ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

ARHIVELE COMUNISMULUI Zece ani în gulag pentru ochii lui Stalin

Comuniştii „îneacă într-o baie de sânge” ultima...

Prezentată timp de patruzeci de ani într-o manieră distorsionată de către oficialităţile comuniste, manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 este un episod însângerat al confruntărilor dintre partidele de opoziţie PNŢ şi PNL, adepte ale democraţiei şi pluripartidismului, fidele monarhului, şi PCdR, un partid de inspiraţie stalinistă şi sprijinit de URSS. Pentru comunişti, manifestaţia a însemnat o trezire la „realitate”, cum remarca Gheorghiu-Dej, fiind, de fapt, începutul unei campanii represive împotriva tuturor opozanţilor politici şi ideologici.


Acum 65 de ani, la 8 noiembrie 1945, aproximativ 15 mii de cetăţeni ai Bucureştiului, dar şi din alte judeţe, s-au strâns în Piaţa Palatului Regal pentru a sărbători ziua onomastică a Regelui Mihai I, conducătorul legitim al României, dar şi pentru a-şi arăta susţinerea faţă de suveran în conflictul cu guvernul pro-comunist dr. Petru Groza.

Popularitatea de care se bucura suveranul în rândul cetăţenilor, în special al celor tineri, a reprezentat pentru comunişti o teamă generalizată că această simpatie ar putea fi canalizată de adversarii politici, PNŢ şi PNL, şi că, sub masca acestei sărbători, se ascundea, de fapt, o manifestaţie politică a celor două partide. Controlând aparatul de stat şi, în special, Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu, comuniştii au încercat să împiedice desfăşurarea acestei manifestaţii sau măcar să reducă numărul participanţilor.

„Dacă eşti român, mâine la 10 să fii în Piaţa Palatului”


Manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 se desfăşura pe fundalul unui conflict între Rege şi Guvern, rămas în istorie sub denumirea de „greva regală” (august 1945-ianuarie 1946), adică refuzul monarhului de a semna legile Guvernului, şi a unui climat de teroare şi cenzură impus adversarilor politici, după 6 martie 1945. De asemenea, această manifestaţie avea loc înaintea vizitei trimisului special al preşedintelui american Truman în România şi Bulgaria, ziaristul Mark Ethridge.

Scopul vizitei îl constituia informarea asupra situaţiei politice şi economice din cele două state. Atât guvernul român, cât şi cel bulgar fuseseră recunoscute numai de Uniunea Sovietică, nu şi de către Statele Unite şi Marea Britanie. Se înţelege astfel de ce comuniştii au încercat prin toate mijloacele să împiedice desfăşurarea acestei demonstraţii, care evidenţia imensa popularitate a Regelui Mihai I şi a Partidelor Naţional-Ţărănesc Iuliu Maniu şi Naţional-Liberal Constantin (Dinu) Brătianu, în contrast cu lipsa de popularitate a Partidului Comunist şi a Frontului Naţional Democrat. Frontul grupa, pe lângă PCR şi Partidul Plugarilor, facţiuni desprinse din cele două „partide istorice”, PNL-Tătărescu şi PNŢ-Anton Alexandrescu, şi Partidul Social Democrat.

Zelul guvernului de a împiedica orice manifestaţie, care nu era controlată de comunişti sau organizată de formaţiunile politice satelit, a dat naştere unor violenţe între demonstranţii paşnici, în marea lor majoritate elevi de liceu, studenţi, invalizi de război, funcţionari, pe de o parte, şi muncitorii trimişi de Confederaţia Generală a Muncii, condusă de către liderul comunist Gheorghe Apostol. Bilanţul acestor confruntări a fost de 11 morţi şi vătămarea altor câteva sute.

Încă din 24 octombrie 1945, Guvernul a anunţat printr-un comunicat că ziua de naştere a Regelui Mihai I, 25 octombrie, va fi sărbătorită la aceeaşi dată cu cea onomastică, 8 noiembrie 1945. Totuşi, de teama unei manifestaţii, în noaptea de 24/25 octombrie 1945, fruntaşii PNŢ şi PNL din Capitală au fost arestaţi pentru a zădărnici orice tentativă a acestora de a organiza o demonstraţie în favoarea conducătorului constituţional al statului român.

„Trăiască Regele!”


Începând cu 1 noiembrie 1945, între conducerea naţional-ţărănistă şi cea liberală au avut loc mai multe întâlniri referitor la ziua de 8 noiembrie. Cele două partide au convenit să nu politizeze această zi, considerată sărbătoare naţională, neasumându-şi astfel iniţiativa organizării ei. Au permis, însă, participarea membrilor şi susţinătorilor celor două partide, în calitate de cetăţeni, cerând ca la această manifestaţie să nu fie afişate „placarde cu inscripţii şi orice semn exterior care ar da înfăţişarea unei participări oficiale a partidului [naţional-ţărănesc] la această manifestare, care nu trebuie să fie tulburată prin nici o afirmare corporativă sau politică a partidului, ea trebuind să rămână exclusiv populară şi Naţională”, fiind permise numai afişele cu Regele Mihai.1 Un rol activ, în organizarea sărbătorii de 8 noiembrie 1945, l-au avut organizaţiile de tineret ale celor două partide, în special studenţii de la Medicină şi Politehnică.

Deşi anunţase că ziua Regelui Mihai va fi sărbătorită ca o zi naţională, în preziua manifestaţiei, Guvernul a comunicat că 8 noiembrie este o zi lucrătoare, iar aceasta va fi sărbătorită prin oficierea unor Te Deum-uri în biserici, elevii şi militarii urmând să sărbătorească în unităţile şcolare, respectiv, militare. Tot la 7 noiembrie 1945, Direcţia Generală a Poliţiei transmitea unităţilor din subordine luarea unor măsuri care să împiedice venirea în Capitală a manifestanţilor, iar „toate persoanele care vor călători fără dovezi” să fie „înapoiate” în localităţile de origine. 2 Printr-un comunicat transmis în dimineaţa lui 8 noiembrie la radio, cetăţenii au fost informaţi că manifestaţia pentru aceeaşi zi fusese anulată. În absenţa unei prese libere şi ca urmare a cenzurii impuse de guvernul comunist, mobilizarea participanţilor a fost realizată prin „propagandă de la om la om, sau cu afişe mici tipărite sau scrise de mână”.

„Un mod ingenios de a chema oamenii”, se precizează într-o notă despre manifestaţia din 8 noiembrie 1945, a fost următorul: „Miercuri seara cetăţenii erau sunaţi la telefon şi o voce necunoscută le spunea: «Dacă eşti român, mâine la 10 să fii în Piaţa Palatului»”.3 Singurul cotidian care a tipărit o „chemare” a fost „Ardealul”, de orientare naţional-ţărănistă, în ziua de 7 noiembrie 1945, chiar dacă asupra directorului Anton Mureşanu se exercitaseră până atunci mai multe presiuni.

Începând cu primele ore ale dimineţii, în Piaţa Palatului au apărut grupuri de elevi şi studenţi, dar acestea au fost imediat „împrăştiate” de forţele de ordine, poliţiştii şi soldaţii care aveau sub observaţie zona. Impulsul a venit din partea unui „grup de invalizi de război de circa 30 persoane, care au intrat la Palat pentru a semna în registru, în jurul orei 9.00”.



„La ieşire – se precizează într-un Raport întocmit de Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţia Poliţiei de Siguranţă din seara lui 8 noiembrie 1945 – grupul s’a postat pe treptele statuei Regelui Carol I, iar un ofiţer invalid a scos un drapel pe care îl flutura în mâini”. După apariţia lor, grupurile de elevi şi studenţi s-au strâns în jurul invalizilor de război şi au început să scandeze „Trăiască Regele!”, „Regele şi Patria!”, „fiind acompaniaţi [şi] de publicul trecător pe stradă, care începuse a se strânge pe trotuarul dinspre Fundaţia Regală”, actuala Bibliotecă Central Universitară „Carol I”.

În acest timp, unul dintre invalizi „a desfăşurat”, în jurul orei 9.50, şi, „în uralele publicului care manifesta pentru Rege”, un „steag tricolor mare”. Un moment de efuziune l-a reprezentat şi apariţia în Piaţă a două maşini militare cu englezi, primite cu urale de către cei prezenţi, iar ocupanţii acestora au fost ridicaţi pe braţe şi introduşi pe poarta cea mică în Palatul Regal, actualul Muzeu Naţional de Artă al României.

Muncitorii scandau „Groza şi poporul!”


Cum s-a ajuns totuşi la violenţe şi la înregistrarea a 11 victime şi a câtorva sute de răniţi, deşi modul de desfăşurare a manifestaţiei era unul paşnic, iar atmosfera de sărbătoare? În tot acest timp, oamenii prezenţi în piaţă au intonat Imnul regal şi alte cântece naţionale.

Propaganda comunistă a atribuit aceste victime şi răniţii „bandelor fasciste conduse de Maniu şi Brătianu”, care s-au „dedat la violenţe, atacând Ministerul de Interne şi Confederaţia Generală a Muncii”, au jefuit magazine şi au atacat muncitorii paşnici şi evreii aflaţi pe Calea Victoriei.

Un răspuns mai apropiat realităţii, şi care prezintă desfăşurarea faptelor din 8 noiembrie 1945, se regăseşte în raportul citat mai sus, redactat în seara aceleiaşi zile. În acelaşi timp cu venirea militarilor englezi, în Piaţă au apărut şi patru maşini cu muncitori care scandau „Groza şi Poporul!”. „Aceste maşini au circulat în mijlocul masei de manifestanţi, făcând mereu înconjurul statuei, şi căutând să-i împrăştie. Ulterior au mai venit încă şase maşini, camioane şi autobuze de la diferite întreprinderi, în majoritate de la C.F.R”.

Pe când manifestaţia era în toi, în curtea Palatului a intrat o autocamionetă cu manifestanţi cu „portretul Regelui pe o placardă”, care scandau „Regele şi Patria!” şi „Libertate!”. Portretul a fost „prins de felinarul dela Poarta Principală”. Autocamioneta era urmată de un cortegiu format din doi ofiţeri invalizi, decoraţi cu ordinul „Mihai Viteazul“ şi duşi pe braţe de manifestanţi. Coloana se încheia cu „un grup care purta în mâini un automobil în miniatură, înfăşurat în tricolor, având un copilaş de 5-6 ani, spunând că acesta este simbolul generaţiei de mâine”.

În tot acest timp, camioanele cu muncitori se plimbau prin mulţime, în încercarea de a o dispersa. Scânteia conflictului s-a aprins în urma accidentării unei femei, „fapt care a produs indignare”, şi apariţia unei busculade între muncitori şi manifestanţi. Muncitorii „provocaţi” de demonstranţi, care aruncau cu bolovani, aşa cum se precizează în raport, au reuşit să „tragă în maşină” câţiva dintre protestatari, „unde au început să-i lovească”. În urma incidentelor, protestatarii au început să strige: „Jos teroarea şi călăii!”, „Libertate!”.

Ca răspuns la aceste scandări, muncitorii au coborât din maşini, începând astfel „altercaţiile şi încăerările”, iar „manifestanţii s’au repezit imediat la cele două maşini, le-au răsturnat şi incendiat”.
„Concomitent cu incendierea maşinilor” – se precizează în raport – au fost trase „două focuri din partea dreaptă a statuei, la care s’a răspuns cu mai multe focuri din grupurile încăerate, fără a se putea preciza cine a tras”. Numărul manifestanţilor a crescut, în urma apariţiei unor noi grupuri de 2-3.000 de persoane, identificate de reprezentanţii poliţiei ca studenţi sau membri ai partidelor istorice.

Divizia „Tudor Vladimirescu“, în ajutorul forţelor de ordine


După ridicarea de către agenţii forţelor de ordine a unora dintre „agitatori” şi aducerea lor în sediul Ministerului de Interne, demonstranţii s-au îndreptat în „masă compactă către intrările clădirei în construcţie ale acestui minister”, cu scopul de a pătrunde în interior şi a-i elibera pe cei arestaţi. Nereuşind acest lucru, s-a încercat incendierea gardului din lemn al ministerului.

Răspândirea lor a fost realizată în urma intervenţiei armatei, care a tras focuri de intimidare, iar protestatarii s-au refugiat pe „arterele principale ale Capitalei, au distrus afişele de propagandă ale guvernului, producând şi desordini ca: oprirea tramvaielor, arderea gazetelor oficioase ale partidului comunist etc.”. Forţele de ordine prezente în piaţă au fost întărite cu unităţi ale Diviziei „Tudor Vladimirescu“, chemate în jurul orei 10.30 de către liderii comunişti, care, după cum se spune în acelaşi raport, „au reuşit până la urmă să răspândească grupurile de manifestanţi”.

Bilanţul acestor confruntări dintre demonstranţi, în marea lor majoritate elevi, studenţi şi invalizi de război, şi contramanifestanţii comunişti, sprijiniţi de agenţi de poliţie, unităţi ale armatei şi ai Diviziei „Tudor Vladimirescu“, este precizat sec la sfârşitul raportului: „Incidentele petrecute s’au soldat cu mai mulţi morţi şi răniţi, a căror situaţie a fost raportată separat la forurile superioare”.4 Manifestaţii de ziua regelui au avut loc şi în alte oraşe, soldate, de asemenea, cu confruntări între protestatarii anticomunişti şi muncitorii dirijaţi de Partidul Comunist.

„Omoram 1000 de oameni, dar făceam ordine”



Manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 a fost discutată în şedinţele şi întrunirile Guvernului, Partidului Comunist, ale Frontului Naţional Democrat şi ale Frontului Unic Muncitoresc din perioada 10-17 noiembrie 1945, fiind prezentată ca o încercare a principalelor partide de răsturnare a „regimului de concentrare democratică” dr. Petru Groza. Unul dintre principalii vinovaţi de escaladarea conflictului şi de apariţia unor scene de violenţă, considerate a fi tipice unui război civil, a fost identificat în persoana ministrului de Interne Teohari Georgescu.

(În urma manifestaţiei din 8 noiembrie, Biroul Politic al PCR a concluzionat: „Stimulate de atitudinea guvernelor englez şi american şi îndrumate de reprezentanţii americani din România, conducerile manistă şi brătienistă au hotărît să treacă dela acţiunile lor clandestine de subminare a guvernului la acţiuni deschise”)

La şedinţa Frontului Unic Muncitoresc din 9 noiembrie 1945, reprezentantul PSD în guvern, subsecretarul de stat de la Interne, Ion Burcă, s-a dezlănţuit într-un atac furibund la adresa ministrului T. Georgescu. Acesta a criticat modul în care autorităţile au gestionat situaţia, arătând că „s-a procedat greşit, atunci când anumiţi indivizi au fost bătuţi în faţa Palatului”. Burcă le-a transmis celorlalţi participanţi că împărtăşea aceeaşi ură împotriva demonstranţilor, „dar nu trebuia făcut asta acolo, ci aduşi înăuntru şi acolo bătuţi, nu să vadă americanii”. Subsecretarul de stat considera că manifestanţii ar fi putut fi „răspândiţi dela prima salvă [de foc], dacă se proceda cum trebue” şi că „trebuia reprimat imediat, când s-a văzut că este o mişcare cu caracter fascist”.

Modul de intervenţie al forţelor de ordine a fost prezentat ca „o lipsă de plan, de hotărâre, de atitudine în momentul acela”. Pentru reprezentantul PSD, numărul victimelor era irelevant, dacă în urma intervenţiei în forţă era restabilită ordinea în Piaţa Palatului: „Omoram 1000 de oameni, dar făceam ordine. Nu trebuia să lăsăm aceste haimanale să bâţâie pe acolo. Când au văzut o forţă, o atitudine hotărâtă, s’au împrăştiat. Eu constat că Teohari s’a lăsat surprins [...] nu a reacţionat la timp”. „Şi 4 ore a stat Piaţa sub teroare, fără să se vadă cineva hotărât să ia vreo măsură. Când au atacat curtea Ministerului, iarăşi a fost un moment critic”.

Critica lui Burcă era împărtăşită şi de colegul acestuia de partid, Lothar Rădăceanu, care i-a cerut lui Teohari să se consulte cu „tov. Burcă, să ştie şi el”, pentru că, spunea Rădăceanu, „tu iei acum măsuri de represiune, pentru cari toţi răspundem. Pentru modul cum se face represiunea, răspundem cu toţi colectiv [...] şi noi suntem de acord să se ia măsuri severe de represiune, însă dacă este vorba să participăm la răspunderea politică, cerem atâta: să colaborezi, să te consulţi”.5 Gheorghe Gheorghiu-Dej, prezent şi el la această şedinţă, a propus organizarea unei manifestaţii pentru înmormântarea victimelor, „cum nu a mai fost până acum”, astfel încât „capitala să se cutremure. Să folosim victimele, pe care le vom înmormânta cu toată cinstea”. Scopul manifestaţiei îl constituia, în opinia liderului PCR, arătarea sprijinului faţă de guvernul Groza şi „forţele politice” pe care „se bizuie”. Totodată, această acţiune avea să fie „începutul unei ofensive generale împotriva resturilor fasciste”6, adică a partidelor de opoziţie PNL şi PNŢ.

„Trebue lucrat fără milă, să plângă cât vor”


„Evenimentele” de la 8 noiembrie 1945 au fost analizate şi în şedinţa din 10 noiembrie 1945 a FND, condusă de veteranul comunist Vasile Luca. Aici, Gheorghiu-Dej, referindu-se la ofiţeri, a propus să se procedeze „conspirativ”, deoarece „nu ne putem permite luxul de a lucra deschis” şi „foarte prudent, însă rapid”, iar „toţi cei în care nu avem deplină încredere, fie el fratele meu, oricine ar fi el” să fie schimbaţi din funcţii. Acesta a concluzionat în finalul şedinţei: „Trebue lucrat fără milă, să plângă cât vor, poporul trebuie să trăiască, ţara trebue să trăiască.

Dacă nu lucrăm cu sânge rece şi dârzenie, se va râde de noi. Desigur ruşii au destule forţe ca să-i facă chisăliţă, dar aceasta nu e de dorit şi putem evita”.7
Versiunea oficială asupra evenimentelor din 8 noiembrie 1945 a fost însă stabilită în şedinţa Biroului Politic al Secretariatului CC al PCR din 13 noiembrie 1945, convocată la o zi după înmormântarea „victimelor reacţiunii”. În timpul şedinţei, Gheorghiu-Dej a insistat asupra riscului unei noi manifestaţii, care urma să fie asumată de această dată de partidele din opoziţie, şi chiar a pregătirii unei lovituri de stat: „Aici trebuie să fim atenţi, că de astă dată nu va mai fi vorba de copii de şcoală, de elevi, de studenţi şi de câteva elemente izolate militare, ci va fi vorba de formaţiuni organizate militare”.

În viziunea liderului PCR, principala consecinţă ar fi reprezentat-o intervenţia „celor trei” în rezolvarea situaţiei din România „şi că această rezolvare nu poate veni din interior şi că trebue să fie rezultatul unei înţelegeri între «Cei Mari»”.

„De 8 noiembrie, nu se va permite nici o manifestaţie de stradă”


Una dintre „părerile” exprimate de Gheorghiu-Dej la această şedinţă a fost şi aceea că Opoziţia „ar fi putut ocupa mai toate instituţiile publice, ar fi putut trece mai repede la arestarea noastră, decât noi la arestarea lor” cu o singură condiţie: „dacă [ei] ar fi avut ceva grupe militare bine organizate”. În opinia acestuia, singurul aspect pozitiv al manifestaţiei din 8 noiembrie 1945 era faptul că „ne-am trezit la realitate”, ceea ce în limbajul decriptat însemna începutul unei campanii represive împotriva adversarilor politici, ideologici, sau de orice natură, ai comuniştilor.8 La sfârşitul şedinţei, Biroul Politic a adoptat următoarea „apreciere asupra evenimentelor din 8 noiembrie”: „Stimulată de atitudinea guvernelor englez şi american şi îndrumate de reprezentanţii americani din România, conducerile manistă şi brătienistă au hotărît să treacă dela acţiunile lor clandestine de subminare a guvernului la acţiuni deschise”. Scopul îl constituia, potrivit Biroului Politic, compromiterea guvernului şi prezentarea lui ca „unul care nu respectă libertăţile cetăţeneşti”, provocarea de „dezordini” pentru a arăta celor „trei mari” că guvernul Groza nu „reuşeşte să păstreze ordinea în ţară”.

(„Scânteia”, organul de presă al PCR, anunţa la 13 noiembrie 1945 că la înmormântarea victimelor manifestaţiei din 8 noiembrie au participat „750.000 de cetăţeni”. Oficiosul adăuga: „Poporul unit a cerut dizolvarea partidelor fasciste ale lui Maniu şi Brătianu şi arestarea tuturor vinovaţilor”)

Violenţele provocate de intervenţia camioanelor cu muncitori ai Confederaţiei Generale a Muncii şi forţele de ordine, aflate sub controlul lui Teohari Georgescu, erau descrise în această „apreciere” drept „acte huliganice” cu „caracter anti-sovietic, anti-muncitoresc, antisemit”, ceea ce le-a permis comuniştilor să prezinte că „cele 2 partide ca partide cu conducere fascistă”.

Ca aspecte negative, Biroul Politic a considerat „greşit că automobilele cu circa 2000 de muncitori, destinaţi a apăra localurile organizaţiilor democratice, s’au plimbat în Piaţa Palatului printre manifestanţi, dându-le acestora pretextul de a ataca cică drept răspuns la încercarea muncitorilor de a le deranja manifestaţia” şi drept „insuficientă pregătirea administrativă pentru rapida reprimare a huliganilor fascişti”.

După 8 noiembrie 1945, autorităţile comuniste au acordat o atenţie sporită acestei zile în următorii ani. „Nu se va permite nici o manifestaţie de stradă, din partea niciunei organizaţii”, a fost regula de bază aplicată de comunişti.

La trei ani după manifestaţia de la 8 noiembrie 1945, în primul an al Republicii Populare Române avea loc prima comemorare oficială „dela asasinarea tovarăşilor din Piaţa Palatului, de către bandele reacţionare”, în Parcul Naţional fiind aduse „elogii memoriei celor asasinaţi”.9 În 1955, la zece ani de la evenimentele din 1945, „tovarăşii care au căzut ucişi cu ocazia apărării sediului Confederaţiei Generale a Muncii” au fost decoraţi post-mortem cu ordinul „Apărarea Patriei” clasa I şi Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”, între timp fiind descoperite alte patru victime. 10

45 de ani de luptă împotriva comunismului. Memorialul de la Sighet ajunge la Parlamentul European

30 de ani de la revolta de la Motru, înăbuşită cu fecale: „Am cerut pâine şi ei ne-au dat rahat!“

Istoriografia comunistă: de la glorificarea slavilor la...

Odată cu instaurarea regimului comunist după abdicarea forțată a Regelui Mihai, schimbări radicale au apărut pe toate planurile, nu doar politic și economic, ci și social și cultural. Unul din aspectele demne de urmărit este cel al istoriografiei comuniste: lucrările de istorie scrise în perioada de după '47 și până în 1989 diferă cu mult de cele din perioada anterioară. Unele teorii prezentate în cărți sunt chiar de-a dreptul absurde, dar ele nu trebuie considerate ca fiind teorii științifice: sunt doar o altă față a propagandei regimului care dicta ce istorie trebuie prezentată poporului.

Istoriografia din deceniile comuniste nu este una compactă. Schimbările de la centru se reflectă și în lucrările de istorie. Astfel, identificăm trei perioade diferite: una a istoriografiei de tip stalinist, internaționalistă – specifică anilor '50; o alta – de recuperare a valorilor naționale – din anii '60; și cea de-a treia – ceaușistă, național-comunistă, de după 1971.

Istoriografia stalinistă: glorificarea slavilor și a Uniunii Sovietice

Prima perioadă, a istoriei de tip stalinist, stă sub semnul a trei istorici: Mihail Roller (1908-1958), de departe liderul istoriografiei românești în anii '50; Petre Constantinescu-Iași (1892-1977) și Miron Constantinescu (1917-1974), activist important al Partidului și unul din responsabili cu propaganda din sfera științelor sociale.

Ne oprim aici asupra unor lucrări semnate de Mihail Roller deoarece acestea au avut cea mai mare influență. Istoricul publică în 1947 lucrarea Probleme de istorie, în care susține că istoriografia românească de până atunci nu fusese una științifcă deoarece nu cunoscuse ideologia marxistă. Astfel, toate lucrările anterioare nu aveau nicio valoare pentru că nu se bazau pe operele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, iar adevărata istorie nu se poate baza – cum altfel?! – decât pe marxism, ”singura concepție științifică despre istorie și viață”. În același an, apare Istoria României (republicată ulterior sub titlul de Istoria RPR), care devine lucrarea istoriografică oficială a perioadei internaționaliste. Tezele susținute în această carte par astăzi nefondate, absurde. Roller susține că teritoriul României a beneficiat de influența pozitivă a ”sciților”, care au creat civilizația fierului, adusă și dacilor. Cucerirea romană este, evident, prezentată ca fiind ceva nefast în istoria noastră; romanii ar fi robit Dacia, iar retragerea aureliană din secolul al III-lea a fost o eliberare de sub ”jugul roman”.

Slavii sunt prezentați într-o lumină favorabilă. După Roller, ei erau o populație pașnică, agricolă și sedentară, care i-a influențat în bine pe strămoșii noștri. Și – foarte important – ei nu erau barbari! Din aceeași lucrare aflăm că rușii kieveni și alte cnezate ruseși au stăpânit teritoriul românesc și i-au apărat pe români. Apoi, în secolul al XI-lea, bulgarii conduși de țarul Boris i-au creștinat pe români.

Aceste două cărți au fost printre primele de opere de factură marxistă apărute în mediul istoriografic românesc. Schimbarea radicală a venit odată cu anul 1948. În iunie-august '48 sunt desființate toate institutele de cercetare a istoriei și înlocuite cu Institutul de Istorie al RPR, având patru secții: istorie românească, universală, slavă și bizantină. Toate revistele de profil dispar și, în locul lor, apare revista Studii, aflată sub controlul partidului și al cenzurii. Prin reforma învățământului din luna august corpul didactic este epurat; toți istorici considerați ”nesiguri” din punct de vedere ideologic sunt eliminați. Mulți din profesorii universitari ajung în închisoare, iar cei ce scapă de arestare nu mai au voie să publice. Tot atunci e înființată Facultatea de Istorie de sine stătătoare (până atunci istoria fiind studiată la Litere). În iunie 1948 e desființată vechea Academie pentru a face loc Academiei RPR, iar academicienii sunt arestați. La secția de istorie a noii academii sunt numiți de guvern (și nu aleși, cum ar fi fost normal) Petre Constantinescu-Iași și Bogdan Lăzăreanu. Aceștia îl ”aleg” pe Roller pentru a deveni membru al academiei, iar David Prodan și Emil Condurachi devin membri corespondenți.

