri rau famate, casinouri ilegale, colturile ascunse ale „orasului fara pauza”. Nu lipsesc dialogurile cu prostituate, homeless, plimbari prin zona statiei centrale de autobuze, dezvaluirea promiscuitatilor.



E greu sa il surprinzi pe Booky. A vazut de toate culorile, a cunoscut indeaproape hoti si asasini, primeste informatii de la prima mina si le transmite ziarului numai dupa ce au fost bine verificate. Si totusi, in urma cu peste o luna, insotind un grup de turisti prin labirintul Tel-Avivian, una din atractiile traseului constituind-o un club de noapte de pe strada Allenby (artera comerciala foarte animata ziua si pustie noaptea), jurnalistul observa in localul de striptease o tinara „vesela”, expunindu-si farmecele in fata unui chinez a carui figura ii parea cunoscuta. „Chinezul” nu era altul decat Ely Merom, comandantul marinei militare israeliene.





Din Germania la Sde-Eliezer, via Shanghai





Epopeea lui Ely Merom incepe inca din anii patruzeci, in Germania nazista, unde tatal sau, Erich, evreu de origine germana, este deportat in lagar de munca obligatorie. Cu ajutorul unor prieteni este eliberat, cu conditia sa paraseasca imediat Germania. Reusind sa capete viza doar pentru China, ajunge in Shanghai, este primit de comunitatea evreiasca locala si o cunoaste pe viitoarea sa sotie, evreica, din mama de origine rusa si tata chinez. Cuplul se muta intr-un mare oras portuar din estul Chinei, deschide un restaurant si, in scurt timp, se nasc sase copii, trei fii si trei fiice. Odata cu venirea la putere a lui Mao Tse-Tung, proprietatile sint nationalizate si familia decide sa emigreze in Israel, dar numai Erich primeste aprobarea, mama si copiii fiind considerati chinezi. In urma interventiilor organizatiilor internationale, reusesc sa paraseasca China, in vara anului 1955, ajung la Haifa, apoi in asezarea agricola Sde-Eliezer, unde se ocupa cu agricultura, cultivind piersici, mere, prune si capsuni. In Noiembrie 1955 se naste al saptelea copil, cu fizionomie chineza, precum fratii si mama sa, Leah, si primeste numele Eliezer, dupa Eliezer de Rothschild.



Desigur, toti copiii ajutau la cultivarea pamintului, fiecare avindu-si rolul bine definit. La virsta de cinsprezece ani, Eliezer Merom se inscrie la Scoala de Marina Militara din Acco (Acre), sectia tehnica (masini). Colegii si-l amintesc ca un elev jucaus, nedisciplinat, pus mereu pe farse. La scoala de marina capata porecla Chiny (datorita trasaturilor sale chinezesti), care il va insoti toata viata, el insusi semnind astfel documentele militare. Fratele sau, Moshe, care l-a precedat la scoala militara, este poreclit, la rindul sau, Chiny cel mare (va deveni general in marina israeliana). De altfel, toti fratii sai sint ofiteri in rezerva.







Cine este Ely Merom?







Dupa razboiul de Yom Kipour (1973), Chiny se inroleaza in marina militara. Ofiter tehnic, de masini, se remarca printr-un inalt nivel profesional, meticulozitate si o deosebita capacitate de a simplifica lucrurile care pareau complicate la prima vedere. Mai tarziu se reprofileaza, devenind comandant de nave de razboi. Carismatic si perseverent, participa la numeroase actiuni spectaculoase, multe dintre ele ramase secrete pina in ziua de azi. Ascensiunea sa in ierarhia marinei militare este impresionanta Dar, desi pretinde de la subordonati o disciplina de fier, iar calitatile sale profesionale sint unanim recunoscute, Chiny este considerat petrecaret, amator de alcool, personaj controversat.

Stabilit in oraselul Carmiel, casatorit cu Ora, pe care a cunoscut-o in cadrul marinei, Ely Merom are un fiu (Elad, ofiter de marina, comandant de nava) si doua fiice. Intre actiunile conduse de Chiny amintim blocarea vasului Santorini (Mai 2001), care transporta arme – nerespectind acordurile cu Autoritatea Palestiniana - si, mai ales, capturarea navei Karin A (Ianuarie 2002), la bordul careia se aflau 20 de tone de armament de provenienta iraniana cu destinatia Gaza. Planul acestei misiuni ii apartine in intregime lui Chiny si a fost aprobat dupa multe discutii in contradictoriu cu comandantul marinei, fiind considerat deosebit de riscant. De aceea, el insusi si-a asumat conducerea operatiunii. Abia dupa acest succes, numele lui Ely Merom apare in mass-media israeliana. Si totusi, datorita modului sau de viata libertin, nu va fi promovat in functia de comandant al marinei. Este preferat David Ben-Baashat, iar Chiny devine atasat militar la Singapore. Se parea ca acesta va fi apusul carierei sale. Dar in al doilea razboi din Liban, o nava cu rachete israeliana este bombardata de Hizballah, grav avariata, iar patru militari isi gasesc sfirsitul. In urma anchetei, rezulta ca sistemul electronic de aparare nu fusese pus in functiune, neglijenta de neiertat. La scurt timp dupa razboi, amiralul Ben-Baashat demisioneaza, iar Chiny este chemat din Singapore si numit comandant al marinei militare. Se angajeaza in restructurarea sistemul ierarhic, amelioreaza capacitatea de lupta a marinei, insistind pe fiecare detaliu. In cadrul armatei, aprecierea este unanima. In mai putin de doi ani, devine unul dintre cei mai valorosi amirali din istoria marinei israeliane, poate cel mai eficient, cu viziune strategica si excelenta profesionalitate. Bineinteles, introduce o disciplina riguroasa. Si totusi...



Dublu standard?



In armata, cind un ofiter superior pretinde de la subordonatii sai dedicatie si disciplina, este de asteptat ca normele si codul etic sa fie respectate in primul rind de el insusi. Faptul ca Chiny a fost surprins in clubul de striptease Go-Go, intr-o situatie deloc magulitoare, chiar imbracat in haine civile, vorbind engleza pentru a nu fi recunoscut, creaza o dilema morala in rindurile armatei.

In mijloacele de comunicatie au aparut voci si ecouri diferite. Nu incape indoiala ca Chiny a imbunatatit simtitor capacitatea de lupta si prestigiul marinei. Autoritatea sa profesionala este deasupra oricarui dubiu. Dar modul sau de viata, pe toata durata carierei sale militare, este in contradictie totala cu ceea ce te-ai putea astepta de la un amiral responsabil, membru al statului major. De curind, la televiziunea israeliana, s-a prezentat un reportaj in cadrul caruia si-au exprimat opiniile militari in rezerva, jurnalisti, comentatori militari, politicieni. Desigur, colegii de arme l-au sustinut pe Chiny, considerind aceasta abatere de la norme ca fiind minora, fara consecinte asupra performantelor sale profesionale. Chiny si-a recunoscut vina in fata sefului statului major, a declarat ca a fost o incalcare singulara a disciplinei, pe care o regreta profund. Se pare insa ca lucrurile nu stau chiar asa, ca naravurile, chiar daca nu au aparut in presa, ii sint cunoscute, si nu cadreaza cu morala militara. Un comandant al marinei este in exercitiul functiunii 24 de ore din 24. Seful statului major, Gaby Ashkenazy nu l-a sanctionat si nu l-a mustrat pe Chiny, rezumindu-se la o simpla observatie, fara repercursiuni asupra carierei sale militare. Discutia intre patru ochi a celor doi generali a ramas secreta, dar, pentru o abatere de acest gen, orice ofiter cu gradul de locotenent, sau chiar un simplu cursant ar fi fost indepartat imediat din rindurile marinei. De altfel, un grup de tineri ofiteri in rezerva a facut un apel catre Chiny, cerindu-i sa isi dea imediat demisia, datorita abaterilor sale de la codul moral al armatei, considerind ca un om cu o personalitate problematica nu este demn sa detina o functie militara de asemenea importanta. Alti comentatori au minimalizat incidentul, considerind critica asupra vietii sale private o ipocrizie. Dar oare poate fi desprinsa viata privata de capacitatea profesionala, in cazul lui Chiny? Gaby Ashkenazy este cunoscut ca un soldat care impune disciplina militara rigida, pe care el insusi o respecta, slujind drept exemplu pentru intreaga armata. Si atunci, cum poate un sef de stat major sa treaca peste principiul exemplului personal si sa il pastreze in functie pe Chiny? Una dintre dificultati ar fi ca Chiny insusi a determinat parasirea armatei de catre cei doi generali care il urmau in ierarhia marinei, astfel ca inlocuirea sa nu pare posibila in viitorul apropiat, mai ales datorita exceptionalelor sale merite militare, de-a lungul celor 35 de ani de cariera.



