ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

Prim-secretarii de partid racolau informatorii Securităţii
http://www.gardianul.ro/index.php?pag=nw&id=118153&p=primsecretarii-de-partid-racolau-informatorii-securitii.html

Ceauşescu: „E adevărat că am făcut o prostie când am distrus Flacăra Ploieşti“
În şedinţele restrânse, liderii comunişti recunoşteau abuzurile comise în sport. „Evenimentul zilei“ vă prezintă astăzi episodul patru al discuţiilor despre sportul românesc purtate, în 1953, de cei mai importanţi demnitari comunişti.
[citeste]

Securitatea i-a ameninţat că le arestează părinţii
La începutul anilor ’50, Armata şi Miliţia duceau în fotbalul românesc un război fără scrupule, din care nu lipseau racolările, arestările, ameninţările şi bătăile. EVZ vă prezintă astăzi noi fragmente din stenograma şedinţei din 12 mai 1953 a Secţiei Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR, în care conducătorii României dezbăteau starea sportului, în general, şi a fotbalului, în special. Vă prezentăm detalii în exclusivitate despre „atrocităţile“ la care se dedau Armata şi Miliţia, acum o jumătate de secol, pentru ca echipele CCA (viitoarea Steaua) şi Dinamo să se impună în campionat.
[citeste]

Analiza CIA privind SOVIETIZAREA
=====
Subjugare si tactici de intimidare
=====
Fraudarea alegerilor si alungarea Regelui
=====
Lichidarea opozitiei

Dosarul de dezertor al lui Belodedici
„Evenimentul zilei“ reconstituie din documente fuga din ţară a celebrului fotbalist, pe atunci locotenent (r) legitimat la Steaua.
[citeste]

Oameni mutilati, gardieni bestiali

Torturati in mod bestial
Remus Radina, erou si martir al puscariei politice romanesti, relateaza ca, in urma focului de pistoale automate dirijat catre picioare, mai multi detinuti, printre care Vlad Gheorghe si Andreas Schmidt, au fost raniti. "Andreas s-a eliberat cu glontul in picior (...) Gardienii au reusit sa deschida complet usa, dupa care i-au scos pe tineri din celula, obligandu-i sa fuga pana la baie, printre sirurile de gardieni si securisti care erau inarmati cu pari si rangi si-i loveau mai mult in cap. Unul dintre cei mai inversunati tortionari era sanitarul inchisorii, Bob, care lovea cu furie numai in cap. Tot drumul de la camera 86 la baie era rosu de sange. La baie se intamplau lucruri ingrozitoare: toti tinerii din celula unde a izbucnit rebeliunea, ca si cei din celula mea au fost torturati in mod bestial. Numai aproximativ 20 de unguri s-au retras precipitat intr-un colt si au refuzat sa participe la rebeliune. Seara, gardienii au venit si m-au condus la baie, in lovituri puternice de ciomege. Baia, in suprafata de aproximativ 150 de metri patrati, era rosie de sage. somlea ("Vaca") a ridicat un mare gratar de lemn imbibat de apa si de sange si, cum ma doborase intr-un colt, m-a lovit cu el. Noroc ca am inclinat capul si loviturile le-am primit in spate. A venit apoi Goiciu, turbat de furie, sa se razbune pe cel care lansase lozinca "Goiciu e un criminal". A inceput sa ma loveasca nebuneste cu o bata pana a obosit. Apoi mi-a spus sa deschid zeghea si a strigat: "Scoate vesta, ca eu nu bat vesta!" Dupa ce am scos-o, m-a lovit cu toata puterea peste maini si coaste. Dupa aceea mi-au nituit lanturi la picioare, pe care le-am purtat doua luni. (...) Gabor, vestitul tortionar din timpul teribilei reeducari de la Gherla din anii 1951-1952, m-a dus intr-o celula mica de la parter, aripa de langa bucatarie, unde mi-a aplicat o lovitura puternica peste ficat, celebra lovitura "Diaca", dupa numele tortionarului Dan Diaca, experimentata in teribila inchisoare pentru studenti de la Pitesti". (Remus Radina, fost ofiter demisionar din armata, era - este - "fire voluntara, ghidata de ratiune si demnitate, principii morale, devotament neconditionat fata de patria sa. Astfel a parasit scoala Militara din Germania, atunci cand in joc a fost demnitatea romaneasca. Tot astfel, a fost primul ofiter care a cerut sa paraseasca armata, atacand deschis guvernul comunist al lui Petru Groza", arata exceptionalul cercetator al istoriei Gulagului romanesc, domnul Cicerone Ionitoiu, el insusi fost detinut politic. Legenda vie a inchisorii politice, Remus Radina a scris zguduitoarea carte "Testamentul din morga", in prefata careia marele Eugen Ionescu scria: "De fiecare data cand ma aflu in fata unui asemenea document, ma intreb cu indoiala si cu teama: eu insumi, intr-o situatie asemanatoare, as rezista? Ma inclin in fata curajului lui Remus Radina si-l invidiez ca a cutezat totul". Celebrul scriitor a dat o zguduitoare si exacta caracterizare a domnului Radina - martir voluntar).