În anii 1947-1950 discursul politic românesc se axa pe sublinierea rolului esențial al Uniunii Sovietice în dezvoltarea României. În lucrările de istorie asta se traspune prin evidențierea rolului jucat de slavi în formarea poporului român. În 1953 are loc o reformă a ortografiei pentru ”eliminarea exceselor latiniste” și pentru aducerea limbii române mai aproape de fondul slav. Au existat chiar, în acea vreme, istorici și lingviști care susțineau că limba română ar fi de fapt o limbă slavă. Pentru a promova bunele relații cu Uniunea Sovietică, în România apar mai multe instituții de genul editurii ”Cartea rusă”, Analele româno-sovietice, Institutul de Studii româno-sovietice sau Muzeul Româno-Rus. În momentul schimbării de direcție a Centrului, aceste instituții au fost desființate. Urmează perioada detașării de Moscova.

Destinderea în istoriografie – nuanțarea teoriilor

La începutul anilor '60, guvernul comunist, la inițiativa lui Dej, începe distanțarea de Moscova. Acest fapt s-a reflectat rapid și în istoriografie. Tezele internaționaliste sunt abandonate, și unele teze din perioada interbelică – cele cu conținut național – încep să fie reluate. Unii dintre istoricii închiși după 1948 sunt eliberați din închisoare, și operele unor istorici de secol XIX încep să fie republicate. În 1959 este celebrat centenarul Unirii, sărbătoare cu caracter național care până atunci fusese strict interzisă. În 1963 e reînființat Institutul de Studii Sud-Est Europene (înființat în 1913 de Iorga și Pârvan) sub conducerea lui Mihail Berza, iar în Academie au fost admiși istorici profesioniști precum Andrei Oțetea, M. Berza, Ioan Nestor și D.M. Pippidi.

Opera cea mai importantă a acestei perioade de destindere este Tratatul de Istorie a României,cu patru volume publicate între 1960 și 1964. Față de scrierile din perioada precedentă, lucrarea vine cu unele schimbări (oarecum în bine, am putea spune). Cucerirea romană este prezentată favorabil, e admis faptul că limba română este de origine latină – deși lexicul slav a jucat un rol important în formarea limbii române. Conform lucrării, poporul român s-a format în secolele VII-V, procesul definitivându-se abia după venirea slavilor. Epoca medievală este prezentată fără a se pune prea mare accent pe rolul rușilor. Adevărata surpriză vine cu volumul al III-lea, în care este menționată problema Basarabiei. Se arată faptul că prin tratatul de la Luțk, Petru I promitea retrocedarea către Moldova a teritoriilor ce urmau să fie cucerite de la turci, adică Bugeacul. Volumul al IV-lea se oprește asupra secolului al XIX-lea și aduce unele critici Rusiei, mai ales prin prisma Regulamentelor Organice. Un al cincilea volum, dedicat epocii domniei lui Carol, trebuia să apară, dar nu a mai fost difuzat din motive politice.

În 1964 a fost publicată o carte-surpriză: Karl Marx. Însemnări despre români. Publicarea acestei lucrări a provocat o adevărată criză în relațiile româno-sovietice, dar de partea cealaltă a fost un deliciu pentru opinia publică internă. E cunoscut faptul că Marx nu era deloc un admirator al Rusiei, ba din contră; în această lucrare el prezintă relațiile dintre ruși și români într-o modalitate nu tocmai favorabilă rușilor: vorbește de răpirea Basarabiei în 1812, de planurile de anexare a Principatelor, de reprimarea revoluției de la 1848 și de împotrivirea față de Unire.

Venirea lui Ceaușescu la putere n-a adus prea multe schimbări în planul istoriografiei. În primii ani, interesul liderului pentru istoria generală a României era redus. În discursurile sale, el vorbea doar de istoria mișcării muncitorești. Istoricii au avut atunci o perioadă favorabilă: puteau călători în Occident la congresele internaționale de istorie, la conferințe și colocvii. În plus, se renunță la practica de a susține o singură teorie istoriografică: sunt permise dezbaterile și confruntările de idei cu privire la istorie. În 1965, Iorga este reabilitat și lucrările sale sunt republicate, iar institutul de istorie primește numele său, pe care-l păstrează și azi. Unul din cei mai importanți istorici închiși și denigrați de fostul regim, Constantin C. Giurescu, este readus la Universitatea București.

Lucrările reprezentative pentru această perioadă sunt Istoria poporului român, semnată de Andrei Oțetea și Ion Popescu Puțuri (care diminuează rolul slavilor în etnogeneză) și Istoria României a lui Miron Constantinescu și Constantin Daicoviciu. Aceștia prezintă rezervat civilizația dacică, admit rolul slavilor în formarea poporului român, admit stăpânirea bulgară de la Nordul Dunării și influența bisericii bulgare.

Tezele din iulie și ultranaționalismul

În discursul politic și istoriografic ceaușist momentul de cotitură a fost anul 1971, când Ceaușescu trasează o nouă linie politică și ideologică în vederea respingerii și denunțării influențelor străine. În același timp, e afirmată necesitatea controlării de către partid și de stat a istoricilor. Perioada de după 1971, cunoscută ca și perioada național-comunismului, va fi caracterizată pe planul istoriografiei de un discurs ultranaționalist.

La 9 iulie 1971, Nicolae Ceaușescu rostește un discurs numit Expunere la consfătuirea cu activul de partid din domeniul ideologiei, prin care critică ”ploconirea față de ceea ce este străin și mai cu seamă față de ceea ce este produs în Occident”. Cere să se pună capăt ”concepțiilor liberaliste, mic-burgheze, anarhice”, și declară că istoria și filosofia nu sunt o meserie de specialitate, ci o activitate ideologică pură pe care trebuie să o practice doar oamenii recrutați prin partid. Astfel, scrierea istoriei devine apanajul partidului – numai el are dreptul de a decide ce se scrie. Și nicio altă concepție nu poate exista cu privire la istoria țării în afara celei oficiale.

După 1971, Ceaușescu s-a folosit de istorie pentru propaganda politică. Tezele principale erau că românii aveau o istorie glorioasă care a condus inevitabil către gloria prezentului, cea mai strălucită epocă din istoria poporului român. Liderul cere istoricilor să scrie ”marea epopee națională”, cu accent pe unitatae națională, lupta pentru independență (ca luptă împotriva străinilor) și vechimea națiunii (obsesia dacismului). Cum Ceaușescu se considera un lider mondial, și poporul român devine unul de excepție, unul din cele mai vechi din Europa. O bună parte a opiniei publice a căzut în această capcană, sedusă fiind de discursul laudativ cu privire la gloria nemuritoare a poporului român.

Schimbarea direcției în istoriografie cerea și o remodelare a panteonului național. Eroii clasei muncitoare au fost înlocuiți de marile figuri ale istoriei naționale: în primul rând regii daci, apoi voievozii din evul mediu. Din epoca modernă, e foarte apreciată personalitatea lui Cuza. Iar Ceaușescu e prezentat, bineînțeles, ca un continuator al acestora, cel care le desăvârșește opera.

O caracteristică a acestei istoriografii național-comuniste este faptul că pune accent pe vechimea românilor, deseori prin sărbătorirea întemeierii unor orașe, în realitate doar date fictive fără bază științifică: în 1975 Craiova sărbătorește 1750 de existență, Alba-Iulia 2000 de ani, iar Buzăul 1600. Apoi, în 1976 se decide ”reconstituirea” curților voievodale de la Târgoviște și Suceava. Iar apogeul e atins în 1980 cu faimoasa celebrare a 2050 de ani de la întemeierea statului dac.

Istoria națională, decisă la Congresul al XI-lea al Partidului

În cadrul acestui congres din 1974, partidul adoptă un nou program politic care începea cu un rezumat în 18 pagini al istoriei naționale. Partidul stabilește astfel tezele oficiale definitive, orice altă interpretare fiind interzisă. Istoria începe cu tracii, oficializând tracomania: tracii sunt prezentați ca una din marile civilizații ale antichității, la egalitate cu grecii și romanii. Aflăm că după retragerea aureliană a continuat să existe pe teritoriul românesc ”un stat neorganizat”. În mileniul ce urmează retragerii romanilor a existat aici o înflorire a civilizației materiale și spirituale pe care a înflorit ulterior feudalismul românesc. Rămânerea în urmă față de Europa din perioada medievală și modernă se datorează migratorilor și ”imperiilor dușmănoase” – otoman, austriac și, atenție, rus! Războiul de independență e prezentat fără a menționa rolul jucat de Rusia, iar formarea României Mari e privită favorabil (însă Basarabia nu e menționată). Actul de la 23 august este prezentat ca opera unică a partidului comunist, fără niciun rol atribuit Uniunii Sovietice și fără menționarea lui Pătrășcanu sau a Regelui Mihai.

Pe lângă aceste directive, Ceaușescu a insistat personal asupra introducerii în programa facultăților de istorie a marxismului, socialismului științific și economiei politice, evident în detrimentul unor materii de specialitate.

”Să lichidăm cu desăvârșire mentalitatea anarhică, mic burgheză, că problemele istoriei, ale diferitelor științe sociale, sunt doar probleme de specialitate. Acestea sunt probleme ale teoriei și ideologiei comuniste.” În lumina acestui scop, Ceaușescu critică ”subaprecierea” gândirii românești și ”atitudinea de ploconire față de tot ceea ce aparține străinătății”, și trasează sarcina de a se realiza o istorie a României în 10 volume (proiect ce nu s-a materializat). Istoriografia va trece treptat sub controlul exclusiv al partidului, institutele de cercetare sunt scoase din subordinea Academiei și trecude în subordinea Academiei de Științe Sociale și Politice (creată în 1970). În perioada 1974-1975, istoricii formați înainte de război sunt pensionați forțat și alungați din universități și institute: A. Oțetea, Daicoviciu, D.M. Pippidi, M. Berza, Constantin C. Giurescu și D. Prodan. Plecările istoricilor în străinătate se restrâng, iar intrarea în facultățile de istorie devine mai dificilă. Din 1976, ”Istoria patriei” devine curs obligatoriu la toate facultățile pentru anul I, iar profesorii proveneau exclusiv din rândurile celor de la Academia de Partid.

Vocea Exilului despre Holocaustul Rosu, Tismaneanu, Maries, securism si masonerie. Interviu cu dr. Florin Matrescu

Ghiveciul propagandistic comunist, iluzia libertăţii şi „şopârlele“ studenţeşti

Principalul produs instituţional al „Tezelor din iulie“ (1971) ale lui Nicolae Ceauşescu a fost Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, succesor en titre al Comitetului de Stat pentru Artă şi Cultură condus vreme de şase ani de arhitectul Pompiliu Macovei. Micuţa liberalizare culturală murise. Trăiască marele realism socialist-ceauşist.




În volumul dedicat postum lui Marin Preda, Timpul n-a mai avut răbdare (Editura Cartea Românească, 1981), Adrian Păunescu mai adăuga o piatră la edificiul megalomaniei sale şi la cultul personalităţii lui Ceauşescu, povestind cum, pe la începutul anilor ’70, marele scriitor „stângaci când era vorba să ceară ceva“, i-a declarat, în prezenţa sa, „omului din a cărui conştiinţă şi faptă s-au nutrit multe dintre atributele măreţiei româneşti“: „Dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinucid!“. Potrivit aceluiaşi Adrian Păunescu, „au urmat nişte ani de libertate adevărată şi de mare cultură naţională“. Potrivit „Raportului Tismăneanu“ din 2006, „nu au mai existat creaţii artistice sau culturale lipsite de mesaj «revoluţionar»“. Fiecare operă, fiecare eveniment cultural, ansamblul activităţilor editoriale, învăţământul literar sau artistic erau subordonate imperativelor propagandei, orice manifestare de acest tip concurând în mod necesar la crearea „omului nou“.


Nou-creatul consiliu şi cenzura centralizată

Pe scurt, povestea culturii instituţionale din Epoca de aur a fost următoarea: În septembrie 1971, prin Decretul 301 al Consiliului de Stat, a fost înfiinţat Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste-CCES, care a avut drept structuri subordonate locale comitetele de cultură şi educaţie socialistă la nivel de judeţe, municipii şi oraşe. În noiembrie 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a fost reorganizat potrivit hotărârilor Plenarei CC al PCR din 28-29 iunie 1977, tot în baza unui Decret al Consiliului de Stat (nr. 442). Simultan aproape, în decembrie 1977, a fost emis şi setul de decizii privind desfiinţarea Comitetului de Stat pentru Presă şi Tipărituri (Decretul 472), modificarea Legii presei (Decretul 471), reorganizarea Radioteleviziunii Române (Decretul 473) şi a Agenţiei Române de Presă, Agerpres (Decretul 474).

Toate aceste decizii legislative au avut drept obiectiv comun întărirea controlului de partid, concomitent cu subordonarea politică şi cenzura ideologică în scop propagandistic a principalelor instituţii de comunicare în masă şi cultură. Atributele cenzurii centralizate exercitate de fostul Comitet de Stat pentru Presă şi Tipărituri erau repartizate discret, dar eficient, CCES, Agerpres, Ministerului de Interne, Radioteleviziunii şi celorlalte redacţii jurnalistice sau editoriale. Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a avut din 1971 şi până în 1989 trei preşedinţi: Dumitru Popescu, poreclit „Dumnezeu“ (15 septembrie 1971-8 noiembrie 1976), Miu Dobrescu (9 noiembrie 1976-28 august 1979) şi Suzana Gâdea, poreclită „Suzănica“ (29 august 1979-22 decembrie 1989), care erau în acelaşi timp şi membri ai Consiliului de Miniştri.




În fond, cine a fost acest Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste? Potrivit legii, CCES era subordonat nemijlocit în primul rând Comitetului Central al PCR (prin Comisia ideologică a acestuia) şi abia apoi Consiliului de Miniştri, deoarece, aşa cum se preciza în expunerea de motive a Decretului 301 din 1971, „educarea omului nou, profund devotat cauzei socialismului şi comunismului (...) cere desfăşurarea unei vaste activităţi politice şi cultural-educative, dirijarea într-o unică direcţie şi folosirea eficientă a tuturor mijloacelor de influenţare a conştiinţei de care dispune societatea noastră socialistă“. Principala sarcină a acestui minister al culturii ceauşiste era aceea de a iniţia „acţiuni menite să stimuleze creaţia în domeniul literaturii şi artelor, promovând operele literare, cinematografice, teatrale, muzicale şi plastice care, animate de spirit militant, răspund intereselor poporului, societăţii socialiste“, organizând şi controlând „activitatea consacrată îndeplinirii hotărârilor de partid şi de stat privind domeniul culturii pe întreg teritoriul ţării“.

Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste înghite tot

Încă din 1971, CCES dispunea nu numai de toate aşezămintele de cultură (cluburi, case de cultură, cămine culturale, biblioteci), dar şi de Centrul Naţional al Cinematografiei (ulterior, Centrala Româniafilm), Centrala cărţii (ulterior, Centrala editorială), Centrala industriei poligrafice, Direcţia monumentelor istorice şi de artă. După reorganizarea din 1977, CCES a înghiţit prin lege şi Muzeul de Artă al RSR, Muzeul Satului, Muzeul de Artă Populară, Muzeul de Istorie al RSR, precum şi Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional. Practic, sub controlul şi îndrumarea directă a CCES se aflau repertoriile teatrelor, orientarea ideologică şi artistică a filmelor, planurile editoriale şi producţia de carte, precum şi activitatea „tuturor publicaţiilor culturale, literar-artistice, pentru ca acestea să acţioneze ca mijloace eficiente de promovare a filozofiei materialist dialectice şi istorice a politicii Partidului Comunist Român“. Angoasa subconştientă faţă de autoritate a creatorilor de orice gen, cu alte cuvinte obsesia nemărturisită a autocenzurii, s-a datorat tocmai activităţii CCES care, potrivit articolului 4 din Decretul 442 din 1977, putea controla prin sondaj, după apariţie, publicaţiile şi tipăriturile, pentru a stabili dacă a fost respectată Constituţia socialistă, Legea Apărării Secretului de Stat sau mai ales prevederile restrictive din art. 88 din Legea Presei, în condiţiile în care evaluările şi verdictele conform acestui articol erau arbitrare, subiective şi aleatorii.



În 1977, CCES a mai primit o atribuţie esenţială din punct de vedere al ideologiei şi propagandei comuniste, şi anume, organizarea şi asigurarea desfăşurării sub egida Frontului Unităţii Socialiste a Festivalului naţional al educaţiei şi culturii socialiste „Cîntarea României“, amplă manifestare educativă, politico-ideologică, cultural-artistică de creaţie şi interpretare. Oficial, ideea Festivalului naţional „Cîntarea României“ a fost lansată la primul Congres al Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste, desfăşurat la Bucureşti între 2 şi 4 iunie 1976, fiind prezentată drept „o acţiune de masă de importanţă deosebită pentru dezvoltarea mişcării artistice, angajarea oamenilor muncii atât în calitate de creatori, cât şi de beneficiari ai actului de cultură, pentru educarea politică, patriotică şi revoluţionară a întregului popor“. În almanahul „Scânteia“ din 1977 a fost dat publicităţii „Regulamentul cadru“ al festivalului şi ierarhia etapelor de desfăşurare: etapa de masă, urmată de cea judeţeană sau de sector bucureştean, o etapă interjudeţeană şi, în final, etapa republicană prevăzută pentru luna mai 1977.

Imediat după lansarea festivalului, la 30 octombrie 1976, Nicolae Ceauşescu a ţinut să detalieze profilul ideologic al acestei acţiuni, care reflecta limitele propriului său orizont de cultură: nu oricine avea dreptul de a cânta bunăstarea şi fericirea poporului şi a României libere, în niciun caz codaşii, ci doar fruntaşii în muncă.

În consecinţă, încă de la prima gală s-au amestecat într-un ghiveci propagandistic cu veleităţi artistice – ce va deveni emblematic pentru ediţiile ce au urmat – tulnicărese, balerini, căluşari, brigăzi artistice, vânători de munte, elevi ai şcolilor militare şi Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar organizat de CC al UTC care a luat premiul I „pentru activitate artistică şi cultural-educativă“.

Preluarea modelului nord-coreean

Gala laureaţilor primei ediţii a festivalului s-a desfăşurat pe 11 iunie 1977, pe stadionul 23 August din Bucureşti, şi a inaugurat seria spectacolelor gigantice de propagandă concepute după modelul nord-coreean prezentat lui Ceauşescu de Kim Ir Sen în 1971. Ulterior, aproape toate activităţile de profil cultural au trebuit să poarte amprenta ideologic-propagandistică a „Cîntării României“. Acestea au fost din ce în ce mai încărcate cu mesaje obsesiv patriotice din gama naţionalismului-comunist sau cu tematici omagiale dedicate cuplului dictatorial, îndeosebi în spectacolele selecţionate pentru a fi transmise în puţinele ore de emisie ale Televiziunii naţionale de la sfârşitul anilor ’80.

Pe aceeaşi scenă şi în acelaşi spectacol au ajuns să urce actorul Gheorghe Cozorici, recitând poezii omagiale alături de corul căminului cultural dintr-o comună obscură, iar corul „Madrigal“ succeda unui ansamblu de dansuri populare al unei întreprinderi fruntaşe pe ramură. A fost astfel profund afectat bunul simţ naţional, tocmai prin gravele confuzii dintre valori, dând impresia că oricine poate crea opere de artă, oricine poate fi artist, oricine se poate afirma în public; utopii care s-au perpetuat în subconştientul periferiilor şi provinciilor culturale româneşti mult după decembrie 1989. Astăzi pare halucinantă lista instituţiilor statului care, potrivit Decretului Consiliului de Stat nr. 442 din 27 noiembrie 1977, erau obligate să colaboreze cu Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste în cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României“: Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România, Consiliul Naţional al Femeilor, CC al UTC, Consiliul Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti, Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor, Radioteleviziunea Română, uniunile şi asociaţiile de creatori.

Crearea „omului nou“ – scop al „Cîntării României“

Obiectivul final al Festivalului „Cîntarea României“ lansat în 1976 a devenit limpede la cel de-al II-lea Congres al educaţiei politice şi culturii socialiste din 24-25 iunie 1982, atunci când a fost formulat conceptul ceauşist de „om nou“, cu o înaltă conştiinţă socialistă, constructor devotat al socialismului şi comunismului în România. Modelul revoluţionarului comunist multilateral dezvoltat propus de Ceauşescu românilor drept reper al „omului nou“ nu credea în intelectuali, ci doar în muncă, şi nu credea în diversitatea valorică a lumii, ci doar în naţionalitatea sa ce cumulează istoric întreaga perfecţiune. Festivalul naţional „Cîntarea României“ a reflectat întocmai nu numai lipsa de cultură şi educaţie a clasei conducătoare comuniste în frunte cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, dar mai ales ura şi dispreţul acestora faţă de intelectualitatea autentică (nu cea muncitorească), faţă de adevăraţii creatori de artă şi valori culturale, care au fost astfel marginalizaţi şi maculaţi la scară naţională.

Pe fundalul „Cântării Româ­niei“ s-au dezvoltat două fenomene culturale opuse ca origine, profil, mesaj, scop: Cenaclul „Flacăra“ al tineretului revoluţionar şi Grupul „Vouă“. Dacă Cenaclul „Flacăra“ a fost o consecinţă a „Cîntării României“ şi pe aceeaşi linie ideologică cu aceasta, Grupul „Vouă“ a fost o contrareacţie, un reflex de autoapărare culturală a societăţii faţă de agresiunea propagandistică crescândă a regimului asupra populaţiei.

„Flacăra“ şi iluzia libertăţii şi a relaxării ideologice

Cenaclul „Flacăra“ a fost înfiinţat de poetul Adrian Păunescu la 17 septembrie 1973 şi a funcţionat până pe 16 iunie 1985, atunci când, în urma unei busculade create pe stadionul din Ploieşti ce a cauzat moartea mai multor tineri, autorităţile comuniste au interzis cenaclul. După 1976, luând rapid amploare, Cenaclul „Flacăra“ a intrat sub umbrela atotcuprinzătoare a Festivalului naţional „Cîntarea României“, fiind premiat de mai multe ori: în total s-au desfăşurat 1.615 spectacole de muzică folk, rock şi poezie în faţa a şase milioane de spectatori, audienţă neatinsă de nicio altă manifestare artistică sau politică din timpul regimului comunist.

Pentru extinderea audienţei record a spectacolelor live ale Cenaclului „Flacăra“, desfăşurate mai întâi în săli de teatru („Ion Creangă“ din Bucureşti) sau de case de cultură, iar din anii 1982-1983, în lungi turnee pe stadioanele de fotbal din ţară, Adrian Păunescu a realizat mai multe emisiuni la radio şi televiziune. Astfel, din 1979 şi până în 1985, săptămânal, a fost difuzată la radio emisiunea „Radiocenaclul Flacăra-Valori ale muzicii tinere“, interzisă o dată cu Cenaclul, în iunie 1985. La televiziune, între 1977 şi 1981, la ideea lui Dumitru Popescu, unul dintre liderii propagandei regimului, Adrian Păunescu a realizat o serie de emisiuni sub diverse denumiri: „Antena vă aparţine“, „Antena Cîntării României“, „Gala Antenelor“, „Descoperirea României“, „Redescoperirea României“ etc. Speculând şi manipulând nevoia şi sentimentele fireşti şi autentice de libertate, de iubire, de visare îndeosebi ale tinerilor, spectacolele Cenaclului „Flacăra“ – la care au participat de-a lungul anilor săi de început, înainte de a deveni o maşină de propagandă naţională, artişti, formaţii, cantautori, poeţi de autentică valoare – au creat în rândul numitei „generaţii în blugi“ puternica iluzie de libertate şi relaxare ideologică pe care regimul (şi însuşi Nicolae Ceauşescu) ar fi permis-o, de vreme ce lăsa să se petreacă astfel de spectacole; unele dintre acestea erau programate intenţionat în noaptea de Înviere pentru ca adolescenţii să nu meargă la Biserică să ia lumină, ci la mult mai distractivul cenaclu a lui Păunescu.

„Adrian a avut inspiraţia să adune toţi pletoşii, toţi băutorii de vodcă, să le dea vodcă şi chiar bani de cheltuială şi să-i lase să vorbească, să povestească şi să cânte ce vor ei. Aşa a început atmosfera de cenaclu. Oamenii au fost fascinaţi pentru că era o portiţă de scăpare. (...) După doi ani de cenaclu toţi ăia pletoşi erau raşi, tunşi, puşi să facă odă. A fost lăsat să-şi facă de cap pentru că avea obligaţii mai sus. Eu cred că dacă nu făcea acest compromis cu «Puterea», cenaclul nu ar fi existat de mult. Pericolul nu venea de la Păunescu, pentru că el era omul lor, de asta i-a mers bine până spre final“, afirma în 2010, în cotidianul „Adevărul“, Nicu Covaci, liderul legendarului grup rock Phoenix, care a cântat pe scena Cenaclului „Flacăra“ din 1974 până în 1976, înainte de a fugi în Occident.

Parte componentă a „Cîntării României“ a fost şi Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti, în care brigăzile studenţeşti – memorabilă fiind brigada ASE, condusă de eternul student Fiţi Arieşanu – au excelat într-o permanentă provocare a responsabililor culturali – în realitate, cenzori politici – din cadrul Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti sau a secretarilor cu propaganda din cadrul Comitetelor municipale sau judeţene de partid; au excelat, astfel, prin cântecele, gesturile şi mai ales textele lor „satiric-subversive“, adesea excesiv de acide şi de transparente; nu o dată, studenţii dădeau nişte texte spre aprobare la partid şi ieşeau pe scenă cu altele, riscând diverse sancţiuni.