Polemica deschisa



Booky Na'eh, ziaristul care a facut sa explodeze intreaga afacere, s-a exprimat intr-un mod foarte aspru in interviul TV. Dupa parerea sa, oricine il putea fotografia pe Chiny cu telefonul celular, in localul rau famat, comandantul marinei devenind astfel santajabil, iar armata israeliana nu isi poate permite luxul de a avea in statul major un amiral care poate fi amenintat cu dezvaluiri neplacute ce ar putea sa ii influenteze randamentul.

Se pare ca seful statului major i-ar fi sugerat lui Chiny sa gaseasca un moment propice in viitor si sa demisioneze in mod onorabil, lasind in urma sa o marina militara bine organizata, cu generali calificati. Putin intrigat de acest personaj, pina nu demult necunoscut mie, am luat legatura cu un prieten, colonel in rezerva in marina militara (a participat la numeroase actiuni speciale, printre care si rapirea vedetelor de la Cherbourg), fost comandant al lui Chiny, vrind sa ii cunosc punctul de vedere. Prietenul meu mi-a confirmat zvonurile cu privire la comportamentul usuratic al lui Chiny in viata sa privata. Totodata, l-a laudat pentru cariera sa stralucitoare si progresul din ultima vreme al marinei militare. De altfel, mi-a spus, nu cunoaste combatanti din marina care sa nu bea citeva pahare de bere la intoarcerea la baza, dupa misiuni dificile. Considera ca orice om are "schelete in dulap" si poate fi santajat. Iar cei 35 de ani de sacrificii si dedicatie, pregatirea profesionala si ameliorarea potentialului si a eficientei marinei militare pledeaza in favoarea lui Chiny.

Afacerea Chiny lasa numeroase semne de intrebare, care, pentru moment, nu isi gasesc raspunsul.

Ordine, de Vlad Solomon: Am vrut să-mi pun sentimentele în ordine,
În vechea bibliotecă prăfuită.
Am luat o cârpă de praf
Şi mi-am scuturat mila...
Ura mi-era complet desfăcută,
Iar coperţile îi alunecau.
Am lipit-o fără tragere de inimă,
Căci pe aceasta din urmă o împrumutasem.
Dispreţul era cam decolorat;
L-am mutat cu un raft mai sus,
Să fie în plină lumină...
Tristeţea avea pozele roase...
Mă uitasem prea des la ele în ultima vreme.
I-am schimbat locul cu bucuria,
Pe care am găsit-o într-un colţ,
Uitată, nefolosită, nou-nouţă
Şi mirosind a albastru.
Aşa mi-am aranjat toate sentimentele
În bibliotecă.
Doar dragostea n-a putut fi găsită.
Mi-am amintit că o vândusem nu de mult
Ca să-mi pot cumpăra
Un exemplar jerpelit
De satisfacţie.

din " In noi e un cer mai adevarat" - Tel Aviv, 1984 (C)
citeste[...]

Iniţiale , de Vlad Solomon:
Oraşul te învăluie cu sunete de orgă înveşmântate în aur umed.
Felinarele podului Karl îţi mângâie umbra stingheră.
Erai demult aici, căutându-mă între cristale şi marionete,
La malul Vâltavei, unde cuvântul îşi sculptează în apele tulburi
Iniţiala primei amintiri din ceaţa atingerilor pierdute,
Album cu pasiuni decolorate, vise neîncepute, dans mut.
Mi-ai recunoscut zâmbetul dincolo de ultima dună a deşertului,
Existenţa nu e fiinţa - şoapta ta, îmbrăţişându-mi ezitarea.
Ameţitoare plutire, nisip albastru, val afrodisiac, noi.

Vlad Solomon, 2008 (C) citeste[...]

TELEPATIE
http://193.226.7.140/~leonardo/n14/Solomon2.htm

Hipnoza, mit si realitate (1)



In ultima vreme, mijloacele de comunicatie din Israel readuc in actualitate un subiect deja abordat in trecut, dar care pare a trezi mult interes in rindul publicului larg - utilizarea hipnozei ca mijloc de tratament in diferitele domenii medicale. Noul val a pornit de la o interventie chirurgicala ( hernie ombilicala) care s-a efectuat la spitalul "Shiba- Tel Hashomer", fara anestezie generala, pacientul fiind operat in stare hipnotica, in colaborare cu Dr. Moris Kleinhauz, psihiatru de renume, promotorul hipnozei in Israel. Nascut in Chile, din parinti evrei de origine romana si poloneza, Moris Kleinhauz emigreaza in 1952 in Israel si se specializeaza in psihiatrie, devenind sef de sectie la Spitalul Beer Yaakov si conducind, inca din anii 70, pina nu demult, clinica de psihofiziologie orala, in cadrul departamentului de stiinte comportamentale al Facultatii de Stomatologie a Universitatii Tel-Aviv. In decursul anilor a introdus in tainele hipnozei mii de medici si psihologi, predind numeroase cursuri de perfectionare post-universitara. Fiind unul dintre discipolii si colaboratorii sai, deoarece reportajele din presa s-au axat mai mult pe senzational decit pe utilizarile curente, voi incerca, in rindurile de mai jos sa aduc putina lumina asupra hipnozei, demitizind notiunea, clarificind anumiti termeni, unii dintre ei folositi in mod eronat, in speranta ca cititorii o vor redimensiona la ceea ce reprezinta in realitate - un mijloc de tratament auxiliar al medicinii traditionale, fara conotatii mistice sau fenomene para-normale.
Desi denumirea ( introdusa de medicul scotian James Braid, in secolul XIX) provine de la Hypnos ( somn), hipnoza nu implica lipsa de veghe, fiind o stare intermediara intre somn si trezire, iar definirea ei, de-a lungul anilor, a fost dificila si deseori confuza. Daca o acceptam ca pe o stare de constiinta (sau constienta) in care pot fi relevate si manipulate fenomene potentiale prin proceduri sugestive, aceste cuvinte nu explica nici pe departe complexitatea ei, necesita alte lamuriri, asupra factorilor care induc schimbari emotionale, cognitive, comportamentale, fiziologice, care insotesc procesul hipnotic. De altfel, fenomenele hipnotice apar in viata de zi cu zi, e suficient sa ne gindim la automatismul reactiilor unui sofer, sau la mobilizarea maselor, prin discursuri politice, sau la ceremoniile religioase. Pentru ca hipnoza este, in primul rind, raspunsul ideatic, manifestarea somatica a gindirii. De exemplu, daca ne inchipuim ca avem in gura suc de lamiie, vom simti gustul acru ( reactie ideo-senzitiva), sau vom avea o hipersalivatie ( raspuns ideo-motor). Asadar reactionam la stimuli, apoi la ginduri si imagini, in mod involuntar si imediat.

Sugestie si comunicatie

Elementul principal al procesului hipnotic este sugestia, transmiterea unei idei ocolind critica intelectuala, prin comunicatie ( verbala sau non verbala), inducind schimbari ale reactiilor la stimuli. Acest proces este un mod de comunicare intre medic si pacient, o interactie in decursul careia atentia pacientului este concentrata asupra vocii hipnotizatorului, a imaginilor sugerate de el, sugestiile creind un nou cadru de gindire, cu schimbari comportamentale implicite, necesare in diagnosticare si tratament.
Daca hipnoza este comunicatie, calitatea ei depinde de relatia interpersonala medic-pacient, de raportul dintre ei, de incredere si colaborare, de sugestibilitatea pacientului, de experienta si capacitatea medicului de a reincadra si modifica ideile preconcepute despre hipnoza, termen corelat in mod eronat cu pierderea controlului, sau legat de trucuri de estrada si circ. In acest scop, deja de la prima vizita, medicul trebuie sa dedice timp si rabdare stabilirii unui "contract de tratament", prin care clarifica pacientului ca hipnoza va sluji doar in scop medical, ii acorda controlul total al situatiei, foloseste un limbaj eufemistic, cautind sa creeze o atmosfera relaxanta.
Pregatirea pacientului pentru hipnoza este faza cea mai importanta, medicul trebuie sa il acompanieze pe pacient in insusirea tehnicilor de relaxare fizica si mentala, in imaginatia dirijata, prin folosirea initiala a unor sugestii simple, familiare, ascultindu-i rezervele, evitind orice situatie conflictuala, luind in consideratie universul asociativ al pacientului. Urmatoarele sedinte vor fi dedicate tratamentului prin hipnoza, in mod treptat, in functie de ritmul in care progreseaza pacientul.
Procesul hipnotic constituie un complex format din relaxare, sugestii, disocieri, modificari de perceptie, memorie, comportament, care difera in functie de profunzimea hipnozei. Si totusi nu exista nici o relatie directa intre aceasta profunzime si reusita tratamentului, acesta din urma putind fi incununat de succes chiar in cazul unei hipnoze usoare, superficiale. Intotdeauna sedinta de hipnoza trebuie sa se incheie cu asa-numita de-hipnotizare, iesirea pacientului din starea hipnotica, neutralizarea sugestiilor inutile si negative si reorientarea sa in realitatea incojuratoare. In multe cazuri se recomanda invatarea tehnicilor de autohipnoza prin autosugestie, incluzind exercitii la domiciliu, pentru a facilita tratamentul si a evita dependenta de medic.

