ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

Europa Libera a provocat Bucurestiul cu scrisorile Securistului dezamagit
http://www.gardianul.ro/2008/01/14/arhivele_gardianul-c57/europa_libera_a_provocat_bucurestiul_cu_scrisorile_securistului_dezamagit_-s107286.html

Cate victime a facut comunismul in Romania
Ce se intelege prin "victime ale comunismului"? Intr-o perceptie reductionista, pentru unii aceasta sintagma ii incorporeaza doar pe fostii detinuti politici din perioada 1945-1989. (Chiar si numarul acestora este foarte greu de stabilit cu precizie, din cauza lipsei unei statistici oficiale precum si a faptului ca Securitatea a azvarlilt in puscarii si lagare de concentrare multi oameni - de ordinul miilor, cel putin - fara proces si condamnare). Victime ale comunismului sunt, insa, si rudele celor arestati, date afara din casa,din scoala si din slujba, soldatii romani luati prizonieri de Armata Rosie dupa 23 august 1944, dintre care multi au murit in prizonierat, familiile acestora, stramutatii din Banat in Baragan, cetatenii obligati sa munceasca la Bicaz si pe alte santiere, taranii ucisi ori "doar" inchisi in timpul colectivizarii, subiectii proceselor politice travestite in afaceri economice si cei internati fortat in azile psihiatrice, grevistii de pe Valea Jiului si de la Brasov deportati sub Ceausescu, femeile decedate din cauza avorturilor ilegale, copiii imbolnaviti de SIDA - si lista este
departe de a fi epuizata.
In cuprinsul acestui articol ma voi limita la cei care au fost inchisi in Gulagul romanesc si la numarul probabil al acestora, pornind de la cercetarea intreprinsa de dl. prof. univ. Gheorghe Boldur-Latescu, membru al AFDPR, publicata, sub titlul "Fostii detinuti politici anticomunisti, in lupta pentru Renasterea Nationala" (Romania libera - 21.06.2001). "Calitatea de detinut politic - precizeaza autorul documentarului - nu trebuie atribuita numai celor care au fost judecati si comdamnati conform unui articol din Codul Penal care desemneaza un delict politic.
Au existat cetateni care au fost inchisi din motive politice timp de multe luni sau ani de zile fara sa fi fost judecati vreodata, iar in anii dictaturii lui Ceausescu era un lucru obisnuit sa se ascunda motivul politic real al detentiei prin invinuiri avand caracter de drept comun sau sa se declare arestatii drept bolnavi psihic. Trebuie sa-i avem in vedere si pe deportatii, tot din motive politice, in zone "speciale" din interiorul tarii sau in URSS, precum si pe militarii si civilii, cetateni romani, ridicati de trupele sovietice dupa evenimentele din august 1944.
Nu exista evidente ale categoriilor enumerate mai sus sau, daca exista, ele sunt bine ascunse, pentru ca opinia publica sa nu cunoasca amploarea si tragedia fenomenului concentrationar din Romania si sa nu poata stabili responsabilitati. Va trebui deci sa reconstituim numarul detinutilor politici prin estimari si deductii, pe care le dorim a fi stiintifice, pornite de la putinele date certe pe care le cunoastem. Facand aceste estimari si deductii, avem sentimentul comiterii unei impietati: vom opera cu nume sub raceala carora se ascund credinta, patriotism, demnitate, sete de libertate, curaj, dar si cumplit de multa suferinta si chiar moarte".
In lumina considerentelor expuse si valorificand cu maxima prudenta datele disponibile atunci, dl Gh. Boldur-Latescu estimeaza numarul detinutilor politici din perioada 1944 - 1989 la 1.131.000 oameni.

In lumina unor date noi

A doua sursa la care apelam este cercetarea dlui Romulus Rusan, cuprinsa in exceptionala lucrare "Cronologia si geografia represiunii comuniste in Romania. Recensamantul populatiei concentrationare" (Ed. Fundatiei Academia Civica, Buc., 2007). Plecand de la datele adunate, timp de un deceniu, la Centrul International de Studii asupra Comunismului si al Rezistentei, intr-o "impresionanta arhiva a fiselor de incarcerare" (pag. 41) si de la harta unitatilor din sistemul concentrationar (incompleta) alcatuita de C.I.S.A.C. pentru editia in romana a "Cartii negre a comunismului" (document care "cuprindea 240 unitati de detentie, intre care 44 penitenciare, 61 locuri de ancheta, depozit si surghiun, 72 lagare de munca fortata, 63 centre de deportare si domicilii obligatorii, 10 azile psihiatrice cu caracter politic" - idem), dl Rusan aduce cercetarea "la zi", observand, totodata, ca fonduri documentare extrem de importante, precum Arhiva Instantelor Militare ("la care, din pacate, nu ni s-a facilitat accesul, strict necesar" - pag. 60) ori aceea continand Registrele speciale ale "grupelor operative" - Serviciul K (altfel spus - contrainformatiile din locurile de detentie) raman, deocamdata, inchise. Ca si dl. Boldur-Latescu, dl Rusan lucreaza cu prudenta, in spiritul unui "scepticism constructiv", intarit de faptul ca numeroase familii de detinuti politici nu-si regasesc rudele si evidentele de la C.I.S.A.C. Sighet, ceea ce inseamna ca "numarul fiselor de care dispunem este el insusi, asa cum banuiam, cu mult inferior numeric cifrei reale de detinuti politici" (pag. 61).
Reproducem integral capitolul intitulat "Tabla de materii a terorii comuniste: doua milioane de victime": "Pana la accesul la Arhivele Instantelor Militare (...) nu pot fi avansate decat cifre minimale, aproximative. Intr-un studiu introductiv la o culegere de sentinte din arhiva AFDPR Iasi era avansata cifra de 549.000 condamnati politic (cu o medie de 5,5 ani). Ea rezulta dintr-un esantion relativ redus de sentinte. O cifra mai apropiata de adevar poate fi dedusa prin raportarea numarului mediu de persoane cuprinse intr-un dosar penal politic (cinci) la numarul de astfel de dosare identificate cifric in momentul actual: 118.000 (comunicate de presedintele AFDPR, Constantin Ticu Dumitrescu). Cifra de cca 600.000 pare, astfel, cea mai plauzibila pentru actualul stadiu al cercetarilor. Iar cifra internarilor administrative (estimata la o treime din numarul condamnarilor juridice) se ridica la 200.000.
Adaugandu-i pe taranii condamnati pentru delicte mascate in "drept comun" (neplata cotelor, sustragerea de la treieratul pe aria gospodariei colective, refuzul inscrierii in aceasta), pe prizonierii din perioada 23 august - 13 septembrie 1944, ca si pe sutele de mii de deportati, stramutati, evacuati, pe detinutii din "domiciliile obligatorii", pe basarabenii si bucovinenii repatriati cu forta in URSS, ca si pe cei 520.000 tineri fortati sa munceasca in "armata cenusie", pe zecile de mii de "frontieristi", pe femeile decedate din cauza politicii demografice, cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridica la 2 milioane. Daca adaugam victimele indirecte (membri de familie care au suferit discriminarea sociala), atunci suma globala a celor reprimati creste de 3-4 ori, ajungand la jumatate din populatia tarii, cifrata in anii 50 la 16-17 milioane" (id., pag. 62). Cutremurator tablou! Daca extragem din cei enumerati in ultimul paragraf, in cuantum imposibil de precizat dar care categoric au trecut prin puscarii si lagare, pe frontieristi, tarani, prizonieri, ca si multi "repatriati", numarul total poate atinge, chiar estimand cu prudenta, milionul!

Din experienta proprie, nu din auzite!

La Salcia, in cumplita iarna 1959/1960, se aflau 1200 de detinuti. Dormeam cate doi in pat, inghesuiala fiind singura sursa de caldura. "Lagarul pare tot mai mult o variatna a iadului. E limpede ca ticalosii ne supun unui regim de exterminare... Se bate pe rupte, cautandu-se detinutilor vina cu lumanarea, un pat prost facut, o boneta nesmulsa precipitat de pe cap la trecerea unui caraliu dar, mai ales, neexecutarea normei despre care si ei stiu, si noi stim ca a fost calculata ca sa nu poata fi facuta (...) Am vazut odata cat ulei s-a scos pentru mancarea celor 1200 de detinuti politici: o mie doua sute de grame, o sticla de-un chil plina si alta cu doua paharute pe fund. Un om, un gram! Cine nu crede sa-i caute pe ocnasii de la Salcia din iarna lui ‘59 spre ‘60 si sa-i intrebe ce si cat au mancat!" ("Jurnal de ocna", Ed. Albatros, Buc., 1994, pag. 216). In august 1959, pe o caldura si intr-o putoare de neinchipuit, la Jilava, pe reduit", eram peste 300, indescriptibila inghesuiala obligandu-ne sa dormim si pe sub paturi. In patru ani de lagar si puscarie am cunoscut peste trei mii de oameni!
Si din perspectiva experientei mele directe, numarul de 350 mii de victime ale comunismului avansat de Raportul Tismaneanu apare ca un fals grosolan. Astfel incat subscriu in totalitate la Apelul Fostilor Detinuti Politici catre presedintele Basescu in care inaltului demnitar i se cere sa nu gireze "aceasta prelucrare deformatoare a Istoriei reale a Romaniei", apel care sa dezvaluie "incercarea flagranta de minimalizare a caracterului criminal al regimului de ocupatie comunist in Romania".
Daca intentia de a se difuza, deci comercializa, "Raportul Tismaneanu" pe toate canalele, inclusiv catre ambasade si biblioteci scolare (viciindu-se grav perceptia tineretului asupra comunismului si dimensiunilor acestui cosmar) se va materializa in forma actuala, nu va mai fi vorba de promovarea necesarului adevar despre Holocaustul Rosu caruia i-a cazut prada Romania timp de aproape 50 de ani.

Penitenciarul de la Ramnicu Sarat
La 13 aprilie 1963, s-a desfiintat una dintre cele mai odioase temnite din Romania, cea de maxima siguranta de la Ramnicu Sarat. Fusese construita, ca inchisoare judeteana, in timpul domniei lui Carol I, iar printre primii detinuti care i-au indurat ororile au fost rasculati din 1907. Nefiind prea incapatoare, aici erau trimisi unii dintre detinutii politici considerati cei mai periculosi. Pe timpul dictaturii lui Carol al II-lea si-a capatat renumele de lacas al crimei organizate. Astfel, in noaptea de 29/30 noiembrie 1938, de acolo au fost trimisi la strangulare 14 detinuti, si, la mai putin de un an, in noaptea de 29/30 septembrie 1939, alti 14 arestati fara forme au fost impuscati in curtea inchisorii.
Dupa aceste sangeroase evenimente, cativa ani, penitenciarul de la Ramnicu Sarat se parea ca revenise la vechea intrebuintare de inchisoare pentru drept comun. Dar, dupa valul de arestari din 7/8 martie 1947, premergator cazului "Tamadau", calaului Alexandru Nicolschi i-a venit ideea sa schimbe profilul acestei temnite, pregatind-o pentru un spatiu nimicitor.

Un colt de iad pe
pamant
In scopul amenajarii unui spatiu distrugator la Ramnicu Sarat, a fost trimis inspectorul Gh. I. Lazarescu, cu instructiuni ca sa mareasca numarul gardienilor prin recrutarea lor din judet. Dupa infiintarea sinistrei Securitati, la 30 august 1948, Alexandru Nicolschi, autoalintat "Sasa", impreuna cu tovarasul sau "Pantiusa" Bodnarenco, au ordonat Directiei Generale a Penitenciarelor sa transforme penitenciarul de la Ramnicu Sarat in inchisoare politica. Apoi, acolo a fost trimis Marin Melicescu, inspector general in Directia Generala a Penitenciarelor, care, la fata locului, a stabilit noi norme de comportare fata de detinuti, diferentiate intre cei de drept comun si cei politici, ultimii fiind trecuti la o izolare totala. La politici erau incadrati si "frontieristii", adica aceia care incercasera sa treaca granita si fusesera prinsi, precum si "sabotorii", adica taranii care nu mai puteau sa-si achite cotele de cereale si de animale, din ce in ce mai mari.


Pentru ca diferentierea sa fie si mai vizibila, in 1949 a inceput construirea unui zid despartitor in incinta penitenciarului, odata cu aparitia primilor tarani detinuti din motive politice. Taranii arestati erau originari din satele din apropierea inchisorii, printre care Bozioru, Balanesti, Botesti, Boldu, Budesti, Chiojdeni, Cotesti, Ciorasti, Cotacu, Dedulesti, Dumitresti, Gugesti, Jirlau, Macrina, Murgesti, Odaile, Nicoresti, Ploinesti, Parscov, Pitulesti, Putreda, Puiesti, Plesesti, Secuieni, Tamboiesti, Urechesti, Visani, Vintileanca, sate unde se impotriveau colectivizarii. De la Ramnicu Sarat ei au fost trimisi cu primul val de "administrativi" la Canal.
Conditiile ingrozitoare aplicate de directorul Colier la alt penitenciar de trista faima, cel de la Aiud, au dus la izbucnirea celei mai mari greve din istoria inchisorilor romanesti, de peste 700 de detinuti, si care a durat 23 de zile. Ea a fost declansata de national-taranistii din celula 4 de la parterul Zarcii. Initiatorii au fost Ion-Ovidiu Borcea, preotul Mihai Balica, Vasilica Munteanu si Cornel Veltan. Indata s-au solidarizat si Ion Diaconescu, Victor Anca, Ion Barbus, Jenica Arnautu, si a cuprins toata Zarca, parter si etaj. S-a recurs la alimentarea fortata, si, dupa vreo 10 zile, cand au inceput strigatele la ferestre si bataile in obloane, alertand locuitorii Aiudului, atunci s-au solidarizat si sutele de legionari din celular. Reprezentantii Ministerului de Interne, care veneau din doua in doua zile cu avionul la Aiud, au constatat cauza si vinovatii, si au decis sanctionarea prin mutarea la penitenciarul de la Ramnicu Sarat a capilor grevei national-taraniste. Astfel, pe 10 august 1957 s-a format o duba in care au fost urcati mai multi detinuti, carora le-au fost alaturati si detinuti din alte inchisori, cum au fost Corneliu Coposu si Augustin Visa, adusi de la Gherla.

Batuti si torturati pana la groapa comuna
Informatiile de mai sus au fost preluate de la dnii Cicerone Ionitoiu si Ion Diaconescu. Iata ce am mai aflat de la primul: "Marturia lui Ion-Ovidiu Borcea este cutremuratoare: "... Ion Mihalache a fost asasinat cu premeditare, deoarece continua sa ramana un simbol al rezistentei romanesti. In nenumarate randuri a protestat facand sa rasune tot celularul. Ofiterul politic (Lupu) si comandantul Visinescu l-au batut in permanenta, i-au creat conditii sa se imbolnaveasca si nu i-au dat ingrijire medicala. Intrau si aruncau cu galeata cu apa pe el, in plina iarna. Eu i-am supravegheat celula prin cele sase gauri pe care le facusem cu o sarma in usa... Daca n-as fi fost de fata, alta marturie n-ar exista. Acum, cand sunt in lumea libera, am datoria sa denunt acest asasinat pe care l-a savarsit comandantul Visinescu. Strigatele "Fratilor, sunt Ion Mihalache. Ma omoara!" au rasunat in tot celularul. Aceasta crima nu poate fi uitata".