O marturie infioratoare a represiunii sunt si randurile dlui Octavian Vasilescu: "(...) Faimosul Pop Salcia ma scoase afara. Vezi cum te porti, imi spune el. Mergi la ancheta. M-am scuturat la auzul vorbelor: trecusem prin multe interogatorii, stiam toata grozavia lor. Hai, mergem la parter, zise Pop si ma trase dupa el. Lantul nu-mi dadea voie la pasi mari; trebuia sa fac pasi mici si iuti, oricum imposibil sa ma tin de el. stia bestia ce facea; cand am ajuns la parter, pe langa rangi de fier, cizme si bastoane primite pe traseu, picioarele imi sangerau abundent. Verigile de otel rupsesera adanc. Chipul lui Pop arata satisfacut: ma mai avea la mana inca o data. A deschis usa unei celule in care aveam sa vad doi necunoscuti. Maiorul Beiner si capitanul Gruia, fost Grumfeld, asa cum aveam sa vad pe asa-zisele declaratii pe care pretindeau sa le semnez. Amandoi in picioare asteptau prada. N-am zis nimic. (...) Ce faci, Vasilescule? zise Gruia, si cat ai clipi, era cu mainile in grumazul meu. Mic, gras, chel, cu ochii tulburi, spalaciti, bazedovieni, dezgustatorul imi sufla in fata. Am inteles ca vrea sa ma scuipe; am vazut primul strop de saliva pe buzele groase si scarboase si cu greutate mi-am tras capul spre dreapta. Un jet de saliva improsca peretele de care ma fixase baiatul. Cu un ranjet bestial ma lovi cu genunchiul ceva mai sus decat isi dorise; socul era totusi puternic. Pumni si picioare, picioare si pumni. Intr-o repriza de trei minute eram la pamant. M-a luat de guler si m-a ridicat ca pe un nimic. Sangeram din gura si din nas; aveam dureri la picioare si-n abdomen; cel mai important pentru mine era sa-mi apar fata. Beiner, 1,72 m, destul de bine legat, avea un par negru ondulat si tenul alb specific evreilor de rit spaniol. Una peste alta, o aparitie placuta. Fara nici o alta introducere ma intreaba: stii pentru ce esti aici? Nu, zic eu automat. De cine crezi ca-ti bati joc, tu, ma banditule? Spune, de cine, de cine, ma? Era rosu si tremura. Ce religie ai? Crestin ortodox, am raspuns. Ai putea sa-mi arati si mie cum te rogi tu? Te rogi? Da, ma rog. Arata-mi. Am dus mainile impreunate in fata. (...) Cu o franghie nu prea groasa mi-a legat mainile de la incheieturi (...) Cu dibacie, Gruia a strecurat o ranga printre maini si genunchi, apoi au prins fiecare de un capat al rangii, eu m-am rasturnat cu capul in jos si talpile in sus ca un liliac". Pentru refuzul de a semna o declaratie pe care nu o daduse, Ovidiu Vasilescu a fost demential torturat de cei doi anchetatori, lovit apoi de Tudoran, pus, ore in sir, "sa plimbe lanturile" care-i facusera gleznele carne vie, lipsit de mancare. A fost iarasi si iarasi batut crunt dar a avut si "satisfactia ca ce le facusem noi nu le mai facuse nimeni in toata istoria lor penitenciara" (Cf. "Rebeliunea de la Gherla", in revista MEMORIA.


Epilog

Un grup de 21 de tineri: Ciupitu Leonida, Vasilescu Ovidiu, Matei Nicolae, Suciu Nicolae, Ungureanu Ioan, Georgescu Nicolae, Filimon Vili, Preda Ioan, Simion Gheorghe, Dinut Virgil, Simionescu Octavian, Vlad Gheorghe, stefan Hans, Lupu Eugen, Stanescu Ioan, Ionut Ion, Manea Ion, Zamfir Gheorghe, Mustacila Petre, Grebenaru Mihai, Machinda Alexandru au primit noi condamnari, intre 5 - 15 ani, pentru participarea la revolta. Au fost torturati in mod deosebit inainte si dupa proces, timp de un an. Teroarea s-a amplificat la nivelul intregului sistem penitenciar politic, incepand cu momentul arestarii de catre Securitate. La ancheta si in puscarii se batea pe rupte; nu putine au fost cazurile cand oamenii au fost ucisi sau schiloditi pe viata. Pretextul fusese fabricat cu multa grija. Securitatea culegea "roadele", climatul de groaza indus in inchisori, dar si la nivelul intregii tari fiind mediul si rostul existentei sale. S-a afirmat ca bataia fusese sistata imediat dupa moartea lui Stalin, in primavara anului 1953 (afirmatie cu totul relativa, credem). Consecinta revoltei de la Gherla, scrie dl Corpas in lucrarea citata, "a fost ca s-a reintrodus bataia in toate puscariile din tara. (...) Asadar bataia in inchisorile politice din Republica Populara Romana s-a reintrodus de la data de 14 iunie 1958, ora 16". Ora cand tortionarii au intrat in camera 59.