Dura lex, sed lex

In Israel, spre deosebire de multe alte tari, exista o lege care interzice hipnoza de circ, sau de estrada, permitind folosirea ei doar in scop terapeutic, de catre medici si psihologi, care au urmat cursuri de perfectionare si au sustinut un examen de acreditare din partea Ministerului Sanatatii. Legea a fost promovata de Dr. Moris Kleinhauz inca din 1968, pentru a pregati personal calificat, a cunoaste indicatiile si contraindicatiile, a evita sarlataniile sau utilizarea hipnozei in scopuri daunatoare societatii. Din pacate, aceasta lege, foarte restrictiva, se intoarce ca un bumerang, chiar impotriva medicilor si psihologilor care au dedicat timp si dragoste acestui domeniu fascinant. Numerosi ghicitori, magicieni, instructori in diferite domenii, conducatori de secte religioase, impostori, folosesc tehnicile hipnotice ( sub diferite denumiri) in scopuri "mistice", profitind de naivitatea oamenilor simpli, cu tendinta spre dependenta, pentru a le "spala creierul", a stoarce bani si a acumula putere. Aceste persoane nu sint supuse restrictiilor legii, deoarece folosesc alta terminologie, iar in cazul unui proces, sau al unei reclamatii, pot invoca argumentul ca nu se ocupa de hipnoza, ci de yoga, de meditatie transcedentala, de tratament prin religie, NLP, sophrologie, in alt domeniu, nu medical, ci "alternativ". Nu voi intra in detaliile legii, dar cred ca o liberalizare a ei ar fi binevenita si ar evita ambiguitatile de pe urma carora sufera in primul rind specialistii si, implicit, populatia, care ar gasi in acest mijloc de tratament un enorm beneficiu.
In rindurile de mai sus nu am precizat utilizarile hipnozei in aproape toate domeniile medicinii, de la oncologie la dermatologie, in ginecologie, in boli psihosomatice, autoimune, in tratamentul stressului, al fobiilor, in stomatologie, pentru incetarea fumatului, in obezitate, in sport, etc... Despre acestea va voi povesti in partea a doua a articolului.


Dr. Vlad Solomon este medic stomatolog, acreditat din partea Ministerului Sanatatii din Israel in practicarea, cercetarea stiintifica si predarea hipnozei medicale.

La Bucuresti cu Marcel Iancu
Vlad Solomon
De curind am fost intr-o vizita de o saptamina in Romania. Nu planificasem acest voiaj, dar o initiativa legata de Marcel Iancu, despre care am mai scris in paginile Jurnalului Saptaminii, m-a determinat sa-mi schimb programul si, profitind de vacanta de sarbatori, sa poposesc la Bucuresti, pentru a lua parte la manifestarile organizate de fundatiile E-cart.ro si Simetria, in cadrul proiectului "Marcel Iancu arhitect" si inceputurile arhitecturii moderne in Romania.

In Israel nu se stie decit foarte putin, sau chiar deloc, despre aceasta latura creativa a lui Marcel Iancu. La Muzeul Janco-Dada din Ein-Hod, vizitatorul are ocazia sa afle citeva detalii, dar expozitia permanenta se concentreaza in special pe arta plastica si intemeierea coloniei artistilor, in 1953.

In schimb, in Romania, in afara faptului ca se scrie tot mai mult despre Marcel Iancu, miscarea Dada si avangardismul literar si artistic, se acorda o mare importanta perioadei interbelice, in care marele artist, impreuna cu fratele sau, Iuliu, a revolutionat arhitectura din Bucuresti.

" Vad nevoia urgenta de a reface Bucurestiul si am incercat sa schitez noua orientare urbanistica, care pare inca si azi o utopie. De altfel, urbanismul este arta care trebuie sa scruteze viitorul. Cei care cladesc orase fara destula previziune se gasesc mereu depasiti de realitate." - Marcel Iancu - Catre o arhitectura a Bucurestiului, 1935.

Inca in 1996, Uniunea Arhitectilor si Muzeul National de Arta al Romaniei au organizat o remarcabila expozitie si un colocviu international "Centenar Marcel Iancu", editind totodata un catalog impresionant, rezultat al cercetarilor asidue, sustinute de-a lungul anilor de arhitecti si istorici de arta. Acest catalog mi-a fost daruit, acum citeva luni, de fiica artistului, D-na Dadi Janco, care mi-a povestit despre biroul de arhitectura al fratilor Iancu, despre cele peste 80 de cladiri proiectate de tatal sau, in special in Bucuresti, intre anii 1926-1938.

Dupa 12 ani de la expozitia din Bucuresti, Fundatia E-cart.ro, condusa de Doina Anghel si Angelica Iacob, in colaborare cu Fundatia Simetria (reputatul arhitect Alexandru Beldiman) readuc in atentia publicului personalitatea arhitectului Marcel Iancu si opera sa, bucurindu-se de un substantial sprijin din partea Ministerului Culturii si Cultelor si al altor institutii si organizatii romanesti si internationale. Primul pas l-a reprezentat editarea unei harti bucurestene, in scop turistic-cultural, in doua variante, romana si engleza ( un traseu urban care include 18 cladiri concepute de Marcel Iancu intre anii 1929-1938 ), ilustrata cu fotografii ale edificiilor si istoria lor, dar cuprinzind si desene si informatii referitoare la biografia arhitectului, precum si crezul sau, exprimat in publicatiile anilor 30, relativ la necesitatea schimbarilor urbane si a modernizarii capitalei Romaniei.

Harta a fost lansata in 16 iulie si este distribuita in mod gratuit, prin intermediul librariilor Carturesti si al Institutului Cultural Roman, prin filialele sale din diferite tari.

Al doilea pas l-a constituit evenimentul din 15 octombrie, scopul calatoriei mele. In cursul diminetii, in subsolul librariei Carturesti, a avut loc un simpozion la care au luat parte arhitecti din Romania ( Alexandru Beldiman, Ana Maria Zahariade, Mariana Celac si altii), istorici de arta ( Doina Anghel si Angelica Iacob, initiatoarele proiectului), precum si invitati din Israel ( arhitectul Moshe Zarchi, vechi prieten si colaborator al lui Marcel Iancu, Raya Zommer-Tal, directoarea muzeului Janco-Dada din Ein-Hod) si din Elvetia ( artistul video Erik Dettwiler). Dadi Janco nu a putut veni in Romania, dar a transmis, prin intermediul meu, salutul si multumirile sale:

"Stimata audienta, Fundatiile Simetria si E-cart.ro, draga D-le Beldiman, dragi participanti...

In numele familiei Janco din Israel, USA si Canada, doresc sa va multumesc pentru initiativa si proiectul Dvs. de a onora si omagia creatiile arhitecturale ale tatalui meu, Marcel Iancu, realizate impreuna cu fratele sau, Iuliu.

Acest omagiu, adus memoriei tatalui meu si inceputurilor arhitecturii moderne in Romania, ma emotioneaza si regret ca nu pot lua parte la acest eveniment.

Sper ca renasterea interesului pentru Marcel Iancu si opera sa si ecourile care ajung la mine din toate colturile lumii vor gasi rezonanta si in renovarea cladirilor concepute in Bucuresti, in perioada interbelica.

Tin sa multumesc organizatorilor, conferentiarilor si tuturor celor care si-au adus contributia la reusita proiectului "Marcel Iancu arhitect", la editarea hartii si albumului.