In adeverinta-caracterizare semnata de comandantul Visinescu se precizeaza, dupa moarte ca: "Detinutul C.R. Ion Mihalache... a fost depus in acest penitenciar la data de 29-07-1955 si de la aceasta data a fost pedepsit de 7 ori cu regim sever de izolare pentru cazuri de indisciplina, nerespectarea programului... Are manifestari dusmanoase fata de regimul de detinere si fata de regimul de democratie populara". Cu toate ca Ion Mihalache era bolnav, comandantul A. Visinescu i-a refuzat patul, mancarea, medicamentele si l-a batut in nenumarate randuri, aruncand galeti cu apa peste el, contribuind personal la exterminarea lui. Inainte de a-l arunca in groapa, i-a infipt si baioneta in inima, sa fie sigur ca l-a omorat si nu mai are cine-l trage la raspundere. Ion Mihalache a pierit la exact 10 ani dupa exterminarea lui Iuliu Maniu.
Dupa 15 ani de chinuri prin inchisori, pe 6 aprilie 1962 lui Corneliu Coposu i se face ultimul raport de indisciplina soldat cu 5 zile de carcera, tot la Ramnicu Sarat, iar pe 12 iunie 1962, prin referatul 14/774404 al Serviciului "C", capitanul Ciumei propune ca, dupa eliberare, lui Corneliu Coposu sa nu i se permita stabilirea in Bucuresti... Urmeaza decizia E/16450 a M.A.I. semnata de ministrul de Interne Vasile Negrea prin care lui Corneliu Coposu i se stabileste domiciliu obligatoriu pentru 24 de luni in comuna Rubla, raionul Braila. Tot dupa 15 ani a fost eliberat din Ramnicu Sarat si Camil Demetrescu, la sfarsitul lunii august, fiind condamnat in inscenarea procesului Iuliu Maniu. Pe 29 noiembrie 1962, avand o caracterizare de "comportare dusmanoasa fata de regim" a fost scos din inchisoarea Ramnicu Sarat si Ion Diaconescu si a plecat, insotit de militian, pana la Rubla, tot pentru 24 de luni de domiciliu obligatoriu, dupa 15 ani executati prin Aiud, minele de plumb si Ramnicu Sarat. Cu cateva zile, daca nu chiar ore, mai inainte plecase acasa si Ion Adamescu, tot dupa 15 ani executati prin Aiud, minele de plumb si Ramnicu Sarat".

Exterminare individuala, intr-o liniste de mormant
Dl Cicerone Ionitoiu ii prezinta si pe calaii acestei inchisori: "Printre cei ce au imaginat si pus in aplicare acest regim de la Ramnicu Sarat, in afara de conducerea superioara a partidului comunist, au fost: Nicolschi Alexandru, Bodnarenco Pantiusa, Negrea Vasile... Badica Ilie, directorul penitenciarelor; Visinescu Alexandru, capitan, comandantul penitenciarului; Lupu Vasile (?), ofiterul politic; Doctorii Grumberg Iancu, Dumitrescu Aurel; Gardienii supraveghetori, o mica parte: Furnica (?) (sublocotenent), serban Ion (plutonier major), Gazdaru Dumitru (serg. major), Danila stefan (sergent), Valter (sergent) si alti gardieni depistati: Bucur Radu, Burlacu Victor, Ciocarlan Gheorghe, Ciocio Ion, Costiean Tudor, Danila Stan, Dobrin Ion, Ion Zamfir, Guta Grigore, Huiu Ion, Iordachescu Ion, Mihalce Fanica, Militaru Dumitru, Mitrofan Fanica, Necula Ion, Nistor Ion, Oroveanu Dumitru, Pais Ion, Papuc Nicolae, Perian Ion, Rusini Alexandru, Stan Valter, Stoica Vasile, Tabiet Vasile, Varloi Radu, Vrancea Ion, Vasile Victor, Vasiliu Ion, Vlasceanu Nicolae, Voicu Ion, Vulpoi Gheorghe... Poate deschiderea dosarelor sa aduca mai multa lumina asupra acestor neoameni care, in majoritatea cazurilor, sunt din satele judetelor apropiate". Dl Cicerone Ionitoiu incheie astfel: "Daca Pitestiul s-a caracterizat prin violenta colectiva, Ramnicul Sarat a excelat prin exterminarea individuala, intr-o liniste de mormant".

Infiintarea Memorialului Ramnicu Sarat
Acum cateva zile am stat indelung de vorba cu cunoscutul fruntas national-taranist Ion Diaconescu, care, printre altele s-a referit si la infiintarea unui Memorial la Ramnicu Sarat, idee care ii apartine. Iata ce am mai notat de la dl Diaconescu:
"Am stat la Ramnicu Sarat, cu Corneliu Coposu si cu altii, aproape sase ani. Pe urma am plecat de la Ramnicu Sarat, in 1962, si am ajuns in Baragan, unde am stat pana in 1964, la Rubla, o colonie de banateni. Prin 1990-1991, am fost cu Corneliu Coposu acolo, sa vedem ce s-a mai intamplat. Am avut surpriza sa constatam ca acel sat disparuse. Comunistii au vrut sa stearga urmele. Nu mai era nimic, doar o singura casuta, cu o femeie acolo, care n-a mai vrut sa paraseasca locul. si mare bucurie pentru noi a fost ca ne-a recunoscut pe amandoi. si am ajuns si la Ramnicu Sarat. Acolo, si Coposu si eu, ne uitam si ne minunam sa vedem un loc unde am stat aproape sase ani si unde nu vazusem nimic, nici cladire, nici altceva, in afara de celula in care stateam de unul singur. N-am vazut decat gardienii si cate un inspector care venea de la centru. si am vazut tot, cand am fost cu Corneliu Coposu, si ne minunam si noi. Dupa ce s-a luat initiativa Memorialului de la Sighet, am zis ca e musai sa facem si la Ramnicu Sarat un astfel de Memorial. Dar trebuia reparat, organizat, trebuiau bani seriosi. si am vorbit atunci cu Corneliu Coposu, si am infiintat o fundatie. Intre timp, a murit Corneliu Coposu. si tot ce am reusit in timpul guvernarii noastre a fost sa proclamam toata aceasta incinta monument istoric, prin Ministerul Culturii, ca sa nu-l darame cei care erau proprietari. Am inceput sa strangem si ceva fonduri. Dar marturisesc ca principala cauza a intarzierii este batranetea noastra. Ne miscam foarte greu. Pana la urma, am vorbit cu cei ce se afla acum la putere. si s-a facut un Institut pentru Investigarea Crimelor Comunismului, unde director este dl Marius Oprea. Au preluat ei initiativa. Desigur, noi le vom da asistenta, brosuri, carti si tot ce trebuie. S-a cumparat toata incinta. A contribuit si fundatia noastra: le-am dat oameni pentru deviz, pentru reparatii. Se conteaza ca la anul (2008 n.n.) se vor efectua acolo reparatii mai mari, ca sa se faca un muzeu. Vom colabora, desigur, si cu cei de la Alianta Civica, ei avand o importanta experienta cu Memorialul de la Sighet. Merita facut un astfel de Memorial, nu numai pentru personalitatile care au trecut pe acolo, dar si pentru suferinta pe care au indurat-o, in timpul comunismului, toti detinutii politici din Romania".
Am vizitat recent incinta fostului penitenciar de la Ramnicu Sarat... Atmosfera e halucinanta, incarcata de cumplitele suferinte ale detinutilor care s-au chinuit aici, unii pana in ultima lor zi de viata, aruncati apoi in groapa comuna. E un loc de profunda meditatie, potrivit intr-adevar pentru un Memorial.

Mărturia unui supravieţuitor al organizaţiei anticomuniste ”Haiducii Viteji”

În lagărul condamnaţilor la moarte

Oricât de mult am scrie despre ororile comunismului, nu va fi niciodată suficient şi nu vom putea înţelege cu adevărat teroarea de care au avut parte cei ce au văzut moartea cu ochii în închisorile de exterminare proiectate de regimul totalitar. Însă avem datoria de a nu uita şi de a-i cinsti pe cei care au avut curajul să spună NU bolşevismului. Cât îi mai avem printre noi.
Ludovic Dudaş s-a născut în localitatea Oraşul Nou, raionul Negreşti, judeţul Satu-Mare, la 7 februarie 1940. ”Toată treaba a început pe când mă aflam în Apa, unde făceam şcoala”, aşa începe mărturia unuia dintre puţinii supravieţuitori din organizaţia autointitulată “Haiducii Viteji”.
Erau nişte adolescenţi care se ridicaseră împotriva deciziei totalitare cunoscute sub denumirea: colectivizare. Pentru acest act de “teroare”, au fost condamnaţi la 18 ani de închisoare. Câte un an de închisoare pentru fiecare an de viaţă pe care-l trăiseră. Să fie un exemplu pentru cei care ar mai fi vrut să se opună în vreun fel deciziei “poporului”!
“Organizaţia era condusă de un coleg, Nagy Ludovic, şi a durat cam doi ani. Apoi am fost încorporat în armată în 1961, la Focşani. A fost un bun prilej de a face rost de arme. Am făcut opt luni armată, după care am dezertat. M-am prefăcut că am apendicită şi m-au internat la spitalul militar din Focşani. Într-o magazie am găsit o uniformă de miliţian. Am îmbrăcat-o şi am fugit la garnizoana de pe Siret, unde eram repartizat. Am trecut de pază şi am luat mai multe arme din depozitul de armament. Am plecat apoi spre Iaşi. Fiind îmbrăcat ca miliţian, nu am avut nici o problemă cu transportul, cazarea şi hrana. După o săptămână am revenit în Oraşul Nou.

Anchetatorul Şereş

M-am întâlnit cu băieţii şi le-am dat armele şi grenadele pe care le aveam. Părinţii nu ştiau nimic de venirea mea, că eram căutat peste tot. Am pus bazele unei noi organizaţii care se opunea colectivizării. Eram 17 inşi. Am fost reperaţi de Securitate, cu care ne-am luptat în apropiere de Baia Mare. Unul dintre noi, împuşcat în braţ. După două luni ni s-a terminat muniţia şi am fost prinşi.
Pe mine m-a surprins un comunist, pe când dormeam în podul său. M-a pârât şi n-am mai scăpat. Am fost primul arestat din tot grupul. M-au dus la sediul Securităţii din Baia Mare, pe strada Scânteii, pentru anchetă. La scurt timp, au sosit şi ceilalţi.
Timp de un an am fost bătut permanent, anchetat şi umilit în toate chipurile. În celulă aveam masă şi paturi din beton. Când ne scoteau, ne puneau ochelari negri, pentru a nu vedea nimic. Singurul nume pe care mi-l amintesc este acela al anchetatorului – Iosif Şereş.

Condamnat la 18 ani

După un an, am fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 18 ani muncă silnică, pentru acte de terorism. Pe atunci nici nu ştiam ce înseamnă să fii terorist. Noi am luptat contra colectivizării…
Am stat trei luni la închisoare în Satu Mare. Apoi a venit un plutonier care ne-a dat să semnăm actele de condamnare. Atunci am aflat că am luat 18 ani! Aveam un regim specific condamnaţilor politici.
În vara lui ‘62 am fost dus la Închisoarea din Jilava. Era săpată sub pământ, iar pe pereţi curgea apa şiroaie. În fiecare noapte auzeam împuşcături. Cam cinci-şase pe noapte. Acolo erau executaţi cei condamnaţi la moarte. Închisoarea era plină de profesori şi ingineri, majoritatea cu condamnări pe viaţă.
Pe colegul cu care am stat două zile în celulă, Valer Brânduş, l-au luat într-o noapte şi dus a fost. Nu l-am mai văzut. Era una dintre cele mai grele închisori. Mâncarea - numai apă chioară. Am slăbit aproape 20 de kilograme. În toamnă m-au transferat la închisoarea din Galaţi. Era o puşcărie mizerabilă. În vasul din care mâncai îţi făceai şi necesităţile…

Eliberat după 4 ani

După trei luni, m-au mutat în Delta Dunării, la Colonia Grădina. Munceam la cultivat legume şi zarzavat. De acolo, se duceau provizii în toate închisorile din ţară. Eram împărţiţi în patru plutoane, formate din brigăzi alcătuite pe criterii de vârstă. Pe timp de vară săpam mălai, iar iarna tăiam trestie.
Fiecare brigadă era supravegheată de un sergent major. Când săpam odată mălaiul, s-a întâmplat ca eu şi un coleg să retezăm câte un fir. Ne-a văzut şi a întrebat: ? L-am scos din pământ, unde îl ascunsesem. Ne-a bătut ca pe nişte animale şi ne-a băgat la carceră timp de două săptămâni. De atunci încolo, cei care tăiau din greşeală firele, mâncau mălaiul, ca să nu fie găsit ulterior.
La Grădina am stat până la eliberarea din noiembrie 1964”, îşi aminteşte Dudaş. După eliberare, a fost permanent urmărit de oamenii Securităţii, care îi creau greutăţi în toate locurile de muncă prin care a trecut. Din ‘90 este pensionar şi locuieşte în satul Lăpuşel.
Pe unul dintre panourile aflate în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet se află următorul act, ce atestă abuzurile fostei Securităţi, care privea arestările a mii de oameni nevinovaţi ca pe o întrecere de tip comunist.

2 Noemvrie 1949:Referat

În cadrul întrecerilor socialiste şi ca urmare a planului de muncă întocmit de Direcţiunile Regionale de Securitate din ţară pentru perioada 1 Octomvrie – 7 Noemvrie 1949, pe linia de cercetări, apreciindu-se munca depusă de unităţile noastre pentru realizarea planului propus, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, putem considera că pe baza rezultatelor obţinute, Direcţiunile Regionale de Securitate s-au clasificat după cum urmează: 1. Direcţiunea Regională Timişoara; 2. D.R. Sibiu; 3. D. R. Constanţa; 4. D. R. Cluj; 5. D. R. a Capitalei; 6. D. R. Braşov; 7. D. R. Craiova; 8. D. R. Oradea; 9. D. R. Galaţi; 10. D. R. Suceava; 11. D. R. Ploieşti; 12. D. R. Piteşti; 13. D. R. Iaşi.
Această clasificare s-a făcut ţinându-se seama de numărul de reţinuţi cercetaţi şi trimişi în Justiţie de fiecare Regională pe perioada de timp menţionată, după calitatea anchetelor şi după modul cum au fost întocmite dosarele pentru Justiţie. S-a avut în vedere în acelaşi timp şi greutăţile întâmpinate de fiecare Regională în cercetări şi de importanţa problemelor rezolvate.

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=870

Salcia - "loc de delectare si agrement" pentru dusmanii de clasa (OCTAVIAN MANEA)

Un manual al terorii: Codul Penal ceauşist

Femeile din iadul comunist
Puţini tineri ai zilelor noastre înţeleg teroarea pe care am trăit-o noi, cei care ne-am vieţuit tinereţea în perioada "legii decreţeilor".

