ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950
Cartea profesorului Lucian Boia „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950” constituie o pertinentă analiză asupra destinelor elitei intelectuale româneşti între cele două decenii. Demersul autorului, n. 1944 la Bucuresti, umple un gol foarte important în literatura care abordează problematica elitelor româneşti, în acelaşi timp lucrarea înscriindu-se în tipologia operei lui Lucian Boia. Aceasta este consacrată cu precadere studiului istoriei ideilor şi imaginarului, dintre lucrările autorului făcând parte: Jocul cu trecutul. Istoria între adevar şi fictiune, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Intre înger şi fiară. Mitul omului diferit din antichitate până în zilele noastre, Pentru o istorie a imaginarului, Franţa, hegemonie sau declin?, „Germanofilii”. Elita intelectuală româneasca în anii primului război mondial.

Lucrarea de faţă, aparută la editura Humanitas în anul 2011, tratează un subiect puţin explorat şi, în acelaşi timp, incomod: evoluţia elitei intelectuale românesti şi dublul raport al acesteia cu puterea şi al puterii cu intelectualitatea, într-o perioadă istorică extrem de agitată şi neclară. După cum menţionează şi autorul de la bun început: „greu să fi găsit o altă ţară care să fi trecut, ca România, prin atâtea regimuri politice de-a lungul unui singur deceniu. O relativă democraţie până la sfârsitul anului 1937. Regimul personal al regelui Carol din februarie 1938 până în Septembrie 1940. Puterea concentrată în mâinile conducătorului: generalul (apoi mareşal) Ion Antonescu (deja asociat cu legionarii în lunile anterioare), din ianurie 1941 până în august 1944. Scurta etapă democratică (cu destule limitări, de altfel) din august 1944 până în februarie 1945. Guvernarea Petru Groza, comunizantă, din martie 1945 până la sfârşitul lunii decembrie 1947. Iar la 30 decembrie 1947, odată cu proclamarea Republicii Populare România, intrarea deplină într-un sistem comunist. În doar zece ani, o succesiune de şapte regimuri, acoperind întreg evantaiul politico-ideologic, de la extrema dreaptă la extrema stângă şi de la democraţie la totalitarism”.- p. 7.

Punctual, Lucian Boia analizează atitudinile şi luările de poziţie ale membrilor elitei intelectuale pornind de la surse reprezentate în principal de arhive, dar şi memorii ale celor analizaţi sau apelând la puţinele lucrări care au tratat subiectul elitelor intelectuale în epoca avută în vedere. Printre acestea volumul Mariei Someşan- Universitate şi politică în deceniile 4-6 ale secolului XX, cărţile Anei Selejan despre România în timpul primul război cultural, 1944-1948; Trădarea intelectualilor; Reeducare şi prigoană; Literatura în totalitarism), biografiile lui Eliade sau Noica realizate de Florin Ţurcanu, respectiv Sorin Lavric.

Obiectul de cercetare al autorului, elita intelectuală, este constituit din aproximativ 120 de personaje. Aceştia sunt: membri corpului universitar la nivel de profesori şi conferenţiari, membri titulari ai Academiei Române, scriitorii cu statut recunoscut, ziariştii, publiciştii şi formatorii de opinie. Numele acestora sunt dintre cele mai celebre şi proeminente ale culturii române: începând cu tripleta Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, consacraţii George Călinescu şi Mihail Sadoveanu, sociologul Dimitrie Gusti, istoricul Nicoale Iorga, Mihail Sebastian, Simion Stoilov, Nichifor Crainic, A.C. Cuza şi asta pentru a enumera numai câţiva din lunga listă cercetată de către autor. Cartea e structurată în opt capitole. Acestea descriu atitudinile şi evoluţia intelectualilor în peisajul de mai sus, în funcţie de intervalele temporale reprezentate de regimurile politice şi evolutia aceastora in perioada tratată.

Primele trei capitole: Ofensiva tinerilor, Nationalişti şi democraţi, evrei şi antisemiţi, Profesori şi academicieni sunt capitole de plasare ale cititorului în contextul epocii. Ofensiva tinerilor redăatmosfera exuberantă a începutului anilor ’30 în care intelectualii noii generaţii au în vedere „schimbarea la faţă a României” - p.25prin impunerea culturii românesti ca una majoră. Această nouă generaţie de intelectuali reprezentată de Eliade, Cioran, Ionescu, Pericle Martinescu, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu (pentru a nu enumera decât pe câţiva)vizează„depăşirea condiţiei de cultură secundară şi imitatoare şi ridicarea spiritului românesc în sfera cea mai înaltă a universalului”-.p.25. În acelaşi timp, „noua generaţie este una care experimentează, în căutarea a ceva nou, dar încă nedefinit. De fapt, ei sunt în căutarea unei noi morale, a unei stări de spirit pe care ei vor sa o construiască şi pe care Eliade o va denumi huliganism (termen care trebuie înţeles lipsit de conotaţia sa negativă)”. P.27.