Imi doresc ca la viitoarea manifestatie, in memoria regretatului meu tata, sa pot fi prezenta in mijlocul Dvs.

Cu salutari din Israel,

Dadi Janco."



Pe toata durata simpozionului, conferentiarii au abordat diferite subiecte legate de arhitectura lui Marcel Iancu, relatia intre arta plastica si arhitectura, influenta miscarii Dada si a avangardei, activitatea biroului de studii moderne al fratilor Iancu, noile directii de cercetare care se impun, importanta detaliilor si a formelor geometrice, starea de deteriorare a unor edificii, dificultatea de a include cladirile cu valoare istorica in patrimoniul cultural roman, aspecte juridice, viziunea arhitectului, speranta infiintarii unei case memoriale.

Moshe Zarchi a depanat amintiri despre Marcel Iancu, referindu-se la creativitatea si generozitatea artistului, si a prezentat arhitectura muzeului din Ein-Hod, pe care l-a construit in onoarea prietenului sau de-o viata. Raya Zommer-Tal s-a referit la schimbarile din opera arhitecturala a lui Marcel Iancu, dupa emigrarea sa, in 1941, in Palestina si aportul sau la arhitectura israeliana, dupa infiintarea statului, pentru reabilitarea si conservarea satelor arabe parasite, impotrivindu-se ideii de a demola cladirile degradate, contribuind la restaurarea asezarilor Jaffa, Ramlah, Lod. Din cele doua case concepute de Iancu in Israel, doar o vila din Hertzliya exista si astazi, diferita de cele din Romania, influentata de elementele arhitecturale mediteraneene. In mod paradoxal, modernistul Iancu nu a neglijat traditionalismul si culoarea locala, a respectat patrimoniul istoric, dar a introdus si elemente noi, atit in pictura sa (care oscileaza intre figurativ si abstract), cit si in activitatea de arhitect.

Arhitecta Mariana Celac a prezentat un film edificant despre cladirile lui Marcel Iancu, oprindu-se in special asupra imobilului Solly Gold, in forma de pentagon neregulat, poate cel mai fascinant proiect al arhitectului. Un alt film a fost realizat de artistul video Erik Dettwiler, avind ca tema interactia noastra cu urbanismul in viata de zi de zi, prin prisma constructiilor lui Iancu si a elementelor dadaiste.

In aceeasi zi, la orele 18, tot la Carturesti, a avut loc lansarea albumului bilingv "Marcel Iancu - Biroul de studii moderne", care intruneste conferintele prezentate in cursul diminetii, un cuvint introductiv al ambasadorului Statului Israel in Romania, David Oren, precum si alte articole, trimise de cercetatori care nu au putut lua parte la simpozion. Editat impecabil, bogat in ilustratii, albumul a fost distribuit gratuit sutelor de invitati si, fara indoiala, va fi necesar un nou tiraj.

Tot in cadrul aceleiasi faze a proiectului "Marcel Iancu arhitect", pe data de 18.10 a avut loc la Sinaia expozitia de fotografii a lui Teodor Graur, care ilustreaza cladirile lui Marcel Iancu din Romania. Desi nu am putut fi prezent la expozitie, destinul a vrut sa ma intilnesc, intimplator, cu o zi inainte, linga Hotelul Sinaia, cu artistul fotograf, care mi-a promis un disc cu creatiile sale. Fiind in drum spre Brasov, m-am oprit linga Predeal, sa fotografiez Sanatoriul, o alta opera a arhitectului. In prealabil, indemnat de Dadi Janco, am fotografiat, in Bucuresti, imobilul Jacques Costin (cumnat al lui Marcel Iancu), construit in 1933, pe strada Paleologu nr 5. Aceasta a fost ultima adresa a familiei Iancu inainte de emigrare. La inceputul anului 1941, dupa Pogromul de la Bucuresti, artistul si familia sa parasesc Romania.

Fundatiile E-cart.ro si Simetria au in plan si realizarea unui film documentar, despre viata si opera arhitectului Marcel Iancu. Acesta ar fi al treilea pas al proiectului, care si-a propus atragerea atentiei asupra inceputurilor arhitecturii moderne in Bucuresti, precum si deschiderea unor noi directii de cercetare in urbanism. Din pacate, multe dintre cladirile concepute de Marcel Iancu sint intr-o stare de degradare avansata. Organizatorii proiectului "Marcel Iancu arhitect" spera ca actiunea lor sa se materializeze, in viitor, si printr-o initiativa de renovare a imobilelor si de includere a unora dintre cladiri, reprezentative pentru perioada si pentru creatia lui Marcel Iancu, in patrimoniul cultural national al Romaniei.

Evenimentul de la Bucuresti m-a emotionat atit prin profesionalitatea cu care s-au dezbatut subiectele, cit si prin entuziasmul organizatorilor si al conferentiarilor. Pentru Romania, Marcel Iancu reprezinta atit pictorul avangardist, intemeietor al miscarii Dada, cit si promotorul arhitecturii moderne. In Israel, multe laturi ale creativitatii artistului sint inca insuficient cunoscute. Depinde doar de noi...
========
Culori şi metafore la Ein-Hod – Marcel Iancu inedit
http://193.226.7.140/~leonardo/n14/Solomon3.htm
======
Portrete şi litere la Ein-Hod
http://193.226.7.140/~leonardo/n14/Solomon5.htm

Vlad Solomon

Sami Sandhaus - Povestea unui miracol

In martie 1987 am plecat, impreuna cu un grup de medici stomatologi din Israel, sa urmez un curs de implantologie dentara, la Lausanne, in Elvetia. Auzisem deja despre Forum Odontologicum (actualul Forum Sevelin), institutul privat unde aveam sa studiem, despre Prof. Sami Sandhaus, unul dintre primii implantologi europeni, directorul acestui centru de perfectionare profesionala. Insa nu aveam nici cea mai palida idee ca, dupa douazeci de ani, voi descoperi, in casa unui prieten, la Bucuresti, un alt Sami Sandhaus, pe care nici macar nu-l banuisem.
Dr. Sandhaus ne-a informat despre cercetarile sale in domeniul implantologiei ceramice, ne-a demonstrat inconvenientele si daunele folosirii metalelor in cavitatea bucala, indrumindu-ne totodata spre o noua apropiere catre functionalitatea aparatului dento-maxilar, prin definirea unei filozofii a reabilitarii orale bazata pe patru principii - Fiziologie, Materie, Echilibru si Functie- care m-au calauzit in continuarea activitatii mele medicale.
De-a lungul anilor, Dr. Sandhaus a predat si in Israel, dar drumurile noastre s-au incrucisat, surprinzator, la Iasi, in cadrul unui congres organizat de Universitatea de Medicina, condusa de rectorul Vasile Burlui, abia in anul 2002. Avea acelasi entuziasm pentru profesie, acelasi zimbet prietenos, aceleasi energii inepuizabile, inventivitate, simt al umorului si deosebita capacitate de comunicare.
Acum un an, la o cina, in Bucuresti, descopar intr-un raft al bibliotecii prietenului meu, prof. Dan Slavescu, o carte scrisa de Sami Sandhaus, " Capcanele si miracolele vietii", tradusa din franceza de Didona-Veturia Ionescu, dupa editia originala din 2004, si publicata de Editura Limes din Cluj, in 2006. Evident, mi-am insusit-o si, de curind, am citit-o pe nerasuflate.

