ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

Anul 1945 vazut de C. Radulescu-Motru
http://www.romanialibera.ro/editie/index.php?url=articol&tabel=z18032006&idx=61

Istoria crimelor pasionale / Otravita si aruncata in apa de unchiul ei
http://www.jurnalul.ro/articol_48601/istoria_crimelor_pasionale___otravita_si_aruncata_in_apa_de_unchiul_ei.html

Propaganda, poezie si rock
http://www.evz.ro/article.php?artid=253549

Campanie JN - O noua lege a arhivelor
http://www.jurnalul.ro/articol_47246/campanie_jn___o_noua_lege_a_arhivelor.html

Campania JN - Deschideti arhivele comunismului!
http://www.jurnalul.ro/articol_47399/campania_jn___deschideti_arhivele_comunismului_.html

Arhive desferecate
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current3/mi35.htm

ISTORIE LA "CURTEA VECHE"
http://www.revistafamilia.as.ro/2006/1/curteaveche.htm

Povestiri politiste - Asasinarea marelui boxer dinamovist Ion Covaci
http://www.jurnalul.ro/articol_48155/povestiri_politiste___asasinarea_marelui_boxer_dinamovist_ion_covaci.html

ACUM 50 DE ANI LA BERNA
Pe la jumătatea lunii februarie am primit o invitatie din partea Institutului Român de la Freiburg pentru a participa la un colocviu pe tema Actiunea de la Berna (14-16 februarie 1955 – Amintiri si Documente).
Institutul Român si Biblioteca Română de la Freiburg reprezintă un rar si impunător exemplu de reusită perseverentă si continuitate românească în exil. În conditiile abandonării României de către puterile occidentale si a definitivării instalării regimului sovieto-comunist, se forma la 1 mai 1949, la Freiburg, un comitet compus din români care au hotărît să înfiinteze acolo un Institut Român destinat promovării culturii române, cercetărilor istorice si culturale si păstrării documentelor, publicatiilor si creatiilor literare, stiintifice si beletristice ale exilului românesc. Din acel comitet făceau parte intelectuali români, precum Virgil Mihăilescu si Constantin Nagacevschi, fosti ofiteri români, inclusiv maiorul Greceanu, ofiter în armata franceză, fruntasi români si prieteni ai României. Initiativa a fost sprijinită si de germani originari din România. Un rol si o contributie materială însemnată a avut-o Principele Nicolae, care la vremea aceea se stabilise la Freiburg. Un sprijinitor de seamă a fost si Mircea Eliade. Initiatorii au pus o bază solidă acestei actiuni, care se va dovedi cu adevărat rodnică si durabilă, prin cumpărarea, în ciuda greutătilor cu care se confruntau exilatii români, a unui imobil în care functionează si astăzi Institutul si Biblioteca. Prin 1957-58, statul german, în cadrul ajutorului dat promovării comunitătilor nationale din exil, a început să acorde ajutor financiar regulat necesar continuării activitătii Institutului. După căderea regimului comunist din România, ajutorul acesta a fost sistat, ceea ce a creat o situatie extrem de dificilă acestei institutii care în afară de activitatea cultural-stiintifică detine, prin Biblioteca si Arhiva sa, un adevărat tezaur istoric si documentar românesc. Presedintele Asociatiei care coordonează activitătile Institutului este distinsul istoric român Matei Cazacu, stabilit în Franta. La Freiburg, două persoane a căror competentă este depăsită numai de totalul lor devotament dezinteresat, directorul Institutului Român, Ioan-Iancu Bidian, si doamna Mosinschi fac imposibilul pentru ca Institutul să-si prelungească o existentă din ce în ce mai precară. Închiderea Institutului Român de la Freiburg ar însemna nu numai disparitia unei eminente prezente românesti în străinătate, dar si o pierdere ireparabilă pentru studiul si cercetarea românească. Fără interventia unei solidarităti statale si private românesti ne paste încă o înfrîngere.