Iunie 1958: o jumatate de secol de la revolta de la Gherla
Acum 50 de ani, la teribila inchisoare politica Gherla a avut loc un eveniment care a zguduit intregul Gulag romanesc: revolta unei importante parti a detinutilor impotriva administratiei penitenciarului si a regimului de exterminare la care comandantul Petre Goiciu, adjunctul sau, locotenentul major Constantin Istrate, capitanii Aurel Mihalcea si Petre Tudoran, locotenentul de contrainformatii Domocos, impreuna cu ajutoarele lor, vestitii caralii Pop, fratii somlea, medicul MAI Sin (poreclit "Asasin") si felcerul Bob ii supuneau pe cei inchisi. (Lista este departe de a fi epuizata; practic toti membrii administratiei colaborau la aplicarea unui regim inuman. Ar fi insa gresit sa se creada ca bataile mergand pana la schilodire pe viata, pana la ucidere chiar, in unele cazuri, interzicerea scoaterii la aer, izolarea in celule cu apa pe jos ar fi fost rodul fanteziei criminale a bandei de scelerati amintiti; ei nu faceau decat sa aplice politica partidului comunist, ordonata de consilierii sovietici, politica de la Lenin si Stalin citire. si care constituia cadrul ideologic perfect pentru exercitarea si, in ochii lor, justificarea exploziei instinctelor lor criminale. Li se repetase, doar, intruna si li se repeta ca prizonierii nu sunt oameni ci banditi, dusmani ai poporului. Goiciu avea si un motiv personal sa fie incredintat ca nimeni nu-l putea trage la raspundere pentru nelegiuirile lui si ale subordonatilor: tinichigiu de meserie, era prieten cu Gheorghiu-Dej si cu Draghici, ministrul de Interne, cu care lucrase la Atelierele CFR de la Galati). "Era o bruta sadica, salbatic, animalic, lipsit de complexitate" (cf. Doina Jela, "Lexiconul negru", Ed. Humanitas, Buc. 2001). Vom vedea, mai jos, de ce revolta ("rebeliunea", zic unii autori) de la Gherla a avut repercusiuni asupra intregului sistem al represiunii comuniste, inclusiv asupra modului de desfasurare a anchetelor. Pentru moment, sa vedem de ce a izbucnit rascoala in penitenciarul Gherla si nu in alta inchisoare politica.

"Frontieristii"
La 20 mai 1958, conducerea Gherlei a procedat la separarea "frontieristilor" de celelalte categorii de detinuti. Condamnatii pentru infractiunea de tentativa de trecere - sau de trecere - ilegala a frontierei au fost mutati impreuna la camera 86 din corpul principal al puscariei. "Intr-o graba au fost adunati acolo vreo 120 de persoane la cele aproximativ 70 de paturi. Camera aceasta mare avea legatura cu inca o camera, mai mica, in care era WC-ul canalizat si un robinet. Ca sa ajungem la acest WC, trebuia sa mai trecem printr-un hol, un soi de coridor in forma curbata. Era intr-o pozitie asa: etajul doi, cu patru geamuri spre o curte, in directia nord. In camera nu intra niciodata direct lumina Soarelui. Eram intr-o vesnica umbra, Soarele il vedeam numai pe o portiune de acoperis. Spre sud, peretele a avut candva geamuri, dar acestea au fost zidite cu caramizi. De-a lungul peretelui acesta, pe cand a purtat geamuri, a fost un coridor. Cu modificarile, acest coridor a devenit o camera alungita ce facea legatura cu camera mare, in care ne aflam. In incaperea aceasta alungita nu intra lumina de zi, nici cea de la bec. Acolo, insa, erau paturi in care detinutii dormeau in conditii mizere. Incaperea aceasta era numita "catacomba" (...) Deasupra noastra, la etajul trei, se afla tot asa o camera cu frontieristi. Jos, sub noi, unde pe vremuri a fost o biserica, adica parterul si etajul unu, care formau o singura sala inalta, era bucataria penitenciarului, deservita de detinutii de drept comun. In aceasta pozitie a cladirii, pe partea opusa, la etajul doi, cand ne apropiam de geam puteam, printre jaluzele, vedea inca o camera similara, tot cu frontieristi. Deci, in aceste trei camere mari, eram adunati acum cca 350-400 de detinuti, care reprezentau frontierisii de la Gherla", relateaza Iosif Corpas, participant la revolta, in interesanta carte "Secvente din fostele inchisori politice", Ed. Humanitas, 2003, pag. 24). Autorul isi aminteste ca, la conditiile si asa grele, ale existentei in inchisoare, s-a adaugat o masura aparent fara sens: "Timpul trecea si nu se arata nici un semn despre ce vor sa faca cu noi, frontieristii. Nu-i decret, nu-i amnistie, nu-i trecerea noastra la un alt regim. Nici la lucru nu ne duceau. Vorbitor cu familia, scrisori de acasa, nimic. Numai o izolare totala" (pag. 27). Iosif Corpas observa "ca se fac modificari (in comportamentul personalului - n.n.), ca se luau masuri de "indreptari", de constrangeri. Gardienii nu ne bateau, dar vorbeau mai dur cu noi, se implinea un oarecare plan, sa fim cat mai multi pedepsiti cu izolarea" (id., pag. 28). Urmeaza ceva si mai grav, anume administratia suprima WC-ul din camera mica pe care o transforma in camera de pedeapsa cu izolarea. "Pentru necesitatile firesti, ca WC ne-au dat niste hardaie. Nu era insa acelasi lucru. Aceste hardaie fara capace se foloseau continuu, si ce miros produceau nu este greu de inchipuit. Practic locuiam acum intr-un adevarat WC public, sau chiar mai rau, deoarece excrementele noastre nu se mai scurgeau intr-un canal ci le aveam sub ochii si nasurile noastre, permanent", noteaza Iosif Corpas. si continua: "Asa s-a procedat cu toti frontieristii si de prin celelalte camere. A intervenit o mare lipsa de apa de baut, nu primeam apa suficienta. Daca faceam plangeri, cereri, gardienii socoteau ca aveam pretentii necuviincioase si ne puteau pedepsi cu izolare".