Transnistria - chinuri si sperante

Povestea vietii lui Sami Sandhaus este epopeea unui supravietuitor al Holocaustului, nascut in 1927 la Cernauti, capitala Bucovinei, orasel in care aproape jumatate din populatie era de origine evreiasca. Nu este un roman, ci o depanare de amintiri, impartita in opt parti, reprezentind tot atitea faze din viata plina de suferinte, de miracole, apoi de succese si impliniri.
Plecind de la copilaria sa zbuciumata si de la conditia sa de evreu in Cernauti, orasel cu diversitate lingvistica si culturala, Sami Sandhaus ajunge la anul 1941 pe cind avea numai 14 ani, punctind insa citeva evenimente istorice petrecute intre anii 1930-1940 in Romania: dezvoltarea Miscarii Fasciste, aparitia Garzii de Fier, a guvernului Goga-Cuza, care "orchestra persecutarea evreilor din Romania", votarea legilor antisemite din 1937. Nu lipsesc din povestire Pactul Ribbentrop-Molotov, legat de soarta Basarabiei si a Bucovinei si atmosfera de teroare, care a insotit retragerea armatei romane.
Preluarea puterii de catre Ion Antonescu si alianta sa cu Hitler, intrarea Armatei Romane in Cernauti, la 6 Iulie 1941, inseamna pentru copilul din oras inceputul calvarului, constituirea primului ghetou, socuri timpurii care duc la pierderea candoarei si asumarea unui tragic destin. De aici incepe povestirea sa propriu-zisa, cu descrierea suferintelor din ghetou, urmate de deportarea evreilor din Cernauti spre destinatii necunoscute. Partea a treia, intitulata "Calatoria din infern spre neant", relateaza transportul in trenuri de vite, apoi marsul fortat pina la Marculesti, unde conditiile inumane, bolile, prezenta mortii se fac tot mai simtite. Impreuna cu mama sa, bunicul, numerosi batrini si copii, Sami Sandhaus ajunge la Yampol, in Transnistria, unde au ramas doar cinci mii de suflete. In drum spre Berschad, oras ucrainian intre riurile Nistru si Bug, adolescentul Sami se maturizeaza, mobilizindu-si resursele interioare si speranta de a invinge moartea, care isi face simtita prezenta pretutindeni. Dispar in jurul lui, in chinuri, bunicul sau, rude, profesorii din scoala, prieteni rapusi de boli si asasinati de soldati, romani sau ucrainieni. Chinurile din Berschad, munca obligatorie, conditiile mizerabile din acest lagar de exterminare, cel mai crud dintre lagarele din Transnistria, sint descrise amanuntit de catre autor. Tinarul Sami invinge frica de moarte si apatia generala, pierderea notiunii timpului, "firescul" mortii, care la sfirsitul iernii anului 1942 redusese numarul celor douazeci de mii de deportati la Berschad, din diferite locuri, la numai jumatate. Sami Sandhaus este supus la munca fortata intr-o fabrica de zahar din Berschad, apoi la refacerea unui pod deasupra Bugului, unde trudeste noua luni. In acest timp, se infiripeaza o legatura speciala intre familia sa si un taran roman, Lazar, care ii va ajuta sa supravietuiasca. Cind executiile evreilor devin masive, el le salveaza practic viata lui Sami, a mamei sale si a unui copil protejat de ei, facilitindu-le evadarea. Cei trei ajung la Uman, unde se refugiaza intr-o coliba, in aproprierea mormintului rabinului Nahman din Breslav. Aceasta ascunzatoare devine pentru Sami Sandhaus un simbol care ii intareste credinta in Dumnezeu si convingerea ca a supravietuit datorita binecuvintarii acestui rabin.

De la Cernauti la Lausanne

Odata cu inaintarea Armatei Rosii, dupa victoria de la Stalingrad, autorul se intoarce la Cernauti, isi interneaza mama in spital si, ajutat de localnici, isi reia studiile intrerupte. La liceul Stefan cel Mare din Cernauti se indragosteste de Paula, pe care o va aminti in decursul intregii carti cu nostalgie si durere.
In 1949, putin dupa intemeierea statului, Sandhaus emigreaza in Israel unde ramine un an, timp in care isi efectueaza serviciul militar, apoi pleaca la Dusseldorf unde urmeaza cursurile Facultatii de Medicina. Mai tirziu se specializeaza la Institutul de Stomatologie al Universitatii Paris VI in Chirurgie si Medicina Dentara.
Din acest moment incepe cariera de implantolog si chirurg maxilo-facial al Dr. Sami Sandhaus. Se dedica cercetarii in implantologie dentara fiind onorat cu Premiul UNESCO, breveteaza primele implante ceramice, devenind celebru in intreaga Europa. Se stabileste la Lausanne unde infiinteaza Forum Odontologicum, dezvoltind noi cai de reabilitare orala. Viata sa se imparte intre Elvetia si Franta fiind numit Profesor Asociat la Institutul de Stomatologie al Universitatii Pierre si Marie Curie, Paris VI. Din 1978 preda la Lausanne, la Paris, in Israel si in multe alte tari. Ajunge si in Romania, la Bucuresti si Iasi, unde impartaseste din cunostiintele sale. In 2002, invitat la Kiev reconstituie traseul suferintelor, revenind la Berschad, la Uman, la Cernauti, regasind unele locuri exact la fel cum le lasase in urma cu saizeci de ani.


Un mesaj optimist

Cartea sa autobiografica "Capcanele si miracolele vietii", un cerc pe care autorul il inchide cu trecutul sau (desi cosmarurile si amintirile revin in permanenta), se incheie cu capitolul "Pentru viata", in care apar intrebari existentialiste, reflexii asupra rolului sperantei si al vointei, de-a lungul existentei sale: "Trebuie oare sa suferi si sa iubesti ca sa apreciezi cu adevarat viata si oamenii? Oare nu poate fi ocolita suferinta?"(...)"Imi place sa simt ca pot comunica cu oamenii si ca le pot darui, cu ocazia fiecarei intilniri, ceea ce mi-a ramas din sufletul de copil?"(...) "Oare ar trebui sa ii multumesc vietii ca m-a facut sa trec prin acele incercari si intimplari fara de care nu as fi putut sa fiu ceea ce sint?"(...) "Viata mi-a inapoiat cu prisosinta ceea ce am daruit. Am suferit mult, dar am si iubit mult si am fost iubit."(...) "Numai dragostea si frumusetea ne vor salva. Atunci cind eram adolescent, mama dorea mai mult decit orice pe lume sa studiez la Facultatea de Medicina a Academiei din Cernauti. Vreau din toata inima sa cred ca, macar in parte, visul ei s-a realizat."
Cind ne-am reintilnit acum citiva ani la Iasi, nu stiam ca Dr. Sami Sandhaus era un supravietuitor al Holocaustului romanesc, deportat in Transnistria, precum familia mamei mele. De cind i-am descoperit cartea la Bucuresti, au trecut citeva luni pina am putut sa ma aplec asupra lecturii ei. Citind suferintele sale am simtit intr-un fel si iadul prin care a trecut familia mea. De curind i-am telefonat, l-am anuntat ca vreau sa scriu un articol despre el si cartea sa si m-a bucurat sa il simt acelasi optimist surizator. Desi cartea nu a fost distribuita in mod corespunzator in Romania, sper ca, prin ajutorul unui prieten, sa fie tradusa in limba engleza si sa aiba recunoasterea meritata, precum a dobindit-o in cariera sa profesionala Dr. Sami Sandhaus.
Cititorilor de limba romana din Israel si din alte tari le recomand cu drag "Capcanele si miracolele vietii" -Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006. "Nimic nu poate sta in calea vointei!" este mesajul care razbate din paginile autorului. Iar eu, ca fiu de supravietuitori ai Holocaustului ii multumesc lui Sami Sandhaus pentru ca si-a asternut amintirile, pentru curajul de a-si retrai durerile si sperantele.

Oameni, locuri, evenimente - Jurnalul Saptaminii - 29.5.2008

Israel - sase decenii de existenta (VLAD SOLOMON)

FUNDATIA SPIELBERG (III)
... un mesaj pe care posteritatea nu trebuie sa-l uite.


In numarul precedent va povestisem despre citeva dintre intilnirile cu supravietuitori ai Holocaustului, unii dintre ei originari din Romania, deportati la Auschwitz si in Transnistria. Ma oprisem la interviul cu tatal meu, Benedict Solomon, trecut prin lagare de munca obligatorie, in nordul Moldovei. Dialogul cu el a fost, pentru amindoi, deosebit de anevoios, imi era aproape imposibil sa imi dirijez propriul tata pe traseul prestabilit de indicatiile Fundatiei Spielberg. Deja, cu citiva ani inainte, publicase o carte de versuri, "Strigat in desert", multe dintre poeziile sale aminteau tragediile celor apropiati, dar, cu toate ca eram convins ca am suficiente informatii, abia atunci, in cele trei ore ale dialogului, am realizat ca majoritatea familiei tatalui meu a pierit in Holocaust. Glasul ii tremura, evenimentele se suprapuneau, tinea, pentru prima oara, sa lase aceste marturii posteritatii, dar mai ales mie, ca fiu. Imi vorbea despre unchii si verii sai, despre colegii din lagar, despre scrisorile trimise, pe o cale intortocheata, mamei mele, deportata in Transnistria, glasul i se fringea, el, un om atit de analitic, de rational, pierdea ordinea cronologica, apoi revenea, imi destainuia detalii necunoscute mie, apoi se intorcea in timp, la copilaria lui, la legile rasiale, la prietenii de altadata, deveniti criminali mai tirziu, incercam sa il intrerup, sa pun putina ordine in desfasurarea evenimentelor, dar interactia nostra s-a transformat intr-un monolog, un continuu strigat sfisiietor. Intr-o pauza, la schimbarea casetei, operatorul mi-a soptit -"greu, foarte greu", si totusi am reusit, storsi de vlaga, sa ducem la capat acest interviu. In 1997 tatal meu a publicat un alt volum de versuri, " Marsul Umbrelor", iar in 2002, cu trei luni inainte de a se stinge din viata, ultima sa carte " Picaturi de singe pe-o frunza de maslin", ambele contineau numeroase poezii despre perioada Holocaustului, cred ca initiativa lui Spielberg l-a determinat, in mare masura, sa-si adune puterile si sa scoata la lumina durerile tainuite si ferecate intr-un colt al sufletului.