Grupul „Vouă“: „Fiecare gură de om va fi prevăzută cu un post de grănicer“

Grupul studenţesc „Vouă“ s-a născut tocmai din acest creuzet al brigăzilor studenţeşti din anii ’80, reprezentând o altă remarcabilă excepţie la corul propagandistic naţional al „Cântării României“; şi aceasta prin sfidarea, uneori inconştientă, a dogmelor ideologice şi a limitelor tolerate de cenzura de partid, îndrăznind chiar satirizarea transparentă a lui Ceauşescu şi a tarelor „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“ în peste 500 de spectacole, cu sute şi mii de spectatori din toată ţara.
Grupul „Vouă“ a apărut pe 8 martie 1982, fiind înfiinţat de câţiva studenţi din Facultatea TCM a Institutului Politehnic Bucureşti, sub conducerea lui Adrian Fetecău, secondat de Gelu Ocnaru şi Şerban Drăguşanu.

Acest cenaclu de muzică folk şi poezie nu a avut sprijinul niciunei instituţii a statului comunist şi a reprezentat o alternativă sinceră şi ­onestă, o frondă autentică la atotputernica maşină de propagandă comunist-ceauşistă a Cenaclului „Flacăra“ susţinut de CC al UTC. Adrian Fetecău, liderul grupului, îşi aminteşte: „Spre uimirea generală, «Vouă», care nu prea crease până atunci «probleme», în faţa unei asistenţe record în sala Casei de cultură a studenţilor «Grigore Preoteasa» din Capitală şi-a început într-un mod total surprinzător evoluţia. Am intrat cu prietenii mei pe scenă în acordurile formaţiei Phoenix, interzisă în acea perioadă, şi m-am dus la microfon anunţând că motto-ul spectacolului este: «Fiecare gură de om va fi prevăzută cu un post de grănicer». După care am început cu toţi să cântăm că «e prea lung drumul înspre comunism». (...) «Umorul cu şopârle» era caracteristic multor trupe studenţeşti. Dar nu cred că vreo altă trupă din acei ani atât de apăsători a avut «tupeul» de a ridiculiza pe faţă realităţile «înfloritoare» la care erau supuşi românii, aşa cum a făcut-o grupul «Vou㻓.

Grija regimului comunist faţă de tineret
În general, orice ideologie care se vrea a fi revoluţionară, orice regim care-şi propune să schimbe ordinea existentă se bazează, în principal, pe tineri. Tineretul este categoria cea mai importantă; fiind cea mai dinamică şi cea mai volatilă, ea trebuie neapărat atrasă de partea ideologiei. În regimurile comuniste din întreaga lume, cel românesc inclusiv, tinerii au avut parte de un statut special, fiind mereu în atenţia conducerii.


În cazul guvernării comuniste din România, modalităţile de atragere a tineretulu s-au schimbat de-a lungul deceniilor. De asemenea, s-au schimbat şi generaţiile: de la entuziaştii ce mergeau voluntar pe şantierele de muncă ale anilor ’50, la cei care s-au întors împotriva regimului în decembrie ’89.

Tinerii la muncă

Odată cu schimbarea regimului la finele anului 1947, tineretul devine subiect politic. El trebuia obligatoriu înregimentat! In aprilie 1948 se dă startul unei campanii de mare amploare de mobilizare a tineretului în vederea refacerii economice şi industriale a ţării. Este perioada marilor şantiere de muncă. Tinerii au fost chemaţi cu precădere pe cinci astfel de şantiere: Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu, Agnita-Botorca (toate trei tronsoane de cale ferate), Lunca Prutului (pentru îndiguire) şi Centura Bucureştiului. La Bumbeşti-Livezeni au muncit, spre exemplu, circa 30.000 de tineri în şapte luni.

In spatele acestui fenomen de mobilizare în masă stătea propaganda bazată pe filosofia transformistă. Era promovată ideea că oricine, prin puterile proprii, poate ajuta la transformarea ţării. Astfel, o bună parte a tinerilor sunt atraşi de bună voie. Pentru aceştia, retribuţia era substanţială. Deşi primeau mai puţini bani decât un muncitor calificat, totuşi tinerii puteau primi burse mai mari sau alte privilegii. In plus, prezenţa pe şantier dădea foarte bine la dosar. De aceea, mulţi veneau de bună voie, sau de teamă, pentru a şterge petele trecutului.

Modelul acestor şantiere ale tineretului a fost preluat din Iugoslavia lui Tito. El a înfiinţat în 1946 primul astfel de şantier. După ruptura cu Iugoslavia, după începutul anilor ’50, şantierele vor trece în umbră căci erau «de model titoist». După toată propaganda de la început, nu s-a mai vorbit de şantiere aproape deloc până când au fost revitalizate în baza lozincii « romantismului revoluţionar ».Educaţia

Un aspect foarte important legat de tineret pe care regimul trebuia să-l controleze foarte strict era, bineînţeles, educaţia. Pe la mijlocul anilor ’50 iese din şcoli prima generaţie educată după război ca produs al unui învăţământ de tip sovietic. Acesta a avut la bază legea învăţământului adoptată în august 1948, care a adus o schimbare radicală faţă de vechiul model al lui Spiru Haret. S-a modificat sistemul de notare, fiind adoptat cel sovietic cu note de la 1 la 5. Au fost desfiinţate şcolile particulare şi cele ce ţineau de institute religioase, astfel că tot sistemul de educaţie era controlat de centru. Pentru uniformizarea cunoştiinţelor, au fost introduse manualele unice. Limba rusă a devenit materie obligatorie începând cu clasa a patra primară. Istoria URSS era şi ea disciplină obligatorie.

Modelele

Tot regimul se ocupa şi de modelele ce trebuiau admirate de tineret. Evident, ele nu puteau fi decât de origine sovietică. Se remarcă două personaje: Zoia Kosmodemianskaia, eroină de război, şi Nicolai Stahanov, muncitorul exemplar care îşi depăşeşte norma. Ei trebuiau să fie exemplele tinerilor români, îndemnaţi să devină eroi ai patriei sau muncitori de excepţie care luptă pentru ridicarea ţării.

"In numele tinerilor", regimul de la Bucureşti s-a ocupat de organizarea a două evenimente internaţionale importante în vara anului 1953. În iulie a avut loc al III-lea Congres Mondial al Tineretului, manifestare propagandistică de sorginte sovietică, la care au participat aproximativ 1.000 de tineri din toată lumea. Apoi, în septembrie, a avut loc al patrulea Festival Mondial al Tineretului. Cu cei 30.000 de participanţi, a fost cel mai mare eveniment găzduit până atunci de România. Cu această ocazie specială, de dragul imaginii ţării, în magazine au apărut băuturi alcoolice şi alte produse « exotice » care în mod normal nu se găseau deloc pe piaţă

Deschiderea


Anii ’60 au adus o schimbare radicală. A început deschiderea în sens contrar, către Occident, a avut loc o mutaţie radicală a modelelor propuse tineretului. Incepând chiar cu sfârşitul anilor ’50, în cinematografele româneşti au început să apară filme occidentale, şi mai mulţi actori din Vest au fost invitaţi la Bucureşti. Noile modele erau starurile muzicii şi filmului occidental: Sylvie Vartan, cântăreaţă franceză, Alain Delon, faimosul actor, Gianni Morandi, cântăreţ italian. In acea perioadă, România a cunoscut şi ea cultura pop. In 1962 se naşte trupa Pheonix, reprezentativă pentru generaţia lor, pentru schimbarea tineretului. In 1968 are loc prima ediţie a festivalului Cerbul de Aur, devenit unul dintre cele mai importante evnimente de acest gen din Estul Europei. In aceiaşi ani, pe litoral apar primele baruri de noapte. Dacă în anii ’60 cinematograful era instituţia reprezentativă a tineretului, barul de noapte va fi cea specifică anilor ’70, înlocuit deceniul următor de discotecă.

Această deschidere ce a permis o liberalizare a tineretului se încheie brusc în 1971 odată cu Tezele din Iulie. Modelul cultural occidental e criticat foarte dur ; trebuia neapărat revenit la modelele « sănătoase » de sorgine comunistă. Tezele au reprezentat o încercare de reîntoarcerele la ortodoxie pe toate planurile, de la mentalul tineretului până la discursul istoriografic. După această închidere, la sfârşitul deceniului se dezvoltă mirajul fugii din ţară ca singura salvare posibilă. Una din cele mai mari probleme ale regimului în acest sens a fost că mulţi dintre cei care au plecat erau vedete, modelele tineretului: Cornel Chiriac, Mihaela Mihai, Constantin Drăghici, Marcel Răducanu, membrii trupei Pheonix. In ciuda tentativelor regimului de a recăpăta controlul asupra tineretului, breşa deschisă a fost definitivă. Tinerii nu mai puteau fi supuşi.

Faimosul decret 770 din 1966 prin care avortul era ilegalizat avea ca scop impulsionarea demografiei din ţară, creşterea numărului de copii şi de tineri. Insă decizia aceasta s-a întors, 20 de ani mai târziu, împotiva regimului. Generaţia aşa-zişilor « decreţei » a fost sectorul cel mai dinamic la Revoluţie.

Oasele martirilor de la Târgu-Ocna
Arheologii de la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România au descoperit rămăşiţele ...

ROMÂNIA COMUNISTĂ, SPIRALA TĂCERII ŞI MĂMĂLIGA CARE N-A EXPLODAT

Adeseori am fost surprinsi neplacut de pasivitatea unor conationali de-ai nostri in fata unei nedreptati. De ce sa nu fim sinceri, chiar si noi am fost in aceasta situatie. De cate ori nu am fost inselati si am preferat sa plecam capul, decat sa luptam pentru ce ni se cuvine? Nu are rost sa ne mintim singuri: de cele mai multe ori nu am facut-o din crestineasca iertare fata de cel care ne-a gresit, ci din alte motive. Lipsa noastra de reactie la nenumaratele agresiuni la care am fost supusi in ultimii douazeci de ani are radacini vechi. Dar nu antice, nu seculare, asa cum incearca niste asa zisi filosofi sa ne bage in cap, ci de data recent, istoric vorbind. Reactiile noastre sau mai degraba lipsa lor sunt explicate de blestemata perioada comunista. Ne intrebam cum a fost posibil? Istoria ne ofera raspunsul. A fost publicat recent in Romania un document socant: Psihopolitica — sinteza a unui manual sovietic de psihopolitica. Autorul sau: nimeni altul decat bestia cu chip de om, infamul Beria, fostul sef NKVD. Premiza?
„La baza, Omul este un animal. El este un animal caruia i s-a dat un lustru de civilizatie. Omul este un animal colectiv care se organizeaza in grupuri pentru a se apara de primejdiile mediului. Cei ce ii grupeaza si ii conduc trebuie, prin urmare, sa posede tehnici specializate pentru a dirija nestatornicia si energiile omului spre o eficienta mai inalta pentru indeplinirea scopurilor Statului“.
Textul se extrage ca un comentariu simplist si brutal din Manifestul Partidului Comunist: „Burghezia sileste toate natiunile sa-si insuseasca modul sau de productie burghez daca nu vor sa piara; ea le sileste sa introduca la ele insele asa-zisa civilizatie, adica sa devina burgheze”.
Practic, la debut, metodologia terorii comuniste s-a inspirat din experienta sistemelor coercitive anterioare si s-a concentrat pe instincte si anume pe acele instincte care determina supunerea, ordinea si apararea”
Deci, premisele comunismului pentru romanul anilor ‘40 prevedeau ca bietul roman sa fie doar un animal, o fiinta buna doar de munca, gata sa fie “dresata” de “eliberatorul” sovietic. Sa nu uitam totusi, ca la momentul acelor ani, romanul era un taran deja saracit, aproape analfabet si lipsit de forta tineretului sau elitist- nationalist, ce fusese suprimat.
Agresorii sovietici au mai beneficiat de o circumstanta favorabila lor, dar dezastruoasa pentru noi: romanii veneau dupa dupa doua dictaturi succesive, Carol al II-lea si Antonescu, astfel ca o a treia nu-i parea niciunui strabun de-al nostru ca o situatie neobisnuita.
Iata ce aveau in vedere cei care “au adus lumina de la Rasarit” pentru ce mai ramasese din elita tarii, pentru reperele morale ale romanului:
“In loc sa fie executati liderii nationali, se va pune la cale sinuciderea lor in conditii care pun cauza mortii lor sub semnul intrebarii. In felul acesta, putem tine sub control impotrivirea la extinderea comunismului in diferite categorii sociale ale lumii si putem face in asa fel incit masele care ni se opun sa ramina fara conducatori; putem sa creiem o stare de haos si deruta in care ne va fi foarte usor sa implantam doctrinele clare si viguroase ale comunismului”.
Din pacate, sovieticii cunosteau bine tipologia omului de rand, studiile sociologice fiind folosite in scopul inrobirii popoarelor de sub influenta – a se citi talpa – ruseasca. Menirea manualului sovietic la care facem referinta este expusa de la inceput, fara niciun ocolis: „Este menirea psihopoliticii mai intii sa ordoneze supunerea si scopurile grupului si apoi sa mentina ordinea prin inlaturarea efectului produs de persoanele si personalitatile capabile sa abata grupul spre nesupunere. In natiunea noastra, unde lucrurile sunt mai bine conduse si acolo unde ratiunea domneste pretutindeni, nu este greu sa inlaturi bacteriile persistente care pot ataca vreuna dintre entitatile noastre politice. Psihopolitica face posibila inlaturarea acelei parti a personalitatii lui care, prin sine insasi, face ravagii in constitutia respectivei persoane si in aceea a grupului din care face parte.”
Acum avem imaginea clara a unei strategii pusa la punct de niste adevarati ucigasi de oameni, care urmarea lichidarea spiritului uman. Mai bine spus, urmarea lichidarea acelor elemente care fac spiritul uman liber, inaltator si unic. Totul pentru ca sa “ordoneze supunerea” noastra.
Cum s-a procedat la “supunerea noastra”? Sovieticii si acolitii lor din Romania au folosit doua metode, simultan si complementar: teroarea si propaganda. In timp ce se ocupau de procesele politice prin care erau condamnati “dusmanii oranduirii socialiste”, alde Silviu Brucan&co nu uitau sa le transforme in circ mediatic.
Citam din acelasi autor: “Procesele si deciziile aveau apoi un traseu public demonstrativ, preluat si amplificat de propaganda, insistindu-se pe ideea ca se face dreptate pentru poporul roman. La fel ca pe vremea Inchizitiei, mesajele publice aveau rolul sa inspire teama, sa blocheze orice tentativa de revolta”.
Iata si rolul terorii: “Natiunea romana trebuia supusa unor procedee prin care sa se obtina subordonarea totala, in vederea exercitarii controlului asupra societatii, pentru aducerea ei in sclavaj — cum se afirma in Psihopolitica. Etapele au fost aplicate cu brutalitate, inclusiv cu masuri vizibile si ostentative, facindu-se apel la toate argumentele de drept inminate Uniunii Sovietice de Aliatii occidentali, de la proteste internationale impotriva Romaniei care nu-si respecta angajamentele din Armistitiu, pana la folosirea tancurilor”
De ce se ajungea pana la folosirea tancurilor? Pentru ca trebuia ca vechiul stat roman, catalogat de sovietici drept “fascist”- a se citi nationalist, tradionalist, credincios – trebuia inlocuit cu statul comunist. Aceasta transformare a fost un proces foarte dificil, mai ales datorita nationalismului latent caracteristic taranului roman, taran care-si vazuse statul faurind Romania Mare, pentru ca apoi sa vada cum forte externe – URSS, Bulgaria, Germania, Ungaria – i-au luat cu forta ce considera ca fiind de drept, al sau.
Ce inseamna de fapt, faurirea statului comunist? A se citi cu atentie pentru a observa similitudinile cu ultimii 20 de ani, cand se incearca constructia unui stat roman “occidental”. Deci, noul stat comunist “presupunea modificarea esentiala a mentalitatii colective sau macar a majoritatii populatiei. URSS avea nevoie de un timp, masurabil de la unul la doua decenii, pentru cel putin o schimbare de generatie in care influenta fostului sistem educational si a culturii traditionale romanesti sa diminueze, sa fie denaturata sau sa fie uitata, iar in acelasi timp, purtatorii nucleului de referinta trebuiau distrusi, indepartati sau facuti sa taca”.
Citind aceste randuri, mai exista cineva in toate facultatile mintale care sa nu inteleaga de ce a fost nevoie, pentru sovietici, ca elita Romaniei sa zaca in puscarii? De ce a fost nevoie de experimentul “Pitesti”?
Totodata, intelegem foarte bine de ce in acesti douazeci de ani, n-au fost promovate valorile reale, de ce au fost atacate toate simbolurile romanesti. Si ne dam seama de importanta presei: “Obiectivele subversiunii sunt triple. Diferentierea lor nu poate fi decit didactica, deoarece, in fapt, ele se sprijina si se completeaza reciproc. Aceste obiective sunt:
1.Demoralizarea natiunii vizate si dezintegrarea grupurilor ce o compun.(Exemple: Romanii sunt niste lenesi, hoti, tigani, barbari, arhaici si au facut Holocaust)
2.Discreditarea autoritatii, a aparatorilor, functionarilor si oficialitatilor acesteia. (Antonescu a fost un criminal de razboi care a atacat URSS, partidele politice au fost vandute Occidentului, iar legionarii erau oamenii lui Hitler, Ceausescu bea sangele poporului, iar Armata statea degeaba sau batea oameni nevinovati)
3.Neutralizarea maselor pentru a impiedica orice interventie spontana generala in favoarea ordinii existente in momentul ales pentru preluarea non violenta a puterii de catre un mic grup minoritar.(liderii societatii civile in puscarie, arestari, discreditari)
Aceste scopuri sunt posibile prin utilizarea mijloacelor de informare in masa. Fara presa, fara radio, fara televiziune, subversiunea este neputincioasa. Fara specialisti in domeniul psihologiei sociale, cum vom vedea studiind metodele in capitolul urmator, subversiunea este incoerenta”.
Nu, nu vorbim de 2010 ci de 1950! Si totusi, de ce e asa importanta presa? Pentru ca pe baza controlului ei se sprijina propaganda. Fara propaganda nu se pot schimba mentalitati, nu se poate crea “noul stat roman comunist/occidental/modern, etc).
Dar manualul lui Beria are si pentru acest aspect o atentie speciala: “Fie ca stapineau aceasta tehnologie a terorii prin studiul trecutului sau indelungat, fie ca i-au descoperit mecanismele prin cercetare psihosociala proprie, sovieticii conduceau un model de psihologie in masa, cunoscut astazi sub denumirea de ‘Spirala tacerii’ “
Ce inseamna “Spirala tacerii”?
Fiecare are opinia lui, dar temandu-se de izolare, n-o vor exprima decat sustinuti de altii. Oamenii isi folosesc simturile pentru a determina daca exista altii cu aceeasi opinie. Sursa de informare asupra distribuirii opiniilor o constituie mass-media(85% dintre romani se informeaza de la TV).
Media foloseste acelasi discurs, ca si cum ar fi o singura voce si deformeaza realitatea perceputa de indivizi. Simtindu-se IZOLATI, FARA SPRIJIN, oamenii nu vor mai comunica, convinsi ca nu mai e nimeni care gandeste ca ei, chiar daca, in realitate, OPINIA LOR ESTE MAJORITARA, DOMINANTA.
Aceste grupuri de oameni, cu aceleasi idei, se vor retrage din viata publica, isi vor pierde increderea in ei si vor renunta la a mai impartasi respectivele ganduri altcuiva. Astfel, pozitia acestora in societate se darama, convinsi ca majoritatea gandeste opus lor si ei reprezinta o minoritate. Dupa scurt timp, ei vor renunta complet sa mai emita idei, si prin tacere isi vor alimenta practic propria distrugere spirituala.
Aceasta este pe scurt, procesul numit “Spirala tacerii”. Si iata-l exemplificat in Romania anului 1945:
Romanul se trezeste din somn avind „stocate” in creierul sau citeva principii stabile: libertate, credinta in Dumnezeu, dreptate, adevar, proprietate privata.
Tot in creier, intr-un invelis protector, se afla orientarea sa politica, increderea in Parlament, Justitie, Stat, fondul sau cultural, atasamentul fata de valorile sale perene, speranta revenirii la normalitate.
Iese pe strada si constata ca orasul sau este ocupat de trupe straine, ca tara sa a fost invinsa in razboi si ca ziarul pe care obisnuia sa-1 cumpere de la chiosc a disparut; in locul lui i se da sa citeasca Scinteia, productie comunista a ocupantului.
Nu trece mult si afla ca fostii conducatori, fostii ministri, inaltii functionari ai statului, fostii sai cunoscuti sunt arestati si acuzati de dezastrul tarii, de fascism, de crime impotriva umanitatii.
Daca protesteaza cumva, este imediat arestat. Asa ca prefera sa taca, sa pastreze distanta fata de reprezentantii noilor autoritati, eventual sa comenteze intr-un cerc restrins situatia.
Constata ca la alegeri voturile sunt inversate fara nici o rusine si ca protestele partidelor democratice ramin fara efect.
Cu timpul, mai observa ca Regele lui este neputincios in fata ocupantului, ca Justitia lui il condamna pe Antonescu (cel pe care il votase la plebiscit), ca Parlamentul lui da legi represive, ca Biserica lui este demonizata.
La un moment dat, autoritatea cu care intra zilnic in contact si de care depindea supravietuirea lui sociala — patronul firmei la care lucra este arestat, condamnat pentru ca 1-a exploatat pe el si inchis; multi vad in asta satisfacerea unui gind personal ascuns sau o razbunare pentru rigorile la care era supus ca angajat al acelui patron; mai mult, guvernul comunist vine si ii spune ca este coproprietar.
Mai constata din media ca opinia generala este ca societatea ar trebui schimbata din temelii, ca trebuie data puterea celor nedreptatiti ( printre care si el), ca ar trebui creata o alianta intre Romania, statele vecine si URSS pentru ca aceste doresc pacea pe pamant impotriva imperialismului care arunca popoarele in sclavie.
Mai afla ca imperialistii au o bomba atomica pe care vor s-o arunce asupra Romaniei.
Din nou, daca are obiectii asupra veridicitatii acestor enunturi, va fi arestat, inchis, condamnat la ani grei de viata. El poate observa ca ceea ce se spune intr-un grup este aflat foarte repede de autoritati si ca acestea nu ezita sa actioneze imediat.
Nu trece mult si dupa ce a citit zilnic in media aceleasi mesaje: victorii, realizari, constructii megalitice, dezastrul capitalismului, isi va pune intrebarea daca nu cumva greseste el, daca nu cumva gresesc cei care se opun, daca n-au cumva dreptate cei care marsaluiesc entuziasti la demonstratia de 23 august.
Obligat sa participe la sedinte, sa asculte voci unanime, sa ia cuvintul pentru a se solidariza, cetateanul roman va emite primul sau mesaj de aderenta. Altfel, risca sa piara. O va face, fiindca a vazut,auzit si inteles opinia dominanta a noii Puteri, a invatat actul minim al disimularii si a mai invatat ca trebuie sa se protejeze. El va repeta lozincile opiniei dominante ca pe un cod al recunoasterii intre soldatii aceleiasi unitati.
Cu mari precautii el va sopti o parere critica, isi va boteza copilul pe ascuns, isi va inmorminta parintii cu popa. Daca vrea sa munceasca, sa invete sau sa imbratiseze arta, el trebuie sa faca noi compromisuri; ca sa urce intr-o ierarhie sau sa se poata manifesta public, el trebuie sa mareasca intensitatea gesturilor sale de aderenta, sa-i corecteze sau sa-i judece pe cei care nu se supun opiniei dominante.
La un moment dat, va ajunge sa creada el insusi ceea ce i-a fost impus.
Prin acest proces tragic, poporul roman s-a instrainat de ceea ce este el cu-adevarat. Dar si mai dureros e ca s-a instrainat de sine. De cate ori nu am avut senzatia ca inainta de a-si uri tara, unii frati de-ai nostri par sa se urasca pe ei insisi? De foarte multe ori am avut impresia ca explicand unui astfel de om ca in ultima instanta, tara este chiar el, parca-l injuram. Sovieticilor le-a iesit atat de bine procesul de transformare a noastra intr-o masa de sclavi, incat atunci cand aveau nevoie sa ne revoltam contra lui Ceausescu, n-am reusit! A fost nevoie de agenti kgb si de morti pentru a-si impune liderul “reformator” la Bucuresti.
Din pacate, manualul lui Beria si “Spirala tacerii” si-au pus amprenta grav asupra noastra. Sa nu uitam ca sunt si astazi oameni care parca “te infiereaza proletar” cand nu esti de acord cu ei. Multi din ei si-au schimbat doar blana, acum aparand ceea ce inainte de ’89 blamau: capitalismul de tip occidental.
Acesti oameni sunt printre noi. Ei nu se mai pot schimba, dar grav este ca incearca sa creeze altii ca ei. Folosesc aceeasi pasi ca si acum 50 de ani: ne discrediteaza simbolurile, traditia, societatea este tinuta din scurt cu ajutorul instutiilor represiunii si orice opinie ‘altfel’ este batjocorita ‘in corpore’ de catre mass-media. Si totul cu un singur scop: a fi redusi la stadiul de sclavi pentru corporatiile altora, incapabili sa se revolte.
Concluzia o trage tot istoricul Alex Mihai Stoenescu si cred ca ne scuteste de alte comentarii: “Cei mai bine dotati pentru rezistenta anticomunista au fost legionarii, coerenta opozitiei lor anticomuniste fiind dovada fortei credintei lor din trecut”.
Sursa: Foaie Nationala
Preluat de pe http://www.badpolitics.ro

Zvonul şi bârfa în Epoca de Aur a comunismului,
Zvonul in general, şi cel politic în particular nu a fost inventat în perioada comunistă. O privire îm istorie ne duce către cuvintele lui Constantin Rădulescu Motru care în 1910 spunea: Nu există în lumea civilizată o ţară unde se spune şi lumea spune să aibă o mai mare importanţă decât în ţara noastră

Ce este un zvon?

