ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

Situatia din Romania in 1968

Abuzurile comuniste din 1948 au efecte şi azi La 11 iunie 1948, comuniştii naţionalizau proprietatea privată. După 61 de ani, conservatorii au iniţiat a doua naţionalizare. Prima pagină din „Scînteia“ din 11 iunie 1989 era dominată de omagierea naţionalizării din 1948, numită „act istoric fundamental al revoluţiei socialiste în România“.
Mottoul articolului de deschidere al ziarului era un citat din Nicolae Ceauşescu: „Anul 1948 a marcat trecerea la înfăptuirea revoluţiei socialiste în România“.

Nevoia de putere absolută

Lăsând la o parte limbajul de lemn, citatul reprezintă o sinteză a acţiunilor din 1948, dar şi a scopurilor comuniştilor. După ce-au epurat opoziţia, cu sprijin sovietic, ceea ce le-a permis preluarea totală a puterii politice, prin alegerile din 28 martie 1948, comuniştii aveau noi ţinte pentru a deveni stăpânii absoluţi ai ţării: deţinătorii de proprietăţi private.

La 13 aprilie 1948, Marea Adunare Naţională a votat o nouă Constituţie, care era primul pas către naţionalizare. La articolul 6, noua Constituţie prevedea: “Bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţii ferate, rutiere, pe apă şi pe mare, poşta, telegraful şi radioul aparţin statului, ca bunuri comune ale poporului”, iar articolul 11 deschidea calea viitorului abuz: “Cînd interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare, care sînt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiunile prevăzute de lege”.

O dată cu semnificaţie

Pentru naţionalizarea industriei şi a resurselor naturale care nu se găseau în proprietatea statului a fost aleasă data de 11 iunie, datorită semnificaţiei istorice – 100 de ani de la Revoluţia de la 1848. Lovitura a fost pregătită cu mare grijă, cu sprijin logistic şi “managerial” sovietic. Activiştii de partid au fost chemaţi la Bucureşti şi instruiţi în amănunt, pe ore, despre toate activităţile pe care urmau să le desfăşoare în ziua de 11 iunie.

Rolul principal în această acţiune a revenit Ministerului Afacerilor Interne, condus de Teohari Georgescu. Acesta coordona o comisie centrală şi 35 de comisii judeţene de naţionalizare şi avea ca sarcină atât instruirea şi coordonarea personalului care urma să preia conducerea în fabrici, cât şi să impiedice “orice acţiune de sabotaj, terorism, agitaţie, propagandă duşmănoasă şi sustragere de bunuri, acte, registre”.

Pentru patronii care s-ar fi împotrivit naţionalizării erau prevăzute pedepse cu închisoarea între 5 şi 10 ani, plus confiscarea averii.

„Sabotorii“ au fost băgaţi în temniţă

Controlul exercitat de comunişti le-a permis să facă naţionalizarea fără incidente majore. Cu toate acestea, în săptămânile care au urmat, “Scînteia” a publicat zilnic cazuri de “sabotori” care se împotriveau “actului democratic” şi cerea “întărirea vigilenţei de clasă” a muncitorilor.

Naţionalizările au continuat pe tot parcursul lui 1948. În august au fost lichidate întreprinderile bancare şi instituţiile de credit; în septembrie au trecut în proprietatea statului ultimele întreprinderi de căi ferate, în noiembrie au fost naţionalizate instituţiile sanitare particulare. În anii următori, statul comunist şi-a trecut în proprietate casele de filme, cinematografele, farmaciile, laboratoarele, restaurantele, taxiurile, cabinetele medicale particulare.

La 19 aprilie 1950, prin decretul nr. 92, “imobilele clădite ale foştilor industriaşi, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile clădite ale exploatatorilor de locuinţe, hoteluri şi alte asemenea” intrau în proprietatea “poporului”. Acest act a dat naştere la abuzuri monstruoase, lăsând zeci de mii de familii fără case, în favoarea “clasei muncitoare” şi, mai ales, a activiştilor de partid şi securiştilor.

A doua naţionalizare

La 60 de ani după abuzul comis de comunişti, demnii urmaşi ai acestora, liderii Partidului Conservator: Dan Voiculescu, Daniela Popa, Bogdan Ciucă, Sabin Cutaş si democrat-liberalul Petru Calin, au bătut ultimul cui în ideea de respect pentru proprietatea privată în România. Cei enumeraţi sunt iniţiatorii unui act juridic prin care a fost modificată legislaţia din domeniul restituirii proprietăţilor confiscate de comunişti.

După ce iniţiativa urmaşilor PMR şi PCR a fost aprobată de parlamentari, foştilor proprietari ai imobilelor confiscate abuziv de comunişti le este refuzată definitiv restituirea în natură a caselor şi terenurilor, dacă acestea au fost cumpărate de chiriaşi. În schimb, ar urma să primească despăgubiri „de la stat”.

Preşedintele Băsescu a refuzat să promulge „Legea Voiculescu”, în vara lui 2008, calificând-o drept „o a doua naţionalizare”. El a trimis legea înapoi la Parlament, pentru revizuire, dar parlamentarii i-au respins cererea. În decembrie 2008, Traian Băsescu a atacat legea la Curtea Constituţională, dar la 14 ianuarie 2009 instanţa a respins excepţia de neconstituţionalitate.

„Scînteia“ din 13 iunie relata despre „întreprinderile smulse din mâinile lacome ale exploatatorilor“

„Legea Voiculescu” nu poate fi aplicată, în primul rând din lipsă de bani. Cererile de retrocedare depăşesc 200.000, iar valoarea de piaţă a multor imobile este de sute de mii sau milioane de euro. Conform estimărilor neoficiale, suma necesară pentru despăgubiri variază între 12 şi 25 de miliarde de euro. În plus, această lege va aduce un nou val de procese împotriva României la CEDO.

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorul Virgil Andreieş, a declarat presei că decizia Curţii Constituţionale „generează o nouă incoerenţă legislativă”. „Dreptul de proprietate este un drept imprescriptibil. Din punctul nostru de vedere, acest drept a fost reglementat pe considerente pur electorale. Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi scos o lege cu două articole:

art1. Imobilele trecute cu titlu sau fără titlu în favoarea statului se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora;
art. 2. În termen de 10 ani, statul se obligă să construiască locuinţe pentru actualii chiriaşi.

Asta ar fi însemnat o reglementare stabilă şi în virtutea Convenţiei Drepturilor Omului în ceea ce priveşte dreptul la proprietate”, a mai spus şeful CSM.

„Nişte analfabeţi, aşa or fost comuniştii“

Familia lui Gheorghe Ivăşcanu, din Roşia Montană, născut la 5 mai 1931, a deţinut mina de aur „Coloja”. După naţionalizare, Gheorghe Ivăşcanu a fost exmatriculat de la şcoală, acuzat că ar fi “reacţionar şi exploatator”.
„Eram în mină toţi trei fraţii şi împreună cu cumnatu’ meu.

Caricaturile portretizau rapacitatea capitaliştilor şi victoria clasei muncitoare

Au venit pe la ora patru după-amiază, când noi ieşeam. Era acolo echipa de detonatori trimişi de partidul comunist… nişte analfabeţi, aşa or fost comuniştii. Erau la 13 armături puşi detonatori şi aşteptau după noi să nu ne puşte în mină. Noi am fost să ne scoatem scările, sculele şi când am ieşit din mină ne-o primit cu înjurături. Am avut o altercaţie cu ei, eram gata, gata să ne batem…cu înjurături, dumnezaie lor şi ei nouă. Eram cât pe aci să ne luăm capetele.

Până la urmă s-or calmat spiritele. Când ne certam noi, unu’ o mers şi o dat drumu’ la explozibil şi o puşcat mina. 13 armături! Aşa o fost!”, a povestit el despre momentul în care comuniştii le-au naţionalizat exploatarea.

Ca să fie siguri că le-au luat tot aurul, care aparţinea „poporului”, comuniştii i-au torturat pe mulţi roşieni. „Şi pe mama o bătut-o săraca de o vrut să se prăpădească! Două femei de aici din Roşia s-or omorât: una s-o aruncat în fântână, alta şi-o tăiat arterele, a treia o vrut să se arunce în fântână da’ o prins-o un jandarm şi-o tras-o înapoi. I-au bătut şi i-au chinuit, săracii!”, a mai povestit Gheorghe Ivăşcanu.

Din „Scînteia“, 11 iunie 1989

Lecţii la Scorniceşti

Scorniceşti, localitatea natală a lui Nicolae Ceauşescu, era considerată un adevărat model pentru restul ţării de către ziariştii de la oficiosul PCR. Aceştia nu pierdeau nici un prilej pentru a mai adresa câteva laude „măreţului cîrmaci”, slăvind comuna în care se născuse acesta.

În numărul din 11 iunie, pretextul era un „schimb de experienţă” desfăşurat la CAP Scorniceşti, la care participaseră „preşedinţii şi inginerii-şefi ai consiliilor agroindustriale şi directorii staţiunilor de mecanizare a agriculturii, împreună cu activiştii de partid”. Concluzia participanţilor: „Organizarea exemplară a întregii activităţi, munca fără preget, cu dăruire şi pasiune, studiul amănunţit şi cunoaşterea fiecărei parcele pentru a fi lucrate diferenţiat se constituie într-o valoroasă experienţă, demnă de urmat şi de alte unităţi agricole.“

Buzău: lucrări agricole accelerate

Corespondentul din Buzău al „Scînteii” relata, într-un material din pagina a doua, despre eforturile depuse de agricultorii din judeţ pentru strângerea rapidă a recoltei de orz. În stilul obişnuit al oficiosului, era lăudată activitatea comandamentului judeţean, care a organizat „exemplar” recoltarea, dar erau pomeniţi şi unii mecanizatori fruntaşi.

Depăşiri de plan în Cluj

Tot pe linia realizărilor socialiste, dar în industrie, se înscrie şi o ştire despre judeţul Cluj, unde oamenii muncii, „acţionînd cu fermitate, sub conducerea organizaţiilor de partid”, au reuşit „să perfecţioneze organizarea şi modernizarea producţiei“.

Rezultatul, spunea oficiosul, a fost obţinerea, peste plan, a „19.500 de tone de oţel aliat, 18.800 de tone de oţel-beton, 10.000 de tone de ciment, electronice de automatizare în valoare de 20 de milioane de lei, maşini şi utilaje pentru agricultură, electrozi siderurgici, materiale abrazive, confecţii, articole de porţelan şi alte produse”. În acelaşi timp, mai spunea corespondentul, s-au făcut economii de materii prime şi de combustibili.

1989: Generalul Jaruzelski în Marea Britanie

În perioada 10-11 iunie 1989, generalul Wojtek Jaruzelski, preşedintele Consiliului de Stat al R.P. Polone, a efectuat o vizită în Marea Britanie. A fost prima vizită în această ţară făcută de un şef de stat polonez în perioada postbelică. Premierul britanic, Margaret Thatcher, s-a declarat „fascinată“ de evenimentele din Polonia, precizând că ţara sa „va face paşi concreţi pe linia sprijinirii Poloniei după transpunerea în practică a reformelor economice“.

În mod concret, ea a promis: Marea Britanie va avea un rol constructiv în discuţiile financiare ale Poloniei cu F.M.I.; va sprijini reeşalonarea debitului Poloniei în cadrul Clubului de la Paris; va aloca anual 5 milioane de lire sterline pentru o perioadă de 5 ani, va încuraja conducerile statelor occidentale în eforturile de capacitare la asistenţa financiară a reformelor din Polonia.

„Ăştia ne bagă la puşcărie...”

Peste o săptămână, şedinţă mare la minister, la ora 10 noaptea: colectivul de ingineri e acuzat că sabotează politica partidului, că autorităţile aleseseră special Casa Scânteii pentru acest ciment metalurgic, „ca lumea să capete încredere”. „Iar eu le spuneam întruna că nu face aderenţă de armătură cimentul asta metalurgic”, povesteşte Mazilu.

„Pe la ora 1 noaptea se face o pauză. Noi ne şi gândeam între noi: «Acuma ăştia ne şi bagă în puşcărie». Eu nici nu eram căsătorit, aveam rude în Bucureşti, dar nici dracu’ nu ştia unde sunt la ora aia. Ni se spusese că după o pauză reluăm şedinţa. După jumătate de oră a venit un jandarm şi a zis: «Nu se mai ţine şedinţa, continuăm altădată». Nu ne-a mai chemat niciodată, dar nici ciment metalurgic nu ne-au mai trimis pe şantier”.

„Maistrul Piţigoi a introdus prefabricatele la Casa Scânteii”

Pe lângă povestea cu cimentul metalurgic, mai era şi insistenţa cu care se cerea să se folosească prefabricate pe şantierul de la Casa Scânteii. Panaite Mazilu îşi aminteşte: „Ştefan Bălan, colegul meu din colectivul de rezistenţă, care avea şi funcţii politice, îmi spunea: «Dom’le, se poartă prefabricatele acum, bagă prefabricate!», «Tovarăşu’ Bălan, nu bag eu prefabricate la Casa Scânteii, asta e chestie serioasă!», «Tovarăşu’, asta e politica!», «Nu bag şi pace!»”.

De băgat a băgat totuşi prefabricate, dar la o clădire anexă, care urma să găzduiască centrala termică. Profesorul Mazilu îşi aminteşte că i-a spus unui coleg de-al lui, Alexandru Cişmigiu: „Măi, Sandule, scoate naibii o carte rusească, să facem şi noi asta cu prefabricate, să îl potolim pe Bălan!” Se face clădirea cu pricina cu prefabricate, fără probleme, „dar a doua zi apare în Scânteia: «Maistrul Piţigoi a introdus prefabricatele la Casa Scînteii». Întreb şi eu pe-acolo: «Care dracu Piţigoi? Cine e Piţigoi?» Şi aflu că ăsta era dulgherul care a tăiat scândurile. Şi m-am iritat, că dacă avea cineva un merit, avea Alexandru Cişmigiu, colegul meu. Şi am trimis pe cineva să întrebe la «Scânteia», că eu nu cunoşteam pe nimeni pe acolo. Că «Scânteia» se mutase şi ea într-un corp provizoriu, în spate. Şi s-a dus Hodovanu, un coleg, să vorbească la „Scânteia”. Şi a venit înapoi: «Dom’le, am fost», «La cine?», «La tovarăşu’ Tache». Tovarăşu’ Tache era Silviu Brucan care, de altfel, era profesor la noi, la Construcţii. Dar el nu ştia. Şi tovarăşul Tache îl repezise: «Noi nu popularizăm inginerii! Noi popularizăm muncitorii!» Şi ne-a închis gura”.

„Haine gri”

Dintre cei care-au contribuit, cu mâinile lor, la ridicarea Casei Scânteii, cei mai mulţi erau aşa-numitele „haine gri”, cum le spune prof. univ. dr. Panaite Mazilu. „Ştiţi că prin Tratatul de Pace ni se impusese limitarea forţelor armate. Şi cum tinerii erau totuşi recrutaţi, erau trimişi aici, la Casa Scânteii. Era un fel de muncă obştească, neplătită”.