Pe atunci, instinctele tinereţii erau identice cu cele existente şi în ziua de astăzi. Numai că, dacă dădeai frîu liber poftelor, riscai necazuri inimaginabile.

Atît tinerele femei, cît şi fremătătorii tineri, care erau numai fibră şi încordare, puneau un soi de capac dorinţelor şi fierbeau în "suc propriu". Numai dacă erau hotărîţi să suporte consecinţele, adică mai exact, dispuşi să se căsătorească şi să aibă imediat un copil, treceau la fapte, sperînd că poate, poate... n-o fi nimic.

Vremuri grele chiar şi pentru cupluri, care deja aveau doi-trei copii şi doreau să tragă linie, pentru a face un total final.

Braşov ’87, începutul sfârşitului pentru dictatorul din Carpaţi

Intrecerea socialista a natalitatii
Personalul medical era obligat sa raporteze avorturile ilegale si era sanctionat cu 15a din salariu daca nu facea planul la nasteri.


In 1983, Decretul 335 al Consiliului de stat instituia un soi de intrecere socialista intre unitatile sanitare: care da tarii mai multi bebelusi. Personalul medical era facut raspunzator pentru indeplinirea obiectivelor demografice, nerealizarea planului atragea dupa sine penalitati de 15% din sa [...]

Decreteii, generatia cu stea in frunte

EXPERIMENT CU FINAL NEASTEPTAT
Copiii nascuti la ordinul lui Nicolae Ceausescu l-au dat jos pe dictator si au reinventat Romania. In 2007, ei au implinit sau se apropie de 40 de ani. S-au nascut dintr-un experiment demografic aberant, inventat de un regim totalitar, dar au devenit generatia de care Romania are nevoie.[Citeste]

O viata sub teroareData publicarii: 08/03/2004


Ar fi putut sa fie profesoare, doctorite sau actrite. Au fost insa simple muncitoare. Cu un singur scop in viata: sa treaca neobservate. Stiau ca tot timpul cel putin o pereche de ochi este indreptata spre ele, ca oricind ar fi putut fi inchise din nou. Torturate si infometate. Asa s-ar putea creiona in citeva cuvinte viata de cosmar pe care au dus-o citeva zeci de iesence, care au facut in anii dintii ai comunismului puscarie politica. Dupa 1990 nu au fost mediatizate precum Elisabeta Rizea, insa acesta ar fi si ultimul lucru pe care si l-ar dori. "Mai acusi intram in mormint. La ce folos sa mai vorbim?", a refuzat telefonic Ortansa Damian o discutie pe tema detentiei. Pe cind era studenta, a facut inchisoare impreuna cu sora sa, Paula Dimitriu, alaturi de care-si consuma acum batrinetea. Ca pentru toate celelalte foste detinute, inchisorile comuniste reprezinta pentru aceste femei un subiect ce nu mai trebuie deschis. Ar fi ca si cum ar privi inapoi prin usa Iadului, considera ele. Si cine stie daca cineva nu le trage din nou acolo... "Nu o sa ni se intimple nimic fiindca am vorbit despre asta?", a intrebat cu teama Jenita Ungureanu, o alta fosta detinuta.

Pe 6 septembrie 1949, Jenita se afla pe scarile Liceului Ortodox din Vaslui cind a fost arestata, impreuna cu majoritatea colegilor sai. Erau cu totii inca adolescenti si gindeau ca pot rasturna lumea daca vor. Mai toti fii de chiaburi, ai caror parinti incepusera deja sa fie hartuiti de comunisti. "Trebuie sa facem ceva. Sa se termine odata cu comunistii!". Asa vorbeau tinerii din Vaslui atunci cind se intilneau in Padurea Paiu, de linga oras, pentru a face un "plan de bataie". Gasisera si un nume pentru grupul lor, unul pe masura idealurilor ce-i animau: "Scutul Patriei". Elanul patriotic le-a fost insa retezat cu brutalitate, autoritatile aflind de intilnirile lor secrete. "Mai intii am fost dusi la Siguranta din Vaslui, apoi la Siguranta din Iasi, in Copou. Patru luni am stat dupa aceea la inchisoarea de linga Manastirea Galata. Ne tineau jos, pe ciment si paie, ca pe niste porci", incepe sa rascoleasca in amintiri Jenita Ungureanu.

Inchisa pentru ca a dat de pomana un pulover

Conditia de femeie nu valora doi bani in ochii comunistilor. "Ne scoteau din jumatate in jumatate de ora din celula si ne duceau la interogatoriu. Ne asezau pe o masa, pe burta, si, doar cu chilotii pe noi, incepeau sa ne bata cu o crevasa din piele. Iar cind iti dadeau o palma, nu mai auzeai o saptamina", povesteste Jenita Ungureanu despre tortura din inchisoare. Sub teroare, unele detinute isi asumau lucruri de care nu era vinovate, doar pentru a scapa pe moment de chinuri. Fie ca recunosteau sau nu ceea ce le voiau sa le puna anchetatorii in circa, toate aveau insa aceeasi soarta. Lucia Barna a fost "saltata" tot de la scoala de oamenii Sigurantei, pe cind era eleva in clasa a VII-a la Liceul Teoretic din Bacau. Vinovatia ei consta in trimiterea unor haine pentru un grup de tineri bolnavi de TBC. Acestia erau internati la un sanatoriu din Birnova si, intimplator sau nu, facusera parte din Fratiile de Cruce legionare. "Eu nu faceam parte din nici o organizatie, doar ca-mi murise o sora cu putin timp inainte si fusesem impresionata de soarta acelor tineri. De aceea am contribuit si eu la pachetul care li s-a trimis", spune Lucia Barna, acum in virsta de 75 de ani. "M-au luat doi evrei, pe care chiar ii stiam: pe unul il chema Grindberg, iar pe altul Livezeanu", adauga aceasta. De la Siguranta din Bacau a ajuns la Penitenciarul din Iasi, unde a fost tinuta pina-n 1949. Culmea, exact in aceeasi perioada acolo a fost incarcerat si viitorul sau sot, Ion, care a facut sapte ani de puscarie politica, pina in 1955, incadrat tot la articolul 209 din Codul Penal, ca majoritatea detinutilor politici. "Pe acest articol au fost judecati si legionarii, si taranistii, si liberalii, si cei care nu facusera nimic", explica Ion Barna.

"In celula de la Jilava erau niste guzgani cit pisicile"

"Un an de inchisoare corectionala si un an de interdictie pentru savirsirea infractiunii de uneltire contra ordinii sociale". Aceasta a fost sentinta in cazul Jenitei Ungureanu. De la Galata a fost urcata intr-un vagon de tren, care, dupa ce a fost plimbat prin toata tara si umplut cu detinuti, s-a oprit in sud. "In trecere" spre inchisoarea de femei Mislea, din judetul Prahova, a facut cunostinta si cu inchisorile Vacaresti si Jilava. "De la Jilava am ramas cu o spaima pentru toata viata. Ne-au virit intr-o celula cu 16 paturi suprapuse, cu geamul vopsit si inchis, in care nu aveam toaleta, ci doar un hirdau. Erau niste guzgani cit pisicile si am urlat pina cind am mutit. Nu am mai putut vorbi o saptamina", povesteste femeia cu ochii inlacrimati. Nici la Mislea conditiile nu au fost mai bune. "Celulele erau pline de plosnite. O iarna intreaga am stat fara ciorapi. Am avut noroc de un pardesiu pe care-l aveam pe mine cind am fost arestata, caci era o zi ploioasa. L-am purtat pina s-a rupt, iar dupa accea am capatat o rochie. Cind s-a rupt si aceea a trebuit sa imbrac zeghea scortoasa direct pe piele", isi aminteste si Lucia Barna.

"Celula neagra": fara somn, lumina, mincare si apa

Mislea era singura inchisoare in care isi savirseau pedeapsa doar femei. Existau insa diferite regimuri de detentie, in functie de tipul infractiunilor. "Erau detinutele de drept comun, frontieristele - adica cele care incercasera sa treaca fraudulos granita - si detinutele politice. Spre deosebire de celelalte, noi nu aveam dreptul la pachet si nici la corespondenta", spune Lucia Barna. Detinutelor politice le era, de asemenea, interzis sa vorbeasca intre ele. Cele care indrazneau sa deschida gura ajungeau in "celula neagra". "Nu puteai sa stai decit pe vine acolo, nu aveai cum sa te intinzi. Nu aveai geam, nu primeai apa, nu primeai mincare. Am stat acolo o data, doua zile si doua nopti. Am rezistat pentru ca am avut credinta in Dumnezeu", spune Jenita Ungureanu. Cind ieseau din "celula neagra", "chirpicii de mamaliga" cu ceai neindulcit, arpacasul si zeama de varza murata li se pareau detinutelor adevarate delicatese. "Credeam ca niciodata nu o sa ma satur de terciul de mamaliga pe care-l primeam dimineata. Din cauza alimentatiei proaste si a spaimei, multe dintre femei nu mai aveau ciclu", spune Lucia Barna care din inchisoare s-a "pricopsit" cu o hepatita cronica.

A stat in celula cu sotia vaduva a maresalului Antonescu

Daca Jenita Ungureanu a parasit puscaria exact dupa un an, Lucia Barna a scapat dupa gratii trei ani si doua luni. "Eu am fost condamnata la patru ani de inchisoare, procesul avind loc la Suceava, cu un avocat din oficiu. Noi eram practic niste spectatori, nu puteam face nimic pentru a ne apara. Iar pedepsele se dadeau pe «loturi». Cine lua patru ani nu facuse nimic, ca sa nu mai spun ca au fost multi care au luat sase ani, de exemplu, si au facut zece", spune Lucia Barna. Tatal sau a facut insa recurs, pedeapsa fiindu-i redusa la trei ani. In momentul in care s-a pronuntat recursul a fost mutata din penitenciar in lagar si acolo, citeva luni de zile, a stat in aceeasi celula cu Maria Antonescu. "Am ciocnit cu ea oua de Pasti, in 1951, inainte de a ma elibera. Ea era cea mai in virsta din celula, eu cea mai tinara. Nu am reusit insa sa vorbesc cu ea: eram foarte multe si ea oricum nu vorbea cu nimeni, era foarte rezervata si purta tot timpul doliu", isi aminteste Lucia Barna.

Fara cariera profesionala

Detentia nu s-a sfirsit insa odata cu iesirea din inchisoare. Jenita Ungureanu s-a intors acasa, in satul Suhulet din comuna Tansa, si vreme de un an, zi de zi, a strabatut dimineata, la prima ora, sase kilometri dus-intors peste dealuri pentru a semna o condica. Nu avea voie sa paraseasca localitatea si asa a fost nevoita sa renunte si la liceu. Ar fi vrut sa faca medicina, dar, chiar de n-ar fi fost inchisa, tot n-ar fi reusit asta. Tatal sau, Ioan Guzga, taran cu 26 hectare de pamint arabil si 10 de padure, a fost declarat chiabur si arestat la rindul sau, dupa aceea, facind sase ani de inchisoare la Jilava, pina la amnistia din 1964. "Cind s-a intors era piele si os, l-am hranit cu lingurita pina s-a refacut. A murit in cele din urma de cancer la stomac. Si eu sint de atunci cardiaca", spune Jenita Ungureanu. Femeia n-a putut niciodata sa avanseze profesional. A fost contabila pe la diverse intreprinderi, iar, dupa ce primul sot i-a murit intr-un accident pe calea ferata, cel de-al doilea a fost dat afara din Armata din cauza dosarului ei.

Teama de comunisti inca n-a disparut

"Toata viata m-am temut de Militie si unde vedeam unul ma feream. Ma gindeam ca m-ar putea aresta din nou. O data insa eram singura pe strada si am recunoscut un evreu care ma anchetase la Siguranta: m-am dus la el si l-am luat de piept", povesteste mindra femeia. O soarta asemanatoare a avut si Lucia Barna, care tot simpla contabila a fost. Doar sotul sau, fost pedagog, a reusit sa faca la seral Facultatea de Constructii, dupa ce ani la rind a fost respins din cauza "originii nesanatoase" si a lucrat ca muncitor constructor. Pentru a sti daca aceste femei ar fi putut sa faca mai mult din punct de vedere profesional ar trebui sa se rescrie istoria. Cert este insa ca lor li s-a luat dreptul la o viata normala, traind intr-un cosmar, din care, la 14 ani de la caderea regimului comunist, inca nu s-au trezit complet. "Sigur n-o sa ni intimple nimic fiindca am vorbit despre asta?", a intrebat Jenita Ungureanu la finalul primei intrevederi.

-

GENERALI ROMANI _ MORTI IN INCHISORILE REGIMULUI TRECUT
(23 august 1944 - 15 octombrie 1964)
Participarea Romaniei la cel de-al Doilea Razboi Mondial in campania din Est, in perioada 22 iunie 1941-23 august 1944, a fost determinata de uriasele rapturi teritoriale savarsite asupra tarii noastre prin Pactul secret din 23 august 1939, Molotov-Ribbentrop, prin care Uniunea Sovietica ne-a rapit BASARABIA si BUCOVINA. Eliberarea lor era un ideal pentru care si-au dat viata pe campurile de lupta peste 624.740 de militari romani (morti, raniti si disparuti).

Prin Diktatul fascist de la Viena, din 30 august 1940, Ungaria a rapit Romaniei 11 judete din nordul Transilvaniei, cu un teritoriu de 43.492 de kmp, cu o populatie de 2.609.007 locuitori in marea lor majoritate romani. Pentru refacerea fruntariilor Romaniei in partea de Vest, au cazut pe campul de lupta, pe pamantul Romaniei, 58.330 de militari romani, din care peste 15.000 in Epopeea de pe Mures. Pe teritoriul Ungariei au cazut peste 42.700 de militari romani, in Cehoslovacia 66.495, in Austria peste 1.000 de infanteristi si tanchisti romani (morti, raniti, disparuti).

Multi generali si ofiteri romani, care si-au facut datoria pe campul de lupta, dupa razboi au fost umiliti, desconsiderati, batjocoriti si condamnati la ani grei de inchisoare in Romania, unii au decedat in aceste penitenciare, spre rusinea lumii civilizate, din ordinul Moscovei. In cele ce urmeaza, amintim cativa generali-martiri ai neamului romanesc, decedati in inchisorile regimului trecut:

1) - General AUREL ALDEA, ministru de interne, n. 28.03.1887, Slatina/Olt, mort la 17.10.1949, in penitenciarul Aiud/Alba.

2) - Maresal ION ANTONESCU, fost sef al statului, n. 02.06.1882, in municipiul Pitesti/Arges - m. 01.06.1946, in penitenciarul Jilava, Bucuresti.

3) - General GHEORGHE AVRAMESCU, comandantul Armatei a 4-a, n. 26.01.1884, Botosani, m. 03.03.1945, in Jaszbereny - Ungaria, asasinat din ordinul Moscovei si inmormantat in localitatea Soshalon, in apropiere de Budapesta. A fost unul dintre cei mai stimati generali romani.