Din cine era alcatuita categoria "frontieristilor" si de ce au purces autoritatile penitenciare la izolarea lor? La prima intrebare este usor de raspuns: in majoritate tineri si foarte tineri, unii de 16-17 ani, oamenii acestia incercasera sa fuga din tara si unii chiar reusisera, dar fusesera "dati inapoi" de iugoslavi. Miza era libertatea, chiar cu riscul de a fi ucisi de gloantele granicerilor sau de explozia minelor ascunse de-a lungul "fasiei" de pe granita, spatiul greblat zilnic ca sa se imprime pasii transfugilor. Urau, fireste, "raiul socialist" si numai faptul de a fi incercat sa-l paraseasca demonstra ca erau oameni de actiune. Unii erau, fara indoiala, aventurieri; oricum, toti era anticomunisti. Printre ei se aflau militari si ingineri, medici, studenti, astfel incat o apreciere globala, cum faceau unii "adevarati politici", ar fi, in opinia noastra, gresita, mai ales ca si cei manati exclusiv de dorul de aventura, nu de considerente ideologice, se lamureau repede, in puscarie, in privinta esentei comunismului: sclavia generalizata in profitul unei clici nerusinate in varful careia se cocotasera gunoaie ale societatii lipsite de scrupule. Tinerii erau oamenii faptei, le lipseau inclinatia spre resemnare, acceptarea situatiei "asa cum este, maine va fi mai bine", speranta desarta in venirea americanilor (de altfel, nici tinerii de categoria C.R.-istilor, "contrarevolutionarilor", mai ales studentii nu credeau in ipoteza care-i insufletea pe multi varstnici, membri ai fostelor partide istorice mai cu seama. Pentru multi dintre noi, in varsta, atunci, de 20-25 de ani, n-ar fi fost bucurie mai mare decat sa-i vedem pe conducatorii occidentali din speta acelora care, precum "Paraliticul" si "Marele Betivan" ne vandusera lui Stalin, construind socialismul cu roaba si lopata, ca noi).

Cat priveste intrebarea: de ce au fost izolati frontieristii in singura inchisoare unde fusesera stransi laolalta? Lucrurile sunt mai complicate. Miscarea detinutilor in puscaria politica, alcatuirea camerelor erau apanajul ofiterului politic, reprezentantul direct al Securitatii, seful biroului "K", nu al comandantului, omul Directiei Penitenciarelor. Politicul dispunea si controla combinatiile de locatari ai fiecarei camere ori celule, el singur stia pe cine infiltrase dintre semnatarii pactului cu diavolul. (In aceasta privinta exista o marturie zguduitoare, o carte de exceptie despre ororile puscariei comuniste, anume "Secretul Fortului 13" a domnului Marcel Petrisor, martir al Gulagului). Nici politicul nu decidea de capul lui, mai ales ca, in cazul in discutie, nu era vorba de situatii izolate ci de o intreaga categorie de detinuti. Sa remarcam ca strangerea frontieristilor in spatii numai pentru ei s-a facut intr-o singura zi, la 20 mai 1958. Asemenea operatiune presupune o vanzoleala in toata puscaria. "Pritocirea" camerelor cere timp, pe imensele holuri e un du-te-vino ametitor, caraliii sunt iritati din cale-afara, fiind scosi din starea de dolce farniente cu care ii obisnuise programul zilnic, sute de detinuti, unii cu nume nemtesti sau maghiare, care izbesc dureros in creierul gardienilor, trebuie mutati fara sa se vada pe coridoare cu altii (li se ordona sa stea cu fata la perete sau sa-si puna zeghea pe cap), pe scurt - e o imensa harababura inainte ca apele sa se aseze. Pentru cine cunoaste puscaria comunista, o asemenea miscare nu poate fi decat urmarea unui ordin venit de foarte sus, de la un centru de comanda similar celui care, in 1949, concepuse planurile faimoasei "reeducari" de la Pitesti. Nucleu de decizie la nivelul unor Pantiusa, Nikolski, Draghici. Evenimentul istoric care a zguduit lumea comunista si a pus sub semnul intebarii hegemonia Moscovei a fost revolutia din Ungaria (noiembrie 1956). De-a lungul anului urmator, socul s-a propagat in toate sectoarele vietii politice din "lagarul socialist", cu intensitati variabile in fiecare stat al sistemului. Romania era condusa de un despot stalinist pur si dur. Usoara relaxare resimtita dupa celebrul discurs al lui Hrusciov de la Congresul XX (si, in materie penitenciara, oarecum si in 1955) a fost inlocuita cu un val de teroare crunta. Pentru readucerea regimului din inchisori la "parametrii" celui din anii Canalului - reprezentand, in optica Securitatii instruite de sovietici, normalitatea - era nevoie de un pretext. Cei care l-au fabricat, asa cum fabricasera experimentul Pitesti - cunosteau curajul frontieristilor, capacitatea acestora de a-si asuma riscul pierderii vietii, dragostea de libertate, ura fata de uneltele administratiei. (La plecarea noastra din Insula Mare a Brailei catre Gherla, in noiembrie 1961, cativa frontieristi - foarte tineri - i-au batut cumplit pe fostii brigadieri, fara sa le pese de consecinte. Intre timp se mai schimbase ceva in regimul penitenciarelor si n-au fost pedepsiti decat cu punerea in lanturi).