Prea tirziu...


Cu ocazia unei seri culturale, s-a apropiat de mine Yehuda Epstein, pe care il cunosteam de multi ani, activase pe diferite tarimuri ale vietii publice in Israel, sotia sa fusese deportata in Transnistria, m-a rugat sa-i iau un interviu, era deja foarte bolnava, avea multe de povestit si isi presimtea sfirsitul aproape. Am luat legatura cu biroul de la Ierusalim si am primit imediat aprobarea. Alergam impotriva timpului, am stabilit data intilnirii pentru pre-interviu si am ajuns in apartamentul lor, in nordul Tel-Avivului. Impreuna cu ea m-au intimpinat si alte doua surori ( una era judecatoarea Sirota), dar a trebuit sa le refuz participarea, pentru ca venisem pentru doamna Epstein si nu se accepta decit marturia unei singure persoane, familia putind sa apara doar in ultimele minute ale interviului. Pre-interviul a decurs in mod coerent, isi amintea foarte bine detaliile, desi fusese deportata in frageda copilarie, avea incrustate in memorie cronologia evenimentelor, nume, date, persoanele disparute, in mai putin de doua ore am reusit sa parcurgem toate etapele, in ciuda starii precare a sanatatii sale. Am stabilit ca filmarea va avea loc peste o saptamina, dar, dupa numai trei zile, Yehuda Epstein m-a anuntat ca boala ei s-a agravat, a fost internata de urgenta, in scurt timp s-a stins, la fel cum a trait, modesta, aproape anonima. Iar mie, acest interviu, care nu a mai avut loc, mi-a lasat o dureroasa cicatrice in suflet.


Incheierea proiectului...



Cam dupa doi ani de la debutul proiectului in Israel, aflu ca s-a deschis, in sfirsit, un birou al Fundatiei Spielberg la Bucuresti. Eu continuam fuga contra-cronometru, in Israel, luind interviuri, mai ales in limba ebraica, dar am aflat ulterior ca, la sfirsitul cursului din Romania, s-a prezentat, in scop didactic, chiar interviul meu, in limba romana, cu supravietuitoarea deportata din Bucuresti in Transnistria, si ca Felicia Antip, cunoscuta ziarista, facea parte din echipa de voluntari. Simultan, primeam PastForward, periodicul Fundatiei Spielberg, care ma informa ca numarul intervievatilor din toata lumea crestea aproape exponential, insa cifra de 50000, pe care si-o propusesera, parea greu de atins. Sediul de la Ierusalim, in acord cu centrala de la Los Angeles a hotarit sa organizeze un maraton, intr-o asezare din nordul Israelului, astfel incit fiecare dintre voluntari sa realizeze trei interviuri zilnice, timp de trei zile. Desi am fost solicitat, nu am gasit resursele sufletesti sa ma angajez la o asemenea misiune, mi s-a povestit cit de extenuanta a fost aceasta initiativa, atit pentru supravietuitori, cit si pentru echipele de filmare. Pina la sfirsitul lui 1998, arhiva fundatiei detinea deja peste 50000 de marturii video, din 55 de tari, in 30 de limbi. Peste 8000 fusesera inregistrate in Israel. La sfirsitul aceluiasi an, primesc doua scrisori de multumire din Los Angeles, prima din partea directorului Michael Berenbaum si a asistentilor sai, a doua din partea echipei de productie. Ma instiintau ca obiectivul Fundatiei Spielberg a fost realizat, imi multumeau in cuvinte emotionante pentru dedicatie si efort si ma anuntau ca in viitorul apropiat se vor concentra pe arhivare si cercetare, in scop educativ, numarul interviurilor reducindu-se la doar 15 pe saptamina, in special in Romania, Ungaria si Israel. Biroul din Ierusalim a organizat o intrunire a tuturor celor ce si-au adus contributia la acest nobil proiect, depunind o munca titanica si migaloasa, ne-am despartit cu lacrimi in ochi de operatori, de colaboratorii de la Yad Vashem, de la colegii pe care ii vedeam pentru a doua oara, la distanta de doi ani de la absolvirea cursului de abilitare. In aceeasi zi, am primit inca un plic, mi se decerna un certificat de recunostinta, semnat, in numele fundatiei, de Steven Spielberg si Michael Barenbaum, dintre toate diplomele si titlurile onorifice, adunate in decursul anilor, acest document reprezinta pentru mine cea mai pretioasa amintire, incununarea unui efort imens, fizic, mental, psihic, care mi-a solicitat timp si energii nebanuite, dar m-a imbogatit sufleteste dincolo de orice asteptari.


... Si un nou inceput


Astazi Fundatia Spielberg a devenit parte din " University of Southern California" (USC), arhiva detine peste 52000 de filme, devenind o sursa de informatie si aprofundare pentru studenti si cercetatori, 12 institutii au acces electronic direct, intre ele fiind "United States Holocaust Memorial Museum" din Washington. "USC Shoah Foundation Institute - for visual history and education" este dirijat de Douglas Greenberg, dar consiliul initial, care a intemeiat fundatia, isi continua activitatea de sustinere morala si financiara ( de curind Steven Spielberg a donat un alt milion de dolari), iar multi dintre vechii colaboratori contribuie la proiectul de digitalizare a arhivei si la promovarea programelor educative. PastForward isi continua aparitia trimestriala, o primesc regulat, probabil la fel ca multi altii dintre fostii alergatori de cursa lunga. Dupa cum ii spune si numele, readuce in memoria oamenilor trecutul sumbru, pentru ca generatiile viitoare sa afle ororile Holocaustului, in speranta ca vor crea o lume mai buna, lipsita de ura si intoleranta.
Pentru mine, experienta celor doi ani de interviuri cu supravietuitorii Holocaustului, a insemnat o daruire neconditionata, intr-o perioada la care ma gindesc deseori, retraiesc emotiile intilnirilor cu acesti oameni minunati, care au suferit atit de multe chinuri, si-au pierdut familia apropiata, rudele si prietenii in monstruosul mecanism de genocid al evreilor, dar si-au gasit resursele sufletesti si generozitatea sa ne impartaseasca tragicele episoade din viata lor, cu incredere in viitor, pentru ca Holocaustul sa nu se repete, sub nici o alta forma. Generatia lor e pe cale de disparitie. In citiva ani, pe intregul mapamond nu va mai ramine nici unul dintre ei, dar marturiile lor transmit un fir de speranta urmasilor. Ca fiu de supravietuitori ai Holocaustului din Romania, aceste destainuiri m-au facut sa-mi iubesc si mai mult parintii, sa imi gasesc raspunsuri la intrebari neformulate, sa imi simt mai profund identitatea evreiasca si apartenenta israeliana. Pentru toate acestea, sint recunoscator Fundatiei Spielberg si ocaziei pe care mi-a oferit-o, de a-i privi in ochi pe acei supravietuitori ai iadului, care m-au rugat sa transmit stafeta mesajului lor. Sa nu lasam omenirea sa uite, nicaieri, in nici un colt al planetei, niciodata. Sa nu uitam.

Oameni, locuri, evenimente

SE POATE SI ALTFEL!