4) - General RADU BALDESCU, comandantul Corpului 6 Armata, n. 16.10.1888, in Mihaiesti/Olt, m. 02.12.1953, in penitenciarul Jilava-Bucuresti. Nu a fost niciodata judecat.

5) - General NICOLAE CIUPERCA, comandantul Armatei a 4-a, in campania din Est, n. 20.04.1882, in Ramnicu-Sarat/Buzau, m. 25.05.1950, in Penitenciarul Vacaresti/Dambovita. A posedat cele mai inalte decoratii.

6) - General CONSTANTIN S. CONSTANTIN, fost ministru de razboi, n. 09.05.1889, in Bucuresti, m. 29.02.1948, in inchisoarea Vacaresti/Dambovita.

7) - General GHEORGHE DOBRE, fost secretar de stat in Ministerul Inzestrarii Armatei, n. 02.09.1885, in Oltenita/Calarasi, m. 2.03.1959, in Penitenciarul Ramnicu Sarat/Buzau. Fost secretar de stat, Ministerul de Razboi.

- General CONSTANTIN EFTIMIU, n. 29.06.1893, Bucuresti, m. 19.09.1950, in Penitenciarul Aiud/Alba, a fost ministrul lucrarilor publice.

9) - General GRIGORE GRIGORESCU, fost ministru al lucrarilor publice, n. 20.06.1886, Craiova/Dolj, m. 27.04.1952, in Penitenciarul Sighetul Marmatiei/Maramures.

10) - General IOSIF IACOBICI, fost ministru al apararii nationale, n. 08.12.1884, in Alba-Iulia, m. 11.03.1952, Penitenciarul Aiud/Alba.

11) - General MIHAIL KIRIACESCU, fost secretar de stat al marinei, n. 01.03.1893, Targu-Ocna/Bacau, m. 08.03.1960 in inchisoare Pitesti/Arges.

12) - General KOSLINSKI GHEORGHE EM., secretar de stat, n.20.05.1889, Galati, m. 30.04.1950, in Penitenciarul Aiud/Alba, fost si subsecretar de stat al marinei.

13) - General SCARLAT MARDARII, comandantul Scolii Superioare de Razboi, n. 11.11.1894, Husi/Vaslui, m. 09.02.1954, Penitenciarul Aiud/Alba.

14) - General IOAN MIHAESCU, fost comandant secund al Capitalei, n. 04.10.1891, Amarastii de Jos/Dolj, m. 22.10.1957, Penitenciarul Vacaresti/Bucuresti.

15) - General ION NEGULESCU, comandantul Corpului de graniceri, n. 01.04.1887, Turnu Magurele/Teleorman, m. 01.04.1949, inchisoare Jilava/Bucuresti.

16) - General ALEXANDRU NICOLICI, comandant al Diviziei 8-infanterie, n.19.02.1892, Bucuresti, m. 20.01.1953, in colonia de munca Poarta Alba/Constanta.

17)- General CONSTANTIN PANTAZI, n. 26.08.1888, Calarasi, m. 23.01.1958, Penitenciarul Ramnicu Sarat/Buzau, fost secretar de stat la Ministerul de Razboi.

18) - General VASILE PASCU, n. 06.12.1890, Ghelengic/Caliacra, m.06.08.1960, Penitenciarul Gherla/Cluj, comandant al Diviziei 3-infanterie.

19) - General MIHAIL RACOVITA, n. 07.03.1889, Bucuresti, m. 28.06.1954, in Penitenciarul Sighet/Maramures, fost comandant al Armatei I.

20) - General RADU R. ROSETTI, n. 20.03.1877, Caiuti/Bacau, m. 02.06.1949, in inchisoarea Vacaresti/Dambovita. A fost ministru al Educatiei nationale.

21) - General GHEORGHE ROZIN, n. 27.07.1888, Falticeni/Suceava, m. 10.01.1961, Penitenciarul Vacaresti/Bucuresti, fost comandant al Corpului 6 Armata.

22) - General ION SCHITIU, n. 19.01.1878, Rugi/Gorj, m. 20.04.1952, Penitenciarul Aiud/Alba, fost ministru al agriculturii si domeniilor.

23) - General GHEORGHE STAVRESCU, n. 08.03.1888, Braila, m. 10.01.1951, in Penitenciarul Aiud/Alba, fost comandant al Corpului 6-Armata.

24) - General NICOLAE STROENESCU, n. 21.02.1890, in Craiova/Dolj, m. 02.03.1959, in colonia de munca Culmea. A fost comandantul Diviziei 1-blindate si a luptat la Oarba de Mures, in toamna anului 1944.

25) - General CONSTANTIN Z. VASILIU, n. 16.05.1882, Focsani/Vrancea, m. 01.01.1946, in Penitenciarul Jilava/Bucuresti, fost subsecretar de stat in Ministerul de Interne.

26) - General MIHAIL VOICU, n. 02.02.1890, in Harculesti, jud. Ramnicu Sarat, m. 17.08.1961, in Penitenciarul Gherla/Cluj, fost comandant al Diviziei 21-infanterie.

27) - General CONSTANTIN VOICULESCU, n. 23.02.1890, Tamadau/jud. Ilfov, m. 17.09.1955, in Penitenciarul Gherla/Cluj. A fost guvernator al Basarabiei, in perioada 23 iulie 1941 - 29 martie 1943.

Sursa documentara: colonel dr. Alesandru Dutu, Florica Dobre, colonel (r) dr. Leonida Loghin _ "Armata Romana in al Doilea Razboi Mondial (1941-1945)". Dictionar enciclopedic, Bucuresti 1999.

Victime fara vina
Asteptat cu interes si nerabdare de catre specialistii si cercetatorii spatiului concentrationar comunist romanesc, din tara si din afara si de catre supravietuitorii temnitelor comuniste, familiile, rudele, prietenii si cunoscutii victimelor dictaturi comuniste, cel de al noualea din cele 14 volume proiectate ale lucrarii "VICTIMELE TERORII COMUNISTE. ARESTATI, TORTURATI, INTEMNITATI, UCIsI. DICTIONAR R", a fost editat.
Initiativa si realizare unica in intreg universul postcomunist, stradania si zelul unui singur om, neajutat de nimeni, boicotat, criticat, oprimat sistematic, 10 ani in cumplitele puscarii care au impanzit Romania, CICERONE IONITOIU, la 83 de ani desavarseste o opera de referinta.
Noul volum catalog include in cele 280 de pagini circa 7000 de victime ale caror nume incepe cu litera R. Din pacate, autorul nu a putut cuprinde decat o parte din imensul sir al celor reprimati.
Organele represive au luat in "lucru" toate categoriile sociale, profesionale, de sex si varsta fara discernamant, toate nationalitatile si etniile, toate cultele religioase, persoane invalide, oameni grav
bolnavi, inclusiv psihic, cetateni straini. Eliminarea brutala a elitelor societatii romanesti, timp de doua generatii, a provocat pierderi si goluri imense si ireparabile poporului nostru, cu consecinte inestimabile pentru multi ani inca de acum inainte. Mentionam in mod lapidar cateva nume din cele adunate in acest volum.
MIHAIL RACOVITa, nascut in 1889, cu inalte studii militare in strainatate si in tara, general de corp de armata, comandant al trupelor motomecanizate, ministru al Apararii Nationale in guvernul Sanatescu ( primul guvern de dupa 23 august 1944), avand si alte functii superioare, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, condamnat la munca silnica pe viata si exterminat la Sighet in 1954.
NICOLAE RaDESCU, nascut in 1874, remarcat ca ofiter superior in primul razboi mondial, adjutant al regelui Ferdinand, atasat militar la Londra, general pana in 1933, cand a demisionat din armata, opunandu-se regelui Carol al II-lea. In perioada antonesciana apostrofandu-l pe ambasadorul german Killinger, a fost internat in lagarul de la Tg. Jiu iar apoi a primit D.O (domiciliu obligatoriu). In 1944 a fost reactivat ca general de corp de armata si apoi a devenit sef al Marelui Stat Major. La 6 decembrie 1944 a devenit prim –ministru, contracarand cu fermitate asaltul comunistilor la adresa puterii democrate si amestecul grosolan al ocupantilor sovietici. Prin lovitura de forta a emisarului stalinist Visinski, Radescu a fost indepartat si la 6 martie 1945 s-a instaurat regimul comunist de lunga si trista amintire. Pus sub paza, a reusit sa paraseasca clandestin tara cu cateva zile inainte de a fi arestat. A fost un stalp al exilului romanesc si o voce anticomunista remarcabila in apararea tarii. Testamentul sau, redactat cu o zi inaintea mortii survenita la 16 mai 1953, este impresionant prin optimismul si patriotismul degajat.
AUREL RUNCEANU, nascut in 1895, general de brigada, participant la cele doua razboaie mondiale, ranit pe frontul de est, comandant al scolii Militare de Infanterie, a fost epurat in 1946, arestat in 1950 si omorat in anchete in acelasi an.
SOTII FLOAREA sI VASILE RADU, tarani din satul Manzati ,comuna Alexandru Vlahuta –Vaslui. Refuzand colectivizarea, in 1963, Floarea s-a opus confiscarii lucernei si a fost aruncata de paznicul CAP, Baboi Neculai, intr-o rapa. Grav ranita a decedat lasand in urma 5 copii minori. Vasile s-a impotrivit unei bande de 8 insi condusa de primarul Alex. Ciocaltea care i-a luat cu forta vitele, 6 camioane de lucerna, proviziile si lucrurile din casa. Asezat in fata unui car cu bunurile sale, acesta a trecut peste el, fracturandu-i coloana vertebrala. A murit in chinuri groaznice.
SAVEL RaDULESCU, diplomat de cariera, nepot si secretar particular al lui Nicolae Titulescu, consultant al lui Iuliu Maniu, alaturi de Visoianu, consilier la Legatia de la Londra, ca subsecretar de stat la externe, l-a secondat pe Titulescu la Liga Natiunilor. Atasat la Londra si membru de vaza al PNT, din septembrie 1944 ca presedinte al Comisiei Romane pentru Aplicarea Armistitiului s-a opus continuu majorarii de trei ori a volumului despagubirilor impuse de sovietici prin artificii financiare si livrarii numarului de vite imposibil de satisfacut, ceea ce a dus la caderea guvernului Sanatescu, in 6 decembrie 1944. Ca participant la Conferinta de Pace de la Paris a aparat neclintit interesele Romaniei. In 1946 a prezentat un memoriu reprezentantilor SUA, Angliei si URSS, privind jaful si comportamentul nestavilit al trupelor de ocupatie sovietice. Arestat in 1948, a fost condamnat in 1951 la 2 ani inchisoare si ulterior la 8 ani munca silnica, pentru memoriul din 1946. In timpul detentiei s-au incercat la adresa lui mai multe inscenari de comploturi, fara reusita insa.
VICTOR RaDULESCU–POGONEANU , diplomat si intelectual de inalta clasa, consilier de legatie, ca director al Cifrului din MAE si membru al PNT, l-a secondat pe Maniu in pregatirea armistitiului de la 23 august 1944, a expediat in strainatate documente referitoare la acapararea puterii prin forta, de catre comunisti, la jefuirea tarii de catre sovietici si la situatia grava din tara. Arestat la 9 august 1947 si implicat in procesul lui Maniu, a fost condamnat la patru pedepse totalizand 70 de ani, maxima de 25 de ani munca silnica. L-a urmat pe Maniu la Galati si Sighet. Paralizat, din 1955 transferat la Ramnicu-Sarat, a fost torturat permanent prin lovituri salbatice de catre comandantul Visinescu si temnicerii acestuia. Referatele unuia dintre medici penitenciarului, dr. Iancu Grünberg, pentru internare intr-un spital si tratament adecvat pentru multiplele afectiuni grave, au fost respinse de MAI. Imobilizat la pat, era udat in plina iarna si chinuit pana in toamna anului 1961. Transferat la Vacaresti, a murit la 10 martie 1962, la 51 de ani.
VICTOR RaDUCANU, functionar la depoul CFR Grivita, presedintele tineretului PNT din cartierul Crangasi, neputand fi castigat de comunisti, in timp ce lipea afise electorale ale PNT in 30 septembrie 1946, a primit pe la spate 3 gloante in sira spinarii, de la Gica Barjac si Ion Vartic, din garda personala a lui Dej. Doua gloante i-au fost extrase, al treilea il poarta si astazi, provocandu-i dureri mari la 87 de ani. Maniu care s-a interesat de el, i-a spus: "Esti un erou, fatul meu". In 1948 a fost condamnat la 5 ani munca silnica, intr-un proces inscenat.
ION RaDUCANU, licentiat in stiinte economice si filozofie la Graz si respectiv Berlin, doctor in economie politica, prof. universitar( finante si doctrine economice), rector al Academiei de Inalte Studii Comerciale si Industriale, ministru al PNT in doua randuri si deputat in mai multe legislaturi, a fost inlaturat din invatamant in 1947 si din Academia Romana in 1948. Intre 1950 –1955 a fost intemnitat la Sighet.
BERNARD ROHRLICH, presedintele organizatiei sioniste din Romania a fost intemnitat in 1951.
HANS OTTO ROTH, lider al comunitatii germane din Romania, senator in toate legislaturile, democrat autentic, apropiat ideilor politice ale lui Maniu si loial statului roman, s-a opus politicii naziste de stramutare a svabilor si sasilor in Reich. Arestat in 15 aprilie 1952, a murit in inchisoarea Ghencea, la 1 aprilie 1953, in conditii inumane, la 63 de ani.
sERBAN –BANU RaDULESCU, a fost arestat in mai multe randuri, scos din armata, a fost condamnat in 1948 la 10 ani munca silnica. In 1956 a absolvit facultatea de medicina, intrerupta in doua randuri. A fost membru al Uniunii Scriitorilor. In 1990 a fondat "Memoria –revista gandirii arestate" pe care a editat-o cu mult succes timp de 9 ani, pana la moarte in 1998.
ALEXANDRU RUSU, doctor in teologie la Budapesta, profesor la Academia Teologica din Blaj si apoi rector, participant de seama impreuna cu Maniu la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, a fost membru al Consiliului Dirigent si deputat. Episcop de Maramures , senator, mitropolit al Blajului, a aparat interesele romanilor sub ocupatiile hortista si sovietica. Arestat la 29 noiembrie 1948 a fost detinut la Dragoslavele si Caldarusani , iar din mai 1950 cinci ani la Sighet, urmati de D.O. In 1957, a fost condamnat la 25 de ani munca silnica si a murit la Gherla, la 9 mai 1963, in varsta de 79 de ani.
ION ROsOGA, nascut in 1938, inginer electronist, condamnat in martie 1974 pentru sute de manifeste si multiple scrisori critice trimise lui Ceausescu, Comitetului Central si Europei Libere, a fost internat sub stricta observatie intr-un azil psihiatric.
REISER NICOLAUS, nascut in 1913, din Giera –Timis, a fost trimis in D.O. din 1951, in Baragan, unde a si murit.
REISS ROSALIA, nascuta in 1921, din Glogovat–Arad, a fost deportata in 1945 in URSS, unde a murit in acelasi an.
REMUS RADINA, despre care Eugen Ionescu a spus: "Remus Radina, unul dintre eroii sau sfintii epocii noastre. Un martir voluntar, care nu renunta nici la credinta sa, nici la ceeace ii dicteaza constiinta… Ma inclin in fata curajului lui Remus Radina si-l invidiez de a fi indraznit totul". Absolvent al Liceului Militar "D.A. Sturdza" si al scolii Militare de Cavalerie din Targoviste, a fost primul ofiter care a parasit armata in 22 octombrie 1946, criticand aspru guvernul Groza. Arestat la 19 noiembrie 1946 din localul unei sectii de votare, a fost trecut in rezerva la 16 aprilie 1947. A luat legatura cu miscarea de rezistenta a generalului Carlaont si a trecut in 2 noiembrie 1948 clandestin in Jugoslavia, pentru a organiza rezistenta romaneasca. Retinut si returnat in tara, a descris in " Testamentul din morga" cruzimile din Jugoslavia. Condamnat ca frontierist la 5 ani, a facut nenumarate greve ale foamei si setei, atingand 26 de zile. A protestat permanent pentru nelegiuirile din inchisori. Eliberat la 29 august 1954 a continuat protestele publice, la 10 decembrie 1956 s-a adresat ONU cu multiple probleme. Extradat dupa o noua tentativa de trecere a frontierei, in 13 februarie 1957 a scris un memoriu fulminant, pentru care a mai luat 10 ani munca silnica, infruntand cu barbatie temnicerii Gherlei. Eliberat in 1960 cu invalizii, a fost internat 4 ani in spitale din Bucuresti iar in 1978 a ajuns in Franta, unde si-a continuat lupta anticomunista. Este una din cele mai mari legende vii ale demnitatii si rezistentei noastre nationale.
ELISABETA RIZEA, nascuta la 28 iulie 1912, casatorita si stabilita in Nucsoara, a gazduit una din primele intalniri dintre colonelul Arsenescu si fratii Toma si Petre Arnautoiu, in mai 1949, dupa care au infiintat organizatia "Haiducii Muscelului". Depunand juramant solemn, a ajutat grupul de partizani cu alimente, transport de arme si munitii, adaposturi. Arestata in 20 noiembrie 1950, dupa ce in prealabil fusese in repetate randuri anchetata, a primit 8 ani munca silnica si a fost eliberata in 6 iunie 1958. A continuat sa-i ajute pe partizani si in 22 iunie 1958, dupa capturarea fratilor Arnautoiu a fost arestata din nou , torturata salbatic si condamnata la moarte. Dupa comutarea pedepsei la 25 de ani munca silnica, a trecut prin Jilava, Miercurea Ciuc si alte inchisori, fiind gratiata in 1964. Sotul ei, Gheorghe, nascut in 1897, condamnat la 15 ani munca silnica, a executat 14 ani, fiind eliberat in decembrie 1964.
Volumul este ingrijit de Domnita stefanescu si prefatat de Alex stefanescu.