Primul care a analizat zvonul din punct de vedere ştiinţific a fost americanul Robert H. Knapp care în 1944 într-un studiu numit O psihologie a zvonului definea zvonul ca fiind o informaţie difuzată public despre un subiect de actualitate, fară a fi verificată. Knapp a identificat trei caracteristici ale zvonului :

1. O manieră specială de transmitere : de la om la om, pe care orală

2. O funcţie proprie de satisfacere a nevoilor

3. Un conţinut informaţional

Leo Postman si Gordon Allport au încercat desemenea definirea zvonului, pe baza unui experiment făcut în 1947. Experimentul presupunea retransmiterea unei informaţii pe cale orală în rândul a şapte subiecţi. Cei doi cercetători au ajuns la două concluzii majore : 1. după 6-7 retransmiteri 70% din informaţie este pierdută. 2. partea cea mai importantă este pierdută după primele retransmiteri. Pe baza acestui experiment cei doi au putut trasa 3 reguli definitorii pentru zvon :

1. Leveling (Nivelarea) – are loc după pierderea informaţiei din primele retransmiteri când aceasta se stabilizează la un nivel de 30%

2.Sharpening (Acutizarea) – este complmentară nivelării şi apare în funcţie de interesele specifice fiecărui grup analizat.

3. Assimilation (Asimilarea) – La momentul retransmiterilor o asimilare la tema principală a zvonului are loc

Concluzia lor a fost că cele trei regului funcţionează complementar reflectând un proces unitar care duce la falsificarea informaţiei atât de specifică zvonului. Aceasta este paradigma psihologică de definire a zvonului.

Paradigma sociologicăa fost elaborată de sociologul american Tamotsu Shibutani (Improvised News. A Sociological Study of Rumor ( 1966) care defineşte zvonul ca fiind un pattern de comunicare ce se dezvoltă atunci când oamenii sunt implicaţi împreună într-o situaţie în care ceva ieşit din comun se întamplă, situaţie care îi obligă să îşi concentreze capacităţile intelectuale într-un efort orientativ. Shibutani opinează că zvonurile pot apărea doar în situaţii ambigue creându-şi o relaţie de dependenţă faţă de acestea.

Zvonurile în comunism

Facând parte din structura interioară din fibra poporului român zvonurile erau o constantă în societatea românească atât înainte cât şi după cel de-al Doilea Război Mondial ( vezi de exemplu Mihail Sebastian – Jurnal, editura Humanitas, Bucureşti, 1996). Cu o bază puternică, accentuată si de război zvonul a găsit un teren propice de dezvoltare şi în regimul marxist-leninist instaurat în 1948, regim bazat pe discursul politic şi pe tendinţa de a denatura o informaţie pentru a o utiliza politic.

Contextul în care Ceauşescu venea la putere, din acest punct de vedere era aşadar unul favorabil acestui tip de fenomen psihosocial. După o scurtă perioadă de liberalizare, noul secretar general al Partidului Comunist Român avea să dezlănţuie una dintre cele mai dure dictaturi din estul Europei. Din punctul de vedere al restricţionării informaţiei, clicul care creaza spaţiul optim dezvoltării informaţiei subterane, este Legea Presei din 1974 ( al cărei conţinut îl puteţi găsi aici : http://www.legex.ro/Lege-3-28.03.1974-554.aspx ).

Liderul, bolile, soţul, părintele şi.... zvonurile

Putem distinge patru categorii de zvonuri vizându-l pe Nicolae Ceauşescu[1]

1. Liderul Ceauşescu– zvonurile privind eliminarea lui Nicolae Ceauşescu nu de către o opoziţie politică ci de către generalii săi.

Pe 7 ianuarie mass media occidentale ( The Time, BBC) difuzau ştirea despre o lovitura de stat militară ce urma să aibă loc în ultima parte din ianuarie.

2. Bolile lui Ceauşescu: Idee care a caştigat notorietate din cauza fizionomiei dictatorului care părea tot mai bătrân si bolnav.

O ştire de la Europa Liberă de la jumătatea anilor 80 anunţa că zvonurile privitoare la o boală gravă de care Ceauşescu ar suferi sunt tot mai credibile din cauza absenţei acestuia din de o săptămână din spaţiul public

3. Soţul Ceauşescu. Zvonuri despre un dictator controlat de soţia sa , o femeie cu capacităţi intelectuale reduse dar foarte ambiţioasă si rea.

În 1981 un zvon despre o vizită la o mănăstire a Elenei Ceauşescu a ieşit la suprafaţă. Zvonul spunea că la momentul în care soţia dictatorului a ajuns la mănăstire călugăriţele se rugau nedorind sa întrerupî această activitate, Elena Ceauşescu devenind foarte nervoasă ca nu i s-a adus omagiul cu care era obişnuită. Unele persoane au pus în acea perioadă distrugerea bisericilor pe seama acestui zvon

4. Ceauşescu părintele. Un tată care are probleme cu fiul său cel mic, cel mai vehiculat succesor la moştenirea paridului, Nicu Ceauşescu, numit în epoca Prinţişorul.

Celebre in epocă erau zvonurile despre o presupusă altercaţie cu actorul Florin Piersic din cauza unei domnişoare, zvonuri dezmiţite de ambii dupa 1989.

Revoluţia şi zvonurile ei

Trecerea de la un regim de dictatură la democraţie a fost unul anevoios pentru România încă de la începuturile sale. Singura Revoluţie scrisă cu sânge, Revoluţia Română este, din cauza acestei note tragice, una încarcată de zvonuri. Otrăvirea apei, genocidul, răpirea copiilor? Numai câteva dintre ele. Iată-le pe scurt[2]:

1. Otrăvirea apei. A apărut imediat după fuga cuplului dictatorial de pe acoperişul Comitetului Central şi a circulat în Bucureşti şi alte câteva oraşe majore. Am primitun telefon de la un prieten bun care m-a avertizat să nu beau apă de la reţeaua publică deoarece este otrăvită, îmi amintesc foarte bine: era 23 decembrie, târziu în noapte, în jurul orei 22:30 PM. I-am spus soţiei mele şi copiilor şi am început să dau telefoane la surorile mele şi la prieteni ca să-i avertizez. Ei ştiau deja că apa a fost otrăvită. A doua zi magazinele erau pline de oameni care cumpărau apă.

2. Genocidul. Una din acuzaţiile Tribunalului Militar Extraordinar a fost aceea de Genocid – peste 60.000 de victime. Aşa s-a născut zvonul. De-abia în 1992 a fost dată publicităţii o cifra oficială: 1104 victime şi 3321 de răniţi.

3. Răpirile de copii. Zvonul spunea că un mare număr de copii fusesera sechestraţi ca monedă de schimb pentru eliberarea lui Nicu Ceauşescu.

Aşadar...

Zvonurile nu trebuie să fie reale ca să existe. Logica lor nu este în niciun caz logica raţiunii. În epoca Ceauşescu zvonurile au jucat rolul unei atitudini general ostile regimului. Este important de reţinut că nu zvonurile au general această atitudine ci atitudinea a făcut posibiă apariţia lor.

Bibliografie:

1. Cioroianu, Adrian, Ce Ceauşescu qui hante les roumains. Le Mythe, les représentations et le culte de Dirigeant dans la Roumanie communiste,Editura Curtea Veche, L’Agence Universitaire de la Francophonie, Bucuresti, 2004

2. Chelcea, Septimiu, Prefaţă în Jean Noel Kapfener, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

3. Idem, capitolul Zvonurile şi rezistenţa la zvonuri, în Psihosociologie, Editura Polirom, Iaşi, 2008.


NOTE

---

[1]Cioroianu, Adrian, Ce Ceauşescu qui hante les roumains. Le Mythe, les représentations et le culte de Dirigeant dans la Roumanie communiste,Editura Curtea Veche, L’Agence Universitaire de la Francophonie, Bucuresti, 2004, p. 101


[2]Chelcea, Septimiu, Prefaţă în Jean Noel Kapfener, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

Bancurile epocii de aur
La fel ca şi zvonurile, bancurile politice fac parte dintr-un aşa numit imaginar informaţional. Natura dictaturii ceauşiste a obligat societatea românească să îşi creeze zone de oxigen informaţional, compus pe de-o parte din zvonuri şi, pe de altă parte, din bancuri cu caracter politic. Câteva cuvinte despre ce a însemnat bancul politic în epoca Ceauşescu.

Click aici pentru a citi despre Zvonurile din Epoc a de Aur


Ce este un banc?

Pentru ca fenomenul bancurilor politice să fie posibil este nevoie de existenţa a două planuri paralele, dihotomice la nivel social: obedienţa publică şi obedienţa privată faţă de mesajul monocolor al regimului de dictatură. Într-un regim comunist, dictatorial deci, obedienţa privată este net inferioară celei publice. Se crează astfel o prăpastie între cele două planuri, bancul politic fiind una din rezultantele (alături de zvon) interacţiunii acestor două planuri. Monilitul, plictisul informaţiei oficiale oferite de regim despre un Ceauşescu tot mai strălucitor, invers proporţional deci faţă de situaţia reală, se află la originea fenomenului de banc politic. Structura unui banc este aproape întotdeauna aceeaşi, o scurtă poveste în care două sau mai multe personaje realizează un schimb de replici. Ca o notă privată a bancului din societatea comunistă românească, românul poate fi inferior sau egal intelectual oricui cu excepţia rusului. În bancurile politice româneşti românul este întotdeauna mai deştept, mai descurcăreţ, mai isteţ decât rusul.

Bancuri pozitive...

În prima parte a anilor 70 puteau fi întâlnite bancuri care nu numai că nu îl criticau pe Ceauşescu ci, din contră, îl lăudau. Este foarte posibil ca acest tip de bancuri să fi fost aruncate în circulaţie de serviciile secrete din dorinţa de a monopoliza şi manipula opinia publică în legatură cu părerea acesteia faţă de regim si liderul său. Este în acelaşi timp adevărat ca discutăm despre o perioadă relativ bună a regimului Ceauşescu, o perioadă în care liderul comunist profita încă de paranteza de destindere pe care o oferise societăţii la sfarşitul anilor 60 şi începutul anilor 70.

Un astfel de banc îl prezenta pe Ceauşescu, la o reuniune la Moscova a Pactului de la Varşovia în anii 70. Discuţiile au loc în spatele uşilor închise, presa neavând acces. Brejnev, secretarul general al PCUS, dorind să facă o surpriză participanţilor, ordonă celor mai buni croitori de la Kremlin să pregatească costume pentru fiecare dintre membri, măsurându-i pe aceştia doar cu ochiul liber. La sfarşitul întrevederii, toţi liderii îşi primiseră costumele; toţi în afară de Ceauşescu, au primit costume puţin mai mici. Doar al liderului din România era mai mare. Brejnev enervat de situaţie i-a chemat la raport pe croitori care au oferit următoarea explicaţie: toţi erau cocoşaţi, aproape că se ascundeau sub masă, numai Ceauşescu a stat demn, drept, cu pieptul în faţă.

.... dar mai ales negative

Odată cu înteţirea aparatului de cenzură, direct proprţional cu acesta şi numărul de bancuri în care Ceauşescu era persiflat sau demonizat a început sa crească. De exemplu poreclele sale erau Ceaşcă, Maoescu sauNiki Lauda. Oraşul Bucureşti a devenit Ceaushima iar România se numea, pe buzele colportorilor, Ceaushwitz.

Prin intermediul acestor bancuri românii făceau haz de necaz despre o serie întreagă de aspecte ale vieţii lor: lipsa de mâncare din alimentare, lipsa de combustibil, educaţia politică ajunsă la grad de paranoia în şcoli sau ziarele care scriau despre o realitate pe care nu numai că nimeni nu o mai credea dar nimeni nu o mai trăia.

Un jurnal...de bancuri

Un jurnal mai puţin obişnuit, jurnalul de bancuri al lui Călin Bogdan Ştefănescu care între 1979 şi 1989 a notat într-un caiet toate glumele politice pe care le-a auzit, ajungând la numărul de aproximativ 950 de bancuri. Ştefănescu descrie bancul ca fiind o formă de rezistenţă activă în faţa dictaturii acesta devenind un efect al nemulţumirii populare şi în acelaşi timp un catalizator al acestei stări permanente de nemulţumire. Din punctul de vedere al lui Ştefănescu, cei care lansau astfel de bancuri erau aceia care nu erau resemntaţi de înfaţişata eternitate a domniei clanului Ceauşescu. Desigur, este lesne de înţeles din ce motive, toţi colportorii îşi păstrau anonimatul.

Ştefănescu şi-a structurat bancurile în 12 categorii după cum urmează:

Nivelul de trai	292	30,42%
Cultul Personalităţii	127	13,23%
Opoziţia faţă de regim	117	12,19%
Industria- Industrializarea	83	8,65%
Drepturile omului	80	8,33%
Critica marxismului	58	6,04%
Cultura şi educaţie	55	5,73%
Securitatea	47	4,90%
Membri de parid	40	4,17%
Elena Ceauşescu	22	2,29%
Politica externă a regimului	21	2,19%
Problemele agriculturii	18	1,87%

Bancurile politice au reprezentat deci o formă de rezistenţa în faţa monopulului dictaturii comuniste. Chiar dacă în timp ce polonezii făceau greve, românii făceau bancuri, importanţa acestei forme de exprimare nu poate fi pusă la îndoială.



În final câteva bancuri cu şi despre Ceauşescu si epoca sa



sGigel, fericit către învăţătoare:
- Tovarăşă, ne-a fătat pisica cinci pisoi şi să ştiţi că toţi cinci sunt comunişti.
După un timp, învăţătoarea se interesează ce mai fac pisoii comunişti.
- Sunt bine, răspunde Gigel, dar nu mai sunt comunişti.
- Cum aşa?
- Păi, acum au făcut ochi.



sLa coadă la carne, un glumeţ face haz de necaz:
- Care este deosebirea dintre porc şi măcelărie? Simplu: porcul are coada mică şi carne multă, măcelăria….
Un tovarăş de la coadă i se adresează:
- Da care-i deosebirea dintre ceasul meu şi tine?
- E bună! Nu ştiu…
- Ceasul meu merge singur, tu mergi cu mine. Urmează-mă!



sCe sunt ruşii? Prieteni sau fraţi?
Fraţi. Prietenii ţi-i alegi.



sCare este deosebirea dintre frigul de afară şi cel din casă? Ăla de afară e pe gratis.



s– Nu vă supăraţi, ce se dă aici?
- Nu ştiu, domnule, stai să întrebăm.
Întrebarea circulă până la primul din rând.
- Nu ştiu. Mi s-a făcut rău şi m-am sprijinit de zid. Când mi-am
revenit, era deja coadă în spatele meu.
- De ce nu pleci atunci?
- Păi, acum că sunt primu



sSă nu gândeşti!
Dacă gândeşti, să nu vorbeşti!
Dacă vorbeşti, să nu scrii!
Dacă scrii, să nu semnezi!
Dacă semnezi, să nu te miri…



sPrin decret prezidenţial, s-a înlocuit soarele cu un bec de 40w.
Pentru economie!

Cum se debuta la începutul anilor ’60

Magazinele de vise de pe vremea lui Ceauşescu
În timp ce majoritatea românilor era privată şi de cele mai elementare produse de consum, o reţea de magazine le oferea clienţilor „speciali" visul capitalist. Este vorba despre celebrele shopuri de dinainte de '89 în care se vindeau produse occidentale ce puteau fi cumpărate doar cu valută.

La sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80, shopurile erau o afacere înfloritoare. Dorinţa lui Ceauşescu de a atrage valută forte în ţară a dus la dezvoltarea unei reţele impresionante de magazine destinate străinilor, precum şi la crearea unui departament specializat în cadrul Ministerului Comerţului, pentru aprovizionarea acestora cu produse occidentale.

Litoralul era împânzit de shopuri, pentru că aici soseau în fiecare vară zeci de mii de străini.„90% din cei care lucrau în shopuri erau turnători, restul de 10% erau piloşi. Era greu să obţii un loc, era foarte greu", spune unul dintre shopiştii din acea perioadă. Bătălia maximă era să fii gestionar şi, pe cât posibil, să fii singurul gestionar. „Dacă erau un gestionar şi un lucrător sau doi gestionari, începea turnătoria", mai spune aceeaşi sursă.

De la băuturi la gumă de mestecat

După angajare, shopistul trebuia să-şi creeze un sistem propriu de relaţii. Asta era, spun ei, marea aventură. Marfa se lua de la Bucureşti, de la Comturist, un departament al Ministerului Comerţului.

Erau foarte bine organizaţi, băieţi foarte deştepţi, dar şpăgari. În funcţie de relaţiile pe care le aveai, magazinul era bine sau prost aprovizionat. Gestionarii căutau băuturi cât mai variate şi cele care se puteau dubla, care puteau fi cumpărate din alte surse, mai ieftin. Se vindea bine şi guma de mestecat, care era ieftină, dar bună ca şpagă, şi care, de asemenea, putea fi dublată de pe piaţă.

„Un mare boom în shopuri au fost electronicele. Casetofoanele. Nu cred că există constănţean să nu fi avut un radiocasetofon Sanyo, mono, cu un ceas într-o parte. Majoritatea veneau din shop-uri. Numai eu cred că am vândut 5.000. Apoi mai era băutura, în special dozele de Coca Cola, de Fanta, ciocolata Toblerone. Se vindeau foarte bine şi deodorantele, FA, Rexona, Lux. Mai erau lucrurile ţărăneşti tradiţionale, care se vindeau îndeosebi străinilor. Bine se vindeau şi blugii", a subliniat fostul gestionar de shop.

Imaginea şi rolul femeii în perioada comunistă
Egalitatea a fost una dintre marile promisiuni ale comunismului. Friedrrich Engels afirma în lucrarea sa Femeia, Familia şi Originile Proprietăţii Private: „Emanciparea femeii devine posibilă doar atunci când aceasta va putea lua parte la procesul de producţie la scară socială şi atunci când îndatoririle domestice vor ocupa doar o mică parte din timpul ei (…). Va deveni astfel evident că prima promisiune a emancipării femeii o reprezintă reintroducerea acesteia în industria de stat.”[1]

Un dublu rol al femeii

Anii '80 reflectă o nouă viziune pentru România. Încă din anul 1973, Ceauşescu defineşte rolul şi statutul femeii. La şedinţa plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, acesta declara că „Cea mai mare onoare pentru femei este să nască, să dea viaţă şi să crească copii. Nu poate fi nimic mai scump pentru o femeie decât să fie mamă.”[2].

Ceauşescu lauda femeia pentru dublul ei rol, de mamă şi de muncitoare, dar aceste cerinţe nu făceau decât să împovăreze femeia, imagini greu de reprodus vizual. Astfel, perioada anilor '80 a reuşit sa creeze o dublă imagine: una a femeii productive şi una a femeii reproductive, niciodată aceste două viziuni nu s-au contopit vizual. Deşi „statul se aştepta ca toate femeile să fie superfemei, iconografia socialistă, dacă dorea să fie convingătoare, nu putea să dezvăluie această realitate”[3].

Revista Femeia, mijloc de propagandă

Începutul anilor '80 nu aduce cu sine schimbări majore în viaţa cotidiană. Coperţile şi conţinutul revistei Femeia, care a reprezentat un important mijloc de propagandă în rândul femeilor, îşi urmează tiparul obişnuit. Femeia este văzută în continuare ca mamă şi muncitoare. Anul 1983 marchează însă o schimbare, aceasta fiind vizibilă încă de la o simplă privire asupra coperţii revistei adresată tuturor femeilor din România comunistă.



Primii trei ani din 1980 reprezintă o continuitate, coperta lunii ianuarie fiind dedicată apariţiei copiilor alături de anumite simboluri ale lumii comuniste. În 1980 întâlnim un copil vesel, ce este îmbrăcat în hăinuţe roşii – simbolizând tinereţea, energia şi iubirea - şi având pe fundal două blocuri şi o macara, simboluri ale ordinii socialiste. Revista Femeia a anului 1981 debutează cu o copertă ce are în prim plan un copil cu o sorcovă în mână, conturând legătura dintre noutate şi tradiţie, întoarcerea necontenită spre lumea satului, iar anul 1982 păstrează simbolistica, astfel încât apar tot copii.

Anul 1984 aduce cu sine o schimbare, coperta revistei îi promovează pe Elena şi Nicolae Ceauşescu, la fel de zâmbitori ca şi copiii care au apărut în anii precedenţi, dorind să creeze o atmosferă de destindere, iar apariţia lor să evidenţieze importanţa familiei în societate. Apariţia acestui cuplu pe coperta revistei din luna ianuarie, şi nu numai, va deveni curând ceva firesc. Schimbarea are rolul de a surprinde sensul evoluţiei societăţii româneşti, se accentuează promovarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, în luna ianuarie fiind ziua acestuia de naştere, iar copilul din braţele lui semnifică rolul său – liderul Partidului Comunist Român se autointitula părintele tuturor românilor, considerându-se drept cel mai iubit fiu al patriei.

Coperţile revistei Femeia din lunile februarie, aprilie, iulie, august, octombrie şi noiembrie promovează imaginea femeii muncitoare, o femeie dedicată unei datorii de onoare, dar şi imaginea femeii de la ţară, conturându-se în acest fel o imagistică foarte bogată, dar şi o îmbinare a tradiţiei cu modernitatea.

Imaginea femeii de la ţară avea o simbolistică puternică. Aceasta reprezenta simbolul fertilităţii, al devotamentului, al sacrificiului şi al răbdării. Avea să se realizeze în acest fel imaginea omului nou, un om „cu o conştiinţă aparte şi înalte trăsături morale”[4], se realiza procesul apropierii dintre sat şi oraş, omogenizarea societăţii prin dispariţia claselor, cât şi apropierea dintre munca fizică şi cea intelectuală prin ştergerea treptată a deosebirilor fundamentale ale acestora.

O zi „obişnuită” din viaţa unei femei

Mihaela Miroiu prezintă o zi obişnuită din viaţa unei femei: „Portretul unei zile banale de iarnă din viaţa unei neveste în comunismul anilor ’80 era cam acesta: trezit la ora şase dimineaţa, coadă la lapte, pregătit copii pentru şcoală, plecat la serviciu pe scara autobuzului, îngheţat de frig iarna, coadă între orele 16-18, întors, hrănit familie, curăţenie, încălzit paturile cu sticle cu apă caldă, culcat copii, spălat cu apă din oală, încălzită cu fierbătorul.” Imaginea astfel creată ne face să reflectăm asupra veridicităţii discursului oficial şi să realizăm că existau două imagini, una a femeii promovate de Partidul Comunist Român, precum şi o imagine a femeii ce se confrunta cu lipsuri, ziua era prea scurtă pentru multitudinea obligaţilor pe care le avea de îndeplinit, iar în acest sens, titlul cărţii Ecaterinei Oproiu, „3x8 plus infinitul”, este emblematic.

La data de 7 ianuarie 1979, cu prilejul aniversării a 60 de ani şi a 45 de ani de activitate revoluţionară, prestigiul Elenei Ceauşescu începe să crească. Aceasta „acumulează prestigiu (sau măcar recunoaştere publică) tocmai datorită faptului că este partenera de viaţă a primei persoane politice a României”, primeşte chiar pentru a doua oară şi titlul de erou al României şi ordinul „Victoria Socialismului”. Însă apogeul elogierii este atins în luna noiembrie la Congresul al XII-lea al partidului, când, „pentru prima dată în istoria congreselor conduse de Nicolae Ceauşescu se adresează unei femei mesaje de recunoştinţă pentru contribuţia sa în activitatea de partid şi de stat”.

„Ziua Internaţională a Femeii era de fapt Ziua Internaţională a Elenei”

Ziua femeii avea să se transforme în ziua Elenei Ceauşescu. În anul 1988, paginile revistei Femeia promovează următorul discurs: „Cu acest prilej, femeile ţării vor aduce un fierbinte omagiu tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, prim viceprim-ministru al Guvernului, preşedintele Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului, eminent militant revoluţionar, om de ştiinţă de înalt prestigiu internaţional, pentru eroica sa activitate consacrată propăşirii patriei, binelui şi fericirii poporului, pentru contribuţia sa de inestimabilă valoare la elaborarea şi înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru, la fundamentarea şi aplicarea planurilor şi programelor de dezvoltare economică şi socială a ţării, la înflorirea ştiinţei, învăţământului şi culturii, la afirmarea demnă a României în lume.”[5]

Ziua de 8 martie era marcată şi prin numeroase manifestaţii şi cadouri în cinstea femeii, o băimăreancă povestind „ţin minte că, la întreprinderea unde lucram, maistrul de pe secţie aduna de la toţi bărbaţii câte zece lei, bani cu care ne cumpăra la toate femeile care lucram acolo câte un loz în plic, însoţit de o floare naturală”. În această perioadă avea loc şi o adunare, care era urmată de un spectacol festiv, organizat de Consiliul Naţional al Femeilor în sala Operei Române.

Deşi data de 8 martie era o zi importantă pentru femei, aceasta tot nu a reuşit să aducă recunoaşterea ei ca individ, acest lucru fiind datorat faptului că „în timpul regimului Ceauşescu, Ziua Internaţională a Femeii era de fapt Ziua Internaţională a Elenei”[6].

Femeia anonimă

Însă toate aceste imagini au un element comun, şi anume reprezentarea femeilor ca anonime, femeia apărând „ca o entitate anonimă, o reprezentare alegorică ce simbolizează mai degrabă calităţi abstracte şi ideale decât o fiinţă vie”[7]. Reprezentările feminine din această perioadă prezintă o realitate ideală, aşa cum se dorea să fie, nu cum era de fapt.

Deşi femeia este reprezentată ca muncind alături de bărbat, se susţinea reprezentarea egală a femeilor în guvern, cu toate acestea sunt omise poverile suplimentare ale femeii, astfel încât o descriere realistă a statului superfemeii socialiste se găseşte în cuvintele Barbarei Einhorn: „Pentru mamele-muncitoare hărţuite, chinuindu-se să-şi îndeplinească sarcinile la serviciu, să ia copiii de la şcoală sau grădiniţă şi să facă şi cumpărăturile în drum spre casă, să gătească, să facă curăţenie, să spele, să-şi ajute copiii la lecţii şi să-i ducă la culcare, să-şi facă notiţe pentru şedinţa de a doua zi sau temele pentru cursul de calificare la care erau înscrise, super-femeia nu era doar o glumă ci chiar o insultă.”[8]

În ceea ce o priveşte pe Elena Ceauşescu, aceasta reprezenta întruchiparea desăvârşită a femeii socialiste, în timp ce „femeile erau anonime şi ca muncitoare dar şi ca mame”, singura femeia care nu era anonimă fiind bineînţeles soţia lui Nicolae Ceauşescu, numele său fiind menţionat chiar şi atunci când apărea alături de alte femei, ele rămânând tot anonime sau simple „mame eroine” sau „muncitoare eroine”.