Colocviul din 26 februarie 2005 a fost dedicat evenimentelor de acum 50 de ani de la Berna, iscate de scurta ocupare a Legatiei comuniste române de acolo de către un grup de cinci tineri români, care părăsiseră România după instaurarea regimului comunist. Fiecare dintre ei trăise, într-un fel sau altul, ascensiunea represiunii si subjugării în Tară (de exemplu, unul dintre ei, Teodor Ciochină, basarabean, căutat de sovietici pentru a fi arestat, reusise să fugă din Basarabia cotropită, se înrolase într-o unitate de luptă germană împotriva Uniunii Sovietice, îsi pierduse un picior în luptă, fusese luat prizonier si deportat în Siberia dar reusise să evadeze din lagăr, revenind, peste Prut, în România, unde autoritătile comuniste l-au aruncat în închisoare, de unde, din nou, a reusit să evadeze si să fugă în Iugoslavia) si participase la încercările de rezistentă si împotrivire anticomunistă: Ioan Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu, Teodor Ciochină si Oliviu Beldeanu, care a fost organizatorul si conducătorul grupului. Scopul principal al ocupării Legatiei a fost demonstrarea în fata opiniei publice internationale a vointei neînfrînte românesti de împotrivire la dominatia sovieto-comunistă si dovedirea, prin documentele capturate în Legatie, a strînsei colaborări dintre regimul de la Bucuresti si Uniunea Sovietică la neostenita subversiune si activitate de spionaj împotriva Occidentului, în ciuda „spiritului de la Geneva” si a politicii de coexistentă pasnică proclamată de succesorii lui Stalin.
Anul ocupării Legatiei române de la Berna, 1955, îsi are un loc aparte în memoria mea. Cînd mă gîndesc la el, îmi revine întotdeauna senzatia de împrimăvărare, de încoltire a tuturor mugurilor de sperante politice si spirituale de atunci, după ce Stalin murise, iar mîna lui dreaptă, Beria, fusese judecat ca „trădător” si executat. Străzile si bulevardele verzi de la Sosea, fetele oamenilor, întîlnirile si hoinărelile cu prietenii, stirile că divizia specială de interventie a Ministerului de Interne de la Moscova si locotenentii domnesti ai lui Beria trebuiseră să depună armele sub amenintarea generalului Jukov că dacă nu se supun îi va trece prin foc si sabie, diminetile cînd începusem să ies fără precautii si griji din ascunzătoarea mea de pe strada Visarion, îmi apar într-o lumină care venea dinăuntru si dinafară. Iar înseninarea aceasta nu era o nălucă. Existau nu numai asteptările, ci si conditiile externe ale dezghetului psihologic si politic si în România. S-a vorbit, în 1968, de „primăvara de la Praga”, sub semnul si promisiunile „comunismului cu fată umană”. Dar, în 1955, după căderea de pe soclu a lui Stalin, strălucea un soare mai puternic (între timp insurectia maghiară din 1956, care, altfel decît cea non-violentă de la Praga, din 1968, nu a vrut nici un fel de comunism, a fost înnăbusită în sînge, iar occidentul a scăpat, parcă răsuflînd usurat, sansele oferite de disparitia tiranului din lumea pe care a mînjit-o cu sînge – urma să fie scos si din zidul Kremlinului unde, pînă una alta, îl depuseseră mumificat).
Atunci, în 1955, nu încă destul de informati si versati în treburile internationale, noii conducători de la Kremlin mai resimteau chiar si fată de occident ceva din teama omniprezentă insuflată de Stalin, o apucaseră pe drumul demascării crimelor stalinismului, se încercau încă în formula, la ei total inedită, a conducerii colective, si erau mai dispusi la negocieri ceva mai genuine, la tîrguieli si poate chiar la unele renuntări de bucăti din marea pradă. Dintre toate conducerile satelite din Răsăritul Europei, cea din România a fost cea mai refractară si incapabilă de a întelege semnele si adevăratele sanse ale timpului. Gheorghiu Dej nu a adulmecat decît pericolele pierderii puterii. Le-a prevenit si anulat prin tăgăduirea oricărui trecut stalinist la noi în Tară, ceea ce echivala