"Aveau un ceva al lor acesti tineri; dar ceva specific numai acestei categorii de tineri: "sufereau" de o mandrie a lor si numai a lor (...) Suflete cutezatoare si mai ales libere, gata oricand sa intre si sa iasa din lanturi; relatiile lor cu gardienii erau mai totdeauna taioase. (...) Cei mai multi dintre ei nu aveau o anume constiinta politica; in cel mai bun caz simpatizau; era greu sa le inculci ideea de doctrina si de dogma, de culoare politica; nu ca n-ar fi inteles termenii respectivi dar, pentru ca sa ramana pe mai departe oameni liberi, preferau propria lor filosofie de viata. Erau convinsi ca, spre deosebire de multi arestati politici, ei stiau precis, concret, ce facusera; urau comunismul asa cum ar fi urat orice alt sistem dictatorial, care s-ar fi opus visului lor de pasari calatoare", afirma dl Ovidiu Vasilescu, participant la rascoala, condamnat la 13 ani pentru participare. Nu au fost intamplatoare nici strangerea lor la un loc, nici conditiile subumane in care au fost obligati sa traiasca. Suntem incredintati ca regizorii din umbra stiau ce va urma. Revolta a fost, in opinia noastra, provocata.

Momentul "inflamatiei"
Doi memorialisti, participanti la evenimente: Remus Radina si Ovidiu Vasilescu situeaza declansarea rebeliunii de la 14 iunie 1958, in momentul in care gardianul Carciu a venit sa-l ia pe detinutul Ciupitu Leonida, fost soldat dezertor care incercase sa treaca in Iugoslavia, si sa-l duca la izolare, ca sa aiba proba "vigilentii" si deci activitate. Faptul a fost perceput ca o provocare a administratiei. "Ciupitu nu se lasa convins, nu se lasa scos cu forta din camera si ajunge a se lua de piept cu gardianul. Acest moment a fost scanteia care a aprins o inflamatie spontana si foarte acuta. Un grup de tineri s-a repezit la usa incercand sa-l ajute pe Ciupitu (...) din mijlocul unei agitatii colective dusa aproape de paroxism s-a desprins ca un vartej. Gica Scurtu si primul oblon zboara ca o aschie de la prima fereastra. Urmeaza un minut de consternare (?) pe fetele tuturor si in secunda imediat urmatoare, cuprinsi parca de o maladie colectiva, o multime de tineri sar la ferestre si dispozitia celorlalte obloane si jaluzele n-a mai fost decat o chestiune de cateva minute! Gherla, mormantul si piatra noastra funerara, tresarea mohorata sub primele salve de urale. Camasi, batiste si tot ce mai era alb se scotea pe ferestre; se strigau apostrofari la adresa "demnitarilor" inchisorii, se cerea venirea Procurorului General al Regiunii a III-a Cluj, venirea ministrului de Interne, jos dictatura rosie, tratament uman si se mai cerea inlaturarea regimului de teroare fizica si morala ca si legaturi-corespondenta cu familiile celor condamnati(...). Era o descatusare greu de imaginat. Imediat curtea a fost plina cu Goiciu, Istrate, Tudoran, Dinis, cerand "incetarea dezordinii". La lucarna acoperisului pavilionului muncii apare un soldat in termen cu o mitraliera (...) Lumea incepuse sa ia act de ce se intampla. Trecatorii se opreau din ce in ce mai multi ascultand un cor imens scandand: Ajutor, ajutor, ne omoara criminalii! Imediat intevin trupele de asalt si imprasite populatia, care incepuse timid sa raspunda prin semne vacarmului nostru. Am privit toata scena. Toti erau livizi... O singura grupa, cea a ungurilor, statea speriata si rezervata. Cereau cu disperare sa fie lasati sa iasa pe coridor! Nu mai era posibil. Paturile din fier fusesera demontate si stivuite cu mare dibacie la intrarea in camera. Saltelele de paie erau cel mai bun paravan; fusesera "tesute" cu tabliile si paturile propriu-zise, asa incat intrarea peste noi era o treaba nu tocmai usoara. la fereastra care fusese demolata catre oras, ca si la cele ce dadeau spre stadionul orasului si bineinteles la cele catre interiorul inchisorii se canta: Desteapta-te Romane, Pe-al nostru steag si nu in ultima instanta Marseilleza!"

La camera 59, tot de frontieristi, aflata sub cea cu nr. 86, s-au auzit zgomotele asurzitoare de sus: strigate si vuietul pricinuit de caderea obloanelor, instalate la ferestre din ordinul lui Goiciu,nu numai ca sa impiedice vederea catre oras sau curtea puscariei ci si sa ingreuneze improspatarea aerului din camere. Cu un zgomot de tunet a cazut si cosul imens de la bucatarie, ce trecea prin fata ferestrelor. La indemnul lui Remus Radina, cateva zeci de tineri au scandat la fereastra: Jos teroarea lui Goiciu! Aer! Apa! Goiciu e un criminal! Din pacate, cei de la camera 59 nu au blocat usa, astfel incat caraliii, in frunte cu Goiciu, cu pistolul in mana, au navalit in camera. Datorita baricadei improvizate, cei de la camera 86 au rezistat pana la 16 iunie. Trebuie spus ca securistii si militienii au interzis civililor sa se apropie de inchisoare.

Moartea - secret de stat

Facultatea de filologie in anii ‘50
Odata cu reforma invatamantului din 1948 se trece la politica stalinista de cadre. Incep epurarile din invatamantul superior. Destituirile si incarcerarile se tin lant. Din 9 iunie 1948, Academia Romana devine Academia Republicii Populare Romane, schimbarea titulaturii aducand dupa sine transformari structurale de personal si mentalitate, potrivit noilor realitati politice dintr-o tara devenita colonie sovietica. Reforma invatamantului impune si modelul scolii sovietice.