De ei se leagă şi o întâmplare mai puţin plăcută de pe şantier. În spatele corpului central s-a trecut la construirea, la un moment dat, a unui garaj subteran. „Eu nu m-am ocupat de el, că era o lucrare măruntă, dar ştiu că se făcea săpătură, se făceau stâlpi şi deasupra se punea pământ, ca să fie verdeaţă. Şi, la un moment dat, s-au rupt stâlpii. Ce se întâmplă? Tinerii aceştia, «haine gri», n-au avut într-o noapte ciment şi au început să măture cimentul care mai era, cu tot cu pământ, şi l-au pus în betonieră. Ei, povestea nu s-a aflat, s-a trecut cu vederea... Se întâmplă şi chestii din-astea... Pământul are aceeaşi culoare cu cimentul, ştii?”, surâde complice profesorul Mazilu, azi în vârstă de 94 de ani.

Muncitori în construcţii şi voluntari

Pe lângă aceştia, erau muncitori în construcţii, special angajaţi să ridice şi să finiseze Casa Scânteii, şi mai erau şi o serie de muncitori voluntari, care se regăsesc într-o serie de articole publicate în oficios.

În ediţia din 28 martie 1950, „Scânteia” publică, de pildă, un text intitulat pompos „Clădim Casa noastră!”, din care aflăm că mii de muncitori voluntari, de la întreprinderile bucureştene, s-au aflat duminică, 26 martie, pe şantierul Casei Scânteii.

„Duminică, 26 Martie. Dimineaţa era plumburie, întunecată de nori groşi. Cădea o burniţă molcomă, era rece. Dar din zori, Bucureştiul a cunoscut o altfel de revărsare de viaţă, de lumină şi cântec, încât au fost învinse şi cenuşiul, şi frigul. Autocamioane împodobite cu lozinci şi steaguri, încărcate cu muncitori care cântau, se îndreptau în şiruri din toate sectoarele Capitalei, unindu-se într’un singur punct, în acel punct în care îi chemase Partidul pe muncitori: la şantierul «Casei Scânteii» - la muncă voluntară!”

Şi mai aflăm din „Scânteia” că, la sfârşitul zilei de muncă, „deşi ploaia se înteţise, o horă largă s’a încins în piaţa din faţa şantierului. O horă a bucuriei de a fi muncit cu spor pentru înălţarea «Casei Scânteii» - instrument puternic în lupta pentru pace şi socialism”.

Casa din lemn

Lăsând la o parte efuziunile „Scânteii”, atotprezente în fiecare articol, e drept că s-a muncit, nu glumă, pe şantierul Casei Scânteii. Mii de oameni au lucrat în continuu de la sfârşitul lui 1949 până prin 1956 sau 1957 (data inaugurării nu se ştie cu certitudine), iar lucrările nu au fost întrerupte nici măcar în timpul iernii.

Oficiosul inventariază, astfel, într-un articol din 9 iunie 1956, tacticile pe care le utilizau muncitorii ca să facă faţă anotimpului geros: schelele erau învelite cu rogojini, „saltele electrice”, adică saci de iută, căptuşiţi cu vată de sgură, erau aplicaţi pe suprafaţa pieselor care se asamblau, „ca să menţină fierbinţeala mortarului”.

Academicianul Panaite Mazilu îşi aminteşte, de pildă, că atunci când se lucra la ridicarea corpului central, „fiindcă era grabă şi aveam nişte termene”, s-a construit o incintă din lemn care să adăpostească, în timp de iarnă, corpul cel mare, care se ridica atunci. „Topor, care era cu meteorologia, ne spunea că o să fie o iarnă grozavă, în 1953 spre 1954, aşa că am făcut o construcţie din lemn care îmbrăca toată partea la care lucram. Partea din beton era acoperita, şi era şi căldură, şi tot ce trebuia”.

NU ŞTIE CUM ARATĂ FINISATĂ

Paradoxal, cel care a contribuit masiv la ridicarea ei, profesorul Panaite Mazilu nu ştie cum arată Casa Scânteii finisată, „eu o ştiu numai ca structură de beton”. N-a fost niciodată invitat şi nici singur nu s-a dus să o vadă, la finalul lucrărilor.

„Ştiam că dacă vreau să mă duc, mă opreşte la poartă: «Tovarăşu? Cine eşti, unde te duci...» Că aşa era sistemul. N-am văzut decât sala de marmură la un moment dat, că ne-a chemat Suzana Gâdea. Ducă-se încolo, eu mi-am făcut datoria şi asta a fost”.

DECORAŢII

La un moment dat s-a pus problema decorării celor care fuseseră implicaţi în procesul de construire a Casei Scânteii.

„Am văzut lista cu propuneri şi pe listă erau şi vreo douăzeci de inşi de la Ministerul Lucrărilor Publice, pe care nu-i văzusem pe acolo”, spune prof. Panaite Mazilu. Până la urmă, însă, n-au mai fost decoraţi decât doi: arhitectul-şef, Horia Maicu, şi directorul general al Casei Scânteii, Dumitru Hîncu.

Casa Scânteii

• Suprafaţă: 23.000 mp.
• Lungimea coridoarelor: peste 3 km
• Numărul încăperilor: peste 6.000
• Înălţime: 103 m
• 1950 – anul începereii construcţiei
• 8 mai 1951 – inaugurarea rotativei

Din „Scînteia“, 9 iunie 1989

Exportul, îndeplinit

O ştire din pagina 1 a oficiosului ne anunţă că oamenii muncii din industria judeţul Sibiu şi-au depăşit „substanţial” sarcinile la export în perioada care a trecut din an.

Sunt evidenţiate, astfel, Întreprinderea de Piese Auto, „Libertatea”, „Flamura Roşie”, „Dumbrava”, toate din municipiul Sibiu.

Ceauşescu şi tehnologia

Un articol consistent de pe prima pagină a „Scînteii“ are în centrul său „reuniunea ministerială privind cooperarea industrială şi transferul de tehnologie”, la care au participat şi delegaţii ale ţărilor din Balcani.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi-a exprimat încrederea în transformarea Balcanilor „într-o zonă a colaborării paşnice, fără arme nucleare şi chimice, fără baze militare străine”.

Reclamă socialistă

Pe pagina 5 a oficiosului descoperim un mesaj publicitar realizat după regulile acelor ani: neutru, fără figuri de stil. Reclama are în centrul ei „condiţiile bune de odihnă pe Litoral”.

Aflăm, de pildă, că „vremea a devenit favorabilă vacanţelor pe ţărmul Mării Negre“ şi că „în această perioadă se aplică tarife reduse”.

Standul României, la Anvers

O ştire de pe ultima pagină a oficiosului ne informează că România participă la Târgul comercial de la Anvers, cu produse ale întreprinderilor „Românoexport”, „Confex” şi „Arpimex”.

„Cu ocazia acestei manifestări a fost organizată «Ziua României», care a înregistrat un succes deosebit”, spune „Scînteia”.

Cum s-a construit Casa Scânteii Casa Scânteii a fost prima lucrare din România la care s-a introdus calculul de rezistenţă la un eventual seism.... Corpul central beneficiază, astfel, de o fundaţie cu armătură mult mai puternică decât în cazul clădirilor obişnuite. Lansat şi promovat cu fast, proiectul Casei Scânteii n-a mai avut parte de aceeaşi susţinere în ultimii ani de şantier.
Ansamblul Casa Scânteii s-a înconjurat de controverse pe parcursul anilor, iar două dintre ele au rămas să dăinuie în timp, ca două semne mari de întrebare atârnând în aer, deasupra corpului central.

Este sau nu Casa Scânteii o copie a Universităţii Lomonosov din Moscova? Şi cum de a rezistat la cutremure o clădire atât de înaltă, ce secrete stau la baza construcţiei ei?

„Torturi de nuntă”

Privind Casa Scânteii, pe de-o parte, şi o fotografie a universităţii moscovite, pe de alta, nu poţi să nu remarci asemănările. Sunt mulţi cei care susţin că, pur şi simplu, ansamblul românesc a fost construit după un proiect identic cu acela al clădirii din Moscova, care se ridica chiar în acei ani.

De altfel, în perioada cu pricina (sfârşitul anilor ’40 – începutul anilor ’50) s-au construit în capitala URSS-ului mai multe astfel de „clădiri înalte” despre care presa occidentală scria în termeni nu tocmai elogioşi; se vorbea despre „a wedding-cake type of architecture” (clădiri sub forma unor torturi de nuntă).

Sunt şi alţii care spun că, de fapt, echipa de arhitecţi români, condusă de Horia Maicu, a plecat la Moscova cu un proiect românesc de construcţie a Casei Scânteii, care prevedea o clădire cu puţine etaje, şi că s-a întors cu indicaţii precise de a ridica o clădire monumentală, în stilul arhitecturii staliniste, un edificiu care să impresioneze.

Inspiraţie sovietică

Prof. univ. dr. Panaite Mazilu, conducătorul proiectării structurii de rezistenţă a Casei Scânteii, aduce precizări importante: „Corpul central era, de fapt, un fel de copie după cele opt clădiri care se făcuseră la Moscova, între care Universitatea Lomonosov, un hotel care se chema Leningradskaia şi încă vreo şase”.

Pe de altă parte, însă, „la Moscova nu există cutremure şi ei nu au luat măsurile de siguranţă pe care le-am luat eu aici”. Pe lângă Universitatea Lomonosov şi hotelul Leningradskaia, lista „clădirilor înalte” de la Moscova, ridicate în timpul lui Stalin, mai cuprinde şi hotelul Ucraina, clădirea Ministerului Afacerilor Externe, clădirea Kotelnicheskaia sau clădirea Kudrinskaia. Palatul Culturii din Varşovia a fost construit şi el în acelaşi stil, un cadou pe care l-au făcut moscoviţii capitalei poloneze.

Două tendinţe

Redactor-şef al „Scânteii” în acei ani, Sorin Toma nu spune nimic în volumul său de memorii despre impunerea, de către sovietici, a unui model arhitectural. Spune doar că „s-au conturat două tendinţe” în cadrul discuţiilor pe care le-au avut arhitecţii între ei: una, „să ne orientăm după modelul, pe atunci proaspăt, al clădirilor înalte de la Moscova”, şi cealaltă, „să urmăm modelul american”.

„Cea de tip american aducea cu o cutie de chibrituri aşezată vertical şi avea faţada plată, de sticlă şi beton”, pe când „schiţa de inspiraţie sovietică aducea cu una din noile «clădiri înalte» de la Moscova. Imitând oarecum marile catedrale gotice din Occident, aceste prea maiestuoase clădiri păreau destinate să domine prin contrast” (în „Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist”).

Sinteză între vechi şi nou

Potrivit lui Sorin Toma, niciuna dintre variante nu părea să fie sută la sută calea de urmat, aşa că s-a recurs, în cele din urmă, la „o sinteză între vechi şi nou”, preluându-se, în cadrul viitoarei construcţii (se hotărâse că va fi una înaltă), elemente din „arhitectura traţională românească”, adică, în mod paradoxal, din arhitectura bisericească. S-au vizitat câteva mănăstiri, Curtea de Argeş, Cozia, Horezu, şi s-au selectat câteva elemente decorative care să fie folosite apoi la Casa Scânteii.

Printre acestea, şiragurile de coloane de la baza corpurilor joase din stânga şi din dreapta corpului central, dar şi aşa-numita „ocniţă”, cum se numeşte elementul în arhitectura tradiţională. Adică o ferestruică dreptunghiulară adâncită în zid, căreia i s-a dat drumul „să urce” de la primul etaj al corpului central până la ultimul. Alte lucrări de specialitate susţin că de inspiraţie bisericească sunt şi cele patru turnuri care fixează limitele exterioare ale ansamblului, preluate, zice-se, din arhitectura Suceviţei şi a Dragomirnei.

Coloanele au rămas fără ornamente

Redactorul-şef al „Scânteii” povesteşte în volumul său de memorii că ar mai fi trebuit să se încorporeze un element din arhitectura tradiţională în cadrul corpului principal. Astfel, coloanele de la baza acestuia ar fi urmat să fie învelite în marmură sculptată, „fiecare avea să capete însă o altă formă, o altă ornamentaţie, o altă înfăţişare”, dar, din lipsă de bani, s-a renunţat la planul acesta.

În primă fază, arhitectul-şef al lucrării, Horia Maicu, ar fi vrut ca aceste coloane de la intrarea principală să fie răsucite din construcţie, dar prof. univ. dr. Panaite Mazilu, responsabil cu structura de rezistenţă a ansamblului, s-a opus: „Maicu voia să facem coloanele răsucite, ca la Curtea de Argeş. Şi eu i-am zis: «Tovarăşu Maicu, vorbiţi serios? La Curtea de Argeş, coloanele nu ţin nimic, sunt de decor. Coloanele astea, însă, ţin toată Casa Scânteii! Cum o să le fac răsucite?!». Asta cu răsuceala era o prostie, nu puteai să faci coloane răsucite la o clădire înaltă de o sută de metri”.

Diferenţe

Sorin Toma, redactor-şef al „Scânteii” în perioada 1947-1960, concluzionează că, „în pofida relativei asemănări a siluetelor”, cele două edificii, Casa Scânteii şi universitatea moscovită, „sunt expresia a două orientări arhitecturale care diferă prin spiritul şi practica lor”: pe de-o parte, „arhitectura lipsită de caracter naţional a ruşilor”, şi pe de alta, arhitectura noastră, care nu o rupsese de tot cu trecutul.

Toma se foloseşte şi de o serie de comparaţii numerice, ca să întărească diferenţele: „Voi numi înălţimea fiecăreia dintre cele două clădiri «verticala», iar lungimea totală a fiecărei clădiri (corpul central plus aripile), «orizontala». La clădirea din Bucureşti, orizontala este de 5 ori mai mare decât verticala, în timp ce la cea din Moscova, ea este doar de 2,5 ori mai mare. Ceea ce înseamnă că la noi raportul orizontală-verticală este de două ori mai mare, în favoarea orizontalei. Este o diferenţă cu un efect considerabil, nu numai vizual, ci şi psihologic”.

Proiectată să reziste la cutremur

Interiorul Casei Scânteii: etajul 1 al corpului central Foto: L. Muntean

Odată ce s-a luat hotărârea ridicării unei construcţii atât de înalte – corpul central urma să aibă peste o sută de metri înălţime –, au apărut, evident, şi alte probleme, legate de rezistenţa construcţiei la un eventual cutremur. Seismul din 1940 tulburase societatea românească, concepţiile vechi în materie de construcţii trebuind să fie schimbate. „Profesorii bătrâni n-au tratat cum trebuie problema asta a cutremurelor.

Cutremurul era considerat un accident, iar lucrurile care se predau erau tot în direcţia asta, a ignorării cutremurului”, povesteşte prof. univ. dr. Panaite Mazilu, care căpătase diploma de inginer în 1938. „Dar eu am schimbat ceva”, punctează el, fără să facă totuşi prea mare caz de asta. „Casa Scânteii e prima casă calculată la cutremur din România”, precizează profesorul, care s-a folosit de nişte norme italiene de calcul pentru a fi sigur că clădirea va rezista la un eventual seism.

Pereţi de beton, pe lateral

Corpul central al Casei Scânteii a beneficiat, astfel, de o fundaţie cu „armătură mult mai puternică decât în cazul clădirilor obişnuite, făcute după calcule normale, nu după calcule pentru cutremur”, spune Panaite Mazilu. Şi pentru că, în cazul construcţiilor masive de beton armat, „presiunile mari sunt la margine, iar cele mici sunt la centru”, profesorul Mazilu a luat decizia de a se introduce pe lateralele corpului central câte un perete de beton, pe toată înălţimea casei.