cu refuzul unei destalinizări duse pînă la capăt, cu toate că mai pe urmă, aruncînd toată vina asupra ingerintelor si ordinelor sovietice, al căror prea zelos executant totusi fusese, recunostea el însusi trecutul stalinismului prăvălit asupra României. De altfel, modul în care Gheorghiu-Dej, după ce reprezentantul României declarase, la 3 decembrie 1956, în fata Adunării Generale ONU, că grupul lui Imre Nagy, căruia după înăbusirea cu tancurile sovietice a revolutiei maghiare si la cererea lui Kadar guvernul român îi acordase azil politic, va beneficia nestingherit de protectia respectivă si că guvernul „va observa regulile internationale ale azilului politic” (vezi Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucuresti, 1997, pag. 489), l-a predat si Imre Nagy a fost executat, la Budapesta, în iunie 1958, arată că stalinismul continua să fie un mod de a fi al conducătorului român. Indiferent de consecintele mai complexe si necontrolabile în timp ale formulei adoptată de Gheorghiu Dej de relativă autonomie a partidului său fată de conducerea de la Kremlin, în măsura în care, prin aceasta, îsi putea prezerva puterea după moartea stăpînului absolut de la Moscova, felul în care si-a trădat cuvîntul fată de Imre Nagy si fată de ONU constitue numai una dintre dovezile zădărnicirii sansei de atunci de a începe o reconsiderare reală, vizînd o emancipare de modelul socio-politic de origine stalinistă si de procedeele, mentalitătile si reminiscentele tenace respective. Retrospectiv, anul 1955 îl văd pe fundalul unor sperante si posibilităti românesti existente atunci, dar trădate.
Oliviu Beldeanu plănuise ca după ocuparea Legatiei române de la Berna să-i ceară guvernului de la Bucuresti, drept conditie a eliberării Legatiei si a personalului găsit acolo, eliberarea unui număr de detinuti politici. În noaptea de 14 februarie 1955, grupul lui Beldeanu a pătruns în teritoriul si imobilul Legatiei. Erau înarmati sumar si hotărîti să evite violenta, dar s-a produs un incident soldat cu focuri de armă în momentul cînd soferul Legatiei, Aurel Setu, care adusese de la Zürich curierul diplomatic, a dat peste prezenta lui Codrescu si Ochiu, care rămăseseră de gardă în curtea Legatiei. Aurel Setu, cu o sigurantă de sine care îmi sugerează că nu era un simplu sofer, s-a îndreptat hotărît spre cei doi. Codrescu l-a somat: „Stai! Sus mîinile!” Setu nu a ridicat mîinile, ci a continuat să înainteze spre Codrescu: „Cine sunteti voi, mă?” – „Cei din pădure!”, a răspuns Codrescu (nu era o simplă figură de stil. Codrescu, ca si altii din grup, încercase să înfiripeze în munti o rezistentă împotriva puterii comuniste mai înainte de a trece „ilegal” granita). „Si ce vreti? - „Răzbunare!” – „De ce mă. Îmi dati voi ordine mie?” În cîtiva pasi a ajuns la Codrescu si i-a pus mîna pe armă, căutînd să i-o smulgă. Codrescu nu a folosit arma, ci a căutat să se apere cu o toporiscă, lovindu-l cu ea. Aurel Setu nu s-a lăsat intimidat, ci a făcut stînga împrejur îndreptîndu-se spre masină. Codrescu s-a temut că Setu vrea să-si ia pistolul mitralieră din masină pentru a riposta si a tras o rafală în directia lui, rănindu-l. Aceasta a fost relatarea pe care Codrescu ne-a făcut-o acum la Freiburg, unde venise la aniversarea a 50 de ani de la actiunea de la Berna. El si ceilalti trei din grupul de atunci al lui Beldeanu trăiesc. Chirilă care locuieste la München, îsi anuntase si el venirea, dar a fost împiedicat de o gripă. Atunci, în noaptea de 14 februarie 1955, Setu a fugit, dispărînd, în asa fel încît atacatorii Legatiei nu l-au mai văzut, iar politia elvetiană l-a găsit mai tîrziu sub un boschet unde se ascunsese, rănit la cap. A fost transportat la un spital unde a murit. După ce cei cinci s-au predat si au fost arestati, procurorul elvetian nu a încadrat fapta