Obligativitatea invatarii limbii ruse din clasele primare, programe si manuale traduse din limba rusa, patru clase obligatorii urmate de alte trei ale ciclului elementar si trei ani de scoala medie ( liceu), finalizata cu examen de maturitate, invatarea in liceu a geografiei URSS, dar nu a geografiei Romaniei, o istorie a Romaniei scrisa de M. Roller in spiritul tezelor istoricilor rusi, studierea istoriei Partidului Comunist (bolsevic) din Uniunea Sovietica etc, constituiau o parghie importanta in straduinta Moscovei de a deznationaliza poporul roman. Facultatea de Litere si Filosofie este divizata in Facultatea de Filologie si Facultatea de Filosofie. Aceste facultati, ca si facultatile de Istorie si de Drept, formatoare de constiinta nationala, constiinta strans legata de culturile occidentale, au trecut sub un sever control din partea Partidului Muncitoresc Roman si a Securitatii.

In zilele noastre, institutiile din Occident, specializate in evaluarea performantelor stiintifice din universitatile din toata lumea, nu includ nici o universitate din Romania intre primele cinci sute. Pana la reforma bolsevica a invatamantului din 1948, Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii din Bucuresti a avut foarte multi profesori eminenti, unii dintre ei savanti, autori de lucrari stiintifice recunoscute in mediile academice din intreaga lume. Din decembrie 1941, decan a fost istoricul Gheorghe Bratianu, urmandu-i apoi George Oprescu, iar din octombrie 1947, Iorgu Iordan.

La sfarsitul anului 1947, din Consiliul Facultatii de Litere si Filosofie faceau parte intre altii G. Calinescu (foto 1), P. Constantinescu Iasi, C.C. Giurescu, Al Graur, A. Otetea. Tache Papahagi, Al. Rosetti, M. Ralea, Emil Condurachi, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu (foto 2), T. Capidan, D. Caracostea. Dupa o veche si rodnica traditie, profesorii universitari, in numele pasiunii pentru stiinta, pentru prestigiul invatamantului superior romanesc, descopereau printre studenti pe unii cu o deosebita inzestrare intelectuali, cu talent pentru un anumit domeniu de cercetare stiintifica si cu tenacitate in munca, se ocupau de ei pentru a-i pregati in vederea carierei universitare, ii invitau si acasa, serveau masa impreuna, si dupa examenul de licenta ii opreau la catedra. Nu originea sociala era hotaratoare. Dupa instaurarea dictaturii proletariatului, se instituie politica bolsevica de cadre, mult inasprita in varianta dementa a stalinismului, Securitatea, raul absolut, considerata bratul inarmat al clasei muncitoare, avand un control total asupra dosarelor de cadre. Corpul didactic al Facultatii de Filologie cunoaste o schimbare radicala. In 1949 ii avea in componenta printre altii pe: J. Byck, G. Calinescu, Al. Balaci, N. N. Condeescu, Ov. S, Crohmalniceanu, Paul Cornea, M. Dragomirescu, Al Graur, Paul Georgescu, Iorgu Iordan, Silvian Iosifescu, George Macovescu, Mihai Novicov, Emil Petrovici, Al. Rosetti, Tudor Vianu, Ion Vitner, Boris Cazacu, Ion Coteanu, Mitu Grossu, V. Lipatti, Emil Boldan, Gh Bulgar, I. C. Chitimia, I. Frunzetti, L. Djamo, M. Isbasescu, E. Papu, Gh. Tohaneanu, L. Wald.

Politica stalinsita de cadre in invatamantul in intregime etatizat are o formulare sintetica in directiva nr. 35, emisa la Moscova la data de 2 iunie 1947, de KGB ( cod KAA/CC 113/NK 003/47), directiva obligatorie si pentru serviciile secrete din tarile ocupate de Armata Rosie, inclusiv din Republica Populara Romana: "Din scolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee si facultati sa fie inlaturati profesorii care se bucura de popularitate. Locurile lor trebuie sa fie ocupate de oameni numiti." Cercetarea arhivei Universitatii din Bucuresti a scos la iveala o documentatie inchizitoriala aflata in multe dosare, autobiografii, chestionare, referinte, caracterizari, referate de cadre etc.(...)

Serviciul de cadre al Universitatii promova in functiile didactice numai oameni temeinic verificati, avand acordul organelor de Securitate. In perioada totalului control rusesc al Romaniei, pana prin 1964, trebuiau sa aiba o origine sociala convenabila noii puteri politice, dar mai ales sa convinga ca sunt animati de sincere, profunde sentimente de admiratie fata de URSS, fata de tot ce era rusesc... Fara indoiala, accesul neingradit al fiilor de tarani si muncitori in invatamantul superior era o intentie laudabila. Dar a acorda o maxima importanta dosarului de cadre, cu documentele privind originea sociala "sanatoasa", trecandu-se in plan secundar capacitatile intelectuale, aptitudinile pentru munca stiintifica si tinuta morala a dus la o politica de cadre cu consecinte sinistre pentru calitatea activitatii profesionale a numeroase cadre didactice din invatamantul superior...

Rezervandu-se pana la doua treimi din locurile pentru anul I de studii fiilor de muncitori si tarani, acestia ajungand licentiati, au devenit foarte atasati regimului politic bolsevic, caruia ii erau recunoscatori. Toate parghiile propagandistice si de control ale puterii bolsevice urmareau formarea omului nou, acel novii celovek, sovietskii celovek, in ultima instanta, ruskii celovek.