Cei doi pereţi, cel din stânga şi cel din dreapta, se sprijineau pe armătura foarte puternică a clădirii şi, în acelaşi timp, pe cele două subsoluri, şi ele foarte bine construite, având şi rol de apărare.

„Aceste două diafragme, groase de 80 de centimetri şi înalte de 100 de metri, urmau să preia efectul cutremurului. De aceea nu s-a întâmplat nimic în 1977. Au căzut doar nişte ziduri despărţitoare de cărămidă, improvizate acolo unde era centrala telefonică. Zidurile acelea n-aveau nicio legătură cu structura, fuseseră adăugate de ei ulterior”.

Altă premieră: beton armat cu armătură rigidă

Corpul central, de care s-a ocupat în mare parte inginerul Alexandru Cişmigiu, a intrat în istorie şi dintr-un alt motiv: dacă părţile deja ridicate şi mai joase ale ansamblului erau construite din beton, „aici era construcţie metalică, iar asta înseamnă stâlpi şi grinzi din metal”. Scheletul metalic s-a făcut la Reşiţa şi tot de la Reşiţa au venit şi muncitorii ca să-l monteze.

Construcţii metalice mai existau în Bucureşti – Palatul Telefoanelor, Palatul Administrativ al Căilor Ferate –, dar corpul central al Casei Scânteii este prima construcţie metalică în cazul căreia s-a introdus aşa-numitul BAR – beton armat cu armătură rigidă. „Aşa băgaseră şi ruşii la construcţiile lor, aşa am făcut şi noi la corpul central”, punctează profesorul Panaite Mazilu. Ceea ce înseamnă ca stâlpii metalici ai construcţiei au fost îmbrăcaţi nu în beton armat, cum se făcea până atunci, ci în beton armat cu armătură rigidă.

Şi s-a mai făcut ceva după ce s-a construit corpul central, ca să preîntâmpine o anumită tasare a acestuia: „Între corpul central şi corpurile laterale s-au făcut nişte corpuri mici de legătură, cărora le-am pus rosturi pe de-o parte şi de alta”.

Profesorul Mazilu explică decizia şi procedura: „Construcţia centrală e foarte grea. Şi am prevăzut faptul că putea să se taseze în timp. Şi trebuia să facem ceva ca, în cazul în care se tasează, treaba asta să nu influenţeze clădirile din jur, deja construite. Aşa că am aşezat corpurile de legătură între două rosturi: un rost faţă de corpul central, altul, faţă de clădirea deja existentă. Şi am avut perfectă dreptate: corpul mare s-a tasat un pic, iar corpul de legătură s-a înclinat puţin”.

Probleme financiare şi schimbări de atitudine

Corpul central a fost finalizat în 1954 şi, cu asta, „colectivul de rezistenţă” şi-a încheiat misiunea pe şantierul Casei Scânteii. „Structura a fost finalizată în 1954 şi s-a lucrat apoi la partea de finisaje”, povesteşte Panaite Mazilu. Iar finisajele au mai durat vreo doi ani, până prin 1956.

Cert e că, în timp, atitudinea regimului faţă de clădirea monumentală de la intrarea în Bucureşti suferise ceva modificări. Schimbarea se vede mai cu seamă în „Scânteia”. Dacă în primii ani de şantier paginile oficiosului erau pline de informaţii despre măreţul proiect şi, în 1952, clădirea apărea chiar şi pe reversul bancnotei de 100 de lei, an după an, articolele se împuţinează, iar după 1954 nu mai găseşti aproape nicio dare de seamă de pe şantier.

Apăruseră grave probleme de ordin financiar, autorităţile comuniste nu mai erau dispuse să investească masiv în Casa Scânteii. Iar după moartea lui Stalin s-a renunţat chiar şi la aşezarea, în vârful săgeţii de pe corpul central, a stelei ruseşti în cinci colţuri. Coloanele de la intrarea principală n-au mai fost împodobite cu sculpturi din marmură, iar corpurile laterale, sub formă de U-uri, n-au mai fost nici ele finalizate.

Fără inaugurare

În ediţia din 9 iunie 1956 a „Scânteii” descoperim totuşi un reportaj de pe şantier: „La Casa Scânteii se execută azi lucrările de finisaj: piatră, marmură, tencuieli. Una dintre cele mai mari construcţii ale ţării a intrat în faza finală. Azi, pe şantier, îşi spun cuvântul artiştii – pietrari, tencuitori, ipsosari, pictori, grădinari”. La finalul articolului, o precizare importantă: „Oamenii aceştia, care te fac prietenul lor de cum te văd că eşti interesat de construcţie, s-au legat să termine Casa Scânteii în cinstea lui 23 august 1956”.

Şi, deşi ne-am fi aşteptat, poate, la un articol consistent despre finalizarea lucrărilor, însoţit de o fotografie edificatoare, în ediţia din 23 august a oficiosului nu descoperim decât o ştire în pagina 2, alături de alte trei ştiri despre „succesele oamenilor muncii din industrie şi agricultură în cinstea marii sărbători”.

Şi deşi ni se promisese că va fi totul gata, ştirea ne anunţă că s-au terminat doar „lucrările de bază” la Casa Scânteii. Aflăm, aşadar, că „în ultimul timp, constructorii Casei Scînteii au depus eforturi susţinute în întrecere pentru a-şi îndeplini obligaţia de a termina până la 23 August lucrările de bază pe acest important şantier. Ieri au fost terminate holul principal al corpului central, peronul şi scările de acces, lampadarele care iluminează intrările principale, bazinul cu jocuri de apă, parcul din jurul construcţiei şi altele”.

O festivitate de inaugurare a ansamblului, în toată regula, se pare totuşi că n-a avut loc. Prof. univ. dr. Panaite Mazilu spune: „Eu cred că nici nu s-a mai inaugurat, eu n-am auzit nimic în acest sens. S-a inaugurat doar corpul acela cu rotativa, în mai 1951”. Povestea care începuse pe ton triumfal n-a avut nici măcar parte de un sfârşit onorabil. Pentru că ansamblul n-a mai fost mediatizat în ultima perioadă, nu se ştie nici măcar când s-au încheiat cu totul lucrările: unii spun că în 1956, iar alţii merg pe varianta 1957.

Improvizaţie comunistă

Dar au fost şi probleme, pe parcursul anilor, pe şantierul Casei Scânteii, că partidul ar fi vrut să facă şi economii, iar construcţia înghiţea cantităţi impresionante de materiale. „Începuse campania industrializării şi se făceau lucrări multe. Dar fabricile noastre nu produceau destul ciment”, punctează prof. univ. dr. Panaite Mazilu. Acesta îşi aminteşte şi improvizaţia la care recurseseră comuniştii pe şantierele din ţară: „Amestecau cimentul cu zgură de furnal măcinată şi rezulta aşa-numitul «ciment metalurgic»”.

Şi, când acest tip de ciment a ajuns pe şantierul Casei Scânteii, s-a dovedit că nu era bun de nimic. „Eu nu m-am uitat: «E treaba lor ce material trimit». Şi, când am turnat fundaţiile, n-am băgat de seamă, că nu era nimic care să atragă atenţia. Fiarele erau orizontale, betonul se turna printre fiare, era în ordine totul. Când am turnat primii stâlpi, surpriză! Când am dat cofrajul jos, betonul a căzut de pe armătură. Am oprit lucrarea, i-am chemat pe colegii mei şi am făcut o scrisoare către Ministerul Lucrărilor Publice, că de ei depindeam, şi le-am zis că eu nu mai primesc ciment metalurgic pe şantier. Şi am arătat şi de ce”.

„Rudele celor arestaţi au un sentiment de neputinţă şi de lipsă de speranţă“


Interviu cu Romulus RUSAN, curatorul expoziţei Ţăranii şi comunismul
Excelentă iniţiativa lui Romulus Rusan de a organiza expoziţia Ţăranii şi comunismul, care poate fi văzută pînă în iunie la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ din Bucureşti! Din nou, Memorialul Sighet şi Fundaţia Academia Civică, în colaborare cu Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“, oferă încă un prilej de cunoaştere şi de meditaţie asupra atrocităţilor din vremea comunismului. Expoziţia reconstituie în documente de arhivă, fotografii de epocă (un panou întreg prezintă ţăranii căzuţi victime în Vrancea) şi mărturii de istorie orală lumea rurală românească, distrusă de colectivizare. Sînt prezentate principalele răscoale ţărăneşti din anii 1949-1962. Dar ce poate face, dincolo de a constata dezastrul? Cum putem să despărţim apele între victime şi călăi? Romulus Rusan ne prezintă semnificaţia şi consecinţele juridice ale acţiunilor samavolnice îndreptate împotriva ţărănimii.



De ce această expoziţie?

Pretextul ar fi simplu: împlinirea a 60 de ani de la începerea colectivizării forţate, decretată de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, într-o plenară din 3-5 martie 1949. Expoziţia o pregăteam de mult, de cînd am început să strîngem înregistrări de istorie orală, din 1992.

Ce cuprind aceste înregistrări?Sînt mărturii ale celor care au suferit în acele vremuri.



Cîte sînt mărturii ale ţăranilor?Din 5.000 de ore de înregistrări, 650 sînt mărturii ale ţăranilor. La începutul anilor ’90, am lucrat prin filialele Alianţei Civice, care erau foarte active în acea vreme, dar şi cu facultăţile de Istorie din Bucureşti şi Iaşi. La Iaşi, am lucrat cu un student, Daniel Popa, care a făcut o lucrare de diplomă pe tema răscoalelor ţărăneşti, a bătut toată ţara, între 1995 şi 2001 a înregistrat peste 60 de ţărani. Şi a cedat aceste înregistrări Memorialului de la Sighet. Din păcate, Daniel Popa a emigrat în Canada, nu-l mai găsim, i-am întrebat pe colegii de generaţie, n-au nici o adresă; poate citeşte acest dialog şi ne dă un semn.

Se discută foarte abstract



Cei care vin aici, la Muzeul Satului, izolîndu-se de Bucureştiul aglomerat şi oarecum indolent la trecut, ce ar trebui să reţină, cu ce gînd ar trebui să plece de la această expoziţie? În primul rînd, ar trebui să ştie, să conştientizeze ce s-a întîmplat. În ultimul timp, nici în licee, nici în facultăţi nu se mai face istorie recentă. Se discută foarte abstract, istoria recentă se face mai degrabă sub formă de politologie. Nu se face istorie recentă. În liceu, ce s-a întîmplat sub comunism este expediat în ultimele capitole ale manualelor. Profesorii nu apucă să termine programa. Noul ministru al Educaţiei a pus Istoria o dată la două săptămîni, în şcolile profesionale, alternativ cu Geografia. O să ajungem ca nici profesorii de liceu să nu mai ştie ce a fost, darămite elevii.



Această expoziţie va fi văzută de elevii de liceu, aţi vorbit cu profesorii de liceu să vină aici, la Muzeul Satului?

Da, sîmbăta şi duminica, mai ales, vin mulţi elevi cu profesorii lor. Vom trimite expoziţia şi în alte oraşe. Avem solicitări de la Arad, de la Oradea, de la Baia Mare. Vă fac şi o mărturisire în premieră: vrem ca şi tema din acest an, de la Şcoala de Vară de la Sighet, să fie tot Ţăranii şi comunismul. Noi am făcut, pînă acum, 11 şcoli de vară. Anul trecut am făcut şi cu profesori de liceu, Ministerul Educaţiei a sponsorizat prezenţa a 50 de profesori de liceu. Elevii sînt o prezenţă constantă, anual, cei 100 de elevi participă la Memorialul de la Sighet cu sprijinul financiar al Fundaţiei Konrad Adenauer. Dacă anul acesta Ministerul Educaţiei nu ne dă un răspuns ferm, prin care să confirme şi participarea profesorilor, facem în continuare Şcoala de Vară numai cu elevi.

Aţi făcut o solicitare spre Ministerul Educaţiei pentru a susţine financiar prezenţa profesorilor?În ultimii trei ani, am făcut numeroase solicitări. Doar anul trecut au fost susţinuţi profesorii să participe la Sighet. Acum, am cerut sprijin şi la noul ministru al Educaţiei..., să vedem..., n-am primit nici un răspuns...



Cazul s-a îngropat cînd ministru era Valeriu Stoica


Avem un handicap al necunoaşterii, care poate fi recuperat şi prin aceste Şcoli de Vară de la Sighet.E bine, dar nu-i destul. S-a pierdut un anumit entuziasm, un anumit interes, o anumită spontaneitate. Noi am început Memorialul de la Sighet acum 16 ani, punînd accent pe subiectele de istorie orală. Am folosit şi baza de date a AFDPR, am organizat împreună expoziţii regionale. În 1993, unii dintre membrii AFDPR, cei din Timiş, au făcut şi o interpelare în Parlament, sprijinită de un deputat de Timiş, au cerut o anchetă, ministrul pentru relaţia cu Parlamentul a trimis interpelarea la procurorul general, procurorul general a trimis-o la Procuratura Militară. Se cerea anchetarea crimelor din Banat. Procuratura militară a audiat martori şi rude ale celor împuşcaţi, prin SRI s-a ajuns la dosarul represiunii, la Aurel Moiş, adjunct al Securităţii din Timiş, care a spus că nu-şi mai aminteşte nimic. Cazul s-a îngropat la începutul lui 1997, cînd ministrul Justiţiei era Valeriu Stoica. Şi s-a dat NUP.



Ce cazuri sînt prezentate în această expoziţie?În 1945 a fost reforma agrară. Celor care au luptat pe front li s-a împărţit un milion de hectare de teren, luate de la moşieri. 400.000 de hectare au fost luate de stat şi au format nucleul gospodăriilor agricole. Partidul Comunist, ştiind ce înseamnă pămîntul pentru ţărani, a amînat colectivizarea, spunînd că sînt zvonuri tendenţioase ale duşmanului de clasă. În paralel funcţiona sistemul cotelor, pentru plata despăgubirilor de război, pentru întreţinerea Armatei Roşii. Ulterior, după ce s-au plătit datoriile şi s-a retras Comisia Aliată de Control, cotele au rămas. Acestea au crescut, ajungînd în 1949 să fie mai mari decît recolta. Trebuia să te duci imediat cu produsele în faţa celor care te obligau să le cedezi recolta, ca să fie siguri că ţi-o iau imediat. Au fost mulţi ţărani care au refuzat să predea cotele. Venea o echipă de activişti: ţăranii erau bătuţi sau bruscaţi. Li se alăturau echipe de Securitate sau de grăniceri – Miliţia era încă în reformare, şefii de post n-aveau încă tupeul de mai tîrziu. În 1949, au fost omorîţi ostentativ, în judeţul Bihor, 31 de ţărani. Au fost omorîţi şi lăsaţi pe cîmp ca să se sperie lumea. La fel s-a procedat în Arad, unde au fost 13 morţi. Exact în acelaşi timp au fost răscoale în nordul Moldovei, s-a procedat identic, cu ţărani omorîţi şi lăsaţi pe cîmp. Alte acţiuni de reprimare a răscoalelor ţărăneşti au fost în Vrancea în 1950, în 1951 – în Teleorman. Rudele morţilor din toate aceste zone amintite erau imediat deportate în Dobrogea pentru a nu se propaga revolta. În anii 1949-1950 au fost peste 1.500 de deportaţi. Pe urmă situaţia s-a relaxat, oarecum, Gheorghe Gheorghiu-Dej a demascat-o pe Ana Pauker; ea fusese şefa Comisiei de colectivizare. Dar arestările şi deportările au continuat. Pînă în 1962, au fost peste 80.000 de arestări şi condamnări în tribunale militare; au mai fost încă 90.000 de ţărani condamnaţi de tribunale civile.