Toate aceste imagini, aceste măşti, nu au reuşit să ascundă anumite realităţi din viaţa femeii anilor '80, „femeia nu e identificată niciodată ca individ, doar ca ideal, mit sau simplu, tovarăşă”, astfel încât ea reprezintă simbolul idealizat al naţiunii, fiind totodată şi victima politicilor socialiste. Deşi se doreau o imagine şi un statut ale femeii egale cu cele ale bărbatului, realitatea arată o femeie anonimă până şi în diferitele sale forme de reprezentare artistică, chiar şi pe coperţile revistei Femeia, reflectând astfel anonimitatea femeii în societatea românească.

Astfel, „românca a devenit ceea ce Lenin s-a temut când a conceptualizat <> în socialism: mai degrabă o replică vizuală idealizată decât un adevărat individ anonim cu influenţă politică reală sau egală”.

Câţi comunişti erau în România în 1940?
Totul este controversat, de la o sursa la alta, in legatura cu Partidul Comunist din Romania, in anii celui de-al doilea razboi mondial, incepand chiar cu numarul membrilor partidului respectiv. Privind aceasta problema - greutatea stabilirii numarului comunistilor -, este si o motivatie logica: PCdR fiind partid scos in afara legii inca din 1924, era normal ca sa-si ia masuri de protectie a membrilor. Literatura de specialitate a vehiculat foarte multe ipoteze asupra subiectului, unii autori crezand ca detin adevarul deplin. Asadar, in aprecierea numarului comunistilor romani, din anii razboiului mondial, un rol important l-a avut statutul de clandestinitate al PCdR. Apoi, subiectivismul istoricilor a avut si el un rol negativ, fie exagerand, fie diminuand excesiv numarul comunistilor. Dupa 1990 s-a ajuns la o formula imbratisata de cei mai multi, conform careia erau in jur de 700 membri de partid, proveniti mai ales din randul nationalitatilor conlocuitoare1. insa, atat documentele aflate in Arhiva Kominternului, cat si unele din Arhiva CC al PCR, indica alte date.
Cunoscutul istoric Gheorghe Buzatu a publicat in 1995 numarul comunistilor romani, conform documentelor cominterniste; si aici, insa, numarul difera de la un document la altul: 1965 sau intre 2500 si 2800 membri. Apare si o repartitie pe categorii sociale si sex; 1000 muncitori, 1200 tarani, 300 femei. Se mai specifica faptul ca, in perioada de inceput a razboiului 250 comunisti erau in inchisori si 50 in Spania2.



Un documernt din vara lui 1940

Un document din vara lui 1940, aflat in Arhiva CC al PCR, infirma si el teza atat de raspandita cu cei 700 membri. Este o "Informare despre componenta numerica a PCR, pe regiuni, trimisa de CC al PCR catre Internationala Comunista", datata 8 iulie 1940. (Titlul a fost dat, cu siguranta, in momentul ordonarii Arhivei dupa 1965: se scrie PCR, nu PCdR). Mentioneaza pentru Transilvania 780 membri, repartizati conform impartirii organizatorice a PCdR: Somes (Cluj) - 360; Timis - 180; Mures - 240. in Prahova, care cuprindea zonele Ploiesti, Brasov si Trei Scaune (aproximativ judetul Covasna de azi) - 160. Oltenia 170. (Aici apare mentiunea "Craiova, inainte de cadere", fiind vorba de descoperirea si arestarea intregii organizatii comuniste din Craiova.) Dobrogea - 260; Dunarea de Jos - 90; Moldova - 250; Bucovina - 380 (Se mentioneaza "la sfarsitul lui martie [1940]") Bucuresti - 440, (are precizarea "fara studenti"). Total - 2810. Pe langa acestia, care erau activi, mai erau circa 1200 membri aflati temporar in imposibilitate de a activa, fiind concentrati in Armata. Sub mentiunea "Pusi la munca UTC si tinuti acolo in evidenta", erau consemnati 200 comunisti. Total general 4210. Ocuparea de catre URSS a Basarabiei si nordului Bucovinei, ca urmare a Ultimatumului din iunie 1940, a provocat schimbari in statistica generala. Documentul din 8 iulie 1940 mentiona: "Se scade acum: Din Basarabia (impreuna cu Ismail si Cahul) - 320. Din Bucovina - 330. Basarabeni si bucovineni repatriati din restul Romaniei - 300. Total 950". Ca urmare, dupa Ultimatum, ramaneau in Romania 3260 membri ai PCdR, cifra ce va fi aproximativ aceeasi si la inceputul Regimului Militaro-Legionar 3. De la inceputul aceluiasi an - din 11 ianuarie 1940 -, dateaza o alta informare transmisa Kominternului, in care sunt anumite deosebiri privind repartitia comunistilor romani pe regiuni; totalul era de 3215 4. in aceste documente nu se spunea nimic despre compozitia etnica a PCdR. Corelarea, insa, a altor documente, ale institutiilor Statului roman, face indiscutabila concluzia ca, pe ansamblu, predominau comunistii proveniti din randul minoritatilor nationale; explicatia era simpla: fiind foarte putin legati de Romania, sau chiar nutrind sentimente ostile existentei acesteia in tiparele de dupa 1920, minoritarii erau mai usor de atras de ideile internationaliste. Ca pondere, intre minoritarii membri ai PCdR erau, in ordine: evreii, maghiarii, slavii (rusi, ucrainieni, bulgari) s.a.m.d.

Jandarmeria cauta membri ai Miscarii Comuniste



Si autoritatile Statului au fost interesate sa stie numarul comunistilor din Romania, mai ales dupa Ultimatumul sovietic din iunie 1940, cand pericolul reprezentat de PCdR se accentuase. Inspectoratul General al Jandarmeriei dadea Ordinul circular nr. 30.699 / 10 iulie 1940, catre toate regimentele si legiunile de jandarmi: pana la 15 iulie, acestea trebuiau sa intocmeasca tabele nominale "cu indivizii ce fac parte din Miscarea Comunista", pe categorii: conducatori, agitatori, propagandisti, capabili de acte de teroare. in final, Ordinul atentiona: "Se atrage atentia asupra exactitatii lucrarii, dat fiind mai ales caracterul serios al chestiunii in actualele imprejurari" 5. Atentionarea avea ca baza evenimentele din timpul retragerii Armatei romane din Basarabia si nordul Bucovinei, cand comunistii, desi putin numerosi, produsesera acesteia mari pierderi, fiind organizati in bande inarmate actionand in sprijinul Armatei Rosii; se presupunea, pe drept, ca in cadrul unei noi inaintari a sovieticilor, comunistii vor actiona dupa acelasi model. in urma Ordinului s-au centralizat la MAI rapoarte din toata tara; pastrate, insa, doar in parte, ceea ce impiedica formarea unei concluzii generale. Din rapoartele pastrate, cel al Inspectoratului de Jandarmi Craiova (judetele Dolj, Mehedinti, Olt, Romanati, Valcea) - indica 20 comunisti; Inspectoratul de Jandarmi Bucuresti (cuprinzand Bucurestii, Judetele Arges, Brasov, Dambovita, Ilfov, Muscel, Prahova, Teleorman, Vlasca, Trei Scaune) - 200; Dunarea de Jos (Buzau, Covurlui, Tutova, Ramnicu Sarat, Tecuci, Putna) - 5; Iasi (judetele Iasi, Bacau, Falciu, Neamt, Roman, Vaslui) - 58; Constanta (judetele Constanta, Tulcea, Durostor, Caliacra, Ialomita) - 57; Alba Iulia (judetele Alba, Fagaras, Hunedoara, Tarnava Mare, Tarnava Mica, Sibiu, Turda) - 114; Timisoara (judetele Arad, Bihor, Caras-Severin, Timis, Torontal) - 324; Suceava - 128 etc. Comparand aceste rapoarte ale inspectoratelor de jandarmi cu acelea ale regimentelor de jandarmi, constatam, la unele, mari diferente; cea mai izbitoare intre raportul I J Constanta (Marea), care transmitea existenta a 57 comunisti pe raza sa de activitate, si raportul Regimentului 5 Jandarmi Marea, pe aceeasi raza de activitate, care indica 765 comunisti6. Asadar, din documentele organismelor Statului roman nu se poate deduce numarul general al comunistilor din Romania la mijlocul lui 1940, ramanand de referinta documentul din interiorul PCdR, din 8 iulie.
Este si o concluzie: chiar daca numarul membrilor PCdR in anii celui de-al doilea razboi mondial nu era atat de mic precum se scrie in majoritatea lucrarilor publicate dupa 1989, totusi cele cateva mii de comunisti din tara nu puteau infaptui o rasturnare revolutionara; de aceea, s-au bazat pe o schimbare radicala a situatiei internationale, care sa determine aducerea lor la Putere. Iar aceasta schimbare nu putea veni decat prin infrangerea Germaniei de catre URSS.
Pe ansamblul miscarii comuniste internationale, PCdR nu avea un loc important, numarul membrilor clasandu-l in partea de jos a ierarhiei. La Congresul PCUS din 1939, de la Moscova, D.Z. Manuilski afirma, in raportul sau, ca in toata lumea erau aproximativ 2.000.000 de adepti ai comunismului inregimentati (1.200.000 membri si 746.000 in organizatiile de tineret). Se aprecia ca fiecare din acestia influentau cate 15-20 persoane. Deci, se tragea concluzia - Kominternul se sprijina pe 30-40.000.000 persoane. intr-o lista erau trecuti comunistii pe tari, in ordinea numarului din fiecare tara. in afara de URSS, erau mentionati 300.000 in Spania, 270.000 in Franta, 148.000 in China, 50.000 in SUA. Ultima din lista era Danemarca, unde actionau 9.000 comunisti. Romania nu apare.7

Implicarea sovietica



Organismele de aparare a Statului roman nu apreciau gradul de pericol pe care PCdR il reprezenta pentru Romania in primul rand in functie de numarul membrilor partidului respectiv, ci de sustinerea externa pe care o avea. Nu era doar un partid ce reprezenta, declarat, interesele URSS, ci era chiar o sectie a partidului comunist international, numit Komintern; aceasta era si semnificatia particulei "din", aflata in interiorul denumirii formatiunii respective. Iar Kominternul urma cu fidelitate politica Moscovei. Cel mai mare pericol pentru Romania il reprezentau aspiratiile teritoriale ale URSS, comunistii romani fiind purtatorii lor de cuvant. intr-o a doua faza, abia, pericolul comunist era reprezentat de lupta acestora pentru instaurarea in tara a unui regim marxist. Toate acestea motiveaza suficient ilegalizarea din 1924, permanenta urmarire a activitatii comunistilor in perioada interbelica, procesele care le-au fost intentate si anii de inchisoare cu care au fost pedepsiti - cu mentiunea ca, pana in 1938 au beneficiat si ei de elementele de caracterizare ale sistemului politic democrat, inclusiv in cadrul proceselor sau in regimul caruia ii erau supusi in inchisori. Dictatura Regala si Dictatura Militaro-Legionara au inasprit comportamentul organismelor represive ale Statului si fata de comunisti.

Ostilitatea populatiei fata de reprezentantii Moscovei



Urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940, PCdR si-a restrans actiunile, deoarece, mai mult decat pana atunci, populatia il privea cu ostilitate, ca reprezentant al Moscovei, deci avand si el o vina in pierderile teritoriale. La cresterea ostilitatii populatiei a contribuit si atitudinea antiromaneasca a celor mai multi dintre evrei, in momentul patrunderii Armatei Rosii, stiindu-se ca evreii formau majoritatea comunistilor din Romania. Astfel, cresterea sentimentului anticomunist, dupa Ultimatum, s-a identificat cu cresterea sentimentelor antisemite. Rapoartele Politiei, Jandarmeriei sau SSI-ului scoteau in evidenta acest fapt. in Darea de seama pe perioada 16 iulie - 15 august 1940, a comandantului Regimentului 4 Jandarmi Prut, la capitolul Problema comunista se mentiona: "Comunistii se confunda cu evreii si evreii cu comunistii. [...] Acesti evrei, la prima ocazie, se vor manifesta in mod identic ca evreii din Basarabia la intrarea rusilor. De aceea, populatia romaneasca ii priveste pe comunisti si pe evrei cu aceiasi ochi si un sentiment de revolta a pus stapanire pe sufletele romanilor." intre comunisti, insa - se aprecia - "Starea de spirit este buna, deoarece ei au o incredere oarba in declansarea revolutiei mondiale si in victoria finala a comunismului, prin actiunea Armatei Rosii, pe care ei o considera superioara celei germane." Desi erau, dupa cedarile teritoriale, intr-o aparenta inactivitate, totusi comunistii isi transmiteau instructiuni "de la om la om", si se pregateau. Cu tot calmul aparent, Comandantul Regimentului 4 Jandarmi Prut era ferm convins ca "Daca vreun eveniment neprevazut le-ar permite [comunistilor] a se manifesta liber si fara grija, vom vedea repetandu-se scenele din Basarabia de pe timpul evacuarii." 8 Dintr-o zona mai indepartata de noua granita cu URSS, Oltenia, asadar periclitata mai putin de eventualele noi actiuni sovietice, se raporta aceeasi atitudine ostila a populatiei fata de comunisti, ceea ce silea PCdR. sa stea in expectativa. Pe 15 august 1940, Inspectoratul de Politie si Siguranta al tinutului Olt raporta ca Miscarea Comunista parea, in zona, "hidoasa in fata marei mase a populatiei, in urma cedarii Basarabiei si Bucovinei"; de aceea, nu actiona.9
in conditiile retragerii dezorganizate a Armatei si administratiei romanesti din regiunile cedate, sovieticii au profitat la maximum, transmitand materiale de propaganda comunistilor romani, intarindu-i cu cadre bine pregatite trimise de la Moscova, amplificand reteaua de spioni rusi in Romania. SSI, Politia si Jandarmeria au sesizat fenomenul. Mai ales evreii erau trimisi de peste granita, pentru ca, ajutati de conationalii lor inregimentati in PCdR, sa infiinteze noi organizatii ale acestuia.10 De asemenea, printre refugiatii basarabeni erau strecurati foarte multi agenti comunisti, "trimisi in mod intentionat, profitandu-se de starea de spirit din tara in urma cedarii Basarabiei si Bucovinei". Indignarea populatiei fata de atitudinea lasa a autoritatilor romane se incerca a fi speculata, "pentru a provoca agitatii si devastari in toata tara".11 La aceste semnalari, in special ale DGP, Marele Stat Major al Armatei va emite Ordinul 208.537/B/22 iulie 1940, referitor la retelele de spionaj sovietice in Romania, aflate in legatura cu comunistii autohtoni, cerand anihilarea lor.12 Ordinul era transmis, spre stiinta, si MAI, IGJ, DGP. La randul sau, MAI transmitea si el, organismelor subordonate, Ordinul nr. 198/19 iulie 1940, evident corelat cu acela al MStM, interzicand refugiatilor basarabeni si bucovineni sa se stabileasca in alte localitati decat cele hotarate de Minister; introducea permise de calatorie obligatorii intre localitati; ordona razii repetate. Semna generalul David Popescu, ministrul de Interne .13

Pregatirea revolutiei din Romania



Intr-un amplu material al Prefecturii Politiei Bucuresti, datat 7 iulie 1940, sub titlul Organizarea intreprinsa de Soviete pentru pregatirea revolutiei in Romania, se facea o analiza in general corecta si pertinenta asupra situatiei societatii romanesti, din acel moment, si asupra actiunilor ce le pregatea PCdR, cu concluzia ca desi erau relativ putini, comunistii puteau provoca actiuni dezastruoase. Comunistii romani - se mentiona in material - apreciaza, in principal, ca "in urma loviturii Moscovei, burghezia din Romania se afla in deruta si ca orice va face nu va scapa de soarta Cehoslovaciei". Se ordonase un moment de expectativa, evitandu-se expunerile imprudente, comunistii fiind "pe deplin convinsi ca imprejurarile lucreaza rapid si eficace in favoarea unei schimbari radicale", mai importanta decat ar putea face ei, "cu fortele lor reduse". La crearea unui climat revolutionar concurau lipsurile ce se vor accentua, scumpetea. "Nu e departe ziua - sustineau comunistii - cand coloanele de muncitori din fabrici vor porni pe strazile oraselor sa ceara paine, pe care nimeni nu va avea de unde sa le-o dea." La dezorganizarea economica produsa prin rapirea Basarabiei si nordului Bucovinei, se adauga retragerea capitalului evreiesc si franco-englez. Desi, cu siguranta, nu era filosemit, autorul materialului Prefecturii Politiei Bucuresti aprecia just consecintele actiunilor guvernamentale impotriva evreilor: "incetarea afacerilor la evrei, retragerea sau excluderea lor din banci, industrii si comert [...] va agrava situatia, intrucat elementul evreiesc constituie o parte insemnata din aparatul economic romanesc." PCdR se putea baza, in viitorul apropiat, si pe o reactie violenta a satelor, agitate de rezervistii intorsi la casele lor foarte nemultumiti. Lasitatea din iunie a regelui si a anturajului sau, care au cedat fara lupta pamanturi romanesti, a provocat "pierderea prestigiului clasei conducatoare". Un puternic curent defetist era si in Armata. in conditiile unei crize accentuate in Romania, URSS va interveni, comunistii fiind convinsi ca, intr-o asemenea situatie, Germania nu va sustine Romania contra Sovietelor, "deoarece Reich-ul are mai multa nevoie de Rusia decat de Romania. La fel se vor petrece lucrurile si in privinta pretentiilor Ungariei si Bulgariei privitoare la Transilvania si Dobrogea". Lozinca lansata de PCdR era aceea ca muncitorii nu au niciun interes sa lupte pentru stapanirea mai departe a Transilvaniei si Dobrogei de catre capitalistii de la Bucuresti. "Constienti de forta lor [redusa], comunistii asteapta rezolvarea crizei din Romania de la Armata Rosie, care nu va intarzia sa ocupe si restul tarii".
Se mentiona ca, in buna parte, aceste aprecieri ale conducerii PCdR. aveau la baza afirmatiile unor membri ai Legatiei URSS la Bucuresti, "de care comunistii au luat cunostinta prin profesorul Constantinescu - Iasi si alte persoane [...] Constantinescu - Iasi spune tovarasilor ca i s-a recomandat de la Legatia Sovietica sa stea in rezerva cel mult o luna si sa transmita tuturor acelasi ordin de rezerva, caci Ťtot ceea ce cautati voi si noi se va realizať". Si s-au transmis instructiuni ca un numar cat mai mare de comunisti sa se inscrie in Partidul Natiunii (vechiul Front al Renasterii Nationale isi luase acest nume in iunie 1940 14) pentru a-l submina din interior. Principala concluzie: Guvernul Sovietic, sub pretextul nesigurantei granitei URSS, "va ocupa teritoriul romanesc si, la adapostul armatelor ruse se va desfasura revolutia".15
Se stie ca URSS a avut, intr-adevar, intentii agresive fata de Romania, in iulie si august 1940, corelate cu anuntatele pretentii teritoriale ale Ungariei si Bulgariei; masarea trupelor sovietice la granita romaneasca de rasarit si amenintarea cu invazia fiind una dintre cauzele acceptarii de catre Romania a Dictatului de la Viena. Din momentul acceptarii, insa, presiunea Moscovei a trebuit sa inceteze, cu toate asteptarile comunistilor romani, Germania si Italia garantand noile granite ale Romaniei; Rusia nu se putea angaja, atunci intr-un razboi cu Germania. Datorita acestei conjuncturi internationale, PCdR si-a vazut neindeplinit telul unei revolutii pe care nu o putea provoca si conduce el insusi, din cauza numarului mic de membri, si pe care asteptase sa o determine intrarea Armatei Rosii in tara. telul va fi atins numai peste cativa ani.

1945-1950: Paranoia arestării cărţilor

Iunie 1948. Ministerul Artelor şi Informaţiilor scoate de sub tipar broşura Publicaţii interzise până la 1 mai 1948. De uz intern, volumul cuprinde toate titlurile de cărţi interzise după 23 august 1944: 8.000 de titluri, cărora urmau să se adauge, prin Suplimente publicate în perioada următoare, încă 2.000. E momentul de apogeu al unei campanii unice în Istoria României: Cea de prigonire a Cuvântului scris. Debutul acestei campanii trebuie căutat în măsurile luate după 23 august 1944 de autorităţile româneşti sub diktatul trupelor sovietice de ocupaţie pentru scoaterea din circulaţie a numeroase publicaţii periodice şi neperiodice pe motiv că au în conţinutul lor idei fasciste sau dăunătoare bunelor relaţii cu Naţiunile Unite (a se înţelege URSS).



Monitorul Oficial (Partea I) nr. 102, din 4 mai 1945, apare în paginile sale cu Decretul-Legenr. 364, dat la 2 mai 1945 de Regele Mihai (până în decembrie 1946, când îşi va deschide lucrările Parlamentul ales în 19 noiembrie 1946, Legile vor fi emise sub formă de Decret-Lege de Regele Mihai I) „pentru retragerea unor anumite publicaţii periodice şi neperiodice, reproduceri grafice şi plastice, filme, discuri, medalii şi insigne metalice“. Istoricii perioadei imediat postbelice înscriu în tabelele cronologice, drept date cruciale pentru evoluţia ţării către dictatura comunistă, multe momente din anii 1944-1945: 23 august 1944 (Lovitura de Stat), 6 martie 1945 (instalarea Guvernului dr. Petru Groza), 19 noiembrie 1946 (alegerile parlamentare fraudate), 30 decembrie 1947 (abdicarea Regelui). Nici unul nu s-a gândit să treacă, drept moment capital în procesul de instaurare a dictaturii comuniste, ziua de 4 mai 1945, când apare în „Monitorul Oficial“ Decretul-Lege nr. 364. Titlul nu ne spune mare lucru despre conţinutul Documentului. Ne spune, în schimb, „Expunerea de motive“, cuprinsă în „Raportul către Rege“al lui Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul Propagandei în Guvernul Petru Groza. Decretul-Lege nr. 364 e justificat prin necesitatea de a da o reglementare juridică aplicării în practică a articolului 16 al Convenţiei de Armistiţiu.

Publicată în Monitorul Oficial (Partea I) nr. 219 din 22 septembrie 1944, Convenţia de Armistiţiu stipula prin Articolul 16: „Tipărirea, importul şi răspândirea în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor de TFF, poştă, telegraf şi telefon vor fi efectuate în acord cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic)“.

Din punct de vedere strict juridic, Articolul 16 instituia pe teritoriul României cenzura militară specifică unei perioade de beligeranţă. România, care întorsese armele, se afla în plin război împotriva Germaniei, alături de Uniunea Sovietică. Era de aşteptat ca tipărirea şi punerea în circulaţie a publicaţiilor şi cărţilor, precum şi desfăşurarea spectacolelor de teatru şi a filmelor pe teritoriul României, să se facă în acord cu înaltul Comandament sovietic.






O şmecherie tipic rusească


În realitate însă, după cum ne arată documentele epocii, înaltul Comandament Militar Sovietic era cel care aplica cenzura pe teritoriul nostru, fără ca autorităţile româneşti să aibă un cuvânt de spus. Printr-o şiretenie tipic rusească, măsurile treceau ca fiind luate de autorităţile româneşti. Aşa s-a întâmplat şi cu interpretarea Articolului 16 al Convenţiei de Armistiţiu. Dată fiind suspiciunea stalinistă faţă de Cuvântul tipărit, articolul e interpretat nu numai ca temei pentru instituirea unei cenzuri stricte a tot ce se publica la momentul respectiv, dar şi ca o obligaţie de a scoate din librării, din edituri, din biblioteci şi din depozitele editurilor toate tipăriturile suspectate că ar putea dăuna „bunelor relaţii cu URSS“.

Decretul-Lege prevede, chiar din primul articol, înfiinţarea,„pe lângă Ministerul Propagandei, sub preşedinţia împuternicitului acesteia“, a unei Comisii formate din delegaţii: Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Artelor, Societăţii Scriitorilor Români şi Academiei Române. Articolul 2 încredinţează Comisiei sarcina de a „întocmi liste de toate publicaţiile periodice şi neperiodice apărute de la 1 ianuarie 1917 până la 23 August 1944, cuprinzând idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite. Listele acestor publicaţii se vor publica în Monitorul oficial“. De precizat că prin Naţiunile Unite, se înţelegea, şi potrivit „Expunerii de motive“, Uniunea Sovietică. Pentru a putea lucra, Comisia avea nevoie de material. Acesta urma să-i fie pus la dispoziţie printr-o procedură decisă de articolul 3 al Legii: „Tipografii şi editorii din întreaga ţară sunt obligaţi ca, în termen de două luni de la publicarea prezentei legi, să înainteze comisiunii lista tuturor publicaţiunilor periodice şi neperiodice, tipărite sau editate de ei, începând de la 1 Ianuarie 1917 până la ziua de 23 August 1944, pe care le au în depozite sau puse în vânzare, sub orice formă.“ Chestiunea scoaterii din circulaţie a unor publicaţii periodice şi neperiodice s-a pus cu mult înainte de apariţia Decretului-Lege nr. 364.



„Monitorul Oficial“(Partea I) nr. 68 din 23 martie 1945 publică, în partea dedicată Comisiei Române de aplicare a Convenţiei de Armistiţiu, Comunicatul Comisiei din 17 decembrie 1944 prin care „editurile, tipografiile, librăriile, prăvăliile de orice fel, debitele, chioşcurile şi autorii în editură proprie“ aveau obligaţia să predea prefecturilor, în termen de 15 zile, publicaţiile înscrise pe listele tipărite în „Monitorul Oficial“ drept dăunătoare bunelor relaţii cu Naţiunile Unite (a se înţelege URSS). Bibliotecile publice trebuiau să le scoată din circuit şi să le depoziteze în încăperi speciale, interzise marelui public.

Comunicatul era însoţit de 4 liste de publicaţii. Decretul-Lege din 4 mai 1945 stabileşte cadrul legal pentru desfăşurarea campaniei de epurare a cărţilor, a tipăriturilor în general, campanie care se va dovedi, prin momentele dramatice ulterioare, unică în istoria României prin paranoia împotriva cuvântului scris. Deşi aparent Decretul-Lege reia măsurile deja decise de Comisia de Armistiţiu, în realitate, sub pretextul creării unui cadru juridic organizat de desfăşurare a epurării, el conferă campaniei dimensiuni noi:

1) Lărgeşte enorm numărul de publicaţii suspecte prin desemnarea drept perioadă de apariţie: 1 ianuarie 1917-23 August 1944 şi prin introducerea unui nou criteriu: „idei şi pasagii legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste“.