Putini din marii profesori ai Facultatii de Filologie din Bucuresti, afirmati ca somitati stiintifice inainte de reforma din 1948 si-au pastrat posturile didactice si au fost promovati in posturi superioare, indeosebi la catedrele de limba romana si limbi straine. Mentionam numele catorva profesori din vechea generatie: Iorgu Iordan, un stralucit romanist si specialist in problemele limbii romane, dar cu puternice orientari politice de stanga, ambasador al Romaniei la Moscova, incepand din 1945, Al. Rosetti, Tudor Vianu, J. Byck, G. Calinescu – ultimul indepartat de la catedra de catre Ion Vitner si revenit la facultate abia in 1961, M. Dragomirescu, Al. Graur, Emil Petrovici. Puterea educationala a acestor modele era mult ingradita. Multi dintre ei au fost supravegheati si hartuiti de servicul de cadre si de ofiterii de securitate.

Din cele peste 250 de cadre didactice de la Facultatea de Filologie si mai apoi de la Limbi Straine, promovati ca universitari intre 1948 si 1989, si aflati in gratiile serviciului de cadre, mai mult de 65 erau copii de muncitori si vreo 40 fii de tarani. Din randul familiilor cadrelor didactice au fost promovati 30 de universitari si alti vreo 25 din familii cu parinti care activau ca ofiteri si subofiteri in cadrul M.A.N si M.I. Din familii de medici proveneau 15 universitari si 12 din familii de magistrati. Trei erau fii de mosieri, Iancu Fisher, Valentin Lipatti si Mihai Novicov. Trei evrei erau din familii de negustori si sase universitari aveau parinti preoti. Cei trei fii de mosieri au avut destine politice si profesionale diferite, desi se trageau din familii apartinand unei clase socale considerata exploatatoare si priviti ca potentiali dusmani de clasa.

Iancu Fisher evreu, fiul unui proprietar a 500 de hectare de paduri din judetul Vaslui, padure expropriata inca din 1940, absolvent in 1946 cu calificativul magna cum laude al Facultatii de Litere si Filosofie din Bucuresti, este angajat ca asistent la facultate in 1948, in 1952 din cauza originii nesanatoase este indepartat de la catedra universitara. Revine ca lector in 1954, ca in 1958 sa fie din nou izgonit din universitate. Din 1968 este reincadrat pe postul de conferentiar. Intre timp rudele, inclusiv parintii si fratii, au plecat definitiv in Israel. Nu si-a urmat familia.

Valentin Lipatti, conferentiar de limba franceza la Facultatea de Filologie are un dosar de cadre bogat in referinte. Fiu de mosier a intrat totusi in 1946 in PCR dar dupa o minutioasa verificare de cadre a fost exclus din partid. Motivele excluderii erau originea sociala burgheza, declaratii false date serviciului de cadre, "aroganta" si "comportare imorala" in facultate. Apoi este indepartat si din facultate. Profesorul N.N. Condeescu dadea referinte cu aprecieri care erau in functie de conjunctura politica a momentului. In 1951 a venit cu acuze la adresa tinutei morale a lui Valentin Lipatti, multa ingamfare, atitudini de comanda si oarecare delasare in munca... inclinare spre intriga, gust pentru cancanuri, ca peste 10 ani, in calitate de sef de catedra, sa scrie despre colegul sau ca "este un cadru didactic de o maxima calitate", insufletit de "dorinta sincera de a munci in spirit nou, de a se adapta deci societatii socialiste in construire". Tudor Vianu, onest si cu demnitate, anexeaza la dosarul de cadre o referinta prin care subliniaza deosebitele calitati profesionale ale lui Valentin Lipatti, care i-a fost student, foarte bun specialist in limba si literatura franceza, bun organizator, punctual si activ. Iorgu Iordan intr-o referinta din 1958, recunostea deosebita pregatire profesionala a mai tanarului sau coleg, dar totodata era preocupat de pregatirea politica a acestuia. V. Lipatti si-a insusit ideologia marxist-leninista, dar "in ce masura o aplica, cu convingere si cu rezultate pozitive in activitatea didactica, este foarte greu de spus. Munca educativa in spirit comunist cu studentii face, mai exact se sileste sa faca, dar ca izbuteste ma indoiesc", asa cum o facea cu pasiune din convingere, insusi Iorgu Iordan. Tudor Vianu, intuind pericolul care il pandea pe Lipatti, revine cu o alta referinta, si luandu-i apararea afirma ca acesta " are un nivel ideologic bun, cunoscand bine invatatura marxist-leninista, pe care o aplica in cursurile lui, refuzand sa-l considere un dusman al poporului. si Nina Facon, decanul facultatii, ia apararea lectorului Lipatti. In octombrie 1951, referinta semnata de Al Graur dovedeste multa "vigilenta revolutionara": " in ce priveste atitudinea de clasa, nici vorba nu poate fi ca si l-a insusit (spiritul de partid, n.n.), odata ce nu numai prin originea lui si prin educatia lui, ci si prin legaturile pe care le-a pastrat a ramas reprezentant al claselor exploatatoare". Lucia Djamo, care il cunostea pe Lipatti din studentie aprecia ca acesta se comporta ca toti ceilalti mari burghezi si a fost surprinsa sa-l vada in activitatea politica si printre universitari. Surprins a ramas si fostul coleg de liceu, conferentiarul de marxism-leninism, Mihail Ciobanu, care era convins de faptul ca cel care era verificat de serviciul de cadre, " a ajuns in partid nu din convingere, ci pentru ca fiind inteligent a simtit incotro bat apele si cum isi poate crea o situatie".