Pentru toate aceste crime, arestări şi condamnări, a plătit cineva, vreun şef de Securitate, vreun activist de partid?

Nu. Urmaşii celor condamnaţi au pensii de mizerie, spre deosebire de securişti, care au pensii uriaşe. Despre vreo pedeapsă penală nici nu mai vorbim..., nimeni n-a plătit pentru crimele şi pentru condamnările de atunci... Singurul caz a fost cel din Timiş, despre care v-am vorbit, pentru care s-a dat NUP. Dar măcar s-a cercetat cazul.

Şi în rest?

Nu s-au făcut cercetări. Avem zeci de plîngeri, de memorii, trimise către Procuratură. N-a fost nimeni cercetat şi, cu atît mai puţin, condamnat.

Asta nu ţine de funcţionarea defectuoasă a justiţiei?Ba da. De tot, de voinţa politică, de independenţa justiţiei, de cunoaşterea şi de clarificarea trecutului nostru...



Plîngeri depuse la Procuratură; şi atît


În decursul timpului, probabil că aţi sprijinit numeroşi ţărani să facă plîngeri la Procuratură.

I-am ajutat. Aceste plîngeri există, sînt depuse undeva; şi atît... În faza ultimă a colectivizării, între anii 1957-1962, cînd a fost un nou val de teroare, erau arestaţi toţi cei care veneau la Bucureşti şi cereau audienţă la Gheorghiu-Dej. Se ştia din sate că au plecat spre Bucureşti, securiştii îi aşteptau la gară şi-i arestau. Noi am avut, acum, acces la fişele de penitenciar. Am coroborat datele de istorie orală cu datele oficiale, este uimitor cum se protrivesc mărturiile celor arestaţi cu ce apare în dosare. Aveam o înregistrare cu un ţăran de lîngă Iaşi, Friza, care fusese condamnat la 20 de ani închisoare pentru că bruscase nişte activişti. Am găsit fişa lui penală. Avem 93.000 de fişe de deţinuţi. Oricine poate cerceta situaţia arestaţilor, inclusiv Procuratura.

Ţăranii care au făcut memorii, şi nu s-a întîmplat nimic în justiţie, ce sentiment au ei acum?Mulţi nu mai trăiesc. Rudele celor arestaţi au un sentiment de neputinţă şi de lipsă de speranţă.



Şi-au cam luat gîndul de la dreptatea obţinută pe căi juridice?

Da. Multe rude au venit la oraş. Asta a fost nenorocirea colectivizării: a distrus spiritul ţărănesc. Ţăranii au devenit portari de blocuri, muncitori pe şantiere, s-au contaminat de un anumit spirit. Marin Preda spunea, în volumul al II-lea din Moromeţii, că ţăranii ajunşi la Bucureşti se simt liberi de orice constrîngere morală şi încep să nu mai fie ţărani: strigă pe stradă, se îmbată, se urăsc. Cei care au rămas la sate sînt bătrîni şi neputincioşi, au primit pămîntul înapoi, dar fără inventar, fără animale, fără unelte, şi l-au cedat unor latifundiari.

În acest peisaj destul de trist, merită să continuaţi cu aceste istorii, cu aceste expoziţii?Merită. Fără cunoaşterea istoriei, nu mai vorbim despre un popor, ci despre o populaţie. Dacă vor fi doi oameni, sau un singur om, din toată populaţia României, care vrea să afle ce s-a întîmplat, vom continua. Avem nişte colegi foarte buni, istorici, pe care i-am angajat la Sighet şi la Bucureşti. Noi avem un Centru Internaţional de Studii asupra Comunismului la Bucureşti şi susţinem Memorialul de la Sighet. Au venit din facultăţile de Istorie, pe salarii mici, dar au reuşit să-şi transforme profesia de istoric în vocaţie. Se ocupă extrem de serios de documentele pe care le-am obţinut. Avem 16 tineri istorici care lucrează la Sighet şi alţi 6 la Bucureşti. S-au adaptat foarte bine, veniseră cu o conştiinţă destul de abstractă.



Cînd vedeţi dvs. o revenire a interesului faţă de istoria comunismului?

Prea curînd, nu văd. Se simte că dispare spiritualitatea. Nu ştiu de unde va veni chemarea aceasta spre istorie. Istoria trebuie să aibă viaţă, avem documente, avem studii, avem mărturii, trebuie să le înţelegem, să propagăm simplu şi clar informaţiile noastre. Altfel, e politologie.

http://www.observatorcultural.ro/Rudele-celor-arestati-au-un-sentiment-de-neputinta-si-de-lipsa-de-speranta*articleID_21499-articles_details.html

Pervertirea tineretului
De-a lungul celor patru decenii si mai bine de dictatura comunista in Romania, predarea istoriei in scoli si facultati a fost unul din principalele mijloace de pervertire a constiintei tinerei generatii, de spalare a creierelor.
Acest proces nociv se imparte in doua perioade distincte: prima, care se intinde din 1948 pana in 1964, a fost cea de deznationalizare si rusificare a tinerilor. Odata cu asazisa reforma a invatamantului din august 1948, toate scolile primare de la sate si orase s-au transformat in scoli generale, numaratoarea claselor se facea dupa sistemul sovietic, respectiv, dupa clasa a IV-a se continua cu a V-a, a VI-a etc, pana la a XI-a sau a XII-a. Aceasta numaratoare a claselor, dupa sistemul sovietic, se mentine si in actualul invatamant preuniversitar din Romania.

Scolile generale aveau sapte sau opt clase, incepand din clasa a V-a la fiecare disciplina ar fi trebuit sa predea cate un profesor de specialitate dar din cauza lipsei de cadre invatatorii mai rasariti au devenit asa-zis profesori, acestia predand, la comanda, dupa directivele activistilor de partid. In scoli, in ciclul II, corespunzand actualului gimnaziu de azi, si in clasele urmatoare, manualele de istorie alternative au fost desfiintate si inlocuite cu manualele unice toate fiind traduceri din limba rusa care cuprindeau o seama de aberatii. De exemplu, legea conservarii materiei n-ar fi fost descoperita de Lavoisier ci de Lomonosov iar radioul n-ar fi fost inventat de Marconi ci de Popov. Conform acelorasi manuale, cultura rusa ar fi fost, de-a lungul veacurilor, cea mai avansata din lume.

Desigur ca, pana la distrugerea vechiului sistem de invatamant si rusificarea celui nou nimeni nu a contestat pe autenticii carturari rusi din trecut, nimeni nu a depreciat pe marii scriitori rusi precum Puskin, Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev si altii sau pe celebrii compozitori precum Ceaikovski, Glinka, Musorgski s.a. Dar, de la aceste realitati pana la aberatiile continute in manualele de istorie din perioada de rusificare a tinerelor generatii este cale lunga.
Concomitent studiul limbii ruse a devenit o disciplina obligatorie din clasa a IV-a primara pana la ultima clasa de liceu, limba si literatura rusa fiind obiect de examinare la examenul de bacalaureat, denumit de "maturitate" tot dupa modelul sovietic.

La toate acestea se adauga si aspectul imagologic al influentarii scolarilor, respectiv pavoazarea claselor. Astfel, in fiecare clasa, pe peretele din dreapta se aflau pozele asa-zisilor clasici ai marxism-leninismului: Marx, Engels, Lenin, Stalin. Pe cel din stanga erau puse cele ale membrilor secretariatului P.M.R. (de fapt P.C.R.) iar in spatele catedrei, deci in fata copiilor o poza mai mare a lui Stalin, sub care era o lozinca cu urmatorul text: "Traiasca tovarasul Stalin, cel mai bun prieten al copiilor din lumea intreaga". Copiii, saracii, nu aveau ce face decat sa reproduca aberatiile din manualele lor de istorie (repet, toate fiind traduse din limba rusa) caci in caz contrar nu treceau clasa. In fine, manualul unic de istorie a R.P.R., dupa cum era denumit, avea drept autor pe asa-zisul academician Mihai Roller. Acesta, Leonte Rautu si Ioska Chisinevschi au fost cei trei activisti de rang inalt care au condus procesul de rusificare a culturii din prima parte a dictaturii comuniste.

In "Istoria R.P.R." a lui Roller s-a minimalizat pe cat posibil rolul romanilor in etnogeneza poporului roman, acordandu-se in schimb un rol exagerat elementului slav. Toata istoria romanilor era prezentata drept rezultatul unei continue lupte de clasa. S-a acordat, de exemplu, un rol exagerat rascoalei secuilor, de sub conducerea lui Gheorghe Doja, din 1514, cu atat mai mult cu cat acesta nu era roman. Pe intregul parcurs al manualului se insista ca boierimea, in evul mediu, si burghezia si elitele intelectuale din epoca moderna nu au facut altceva decat sa persecute "masele populare". Despre reformele facute, mai ales in epoca moderna, de catre elitele politce ale vremii, precum dezrobirea tiganilor sau improprietarirea de doua ori a taranilor, odata in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza si a doua oara in 1921 se tacea. Liberalii au avut aceasta reforma agrara inca in programul lor de guvernare cu care au castigat alegerile din 1914 dar datorita razboiului mondial punerea in aplicare a reformei agrare a fost amanata.

La randul sau, regele Ferdinand a promis taranilor pamant prin proclamatia sa din 23 martie/5 aprilie 1917. In fine, in manualul de istorie a lui M. Roller se sustinea ca razboiul de intregire a Romaniei din 1916-1918 ar fi fost unul imperialist, de cucerire a unor teritorii straine. De asemenea, in aceasta adunatura de falsuri, cu scopul rusificarii tinerelor generatii, se subliniaza, in acelasi manual al lui Roller, cu obstinatie, rolul benefic al rusilor de-a lungul intregii istorii a poporului roman. La toate acestea se adaugau falsuri prin omisiune. De exemplu, stefan cel Mare, nu i-ar fi infrant pe tatari deoarece lupta a avut loc la Lipnic, localitate intre Prut si Nistru despre care nu se mentiona ca facea parte din Moldova, cu cetatile Hotin, Soroca, Tighina.

Procesul de rusificare a tineretului, inceput in scoli, era continuat in facultatile de istorie. Se introdusese ca materie obligatorie de studiu si examinare "Istoria U.R.S.S.". Studiul limbii ruse era de asemenea obligatoriu pana in anul III de facultate inclusiv. La toate aceastea se adauga cursul de marxism-leninism, studentii fiind obligati sa cunoasca pe dinafara "Istoria P.C. (b) a U.R.S.S.".
In prima perioada a dictaturii comuniste, respectiv cea de rusificare a societatii romanesti, manualele de istorie dupa care invatau studentii erau rusesti, traduse in limba romana. Cateva exemple: "Grecia Antica", sub redactia academicienilor V.V. Struve si D.P. Kalistov (Edit. stiintifica, Bucuresti, 1958), traducerea in limba romana de Maria Gornstein; N.A. Maskin, "Istoria Romei Antice" (Edit. de Stat, Bucuresti, 1951), in romaneste de Ion Parocescu si Anton Herescu, Acad. Kosminski si S.D. Skeazin, "Istoria Evului Mediu", 1955, vol. 1, partea I si II si vol. 2, curs litografiat.

In acelasi context a fost infiintat "Institutul Maxim Gorki", pentru a fi scosi pe banda rulanta profesori de limba rusa. Spre deosebire de universitatile de stat, unde se faceau fel de fel de sicane studentilor cu asa-zisa "origine nesanatoasa", in speranta ca cel putin o parte dintre ei sa nu-si incheie studiile universitare, la "Institutul Maxim Gorki" era primit oricine pentru ca un numar cat mai mare de studenti sa ajunga cunoscatori ai limbii ruse.
In acelasi context se inscriu si modificarea ortografiei romanesti de catre noua Academie a R.P.R. in sensul inlocuirii lui "a" cu "i". Scopul era clar. Crearea de confuzii si minimalizarea pe cat posibil a caracterului romanic al limbii romane. Conform noilor reguli se scria "piine" in loc de "paine", care provenea de la cuvantul latinesc in acuzativ "panem", nu se mai scria "roman", provenind de la "roman" si "romin" iar cuvantul "sunt", preluat direct din latina se scria si se pronunta "sint".

Procesul de rusificare a romanilor prin intermediul scolilor si universitatilor a fost treptat si cu tact inlaturat de Nicolae Ceausescu, acesta inlocuindu-l cu un protocronism desantat si cu un nationalism fascistoid, propaganda de partid ajungand sa-l numeasca "cunducator", titlu purtat in trecut de maresalul Ion Antonescu si care se traduce in germana "Führer".
Numele Stalin disparuse din vocabularul comunist inca din 1965, dupa celebrele dezvaluiri ale lui Hrusciov despre crimele fostului dictator bolsevic. Studiul limbii ruse in scoli si facultati a devenit optional, alaturi de franceza, engleza sau germana. Istoria U.R.S.S. a disparut din programa analitica a facultatilor de istorie iar cursul de marxism-leninism a fost inlocuit cu un altul intitulat "Probleme fundamentale ale istoriei patriei si a miscarii muncitoresti din Romania".

Acest curs era predat de alti profesori, pe cand vechile cadre de marxism-leninism au fost rotite in jos pe alte functii. Au disparut si manualele scolare si cursurile universitare traduse din limba rusa si inlocuite cu altele, cu mult mai apropiate adevarului istoric. Marile personalitati politice si militare ale trecutului (cu exceptia regilor) au fost repuse, ce-i drept, de-a valma, la locul meritat. In schimb regimul comunist din Romania era prezentat ca rezultatul firesc al evolutiei societatii romanesti iar Nicolae Ceausescu drept chintesenta tuturor meritelor celebrilor voievozi eroi ai neamului romanesc si al oamenilor politici de renume din trecut. Scena din Marea Adunare Nationala in care Nicolae Ceausescu, investit presedinte al R.S.R., depunea juramantul, cu sceptrul de voievod in mana era reprodusa in toate manualele de istorie a romanilor.

In ciuda acestor aberatii, istoricii autentici au putut scrie carti, cursuri universitare si manuale de istorie, bazate pe adevar, in urma studierii documentelor de arhiva, cu conditia de a nu depasi sfarsitul primului razboi mondial de unde incepea impostura.
Nicolae Ceausescu a fost si a ramas, ca conceptie, un stalinist iar aceasta apreciere este dovedita de faptul de a fi refuzat cu obstinatie reformarea regimului comunist, preconizata la Moscova de Mihail Gorbaciov. In consecinta, pentru a face fata presiunilor Kremlinului, Ceausescu a jucat cel mai mult cartea nationalista si protocronista care a prins, nu numai in randul tinerilor ci si a romanilor in general. Ceea ce a condus, pana la urma, la nemultumirea generala a romanilor nu a fost protocronismul sau nationalismul ci lipsurile materiale tot mai apasatoare: frigul din case si de la locurile de munca, foametea, in timp ce cultul personalitatii lui Nicolae Ceausescu si a sotiei sale, Elena, atinsese culmile paroxismului.

Cele mai multe victime ale asa-zisei revolutii din decembrie 1989 au fost tot printre tineri, folositi drept "carne de tun" de catre complotistii gorbaciovieni, Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, intr-un context international favorabil, in care regimurile comuniste se prabuseau pe rand caci Uniunea Sovietica condusa de Mihail Gorbaciov nu a avut nici putinta, nici vointa de a interveni in forta. Daca lovitura de stat din Romania, cu sprijinul K.G.B.-ului, din decembrie 1989, a reusit, aducandu-l in fruntea statului pe vechiul activist P.C.R., promoscovit, Ion Iliescu, vremurile treptat s-au schimbat iar oamenii sunt sub vremuri si nu invers.