2) Pune pe seama autorităţilor româneşti (a Regelui Mihai I, îndeosebi) responsabilitatea campaniei de epurare a cărţilor, scoţând din joc Comisia de aplicare a Convenţiei de Armistiţiu şi, prin asta, URSS. Ca şi în cazul desemnării lui Petru Groza drept premier, ruşii acţionau şiret, prin intermediul autorităţilor române, pentru a nu fi acuzaţi de americani şi englezi de amestec în treburile interne ale României. Nu de alta, dar ne aflam abia în 1945, când ruşii nu se simţeau atât de tari încât să-i sfideze făţiş pe Aliaţi.

3) Introduce, spre deosebire de Comunicatul Comisiei, sancţiuni severe (inclusiv cu închisoarea) împotriva celor care nu respectă prevederile Decretului.

4) Impune retragerea arbitrară din circulaţie a unor tipărituri înainte ca ele să fie desemnate de Comisia special instituită şi publicate în „Monitorul Oficial“.



Comisia îşi începe activitatea abia peste trei luni



Articolul 3 al Decretului-Lege prevedea un termen de două luni pentru ca depozitarii de tipărituri să înainteze listele. Din punct de vedere juridic, asta însemna că respectiva Comisie urma să-şi înceapă activitatea cel mai devreme la 5 iulie 1945. În realitate, Comisia debutează mult mai târziu. Şi anume, la 22 august 1945, când „Monitorul Oficial“(Partea I) nr. 190 dă publicităţii primele liste întocmite: nr. 9 şi nr. 10.

De ce numerele 9 şi 10 şi nu numerele 1 şi 2? Pentru că Decretul-Lege obliga Comisia încă neconstituită să-şi asume listele întocmite şi publicate de Comisia de Aplicare a Armistiţiului (de la numărul 1 la numărul , care-şi va continua activitatea şi după publicarea Decretului. Prin decizia Ministerului Propagandei, 1368/945, publicată în „Monitorul Oficial“ (Partea I) nr. 183, din 14 august 1945, Comisiae alcătuită din: preşedinte, George Ivaşcu (director al Propagandei în ministerul Propagandei); P.P. Stănescu(secretar general al ministerului Educaţiei Naţionale),Panaitescu-Perpessicius(profesor secundar),Mihail Cruceanu(profesor secundar), toţi trei din partea Ministerului Educaţiei Naţionale, Pompiliu Constantinescu, Mihai Beniuc (din partea S.S.R.); Sebastian Popescu, referent titular (din partea Ministerului Afacerilor interne); Alexandru Paleologu,consilier (din partea Comisie Române pentru Aplicarea Armistiţiului); Traian Popovici prim bibliotecar, director (din partea Academiei Române); George C. Nicolescu, asistent universitar (din partea Ministerului Artelor) şi N.N. Vasiliu(consilier juridic în Ministerul Propagandei).

Ulterior, prin Decizia nr. 2320 din 20 octombrie 1945 a Ministerului Propagandei, publicată în „Monitorul Oficial“ (Partea I) nr. 244 din 25 octombrie 1945, în locul lui Alexandru Paleologu e numit Mihai Rădulescu. Conform art. 3 al Deciziei din 14 august 1945, pentru „activitatea specială şi permanentă depusă“, membrii Comisiei primesc o indemnizaţie lunară de 35.000 lei, începând de la 1 aprilie 1945; retroactiv cu trei luni, aşadar. Conceptul de „idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste“, rămâne – s-o recunoaştem – destul de vag. Membrii Comisiei aveau în faţă o misiune deosebit de dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Între 1917 şi 1944 se publicaseră în România, desigur, şi texte strict propagandistice, ţinând de gazetăria legionară sau de gazetăria de război. Depistarea lor era simplă. Lucrurile se complicau însă când venea vorba de texte literare, poezii, proză, eseu, în care ideile erau desprinse de fiecare cititor după cum îl ducea capul.

Şi mai complicată devenea munca membrilor Comisiei pentru concretizarea sarcinii de a elimina din circuit publicaţiile periodice şi neperiodice tipărite între 1 ianuarie 1917-23 august 1944 care conţineau „idei şi pasagii dăunătoare bunelor relaţii cu Naţiunile Unite“, cu URSS, adică. Din 1917 până în 1944, România s-a aflat într-un conflict continuu cu Uniunea Sovietică în cel puţin două puncte majore:

1) Chestiunea Basarabiei.

2) Dictatura bolşevică de la Moscova.

Ca şi în cazul „Războiului sfânt“, timp de 27 de ani, apăruseră în România şi cărţi, broşuri, filme, afişe de propagandă politică indiscutabilă. Apăruseră însă şi multe creaţii literare, artistice, eseistice, ştiinţifice, de o deosebită valoare, în care fuseseră abordate la cel mai înalt nivel intelectual teze şi concepte despre istoria relaţiilor româno-ruse, apartenenţa Basarabiei la România, pericolul întruchipat de imperialismul bolşevic, crimele comise de Stalin. O mână de oameni erau chemaţi astfel să tranşeze într-o chestiune complicată chiar pentru o posteritate de un secol. Cum deosebeai intenţia propagandistică şi sinceritatea de creator în cazul unui text iscălit de un mare literat român despre Basarabia?



Furibunda campanie de presă

Dar nu numai atât. Mult mai grav, asemenea Comisiei de Aplicare a Armistiţiului, Comisia prevăzută de Decretul-Lege urma să lucreze sub inimaginabila presiune a unui fapt ţinând de contextul istoric: Folosirea campaniei zise şi de dezintoxicare sau de lichidare a ideologiei de Dreapta în bătălia pentru Putere angajată între Blocul condus de Partidul Comunist, pe de o parte, şi Blocul formaţiunilor din Opoziţie (PNŢ şi PNL), pe de alta. Sub acest semn, ca şi în cazul epurării presei şi aparatului de stat, fiecare parte, denunţă agresiv, prin publicaţiile de care dispune, autorii aflaţi în tabăra adversă.

Fenomenul acuzaţiilor reciproce, succedând una alteia, e sesizat de Mircea Damian în articolul „Ba tu…!“ din „Fapta“, 24 februarie 1946: „O seamă de ziarişti din tabăra Opoziţiei şi din tabăra guvernamentală se acuză reciproc, prin oficioasele respective, că au luat bani de la Ică Antonescu sub diferite forme. Fiecare acuză pe celălalt, şi fiecare se explică.“ Nu trebuie scos din calcul nici binecunoscutul oportunism românesc. Prin amploarea perioadei de timp (1 ianuarie 1917-23 august 1944) supusă examenului, prin vagul criteriilor, practic, orice autor român dinainte de 23 august 1944 putea fi acuzat de a fi scris împotriva noii aliate a României, măreaţa Uniune Sovietică. Pentru a scăpa de acuzaţii, mulţi scriitori şi publicişti simt nevoia să treacă ei primii la atac, asumându-şi o poziţie de crânceni denunţători ai „rămăşiţelor fasciste“. Să adăugăm acestora faptul că unii scriitori şi publicişti găseau în atmosfera de vânare „a otrăvitorilor fascişti“ un bun prilej de răfuială personală, pentru a avea imaginea isteriei care se declanşează în presa autohtonă după 23 august 1944. Un articol precum „Constatări grave“ de L. Ţintea, apărut în „Orizont“, 1 noiembrie 1944, cere: „să fie controlate minuţios librăriile şi chioşcurile, iar toate scrierile care au încercat în trecutul regim să învenineze relaţiile dintre poporul rus şi poporul român să fie confiscate“. O notă din „Scânteia“, 14 decembrie 1944 întreabă cu tendinţă: „Când se vor retrage din librării improvizatele, reacţionarele istorii de literatură şi enciclopedie scrise de Dumitru Murăraşu, Gabriel Drăgan, Lucian Predescu, Gheorghe Cardaş?“

Paradoxal, dar semnificativ pentru năravurile dâmboviţene, cei mai radicali în amploarea epurării sunt chiar scriitorii şi publiciştii. Propunerile lor vizează, de exemplu, o extindere a criteriilor de excludere, de la conţinut la numele autorului. În „Era Nouă“ din 26 octombrie 1944, articolul „Literatura nazistă“ de Alexandru Bâlciurescu avertizează: „… continuăm să vedem în unele librării anumite cărţi ale scriitorilor care odinioară propovăduiau «războiul sfânt» şi se făcuseră cronicarii paranoicului regim antonescian.Fireşte, nu mai zărim acele cărţi de ruşinoasă apologie a Germaniei hitleriste, ci altele – cu caracter pur literar – semnate de aceiaşi scriitori. Socotim că ar trebui ca, dintr-un sentiment de pudoare, autorii sus-vizaţi să stăruiască singuri să li se scoată din vitrină cărţile“. Măsurile de epurare vizează mai ales manualele şcolare. Prin „Universul“ din 21 septembrie 1944, „Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor aduce la cunoştinţa editorilor şi autorilor de manuale de curs secundar (teoretic, normal, seminarial, comercial şi industrial) că s-au dat dispoziţiuni să se oprească tipărirea acestor manuale urmând ca să fie revizuite de către o comisie specială ce va funcţiona la minister“.

Din Comisie, condusă de prof. univ. P.P. Stănescu, fac parte, pentru „Literatura română“, Perpessicius şi Pompiliu Constantinescu. în 2 decembrie 1944, Ministerul aprobă raportul Comisiei, care stabileşte drept dăunătoare pentru educaţie manualele semnate de Ion Petrovici, Traian Brăileanu, D. Caracostea, C. Rădulescu-Motru, Simion Mehedinţi, C. Giurescu, Constantin Chiriţescu. Se aduce la cunoştinţa editorilor, librarilor şi anticarilor că nu pot fi puse în vânzare decât manualele verificate şi aprobate de Comisie. Supravegherea manualelor intră în preocuparea organelor competente. „Universul“ din 11 decembrie 1944 găzduieşte acest Comunicat: „Ministerul Educaţiei Naţionale aduce la cunoştinţa d-lor directori şi profesori din învăţământul de toate gradele că au obligaţia să controleze toate manualele de care se folosesc elevii, pentru a vedea dacă ele au fost aprobate de Minister, sau dacă au fost modificate după indicaţiile lui. În manualele din ediţii mai vechi vor lua măsuri ca, fără întârziere, toate pasagiile propuse pentru modificare de către comisia specială de revizuire să fie şterse cu TUŞ, aşa ca citirea lor să devină absolut imposibilă şi pentru ca pasagiile ce cuprind hărţi contrare stărilor de astăzi sau texte în întregime eliminabile, să fie RUPTE şi ARSE.“



„Figuri de trădători“

Trecând la acţiuni pe cont propriu, ziarele şi revistele tipăresc lungi liste de scriitori şi publicişti care trebuie scoşi din literatură. Ele nu iau în considerare ansamblul activităţii celor etichetaţi sau existenţa unor forme subtile de rezistenţă intelectuală. Articolul „Epuraţia scriitorilor“(„Scânteia“, 29 octombrie 1944) crede că Ion Barbu, Lucian Blaga, Dan Botta, Virgil Carianopol, Aron Cotruş, Nicolae Crevedia, Mircea Eliade, Victor Ion Popa, Ion Marin Sadoveanu fac parte pe nedrept din Societatea Scriitorilor Români.



Comentând ultimul număr al „Revistei Fundaţiilor Regale, „Scânteia tineretului“ din 12 noiembrie 1944 e neplăcut surprinsă la descoperirea semnăturilor lui Ion Vinea, Tudor Arghezi, Petru Comarnescu. „România Liberă“ inaugurează, în cadrul unei uriaşe campanii de demascare, rubrica intitulată „Figuri de trădători“. Printre cei prezentaţi se numără: D. Caracostea, Romulus Dianu, Ion Petrovici, Sextil Puşcariu, Ion Al. Brătescu-Voineşti, Ion Sângeorgiu, Ion Marin Sadoveanu, C. Rădulescu-Motru. Publicaţia „Democraţia“ conturează câteva „Profiluri negre“: I. Al. Brătescu-Voineşti, N.I. Herescu, Ion Marin Sadoveanu, Ion Sângeorgiu. O rubrică din „Orizont“ se intitulează „Morţi la 23 August 1944“. Iată-i: Constantin Virgil-Gheorghiu, Al. Tzigara-Samurcaş, Al. O. Teodoreanu, Virgil Carianopol, I. Gr. Perieţeanu, Mircea Pavelescu, Radu Gyr, Ion Vinea, Radu Tudoran, I. Al. Brătescu-Voineşti, Mircea Vulcănescu, Aron Cotruş, Mircea Grigorescu, George Gregorian, Nichifor Crainic, Ion Petrovici, Romulus Dianu, D. Iov, Virgil Slăvescu, Constantin Noica, Anişoara Odeanu, Dumitru Murăraşu, Vasile Militaru, Alexandru Marcu, Moş Nae Batzaria, Teodor Scarlat, Nicolae Roşu, M. Toneghin, George Axinteanu, Ion Totu, Al. Bădăuţă, Gh. D. Mugur, Al. Bran Lemeny, Pamfil Şeicaru, Ionel Teodoreanu, Lucian Predescu, Gabriel Drăgan.

Înverşunată în demascări până în pânzele albe este „Dreptatea“,oficios al PNŢ-ului condus de Iuliu Maniu. în 8 octombrie 1944, sub titlul „Cei şase“, ziarul declanşează un atac împotriva lui I. Al. Brătescu-Voineşti, Ion Marin Sadoveanu, Ilie Rădulescu, D. Ioaniţescu, Ion Gigurtu, Valer Pop. În acelaşi număr apare amplul articol „Agenţii culturii naziste“:„Sub auspiciile lui Killinger, o serie de intelectuali români s-au oferit să cloroformeze naţiunea“. Sunt nominalizaţi mai întâi membrii fondatori ai Asociaţiei germano-române. Printre ei, scriitorii: Ion Pillat, D. Caracostea, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Ion Petrovici, Ion Marin Sadoveanu. Nu sunt ocoliţi nici cei prezenţi la şedinţa festivă de constituire: C. Rădulescu-Motru, G. Murnu, Em. Bucuţa. Epurarea e cerută răspicat şi în alte domenii ale culturii. „Seara populară“(ziar democrat de atitudine şi informare) reclamă în numărul 1, an I, 3 septembrie 1944: „Izgonirea din teatru a legionarilor şi agenţilor nazişti“. Reţinem din lista publicată pe: „G. Ciprian, autorul piesei legionare «Capul de răţoi»“;„Ion Luca, autorul piesei legionare «Icarii de pe Argeş»“;„Ion Sava, propagandist fascist“;„Victor Ion Popa, bugetivor al tuturor regimurilor huliganice, colaboraţionist cu F.R.N., legionarii şi naziştii“; „Aurel Ion Maican, co-autorul spectacolului de propagandă nazistă «Bucureşti-Moscova» şi beneficiar al bugetului şi inventarului Teatrului din Odesa“; „George Georgescu, propagandist filo-german“;„Ionel Perlea, propagandist filo-german“; „Virgil Carianopol – comisar de românizare legionar la Teatrul Cărăbuş“; „Vlaicu Bârna – impresar teatral («Teatrul azi»: revista «Eu şi Stalin») agent al cenzurii legionare şi şantajist“;„Camil Petrescu, teatralist bugetivor al tuturor regimurilor huliganice şi strateg fascist“;„N. Kiriţescu, autorul scenariului, împreună cu Gherardo Gherardi, al filmului «Cătuşe roşii»“.

Misiunea Comisiei apărea extrem de dificilă şi din cauză că se cerea o judecată şi asupra textelor scrise de autori cărora Partidul Comunist, angajat în bătălia pentru Putere, le făcea ochi dulci, pentru a-i angaja ca „tovarăşi de drum“. Mihail Sadoveanu era, printre altele, autorul volumului Drumuri basarabene (1921), dedicat realităţilor din Basarabia recuperată după Primul Război Mondial. Ce făceai cu acest volum iscălit de un nume cu care PCR se mândrea a-l avea drept „tovarăş de drum“?!

Cum trebuia să procedezi cu volumul Basarabia – ţară de pământ (1939) al lui Geo Bogza, colaborator la ziarele PCR? Decretul-Lege din 4 mai 1945, alăturat campaniei zise şi de defascizare a presei şi culturii, s-a constituit într-unul dintre cele mai puternice instrumente de şantajare a marilor intelectuali români de către Partidul Comunist în campania de demonstrare că toate marile nume ale culturii române sprijineau politica sa imediat postbelică. Puţini erau marii intelectuali români care să nu fi iscălit, din 1 ianuarie 1917 până la 23 august 1944, un text susceptibil de a fi acuzat că dăunează bunelor relaţii cu URSS. Chiar fără să i se spună, orice mare scriitor român se grăbea astfel să colaboreze cu Partidul Comunist, conştient că în orice moment putea fi luat la întrebări pentru vreo scriere anterioară împotriva noului aliat. Posibilitatea deciziilor nedrepte sau chiar absurde, era, aşadar, uriaşă, dacă luăm în calcul:

1) Caracterul specific al textului literar şi publicistic, rebel unei singure interpretări prin polivalenţa sensurilor.

2) Influenţa exercitată asupra membrilor Comisiei de activitatea politică de la momentul respectiv a multor autori.

3) Subiectivismul fatal al celor care alcătuiau Comisia, angajaţi în duşmănii şi prietenii cu autorii textelor, purtători de antipatii şi simpatii faţă de o operă.

4) Uriaşa presiune exercitată de campania din presă împotriva aşa-zisei ideologii de Dreapta. O apreciere corectă a unui text prin care respectivul nu era eliminat din circuit putea fi oricând etichetată ca simpatie făţişă faţă de fascism.

În consecinţă, aşa cum se întâmplă de obicei în astfel de situaţii, un membru al Comisiei prefera să fie nedrept incluzând pe lista publicaţiilor interzise un text corect, decât să fie acuzat ulterior că a dovedit bunăvoinţă faţă de „otrăvurile fasciste“.



Terenul abuzurilor de tot felul

Aparent, Decretul-Lege luase în calcul posibilitatea unor abuzuri şi nedreptăţi. El prevedea că scoaterea din circuit definitivă urma să aibă loc după ce o publicaţie apărea ca interzisă în lista tipărită în „Monitorul Oficial“: „Art. V. Pe măsura publicării listelor de către comisiune în Monitorul Oficial, editurile, tipografiile, librăriile, întreprinderile comerciale de orice fel, debitele, anticăriile, chioşcurile, autorii în editură proprie, bibliotecile de împrumut, bibliotecile publice, precum şi toate instituţiunile publice care deţin publicaţiunile specificate în aceste liste, le vor preda Prefecturii judeţului respectiv, în termen de 30 de zile de la publicarea listei respective. În Bucureşti şi suburbanele de sub tutela Primăriei Municipiului Bucureşti, publicaţiunile interzise vor fi predate în termen de 15 zile, direct de către deţinător, Depozitul Oficiului de Hârtie, unde va asista la predare un delegat al Prefecturii Poliţiei Capitalei.

Art. VI.Medaliile şi insignele metalice, filmele, reproducerile grafice şi plastice, purtând inscripţiuni sau figuri cu caracterul specificat la art. II, precum şi discurile cu acelaşi caracter, vor fi predate imediat prefecturilor de judeţ şi Prefecturii Poliţiei Capitalei, după normele prevăzute la art. 5, care le vor înainta Ministerului Propagandei.

Art. VII. Publicaţiunile cuprinse în liste aflătoare în bibliotecile beneficiind de depozitul legal, în bibliotecile instituţiunilor de învăţământ superior, precum şi acelea ale Oficiilor de Studii ale Ministerului, Băncii Naţionale, Institutului Central de Statistică, Institutului de Conjunctură, Consiliului Legislativ, vor fi inventariate şi păstrate mai departe de aceste biblioteci, sub directa supraveghere şi răspundere a şefilor acestor biblioteci.Consultarea acestor publicaţiuni nu se va putea face decât cu autorizaţia specială individuală dată de şeful instituţiei respective, numai în localul bibliotecii“.

Transpunerea în practică a prevederilor Decretului nu e lăsată la bunăvoinţa celor implicaţi. Documentul stipulează sancţiuni severe pentru cei care nu le respectă riguros: „Art. VIII. Persoanele care nesocotesc dispoziţiunile prezentei legi, comit delictul de sabotare a Convenţiei de Armistiţiu şi se pedepsesc în felul următor:

a) Tipografii şi editorii care nu vor înainta Ministerului Propagandei listele prevăzute la art. III, se vor pedepsi cu închisoarea corecţională de la 1-3 ani, sau amendă de la 50.000-100.000 lei;

b) Cei ce vor nesocoti dispoziţiunile de la art. IV, se vor pedepsi cu închisoare corecţională de la 2 – 5 ani, sau cu amendă de la 100.000-300.000 lei;

c) Cei ce nu vor executa dispoziţiunile art. V şi VI, se vor pedepsi cu închisoare corecţională de la 5-10 ani sau amendă de la 200.000 - 400.000 lei.

d) Bibliotecarii care nu vor lua măsurile prevăzute de art. VII se vor pedepsi cu închisoare corecţională de la 1-3 ani sau amendă de la 50.000-100.000 lei.

Amenda, precum şi pedepsele privative de libertate, prevăzute la litera a, c, şi d, vor putea fi aplicate separat sau cumulative.

În caz când întreprinderile prevăzute prin prezenta lege sunt organizate sub formă de societăţi comerciale, atât amenda cât şi pedepsele privative de libertate prevăzute la literele a, b şi c, se aplică bibliotecarilor sau funcţionarilor însărcinaţi de şeful instituţiei cu păstrarea şi îngrijirea publicaţiilor.

Art. IX.Infracţiunile prevăzute de prezenta lege se vor judeca după procedarea delictelor flagrante, potrivit prescripţiunilor art. 226, 232, 348, 349 şi 350 din Codul de procedură penală“.

Să admitem ca valabilă teza potrivit căreia un text tipărit ar influenţa credinţele şi convingerile cetăţenilor cu o atât de mare forţă încât aceştia să devină fascişti, antisemiţi, duşmani ai Uniunii Sovietice prin simpla lectură, deşi ea contrazicea nu numai bunul simţ, dar şi concepţia marxistă, potrivit căreia existenţa determina conştiinţa şi nu invers. Ne aflăm la ora publicării acestui Decret-Lege la finele fascismului în Europa. Chiar şi un text de simplă propagandă fascistă nu mai putea, în condiţiile din vara lui 1945, să ducă la o resurecţie a comportamentului fascist. Prezenţa în circuitul public a unei tipărituri chiar făţiş fasciste sau făţiş duşmănoase URSS n-avea cum să fie un pericol mortal pentru democraţie sau pentru bunele relaţii cu URSS. Era greu de crezut că, găsind la bibliotecă o broşură de propagandă antonesciană, un cetăţean ar fi purces, într-un context în care membrii guvernului Antonescu erau deja arestaţi şi Armata Roşie ocupa militariceşte România, la acte împotriva democraţiei sau împotriva URSS. Contrar acestor realităţi indiscutabile, Decretul-Lege transformă o biată literă scrisă într-un pericol mai mare decât lupta cu arma în mână. Pare incredibil unei inteligenţe normale că un editor sau tipograf care nu înainta lista cu publicaţiile tipărite de el între 1 ianuarie 1917-23 august 1944 se putea pricopsi cu închisoare de la 1 la 3 ani sau că un bibliotecar care nu trecea la secret o publicaţie de pe listă risca o închisoare de la 1 la 3 ani. Ca să nu mai spunem că, potrivit articolului 9, infracţiunile prevăzute de acest decret urmau să fie judecate în procedură de urgenţă, asemenea unor infracţiuni care atentau la viaţa omului. În realitate însă, Decretul-Lege duce la interzicerea unor texte înainte ca faimoasa Comisie să se pronunţe.

Prin articolul IV, deţinătorii de tipărituri erau obligaţi să scoată din circuit publicaţiile periodice şi neperiodice imediat, altfel spus înainte de judecata Comisiei considerate de ei ca intrând în criteriile prevăzute de articolul 2: „Editurile, tipografiile, librăriile, întreprinderile comerciale de orice fel, debitele, anticăriile, chioşcurile, autorii în editură proprie, bibliotecile de împrumut, bibliotecile publice precum şi instituţiile publice care au în depozit sau deţin sub orice formă sau titlu, publicaţiunile prevăzute în art. II, le vor retrage imediat din circulaţie şi le vor depozita în încăperi speciale“.

Să ne imaginăm ce s-a întâmplat imediat după apariţia Decretului-Lege în „Monitorul Oficial“. Ameninţaţi, potrivit articolului 8, aliniatul b, cu închisoarea de la 2 la 5 ani, editorii, tipografii, librarii, anticarii, bibliotecarii, şefii instituţiilor publice, proprietarii de chioşcuri se năpustesc la rafturi şi la depozite şi scot imediat, pentru a le preda prefecturilor sau a le„depozita în încăperi speciale“,toate publicaţiile periodice şi neperiodice care li se par a conţine „idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite“. Asta, desigur, dacă n-au făcut-o după apariţia Comunicatului Comisiei de Aplicare a Armistiţiului din 17 decembrie 1944.Spre deosebire de membrii Comisiei, ei n-au nici îndrăzneala şi nici competenţa de a face o selecţie corectă, scoţând din discuţie textele complexe, fără nicio legătură cu propaganda fascistă pur şi simplu. Sub presiunea exercitată de atmosfera de campanie şi chiar de linşaj oportunist împotriva a ceea ce se numeşte Gândirea Criminală, toţi cei de mai sus vor fi tentaţi să exagereze în operaţiunea de scoatere din circuit a tipăriturilor periodice şi neperiodice. Cu atât mai mult avea să se întâmple aşa, cu cât lipsa de rigoare în selectarea cărţilor şi publicaţiilor se pedepsea cu închisoare; în timp ce exagerarea nu era sancţionată nici măcar cu mustrarea.

Potrivit Decretului-Lege, activitatea Comisiei avea să înceapă abia peste două luni de la apariţia Documentului. Cărţile şi publicaţiile urmau să primească o decizie definitivă abia după publicarea listei în Monitorul Oficial. Comisia n-are cum să-şi încheie activitatea în câteva zile. Astfel că procesul de stabilire şi de publicare a listelor cere o perioadă mai mare. În tot acest timp, tipăriturile asupra cărora nu s-a luat nicio decizie rămân scoase din circulaţie. Listele publicate succesiv se referă doar la tipăriturile interzise. Nu există nicio decizie în legătură cu tipăriturile permise şi, mai ales, nici un termen după care tipăriturile să poată trece drept permise. Aşa se face că, în multe locuri din Bucureşti şi din ţară, tipăriturile scoase din circulaţie imediat după apariţia Decretului-Lege, scoase au rămas.