În acelaşi timp, generaţia de la 1930 vine la capătul unui proces deja împlinit (la nivelul elitelor)de integrare în civilizaţia occidentală şi faţă de care intelectualii generaţiei 1930 se simt pe picior de egalitate – p.32. Autorul consideră ca text fondator pentru această stare de spirit, seria de articole publicată de Eliade în 1927 în ziarul Cuvântul, sub titlul Itinerariu spiritual. În asentiment urmează un an mai târziu Manifestul Crinului Alb. Românismul şi ortodoxia sunt trăsăturile importante ale acestei noi generaţii. În general, numele mari şi consacraţii îşi publică textele şi luările de poziţie în ziare de dreapta, cum este Credinţa lui Nichifor Crainic. Acest lucru nu înseamnă însă că stânga nu există. Aceasta îşi are exponenţii ei, în special minoritarii etnici şi cu precădere evrei: Alexandru Sahia, Zaharia Stancu, Felix Aderca etc. Există chiar publicaţii ca Stânga unde, suprinzător, găsim chiar pe Petre Ţutea cu unul dintre textele sale de debut. Acesta „îşi exprimă încrederea în devenirea socială, aşa cum a fost formulată de părintele socialismului modern şi denunţă statul burghez pe care îl defineşte ca minoritatea posedanţilor conştienţi şi organizaţi în scopul exploatării muncitorilor de toate categoriile şi ţăranilor, adică a majorităţii. Bolşevismul e o nouă sinteză în care scopurile statului se identifică pentru prima dată în istorie cu aspiraţiile maselor”- p.41.

Românismul si ortodoxia intelectualilor, consideră autorul, trebuie înţelese în contextul României de atunci care este un stat multietnic, cu oraşele reprezentând doar 20% din populaţie, iar minorităţile 28,1% din populaţia totală (cu o pondere mult mai mare în provinciile alipite în 1918: 44,4% în Transilvania propriu zisă, 45,7% în Banat, 39,3% în Crişana-Maramureş, 43,8% în Basarabia şi peste jumatate 55,5% în Bucovina). În acest context, obsesia unei Românii româneşti, cerută de Eliade în Piloţii orbi (1937): „Oamenii care ne conduc nu mai văd. Sârbii se consolidează în Banat, ungurii în Transilvania, ucrainienii în Bucovina şi Basarabia, bulgarii în Dobrogea, evreii într-o bună parte a ţării”. – p.51. Evreii, obsesia în epocă, reprezintă 4% din populaţia ţării, însă sunt semnificativ mai mulţi la nivelul populaţiei citadine 13,6% şi de asemenea foarte numeroşi în Basarabia-26,8% şi Moldova-23,1%. La nivelul intelectualilor, aceştia sunt bine reprezentanţi. Aferentă epocii, alunecarea spre extremism, e evidentă din 1932. Acesta e anul Manifestului revoluţiei naţionale, semnat de Sorin Pavel şi Petre Tutea- deja repede trecut de la extrema stangă la cea dreaptă. Antisemitismul se radicalizează începand cu 1936 -disputa dintre Mihail Sebastian şi Vasile Lovinescu –p. 60, dar şi mai evident în presa şi în poziţionarea marilor ziare ale vremii Universul – evident de dreapta, arborând cauza naţionalismului şi tandemul Adevărul –Dimineaţa – mai moderat, o stânga împletită cu o ţinută ecletică, care combat extremismul de dreapta şi mai puţin pe cel de stânga.