Moarte deasupra Moscovei

Neştiuta poveste a canalului Dunăre-Marea Neagră

Canalul Dunăre-Marea Neagră nu este, aşa cum ne-am aştepta, o idee a regimului comunist, ci una mult mai veche. Încă de la alipirea Dobrogei la România, în 1878, a început a fi vehiculată ideea unui al patrulea braţ al Dunării, de data aceasta artificial, care să scurteze drumul către Marea Neagră. Condiţiile tehnice ale epocii făceau ca o astfel de realizare să fie extrem de dificilă şi costisitoare, aşa încât regele Carol I, realist, a refuzat să se implice în acest proiect. Ulterior, Carol al II-lea a cochetat şi el cu ideea canalului, dar criza economică mondială şi apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie amânată sine die. Odată cu venirea regimului comunist la putere, ideea canalului va fi relansată. Un cântec proletar al vremii scanda: „Unească-se burghezii cât or vrea, noi tot Canale ţării îi vom da“. Ce se ascundea în spatele lozincilor vom vedea în articolul care urmează.

Stalin, adevăratul părinte
Cel care merită numele de adevăratul părinte al Canalului Dunăre-Marea Neagră este nimeni altul decât Iosif Visarionovici Stalin, liderul sovietic. În 1948 o delegaţie la vârf vine din România spre a căpăta soluţii la mai multe nelămuriri: cine va conduce Partidul Muncitoresc Român, Ana Pauker sau Dej? Cum va ieşi România din foametea cumplită în care se zbătea de un an? Stalin a dat răspunsuri scurte: Dej şi un ajutor alimentar sovietic, apoi a declarat: altceva mai important avem de discutat tovarăşi. Şi Stalin le-a spus românilor că au nevoie de un canal şi le-a şi trasat pe hartă traseul actual, dându-le indicaţii să înceapă imediat lucrul. Dej a înţeles că Stalin urmărea să ia României zona Deltei Dunării de îndată ce Canalul avea să fie finalizat aşa că, în buna tradiţie românească, a început lucrul cu ideea de a nu-l finaliza niciodată.

Legendă şi adevăr
Pentru a înţelege cât mai exact cu putinţă dialogurile din acea vreme dintre Stalin şi supuşii săi din România, vom relata, vizavi de ideea Canalului, şi sfatul, ca să nu-i spunem ordinul, pe care „Tătucul popoarelor eliberate“ i l-a dat lui Dej. Circula prin popor, ca legendă sau adevăr, nu se ştie, dar înclinăm să credem că este vorba totuşi de adevăr, că Stalin i-ar fi atras lui Dej atenţia asupra beneficiilor de altă natură pe care le va aduce construirea unui Canal. „Noi, zice-se că i-ar fi spus Stalin lui Dej, am construit, după cum bine ştii, Canalul Volga-Don. Nu numai că am ridicat o măreaţă construcţie şi, în plus, am pus în practică lozinca marelui Lenin, «Puterea Sovietelor înseamnă Electricitate», dar am scăpat şi de duşmanii poporului. Puteam să-i împuşcăm, sau să-i trimitem în Siberia, dar ne-am gândit să-i folosim la acel Canal. I-am adunat, i-am pus la treabă şi am făcut Canalul. Că mulţi dintre ei au murit, ăsta a fost, ca să zic aşa, al doilea scop“. Bineînţeles că dialogul real a decurs cu totul şi cu totul altfel, dar tradus în limbaj popular el n-avea cum să nu fie conform cu realitatea. O realitate hâdă, criminală, născută sub nemiloasa stea de sânge a Kremlinului. Cu alte cuvinte, Canalul Dunăre-Marea Neagră, aşa cum a înţeles Dej să-l construiască, a avut şi acest scop. Ba, dacă e să luăm de bună legenda care circula la acea vreme în popor, acesta a fost, şi nu altul, adevăratul scop al Canalului: extreminarea fostei clase politice româneşti. Exterminarea, nu neapărat construirea Canalului. Şi, din păcate, Dej şi comuniştii lui şi-au atins ţinta cu vârf şi îndesat. Acel Canal, care a secerat mii de vieţi, avea să fie abandonat. Dar asta este, cum spuneam, doar o paranteză, cu adevărat dureroasă, în istoria reală a Canalului Dunăre- Marea Neagră.

Exterminarea
Aşadar, sub conducerea lui Dej, lucrul la Canal a devenit doar un pretext pentru asasinarea oponenţilor, lagărele de muncă, precum cel de la Portiţa, devenind adevărate locuri de exterminare. Deţinuţii erau trimişi doar cu lopeţi la asaltul muntelui, nehrăniţi, în zdrenţe, bătuţi permanent şi împuşcaţi cum că- deau de oboseală. O indicaţie a lui Dej îi obliga pe deţinuţii politici să sape sub malurile canalului, acestea se surpau şi îi îngropau de vii pe toţi cei ce lucrau acolo. Între 1948, data inaugurării lucră- rilor, şi 1954, data suspendării lor (după moartea lui Stalin), muriseră acolo, în condiţii înfiorătoare, circa 100.000 de oameni, iar canalul nu progresase deloc. Cu moartea lui Stalin, nu mai exista nici nevoia canalului şi nici temerea că sovieticii vor lua Delta, aşa că Dej a ordonat oprirea lucrărilor, miile de morţi lăsând în urmă doar o groapă uriaşă.

În vizită la Şah
Anii trec şi, în martie 1965, sub povara crimelor sale, Dej închidea ochii şi în locul său sosea la putere „Prâslea Comitetului Central“: N. Ceauşescu. În goana sa teribilă după recunoaştere N. Ceauşescu se întâlnea cu un alt celebru lider al lumii de la acea dată: Mahomed Reza Pahlavi Aryamehr, şahul Iranului. Amândoi mici de statură, bâlbâiţi, cu un enorm complex de inferioritate datorat în cazul lui Ceauşescu sărăciei şi inculturii, iar în cazul Şahului unui tată aspru şi dominator, cei doi erau destinaţi să se înţeleagă.

Îi mai unea şi gustul pentru fast, pentru modernizări rapide şi extravagante şi dorinţa de a fi recunoscuţi drept lideri mondiali. Cei doi „fraţi gemeni“ se împă- cau perfect. România devine furnizorul de armament şi specialişti în securitate pentru Iran, iar Şahul acceptă să fie furnizorul oficial de petrol al proiectelor lui Ceauşescu. Astfel, acesta a constituit pentru rafinarea petrolului brut iranian marea rafinărie de la Midia Năvodari, de unde scotea derivate de petrol ce creşteau preţul de 3-4 ori. În 1978, Şahul, deja extrem de grav bolnav, l-a chemat pe Ceauşescu pentru a-i propune afacerea secolului. Petrolul iranian trebuia, spre a ajunge în vestul Europei, să tranziteze Turcia şi apoi Marea Mediterană, un ocol lung ce reducea beneficiile aşteptate. Aşa că Şahul a propus o rută alternativă, pe Marea Neagră, apoi pe Canalul Dunăre-Marea Neagră-Rin, până în vestul Europei. Ieftin şi scurt, traseul promitea beneficii fantastice.

Începe lucrul la Canal
Ceauşescu a fost captivat de idee: nu numai că obţinea beneficii uriaşe, dar iranienii se oferiseră şi să sprijine financiar realizarea Canalului. În plus, Ceauşescu se şi vedea în poziţia strategică de a ţine la mâna lui aprovizionarea cu petrol a Occidentului. Se supără el, nicio picătură nu mai trece! A fost atât de entuziasmat, încât un lanţ de scrisori a pornit către întreaga lume, spaţii largi de publicitate au fost cumpărate în ziarele occidentale anunţând proiectul cu surle şi trâmbiţe. Lucrările au început imediat, de data aceasta cu cel mai modern utilaj şi cu dorinţa de a realiza totul repede. 500.000 de oameni au lucrat aici până în 1988, la inaugurare, iar lucrările au continuat în fapt până în 1989. Ceauşescu a fost atât de cucerit de idee, încât a uitat să ceară şi părerea părţii germane ce ar fi trebuit să construiasă la rândul ei un canal de la Rin la Dunăre, Ceauşescu declarând sfidător că dacă RFG-ul nu poate, o să-l facă el!

Vine dezastrul
În 1979, când lucrările la Canal tocmai începuseră, în Iran au loc mari demonstraţ ii contra Şahului. Armata, sătulă de monarh, refuză să tragă, iar trupele de securitate nu pot face faţă singure. Securitatea română, prezentă în Iran, îl anunţă pe Ceauşescu că zilele Şahului sunt numărate. Analiză corectă. Spre a evita să fie capturat de revoluţionari, Şahul fuge din Iran (mişcare înţeleaptă pe care Ceauşescu nu a imitat-o 10 ani mai târziu). În locul său vine la putere ayatolahul Rhuolah Komeini, a cărui primă indicaţie este suspendarea exporturilor de petrol către Ceauşescu, prietenul fostului Şah.

Pentru Ceauşescu lovitura este fatală şi nu-şi va mai reveni niciodată. Toată industria românească este mare consumatoare de petrol şi este construită pe ipoteza că Şahul va fi veşnic sponsorul României. Dezastrul ce se abate e grav, încep raţionaliză rile la curent, limitările de circulaţie, falimentul agriculturii şi al industriei. Pentru Ceauşescu este începutul sfârşitului.

Iniţial, Ceauşescu l-a urmărit pe Şah cu speranţa că va reveni pe tron, dar Reza Pahlavi se va stinge, hăituit şi grav bolnav, în Egipt, în 1980. Ceauşescu va trage de aici învăţătura ce îi va fi fatală: niciodată să nu-şi părăsească ţara. Să lupte pentru putere până la ultimul om.

Final trist
Ceauşescu a hotărât să continuie construcţia Canalului al cărui proiect devenise, după dispariţia Şahului, „copilul său“. A imobilizat aproape un miliard de dolari în construcţie şi, în 1988, când l-a inaugurat, a constatat cu tristeţe că niciun vas nu trecea pe el. Canalul era mort din punct de vedere economic. O vreme, Nicolae Ceauşescu a sperat că poate Saddam Hussein va fi noul său aliat în regiune, aşa că l-a sprijinit cu tehnică de luptă, alimente şi tehnicieni în construcţii şi petrol pe tot parcursul războiului cu Iranul. Saddam Hussein însă nu a marşat la proiectele grandioase ale liderului român, aşa că şi entuziasmul lui Ceauşescu faţă de „pretenul“ irakian s-a răcit.

Ultima speranţă a lui Ceauşescu a apărut la moartea lui Komeini, în mai 1989. Acum, că duşmanul său dispăruse, poate că noua putere de la Teheran va dori să reia proiectul Canalui şi Ceauşescu va învinge încă o dată. Aceasta a fost cauza vizitei sale disperate în decembrie 1989, când, urmărit şi de sovietici şi de americani şi în plină revoltă internă, el nu a ezitat să plece în Iran. Acolo era cheia problemelor pentru el, Canalul de Aur, ce urma să-l impună din nou Occidentului. Nu cunoaştem rezultatul ultimelor sale negocieri, însă era prea târziu. Pe 20 decembrie se întorcea din Iran, iar pe 22 decembrie domnia sa lua sfârşit şi, odată cu ea, şi visul Canalului de Aur.

Ţara ceauşeilor

O banală radiografie a actualei puteri politice şi economice din România scoate la iveală realitatea hâdă. Ţara noastră este în continuare condusă de politruci comunişti, sau de copiii acestora, stâlpi de bază ai CC al PCR. Partidul Comunist a revenit la putere într-o ţară deja membră UE şi NATO, într-un mod mai mult decât diabolic. Practic, azi nu mai avem un singur „duşman“ politic - în faţa căruia mai există sau nu vreo disidenţă - ci „n“ partide, cu „n“ lideri politici, cu „n“ ideologii, menite doar s-o ascundă pe cea adevărată. Cei care au preluat puterea, alternează conducerea între ei, împărţind-o ca-ntr-o mare „famiglie“. În România „europeană“ n-a intrat nimeni, n-a penetrat nimeni, în afara castei vechilor comunişti şi a urmaşilor acestora. Dosarele informatorilor şi ofiţerilor acoperiţi sunt sub cheie, în mâinile lor. Secretele, afacerile şi resursele naţionale sunt în buzunarele lor. Învăţământul şi bursele sunt controlate tot de „Marea Famiglie“. Iar cine nu face parte din această castă, nu poate accede nici măcar într-o funcţie de directoraş. „Caracatiţa“ comunistă s-a perpetuat şi s-a extins la toate nivelurile puterii politice şi economice. „Famiglia comunistă“ este practic stăpâna României.