Desfiintarea chiaburIlor - miza succesului colectivizarii
La fel ca si in Uniunea Sovietica, compozitia sociala a lumii satesti se prezinta dupa cum urmeaza: chiaburii (5.5%), taranii mijlocasi (34%), taranii saraci (57%) si proletarii agricoli (2.5%). Succesul colectivizarii nu poate fi separat acum de chestiunea chiaburilor. In acest fel, daca eliminarea a ceea ce mai ramasese din mosierime dupa marea improprietarire din 1921 s-a facut intre 23 martie 1945 si 2 martie 1949, deschiaburirea s-a intins pe durata a aproximativ unui deceniu, incepand cu 3 – 5 martie 1949. Decretul 115 din 1959 a anuntat incheierea deschiaburirii. Fara categoria chiaburului, identificat in mod just ca bastion al rezistentei la colectivizare, colectivizarea, in forma ei finala, se va realiza timp de 3 ani, pana in 1962.

Fireste ca ostilitatea partidului fata de chiaburi nu incepe pe 3 martie 1949 dupa cum, de altfel, nu se termina nici in 1959. Semnele unei viitoare ostilitati se fac observate pe masura ce partidul devine mai sigur pe capacitatea sa de a face fata unor eventuale revolte. Daca siguranta de sine nu deveni "palpabila" decat dupa ce mosierii si chiaburii vor fi fost lichidati, campania impotriva lor cunoaste o prima etapa, derulata intre 1947 si 1948, doar la un nivel propagandistic. Astfel, pana ca partidul sa ajunga sa aplice masuri anti-chiaburesti mai mult sau mai putin prevazute in legile statului, aversiunea fata de chiaburi s-a manifestat mai intai in presa. Fara a-i da o definitie "clara", chiaburii sunt priviti in presa anilor 1947 – 48 (cu precadere cotidianul "Scanteia") drept "principala exponenta a exploatarii la sate". Se urmarea, in acest fel, atingerea unui scop in trei dimensiuni: impiedicarea solidarizarii chiaburilor cu restul taranilor, aruncarea esecurilor guvernarii (unele din cauza ineficientei masurilor economice si altele din cauza conditiilor naturale si a celor de dupa razboi) pe seama acestora si, bininteles, pregatirea unei stari de spirit propice proiectului de colectivizare (Ionescu-Gura in Rusan-ed, 2000, p. 286).
Ce inteleg autoritatile prin notiunea de chiabur? In mod normal, chiaburii erau acei tarani care in medie se aflau in posesiunea a 8–9 ha. Pentru partid insa, nu atat suprafata de pamant era criteriul cel mai important, cat posesia asupra mijloacelor de productie si venituri obtinute din munca salariata. Cu alte cuvinte, cineva care angaja persoane care sa lucreze pamantul (de regula muncitori agricoli, dar si tarani saraci sau chiar mijlocasi) si poseda animale de tractiune sau utilaje mecanizate cadea sub incidenta prevederilor de partid, transformate fara dificultate in norma legala. In teritoriu, criteriile au fost mult mai multe si mai vagi, lasand cu generozitate posibilitatea abuzurilor si a includerii in categoria chiaburilor a oricarui opozant al regimului. Iata care ar fi criteriile avute in vedere de organele locale ale statului: daca are pamant si in ce regiune se afla, posesiunea mijloacelor de productie, tipul de cultura, cantitatea produsa si cat din ea ajunge pe piata, salariati si alte "imprejuarari locale" (ibid, p. 287).

Pe fondul demascarii grupului antipartinic (Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu) si a inlaturarii acestora sub pretextul deviationismului de dreapta (anul 1952 este un fel de 1929 sovietic al Romaniei atat sub pretext – devierea de dreapta, sub motivul real – lupta pentru putere, cat si sub urmarile asupra cursului colectivizarii) din 3 iulie 1952, are loc o repunere in discutie a chestiunii chiaburesti si a criteriilor ce stau la baza identificarii acesteia. Pe cale de consecinta, la plenara CC al PMR din 20 februarie – 1 martie 1952, dedicata subiectului "devierii de dreapta" se constata ca numarul real al gospodariilor chiaburesti se diminuase. Motivul? Sustragerea – au raspuns participantii la plenara. Astfel, discutiile aduc trei indici de baza in identificarea chiaburilor. Primul, existenta muncii salariate care presupunea (nu neaparat cumulativ!) existenta muncitorilor permanenti sau sezonieri (angajati pe mai mult de 30 de zile), bunuri agricole date in arenda (fie totala, fie partiala), teren cultivabil mai mare decat capacitatea de munca a gospodariei (o gospodarie formata, sa zicem, din 4 persoane – parinti si doi copii majori- nu putea munci mai mult de 4 ha, de exemplu). In al doilea rand, existenta mijloacelor de productie si, in fine, practica comertului particular (ibid, p. 289-290). Delimitarea celor trei categorii sociale cadea in sarcina exclusiva a unei troici locale formata din puterea locala prin presedintele, vicepresedintele si secretarul sfatului popular comunal, secretarul organizatiei de baza a PMR si militianul la care se adauga, in calitate de coordonator, instructorul raional al PMR (pe atunci, Romania era organizata in raioane si nu judete). In acest fel, etichetarea sociala si, implicit, incadrarea intr-o anumita paleta de masuri represive revenea ca un privilegiu exclusiv al autoritatii locale (ibid, p. 291), mult mai in masura sa cunoasca cine este sau poate deveni un potential "dusman al poporului" (a se citi, al partidului).

Din ce motiv se urmarea realizarea deschiaburirii? Doar pentru ca ei reprezinta "burghezia satelor", "elemente capitaliste de la sate" sau "clasa exploatatoare de la sate"? Dincolo de aceste definitii emotionale care arunca in mod nejustificat vina exploatarii pe seama burgheziei, exista o parte de adevar in faptul ca acestia erau priviti ca o categorie similara burgheziei de la oras si, deci, "opozanti politici". Nu trebuie uitat ca intr-o buna parte aceasta patura a taranilor instariti era cel mai important indicator al succesului improprietaririi din 1921, succes care insemna bunastare, independenta economica. Dat fiind profilul comunitatii rurale descris mai inainte, chiaburii se numarau printre acei lideri care dadeau directie comunitatii in primul rand prin vigoarea propriului exemplu. Inlaturarea acestora insemna, cum deja a fost spus, nu doar rasturnarea unui sistem de convingeri stravechi, dar, mai ales, dizlocarea coeziunii comunitatii. In practica si in discursul oficial, dezvoltarea colhozurilor (Gospodarii Agricole Colective – GAC in formularea autohtona) mergea mana in mana cu deschiaburirea. Pentru ca in ideologia comunista proprietatea privata nu mai exista, chiaburii trebuiau inlocuiti cu colhozurile, forme de organizare a proprietatii colective.


Bibliografie

Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, Raport final (editori Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile), Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007

Dobrincu, Dorin si Iordachi, Constantin (editori), "Taranimea si puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii in Romania (1949 – 1962)", Ed. Polirom, Iasi, 2005.

Frunza, Victor, "Istoria stalinismului in Romania", Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990.

Markham, Reuben H., "Romania sub jugul sovietic" (trad. George Achim), Ed. Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 1996.

Rusan, Romulus (ed), "Instaurarea comunismului – intre rezistenta si represiune" (Analele Sighet 2), Ed. Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 1995.

Rusan, Romulus (ed), "Anii 1954 – 1960 – Fluxurile si refluxurile stalinismului" (Analele Sighet , Ed. Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 2000.

Ca reforma a urmarit de fapt altceva se observa in faptul ca beneficiarii prevederilor legislative nu s-au vazut cu titlurile de proprietate in mana decat in preajma alegerilor din noiembrie 1946, iar primirea pamantului a fost conditionata de inscrierea in randurile PCR-ului. Ar fi de adaugat aici ca alegerile din 1946 au reprezentat un moment de scadenta al unui conflict propagandistic extrem de acut intre partidele istorice si gruparile politice de orientare comunista inceput in 1944. Nerabdarea liderilor comunisti asupra legislatiei privind agricultura nu se explica atat prin intentia de a pregati terenul colectivizarii (in definitiv aceasta ar putea fi un efect al legii), cat prin incercarea de a decupla o parte cat mai consistenta din masa taraneasca atasata opozitiei democratice, cu precadere PNT-ului lui Iuliu Maniu. Cu alte cuvinte, s-a incercat atragerea unui capital politic, atat de necesar unui partid aflat in grava penurie de membri si persoane loiale. Inca dinainte de razboi, taranului roman ii fusese inculcata ideea ca colhozul ii ia pamantul si ii reduce bunastarea. Impresia a fost intarita o data ce numerosi tarani care participasera pe frontul din est sau fusesera tinuti in lagarele sovietice se intorceau acasa si povesteau realitatea sovietica, categoric diferita de discursul propagandistic. Organizarea sociala si economica pe principii comuniste nu se bucura asadar de niciun entuziasm in randurile celei mai mari parti a taranilor romani. Ca atare, comunistii s-au vazut in situatia de a se organiza in jurul unui discurs calduros posesiunii personale. Inainte, dar mai ales in preajma alegerilor din 1946, sloganele propagandistice indemnau electoratul sa voteze Soarele ca "taranii sa poata lucra in liniste si culege roadele de pe ogorul lor" sau "Vreti sa va pastrati pamantul cu care ati fost improprietarit? Votati Soarele, semnul Blocului Partidelor Democratice". Relativ la partidele istorice, teza comunistilor era ca "Ei vor sa ia inapoi pamanturile taranilor. Ei vor sa poata ruina din nou pe micul patron. Ei vor sa rapeasca cuceririle castigate de muncitorii manuali si intelectuali" (Onisoru, p. 37). Potrivit lui Vasile Luca, titlurile de proprietate impartite in 1946 veneau "sa spulbere legenda raspandita de clica mosiereasca reactionara si agentii ei, cum ca Partidul nostru ar avea intentia de a va baga in colhoz" (ibid). In contrapondere, propaganda partidelor istorice se situa pe terenul convingerilor deja existente ale taranilor: "Jos dictatura comunista. Fiecare vot dat lui Groza este o caramida pentru colhoz" (ibid, p. 39). E, probabil, inutil de lamurit cine a avut dreptate si cine s-a inselat cu buna stiinta in acest conflict al lozincilor. Fara a avea la fel de multe parghii pentru difuzarea mesajelor propagandistice, opozitia democrata s-a folosit (cu foarte mult succes daca analizam rezultatul real al scrutinului din noiembrie 1946 care a dat un castig de cauza covarsitor PNT-ului) pe metoda zvonurilor, a transmiterii mesajelor "de la om la om" (cei mai importanti actori fiind preotii) si apoi prin mijlocul oficiosului de partid, ziarul "Dreptatea" (ibid, pp. 38 – 39).

Una peste alta, s-ar putea spune ca reforma agrara din 1945 a pregatit starea de spirit care va insoti neincetat efortul de a colectiviza agricultura. Pe de o parte, i-a instigat pe taranii saraci impotriva mosierilor si a celorlalti consateni mai instariti. Transferul sau, mai bine spus, furtul legal al pamantului de la cei devotati ideilor de munca si eficienta pentru a-i rasplati pe marginalii comunitatilor a fost o prima lovitura data sistemului etic care organiza comunitatea rurala in care influenta si autoritatea se aflau conditionate de varsta, intelepciune si rezultatele muncii (Markham, p. 258). Astfel incepea erodarea comunitatilor rurale prin asaltul asupra elementelor care le asigurau coeziunea si orientarea: liderii informali (mosierii) si traditiile.

2 martie 1949. Lichidarea mosierimii
Nu intamplator plenara CC din 3-5 martie 1949 survine la doar o zi de la emiterea decretului 83 din 2 martie 1949 prin care se confiscau bunurile mosierilor. Aplicarea acestuia s-a facut grabit, in noaptea de 2 spre 3 ale aceleiasi luni. Pe langa confiscarea bunurilor, decretul a mai inaugurat o practica care va insoti si sprijini in permanenta cursul colectivizarii: deportarea. Fie ca a avut o dimensiune punitiva, fie una demonstrativa sau preventiva (in general, cele mai mari rascoale taranesti au fost urmate de deportari masive de familii chiar si din satele care nu au contribuit la tulburare, dar care au avut nesansa de a se situa in proximitatea focarului), deportarea reprezinta o realitate la fel de grava ca si arestarea.

Spun grava din doua motive: pe de o parte e vorba de conditiile multora dintre cei carora le fusese aplicata stampila de "Domiciliu Obligatoriu" pe actul de identitate (supraveghere permanenta, convocarea periodica la Militie, controlul inopinat la domiciliu – inclusiv noaptea-, solicitarea autobiografiilor, verificarea corespondentei, descinderi la Securitate), iar pe de alta parte practica abuziva care mergea chiar impotriva prevederilor legale (ele insele contrare in mare parte dreptului natural). Asa se face ca, dupa aprecierea lui Henry Roberts, in afara celor 7.703 de proprietari de suprafete agricole superioare limitei de 50 ha (definitia legala a mosierului) identificate prin recensamantul din anul anterior, alti 9.000 de tarani care nu se aflau deci sub incidenta decretului 83 au fost ridicati de catre fortele de ordine si dusi in centrele de deportare din campia Baraganului (zona care si-a castigat renumele infam de "Siberie a Romaniei") (sandru in Dobrincu - ed, p. 52).

Presiunile asupra taranimii au fost facute din 1948

Foarte probabil, plenara CC are loc in 1949 pentru ca 1948 poate fi privit ca un an de studiu, de descifrare a realitatii sociale si a starii de spirit, dupa ce 1944 – 1947 fusesera ani de asediu a institutiilor statului apartinand ramurilor executiva (Justitia, Internele, Apararea, Invatamantul), legislativa (Parlamentul) si, in final, de sef al statului. Astfel, 1948 aduce, in ordine cronologica, recensamantul populatiei si al proprietatii agricole (ianuarie), o noua constitutie republicana (13 aprilie), nationalizarea (11 iunie), impozitul agricol forfetar, cotele obligatorii, noi reguli pentru insamantarile de toamna. Inca un motiv pentru a crede ca procesul colectivizarii nu debuteaza de facto in 1949 este ca presiunile asupra taranimii se fac simtite din 1948 printr-un dublu mecanism: exploatarea si ingradirea celor care reprezentau un pericol potential. Instrumentele exploatarii au fost cotele obligatorii fata de stat foarte ridicate si preturile de comercializare a produselor pamantului, impuse de stat, mult sub valoarea lor pe piata (aproximativ un sfert) fapt care facea imposibil nu doar profitul, dar macar acoperirea cheltuielilor de productie. Intre paranteze fie spus, prin decretul 565 din 16 iulie 1946 se stabileste ca statul este unicul cumparator al produselor agricole – o lovitura puternica data pietei libere. Ingradirea, cealalta fateta a presiunii exercitate de partidul-stat asupra taranimii, s-a facut tot prin instrumentul cotei la care s-a adaugat introducerea impozitului agricol forfetar (adica impozitul platit pentru fiecare hectar). La aceasta se adauga alte practici discriminatorii in relatie cu ceilalti tarani (indeosebi cei saraci si lenesi), prin politici fiscale sau fata de facilitatile in obtinerea creditelor. Toate aceste practici pot fi circumscrise unei politici agrare care viza la inceput limitarea economica si apoi, in final, eliminarea chiaburilor si a ce mai ramasese din fostii mosieri ca doua clase (Ionescu-Gura in Rusan-ed, pp. 28 – 29).