lui Codrescu ca „omor cu premeditare”, ci a cerut instantei o încadrare a faptei la categoria „omor cu intentie” sau eventual ca „lovituri cauzatoare de moarte”. Instanta, luînd probabil în considerare întreaga situatie, caracterul special al motivărilor actiunii celor cinci si desfăsurarea incidentului Codrescu – Setu, i-a dozat pedeapsa lui Stan Codrescu la trei ani si sase luni de recluziune, Curtea neretinînd acuzatia că moartea soferului Setu a fost provocată intentionat. Oliviu Beldeanu a fost condamnat la patru ani, Ion Chirilă la trei ani si sase luni, iar Dumitru Ochiu la un an si patru luni de închisoare. Stan Codrescu, care s-a întretinut cu noi la Freiburg, răspunzîndu-ne cu o mare liniste asternută peste furtuna de atunci, atrăgîndu-ne cu modestie atentia asupra a ceea ce a fost avînt tineresc si amatorism în actiunea de la Berna, despuiată de orice patetism, dar limpede în intentionalitătile ei patriotice si anticomuniste, fostul detinut în închisoarea elvetiană, unde el si camarazii lui au fost tratati extrem de civilizat si uman (directorul închisorii stia putin româneste în urma unei sederi, cîndva, în România), posedă acum cetătenia elvetiană, si-a agonisit o bună situatie materială, a acumulat o bogată experientă de viată în contact cu realitătile nemenajante ale exilului, priveste înapoi cu seninătate, dar rămîne fidel amintirii si pretuirii lui Beldeanu, răpit în 1958 în Berlin, cu ajutorul securistilor redegisti, transportat si executat în România la închisoarea Jilava. Stan Codrescu călătoreste în România unde, cu modestie inimoasă, vrea să răsădească ceva din simtul practic elvetian însusit de-alungul deceniilor, de pildă ajutînd la întemeierea unei mici întreprideri la Tulcea unde se bucură de crearea unor locuri de muncă pentru compatriotii lui.
Dincolo de semnificatiile de neneglijat ale actiunii de la Berna, de perdelele de fum atît ale minciunii si infamiei comuniste cît si ale uitării generale sau, eventual, deficitele noastre de comprehensiune, as retine două momente în care se concentrează atît tragicul istoric, cît si atitudinea fundamentală a lui Oliviu Beldeanu si sensul superior pentru care s-a străduit si s-a jertfit. Pe cînd se găseau asediati de politia elvetiană în Legatia română de la Berna si trebuiau să stea pe rînd de gardă: „Ion Chirilă îsi aminteste că el si Codrescu au fost treziti de Beldeanu, care, vizibil măcinat de gînduri, le-a spus că cea mai nimerită solutie ar fi ca ei doi să se predea în ziua respectivă, iar el să rămînă în Legatie si să moară acolo” (Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul, Bucuresti, 2003, pag. 51).
Atunci cînd, la capătul procesului de la Berna, i s-a acordat ultimul cuvînt, Oliviu Beldeanu a declarat că el „n-ar fi avut nevoie de apărători si că ar fi preferat să se apere singur. Aici, în fata tribunalului elvetian, el nu vrea să răspundă decît de faptele sale prin care a călcat legile elvetiene (amenintarea politiei elvetiene, introducerea ilegală de arme). Pentru faptele sale pe teritoriul Legatiei, el ar fi gata să răspundă în fata unei instante române... În acest scop, el cere să fie extrădat si, în schimbul acestei extrădări, guvernul român ar putea să elibereze «cîteva victime ale epocii lui Stalin», permitîndu-le să vină în occident”(Ibidem, pag. 233).
La colocviul organizat de Institutul Român de la Freiburg, la care a participat si Nicolae Florescu, directorul „Jurnalului Literar”, de la Bucuresti, care are meritul de a fi readus la lumină actiunea grupului Beldeanu în paginile revistei si prin publicarea unei cărti, contributia mea a fost intitulată: „Pledoarie pentru un efort de întelegere mai aprofundată a motivărilor Rezistentei Nationale din România”.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/STINISOARAmar5.html