Eroii comuniştilor 
- Traian Băsescu a recunoscut singur că a fost membru PCR. Preşedintele de astăzi al României spunea, alături de Năstase, în 2004: „E păcat ca după 15 ani de la evenimentele din decembrie ‘89, electoratul român să nu aibă şi alţi candidaţi decât doi foşti membri de partid“ (n.n. - membri PCR). A fost un favorit al puterii comuniste din România. 
- Emil Boc a fost UTC-ist de frunte. A publicat ode în perioada când era student la Filosofie, anul IV, în care preamărea regimul comunist. 
- Adrian Severin a deţinut mai multe funcţii în UASCR, ultima fiind cea de şef al Comisiei culturale a Consiliului UASC din Centrul Universitar Bucureşti. 
- Teodor Meleşcanu a fost şi el membru al Partidului Comunist. Ba mai mult, conform afirmaţ iilor lui Mircea Răceanu, înainte de 1989, Meleşcanu a fost ofiţer de Securitate, sub acoperire de diplomat. 
- Octav Cozmâncă s-a remarcat ca responsabil cu cadrele, adjunct de şef de secţie şi membru în CC al UTC şi, ulterior, şef de sector la Secretariatul General al Guvernului (1983-1989). 
- Antonie Iorgovan a fost membru în Consiliul UASCR şi preşedinte al Consiliului UASC din Universitatea Bucureşti. 
- Vasile Puşcaş a fost, înainte de 1989, membru în Consiliul UASCR. Şi atunci şi acum îi este subordonat lui Ioan Rus, liderul PSD al „grupării de la Cluj“, care era preşedinte al Consiliului UASC din Centrul universitar Cluj-Napoca şi membru în Comitetul Executiv al Consiliului UASCR. 
- Nicolae Văcăroiu a ocupat diverse funcţii de conducere: 1982-1986 - şef serviciu; 1986-1987- Director adjunct; 1987-1989 - Director al Direcţiei Sinteză Probleme Financiare, Bancare şi de Preţ. 
- Theodor Stolojan. În anii ‘70 , a figurat pe schema Institutului de Economie Mondială, instituţie sub acoperire a fostei brigăzi „U“ din cadrul UM 0920. În perioada cât a fost şef al Direcţiei Operaţiuni Valutare din Ministerul de Finanţe a colaborat cu departamentul AVS din cadrul Compartimentului de Informaţii Externe, de unde a fost demis. În 1989 a fost numit consilier personal al fostului ministru al Finanţelor, Ion Păţan. 
- Mugur Isărescu. Vreme de 19 ani este angajat ca şi cercetător principal I, apoi şef de colectiv de cercetare la Institutul de Economie Mondială din Bucureşti - instituţie considerată o adevărată „pepinieră de cadre“ pentru posturile de conducere din România comunistă. 
- Silvian Ionescu. În septembrie 1974 a fost încadrat în cadrul Direcţiei Generale de Informaţii Externe, care pe atunci funcţiona separat de structurile Securităţii Statului. 
- Ludovic Orban. Conform propriilor declaraţii, tatăl său a fost ofiţer de Securitate în perioada neagră şi plină de blestemăţii a acestei structuri de represiune. 
- Eugen Dijmărescu. După absolvirea facultăţii, în septembrie 1971, Dijmărescu este încadrat în funcţia de cercetător ştiinţific principal la IME, unde activează până în anul 1989. În această perioadă a avut posibilitatea de a face studii postuniversitare în afara ţării (1973 - seminarul de Studii Americane din Salzburg; 1981 - Brookings Institution; 1985 - Universitatea de Stat din Arizona, Tempe). 
- Irinel Columbeanu. Omul de afaceri, situat în topul celor mai bogati români, top publicat de revista „Capital“, este fiul lui Ion Columbeanu - un influent funcţionar guvernamental, care a activat în toate executivele României din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, până în anul 2002. 
- Ovidiu Tender. Considerat unul dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri ai României, acesta este fiul unui fost ofiţer de grăniceri care la un moment dat a fost superiorul fostului şef al SRI, Radu Timofte. Mai mult, se pare că înainte de 1989 tatăl lui Ovidiu Tender a avut relaţii bune cu Ion Iliescu în perioada în care acesta a fost detaşat la Timişoara, fapt care ar explica relaţiile postdecembriste dintre omul de afaceri şi fostul şef al statului. 
- Dan Voiculescu. Pentru că familia sa nu făcea parte din nomenclatura comunistă, intră în Securitate şi ocupă funcţii de conducere în firma de comerţ exterior Crescent, ce aparţinea serviciului secret. Era cunoscut sub numele de cod „Felix“ şi „Mirce“. În 1991, semnează în calitate de reprezentant al Crescent Commercial Maritime LTD- Cyprus, un contract de asociere cu Universalcoop, în care contribuţia sa la capitalul social era de 261.250 de dolari. 
- Radu Vasile - fost prim-ministru în guvernul CDR (1998-1999), fost senator, s-a aflat în grupul de influenţă al Zoei Petre. A fost deconspirat ca informator chiar de către fostul preşedinte Emil Constantinescu. Acesta a spus, evident, după ce şi-a terminat mandatul de la Cotroceni, că a văzut angajamentul de informator al lui Radu Vasile şi că acesta fusese racolat din cauza unor „bube“ de la dosar. 
- Sorin Oprescu, senator aflat acum la al doilea mandat parlamentar, este fiul lui Nicolae Oprescu, fost colonel în Direcţia a V-a, ulterior avansat general, iar mama sa, fost ofiţer DIE. Fratele lui Sorin Oprescu, Marius, a fost medic şef al DIE, ulterior SIE. 
- Laszlo Tokes este cel care a „salvat“ România de Ceauşescu. Înainte de 1989 a fost racolat de serviciile de informaţii ungare care au creat şi promovat brandul Tokes. 
- Attila Verestoy. Înainte de 1989, Attila Verestoy a lucrat în Institutul de cercetări chimice condus de Elena Ceauşescu. 
- Bela Marko. Înainte de 1989, Bela Marko a fost unul dintre redactorii de bază ai revistei „Igaz Szo“, revistă a filialei scriitorilor comunişti maghiari din România, care apărea la Tg. Mureş. A luat un premiu al Uniunii Scriitorilor în 1980. 
- Adrian Păunescu, un apropiat al regimului Ceauşescu. 
- Adrian Cioroianu. În timpul studenţiei s-a aflat printre apropiaţii grupului de studenţi agreat de către decanul Facultăţii, prof. dr. Zoe Petre, în procesul de luare a deciziilor legate de managementul predării istoriei. După terminarea facultăţii a rămas în cadrul acesteia ca asistent al profesorului Lucian Boia, cunoscut pentru opera de demistificare a istoriei românilor, şi a fost susţinut pentru a merge la un masterat în istorie, şi apoi un doctorat, în Canada (1997). 
- Corneliu Vadim Tudor: Liderul PRM a lucrat înainte de revoluţie ca ziarist în presa comunistă, la publicaţiile „România Liberă-Magazin“ şi apoi, din 1975, ca redactor la Agerpress, dar şi la revista „Săptămâna“. Imediat după terminarea facultăţii, Vadim Tudor a urmat - în 1975 - cursurile Şcolii de Ofiţeri de Rezervă din Bucureşti. Apropiat al lui Valentin Ceauşescu, Vadim Tudor nu a ratat nicio deplasare a echipei Steaua peste hotare, beneficiind de avantajele protipendadei comuniste. 
- George Copos. Prosper om de afaceri, fost vicepremier în actualul Guvern, din partea Partidului Conservator, fost utecist de vază, prieten la cataramă cu Nicu Ceauşescu, mare usecerist (Uniunea Studenţilor Comunişti din România), implicat în organizarea Universiadei la Bucureşti. 
- Rodica Stănoiu. Fost ministru al Justiţiei, demisionează din partid după ce presa a relatat pe larg despre relaţia sa cu fosta Securitate, unde a semnat note informative sub pseudonimele „Sanda“ şi „Paula“. 
- Tudor Marcu, fratele lui Corneliu Vadim Tudor, a fost, înainte de Revoluţie, ofiţer în cadrul Armatei, lucrând la contrainformaţii militare. Ulterior, a ajuns deputat în Parlamentul României, iar Ion Iliescu l-a făcut general. A fost implicat în scandalul „Ţigareta 1“, primul mare caz de contrabandă cu ţigări, caz care a ajuns în justiţiei dar dosarul a fost soluţionat cu neînceperea urmăririi penale. 
- Ioan Talpeş a fost ofiţer activ în MApN, până în 1989, având calitatea de cercetător ştiinţific la Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară-Bucureşti. 
- Mihai Răzvan Ungureanu a devenit membru supleant al CC al UTC în 1987, după terminarea liceului. 
- Zoe Petre este fiica academicianului dr. Emil Condurachi, cunoscut ca apropiat al conducerii de partid şi de stat a RSR şi al organelor de Securitate. Doamna Petre-Condurachi a fost secretară de partid în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, înainte de 1989. 
- Triţă Făniţă este cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi „oameni de afaceri“ din perioada României socialiste. Relaţiile sale foarte apropiate cu familia Ceauşescu i-au permis să participe din plin la operaţiunile de aport valutar, în calitate de director la Agroexport, ceea ce i-a atras şi o arestare din partea Securităţii. 
- George Cristian Maior, director al SRI, este fiul fostului ministru al învăţământului, Liviu Maior, şi ginerele lui Augustin Buzura, fost director al Fundaţiei Culturale Române. George Maior este naşul de cununie al băiatului lui Ioan Talpeş. 
- Monica Macovei procuror de supraveghere a urmăririi penale, la tribunalele din Bucureşti. A fost acuzată că ancheta abuziv. 
- Bogdan Olteanu, este nepotul cunoscutei activiste comuniste Ghizela Wass. Având şapte clase elementare, dar şi „Ştefan Gheorghiu“, aceasta a intrat în partid în 1933, ocupându-se de relaţiile externe ale PCR şi urcând toate treptele ierarhice. 
- Emil Constantinescu. A fost membru PCR şi nu există o explicaţie plauzibilă a schimbării bruşte a orientării sale profesionale, din judecător la Tribunalul judeţean Piteşti, la geolog. 
- Virgil Măgureanu, fost rezident al Securităţii, a condus Serviciul Român de Informaţii timp de şapte ani. La 29 decembrie 1995, Virgil Măgureanu şi-a publicat propriul dosar de informator al Securităţii, deschizând voit sau nu „cutia Pandorei“. 
- Varujan Vosganian a fost şi el comunist şi, dacă e să-l credem pe Liviu Turcu, colaborator al fostei Securităţi. Din acest motiv, Varujan Vosganian a fost obligat să-şi retragă candidatura pentru postul de comisar european. 
- Şerban Mihăilescu a fost un înalt funcţionar al Guvernului comunist condus de Constantin Dăscălescu. 
- Mircea Dan Geoană este fiul fostului şef al Comandamentului Apărării Civile din România, generalul Ioan Geoană. 
- Călin Popescu Tăriceanu este fiul vitreg al lui Dan Amedeo Lăzărescu, informator al Securităţii, care i-a turnat contra cost, pe fruntaşii liberali.

"Brigadierul i-a pus carbuni aprinsi pe talpa"
Dintre sutele de pagini de marturii, reproducem, in primul rand, cateva dintre cele apartinand inculpatilor (care, in fata procurorilor militari, s-au "turnat" copios reciproc, sperand, fiecare, sa-si diminueze vinovatia). "In ianuarie 1953, a venit la sectia Stramba col. Coler stefan, impreuna cu loctiitorul politic Szabo si cpt. Dumitrescu – seara, dupa orele 9, a dat alarma scotand 300 detinuti in camasa. izmene, desculti si in capul gol, tinandu-i in curtea coloniei o ora si ceva, culcati pe burta, inconjurati de securitate. Dupa acest «exercitiu», a doua zi am avut 50 de detinuti bolnavi, care nu au putut iesi la lucru" (slt. Ioan Catliga, aprilie 1953). "Lt. Manciulea Petre a ales in fata mea cca 30-40 de detinuti si a inceput sa-i bata cu pumnii si picioarele aratandu-mi ca asa trebuie sa fac si eu pentru a face treaba cu ei. L-a batut asa de rau pe unul, lovindu-l in inima cu pumnul de a inceput sa se zbata la pamant, facand spume la gura si tremurand." (idem, 6.04.’53).
"Eu am gasit in carcera 4 detinuti bagati de slt. Carliga: doi in picioare si doi cu capul in jos. Toti detinutii aveau fiare pe picioare. Barladeanu a fost introdus in carcera cu capul in jos. L-au scos afara si peste doua ore a murit" (sergent Ghetan Nicolae, 17.06.2953). Alte marturii: "Lt. maj. Pavel I. a luat in primire doi detinuti in biroul grefa si cand au fost scosi s-a observat ca erau batuti grav. Din biroul grefa au fost introdusi intr-o camera alaturi de grajd, unde au fost luati din nou la bataie in mod barbar cu o curea de ventilator pana si-au facut nevoile pe ei" (militian Fetea Florian, 21.04.1955). "In timpul cand conduceam brigada a 8-a, multi detinuti erau scosi la munca in picioarele goale, fara bocanci, fiindca bocancii de la magazie erau mici si nu le incapea, datorita carui faptu multi detinuti au degerat la picioare. In calitatea mea de brigadier, in mai multe randuri am dezbracat pe unii detinuti care nu indeplineau norma si ii lasam o zi, doua, chiar mai mult, aceasta la sfarsitul lunii decembrie-ianuarie din care cauza unii detinuti au degerat. Am facut acest lucru din ordinul administratiei, d-lui comandant" (brigadier Constantinescu Valerian, 5.02.’53).
"Prin luna ianuarie 1953, am fost batut cu parul de dl. lt. Popa pentru faptul ca nu puteam munci si nu puteam merge in pas alergator cu targa. Cumnatul meu Lunca Dionisie, intr-o seara din luna ianuarie 1953 a fost batut de lt. Pop cu parul si apoi a ordonat brigadierului Popovici (detinut) sa-l bata pana il va omori. Dupa ce l-a batut, l-a bagat in carcera in pielea goala iar a doua zi dimineata
l-a scos mort din carcera" (detinut Radulescu Andrei; Dionisie Lunca, in varsta de 21 ani, muncitor, era condamnat la 1 an inchisoare corectionala). "Dupa ce a venit la Spirea Jean (subofiter – n.n.), acesta a inceput sa-l bata. Detinutul Campeanu atunci s-a ferit dar nu l-a nimerit. Campeanu de frica s-a oprit si Spirea Jean a continuat sa-l bata. Detinutul a pornit din nou indepartandu-se si Spirea a tras un cartus care l-a lovit pe detinut in gat. Lt. maj. Pavel mi-a interzis sa mai continui tratamentul detinutului Campeanu cu penicilina. Daca i se facea tratament si era transportat la Braila pentru interventie chirurgicala, cred ca putea fi salvat" (medic detinut Rizeanu Nicolae; Campeanu Ion, depus cu mandat preventiv, avea 24 ani).
"Am vazut cadavre de detinuti aduse de la Bandoiu si Stramba, aruncate in curte sau, tinute in carute cate doua-trei zile, cu nasurile si urechile mancate de sobolani" (detinut Dinca Jean, 24.01.1955). "Intrucat in acea zi au fost mai multi morti, (brigadierul) Prunescu, pentru a-i putea identifica le-a pus cartonase in gura pe care le scria numele. Detinutul Lazar a fost adus la Salcia cu un asemenea carton pus in gura, care i-a fost deschisa cu un topor, dintii din maxilarul superior fiindu-i complet rupti. Brigadierul Grigoras l-a batut, si
l-a pus pe o targa in care batuse piroane de fier. Cand l-a adus la infirmerie mort, de la sectia Bandoiu, corpul lui Georgescu Sotir era in intregime perforat" (detinut Leoveanu Vasile, 10.06.’53). "In zilele de 21-22 ianuarie, am lucrat la punctul numit «Gasca». Aici detinutul Aron a fost batut in continuare de detinutul brigadier Scripcaru care impreuna cu militianul Covrig l-au bagat in apa spargand gheata. De asemenea Scripcaru l-a batut cu ciomagul incat detinutul Aron a cazut in nesimtire. A doua zi, detinutul Aron nu a mai putut vorbi si a ramas in colonie. Fiind internat in infirmerie, detinutul Aron a decedat in urma celor aratate mai sus" (detinut Petre Ivan, 22.02.1953).
"In decembrie 1952 am fost de fata la scena care a cauzat moartea detinutului Stroescu (...). Dl.sef de escorta Visan a ordonat brigadierului Iliescu (detinut) sa-l lege cu mainile la spate si sa-l aseze pe zapada, dupa cum dl.sef Visan practica aceasta cu mai multi detinuti ca Sterea Ioan, Samoila Samoilescu, Coner Achim si altii la care nu le retin numele (...). Circa dupa o jumatate de ora brigadierul Iliescu s-a dus si a dezlegat pe Stroescu care deja nu se mai putea scula, i-a pus cativa carbuni aprinsi pe talpa nedandu-i-se voie sa intre in baraca (...) La luarea in primire a noului sef de escorta, detinutul Stroescu era inca in viata dar numai dupa cateva minute el a si murit" (detinut Fieraru Teodor, 11.02.53).
"Mentionez ca am vizut personal un detinut, adus de la Bandoiu la Salcia, fara nas si urechi. Mi s-a spus ca a fost introdus in carcera de catre locot.Popa chiar mort pe considerentul ca, atat cat a trait nu a fost in carcera" (marturia medicului detinut Rizeanu Nicolae). Au existat cazuri de detinuti ingropati pana la brau si lasati asa cate o jumatate de zi, in soare.