3 – 5 martie 1949. Plenara CC al PMR
Pana aici au fost identificate, asadar, doua momente distincte, dar impreuna etape necesare in procesul colectivizarii, privit ca asediu de catre organele statului (monopolizate de partidul unic) asupra societatii: decretul 83 din 2 martie 1949 de confiscare a suprafetelor de peste 50 ha ramase dupa reforma din 23 martie 1945 si aplicarea banditeasca a acestuia in noaptea urmatoare prin care oficial mosierimea este lichidata si, respectiv, plenara CC din 3–5 martie care, inter alia, va muta frontul impotriva categoriei chiaburilor. Din motive care vor fi expuse mai jos, aceasta categorie reprezinta o miza foarte importanta in razboiul dintre partidul-stat si societate (in majoritate dominata de tarani). Deocamdata, acest subcapitol se va ocupa de descrierea celor mai importante prevederi ale continutului plenarei care poate fi considerata ca o declaratie de razboi.

Textul discursului rostit de Gheorghe Gheorghiu Dej dezvolta conceptul proprietatii socialiste la sat prin detalierea procesului care sa-l sustina. Mai pe scurt, plenara stabileste scopul ("transformarea socialista a agriculturii"), expune motivele, opereaza clasificarea proprietarilor agricoli, defineste strategia si expune fazele procesului de colectivizare.

Argumentul inspiratiei din modelul sovietic de realizare a colectivizarii sta in enuntarea principiului leninist potrivit caruia socialismul nu trebuie construit doar la oras, ci si la sate in masura in care proprietatea privata favorizeaza "capitalism si burghezie permanent, spontan si in proportie de masa". Situatia chiaburilor, nascuti si afirmati din randurile masei taranesti pe fondul improprietaririi din 1921, arata ca principiul enuntat mai sus a observat in mod corect o realitate. Totusi, exista autori care sustin ca afirmatia e corecta doar teoretic si la modul general. In cazul Romaniei, mai curand decat bunastare, satele romanesti se aflau pe durata anilor 40 intr-o stare de pauperizare continua si din ce in ce mai profunda. Ca atare, situarea unui principiu leninist in context romanesc insemna distorsionarea grava a unei realitati (sandru in Dobrincu, p. 53). In masura in care insa se accepta faptul ca diferenta majora intre reforma din 1921 si cea din 1945 consta in faptul ca a doua a ineficientizat si mai mult proprietatea privata (atat prin faramitarea acesteia in parcele mici, cat si prin absenta unor masuri corective de genul creditelor accesibile, mecanizare etc) si deci i-a scazut productivitatea, cele doua viziuni cad de acord asupra faptului ca pauperizarea rezulta din modul in care a fost gestionata ideea de posesiune personala asupra pamantului. Afirmatia este cu atat mai corecta cu cat se considera motivul pentru care plenara a purces la realizarea colectivizarii: nerentabilitatea exploatarii agricole mai mici de 5 ha (ibid). In aceasta lumina, asa-zisa reforma din 1945 nu putea fi altceva decat o masura deliberata de ineficientizare a pamantului. Ca atare, se propunea solutia exploatarii colective insa sub forma colhozului (colectivului) si nu a cooperativei. Ambalata in cuvinte ispititoare, propunerea ascundea diferenta majora dintre cele doua forme de organizare: colectivul (colectivizarea) desfiinta proprietatea privata facand ca bunurile pamantului sa fie ale tuturor, in vreme ce cooperativa (cooperativizarea) pastra proprietatea privata, fiind o forma de intrajutorare financiara, de exemplu (cooperativa de credit). La fel ca si in Uniunea Sovietica, lupta se va da asupra categoriei sociale considerate de mijloc, a taranilor posesori de pamant intre 5 si 10 ha. Lozinca colectivizarii in Romania o reproducea pe cea din Uniunea Sovietica: "Ne sprijinim pe taranimea saraca, intarim alianta cu taranimea mijlocasa si purtam un razboi fara crutare impotriva chiaburimii".

Nefiind un proces omogen si unitar, colectivizarea cunoaste mai multe faze. Delimitarea etapelor colectivizarii se face in functie de criteriul teoretic enuntat de partid si criteriul realitatii din teritoriu. In mod paradoxal, ambele sunt modalitati corecte de percepere a colectivizarii chiar daca cu grade diferite de aproximare. In acest fel, colectivizarea poate fi impartita –asa cum a dorit partidul– in doua etape: dizlocarea chiaburilor din pozitiile ocupate in comunitatea rurala si lichidarea acestora prin metodele arestarii, deportarii sau chiar a lichidarii fizice, fara proces (ibid). Problema cu o astfel de impartire este ca se explica foarte putin de ce procesul colectivizarii se incheie in 1962 si nu in 1959 cand acelasi partid anunta realizarea deschiaburirii. Se deduce de aici faptul ca procesul deschiaburirii nu este un sinonim perfect al colectivizarii (adica lichidarea chiaburilor se suprapune doar partial colectivizarii). Al doilea mod de compartimentare a evolutiei colectivizarii propune o impartire a acesteia in doua valuri principale 1949 – 1953 si 1953 – 1962. Se observa cu usurinta ca punctul de inflexiune este la cumpana anilor 1952 – 1953 cand inlaturarea deviationistilor de dreapta va fi adus cu sine si o schimbare de politica. Pe buna dreptate, prima perioada se caracterizeaza printr-o stare conflictuala intre metoda cea mai buna de realizare a colectivizarii: rapida, dupa model si recomandare moscovita sau graduala tinand cont de complexitatea din teritoriu. Din acest motiv, primul val este unul al ezitarilor, al contrastelor care inseamna ori inaintari fortate, ori retrageri lamentabile. Bineinteles ca aceasta stare ezitanta nu se explica decat sumar prin invocarea conflictelor pentru putere, asemenea Uniunii Sovietice. Mai trebuie amintita, poate chiar mai mult decat atat, rezistenta taranimii (CPADCR, p. 245) care indirect traducea slabiciunea partidului in fata unei majoritati covarsitoare care nutrea cu totul alte sentimente.

Colectivizarea, distrugerea proprietatii si a omului

In 1949, din 16 milioane de cetateni romani, 12 milioane locuiau la sate.

Inceputul colectivizarii in Romania se leaga de sedinta Plenara a Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Roman (PMR) tinuta intre 3 si 5 martie 1949, prin care Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul general al PMR, a anuntat declansarea "transformarii socialiste a agriculturii". Cu toate acestea, pe cat se cunoaste mai mult despre colectivizare pe atat cercetatorii fenomenului sunt mai preocupati in a recomanda anul 1949 ca moment zero al acestui proces. In definitiv, plenara CC din martie oficializeaza o decizie pregatita prin actiuni sistematice inca dinainte, mai exact din clipa in care soldatii Armatei Rosii au pus cizma pe teritoriul Romaniei.

Nefiind un demers unitar, coerent in tactici, se purcede la diferite periodizari cu scopul de a-l face inteligibil. Daca, asa cum vom observa, cele mai multe delimitari se fac dupa 1949, exista altele mai extensive cum ar fi, de pilda, cea facuta de Victor Frunza (vezi pp. 412 – 420). Autorul priveste colectivizarea impartita in trei etape, criteriul ce sta la baza fiind cel al tacticilor de lupta. Prima etapa incepe cu reforma agrara din 23 martie 1945 a carei finalitate a fost neutralizarea taranimii, considerata de catre partid a fi un mamut cu picioare de lut. A doua etapa incepe cu lichidarea mosierimii din noaptea de 1 spre 2 martie si plenara CC din zilele urmatoare. In fine, a treia etapa are loc dupa 1965, anul consolidarii puterii lui Nicolae Ceausescu, cand se produce etatizarea intregului teritoriu al Romaniei, "indiferent de destinatia terenurilor". Altfel spus, dupa 1965, colectivizarea isi atinge finalitatea prin suprimarea oricarui drept de posesiune individuala (chiar si gospodariile taranesti se aflau tot pe terenul statului) si desfiintarea dreptului la succesiune (ibid., p. 418). O atare compartimentare a spatiului istoric prezinta avantajul de a scruta procesul colectivizarii intr-un orizont mai generos decat cel afirmat de catre Dej in 1949. In aceasta optica, definitia colectivizarii trebuie extinsa de la simpla transformare in sens socialist a agriculturii (adica de organizare a proprietatii intr-o dimensiune colectiva si intr-una de stat) la un efort de anulare a proprietatii private. In masura in care alte discipline socio-umane (cum ar fi antropologia, psihologia, sociologia, filosofia, economia) vor stabili o relatie cauzala intre om si proprietate, atunci colectivizarea prezinta nu doar o dimensiune economica, ci si una sociala, politica, culturala si, de ce nu?, religioasa. Altfel spus, colectivizarea nu mai este o anexa a industrializarii, ci "un fenomen central, de sine statator, al instaurarii regimului comunist" (Dobrincu, p. 22). O astfel de abordare, pesemne din ce in ce mai definitiva, e incurajata si de faptul ca procesul colectivizarii s-a adresat nu unei minoritati absolute cum a fost nationalizarea, ci unei majoritati absolute. Din cifrele furnizate la plenara CC din 1949 aflam ca la nivelul anului 1948 populatia rurala a Romaniei era de 75%. Altfel spus, din 16 milioane de cetateni romani, 12 locuiau la sate. Studiul colectivizarii nu mai inseamna asadar doar studiul unui tip de comportament politic si economic al partidului unic, ci studiul partidului insusi si a felului in care acesta a acaparat puterea. Desigur, reflectia poate fi mutata pe terenul speculativ (nu intotdeauna inutil construirii unui discurs asupra trecutului) intrebandu-ne: ar fi avut taranimea o sansa de a invinge un stat care avea deja din 1948 monopolul mijloacelor de represiune (Militia, Securitatea, Armata) si de justitie si care desfiintase deja patura subtire a burgheziei economice, aservindu-si astfel orasele? Putea opozitia taranilor abate cursul istoriei cata vreme partidul controla institutiile care penetrau cel mai adanc in societatea romaneasca (Biserica, Militia si scoala)? Probabil ca nu. Faptul ca in Romania colectivizarea a durat cel mai mult din intregul bloc sovietic (inclusiv URSS) si ca s-a realizat la nivelul cel mai larg nivel (cu exceptia Albaniei care insa se bucura de o suprafata agricola extrem de redusa) este o alta realitate de care trebuie tinut cont si asupra careia se va reflecta in randurile ce urmeaza.

Preambul la colectivizare: reforma agrara
Detaliul ca majoritatea absoluta a Romaniei se gasea la sat ascunde succesul si, concomitent, problema. Considerarea chestiunii agrare pe ultimul veac si jumatate din istoria moderna a statului roman scoate in lumina mai mult dificultati. Cercetarile recente demonstreaza ca reforma agrara din 1921, cea mai radicala si mai ampla din Europa, prin care s-a produs un masiv transfer de proprietate de la marii latifundiari la gospodariile taranesti nu s-a bucurat decat intr-un mod partial de efectele scontate. Desi idei pentru o noua reforma agrara au inceput sa-si faca loc catre mijlocul anilor 30, la cumpana anilor 30 si 40 se afirma un curent critic fata de ce s-a intamplat in 1921. Departe de a asigura independenta economica (pentru a se bucura de ea, o gospodarie avea nevoie de cel putin 5 ha, ori redistribuirea le adusese mai putin de 5 ha, terenul fiind impartit in numeroase parcele care daca se mai aflau si la distanta una de alta nu aducea o productivitate minima), reforma nu a asigurat niciun trai decent pentru familii si nici productivitate pentru stat (sandru in Dobrincu, p. 46) . Desigur, la acel moment se putea spune ca e mai bine ca inainte, insa imperfectiunile structurale (la reforma trebuie necesarmente adaugate politica fiscala deficitara, inaccesibilitatea creditelor, inzestrarea tehnica foarte precara etc) au franat considerabil avansul sectorului dominant al economiei nationale (ibid. p. 48). Razboiul si deriva generala catre stanga readuce in discutie chestiunea agrara, asumata cel mai vocal incepand cu septembrie 1944 de catre Frontul National Democrat care cuprindea Partidul Comunist din Romania (PCR) si Frontul Plugarilor. La nivel politic, solutia se imparte intre expropriere (deposedarea de pamant a marilor mosieri, ramasite ale perioadei de dinainte de 1921) si improprietarire (transferul de proprietate catre tarani din fondul statului). Ca orizont de asteptare, comunistii cereau punerea in practica imediat, in vreme ce celelalte partide optau pentru asteptarea momentului oportun. Pentru prima au inclinat comunistii, in vreme ce principiul improprietaririi era imbratisat de liberali, sustinatorii reformei din 1921 (ibid, p. 47). Mai mult, comunistii se declara pentru realizarea exproprierii de catre taranii insisi. De pilda, Instructiunile de aplicare a reformei agrare, sintetizata in Manifestul Frontului Plugarilor din 10 februarie 1945, ii incurajau pe tarani sa ocupe pamantul mosierilor, sa-l primeasca gratuit pe motiv ca fiind al lor niciun guvern sau partid n-ar fi avut legitimitate sa-l ofere (ibid.). Plecand de la abuzurile savarsite in numele acestor prevederi de-a dreptul arbitrare, favorizate semnificativ si de disolutia puterii statului in teritoriu gratie substituirii fortelor locale de ordine (Jandarmeria, politia) de catre trupele Armatei Rosii, reforma agrara din 23 martie 1945 castiga un argument in plus pentru includerea acesteia in procesul larg al colectivizarii. Departe de a incerca sa rezolve complicata chestiune agrara, reforma din 1945 a insemnat o repetitie generala pentru declansarea luptei de clasa care avea sa legitimeze drumul societatii romanesti catre socialism. In aceasta prima faza, actorii luptei de clasa sunt taranii (saraci) si marii proprietari de pamant. Cu alte cuvinte, legiferarea pripita la fel ca si modul de aplicare a reformei agrare din 1945 desteleneste drumul colectivizarii prin asaltul final asupra mosierilor (Onisoru, p. 36).

Intentiile ascunse ale reformei agrare s-au putut decela cu usurinta inca de la acel moment. In primul rand, lectia cea mai importanta a exproprierii din 1921 a fost ca a imparti pamantul nu este suficient pentru a rezolva problema agrara (Markham, p. 254) Or a purcede la o reforma care redistribuie chiar mai rau decat cea de la 1921 (in sensul ca pamantul fusese luat si de la alti tarani mai instariti, cu o solida constiinta a datoriei fata de munca, si nu doar de la ce mai ramasese din marii latifundiari) si, mai mult, a promite transformarea taranilor in fermieri independenti cand se stia ca tot pamantul agricol al Romaniei impartit taranilor ar fi insemnat sub un hectar pe om (ibid., p. 262) (deci insuficient pentru o agricultura productiva) e clar ca se urmarea cu totul altceva. Cum altfel s-ar fi justificat acordul Moscovei care facea din desfiintarea proprietatii private in Rusia un titlu de glorie? Totusi, aceiasi observatori noteaza ca lucrul bun pe care l-a adus aceasta reforma (chiar si in conditiile in care in cele din urma, aproximativ 10% din suprafata arabila a fost expropriata) este ca "a redus numarul proprietarilor agricoli absenti de la mosiile lor", inlocuindu-i deci pe arendasi si facand ca o canitate ceva mai mare sa ramana la dispozitia comunitatii rurale (ibid., p. 266).