Capitolul 3 discută despre nivelul superior al elitei intelectuale, în sensul ierarhiei: anume universitarii şi membri Academiei. Universităţile sunt percepute ca instituţii de românizare, studenţii evrei fiind rari, iar profesorii şi mai şi. Foarte interesantă apare apartenenţa politică a universitarilor, în general 60% având o apartenenţă politică declarată¹. După cum reiese din sursele cercetare de autor, la Iaşi era bine să faci parte din cercul Vieţii româneşti, de sensibilitate ţărănistă. La Bucureşti, era bine să fii liberal. Dintre marile nume, Dimitrie Gusti, Constantin Stere sau C-tin Rădulescu Motru erau la ţărănişti; Vintilă Brătianu, C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu sau Victor Papacostea la liberali. Exceptând cele două mari partide, din 1935 pătrunderea cea mai reuşită printre intelectuali este a Partidului Naţional Creştin (Goga-Cuza), la care aderă Istrate Micescu, Ion Petrovici, Onisifor Ghibu pentru a numi decât câtiva. La legionari îi găsim pe Dumitru Găzdaru, Traian Brăileanu, Sextil Puşcariu. Comuniştii stau destul de slab la nume mari, numai Petre Constantinescu Iaşi îşi declară apartenenţa.

Capitolul 4 se refera la raporturile regelui Carol al II-lea cu intelectualii. Autorul constată de la bun început influenţa pozitivă a regelui asupra mediului intelectual: „i-a ajutat pe creatori şi material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească şi asta fără a le cere să se alinieze la vreo formulă ideologică sau literară.”- p. 112. Sunt evocate episoadele ajutoarelor băneşti acordate de regim, prin intermediul generalul Condiescu lui Arghezi şi chiar lui Eliade sau Mihail Sebastian. Totodată, sprijinul acordat lui Gusti şi Institutului Social Roman în vederea înfăptuirii „serviciului social”² şi faimoasei sale monografii a satului românesc.

În cea mai mare parte, comentariile intelectualilor sunt în favoarea regelui :Felix Aderca îl numeşte regele culturii; -G. Călinescu-îl pune deasupra lui Ludovic al XIV-lea; galeria pro-regaliştilor e completată de Rebreanu, Sadoveanu , Arghezi –care a beneficiat direct de suportul regelui, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu care de asemenea aduc cuvinte de laudă.-p. 123. În acest cadru general, instalarea cadrului constituţional al dictaturii regale se face fără obiecţiile intelectualilor. Apropierea de Germania şi începutul războiului marchează o hemoragie puternică de intelectuali pentru partidele tradiţionale (liberali şi ţărănişti) şi creşterea în influenţă a Frontului Renaşterii Naţionale care îi câstigă ca membri pe marcanţii D. Gusti, N. Vasilescu-Karpen, L. Blaga, Iuliu Hatieganu, Gr. Antipa, M. Sadoveanu, E. Racovita, Horia Hulubei.

Adoptarea legii din 9 August 1940 care înlătura evreii din funcţiile publice, e urmată la scurt timp de abdicarea regelui Carol la 6 Septembrie 1940. Autorul conchide cu privire la domnia lui Carol al II-lea: „a fost o perioadă de 10 ani care a fost o mare epoca culturală, probabil una dintre cele mai importante epoci pe care le-a cunoscut România. Nu regele a creat-o însa a susţinut-o cât a putut”.-p.157.

Regimul regional, o epocă ce a durat numai 4 luni, a fost aşa numita” schimbare la faţă a României” afirmă Lucian Boia. Epoca debutează cu numirea intelectualilor de vază ai Mişcării în posturile de conducere şi epurarea în octombrie 1940 a celor vechi. Se schimbă toţi rectorii şi decanii. Nu mai sunt aleşi, ci numiţi prin decret pe un an de zile. Cură­ţirea universităţilor şi a corpului pro­fe­soral are loc prin crearea unor comisii de revizie care stabilesc menţinerea pe post, pensionarea, trecerea la învăţământul secundar sau la altă instituţie de stat, iar în cazurile grave destituirea. Sunt trecute în revistă de către autor toate cazurile celebre şi manifestările, respectiv atitudinile celor vizaţi. Ca de obicei în situaţii similare, apar delaţiunile şi poliţele de plătit. Giorge Pascu şi Onisifor Ghibu se disting ca delatori de marcă. Detaliat este menţionată şi atitudinea membrilor elitei la evenimentul şocant şi care îi face pe mulţi intelectuali să se îndoiască sau îndepărteze de mişcarea legionară şi care este asasinarea lui Iorga din noiembrie 1940.-p.193-194.