"Noi nu ne-am pierdut increderea in partid"
Prin sentinta nr.1082/1955, Tribunalul Militar i-a condamnat pe membrii "lotului Salcia" astfel: pe ofiterii Pavel Ion, Popa Ion, Manciulea Petre si subofiterul Spirea Jean – la munca silnica pe viata; aceeasi pedeapsa au primit-o si brigadierii Olaru Constantin, Prunescu Tudor si Grigoras Gheorghe. Ceilalti ofiteri, subofiteri si brigadieri (25 in total) au fost condamnati la pedepse variind intre 25 ani m.s. si 5 ani m.s. Sentinta a fost validata prin Decizia nr.180/1955 a Tribunalului Suprem. Pentru executarea pedepselor, condamnatii au fost trimisi la penitenciarele Jilava, Craiova, Ocnele Mari si Gherla. Ministru de Interne in perioada cand au fost comise atrocitatile, Pavel stefan (care "a dovedit fata de cele petrecute in colonia Salcia, precum si in alte colonii de munca fermitate si exigenta, dispunand masuri corespunzatoare" –cf.D-1), intra in conflict cu seful Securitatii, Alexandru Draghici. Dupa reunirea celor doua institutii sub comanda lui Draghici, MAI adreseaza Presedintelui Consiliului de Ministri nota nr.0147233/5.06.1957 in care se arata, intre altele, ca fostii ofiteri si subofiteri "cand au savarsit faptele ce li se imputa nu au facut acest lucru cu intentia de a primejdui securitatea statului (...) In ce priveste situatia de fapt, condamnatii recunosc in memoriile lor ca au lovit uneori pe detinutii ce-i aveau sub paza insa nu recunosc ca aceste lovituri au avut ca urmare moartea sau vatamarea integritatii corporale a celor in cauza". Cum lagarele erau subordonate Securitatii, Draghici a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a-i elibera pe criminalii condamnati. Intai au fost stransi toti la Ocnele Mari, de unde au trimis peste tot memorii (intr-unul se spune ca detinutul semnatar nu s-a gandit ca ar face ceva rau ci ca doar a aplicat glorioasa invatatura a lui Lenin si Stalin!). Tortionarul Liviu Borcea, criminal infiorator, fost comandant al lagarului de la Capul Midia, scria: "Noi nu ne-am pierdut increderea in partid, desi suntem in situatia aceasta". "Acest lucru a frapat foarte mult si tov.Draghici a dat ordin sa luam un memoriu si sa-l ducem la minister, lucru care s-a intamplat (...) S-a mers pe o cale de proiect de decret. Decretul a mers la semnat si dupa aceea astia au iesit din inchisoare ca eroi, ca au suferit degeaba, si au fost repusi in drepturi, li s-au dat grade si unii chiar incadrati in MAI. A fost un decret care nu s-a publicat niciodata. Nu s-a facut revizuirea procesului cu militienii pentru ca se arata realitatea (din stenograma declaratiei col.(r) Ilie Badica data la 18.03.1968, in fata comisiei de partid), Draghici "a recurs la rezolvarea cazului prin clementa si aceasta prin eludarea legii. Astfel s-a propus si s-a obtinut decretul de gratiere nr.403/22.08.1957 (...) care, in fond, a avut efectele unei amnistii intrucat s-a dispus nu numai gratierea pedepsei ci si stingerea incriminarii, ceea ce este fara precedent atat ca procedura cat si ca rezolvare a altor cazuri. Dupa absolvirea de pedeapsa si stergerea incriminarii, prin ordin al Ministrului, toti cei 21 de ofiteri si subofiteri fosti condamnati au fost reincadrati in MAI in unitati ale DGLCM. Prin decret al Prezidiului MAN din 30.04.1959 acestor cadre li s-a acordat vechime neintrerupta in MAI pe toata durata detentiei, li s-a dat dreptul la sporul de vechime MAI iar conducerea ministerului la reincadrare le-a acordat cate o suma de bani echivalenta cu salariul pe trei luni (si) cate o luna concediu la casele de odihna MAI »pentru refacerea starii fizice« (...). Ulterior, la propunerea ministrului au fost gratiati si cei 10 (de fapt 11) brigadieri detinuti condamnati in procesul Salcia pe motivul ca, din moment ce ofiterii au fost gratiati, se impune aceeasi clementa si pentru ei" (cf.D-1).

Et in "Arcadia" ego...
Cum de au fost posibile atrocitatile de la Salcia, din lagarele canalului, din inchisori? Asa cum au fost posibile si grozaviile de la Auschwitz, Treblinka Vorkuta, Oranki... Ele tin de esenta statului totalitar in care viata individului-sclav al regimului, un cetatean nu inseamna nimic. "Cadrele MAI" au fost indoctrinate in "scoli" in care instinctele primare ale unor insi primitivi, aproape analfabeti, culesi din drojdia oraselor si puturosii satelor (adica "elemente cu origine sociala sanatoasa"), aproape fara exceptie alcoolici au fost atatate paroxistic. La Salcia, in 1952-1953, nu erau detinuti politici ca la Aiud sau Sighet, de pilda, dar taranii care nu si-au achitat cotele fiindca nu mai aveau de unde da grane au fost asimilati "dusmanului de clasa". Inca de la instaurarea ciumei bolsevice in tara, vechile norme ale regimului de detentie au fost abolite, bataia fiind generalizata, fapt cunoscut si tolerat inclusiv de "conducerea superioara de partid". Brigadierii au fost alesi, de preferinta, dintre cei veniti de la Canal; condamnatii le-au dat mana libera, spunandu-le ca "pot sa vina cu morti pe targa dar nu cu norma nefacuta" de la munca. Procesul "Salcia" nu a dus la interzicerea maltratarilor. Dimpotriva, invatarea tehnicilor de a bate a devenit obiect principal in "programa" scolii de la Jilava, fapt pe care semnatarul acestor randuri l-a simtit pe pielea lui: "...Intr-o zi ne-am dus pe terenul scolii de caralii,unde am dat peste flacai cu ochi rai, indoctrinati, animalizati, asezati pe doua randuri printre care au fost pusi sa trecem, intr-o ploaie de pumni, lovituri cu muchia palmei dupa ceafa – era un soi de snobism, ajunsesera la »karate« – si suturi cu cizme in cur si la turloaie, dupa ce fuseseram perchezitionati. Din satele din jurul Jilavei si din pegra mahalalei bucurestene au fost recrutati si scoliti sute de tineri fara pamant dar si dispretuitori de lucrul gliei, zurbagii si puturosi, ori muncitori utecisti, slab calificati, latrai ai organizatiei.
Dintre caralii de atunci multi au ajuns in Insula Mare a Brailei, la Periprava, la Poarta Alba, la Peninsula. Sunt o specie aparte de oameni, mai hoti decat hotii, cel putin furtul este meseria astora din urma. si mai cinici decat ei..." (Al. Mihalcea – "Uranus-Gherla, via Salcia", Constanta, ed.Ex Ponto 2005). In luna august a anului de gratie 1959 plecam la Salcia, unde in crunta iarna 59/60 aveam sa cunosc ce inseamna iadul pe pamant.

Salcia, antecamera iadului, abuzuri, batai, crime

Motto: "Eu care am fost in lagarul de la Auschwitz, apreciez ca tratamentul de la Salcia nu era departe" (Weiss stefan, fost detinut, martor in declaratia data in instanta, la 18 martie 1955, la Tribunalul Militar Bucuresti, in procesul celor 21 de ofiteri si subofiteri ai Directiei Lagarelor si Coloniilor de Munca (DLCM) din Mai, judecati impreuna cu 11 detinuti fosti sefi de brigada – toti pentru comiterea de "acte de teroare" – proces desfasurat pe baza dosarului "Lotul Salcia"

Se implinesc 55 de ani de cand, in primavara lui 1952, a fost infiintat lagarul de exterminare de la Salcia, in Insula Mare a Brailei, intr-un teritoriu aproape nelocuit (cu exceptia catorva sate ca Agana sau Cistia, presarate de-a lungul bratului Macin zis si Dunarea Ve-che). Denumirea oficiala – colonie de munca – folosita in documentele D.L.C.M. – MAI este inselatoare. Inca de la inceputuri Salcia a fost un perimetru al distrugerii omului, al chinurilor, al mortii. Iadul pe pamant. Tot lagare de exterminare au fost si coloniile penitenciare insirate intre Cernavoda si Poarta Alba, pe traseul lucrarilor Canalului, incepute in 1949 sub acelasi regim bolsevic al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ca urmare a unui ordin dat de Stalin. Cine priveste harta puscariilor Romaniei comunizate nu se poate sa nu remarce densitatea acelor zone ale nimicirii fiintei umane in spatiul Dobrogei, pamant paradoxal supus vara vipiei, covarsit de arsita soarelui de plumb, batut iarna, de crivat. O zona ideala pentru reducerea la neant a "dusmanului de clasa". Nu noi folosim primii termenul "exterminare". Oricat ar parea de ciudat, el apare, de zeci de ori, in documente ale Consiliului Securitatii Statului redactate in 1968, anul rafuielii lui Ceausescu cu Alexandru Draghici, "cel mai longeviv si mai puternic ministru de interne comunist (1952-1965) si, in acelasi timp, principalul contracandidat al lui Ceausescu la succesiunea lui Dej" (cf. Doina Jela, Lexiconul Negru, ed. Humanitas, Buc. 2001, p.103). Toate acele acte au fost cla-sificate ca avand caracter "strict secret" sau "strict secret de importanta deosebita"; din capul locului nu au fost destinate aducerii faradelegilor constatate la cunostinta marelui public, imitandu-se, in acest sens, secretomania care a inconjurat celebrul discurs al lui Hrusciov privind crimele lui Stalin rostit la Congresul XX al comunistilor sovietici.
Ipocrizia este o norma imuabila a "moralei" comuniste insa nu acest aspect al lucrurilor ne intereseaza aici, nici faptul ca succesorul lui Dej fusese, din capul locului, la curent cu crimele. Colectivele de ofiteri ai C.S.S. si de procurori au redactat, in temeiul unei cercetari exhaustive a dosarelor lotului "Salcia", adaugandu-le marturii post-factum, care, astazi, sunt adevarate rechizitorii privindu-i pe autorii atrocitatilor savarsite in Insula Mare a Brailei. (Tot ei au cercetat "reeducarea" de la Pitesti, Gherla si Suceava, stabilind clar faptul ca Turcanu si ceilalti tortionari sunt executantii unor planuri diabolice, puse la punct de "sus", sub conducerea agentului sovietic Pantelimon Bodnarenco-Pantiusa, devenit, din spion NKVD, seful Directiei Generale a Securitatii Poporului si controlate de Marin Jianu, ministru adjunct de Interne, coloneii Tudor Sepeanu, Czeller etc.). In cele ce urmeaza, vom prezenta genocidul savarsit la Salcia acum 55 de ani bazandu-ne pe documentele invocate si pe marturii ale unor detinuti si cadre MAI date in fata procurorilor si judecatorilor militari incepand cu luna februarie 1953.
De la 200 la 4000 de detinuti