Vlad Solomon


Roberto Hofman, pictor, locuieste in Metula, o mica si pitoreasca asezare din nordul Israelului, la granita cu Libanul.
Emigrat din Argentina, in 1986, Roberto se ocupa de pictura de peste 40 de ani. A expus in numeroase galerii si muzee, in Israel si in alte tari, face deseori parte din juriul concursurilor de arta, preda pictura, decoreaza scene, iar in prezent este directorul Galeriei Beit Hagvulot din Metula. Denumirea Beit Hagvulot are mai multe semnificatii, putind insemna atit " Casa granitelor", cit si a "limitelor", de altfel, in engleza, traducerea de pe firma de la intrare este "Borderline".
Un scurt comentariu, la radio, m-a determinat sa imbin o excursie, in nordul Israelului, cu vizitarea acestei galerii, in centrul Metulei, in fosta casa a lui Josef Haklai, care si-a adus o contributie deosebita la alyaua ilegala a evreilor din Liban.
Doi artisti sint prezentati in cadrul expozitiei actuale (14.2 -1.3.2008), deja vizitata de peste 500 de persoane. Sapte tablouri sint creatiile lui Roberto, acrilic pe pinza; sar in ochi bogatia miscarii si energia care emana din fiecare, subiectele diferite, imbinarea de real si abstract, culorile vii si compozitiile multidimensionale, parca in relief, transmitind un dinamism ritmic, muzical, pulsind viata. " Radacini", "Geneza", "Liniste", "Fata Morgana", "Poveste de dragoste" sint citeva dintre titluri. Toate picturile emana un mesaj optimist, bucuria de a trai. Roberto ne povesteste despre familia sa, sotia e medic stomatolog, are o fiica de 28 de ani, apoi ne puncteaza citeva dintre proiectele sale, expozitii in Spania si Italia, pregatiri pentru sarbatorirea a 60 de ani de la crearea statului Israel, incurajind noii veniti, implicati in domenii artistice. Apoi, cu modestie, ne relateaza despre activitatea sa de voluntar in cadrul ministerului apararii, pentru ajutorarea parintilor indoliati, care si-au pierdut fiii pe front, in misiuni militare, sau in urma atentatelor teroriste.
- Israelul face enorm pentru parintii si familiile celor cazuti la datorie ( nu ca alte tari, care dau un drapel impaturit), oferindu-le multa caldura, suport si dragoste.
Mi-o spune cu zimbetul pe buze, simt in tonul vocii lui o imensa dorinta de daruire, patriotism, nici un cuvint critic fata de tara si guvern, nici o umbra de cinism ( "politica nu isi are rost in acest cadru, intr-o galerie de arta, asta nu inseamna ca nu am ideile mele, pe care mi le sustin in alte ocazii").
Roberto si-a pierdut unicul fiu, pe Alexandro, in 4 februarie 1997, in "Tragedia helicopterelor". In misiune militara nocturna, doua helicoptere israeliene s-au ciocnit, inainte sa treaca granita cu Libanul, s-au prabusit linga kibutzul Dafna, si toti cei 73 de soldati din Zahal au murit pe loc. Alexandro care facea parte dintr-o unitate de elita, din Nahal, impreuna cu alti 10 colegi, era intr-unul dintre helicoptere. Din durerea de tata indoliat, Roberto si-a adunat toate resursele sufletesti si a devenit voluntar, in sprijinul altor familii indoliate. Astfel, l-a cunoscut pe Gavriel Lev, nascut in 1956, kibutznik din Maayan Baruch, agricultor, care, in 2003, a inceput sa se pasioneze de sculptura, luind lectii cu faimosul sculptor David Fein.
In al doilea raboi din Liban, in 2006, fiul sau, Haran, tanchist in divizia 188, cade la datorie, in ultimele zile ale ostilitatilor. Cei doi parinti indoliati se apropie sufleteste, iar Gabi Lev incepe sa sculpteze in marmora si piatra vulcanica.
In galerie, alaturi de cele 7 picturi ale lui Roberto, 27 de sculpturi ale lui Gavriel Lev ( fara titlu - numerotate de la 1 la 27) ne uimesc printr-un stil cu totul special, o imbinare intre figurativ, conceptual, abstract, linii curbe, armonice, dind senzatia ca personajele ies din piatra, pastrind legatura cu materia moarta din care au luat nastere, dar si cu pamintul si natura, pentru ca, aproape din fiecare sculptura, din pamint, " din cap"- cum spune Gabi, rasare o floare, sau un cactus, vii, orientate spre cer, transmitind ideea de speranta, de viitor. Majoritatea sculpturilor expuse sint de culoare gri, dar, impreuna cu florile care fac parte integrala din creatie, percepem, si in acest caz, un mesaj optimist, legatura cu trecutul, totodata si aspiratia spre frumos si bucurie.
Desi cu stiluri si modalitati de exprimare artistica diferite, cei doi artisti transmit un mesaj comun, parintilor indurerati, dar si noua, vizitatorilor. Roberto reuseste sa-l sintetizeze in citeva fraze elocvente, spuse cu calm si incredere in viitor:
- Se poate si altfel! E comod sa fii intr-un colt si sa plingi, dar e mai bine si necesar sa traiesti. Nu pot retrai viata fiului meu, pentru ca voi inceta eu insumi sa traiesc si sa creez, iar pierderea va fi dubla. Viata e frumoasa, plina de farmec, iar tragediile familiare nu trebuie sa ne impiedice sa daruim altora din noi si sa ne bucuram noi insine de frumos.