Apoi urmează perioada regimului Antonescu. „Spre deosebire de regimul lui Carol al II-lea, regimul lui Antonescu a fost o guvernare mult mai puţin ideologizată, pentru a nu mai pomeni de comparaţia cu regimul legionar. Fondul ideologic era cel al naţionalismului şi al românismului. Dar vocaţia guvernării Antonescu a fost mai degrabă una legalistă decât doctrinară.Nu s-a practicat o îndoctrinare sistematică şi nici o vânătoare de vrăjitoare. Cu atât mai mult cu cât intelectualii, în imensa lor majoritate au aplaudat sincer victoria lui Antonescu asupra legionarilor, după cum câteva luni mai tarziu au considerat justificată trecerea Prutului pentru recuperarea Basarabiei.”-p.198. Din nou, având un nou regim, are loc o schimbare a universitarilor schimbaţi, dar nu peste tot.

În ceea ce-i priveşte pe evrei, avem de-a face cu o dedublare a regimului Antonescu. Scoşi din şcoli şi universităţi, aceştia pot totuşi să îşi organizeze un „Colegiu pentru studenţii evrei”. Acesta cuprinde toate disciplinele universitare esenţiale grupate pe Litere şi Filosofie, Ştiinte şi studii economice comerciale, Biologie umană. În 1943, corpul profesoral numără 62 de persoane. Tot în aceasta perioadă, evreii au propriul lor teatru, Baraşeum, unde se joacă în faţa unui public numeros- acum apare şi succesul Steaua fara nume, a lui Mihail Sebastian, pe care o publică sub numele de împrumut Victor Mincu.

Interesant analizată de catre autor şi pusă în context este atitudinea intelectualilor cu privire la intrarea României în războiul din 1941. Elocvente pentru a înţelege sentimentul în epoca ar fi poate atitudinile unor oameni declaraţi de stânga ca Gala Galaction sau a lui Pericle Martinescu, care susţin prin poziţiile lor oficiale intrarea României în război împotriva Uniunii Sovietice. Totodată, luările de poziţie cu privire la ocuparea Transnistriei. Deşi nu s-a susţinut niciodată de către autorităţi soluţia anexării, pentru o parte din intelectuali aceasta apare ca pas de făcut. Apare bilunarul Transnistria în care Simion Mehedinţi, Onisifor Ghibu sau Ion Nistor discută despre evacuarea ruşilor şi ucrainienilor şi înlocuirea lor cu etnici români; tot în aceasta revistă, se afirmă necesitatea recuperării acestui vechi spaţiu aparţinand geto-dacilor şi se aduc argumente pentru un imperialism românesc- p. 213.

Căderea regimului Antonescu des­chidea teoretic drumul democraţiei. Însă, la 30 Decembrie 1947, regele e forţat să abdice; se proclamă Republica Populară România şi începe era comunistă. Schim­ba­rea din temelii a României într-un ritm atât de ameţitor, a provocat derută în rândul elitei intelectuale. Cei pe care schimbarea de regim i-a prins în afara ţării, au optat de regulă sa rămână acolo. Cazurile celebre sunt cele ale lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, dar şirul celor ramaşi în Occident e mult mai lung: Aron Cotruş, Vintilă Horia, Ghiţă Ionescu, Constantin Brăiloiu etc; principalii formatori de opinie şi directori de presă părăsesc şi ei ţara: Stelian Popescu (Universul) se stabileşte în Elveţia în iunie 1944. Tot aici Gr. Gafencu (Timpul) încă din 1941. Pamfil Şeicaru de la Cu­rentul pleacă din România puţin înainte de august 1944 şi ajunge în Spania.

În ţară, vechea elită intelectuală e supusă unor epurări succesive, începând cu numele din corpul universitar identificate cu regimul antonescian sau legionar. Aceste prime excluderi sunt decise de către noile comisii de epurare constituite în toamna lui 1944 şi prezidate de nou numiţii rectori ai universităţilor: Simion Stoilov la Bucureşti, Alexandru Myller la Iaşi, Emil Petrovici la Cluj. În general, cei care au fost socotiţi ca având înainte simpatii de stânga, revin în prim plan: Mihai Ralea, S. Stoilov, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Andrei Oţetea. Epurări au loc şi la societatea scriitorilor români, unde un nou comitet prezidat de Victor Eftimiu e ales. Sunt reintegraţi scriitorii evrei ca Felix Aderca, Camil Baltazar şi sunt epuraţi cei care au avut de-a face cu regimurile trecute: Nichifor Crainic, N. Herescu, N. Batzaria ect- în total circa 30 de membri. Cei care pleacă le fac loc lui G. Călinescu, Al. Rosetti, Geo Bogza, Radu Tudoran -„nu tocmai de stânga, dar frate al lui Bogza”, adaugă autorul- sunt primiţi circa 20 de membri. Faţă de scriitori, ziarişti şi universitate, Academia rezistă încă la schimbare, în ciuda atacurilor împotriva ei care se înmulţesc.