Consilierii culturali aveau dreptul de a dispune ca toate publicaţiile interzise să fie arse (doar anumite biblioteci mai mari aveau depozite legale, unde se păstrau câteva exemplare din cărţile scoase din circulaţie). Deseori, interpretând greşit dispoziţiile, funcţionarii zeloşi înţelegeau să ardă întreaga bibliotecă. Cenzorii de la centru, veniţi să vadă cum a decurs epurarea, descopereau că nu mai au ce controla. Valoroasele biblioteci particulare, aparţinând elitelor care se aflau în închisori, au fost jefuite şi distruse. După desfiinţarea bibliotecilor particulare, cenzorii au urmărit desfiinţarea anticariatelor, făcându-se liste cu „Anticarii reacţionari şi fascişti”10 care urmau a fi persecutaţi. Într-un raport de activitate se precizează că „munca serviciului nostru a fost uşurată în ceea ce priveşte circulaţia cărţilor în librării prin centralizarea în centrul de difuzare a cărţii, în schimb comertul de anticariat aflat în mâna particularilor, a căror preocupare era în cel mai bun caz pur comercială, dacă nu chiar de-a dreptul duşmănoasă clasei muncitoare, dădea prilejul difuzării largi a otrăvii acumulată de burghezie în decursul lungilor ani de exploatare sângeroasă”11.
Urmau a fi pedepsiţi nu doar cei care deţineau librării, anticariate sau biblioteci particulare, dar şi persoanele care refuzau să participe la epurarea propriu-zisă. Iată ce i se răspunde, de pildă, unui cenzor din provincie: „Deoarece din rapoartele Dvs. de activitate pe lunile August, Septembrie, Octombrie 1948, reiese indolenţa manifestată de învăţători în munca de epurare a bibliotecii, vă rugăm a ne da toate datele precise (numele învăţătorului, şcoala, comuna) pentru a putea lua măsuri în consecinţă”12.

Odată cu înfiinţarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, în mai 1949, epurarea a fost făcută de angajaţii Serviciului „Controlul Cărţii”, din cadrul acestei instituţii (a cărei denumire mai exactă este „cenzura comunistă”). Renunţându-se la termenul „defascizare”, listele cu cărţi scoase din circulaţie vor oglindi evoluţia vieţii politice. De-a lungul anilor, vor fi epurate „Lucrări, broşuri, scrise de elemente antipartinice demascate de Plenara C.C. a P.M.R.”, „Lucrările grupului antipartinic demascat în U.R.S.S.”, „Lucrări, broşuri ale grupului trădătorilor din Ungaria şi scriitorilor contrarevoluţionari”13 (după revoluţia din Ungaria); „Cuvântări ale conducătorilor P.C.U.S., P.M.R. şl ale partidelor frăţeşti, ţinute cu ocazia unor zile festive, îmbibate de cultul personalităţii”, „lucrări care cuprind citate sau referiri anti-titoiste”; „cărţi şi broşuri dedicate în întregime proslăvirii unui conducător şi în special lui Stalin” (după moartea acestuia), “Lucrări care cuprind teze teoretice greşite”14 etc. Erau epurate de asemenea cărţile scriitorilor sau ale savanţilor care plecau/ fugeau în străinătate.
În 1953, Serviciul „Controlul Cărţii” devine „Control Biblioteci, Anticariat”şi este format din două „sectoare de muncă”:
Secţia Editură care are, printre altele, sarcina de a elabora periodic liste de „lucrări depăşite” şi secţia Control care „urmăreşte felul în care sunt executate dispoziţiunile de scoatere din circulaţie a tipăriturilor din listele de cărţi depăşite”, “paralel cu secţia editurii dă avizul de topire către Fondul Special al Cărţii şi de repartiţie a fondului special către anticariat”.15 În cadrul acestui serviciu sunt implicaţi opt “tovarăşi”.
În 1958, în urma unui “Referat asupra desfiinţării Unităţii „Controlul circulaţiei tipăriturilor”16 , atribuţiile acestui serviciu trec asupra altor unităţi D.G.P.T. (ale cenzurii) şi asupra organelor Ministerul Învăţământului şi Culturii. De fapt, putem spune că, în acest an, procesul barbar de epurare a luat sfârşit, chiar dacă intezicerea cărţilor devenise un fenomen obişnuit în regimul comunist.
Ceea ce nu se poate afla pe baza documentelor din arhivă este numărul cărţilor epurate. Conform listelor cu cărţii interzise s-a stabilit, numai pentru perioada 1945-1948, cifra de 8.779 (Marian Petcu) sau 8.438 (Paul Caravia) de titluri, nu volume. Este o cifră aproximativă, pentru că, în primul rând, în multe localităţi, bibliotecile au fost distruse fără a se ţine cont de vreo listă, citez dintr-un raport făcut la Galaţi: „În urma unei dispoziţii a C.C.M. s-au distrus toate cărţile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu.17”.
În al doilea rând, cenzorii erau încurajaţi să interzică volume care nu figurau pe listele lor: „Epurarea conform broşurilor fusese făcută anterior, totuşi am blocat 160 volume, susceptibile de epurare şi altele neprevăzute în liste dar pe care le-am răsfoit şi am constatat că sunt dăunătoare din toate punctele de vedere”18. În 1949, conform unui „Tabel de judeţele care au în depozit cărţi scoase din circulaţie”, numărul volumelor este de circa 363, 516, cantitatea în kilograme fiind 192, 178.19
Studiind rapoartele cenzorilor, listele cărţilor destinate „valorificării prin topire”, tabelele cu autori interzişi de-a lungul anilor, devine evident fenomenul de distrugere a patrimoniului naţional şi transformarea culturii într-un instrument eficient de propagandă şi manipulare.
(Această comunicare a fost prezentată în cadrul Simpozionului Internaţional „Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste”, Ediţia III, 3-5 iulie 2008, Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, România şi va apărea în revista „Stare de urgenţă”, Chişinău, nr. 10, 2008)
1 Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul (în rom. de Ion Covaci şi Denisa Fejes), Ed. Univers, Bucureşti, 1983, pp. 135-138.
2 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul Propagandei, dosar 889/ 1944, fila 4.
3 Idem, fila 59.
4 Decret-Lege nr. 364 din 2 mai 1945, semnat de Regele Mihai, în temeiul articolului 16 din Convenţia de Armistiţiu; decretul a fost publicat în Monitorul Oficial, nr. 102 din 4 mai 1945.
5 Din Comisia de cenzură făceau parte: Halarambie Bădeanu - preşedinte, Sigfried Alperin, Vladimir Cavarnali, Gherghina Ardeleanu, Paul Cornişteanu, Adrian Dimitriu, Gheorghe Gonda, Nicolae Hodoş, Alice Horovitz, Natalia Mustaţă, Vasile Nichita, Costin Sebe, Joseta Stănescu, V.R. Sirianu, Eugen Schileru, Alex Ştefănescu.

6 Din prima echipă de cenzori au făcut parte: Simion Bărbulescu, Constantin Bălăceanu, Mircea Ceauş, Anatolie M. Ghilea, Dumitru Ispas, Paul Mateevici, Mihail Petrescu, Constantin C. Popescu, Gheorghe Sârbu, Mayer Slocever, Ida Schwartz, Mandi Uşer, Verenciuc Stelian. (fond Ministerul Propagandei, Dosarul 1027).
7 Nr. 70, 179, 185, 240, 142/ 1947, 28, 32 şi 64/ 1948,
8 Vezi „Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, volum coordonat de Paul Caravia, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, pp. 13-14.
9 CPT, Dosar 8/1949, filele 197-198.
10 Dosarul 1/ 1950, fila 212.
11 CPT, 14/ 1950, filele 25-31.
12 15 decembrie 1948, 199/ 1948, fila 203 (Min. Artelor şi Informaţiilor)
13 CPT, 34/ 1958, filele 11-12.
14 CPT, 34 1958, filele 15-18, 22.

15 CPT, 15/1956, filele 1-2.
16 CPT, 34/1958, fila 23.
17 Galaţi, 22 /27 decembrie, CPT, 7/1948, , filele 155-157.
18 Idem, Roman, fila 201.
19 Idem, 8/1949, Fila 205-206.

Restituiri: Liliana Corobca. Procesul de epurare a cartilor. Faza initiala. 1945-1958
Pentru crearea „omului nou”, în sens comunist și sovietic, trebuia mai întâi să-i furi unui popor trecutul şi să-l falsifici, să-i distrugi identitatea naţională. Epurarea cărţilor a avut consecinţe dintre cele mai grave, contribuind la instalarea rapidă a sistemului comunist în România și la pierderi uneori ireversibile din bagajul memoriei identitare. Aceasta este demonstrația pe bază de arhive, pe care ne-o propune cercetătoarea Liliana Corobca.
Se știe deci că procesul de epurare a cărților, după 1958, nu a mai avut caracterul barbar și definitiv al epurării prin distrugere. Dar controlul sever al circulației cărților a continuat pînă spre 1966, data la care în anticariatele de stat erau acceptate spre vînzare rămășițele bibliotecilor particulare, care scăpaseră de confiscări sau de distrugerea datorată fricii proprietarilor de a li se găsi, la eventuale perchiziții, cărți interzise. Redistribuirea lor spre persoane de încredere, ca să folosim terminologia securistă care desemna infirmatorii confirmați, probabil și membrii de partid care nu figurau cu angajamente la dosar, redistribuirea prin anticariate era însă controlată, fiindcă natura secretă, periculoasă a cărților editate înainte de 1948, era o dogmă. Mai funcționau excepții, pe bază de relații personale.
Astfel, fiind simpatizat de o fostă librăreasă de la Librăria Cartea rusă din Cluj, care mă cunoștea de când aveam 1o ani, drept statornic cumpărător de carte, între 1966 și 1969 am putut cumpăra prin anticariat și apoi direct de la văduvă, resturile bibliotecii preotului Noveanu, bibliotecă din care mare parte fusese cumpărată de Biblioteca Academiei sau de Biblioteca universitară din Cluj. Dar cei care aveau acces legal la colțul cel mai ascuns al anticariatului erau unii universitari clujeni, redactori de reviste și ziare care obțineau o patalama de la județeana de partid sau o recomandare a unui profesor universitar de încredere, activist de partid de preferință, precum fusese criticul Ion Vlad. Tot astfel era distribuită cartea străină, mai ales în franceză, care începuse să intre în librării. Dar vânzarea cărții străine de import, mai ales aceea atât de formalistă, bizar tolerată, din colecția Tel Quel sau tipărită la Editions de Minuit, ca Noul Roman, cea care a indus prin ricoșeu orientarea textualistă la noi, rămânea dirijată și achizitionarea ei, la prețuri acceptabile, constituia până târziu spre 1980, un privilegiu bine dozat de partid.
Mai existau, în anii 50, anticari privați tolerați, nu se știe de ce, sau tocmai pentru că astfel, folosindu-i ca informatori, se putea urmări, prin clienți cunoscuți, filierele de circulație a tot ce nu era propagandă, discurs pseudo-filosofic oficial, dogmă comunistă sau național-comunistă.
Am serioase suspiciuni că Sterescu, anticar bucureștean despre care scriu ca despre o enigmă atâția intelectuali care s-au aprovizionat din fondurile sale, era și informator. E curios că nimeni nu a cerut, până acum, dosarul de rețea, cel de informator al acestui personaj extraordinar. Un privilegiu atât de extravagant, în condițiile comunismului, al comerțului privat de carte interzisă, nu putea să funcționeze fără voie de la poliție. Pentru cărți nu mai periculoase, de pildă trilogia lui Lucian Blaga, în anii 70 la Făgăraș, se făceau încă perechiziții ți se deschideau dosare de urmărire informativă unor profesori suspectați că difuzează spre lectură cărți interzise, marea sperietoare fiind filosofia idealistă și ideologia legionară, în cuibul care continua să fie, după opinia Securității și poate chiar era cu adevărat, fosta zonă a rezistenței anticomuniste făgărășene. Un brutal paradox ideologic, atunci când se vedea aproape cu ochiul liber ce rețele se țeseau între național comunismul ceuașist și foști legionari, deveniți informatori și emisari ai propagandei în străinătate, în aceiași perioadă. (vezi DUI - C. Moraru, din arhivele CNSAS)
Dan Culcer


Liliana Corobca

Procesul de epurare a cărţilor (pe baza documentelor din Arhivele Naţionale ale României)

“Legenda spune că juanjuanii, cotropitorii de odinioară ai ţinutului Sarî-Ozeki, îşi tratau prizonierii cu o cruzime fără seamăn. Uneori îi vindeau robi prin ţinuturile învecinate, şi acest lucru era socotit un mare noroc, pentru că un rob putea, mai devreme sau mai târziu, să fugă îndărăt, în patrie. Însă cei pe care juanjuanii şi-i păstrau aveau parte de o soartă cumplită. Juanjuanii ucideau memoria robilor, mai cu seamă a celor tineri, printr-o caznă înfricoşată: îmbrăcarea capului în şiri. Capul victimei era, mai întâi, ras la piele, iar firele de păr smulse, cu migală, din rădăcini. Între timp, alţi juanjuani, meşteri în această îndeletnicire, înjunghiau pe-aproape o cămilă bătrână. Jupuind-o, alegeau mai întâi [...] pielea cea mai butucănoasă, mai groasă, de pe grumaz. Tăiau această piele în bucăţi pe care le întindeau numaidecât, aburite încă, pe capetele rase ale prizonierilor, de care ele se lipeau într-o clipă, ca nişte plasturi, alcătuind ceva asemănător căştilor de baie astăzi. Asta înseamnă a îmbrăca un şiri. Cel supus unui asemenea tratament fie că murea, neputând îndura chinurile, fie îşi pierdea memoria, transformându-se într-un mankurt – rob ce nu-şi mai aminteşte propriul trecut.”
„Lipsit de personalitate, mankurtul prezenta numeroase avantaje economice. Era totuna cu o făptură necuvântătoare, şi de aceea întru totul obedient şi inofensiv. Nu se gândea niciodată să fugă. Pentru orice stăpân de sclavi, lucrul cel mai de temut era revolta lor. Orice rob e un virtual răzvrătit. Mankurtul era, în felul lui, singura excepţie.” „Toate gândurile lui se îndreptau spre îndestularea pântecelui. Altă grijă n-avea.”
„E mult mai lesne să-i tai unui prizonier capul sau să-i pricinuieşti cine ştie ce vătămare întru înfricoşarea duhului dintr-însul, decât să-i distrugi memoria, judecata, smulgând din rădăcină tot ceea ce poartă omul cu sine până la răsuflarea din urmă, ceea ce, la urma urmei, rămâne singura avere ce-o duce cu el, căci e inaccesibilă altora. Dar juanjuanii nomazi, care aduceau din bezna istoriei lor cea mai feroce dintre barbarii, au râvnit şi la acest miez sacru al omului. Ei au găsit mijlocul de a smulge robilor memoria cea vie, săvârşind astfel, împotriva naturii umane, cea mai cumplită dintre nelegiuirile imaginabile şi inimaginabile.” 1