Se epurează doar coperta!

Sub puterea Decretului-Lege din 4 mai 1945, până în decembrie 1947 sunt scoase din circulaţie treptat-treptat peste 2.000 de titluri. Operaţiunea, cu toate efectele sale grave în materie de prigonire a cărţii, părea încheiată la finele lui 1947.

2.000 de publicaţii periodice şi neperiodice zăceau închise în depozite şi săli speciale. În iunie 1948 însă, se tipăreşte, într-o variantă de uz intern, un cărţoi intitulat Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948. Din „Prefaţă“ aflăm că de la 1 decembrie 1947 până la 1 mai 1948, urmare a muncii depuse de Serviciul Edituri şi Control, al Direcţiei Literare din Ministerul Artelor şi Informaţiilor, au fost adăugate celor 2.000 de titluri încă 6.000.

În consecinţă, broşura sau, pentru a fi mai precişi, broşuroiul tipăreşte nu mai puţin de 8.000 de titluri, care trebuie scoase imediat din circulaţie. Broşuri cu liste cuprinzând tipăriturile interzise au fost publicate şi în anii anteriori. Ultima, intitulată Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 iunie 1946, datată Bucureşti, 1946, are drept prefaţă textul Decretului-Lege din 2 mai 1945 şi e pusă sub semnul Ministerului Informaţiilor, Comisia pentru aplicarea articolului 16 din Convenţia de Armistiţiu. Lectura broşurii ne dezvăluie nu numai criteriile care au stat la baza selecţiei, dar şi dificultăţile întâlnite de Comisie în activitatea sa. În multe cazuri, Comisia se vede obligată să elimine doar anumite părţi din opera luată în vizor. Astfel, la Problema trecutului românesc de Gheorghe I. Brătianu(Conferinţă ţinută la Ateneul Român, Filiala Timişoara, Duminică, 27 iunie 1943), Bucureşti, 1943, Tip. „Lupta“, N. Stroilă, „Se vor scoate pasagiile: pag. 19, rândurile 4-14, pag. 29, rândurile 3-10, pag. 31, în întregime, pag. 32, în întregime“.

La Sfaturi pe întunerec de Nicolae Iorga, Conferinţe la radio, vol. II, 1936-1938, Bucureşti, 1940, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, „Regele Carol II“, se precizează: „Epurare parţială: Eliminarea conferinţelor:

– Despre Basarabia (78)

– Elemente necreştine în viaţa poporului român

– Solidaritatea naţională

– Propagandele care ne lipsesc“

La Între Dunăre şi Mare, ediţia a V-a, de Ion Simionescu, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, Idem celelalte ediţii, Comisia decide: „Se vor elimina paginile în care se vorbeşte de teritorii ce nu mai sânt cuprinse în actualele graniţe ale României“.

Aplicarea mecanică a criteriilor naşte şi situaţii hazlii. LaCăciuliţa roşie. O poveste în pădure, cu pitici şi cu o fetiţă de Radu Gyr şi N. Milcu, se precizează: „Epurare parţială: Eliminarea numelui lui Radu Gyr“. Căciuliţa roşie e o carte de poveşti. În privinţa conţinutului nu e nimic de epurat. Numai că unul dintre autori (cel mai important), e Radu Gyr, nume interzis sub semnul înscrierii în lotul „Criminalilor de gândire“. Şi astfel prin scoaterea numelui Radu Gyr, cartea rămâne în circuit ca fiind scrisă doar de N. Milcu. O mutilare şi mai hazlie suferă Basmele românilor de Petre Ispirescu, Bucureşti, 1942, Imprimeria Centrală (Biblioteca Sentinela nr. 5). Comisia de epurare decide: „Se va scoate coperta şi foaia de titlu“.



Fascistul Churchill!!!

Spre deosebire de această broşură, ca şi de cea publicată în 1945 (Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 august 1945), volumul din 1948 are un titlu mult mai dur – Publicaţiile interzise–, nu e atribuită niciunui organism şi nu e prefaţată de reproducerea Decretului-Lege. Are, în schimb, două texte, mai mult decât semnificative pentru scopurile noii acţiuni de epurare a cărţilor. Unul dintre ele conţine, spre deosebire de broşurile anterioare, „Instrucţiuni“ privind felul cum trebuie să se desfăşoare campania de epurare. Iată câteva:

„1. Se vor scoate din circulaţie numai ediţiile specificate în broşură. Atunci când datele bibliografice lipsesc din aceasta, lucrarea se va îndepărta numai pe baza numelui autorului şi a titlului volumului.

2. Unele ediţii ale autorilor clasici sunt interzise pentru spiritul fascist în care s-a făcut editarea, comentarea şi prezentarea lor. Sunt interzise prin urmare numai ediţiile din clasici precis indicate în broşură.

3. Toate manualele şcolare anterioare anului 1947 sau care nu figurează pe tabloul oficial al manualelor aprobate de Ministerul învăţământului Public sunt din capul locului interzise fără a mai fi necesară menţionarea lor expresă în prezenta broşură.

4. Orice hărţi care înglobează între graniţele Republicii Populare Române teritorii ce nu-i aparţin sunt interzise. Hărţile din cuprinsul diferitelor lucrări ştiinţifice vor fi puse în acord cu graniţele ţării, prin diferite procedee (haşurare, decupare, etc.), dar numai atunci când ele nu pot fi eliminate total. La fel se va proceda cu stema regală sau cu orice alte însemne ale fostei dinastii.

5. Sunt interzise toate calendarele, almanahurile populare etc., de orice fel din perioada 1938-1944.

7. Prezenta broşură rămâne unic îndreptar pentru identificarea şi îndepărtarea publicaţiilor fasciste. Ea va fi continuată sub forma unor broşuri suplimentare notate 1, 2, 3 etc. care vor conţine câte 1.000 (una mie) titluri noi până la sfârşitul operaţiilor de desfascizare a întregului sector al publicaţiilor de orice fel din ţară“.



Punctul 6 al „Intrucţiunilor“ merită o atenţie aparte. El sună aşa: „Orice lucrări datorite următorilor autori indiferent dacă sunt sau nu trecute în broşura de faţă sunt interzise din principiu“. Lista autorilor români şi străini ale căror texte sunt interzise din principiu, indiferent de conţinut (e vorba, aşadar, de nume şi nu de opere), stârneşte nedumerire. Prezenţa unor nume precum Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu, Adolf Hitler, Benito Mussolini, Joseph Goebbels, trece drept explicabilă. Fiind vorba de personalităţi acuzate ca autoare practice sau teoretice ale fascismului, apare normal să fie interzise. Pe listă apar însă şi nume precum: Iuliu Maniu, Armand Călinescu, Ion Mihalache, Churchill, Charles de Gaulle, recunoscute ca nume de luptători împotriva fascismului. Ce căutau aceste nume pe lista autorilor interzişi? Răspunsul ni-l dă un alt text din broşură, tot fără titlu şi fără semnătură, menit a explica în chip propagandistic operaţiunile de interzicere a 8.000 de publicaţii, între care 6.000 fuseseră trecute pe listă printr-o operaţiune începută la 1 decembrie 1947 şi care, potrivit „Instrucţiunilor“, urma să meargă mai departe. De la început, această „Prefaţă“ne pune în faţa unei surprize. Chiar dacă nu avuseseră un astfel de text lămuritor, broşurile anterioare ne sugerau că tipăriturile scoase din circulaţie erau cele care puteau fi identificate drept texte cuprinzând idei fasciste sau dăunătoare bunelor relaţii cu Uniunea Sovietică.

Fără a renunţa la acuzaţia de literatură fascistă, „Prefaţa“dă sensuri noi, mult mai largi decât cele de până acum, conceptului de literatură fascistă: „Cel mai de seamă mijloc de propagandă era cuvântul tipărit. Prin el se puteau difuza ideile legionare rasiste, şovine, prin el puteau pătrunde, ca o otravă, cele mai odioase născociri ale imperialismului în lupta sa împotriva clasei muncitoare din întreaga lume, şi în special împotriva Uniunii Sovietice. Această luptă ideologică nu era însă dusă numai sub o formă directă, în care poziţiile reacţiunii să apară limpezi. Ea folosea şi calea indiferentă, a camuflării în spatele unor lozinci aşa-zise «democrate», menite să înşele vigilenţa poporului muncitor. Pe linia aceasta au lucrat de pildă fostele partide «istorice», naţional-liberal şi naţional-ţărănesc. Tot prin cuvântul scris, s-a dus o intensă propagandă în favoarea monarhiei, prezentată în mod fals drept o instituţie democratică sau alte ori, înfăţişată ca o instituţie de drept divin şi prin urmare invulnerabilă.“

Sub semnul unor mutaţii spectaculoase în politica regimului comunist, generate, printre altele, şi de climatul Războiului Rece, „Prefaţa“ introduce conceptul de cale indirectă, camuflată de pătrundere a fascismului şi antisovietismului sub înfăţişarea a ceea ce textul numeşte, punând între ghilimele, „idei democratice“ sau, fără a pune între ghilimele, idei monarhiste. Ne întâlnim astfel cu aplicarea la cuvântul scris a tezei politice, de lungă carieră în anii 1947-1953, potrivit căruia duşmanul acţionează perfid, sub înfăţişări menite a înşela vigilenţa revoluţionară.

Printr-un salt ameţitor, sfera publicaţiilor interzise ca nocive se lărgeşte, cuprinzând şi texte fără nicio legătură cu fascismul, şovinismul sau antisemitismul. E una dintre explicaţiile sporirii numărului de titluri interzise de la 2.000 la 8.000. O altă explicaţie trimite la o interpretare forţată a literaturii şi ştiinţei: „Dar acţiunea de răspândire a otrăvii imperialiste nu s-a mărginit la cărţile mai mult sau mai puţin oficiale, cum ar fi fost lucrările de doctrină politică, broşurile de propagandă, manualele, şcolare, etc. Ea s-a exercitat în mod puternic până în cele mai aparent inofensive publicaţii. în literatura burgheză, în care individualismul, şovinismul, superstiţiile, fac parte din însăşi temeliile ei, în ediţiile comentate de clasicii români şi străini, unde critici rău intenţionaţi au falsificat istoria şi textele literare pentru a găsi argumente în sprijinul teoriilor lor retrograde, şi chiar în modestele broşuri de popularizare ştiinţifică, în foarte multe lucrări din aceste categorii s-a făcut de fapt, mai mult sau mai puţin făţiş, apologia hitlerismului, ele nefiind decât tot atâtea mijloace de a sluji interesele imperialismului, duşmanul de moarte al clasei muncitoare, al poporului.“

Un salt spectaculos şi primejdios, în lărgirea criteriilor de epurare a publicaţiilor e făcut şi prin următoarea apreciere: „În literatura dintre cele două războaie, burghezo-moşierimea cultivat cu predilecţie tema ponegririi primei Ţări a Socialismului, a Uniunii Sovietice. Datorită acestei sistematice campanii, chiar scriitorii ce se pretindeau «democraţi» răspândeau în cărţile lor idei fasciste şi antisemite. Ideile reacţionare erau cu atâta încăpăţânare propagate, încât ele ajunsese a-şi dovedi prezenţa lor până şi în efortul metaforic al scriitorilor. Se poate deci afirma fără teamă de exagerare, că o mare parte din ceea ce s-a publicat în ţara noastră în ultimele trei decenii, precum şi un anumit procent mai redus din ceea ce se publicase anterior, era infectat de idei şovine, reacţionare, rasiste etc.“

Reamintind că între 1945 şi 1947 avusese loc o campanie de epurare a publicaţiilor, „Prefaţa“ explică astfel de ce a fost nevoie de o nouă campanie: Conceptul de „publicaţie dăunătoare“a fost prea îngust. Prin lărgirea lui s-a ajuns la concluzia că „întinderea şi pătrunderea ideologiei fasciste reacţionare avea proporţii considerabile şi care, cu prilejul acestei operaţii de verificare, nu au făcut decât să iasă pe deplin la iveală“. Broşura tipăreşte o listă de 8.000 de cărţi care trebuie interzise, urmare a unei noi verificări, după criterii mult mai strâmte, a tipăriturilor rămase în circulaţie după marea epurare dintre 4 mai 1945 şi 1 decembrie 1947.Incredibila lărgire a conceptului de propagandă fascistă explică prezenţa pe listă a unor cărţi semnate de Ion Agârbiceanu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion C. Brătianu, Ion I. C. Brătianu, Carmen-Sylva (chiar dacă e vorba de cărţile de poveşti ale Reginei Elisabeta), Carol I, Carol al II-lea, Mihai Eminescu, Iuliu Maniu, Adrian Maniu.

Mult mai grav, potrivit „Prefaţei“la broşura Publicaţii interzise, noua campanie de epurare nu se opreşte o dată cu publicarea listelor:

„Este evident că în ultimii ani, editarea lucrărilor cu conţinut reacţionar a fost din ce în ce mai rară, până când la un moment dat a ajuns cu neputinţă. Acest fapt ar părea să arate că acţiunea de epurare a cărţilor ar putea să ia sfârşit. Situaţia nu se prezintă însă astfel. Una din cauzele principale care cer continuarea acestei operaţii este exodul bibliotecilor particulare în anticării. Necontenit se varsă pe piaţă mii de cărţi în care sunt expuse pe larg teoriile otrăvitoare ale imperialismului. Ascuţirea luptei de clasă în ţara noastră, în condiţiile trecerii de la democraţie populară la socialism, face ca lupta dusă pe plan ideologic de clasa muncitoare împotriva ideologiei reacţionare să fie din ce în ce mai înverşunată. Zi de zi ies la iveală noi lucrări care făceau propagandă pentru monarhie, pentru regimul burghezo-moşieresc, pentru social democraţia de dreapta trădătoare, etc. Lupta pentru curăţirea sectorului cultural de toate aceste publicaţiuni fasciste şi pro-fasciste, publicaţiuni care în fond caută să apere şi să justifice exploatarea omului de către om, nu va lua sfârşit decât atunci când ele nu vor mai exista decât în câteva biblioteci oficiale documentare, unde istoricii viitorului vor avea prilejul să studieze epoca cea mai neagră din istoria modernă a omenirii, epoca imperialismului monopolist şi a crimelor sale împotriva umanităţii“.



Ca la un semn, presa se pune în mişcare pentru transpunerea în practică a deciziei. Un articol bilanţ, „Bibliotecile sindicale“ din „Călăuza bibliotecarului“, octombrie 1948, stabileşte drept sarcină fundamentală a bibliotecarilor, alături de vigilenţa ideologică, epurarea cărţilor din biblioteci: „În aprovizionarea bibliotecilor cu cărţi literare, bibliotecarii au avut permanent sarcina de a fi vigilenţi, de a nu lăsa să pătrundă în bibliotecă cărţile puse în slujba ideologiei decadente. Nu toţi bibliotecarii au ştiut să ducă la capăt această muncă. De aceea problema vigilenţei şi a epurării bibliotecarilor rămâne o sarcină permanentă a bibliotecarului“. Un răspuns la „De vorbă cu bibliotecarii“ din acelaşi număr conturează imaginea unei hoituri a cărţilor la scară internaţională: „Fiecare bibliotecar este dator să semnaleze fie redacţiei noastre, fie forurilor competente, orice carte pe care o crede periculoasă sau nefolositoare şi care nu este menţionată în «Publicaţiile interzise», în aşa fel încât acea carte să fie cercetată de Comisia de epurare şi trecută în listele ce vor apare în viitor“.

Numărul 3, noiembrie 1948, al revistei, aduce prin articolul „Să curăţăm bibliotecile de arhivă fascistă“, din cadrul rubricii „îndrumări practice pentru bibliotecari“, noi amănunte privind rolul bibliotecarului în această vastă campanie de epurare: „... fiecare bibliotecă cu mai puţin de 2.000 de volume trebuie să-şi înscrie în planul de muncă următorul angajament: «Până la 31 decembrie 1948, nici o carte antiprogresistă, antidemocratică în bibliotecă!»“. Numărul 4, decembrie 1948, al „Călăuzei bibliotecarului“, purcede – în cadrul rubricii „îndrumări practice pentru bibliotecari“ – la analiza felului „Cum se desfăşoară acţiunea de epurare a bibliotecilor“. Se evidenţiază astfel câteva primejdii care pândesc acţiunea de epurare. Iată, două dintre ele: „Cărţile scoase trebuiesc înlăturate total, fiindcă altfel acolo unde găsesc prilejul oamenii duşmănoşi regimului nostru de democraţie populară caută să reintroducă în biblioteci cărţile de otravă fascistă (...). În sfârşit, bibliotecarii mai trebuie să fie atenţi la cărţile pe care le dau cu împrumut. Multe din aceste cărţi s-ar putea să aibă un conţinut diversionist sau decadent şi ele să nu se mai întoarcă în bibliotecă, circulând clandestin din mână în mână“.

Cum tot în această perioadă se legiferează controlul strict de către stat al tipăririi şi circulaţiei cărţilor, putem spune că temeliile dictaturii de 41 de ani (până în decembrie 1989) asupra cuvântului scris au fost puse în 1948.

Povestea primului şantier al canalului Dunăre-Marea Neagră
La 25 mai 1949, în şedinţa Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român s-a hotărât începerea lucrărilor de construcţie a Canalului Dunăre – Marea Neagră, precizându-se că acţiunea urma să facă parte din ”programul de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului”.
Scopul construirii Canalului erau de a asigura “transportul cel mai ieftin şi mai scurt pe apă spre Marea Neagră, industrializarea regiunii de sud-est a ţării, crearea condiţiilor pentru îmbunătăţirea agriculturii, combaterea secetei care ameninţă continuu acest ţinut”. De executarea operaţiunilor de proiectare, studii şi construcţii montaj răspundea Direcţia Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră, subordonată direct Consiliului de Miniştri.
Lucrările au început în vara anului 1949 şi au durat până iulie 1953. Proiectul prevedea un traseu cu o lungime de 65-70 de km, de-a lungul căruia erau înşirate mai multe colonii de muncă. Forţa de muncă era de trei feluri: muncă liberă plătită, cu oameni cu profesii diferite recrutaţi din toată ţara; militari în termen (dintre care unii lucrau în construcţii, în timp ce alţii erau însărcinaţi cu paza deţinuţilor politici); deţinuţi politici, cu condamnări administrative sau penale.
La 24 martie 1950, conducerea Ministerului de Interne a hotărât folosirea pe şantierele de la Canal a următoarelor categorii de deţinuţi: condamnaţii pentru port ilegal de armă şi pentru încercarea de trecere frauduloasă de frontieră şi condamnaţii pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Deţinuţii politici erau consideraţi în actele oficiale drept ,,forţă de muncă pentru completarea efectivelor muncitoreşti”, cu statutul de ,,colonişti M.A.I.”. Ei au fost repartizaţi la muncile cele mai grele. Numărul lor a variat în funcţie de amploarea lucrărilor, sporeau mereu, ajungându-se în aprilie 1953 la peste 20.000. Condiţiile de muncă foarte grele, la care se adăugau brutalităţile ofiţerilor politici, au făcut ca numărul deţinuţilor politici morţi la Canal să fie de câteva mii, deşi datele oficiale ale M.A.I. din 1968 înregistrează un număr mult mai mic, de 656 decese. Colonelul Ilie Bădică, şeful Unităţilor de Muncă din M.A.I. declarase însă: ,,Multă vreme decesele nu au fost anunţate la Sfatul Popular”.
În pofida sumelor imense investite în construcţia Canalului şi a efortului uman, ritmul de execuţie era lent. După moartea lui Stalin, între 8-13 iulie 1953, o delegaţie a Partidului Comunist Român, în frunte cu Gheorghiu Dej a vizitat Moscova, întâlnindu-se cu liderii sovietici. Cu acest prilej, Nikita Hruşciov, prim-secretar al C.C. Al P.C.U.S. a criticat investiţiile enorme alocate Canalului, aşa încât, după întoarcerea delegaţiei în ţară, s-a constituit o comisie guvernamentală care a propus sistarea lucrărilor. 17 iulie 1953 este data încetării oficiale a lucrărilor de construcţie pe şantierul Canalul Dunăre – Marea Neagră.
ION GHEORGHE MAURER
[Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române (11 ianurie 1958 – 21 martie 1961), preşedinte al Consiliului de Miniştri (1961 – 1974)]
Canalul Dunăre – Marea Neagră e o absurditate! Această socoteală a fost decisă datorită unei sugestii făcută de Stalin. Stalin este cel care a făcut această sugestie lui Dej, spunându-i să construiască acest canal… să-l construiască cu ăia pe care îi bagă în lagăr, adică la muncă forţată.
Când a venit Dej în ţară şi mi-a spus treaba asta, eu i-am spus: „Dragă, stai niţel. Eu nu mă pricep la construirea canalelor, dar uite, am un franţuz…” – era un avocat franţuz cu care am pledat un proces în care se judeca şi Ana Pauker şi Dej în Basarabia, adică la Chişinău, şi avocatul ăsta francez devenise directorul conducător al unei întreprinderi franţuzeşti de construcţii de canale… şi l-am chemat. Ăsta a venit în România. Încă înainte de a veni i-am spus despre ce e vorba. De aceea a adus nişte ingineri de-ai lui, a văzut terenul ăsta din Dobrogea şi mi-a explicat că construcţia acestui canal este o aberaţie. Mi-a spus: „Ăsta e teren fără piatră multă, construcţia canalului costă, întreţinerea canalului costă, aşa că n-ai ce câştiga. Cel mult se scurtează drumul cu 100-200 de km”. Şi-atuncea i-am spus lui Dej : „Uite, bă, socoteala asta e o prostie! De ce trebuie să facem canalul ăsta, ca să băgăm oamenii din puşcărie aicea, să lucreze pământul ăsta?! Facem ceva care ne costă parale şi îl folosim destul de prost, destul de greu”. Ce-a răspus Dej?! „Stalin mi-a spus. Ce vrei să fac?” I-am spus : „Mă, dacă ţi-a spus Stalin şi n-ai încotro, fă-l!…”
[C 92/ Arhiva de Istorie Orală – Radio Romania. Interviu realizat de Mariana Conovici şi Emilian Blânda, 9.05.1994] (RADOR)

EXCLUSIV Supravieţuitor al "experimentului Piteşti" acuzat de colaborare cu Securitatea. "Lucrurile sunt urâte de tot şi vor ieşi la iveală. A turnat!"

Emil Sebeşan, fondator al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Timiş, este cercetat post-mortem de CNSAS. Colegiul CNSAS a început cercetările în 2010, însă Emil Sebeşan a decedat la începutul acestui an. În acelaşi timp, scriitoarea Ileana Silveanu, care a trecut şi ea prin teroarea comunistă, susţine că Sebeşan a "turnat" la Securitate şi că totul va fi dezvăluit.
Emil Sebeşan a fost unul din supravieţuitorii „Experimentului Piteşti”, una dintre cele mai cumplite metode de distrugere în masă a personalităţii umane, unde comuniştii „reeducau” intelectualii. Sebeşan a fost arestat în 1949, după ce avusese deja 37 de arestări pe motiv că a organizat mai multe manifestări anti-comuniste după război, a încercat să deturneze unui avion şi pentru că era membru în Organizaţia Naţional-Creştină. Emil Sebeşan a cunoscut teroarea pusă la cale de renumitul torţionar Eugen Ţurcanu.
„Primul pas în experimentul de dezumanizare era demascarea. Trebuia să spui că mama ta e curvă, tatăl beţiv. Apoi a urmat restul. Am mâncat fecalele mele şi ale altora. Nu aveam voie să mergem la WC. Trebuia să facem în gamela din care mâncam. Ca să primim mâncare trebuia să golim gamela. Bătăile erau cumplite. Dacă dădeai o palmă încet, îţi arătau ei cum se dădea. Şi aşa ne băteam ca chiorii. M-am obişnuit cu bătaia. O dată am fost bătut opt ore încontinuu”, a povestit Emil Sebeşan într-un interviu pentru „Adevărul”, în 2010. CNSAS a început în 2011 o vastă campanie de cercetare ale unor personalităţi, directori în Guvern, profesori universitari, consilieri locali şi judeţeni, primari, personal MAE, judecători, procurori şi membri ai diferitelor asociaţii. Cu toţii au fost acuzaţi de legături cu fosta Securitate.
„A colaborat sigur”
Dosarul lui Emil Sebeşan, şi el pe lista celor urmăriţi, este în curs de soluţionare. Fostul deţinut de la Piteşti nu mai trăieşte. Sebeşan a fost intrenat la spital la începutul acestui an, el suferind de diabet. Medicii au fost nevoiţi să îi amputeze ambele picioare, dar nu i-au putut salva viața. Ileana Silveanu, cea care a scris zeci de cărţi despre lupta bănăţenilor împotriva bolşevicilor şi a inventariat torturile comunismului, este convins că Emil Sebeşan a fost colaborator al Securităţii.
„Mă bazez pe declaraţiile oferite de cei care au fost la Piteşti, pe corespondenţa mea cu Cicerone Ioniţoiu, fost secretar al Partidului Naţional Ţărănesc, care acum trăieşte în Franţa. Ei au fost la puşcărie împreună. Ioniţoiu l-a dat afară pe Sebeşan din sediul partidului, pentru că ştia ce a făcut”, a declarat Ileana Silveanu. Un alt eveniment care îl incriminează pe Sebeşan a avut loc în 2006, în Aula Magna a Universităţii de Vest. Constantin Ticu Dumitrescu, fostul şef al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, l-a acuzat în public pe Emil Sebeşan de legături cu fosta securitate.
„Acum trei ani am aflat şi eu cât de ticălos era. Lucrurile sunt urâte de tot şi vor ieşi la iveală. A turnat! A încercat mereu să scoată un câştig financiar din orice. După ce a fost eliberat de la Piteşti a devenit şef de brigadă la Canal. Acolo s-a purtat foarte urât cu camarazii. Cei cu care mânca ciorba transparentă de la puşcărie”, a mai declarat Ileana Silveanu, şi ea fostă deţinut politic la Timişoara, din cauza convingerilor anti-comuniste.