Racolarea intelectuală e făcută de comunişti metodic. Aceştia încearcă să se legitimeze atrăgând cât mai mulţi intelectuali pe listele partidelor care alcătuiesc Blocul Partidelor Democratice la alegerile din Noiembrie 1946: C.I. Parhon şi Constantin Daicoviciu se înscriu direct la comunişti.

Perioada de tranziţie de până în 1947, trece într-o nouă etapă odată cu instaurarea propriu-zisă a regimului comunist. Iniţial, efortul acestora fusese de a atrage de partea lor cât mai mulţi intelectuali, ceea ce presupunea un intervenţionism limitat din partea puterii. Dar pe măsură ce puterea politică sporeşte, se accentuează şi intervenţionismul cultural. Deja spre sfârşitul lui 1947, lucrurile avansează vizibil în această direcţie. Iar în 1948, odată cu proclamarea republicii şi instalarea deplinului control comunist, avea să se manifeste clar această chestiune: „nu mai era necesar ca intelectualii să meargă cu partidul; trebuia ca întreaga lor operă : literatură, artă, filosofie, istorie sau stiinţă să se aşeze în tiparul acestei ideologii”.-p.295

În 1948 cade şi bastionul Acade­miei Române care la 10 iunie 1948 renunţă la autonomie şi devine instituţie de stat, luându-şi numele de Academia Republicii Populare România. În noua instituţie „nu pot fi membri persoane care prin activitatea lor s-au pus în slujba fascismului şi a reacţiunii, dăunând prin aceasta intereselor ţării şi poporului”. –p. 298. Noua Academie apare pe 12 August 1948; 25 dintre academicienii de până atunci nu mai figurează în noua structură. Printre ei: Lucian Blaga, Simion Mehedinţi, Gh. Ionescu-Siseşti, Dimitrie Gusti. La Univer­si­ta­te, epurarea se petrece deja din toamna lui 1947, criteriile fiind la fel de arbitrare ca şi în cazul Academiei. În general, epurările au lor la secţiile sensibile: istorie, drept, filosofie,litere. Printre cei înlăturaţi: Mircea Florian, C.C. Giurescu, Anton Dumitriu, Lucian Blaga. În extrema cealaltă, la Matematică şi Fizică, cei mai mulţi dintre profesorii vechiului regim trec cu bine în cel nou: Moisil, Stoilov, Hulubei, Barbilian. Există şi situaţii intermediare ca în cazul lui George Călinescu, care deşi primit în Academie, deputat reales în Marea Adunare Naţională, director al Institutului de Istorie Literară, este dat afară din facultate.

În acelaşi timp, hărţuiala ideologică începe să devină un subiect la ordinea zilei, chiar Revista de oftalmologie ajungând să fie judecată în iunie 1949 pentru atitudine cosmopolită şi anti-patriotică. Publicase articole în engleză şi franceză şi nu acordase importanţa cuvenită contribuţiilor stiinţei sovietice.-p. 309

În general, eliminarea dintr-o poziţie intelectuală de prestigiu semnala adesea un pas decisiv spre temniţă şi chiar spre moarte datorită condiţiilor de detenţie. Printre membri elitei care şi-au găsit sfârşitul în acest mod tragic, autorul discută cazurile intelectualilor marcanţi ca: Traian Brăileanu în 1947, Istrate Micescu în 1951, Mircea Vulcanescu în 1952 etc- p.311. Sunt prezentate şi cazurile lui Dimitrie Gusti şi C-tin Radulescu Motru, cei doi intelectuali pierzându-şi nu viaţa, dar toată averea (confiscată de regim) şi sursele de venit, ajungând să trăiască aproape în mizerie în ultimii ani de viaţă.

Pe scurt, în această ultima perioadă analizată de Lucian Boia: „vechea elită intelectuală se angajase într-un proces radical de polarizare. Calea de mijloc devenea tot mai puţin practicabilă: ori Academia, ori puscaria!”- p.316.