Oameni, locuri, evenimente
SHUNI, VIS REAL
Vlad Solomon
Uneori ne indragostim de un loc la prima vedere. Si, in timp, cu cit il vizitam mai des, simtim ca vrem sa revenim, sa impartasim cu alti prieteni aceasta dragoste. Un asemenea loc e, pentru mine, Shuni, sau Parcul Jabotinski, intre Beniamina si Zichron Yaakov, intr-o zona de podgorii, la poalele lui Ramat HaNadiv, un colt de paradis, unde se impletesc istoria lumii, istoria Israelului, arheologia, arta, divertismentul, frumusetile naturii, placerea unei mese copioase, sau al unui simplu popas la o cafea, cam tot ceea ce ne-am dori de la o plimbare turistica, in mijloc de saptamina.
Se presupune ca denumirea Shuni vine de la Shumi, sat amintit in Talmudul Ierusalmitean, loc in care se stabilise tribul Menashe. Prin secolele II-III inaintea erei noastre, sub dominatie romana, asezarea s-a bucurat de mare faima si prosperitate, fiind bogata in surse de apa, care alimentau si Cesareea.
Chiar dupa parcarea masinii, ne intimpina Parcul Jabotinski ( in amintirea lui Zeev Jabotinski), amenajat de Keren Kayemet le'Israel, cu ajutorul numerosilor donatori, loc ideal pentru mici plimbari familiare, picnic la iarba verde, jocuri pentru copii.
Un monument impresionant, deasupra unor pietre funerare, este dedicat luptatorilor din Etzel, care au patruns in inchisoarea din Acco, eliberind detinutii din Etzel si Lehi. Coborim pe una dintre carari si ne aflam in fata unor cladiri din secolul al XVIII-lea. Ne intimpina Sara Yarden, directoarea muzeului Etzel, care ne povesteste despre inceputurile asezarii evreiesti in zona. Prin anii 1912-13, Baronul Edward de Rothschild a cumparat terenurile pentru a asigura o continuitate teritoriala intre asezarile de mai tirziu, Biniamina si Zichron Yaakov, zona numita Ghivat Biniamina, unde s-a infiintat baza organizatiei "Nili", condusa de Aharon Aharonsohn. Dupa primul razboi mondial, in 1919, activitatea Baronului Rothschild la Shuni a continuat, si, timp de trei ani s-a inchegat nucleul primilor colonizatori ai Biniaminei, care s-au ocupat de agricultura, cultivarea de maslini si migdali. Dupa infiintarea Biniaminei (1922), la Shuni ( Ghivat Biniamina) au continuat activitatile agricole si calificarea noilor agricultori, dar in 1925 locul a fost abandonat. In 1939 un grup de emigranti evrei, apartinind organizatiei Beitar, intemeiaza Tel Tzur, intre Shuni si Ramat HaNadiv. Aici incep antrenamentele combatantilor din Etzel, organizatie ilegala, sub mandat britanic, care invata folosirea armelor. Dupa numai un an, membrii Etzel se stabilesc in cladirea Shuni, unde continua pregatirea militara. In 16 august 1945 armata britanica ataca sediul de la Shuni si aresteaza 20 de combatanti, condamnati la lungi perioade de detentiune. De la Shuni pornesc citeva actiuni spectaculare, asupra depozitului de munitii din Mahane 80, asupra sediului politiei engleze, si asaltul inchisorii din Acco, in urma carora si-au pierdut viata 11 luptatori, comemorati prin monumentul de la intrarea in parc. Intram in Muzeul Etzel, infiintat prin grija fostilor combatanti, vizionam un film emotionant, marturii ale membrilor Etzel de odinioara, iar Sara Yarden ne prezinta cu dragoste si nostalgie obiecte ramase din acele vremuri, dinaintea formarii Statului Israel, pina la inglobarea lui Etzel in Tzahal.
Pina in 1986 Suni a ramas abandonat, apoi Keren Kayemet le'Israel a luat initiativa reconstituirii locului, a salvarii relicvelor istorice, a refacerii cladirilor darapanate, transformindu-l intr-un obiectiv national, turistic si istoric.
Ne despartim de Sara Yarden si ne indreptam spre teatrul roman, unde ne insoteste Dvora, directoarea muzeului arheologic si al muzeului sculptorului Achiam Shoshany. Descoperit in urma sapaturilor arheologice efectuate de Eli Shenhav si reconstruit ulterior, teatrul are o capacitate de peste 1000 de locuri. Aici aveau loc, pe timpul imperiului roman, sarbatorile "vesele" ale apei, denumite "Mayamas", unde nu lipseau orgiile caracteristice perioadei, la care vedeau romanii din zonele invecinate, in special din Cesareea. Piscine de diferite dimensiuni confereau sarbatorii un caracter special, iar spectatorii, asezati in incinta teatrului, priveau, dincolo de scena, jocurile si ritualul apei din piscina principala, ornamentata cu un mozaic destul de bine conservat. Numeroase relicve din perioada romana si-au gasit locul in micul muzeu arheologic, conceput de Dvora, care ne descrie cu lux de amanunte fiecare obiect, oale, ulcioare, scule chirurgicale, sticlute pentru parfumuri si ulei, monezi de aur, ornamente, simbolul legiunii a zecea romana, chiar si o mica statuie, probabil a zeului Neptun. Tot in acest muzeu vedem numeroase fotografii care descriu evolutia locului si a escavarilor arheologice.
Iesim din muzeu, plasat intr-una din incaparile din jurul teatrului roman si, coborind citeva trepte, ne aflam in incinta Muzeului Achiam. Ni se prezinta un scurt film documentar despre Shuni si istoria sa, apoi un altul, despre sculptorul Achiam Shoshani. Nascut in 1916 linga Yavneel, intr-o familie de agricultori, de patru generatii in Eretz Israel, Achiam s-a dedicat sculpturii, in lemn, metal, piatra, marmora, iar in 1947 emigreaza in Franta, unde il cunoaste pe Brancusi, multe din creatiile sale fiind influentate de artistul roman. Dupa studiile de arta plastica la Paris, se stabileste la Sevres, expune in numeroase galerii de arta din Franta si din alte tari, iar in 1965 i se decerneaza "Le Grand Prix des Beaux-Arts de la Ville de Paris". Creatiile lui Achiam le intilnim si la Muzeul National de Arta Moderna din Paris, alte numeroase sculpturi impodobesc orasul Sevres si gradinile lui. In 2003 Achiam doneaza peste 90 de sculpturi muzeului de la Shuni, plasate atit in camere acoperite, cit si in aer liber, in piscina romana si in jurul ei. Artistul dorea ca vizitatorii sa atinga operele sale, sa le mingiie, sa simta lemnul, bronzul, piatra, mesajul creatiilor sale, sculpturi de femei, mame, animale, busturi, personaje din Biblie, muzicanti, dar si expresia unor stari sufletesti zguduitoare ( Holocaust, Doliu, Razboi). Achiam Shoshani se stinge din viata in 26 martie 2005, la Sevres, unde este inmormintat.
Iesim din muzeul Achiam, inca miscati de creativitatea acestui mare sculptor; pe treptele teatrului roman Dvora ne povesteste alte detalii istorice despre Shuni. Aflam ca, dupa perioada romana, Shuni si-a pierdut din faima si maretie, in perioada bizantina teatrul a fost distrus, in acelasi loc se fabrica ulei de masline, in jurul teatrului vedem relicvele acestei mici industrii. In secolul XII cruciatii au construit fortareata Shuni, iar astazi vedem cladiri din secolul XVIII, din timpul Imperiului Otoman. Spre sfirsitul perioadei otomane, Salim Huri, descendentul unei familii din Liban, cumpara aceasta zona ( Hirbet Mayamas, dupa numele sarbatorii apei ) si planteaza duzi, hrana viermilor de matase. Mai tirziu, la inceputul secolului XX, Fundatia Baronului Rothschild achizitioneaza Shuni si imprejurimile sale.
Ne oprim citeva minute sa admiram teatrul roman, pavimentul orchestrei, perfect conservat, scena refacuta si, urcind pe terasa, deasupra teatrului, podgoriile si natura inconjuratoare. Trecem pe linga doua birouri si ne ia in primire Dr. Eli Antopolski, veche cunostiinta. Eli e medic stomatolog, intr-o buna zi, el si sotia sa Bracha, colega de profesie, au descoperit Shuni si au decis sa-i redea splendoarea de altadata, Eli a parasit stomatologia, a infiintat un centru cultural, la Shuni, a preluat teatrul roman si fortareata si, dupa o munca sisifica, le-a transformat intr-un loc artistic, pentru concerte, opera, spectacole de orice fel. In vechiul teatru roman, de citiva ani, apar bine cunoscuti artisti ai scenei israeliene, Rita, Shlomo Artzi, Mati Caspi, formatii de dans, muzica clasica si moderna, orchestre, formatii pop din tara si din strainatate, jazz si tot ce poate interesa publicul, de orice virsta si preferinte. De curind a concertat celebra formatie Uriah Heep, in fata unei audiente de peste 1200 de spectatori. Festivalul vinului, festivale de jazz, de muzica, de teatru, kleizmeri, balet, tot ce poate atrage un public insetat de cultura, isi gasesc o scena primitoare la Shuni, intr-o atmosfera feerica. In plan sint noi evenimente, precum " Noptile Biniaminei", de Pesah, cu muzica de toate genurile. Cu ajutorul unor sponsori, Eli Antopolski aduce farmecul intregii regiuni, intre Zichron Yaakov si Biniamina, in acest loc de vis, fortareata Shuni. In perioadele ploioase, putem sa ne bucuram de jazz, stand-up comedy sau alte spectacole, in clubul Milestone, in jurul unor mese, intr-o atmosfera de cafe-teatru, gustind din numeroasele feluri de mincare preparate de sotia sa. Iesind din clubul de jazz, urcam citeva trepte si ajungem pe o imensa terasa, de unde putem admira teatrul roman, parcul de sculpturi, parcul Jabotinski, alte sapaturi arheologice si podgoriile din zona. Si, tot la etaj, un mic restaurant, cu specific de bistrot fracez.
Despre Shuni, muzee, expozitii, concerte , putem afla si accesind site-ul internet www.shuni.co.il , permanent actualizat.
Eli are numeroase ambitii si, din cit il cunosc, le va realiza. Intre ele, crearea unui centru international de arta si spectacol, expozitii si sarbatorirea de evenimente speciale, familiare, nationale sau internationale.
Cred ca Shuni ar fi un loc ideal pentru un eveniment de genul " Saptamina Romaniei in Israel". Ii impartasesc gindul meu si Eli, plin de entuziasm, isi declara disponibilitatea sa ajute intr-un astfel de proiect, cointeresind presa, TV, numerosii vizitatori ai locului si membrii "clubului Shuni", pentru ca israelienii fara legaturi cu Romania sa ia cunostiinta de ceea ce poate oferi turismul si cultura romana.
Scriind aceste rinduri, arunc o manusa Ambasadei Romaniei si Institutului Cultural Roman, promitind ajutorul meu si al lui Eli Antopolski, in cazul in care aceste institutii vor fi interesate.
- Nu crezi ca multe dintre proiectele tale sint doar un vis? - il intreb pe Eli la despartire.
- Motto-ul meu, imi raspunde, este ca visele sint realizabile. Si ai dovada in fata ta, vazind transformarile si evolutia acestui loc, desprins parca dintr-o alta planeta.
Ne luam ramas bun de la Shuni, pastrind in noi imagini suprapuse, epoci diferite, teatrul roman, sculpturile, relicvele arheologice, o particica din istoria Israelului de altadata si din cel de azi, un sentiment de apartenenta si dorinta de a reveni, cit mai des, in acest colt de rai, atit de ireal, dar atit de palpabil.