Pe ei nu-i trage nimeni la raspundere?
Fostii cominternisti romani au fost „improprietariti” cu bunuri de patrimoniu de mare valoare

„Fostii detinuti politic internati si luptatori antifascisti” – FIAP-istii - indiferent in ce parte a lumii luptasera ori fusesera internati, odata ajunsi la putere au inceput sa-si faca dreptate, cadorisindu-se unul pe altul cu bunuri care nu le apartineau, toate provenite din confiscari.

Sinistrul Chivu Stoica, fost detinut politic, dupa cum se stie, in anul 1956, in postura de prim-ministru, emite o Hotarare a Consiliului de Ministri (nr. 1507/30.07.1956), al carei text il redam in intregime pentru ca cititorii Focus Vest sa poata aprecia singuri cum „fostii” stiau sa-si aline durerile si sa-si sporeasca averea:
„1. Bunurile de uz personal si casnic, intrate definitiv in proprietatea statului, care se afla in pastrarea si folosinta fostilor detinuti, internati si luptatori antifascisti, inscrisi in evidentele FIAP, se pot atribui acestora dupa cum urmeaza:
a) fara plata, fiecarui detinator, bunuri in valoare de pana la 20.000 lei, inclusiv;
b) bunurile detinute peste acele care li se atribuie fara plata, vor fi vandute detinatorilor in masura in care acestia doresc sa le cumpere, cu plata pretului in rate lunare.
2. Sumele de bani achitate la bugetul de stat de catre detinatori, in contul cumpararii bunurilor ce detin, nu se mai restituie in cazul cand li se atribuie bunuri fara plata, iar cand acestia doresc sa cumpere si bunuri pe care le detin peste ce li se atribuie fara plata sumele achitate pana la data prezentei hotarari se vor tine in seama la stabilirea ratelor de plata.
3. Ministerul Finantelor va face atribuirea bunurilor pe baza de cerere sau, de la caz la caz, din oficiu.
4. Aplicarea dispozitiunilor prezentei Hotarari se face prin instructiunile Ministerului Finantelor”.
Aflam totodata din Anexa Nr. 1 (15 pagini in total), precum si dintr-un tabel atasat la Anexa, care si cati au fost fericitii beneficiari ai acestei prevederi „legale”: Anexa 1 = 48 de persoane; tabel 138 de persoane. Unele persoane din tabel se afla si in Anexa.
Cateva observatii cu privire la “componenta”: peste 90| sunt fosti cominternisti. Nu gasim printre beneficiarii jafului “legal” nici un luptator de pe front si nici vreun internat in lagarele de prizonieri; domicilile acestora sunt cu preponderenta in Cartierul Primaverii ori in alte zone cu vile confortabile; nici o precizare cu privire la stabilirea valorii obiectului oferit in dar sau vandut si nici asupra pretului.
Cateva exemple dintre beneficiari: Goncearuc Piotr, Tismaneanu Leonte, Felix Ida, Pollak Samuel, Belcovici Harm Hers, Brucan Silviu, Walter Roman, Manescu Manea, Selmaru Traian, Feldman Itic, Burca Mihai… Toti acestia se afla si pe tabelul cu cei care au primit si opere de arta.
Iata, de pilda, ce a primit Tismaneanu Leonte: un tablou in ulei, reprezentand un ostas la mitraliera, avand semnatura Then Sino – 1918, marime 70 / 60 cm, cu o rama de lemn bronzat; un tablou pictura in ulei, reprezentand o cana cu flori, de asemenea sub semnatura lui Then Sino – 60 / 46 cm; un tablou pictura in ulei, reprezentand o campie, sub semnatura R. Maniu – 56 / 46 cm. Nu se specifica bunurile primite fara plata pana la suma de 20.000 lei, asa cum stipuleaza Hotararea, si nici cele cu plata pana la suma de 15.301, cum rezulta ca a platit.
Un alt beneficiar de marca a fost si Walter Roman, tatal lui Petre Roman. Acesta a primit: un tablou 1,50 / 1 m, reprezentand un nud (infernul) fara alte precizari, evaluat la suma de 250 lei; un tablou reprezentand “casa taraneasca” semnat P. Ludosan, evaluat la 80 lei; un tablou, pictura – nespecificata (intentionat sau nu?), rama bronz, 0,60 / 0,90 m; trei tablouri mici diferite, in penita, cu rame subtiri, evaluate la 30 lei (?!?); un tablou pictura, reprezentand „2 carute trecand un rau” – 0,20 / 0,30 m, evaluat la 50 lei.
Din tabelul mentionat rezulta ca acelasi Walter Roman a primit bunuri, fara a se specifica acele bunuri, in valoare de 28.517 lei. Nu sunt specificate nici bunurile primite fara plata, pana la cunoscuta suma de 20.000 lei. Daca pe 9 tablouri a platit suma de 250 lei, cata mobila, argintarie, goblenuri a primit pentru suma de 28.517 lei, evaluate simbolic, precum au fost evaluate cele 9 tablouri? Dar pentru inca 20.000 facute cadou de primul-ministru Chivu Stoica?
Ce copilarie trista au avut odraslele acestor „antifascisti” de marca, impiedicandu-se in covoare persane, lovindu-se cu capul de mobila de mahon, privind tablouri de 30 si 50 lei, mancand din vase de argint primite „pomana”?
Omul care continua sa ne dea lectii de democratie – Silviu Brucan - a fost mai „modest” decat Walter Roman. El nu a primit bunuri decat de... 3.384 lei, plus cadouri in obiecte, in valoare de 20.000 lei. Dar poate ca obiectele au fost si mai fara valoare (nu se specifica, de altfel, in tabel), platind sa zicem 5 lei pe un tablou, 3 lei pe o lingura de argint. Un covor persan, de Buhara, nu putea valora mai mult de 100 lei, ca era vechi de 2 – 300 de ani!
Pe cand un H. C. M. pentru a „legaliza” furturile din bunurile fostului PCR, ale familiei Ceausescu si ale actualilor fosti detinuti politici?
Costin BADOIU