Analiza lui Lucian Boia exprimă într-o manieră foarte clară şi lipsită de echivoc raportul intelectualilor cu puterea şi invers, al puterii cu intelectualii, în perioada 1930-1950. Deşi succint sintetizată în expunerea sumară de mai sus a capitolelor cărţii, linia directoare care reiese exprimă scăderea independenţei şi autonomiei intelectualilor faţă de regim/putere, odată cu avansarea spre momentul 1950. Condiţia liberă a intelectualului devine din ce în mai mult pusă în discuţie, iar raportul de egalitate care pare a fi prezent la început între elita intelectuală şi putere – se trasnformă treptat într-o relaţie de subordonare. Recapitulând: la 1930, intelectualii se avantă să schimbe România, într-o direcţie pe care nici ei nu o ştiu clar, dar clar vor o schimbare; polarizarea stânga –dreapta, naţionalism- democraţie se accentuează în scurt timp. Deşi dreapta pare a fi mai influentă, stânga nu trebuie trecută cu vederea, o pondere însemnată în cadrul ei având etnicii minoritari (evreii în special). Receptivitatea intelectualilor la gesturile puterii e pusă în lumină de atracţia exercitată de Carol al II-lea care desfaşoară o politică culturală de mare anvergură. Cu privire la regimul Antonescu, apare dubla sa natură: dur, dar legalist, este permisiv cu privire la autonomia intelectuală. Deşi sub dictatură şi în război, viaţa intelectuală se încadrează într-o relativă normalitate. În ce priveşte comunismul, acesta a intervenit brutal prin eliminarea unei mari părţi a elitei intelectuale, prin racolarea unei alteia rămase şi improvizarea „intelectualilor” de tip nou.

NOTE

1 În 1938, în acelaşi timp cu instaurarea dictaturii regale, funcţionarii publici sunt obligaţi prin decret regal să îşi declare apartenenţa politică.
2 Potrivit serviciului social, toţi tinerii de ambele sexe care îşi încheiau studiile universitare erau obligaţi un an de zile să meargă la sate pentru a-şi pune competenţele în aplicare.
CĂTĂLIN SECĂREANU – Drd. în ştiinţe politice, Facultatea de Stiinte Politice a Universităţii Bucureşti si totodată la Ecole Doctorale Francophone en Sciences Sociales a Universităţii Bucuresti., Master în Comparative Politics, Facultatea de Ştiinte Politice, Universitatea Bucureşti, licentiat al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti.

Discriminarea în perioada comunistă. Viaţa deţinuţilor politici legionari după eliberarea din închisori

Prin Decretul nr. 411/1964 au fost eliberaţi înainte de termen ultimii deţinuţi politic arestaţi în faza de instaurare a comunismului în România (sfârşitul anilor ’40 – anii ’50). Anul 1964 nu a fost ales întâmplător de autorităţi, gestul fiind prezentat de propagandă ca un „act de clemenţă“ pentru foştii adversari, la sărbătorirea a douăzeci de ani de la 23 august 1944. Mai mult, în anul 1964 regimul avea nevoie de o campanie de imagine, care să vină pe fondul aşa-zisei „politici de independenţă“ faţă de Uniunea Sovietică, adoptată prin „Declaraţia din aprilie 1964“.

Clemenţa arătată de regim faţă de pedepsele foştilor adversari politici nu s-a manifestat şi prin reintegrarea acestora în societate. Nu au primit locuinţe, şi-au găsit cu greu locuri de muncă, iar cei bătrâni nu au beneficiat de pensii. Toată viaţa au avut parte de şicanele autorităţilor statului, fiind în permanenţă discriminaţi datorită convingerilor din tinereţe şi a faptului că făcuseră închisoare din motive politice.


Legionarii, majoritari în închisori în anul 1964

Anul 1964 a înregistrat de fapt ultimul val de graţieri ale pedepselor deţinuţilor politic. Eliberările înainte de termen începuseră în 1962, criteriul de selecţie a celor trimişi acasă fiind reprezentat de gradul de periculozitate faţă de regim. Legionarii erau consideraţi în continuare ostili, autorităţile privindu-i cu neîncredere şi datorită acţiunilor din exil ale liderilor Mişcării.

Conform statisticilor Ministerului de Interne, în perioada 1962-1964 au eliberaţi 15.035 deţinuţi politic, dintre care 6.255 erau legionari¹. Situaţia eliberării lor, pe ani, se prezintă astfel²:

Anul	Nr. legionarilor eliberaţi
1962	1.805
1963	1.118
1964	3.332
TOTAL	6.255