Un alt fiu de mosier, rusul Mihai Novicov, nascut la Odessa, in 1914, a facut liceul la Cetatea Alba, in Basarabia, apoi a studiat la Facultatea de Matematica si la Facultatea de Filologie din Iasi, intrand in 1931 in miscarea comunista din Romania. Arestat in 1934 pentru activitate revolutionara, a fost condamnat la 6 ani de inchisoare, evenimentele din august 1944 prinzandu-l in lagarul de la Tg Jiu. Eliberat de comunisti a lucrat mai intai in presa la Romania libera, Moldova Noua, Flacara, fiind numit si responsabil al sectiei de propaganda si agitatie a Uniunii Scriitorilor din RPR, apoi din 1965 sa fie numit director general adjunct in Ministerul Culturii si vicepresedinte al Comitetului de Stat al Cinematografiei. Din 1950 a condus scoala de Literatura M Eminescu si din 1955 scoala Superioara de Partid st. Gheorghiu. Cariera universitara si-a inceput-o in 1949 numit conferentiar la catedra de literatura rusa si sovietica a Facultatii de Filologie din Bucuresti iar in 1952 a devenit profesor. Intre 1950 si 1960 a detinut functia de rector al Institutului Pedagogic Maxim Gorki iar intre 1955 si 1973 director adjunc al Institutului de Istorie si Teorie Literara. A fost fara indoiala unul din cei mai importanti agenti ai Moscovei, in politica acesteia de control a culturii romane si de demarare a procesului de rusificare.

Un caz aparte il reprezinta Ion Coteanu, profesor cu merite in studierea limbii romane, dar anirnat din convingere in activitatea politica pe frontul stangii bolsevice. Fiu de franar CFR urmand cursurile Liceului Gh Lazar, apoi intre 1939 si 1943 Facultatea de Litere si Filosofie tot din Capitala, isi incepe in 1945 cariera universitara ca asistent al lui Al. Rosetti. In acelasi an devine si membru al PCR. Intre 1946 si 1948 a beneficiat de o bursa de studii la Paris, sedere finalizata cu expulzarea din Franta. A fost profesor si la scoala Superioara de Partid Jdanov. In 1962 a ajuns profesor universitar iar in 1974 a primit si titlul de academician. A indeplinit si functia de director la Institutul de Lingvistica, un timp fiind si decan al Facultatii de Filologie. Activist ARLUS, secretar al biroului organizatiei de baza PCR pe facultate, secretar al comitetului de partid al Academiei, membru in comitetul municipal de partid etc au fost alte functii politice detinute.

Dosarul lui de cadre cuprinde materiale care dovedesc o intensa actiivtate politica pe linia Kremlinului, dar si o activitate intru apararea identitatii romanice a limbii noastre. Inginerul Sever Trestioreanu, coleg de studentie la Paris, mentioneaza in referinta sa ca responsabilitatea organizarii politice a studentilor romani din capitala Frantei a fost incredintata lui Coteanu de PCF si ca expulzarea s-a facut dupa 20 de ore de interogatorii la care a fost supus de politia franceza. In Franta, mai aflam dintr-o alta referinta din partea unui inginer de la IREB Filaret, Coteanu a reusit sa-i izoleze pe studentii romani"reactionri" si i-a demascat pe studentii socialisti de dreapta, fiind puternic implicat, din convingeri staliniste, in incercaea PCF de a instaura puterea sovietelor si in Franta, imediat dupa terminarea razboiului mondial, scop urmarit de expansionismul moscovit. Cruciada impotriva capitalismului occidental urmarea lichidarea nu numai a burgheziei dar si a social-democratilor europeni, asa cum indemna la rima Louis Aragon, in poezia din 1937 Frontul rosu: "Impusca-i pe ursii dresati ai social-democratiei/foc, foc, aud cum trece/ moartea care se napusteste asupra lui Garchery/foc va zic/sub conducerea partidului comunist" Ura de clasa propovaduita de propaganda stalinista atingea cotele criminale ale fanatismului politic. O lege din mai 1945 la cateva zile dupa instaurarea guvernului Groza impunea formarea unei comisii care sa alcatuiasca o lista de periodice si carti interzie, vreo 28 de autori romani si 27 straini, printre care Charles de Gaulle si W. Churchill, considerati fascisti...

N.red. Am publicat aceste randuri pentru a ne reaminti de o epoca acum aproape de neinteles. In ciuda unor aproximari privind datele furnizate de autor ambianta acelor ani este redata convingator, observand ce amestec era pe atunci, cum se impleteau interesele, ce insemna sa ai o origine sociala asa-zis nesanatoasa si ce trebuia sa faci ca sa te "speli" de pacatele propriei familii...

25 mai 1949: ziua de nastere a Canalului Dunare-Marea Neagra

Propagandă şi cenzură în România comunistă

Balta Brailei, o groapa comuna cu mii de cadavre
http://www.zonainterzisa.ro/articole49/Balta-Brailei-o-groapa-comuna-cu-mii-de-cadavre

Ziariştii, închişi de comunişti
Pe 4 iunie 1945, 14 jurnalişti, printre care Stelian Popescu, directorul de la „Universul“, şi Pamfil Şeicaru, directorul de la „Curentul“, au fost condamnaţi de noul regim „democrat“.
[citeste]

România lui Dej n-avea veterinari pentru câinii-miliţieni şi pentru cai
EVZ a studiat o serie de hotărâri ale Consiliului de Miniştri din România comunistă, declasificate luna aceasta, după mai bine de patru decenii de mister.
[citeste]

Cum a pierdut România clauza