http://www.focusvest.ro/muzica/index.html

Procesul "Canalului Mortii"
http://www.ziua.ro/display.php?id=195457&data=2006-03-11

Istoria crimelor pasionale - Unde a fost ascuns cadavrul?
http://www.jurnalul.ro/articol_48078/istoria_crimelor_pasionale___unde_a_fost_ascuns_cadavrul_.html

Un ambasador îsi aminteste
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current2/mi24.htm

O comisie cu mintea... în ghips
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current2/mi22.htm

Recurs la istorie - 47 de ani de la miscarile studentesti
anticomuniste dinTimisoara, octombrie 1956
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=778

ADEVARUL DESPRE MEDITATIA TRANSCENDENTALA
http://www.ziarulcn.com/article/aid/2923/ADEVARUL-DESPRE-MEDITATIA-TRANSCENDENTALA

SUSMANII - HAIDUCI ANTICOMUNISTI
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current12/mi52.htm

ROMANIA ATACATA!
http://www.ziarulcn.com/article/aid/30579/ROMANIA-ATACATA!

Furt / Atacul de pe Valea Rosie
http://www.jurnalul.ro/articol_47571/furt___atacul_de_pe_valea_rosie.html

Istoria crimelor pasionale / Asasinul, un pervers periculos
http://www.jurnalul.ro/articol_47523/istoria_crimelor_pasionale___asasinul__un_pervers_periculos.html

Istoria crimelor pasionale / Asasinul, un pervers periculos
http://www.jurnalul.ro/articol_47523/istoria_crimelor_pasionale___asasinul__un_pervers_periculos.html

Referitor la Biserică şi colaboraţionism, cred că se poate sumariza în câteva cuvinte: oportunism, frică, spirit de conservare
http://www.adevarulonline.ro/arhiva/2006/Martie/1358/176682.html

UN DIPLOMAT ROMAN IN AMERICA DESPRE ROMANII DIN AMERICA
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/mi10/mi7.htm
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/mi11/mi24.htm

CAMIOANELE UMILIRII
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current9/mi24.htm

VIN VREMURI GRELE
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current7/mi2.htm

CAND DOI SE CEARTA ... AL TREILEA INTERVINE
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current2/mi25.htm

Demersuri greoaie in investigarea trecutului
http://romania.indymedia.org/ro/2006/01/1188.shtml