Un "Documentar privind procesul intentat unor cadre si detinuti de la fosta colonie de munca Salcia" (Vol. D54/3, fond Salcia-CNSAS) arata ca lagarul a fost infiintat in 1952 "pentru a functiona cu detinuti de drept comun si persoane internate administrativ (fara proces – n.n.). Capacitatea de cazare a fost initial de 200 persoane iar ulterior a fost extinsa la aprox. 2000. Din datele existente rezulta ca in 3-4 luni efectivele de detinuti din aceasta colonie au ajuns la circa 4000 persoane". (In economia documenta-rului nostru, vom nota actul respectiv cu D-1). Cum de s-a ajuns, intr-un termen extrem de scurt, la inmultirea DE PATRUZECI DE ORI a numarului initial? Reproducem din declaratia data de fostul adjunct al Directorului Directiei Penitenciare, Lagare si Colonii, col (r) Ilie Badica: "Arestarile acestor detinuti se faceau dupa nevoi si in special dupa nevoile necesare constructiei canalului Dunare-Marea Neagra. Daca la Canal trebuiau 5000 de oameni, tov. Hosu, directorul general al Canalului, dadea telefon tov. Teohari si apoi intra in functiune aparatul col. Dulgheru (Misu Dulbergher, fost spion NKVD - n.n.) de la directia Anchete, care impartea sarcinile, stabilind ce numar de detinuti sa aduca fiecare regiune (...) Mentionez ca in nenumarate randuri am raportat tov. Pintilie, ministru adjunct, aspecte diferite in sensul ca erau adusi oameni, unii in locul altora, prin confuzie sau asemanare de nume, fie ca consideram pe cate unul ca e prea batran sau ca e nevinovat, ni se spunea ca nu e treaba noastra si sa nu ne amestecam. Treaba noastra e de a face numai administratie". La Salcia (si anexele ei ca Bandoiu, de ex. simple saivane de oi ingradite cu sarma ghimpata, care nici nu exista pe harta), la inceput au fost adusi detinuti de la Canal, retinuti administrativ, fara sentinta dar internati in lagar pana la 5 ani, prin hotararea unei comisii a MAI, precum si condamnati cu sentinta judecatoreasca. Grosul l-au format oameni peste 40 de ani (unul avea 78 de ani!), adusi din inchisori fara examen medical sau in urma unei examinari sumare. Medicul detinut Nicolae Rizeanu a declarat la Procuratura Militara: "Au sosit din Penitenciarul Caransebes toti inaptii, carora nu li s-a facut nici o vizita medicala inainte de a fi trimisi la Salcia". Audiat in 1956, col Ioan Baciu, directorul general al Directiei Penitenciare si Lagare pana in octombrie 1952, a recunoscut ca posibilitatile de cazare nu au fost asigurate. La 18.03.1955, lt. col. (r) Dumitru Maxim, fostul sef al Serviciului productie din D.G.L.C.M., declara in fata Tribunalului Militar: "Se trimiteau un numar mare de detinuti care trebuiau sa ajunga la 4 mii, desi loc de cazare era pentru 2 mii (...) Detinutii care ni se trimiteau erau in mare parte istoviti si bolnavi. In urma convoaielor erau cate unii adusi pe paturi sau sprijiniti pentru ca abia se puteau tine (...) La primirea unui lot de 700 detinuti am selectionat si oprit pentru munca cca 300". La 21.04.1953, lt. col stefan Coler (Koller? un criminal odios - n.n.), loctiitor al sefului Directiei productie din DLCM, afirma: "Au fost trimisi oameni in varsta/sau, cum au fost cazuri, cu picior de lemn sau anchilozati la brat" (cf. notei strict secrete a CSS din 17.03.1968 privind regimul de detentie din fostele colonii de munca Salcia, Cernavoda si Capul Midia in perioada anilor 1952-1953"). Aceste "explicatii" si "justificari" nu pot insa lamuri schingiuirile in masa, infometarea cronica, cruzimile infioratoare, grozaviile care pot fi sintetizate intr-un singur cuvant: GENOCID.

"Crime prin torturi, profanare de cadavre, exterminare"
Primele indicii despre o stare anormala de lucruri in centrul Salcia si in lagarele satelit (Bandoiu, Stramba, Stoienesti) s-au produs la 24 sept. 1952 cand Procuratura raionului Macin a fost sesizata in legatura cu faptul ca "sunt prea multe decese in randul detinutilor" (ca si cand ar fi existat un "normativ" al deceselor!) Procurorii de la nivelul raional "au efectuat cercetari la fata locului dar nu au stabilit probleme deosebite in afara faptului ca detinutii nu primeau tigari si carti postale". Putem citi printre randurile "Documentarului" pe care l-am notat conventional D-1" ca procurorilor le-a fost frica sa dea curs primelor constatari. A trebuit ca ecoul faptelor sa ajunga la Procuratura Generala si sefii acesteia sa ordone – desi de sus in jos – Procuraturii regiunii Galati sa intreprinda cercetari. (In opinia noastra este vorba de un veritabil razboi intre Procuratura Generala si Securitate; din pacate, spatiul tipografic nu ne permite sa dezvoltam acest subiect deosebit de interesant pentru istoria perioadei in discutie). Cert este ca investigatiile au fost preluate de Procuratura militara pentru unitatile MAI care, prin rechizitoriul nr. 7/27.02/1954, a trimis in fata Tribunalului Militar un grup de 21 cadre ale DGLCM-MAI impreuna cu 14 detinuti sefi de brigada. Cei 35 sunt componentii lotului SALCIA. (Cf. D-1, redactat de col. Filomon Ardeleanu, membru al CSS, seful Directiei de Anchete Penale, fost procuror militar cu o contributie deosebita in stabilirea vinovitiei inculpatilor, anchetator penal de Securitate mr. Mircea Onea, asistent de specialitate mr. Gheorghe Bratu si contrasemnat de Ion Stanescu, presedin-tele CSS). Lotul a fost compus din: lt. maj. Ion Pavel, fost comandant al lagarului, Ion Popa, Petre Manciulea, Ioan Carliga, Ilinca Tudor, Mihai Tudoreanu, Gusoiu Nicolae – ofiteri, si subofiteri Aurel Bo-joaga, Limbau Gheorghe, Marin Dobre, Costica Simionescu, Gheorghe Moro-sanu, Constantin Visan, Gheorghe Bucoveanu, Jean Spirea, Mihai Sofronie, Petre Cordos, Dimitru Enache, Nicolae Ghetau, Ion V. Popa. Moise Vasile; acuzatii brigadieri au fost: Constantin Olaru, Ioan Croitoru, Gheorghe Chiforescu, Petre Constantinescu, Dumitru Dumitru, Tudor Prunescu, Gheorghe Grigoras, Popovici Valerian, Vasile Scripcaru, Gheorghe Iliescu si Gheorghe Radulescu. In sarcina lor au fost retinute gravele infraciuni de "instigare la omor prin torturi urmate de executare, crima de omor prin torturi, abuz in serviciu, profanare de cadavre, vatamare grava a integritatii corporale" (cf. D-1).
Documentul sintetizeaza astfel crimele comise de acuzati: "fara nici o justificare, multi detinuti au fost loviti cu ranga de fier, cazmaua, lopata, cravasa, unii dintre ei murind in urma traumatismelor, altii ramanand schilozi pentru toata viata; asasinarea prin impuscare; interzicerea tratamentului medical detinutilor bolnavi si scoaterea fortata la munca impotriva prescriptiilor medicale, fapt soldat cu moartea unora; introducerea detinutilor in carcere descoperite iarna, dezbracati sau chiar in pielea goala, obligarea detinutilor iarna de a intra in apa pana la brau ca sa taie stuf si papura; alergarea detinutilor calare si calcarea lor in copitele cailor; scoaterea detinutilor la lucru dezbracati, iarna, pe digul in constructie si pedepsirea unora de a sta pana la pranz in apa inghetata; legarea unor detinuti de maini si tinerea lor in pielea goala vara, zi si noapte pentru a fi muscati de tantari; profanarea cadavrelor detinutilor; ingroparea unor detinuti de vii in pamant.
Ca urmare a unor asemenea cruzimi, in perioada iunie 1952 – martie 1953, un numar de 63 detinuti au decedat iar altii s-au ales cu invaliditati corporale pentru intreaga viata"/
Dintre cei 63, noua aveau 22-30 de ani, iar 19 – intre 50-60 ani. Cea mai mare condamnare – 8 ani ("sabotaj"); cea mai mica – 30 (treizeci) de zile – Dache Nicolae , 56 ani, inchis pentru "nepredarea cotelor". Majoritatea condamnatilor se inscriu intre 6 luni si 3 ani, iar 7 (sapte) dintre decedati erau depusi preventiv, nefiind condamnati.

Lagarul, locul unde si fratele te vinde
A luptat pe front şi a căzut prizonier. A reuşit, totuşi, să evadeze din lagărul de la Verhoiansk. A trecut apoi Prutul înot. Grănicerii români l-au predat însă torţionarilor ruşi.
După cinci ani petrecuţi în lagărul de la Odessa, ajunge în închisoarea de la Ghencea. Luptă împotriva comunismului. E prins şi condamnat la 16 ani de muncă silnică. Scapă de straiele morţii din lagăre după 17 de ani de torturi. nea Sandu:
Niciodată n-am să pot uita acei tătari cu suflet de aur. Destinul lor fusese împreunat cu al nostru, în gerul şi zăpada şi pustiul Siberiei. Eram urmăriţi de haite întregi de lupi, ce abia aşteptau să ne înfulece.

Lupta

Abia mai merge. Se sprijină în baston. Nea Sandu, aşa cum îi place să i se zică, se plimbă printre rondurile de flori din grădina casei sale. Iubeşte umorul. De fapt, după cum el însuşi recunoaşte, credinţa, speranţa şi umorul l-au ţinut în viaţă. Îi este greu să privească în urmă, dar e bucuros că are cui să vorbească despre amintirile sale. Pentru Alexandru Constantinescu, calvarul începe pe 7 iunie 1944. În timpul luptei de pe Valea Lupului - Iaşi, tânărul Alexandru, aflat în Regimentul 92 Orăştie, Divizia 18, condusă de generalul Beldescu, fiind rănit, cade în mâinile ruşilor. Este dus în lagărul de la Verhoiansk. Evadează împreună cu alţi 19 deţinuţi, ajutaţi fiind de tătarii din Crimeea. În iunie 1945 trece Prutul înot, însă grănicerii români îl prind şi-l predau autorităţilor ruseşti. De data asta ajunge în lagărul din Odessa. După alţi cinci ani de luptă cu vijeliile siberiene e încarcerat la Ghencea, de unde este eliberat după şase luni. Se înscrie în rândurile luptătorilor anticomunişti, e prins şi condamnat la 16 ani de muncă silnică. Ajunge în libertate în 1964, după 20 de ani de încătuşare, timp în care a văzut sufletele prietenilor săi ridicându-se la cer.

Pribeag în ţara lui

Revenit în ţară, nu a putut sta deoparte şi, în 1951, a pus bazele grupului de rezistenţă anticomunist numit Cerna. Principala activitate era aceea de a împărţi pliante. “Suntem adepţii unei Uniuni Europene!” Aşa sunau manifestele scrise şi împărţite de grupul Cerna. “Pot spune că suntem primii români şi poate chiar europeni care doream o mare familie europeană. Cred că suntem primii care am dorit Uniunea Europeană”, a completat Alexandru Constantinescu. A fost închis şi condamnat la 16 ani de muncă silnică. A umblat prin mai toate lagărele româneşti. A văzut cu ochii lui cum au fost exterminaţi evreii. În perioada de detenţie, şi-a făcut şi prieteni. Cel mai bun era Păstorel Teodorescu, unul dintre cei mai mari epigramişti români. “Vorbele acestuia şi umorul lui ne ţineau în viaţă. Odată, m-am pomenit cu el că îmi zice: «De mâine mă fac rus. O să mă aşez cu curul la apus, să vadă toată lumea cum e obrazul rusului.» Atunci când eram în libertate, Păstorel se ducea mereu la Capşa. În timp ce-şi savura romul, un student îl tot lăuda pe Stalin în faţa altor colegi. Păstorel s-a dus la el, i-a strâns mâna şi l-a pupat pe cap. Atunci i-a spus: «Să te duci la taică-tău şi să-i spui că marele Păstorel te-a pupat pe cur!»” - ne-a povestit nea Sandu, ţinând să ne spună, totuşi, că s-a simţit urmărit de serviciile secrete chiar şi după 1989. De şapte ani, s-a stabilit în Şimian. Acum, Alexandru Constantinescu a scos de sub tipar prima carte a vieţii sale, “Spirala”, urmând ca volumul doi să iasă pe piaţă în această vară.

Ajutaţi de tătarii siberieni

După trei luni petrecute în lagărul de la Verhoiansk, evadaţii reuşesc să ajungă din nou în libertate. De această dată în pustiul Siberiei. Ca să fie mai greu de prins, ei s-au împărţit în două grupuri. Fiecare era format din şapte japonezi, doi nemţi şi un român. Evadaţii au fost ajutaţi de doi tătari şi patru tătăroaice, care le-au dat trei sănii pline cu merinde, haine groase, arme şi chiar medicamente. Rar temperaturile depăşeau - 30 de grade Celsius. “Puteţi sta de vorbă numai cu bătrânii. Nu cu femeile sau cu copiii. Dacă veţi da peste pădurari şi nu puteţi scăpa de ei, să nu lăsaţi în urmă limbă vie. La nord de Krasnoiarsk vă veţi întâlni cu fetele, care vă vor duce în Persia, prin Munţii Urali”, ne-au spus la despărţire tătarii. “Niciodată n-am să pot uita acei tătari cu suflet de aur. Destinul lor fusese împreunat cu al nostru, în gerul şi zăpada şi pustiul Siberiei. Eram urmăriţi de haite întregi de lupi, ce abia aşteptau să ne înfulece”, şi-a amintit nea Sandu, care nu a uitat să ne spună că a mâncat mulţi lupi fripţi pe jăratic şi chiar a băut sângele fiarelor atunci când era bolnav.

Vândut de fraţi

După câteva luni, timp în care a străbătut întregul pustiu siberian, Constantinescu a rămas singur. A reuşit să treacă peste Don, Nipru, Bug, Nistru şi a ajuns la Prut, la sud de localitatea Noua Suliţă. Pe toate le-a trecut pe câte o plută improvizată din snopi de trestie, vâsle fiindu-i mâinile sale. S-a bucurat şi a plâns degeaba că a ajuns din nou pe pământ românesc. Locotenentul Lăzărescu l-a predat ruşilor, care n-au mai avut ce face şi l-au trimis la închisoarea din Zaporoj. “Ce să fac eu? Curva ta de frate te-a adus înapoi. N-am ce-ţi face!” - au fost cuvintele rusului care l-a preluat de la fraţii români. După un an, ajunge în Lagărul 126 Nikolaev, care plin de români. Au fost puşi să muncească într-un şantier naval bombardat. Mureau şi câte 250 pe noapte. Cei care decedau erau puşi într-o căruţă trasă tot de deţinuţi şi aruncaţi în gropi comune. “Dacă nu prea mai era loc în gropi, puneau mortul pe o buturugă şi îi tăiau picioarele. Aşa puteau încăpea mai multe hoituri în gropi”, şi-a amintit nea Sandu. Aici era o adevărată şcoală de format comunişti. A vrut să evadeze din lagăr, dar a fost turnat de un bucureştean. După o săptămână de carceră, a fost pus să recunoască faptul că era spion englez. De aici a fost mutat la un alt lagăr, lângă Kiev, iar după un alt an a ajuns în lagărul de la Odessa. Pe 22 decembrie 1950 a fost repatriat împreună cu alţi 2.500 de români.

Dacă nu prea mai era loc în gropi, puneau mortul pe o buturugă şi îi tăiau picioarele. Aşa puteau încăpea mai multe hoituri în gropi. nea Sandu

Ce să fac eu? Curva ta de frate te-a adus înapoi. N-am ce-ţi face! Rusul care l-a preluat de la fraţii români