Pentru crearea „omului nou”, în sens sovietic, trebuia mai întâi să-i furi unui popor trecutul şi să-l falsifici, să-i distrugi identitatea naţională. Mai puţin dureroasă decât o piele de cămilă aplicată pe capul ras, epurarea cărţilor a avut consecinţe dintre cele mai grave, contribuind la implementarea rapidă a sistemului comunist în România.
Departamentul Politic al Comisiei Aliate de Control cenzura anumite publicaţii periodice (în special cele politice) încă din 1944, dar controla, de fapt, toată presa, acordând vize “pozitive” sau “negative”. Există numeroase tabele cu reviste şi ziare propuse spre avizare cenzorilor sovietici, răspunsul fiind: „Comisiunea Aliată de Control în România nu are nimic de obiectat împotriva apariţiei publicaţiei…”2 sau „ găseşte nepotrivit timpului de faţă apariţia următoarelor publicaţii periodice”3.
Controlul asupra presei fiind asigurat, a urmat procesul de distrugere al cărţilor. Primul Decret-Lege4 (emis la 2 mai 1945) privind epurarea cărţilor anunţa înfiinţarea unei Comisii în cadrul Ministerului Propagandei pentru „întocmirea listei tuturor publicaţiilor periodice şi neperiodice apărute în România de la 1 ianuarie 1917 până la 23 August 1944 cu caracter legionar, fascist, hitlerist, şovinist, nazist sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite”.
Formată din delegaţi de la Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Artelor, Societatea Scriitorilor Români şi Academia Română, Comisa de cenzură era coordonată de ministrul Propagandei Petre Constantinescu-Iaşi5 Trebuie remarcat faptul că într-o perioadă foarte scurtă de timp au fost epurate zeci de mii de cărţi care nu aveau deloc caracter fascist, legionar, şovin etc. Nu s-a respectat nici criteriul cronologic ( adică anul 1917, începând cu care urma să se epureze cărţile), fiind distruse, de pildă, manuscrise mănăstireşti, datând din secolele XIV-XVI.
Numărul membrilor din Comisie era prea mic (variind între 10-16 persoane), faţă de cantitatea uriaşă de cărţi cenzurate timp de doi-trei ani (în prima etapă a epurărilor). Această comisie aviza probabil liste deja făcute de consilierii din judeţe, de funcţionarii ministerului şi de comisii improvizate pe lângă marile biblioteci, din care făceau parte profesorii universitari.
Între anii 1944 - 1948, epurarea s-a făcut în cadrul Ministerului Propagandei, Serviciul Aplicării Armistiţiului, mai târziu Serviciul Defascizării. În momentul efectuării primelor „razii”, la doar câteva zile de la publicarea decretului (între 11 -22 mai 1945), cenzorii, împuterniciţi ai Ministerului Propagandei6 aveau două scopuri: de a epura o serie de cărţi deja interzise şi de a confisca un exemplar din fiecare volum disponibil în librării, anticariate, biblioteci, spre a fi oferit Comisiei de Cenzură a Ministerului Propagandei.
În 1948 acest minister îşi schimbă denumirea în Ministerul Informaţiilor. În acelaşi an, fostul Minister al Culturii Naţionale şi al Cultelor, transformat în Ministerul Artelor, fuzionează cu fostul Minister al Propagandei, devenind Ministerul Artelor şi Informaţiilor. În această perioadă epurarea va fi coordonată de Direcţia Presei, Direcţia Literară şi Direcţia Regionalelor (conduse de George Ivaşcu, Mihai Novicov, Alex. I. Ştefănescu şi alţii). În ţară, controlul cărţilor era făcut de consilierii culturali (funcţionari ai Ministerului Artei şi Informaţiilor). Epurările se făceau pe baza listelor publicate în Monitorul oficial7, a broşurilor “Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 august 1945”, “Publicaţiiile interzise până la 1 mai [sau 1 noiembrie] 1948”8 , precum şi a listelor şi dispoziţiilor emise de directorii cenzurii, de-a lungul anilor.
Procesul „Defascizării”, înţeles de la bun început în mod arbitrar, în anii’50 va atinge absurdul şi grotescul. Dacă în primele liste de cărţi interzise, din 1945, alături de Corneliu Zelea Codreanu sau Horia Sima, figurau Alexandru Marcu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Pamfil Şeicaru şi alţii care trebuiau să dispară din conştiinţa unui neam, pentru că erau valoroşi, şi nu legionari, peste patru ani, “NORMEle DE LUCRU PENTRU SERVICIUL DEFASCIZARE”9 vor include următoarele categorii de cărţi care trebuie epurate: Romane criminale, Aventuri cavalereşti, cărţi “sentimentale”, “Cu simpatii pentru Occident”, ocultiste, spiritiste, mistice, Poveşti (cu menţiunea: “Recomandabile numai cele din sursă sovietică. Cele cu morală individualistă burgheză sunt nedifuzabile şi se vor retrage treptat din circulaţie.”), romane erotice (precizându-se că “Dacă e dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viaţă, sunt recomandabile. Cele ce urmăresc aţâţarea simţurilor, maladive, sunt nedifuzabile şi se vor scoate din biblioteci”).

Anchetat la Targu-Mures
Nascut in 1890 la Bucuresti, Gheorghe Motas era licentiat in drept si matematica. O cariera universitara promitatoare i se deschidea in fata cand a optat pentru a fi incadrat in Politia romana. Schimbarea de regim de la jumatatea deceniului al cincilea, i-a deturnat destinul. Si asta dupa ce Securitatea, l-a depistat ca fiind responsabil de arestarea unui grup de 80 de comunisti. In 1957, imediat dupa arestare, pentru o scurta perioada de timp s-a aflat in ancheta Securitatii din Targu-Mures.
Printre acestia, se aflau persoane ce aveau sa detina functii importante in aparatul de partid si de stat din Romania. De departe, cel mai important dintre ei era Gheorghe Apostol, prieten lui Gheorghe Gheorghiu Dej si desemnat drept succesor al acestuia.
Arestat in 1948 de autoritatile comuniste si eliberat dupa sase ani de detentie in inchisorile de la Jilava si Targusor. Dupa trei ani de libertate supravegheata, a urmat insa o noua arestare. La mai putin de doi ani de la aceasta, in 1959, a murit in penitenciarul de la Fagaras, loc unde isi ispaseau condamnarile cea mai mare parte din fostele cadre militare ale Jandarmeriei, Politiei, Sigurantei si ale Biroului II din Marele Stat Major al Armatei.
O cariera promitatoare...
"…din ordinului invinuitului, se mentiona in rechizitoriul intocmit de Procuratura Militara din Targu Mures, s-a trecut la urmarirea si arestarea unui numar de 80 de persoane printre care si cunoscutii comunisti Gheorghe Apostol, Vicol Grigore, Cretu Gheorghe, Mocanu Dumitru, Marinescu Gheorghe…
Din ordinul sau au fost cercetati, trimisi in fata justitiei, unde au fost condamnati la temnita grea. Tot din ordinul sau a fost arestata si cunoscuta comunista Grinberg (Grunberg) Estera". Cel care daduse ordinul, comisarul Gheorghe Motas, se nascuse la data de 10 februarie 1890, in Bucuresti si era absolvent al Facultatii de drept si al Facultatii de matematica.
In 1935 a fost incadrat cu gradul de secretar la Chestura Politiei Tulcea, iar ulterior, cu gradul de chestor (cu delegatie), mutat la Politia Galati. Din 1937 si pana in 1940, a fost chestor la Politia Chisinau. O ascensiune rapida pentru un om care, in mod cert, isi facea datoria cu multa competenta, de vreme ce intr-un timp foarte scurt, a parcurs treptele ierarhice de la secretar la chestor, trecand peste alte trei trepte, inspector, subcomisar si comisar.
Pe data de 15 martie 1945, a fost delegat cu conducerea serviciului pentru aplicarea armistitiului. Odata misiunea incheiata avea sa fie disponibilizat – „trecut in cadrul disponibil”, dupa formula stereotipa a trimpului – si apoi arestat.
... si acuzatii lipsite de suport
"In anul 1940, mentiona rechizitoriul, invinuitul Motas Gheorghe, este transferat la Directia Generala a Politiei Bucuresti, in cadrul careia a functionat trei luni la Siguranta in calitate de sef al Sectiei partidelor de centru si legionare si apoi in calitate de sef al Grupei I-a din Corpul detectivilor, unde functioneaza pana in 1945 cand este pus in cadrul disponibil…"
Indubitabil ca functia indeplinita in Politie, dar si nesansa de a-l fi intalnit si arestat pe "greul" Gheorghe Apostol i-au fost fatale.
Concluziile din rechizitoriul intocmit lui Motas, cel invinuit de "crima de activitate intensa contra clasei muncitoare", nu mai lasa loc de vreun comentariu: "…in calitate de sef de chestura cu gradul de chestor a avut atributiuni de a indruma, coordona intreaga activitate a politiilor unde a functionat in vederea urmaririi, supraveghereii, arestarii si trimiterii in judecata a elementelor comuniste si muncitoresti…"
Practic, in 1957, in timp ce era anchetat la Targu-Mures, impotriva sa erau reluate invinuirile din rechizitoriul intocmit in 1948 si pentru care Motas fusese condamnat si ispasise deja 6 ani de inchisoare.

Nici functia nu este pentru cine se pregateste...
La moartea lui Dej, Gheorghe Apostol era vazut drept succesorul acestuia. De altfel, in 1998, Apostol a reluat partial aceasta tema in cartea sa “Eu si Gheorghiu-Dej”. Apostol s-a nascut in 1913 si a vut o viata agitata, dar dedicata total si neconditionat cauzei comunismului.
Despre Dej vorbea cu veneratie si poate ca sentimentele erau reciproce. „Privesc inapoi mai mult cu tristete decat cu suparare, declara Apostol in 2003, intr-un interviu acordat Rompres. Eu am intrat in miscarea muncitoreasca revolutionara nu pentru putere, nu pentru avere, ci pentru a servi interesele clasei muncitoare…lucrand la Atelierele CFR, la Turnatorie, l-am cunoscut pe Gheorghiu-Dej, in 1932, cand la Turnatorie s-a produs un scurt circuit, iar eu am fost trimis la atelierul de electricitate sa solicit repararea luminii. Dej era singur acolo. Si-a pus halatul, era un domn, imbracat in halat albastru, calcat, pantalon la dunga, pantofi maro, si acum parca il vad. A luat scara la spate, iar in drum spre atelier, l-am intrebat: Domnule, cat castigi dumneata de iti convine sa lucrezi imbracat asa frumos? Si mi-a raspuns: Mai baiete, asa trebuie sa ajunga clasa muncitoare, sa munceasca in intreprinderi, asa cum ma prezint eu. Era un om extraordinar, era omenos, tinea la oameni, aprecia foarte mult calitatile lor si ii sprijinea sa si le dezvolte".
Fost prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc (Comunist) Roman si contracandidatul lui Ceausescu de la jumatatea deceniului sapte, Apostol a devenit la sfarsitul anilor 80, unul dintre opozantii dictatorului si semnatar al "Scrisorii celor sase"(martie 1989). Documentul ce incrimina regimul ceausist, a fost difuzat la postul de radio “Europa Libera”.
Apostol a detinut functii importante in stat (prim–vicepresedinte al Consiliului de Ministrii 1961-1967, ambasador al României in Argentina, Uruguay, Brazilia, etc.), dar dupa ce Ceausescu a preluat puterea, l-a indepartat treptat din functiile de decizie politica.
Cand fostul calau devine victima
Gheorghe Apostol a avut o ascensiune fulminanta, blocata insa de mai tanarul Nicolae Ceausescu, care la moartea lui Dej, avand si spijinul batranului „sforar” Maurer, a preluat puterea.
Apostol nu a cazut dintr-o data, dar functiile pe care le va mai ocupa in continuare in cadrul regimului vor fi doar de reprezentare si nu de decizie. A sfarsit prin a deveni in cele din urma dizident.
"Scrisoarea celor sase", conceputa de Gheorghe Apostol a fost semnata si de alti fosti membrii marcanti ai PCR, trasi acum pe "linie moarta": Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu, Grigore Raceanu, Constantin Parvulescu si Silviu Brucan.
Scrisoarea a fost publicata de BBC si Europa Libera in ziua de 11 martie 1989 si a atras - odata in plus - atentia marilor democratii ale lumii asupra a ceea ce se petrecea in Romania.
A atras de asemenea si mania lui Ceausescu care a dat dispozitii severe referitoare la cei sase. Nu este greu de presupus care ar fi fost urmarile gestului lor daca evenimentele din Romania nu se precipitau in acel an 1989. Dar iata ce relata chiar Gheorghe Apostol intr-un interviu acordat Agentiei Rompres in mai 2003.
"A aflat Ceausescu si a convocat un grup de tovarasi din secretariatul de partid sa ma ancheteze si sa ma determine sa reneg cele ce am scris in scrisoare. Am fost bumbacit la partid vreo luna de zile. A fost chemata si sotia si fiica, sa ma convinga sa renunt la continutul scrisorii. Am fost exclus din partid si dat pe mana Securitatii. Am fost anchetat din mai 1989 pana in decembrie 1989. Eram cu domiciliul fortat, nu aveam voie sa vorbesc cu nimeni, nu avea voie sa vina nimeni la mine, telefonul era blocat. Ma luau dimineata la ora 8,00-9,00 si stateam la inchisoarea de la Rahova, pana pe la 11,00 - 12,00 noaptea".
Cu siguranta ca Apostol repeta intr-un anume fel - si culmea ca de aceasta data de aceeasi parte a baricadei - destinul comisarului Gheorghe Motas, cel care il arestase in 1940 si care, dupa schimbarea regimului politic din Romania, fusese arestat din ordinul lui Apostol in 1948. Vanatorul de ieri se transformase la randul sau in vanat. Se inchidea cercul.

Fenomenul Pitesti si alte orori
Intre 3 si 5 octombrie s-a desfasurat Al VIII-lea Simpozion International despre "Experimentul Pitesti - Reeducarea prin tortura". Dupa cum se exprima organizatorii simpozionului, "in...
Joi, 16 Octombrie 2008 - Adrian Bucurescu

Pitesti si Salcia, doua fete ale raului

Doua toponime care, in anume context, isi pierd intelesul geografic ca sa se incarce de oroare. Doua locuri incorporand in straturile profunde de sub invelisul banal al unui nume de oras si al unui punct de pe o harta cu determinante geografice, latitudine si longitudine, grozavia absoluta. Doua notiuni care, pe "initiatii" de care vorbea Soljenitin ca despre locuitori ai Gulagului, un taram paralel cu universul normal, ii fac sa se cutremure.Intr-o lume a sistemului penitenciar...
Joi, 16 Octombrie 2008

URSS pregătea invadarea României [2008-08-21]
Documente ale Oficiului Arhivelor Publice din Marea Britanie demonstrează că trupele Tratatului de la Varşovia urmau să invadeze România pe 22 noiembrie 1968, la ora 4 dimineaţa. [Citeste]

"Acu-i rîndul meu"

PREMONIŢIE ● În august 1968, Ceauşescu s-a temut că va fi "mazilit" de Moscova Declaraţiile lui Nicolae Ceauşescu la mitingul organizat în Piaţa Palatului la 21 august 1968 puteau să se sfîrşească tragic pentru România, existînd pericolul une invazii sovietice. Tocmai de aceea, Partidul a dispus înfiinţarea gărzilor patriotice, care trebuiau să facă faţă...