Emil Sebeşan a fost inginer doar un an
După cinci ani de puşcărie şi Canal, Emil Sebeşan a revenit la Timişoara. A lucrat zece ani ca zilier, a ajuns brigadier, iar mai apoi, şef de formaţie la CFR. „Nu am putut să mă angajez nicăieri pentru că aveam în buletin D.O. (domiciliu obligatoriu). Noroc că fratele meu a ajuns director la Căile Ferate, la Bucureşti, şi am devenit ceferist”, ne-a declarat anul trecut Sebeşan. În 1979 a dat admitere pentru a intra la Facultatea de Agronomie, iar în 1983 şi-a luat diploma de inginer. Era cu un an înainte de pensionare.

Vom avea un Muzeu National al Dictaturii Comuniste
Guvernul vrea infiintarea unui muzeu national al dictaturii comuniste.

Temniţa comunistă- ultimul domiciliu al multor eroi români ai celui de-al doilea război mondial
http://www.revistanoinu.com/Temnita-comunista-ultimul-domiciliu-al-multor-eroi-romani-ai-celui-de-al-doilea-razboi-mondial.html
Beneficiarii Actului de la 23 August 1944, l-au calificat drept act de salvare naţională.
Regele Mihai a primit pentru această bravură, de la „tătucu” Stalin, cea mai înaltă decoraţie rusă: „Ordinul Victoria”. Victoria cui?


Se pretinde (ceea ce este adevărat) că prin acest act, soarta războiului a depins de aliaţi şi că a fost scurtat cu aproximativ o jumătate de an.


Criticii în totalitate, califică actul de „înaltă trădare”, de „gravă eroare politică” şi susţin că România nu trebuia să capituleze înainte de a fi semnat un armistiţiu. Acest armistiţiu trebuia semnat doar de mareşalul Antonescu.


Actul de la 23 August 1944, asumat direct de regele Mihai a fost, de fapt, o capitulare necondiţionată cu consecinţe imediate: 130.000 de soldaţi români prizonieri ( sunt surse care indică 180 000 de soldaţi) : deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, angajate în lupta alături de sovietici, pierderea libertăţii şi bolşevizarea cu forţa.


Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate înaintea semnării aricărui armistiţiu, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri.


Prin „armistiţiul” regelui Mihai, dictat de Moscova la 12 Septembrie 1944, în loc de 300 de milioane impuse, prin guvernul „frăţesc comunist”, sovieticii au furat României cel puţin 3 miliarde de dolari în produse.


Şeful Statului Major britanic Allen Brootie, susţinea că prin actul regelui de la 23 August 1944, România a deschis larg porţile sovieticilor, contribuind direct la ocuparea Europei de Răsărit de către aceştia.


Atunci când istoria României nu va mai fi scrisă cu patimă şi chiar fanatism uneori, poate că se va ajunge la înţelegerea amplului proces prin care Maresalul Ion Antonescu ajunsese să-şi îndepărteze o mare parte din ofiţerii superiori aflaţi în subordine, aceştia acceptând colaborarea cu grupul regelui < patriot> , Mihai I de România şi să-l ajute să-şi indeplinească visul de a ajunge actorul principal pe scena politică a ţării.


Aşa s-a început procesul de falsificare a istoriei naţionale cu concursul regaliştilor, comuniştilor şi sovieticilor. Epurările şi arestările au devenit metodă de lucru, iar tehnica asasinatelor comise cu bună ştiinţă şi cu sânge rece s-a tradus în politică de stat. (Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 96).


Sub incidenţa ocupaţiei militare exercitată de Uniunea Sovietică prin Armata Roşie, instituţiile fundamentale ale ţării, structura de stat, regimul politic, forma de guvernământ, s-au clătinat din temelii. Slugile lui Stalin, prin care s-au pus bazele stalinismului în ţările satelit şi în mod expres la noi, au fost promovate în funcţii de conducere la cele mai înalte nivele, din cadrul altor naţionalităţi (evrei, unguri, bulgari, ucraineni, etc.) (Jacques Levesque, Le conflit sino-sovietique et l’Europe de l’Est. Les Presses de l’Universite de Montreal, 1970, p.VII; Al. Saucă, K.G.B.-ul şi revoluţia română. Ed. Miracol, Bucureşti, 1994, p.15, 139).


Oamenii lui Stalin, activiştii cominternişti, însoţiţi de experţi politruci, de o reţea a N.K.V.D.,-ului, alcătuită mai ales din evrei sovietici, maghiari, bulgari ş.a. ca: Vasile Luca (Luca Laszlo), Ana Pauker (Anna Rabinsohn), ministru de externe, Iosif Chişinevschi (Iasif Roitman) vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, mb. al Biroului Politic şi Secretar al C.C., Teohari Georgescu (Burăh Tescovici), ministru de interne, Lothar Rădăceanu (Lothar Wurtzel), ministru, Ilca Wassermann, directoare în Ministerul de Externe, Avram Bunaciu (Abraham Gutman), ministru de externe şi secretar general al M.A.N., Marcel Breslaşu (Mark Breslau), director general în Departamentul Artelor, Mihail Roller, profesor, director al Arhivelor Naţionale, secţia Istorie, Lewis Bercovich, profesor la Univeriattea din Bucureşti, Samoilă (Samuel Ribenstein), directorul ziarului „România Liberă”, Jehan Mihai (Iacob Michael), directorul industriei cinematografice româneşti, Silvian Iosifescu (Samson Iosifovici), cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Vlahuţă, Alexandru Nicolski ( ),general, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), general Ion Vincze, Vasile Malinschi, etc., au acţionat în conformitate cu instrucţiunile primite de la Moscova (unii dintre ei şi cu acordul regelui), distrugând Elita, Valorile şi Instituţiile naţionale ale statului (Armata, Biserica, Şcoala, Economia şi chiar Monarhia). (Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993, p. 31).


Măsurile lor urgente politico-militare au fost îndreptate în primul rând împotriva armatei, singurul obstacol în calea realizării obiectivelor social-politice preconizate de ei şi a cărei dramă începuse odată cu cele două dictaturi regale (1938-1940;1940-1944) amplificată apoi până la declin sub începutul celei de-a treia dictaturi, cea comunistă. Formată într-o înaltă şcoală de elită şi puternic încercată în cel de-al doilea război mondial, Armata română nu putea deveni peste noapte, „la apel”, o armată populară care să deservească noua putere atee. De aceea prima grijă de căpătâi a P.C. d. R. a fost eradicarea cadrelor care constituiau elita armatei române. Operaţia trebuia făcută urgent şi prin orice mijloc (violenţă, şantaj, abuz, teroare). Încă din anul 1943 s-a început politizarea armatei prin sprijinul acordat de Ana Pauker şi Lt. col. Nicolae Cambrea care au recrutat din rândul prizonierilor de război din U.R.S.S. cca 50 000 de ostaşi până-n Iunie 1943, lând naştere Diviziei „Tudor Vladimirescu”.


Corpul de comandă al Armatei române a suferit o adevărată tragedie, după Actul regal de la 23 August 1944, prin întreg concursul factorilor de conducere ai ţării. Surprinzător sau nu, hotărârea de a se începe cercetarea activităţii unor mari generali români a fost luată înaintea semnării Convenţiei de Armistiţiu, care prevedea prin art.14, obligaţia Guvernului şi a Înaltului Comandament Român de a colabora cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război. La 27 August 1944, Consiliul de Miniştri hotărâse deja cercetarea generalilor „vinovaţi”, înaintea ocupării Capitalei de către Armata Roşie. La 10 Octombrie 1944 a venit şi mult râvnitul Decret regal nr. 1850, publicat a doua zi, prin care împuternicea Consiliul de Miniştri să ia măsurile de rigoare, de privare de libertate împotriva „vinovaţilor” generali. (AMApN, fond 948/1, dosar nr.1581;fond 333, dosar nr.293 şi 930; ASRI, F.P. nr.18938,19124,19820,20198, 20275, 21535, 40011, 40016,105281).


Momentul le era favorabil întrucât, Comandamentele Armatelor 1şi 4 luptau alături de cele sovietice împotriva germanilor şi li s-a interzis de către Comandamentele sovietice orice comunicări radio la Marele Stat Major român, după 1 Martie 1945, au ocupat Capitala instalând posturi de control sovietice la principalele căi de acces, au ocupat aeroporturile nepermiţând nici o activitate decât a lor, în spaţiul aerian românesc. O parte considerabilă din ofiţerii români activi au fost dezarmaţi şi perchiziţionaţi la domiciliu într-o primă fază, până la apariţia Înaltului Decret Regal, care permitea cercetarea, epurarea, arestarea, decapitarea şi lichidarea Armatei. (AMApN, fond 1367, dosar 199/1945, f.296; ASRI, fond „D”, dosar 7071/1945, f.226; AMApN, fond Microfilme, r.P.II 2. 249, c.109).


Prin Decretul Lege nr. 320, publicat în „Monitorul Oficial” nr.96/26 Aprilie 1945, regele Mihai a hotărât reintregrarea în armata română a 1005 voluntari din Divizia „Tudor Vladimrescu”, care urmaseră un curs cu consilierii sovietici pentru a fi încadraţi ca ofiţeri pentru educaţie şi cultură. În cadrul Ministerului de Război s-a înfiinţat Direcţia Superioară a Educaţiei, Culturii şi Propagandei (E.C.P.), prin ordinul general 29/1945, al cărei prim şef a fost generalul Precup, urmat de generalul Dămăceanu. Astfel, a apărut Serviciul cultural, educativ şi de propagandă, pe lângă marile unităţi şi comandamentele de armată, iar în unităţi şi subunităţi s-au introdus consilieri cu activitate cultural-educativă, cu funcţia de ajutoare de comandanţi. De asemenea în toate unităţile un ajutor considerabil în munca de politizare o primeau de la fidelii consilieri sovietici, specializaţi în propagandă comunistă. Aşadar, ofiţerii care nu aduceau osanale, tătucului roşu, Armatei Roşii „salvatoare” şi comunismului „biruitor”, deveneau „reacţionari” , erau îndepărtaţi şi apoi arestaţi. Cu „binecuvântarea” regelui şi a guvernului său (Dr. Petru Groza) în ultima săptămână (25-31) din Martie 1945, au fost trecuţi în rezervă sau în retragere 46 de generali şi 208 ofiţeri superiori, dintre care 182 colonei („Monitorul Oficial”nr.65, 66, 67 din Martie 1945). Au fost desfiinţate 6 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie, o divizie şi 6 batalioane independente de vânători de munte şi al treilea batalion al regimentelor de infanterie, în cadrul procesului de reducere ce s-a desfăşurat între Iulie 1945-Iunie 1946.


După 6 Martie 1945, Justiţia populară, prin organul ei expres Tribunalul Poporului, a instituit „faimoasa campanie” împotriva „criminalilor de război” între 1945-1947. Un concurs deosebit l-a dat Ministerul Afacerilor Interne condus de Teohari Georgescu (Burăh Trescovici) care declara entuziasmat: „Ministerul de Interne a desfăşurat o acţiune viguroasă pentru arestarea criminalilor de război şi a celor vinovaţi de dezastrul ţării, predându-i Tribunalului Poporului..., criminalii nu vor scăpa nici în gaură de şarpe”. (Arhivele Naţionale Timişoara, Fond Legiunea de Jandarmi Severin, Dosar 20/1959, f. 8-17).


Reducerea cadrului organizatoric şi a efectivelor armatei prin măsurile vexatorii impuse de Comisia Aliată de Control (Sovietică), „girată” de regele Mihai, a vizat chiar cadrul general al Oştirii, sistemul naţional de apărare românesc, care reprezenta un atentat direct atât asupra suveranităţii, cât şi a independenţei naţionale. Măsurile nu erau nici întâmplătoare şi nici străine suveranului fidel, Moscovei, întrucât vizau cu claritate lipsirea guvernelor române de până la 6 Martie 1945, de forţa şi puterea armatei, care ar fi putut stăvili imixtiunile în politica internă a României şi evident bolşevizarea armatei naţionale. Noul „model” al armatei va constitui desigur sprijinul pe care se bazează guvernul de concentrare şi democratizare a ţării, conduse de suveranul Mihai, în cadrul misiunii politice, de schimbare a mentalităţilor şi a normelor tradiţionale de funcţionare a armatei române creştine.


În loc de concluzie redăm Telegrama comandantului Diviziei a 2-a de voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan” adresată regelui Mihai I şi guvernului român la revenirea în ţară şi răspunsurile acestora în iulie 1945.


...Păşind pe drumul marilor realizări, Divizia se adresează M.S. Regelui, guvernului dr. Petru Groza şi domnului ministru de Război, la care se primesc următoarele răspunsuri:





Telegrama răspuns a mareşalului Curţii Regale


Domniei sale,


Domnului general de corp de armată Mihail Lascăr, comandantul Diviziei a 2-a voluntari Români „Horia, Cloşca şi Crişan”.


Domnule general,


Maiestatea Sa Regele mă însărcinează a vă transmite înaltele mulţumiri pentru sentimentul de devotament şi bune urări exprimate de domnia voastră în numele ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor Diviziei a 2-a voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan”, cu prilejul sosirii în ţară a marii unităţi şi a decorării Augustului nostru Suveran de către Prezidiumul Sovietului Suprem al U.R.S.S. cu ordinul „Victoria”.


Primiţi vă rog, domnule General, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.


Mareşalul Palatului


Telegrama de răspuns a guvernului


...Guvernul va da tot sprijinul său armatei noi democratice, ce va trebui să se dezvolte într-un spirit demn de stima şi încrederea poporului român şi a marii noastre prietene U.R.S.S. spre a şterge din amintire greşelile nedemne ale unui trecut odios şi a se încadra astfel în ritmul timpurilor noi, asigurând vitorul ţării şi înţeleapta domnie a M.S. Regelui Mihai I.


(Divizia a 2-a voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan”. Aniversarea unui an de la existenţă, Bucureşti, 1946, p.68-70).



Răsplătiţi pentru meritele deosebite de a-şi fi pus mai presus de propria viaţă, Ţara şi Neamul,cel puţin 81 de generali români au fost „ oaspeţii „ iniţial ai lui Mihai I care le-a oferit onoarea de a da jertfa supremă în chinurile greu de imaginat ale infernului concentraţionist născut prin decretele regale şi păstrat cu grijă de partenerii de coaliţie, comuniştii rămaşi la putere după plecarea regelui.


La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrâni, orbi, bolnavi de plămâni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali : Aurel Aldea –mort 1949, Constantin Anton – mort 1950, Constantin Antonie –mort 1952, Emanoel Barzotescu –mort 1951, Ion Carlaonţ –mort 1950, Dumitru Carlaonţ –mort 1952, Constantin Eftimiu –mort 1950, Nicolae Gheneraru –mort 1950, Iosif Iacobici –mort 1952, Gheorghe Koslinschi –mort 1950, Nicolae Macici –mort 1950, Gheorghe Macici –mort 1952, Socrate Mardari –mort 1954, Gabriel Negrei – mort 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu –mort 1949, Olimpia Stavrat – mort 1951, Gheorghe Stavrescu –mort 1951, Ion Sichitiu – mort 1952, Nicolae Stoenescu – mort 1951, Ion Topor – mort 1950, Alexandru Vatamanu –mort 1951.



La închisoarea Sighet, au dat jertfă martirică, în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral: Henri Cihoski – mort 1950, Grigore Georgescu –mort 1952, Alexandru Glatz – mort 1953, Gheorghe Marinescu – mort 1952, Nicolae Marinescu –mort 1953, Nicolae Pais –mort 1952, Alexandru Popovici –mort 1953 (96 de ani), Epure Popovici –mort 1953, Cehan Racoviţă –mort 1954, Mihail Racoviţă –mort 1954, Radu Roşculeţ – mort 1952, Nicolae Samsonovici –mort 1950, Nicolae Tataranu –mort 1952, Alexandru Tătărăscu – mort 1951, Gheorghe Vasiliu –mort 1954, Aurel Vlad, Anton Zwiedinek –mort 1953.



La Jilava, au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali: Ion Antonescu –mort 1946, Radu Băldescu –mort 1953, Sergiu Enulescu –mort 1949, Constantin Iordăchescu –mort 1950, Gheorghe Iliescu – mort 1957, Ion Mihăilescu –mort 1949, Ion Negulescu –mort 1949, Radu Rosetti – mort 1949, Constantin Teodorescu –mort 1950, Dumitru Teodorescu –mort 1957, Constantin Piky Vasiliu –mort 1946, Mihail Voicu –mort 1958.



La închisoarea Văcăreşti, în urma detenţiei au dat jertfa supremă un grup de noua generali: Ioan Arbore –mort 1954, Nicolae Ciuperca –mort 1950, Constantin Constantin –mort 1948, Grigore Cornicioiu –mort 1952, Constantin Ilasievici –mort 1955, Radu Korne – mort 1949, Vasile Mainescu –mort 1953, Ioan Mihailescu – mort 1957, Gheorghe Rozin –mort 1961.



Canalul Mortii, a fost locul unde au avut parte de o moarte cumplita sase generali: Gheorghe Giosan – mort 1953, Ioan Ilcuşu –mort 1953, Alexandru Nicolici –mort 1953, Emil Palangeanu –mort 1953, Nicolae Stoenescu – mort 1959, Constantin Voiculescu – mort 1953.



Închisoarea Făgăraş, a fost locul de detenţie de unde nu au mai apucat să plece niciodată, cinci generali: Emanoil Leoveanu – mort 1959, Gheorghe Stefan Liteanu –mort 1959, Gheorghe Linteş – mort 1955, Ion Popescu – mort 1954, Vasile Zorzor –mort 1952.



La Râmnicul-Sărat,acolo unde beciurile nu au ferestre, au murit orbi, înfometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei generali: Gheorghe Dobre –mort 1959, Gheorghe Jienescu –mort 1953, Constantin Pantazi –mort 1958.



În închisoarea Piteşti, „academia reeducării „ în chinuri cumplite au fost exterminaţi doi generali: Mihail Kiriacescu – mort 1960, Constantin Trestioreanu –mort 1957.



La închisoarea Botoşani a murit generalul Ion Petrovan în 1963, la Galaţi, generalul Petre Vasilescu în 1959,la închisoarea Gherla, generalul Vasile Pascu mort în 1960,la închisoarea Tg. Ocna generalul Constantin Tobescu mort în 1951, la închisoarea Ocnele Mari generalul Arthur Popescu mort în 1952, la închisoarea Dej generalul Traian Teodorescu, mort în 1951.





Istoria glorioasei Armate Române cuprinde şi nume de generali care au dat suprema jertfă pe frontul absurd al marilor trădări de neam şi ţară, aşa cum a fost cazul generalului Gheorghe Avramescu, a cărei moarte încă nu este nici astăzi suficient de cunoscută.


Mă voi opri cu respect asupra câtorva biografii de generali români, adevărate icoane ale unei reale demnităţi puse în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului lor, din păcate mult prea puţin cunoscute de generaţiile actuale de românii,obligaţi să creadă că românismul este deja o noţiune învechită într-o realitate europeană.








Gheorghe Avramescu (1884-1945)





Gheorghe Avramescu s-a născut în Botoşani la 26 Ianuarie 1884, într-o veche familie răzăşească. După terminarea claselor primare şi a liceului „August Treboniu Laurian” din localitatea natală, între 1906-1907 a urmat cursurile Şcolii militare de Infanterie şi Cavalerie, devenind sublocotenent în 1908, locotenent în 1911, campania din Bulgaria (1911-1913), iar între 1913-1914, a terminat cursurile Şcolii Superioare de Război, cu gradul de căpitan. A comandat compania 9 din Regimentul 78 şi Batalionul 3 în Dobrogea la începutul primului război mondia, până la 3 Octombrie 1916, când a fost rănit. După o scurtă refacere se remarcă în luptele de pe valea Neajlovului şi Argeşului. Cu mai multă râvnă şi abnegaţie se remarcă în campania din 1917 în luptele de la Mărăşeşti, fiind avansat maior şi comandant al Trupelor de Est. Urcă la gradul de lt. colonel în 1923, la cel de colonel în 1929, general de brigadă în 1936 În Mai 1940 devine general de divizie, iar la începerea celui de-al doilea război mondial, va comanda Divizia 10 Infanterie, pregătind apărarea Dobrogei. De la 4 Iunie 1941 i s-a încredinţat comanda Corpului de Munte, pe care l-a condus admirabil în cadrul Brigăzilor 1 Munte şi 8 Cavalerie, de la Suceava, Marea de Azov, Genicesk, Salkovo, Kerci, Sevastopol.


În noaptea de 21/22 Iunie 1941, comandantul Corpului de Munte, generalul de divizie Gheorghe Avramescu, a trecut alături de generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4-a, Prutul, începând ofensiva eliberării Basarabiei, pe direcţia Izmail-Cetatea Albă-Lăpuşana-Tighina-Tiraspol-Nistru.


În 1942 urcă la gradul de general de Corp de armată, evidenţiindu-se în luptele grele de la Odessa Tatarca în Peninsula Crimeea şi în marea bătălie de la Sevastopol. S-a remarcat ca un ofiţer extrem de conştiincios şi conştient de datoria sa (remarca generalul Mattenklott, comandantul Corpului 30 armată germană) S-a interesat cu multă sârguinţă şi conştiinciozitate de instrucţia trupelor de munte şi de organizarea poziţiei de pe litoralul Mării Negre, care în parte a putut fi socotită ca model. Ieşind mereu în teren a exercitat o mare influenţă asupra trupei...A corespuns în foarte bune condiţiuni situaţiei sale. În Ianuarie 1943, preia Armata a 4-a în locul generalului Nicolae Ciupercă care se afla în Stepa Kalmukă, după marea catastrofă de la Cotul Donului-Stalingrad. Imediat după ce a preluat comanda Armatei a 4-a generalul Gheorghe Avramescu a organizat cea mai mare operaţiune strategică de apărare de pe Frontul de Est, cunoscută sub numele „Capul de Pod Kuban”, cu scopul de a asigura retragerea trupelor române şi germane blocate în Caucaz spre Peninsula Taman care a construit un veritabil „scut”de apărare şi pentru trupele române aflate în Crimeea.


Capul de Pod de formă semicirculară avea flancurile sprijinite pe litoralul maritim de la Marea Neagră la Sud şi Marea de Azov la Nord. Operaţiunea de apărare din Kuban a rezistat de la 12 Februarie la 9 Octombrie 1943, reuşind să salveze peste 200 000 de militari români din Armatele 3 şi 4 române şi tot atâţia germani, prin Peninsula Taman, pe o lărgime de 80 de km, denumit „Linia Albastră”.


La 1 August 1944, comanda Armata a 4-a, care împreună cu Diviziile 5-6 Infanterie române formau Corpul 6 Armată, instalat în apărare la Vest de Iaşi, între grupul Mieth, cu Corpul 4 Armată român la Nord de Iaşi şi Corpul 5 Armată român, ce făcea parte din Corpul de Armată general Kirschner comandant al unui Corp de armată german, fără trupe, având ca obiectiv apărarea Târgului Frumos. Generalul Avramescu semnalează lui Antonescu defectuoasa organizare a germnilor, care ofereau comandamente în loc de trupe, cerând scoaterea Marilor Unităţi române din subordinele grupurilor Mieth, Kirschner şi Wohler. Antonescu nu dă urmare cererii generalului Avramescu. La 20 August 1944, sovieticii au străpuns apărarea Corpului 6 Armată. Generalul Avramescu cere retragerea pe poziţia Traian (Dealul Mare). Antonescu şi nemţii cer rezistenţa şi contraatacuri. Din nou generalul Avramescu cere la 21 August desprinderea trupelor ameninţate cu distrugerea şi refacera apărării pe linia Adjud- Nămoloasa-Brăila. Şeful statului ezită şi a doua zi, pe 22 August, practic Corpul 6 Armată nu mai exista. Sovieticii ocupaseră Dealul Mare şi Valea Bârladului. Avramescu îi cere lui Antonescu eliberarea de la conducerea Armatei 4 şi pleacă la Sibiu, dar revine la comanda Armatei a 4-a imediat după căderea lui Antonescu. La comandamentul Armatei a 4-a Române apare şi generalul sovietic Gavrilă Şerşciuc, trimis de generalul Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietică, în subordinea cărea intra şi Armata a 4-a română. Încep suspiciunile şi amestecul în conducerea operaţiilor, soldate cu 12 000 de victime româneşti „graţie” intervenţiei neinspirate a generalului sovietic, care contramandase manevra lui Avramescu. Era semnalul că se începuse înlăturarea marilor comandanţi români care luptaseră în Est. La 25 Octombrie 1944, după eliberarea ultimei brazde de pământ românesc din Câmpia de Vest-Oradea-Carei-Satu Mare, generalul Gheorghe Avramescu, prin Ordinul de zi 392 s-a adresat ostaşilor Armatei Române eliberatoare: „La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru. Zdrobit de focul năprasnic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump”. La 26 Octombrie continuă campania de eliberare a Ungariei şi Cehoslovaciei. La 31 Ianuarie 1945 Avramescu ajunge general de armată, iar pe 9 Februarie este trecut în rezervă. Mareşalul Rodion Malinovski a cerut revenirea lui Avramescu la conducerea Armatei a 4-a, întrucât sub comanda generalului Nicolae Dăscălescu potenţialul de luptă al armatei scăzuse la jumătate. La 2 Martie 1945 generalii Avramescu şi Dragomir au fost chemaţi la Punctul de Comandă al grupului de armată Jmacenko, comunicându-le iminenta plecare la Bucureşti. De fapt se hotărâse arestarea lor. Se presupune că Avramescu a fost arestat întrucât putea să devină aliatul Guvernului general Rădescu, în ţară sau aliatul lui Horia Sima , şeful Guvernului Român de la Viena, singurul guvern în exil, având în vedere faptul că era socrul prinţului Ilie Vlad Sturdza, comandant legionar, fiul prinţului Mihail Sturdza, ministrul de externe al Guvernului Antonescu-Sima şi ministrul de externe al Guvernului Român de la Viena.


Pe 2 martie 1945, generalul Avramescu a fost convocat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice. După o oră, ofiţerilor din delegaţia română li s-a comunicat că Avramescu şi generalul rus Filip Fedorovici Jmacenko au plecat la punctul de comanda al Frontului al 2-lea Ucrainean, fiind chemaţi de mareşalul Malinovski. De fapt, generalul Avramescu fusese arestat. La comanda Armatei a 4-a române a rămas generalul Nicolae Dăscălescu, care a făcut mai multe intervenţii pe lângă sovietici pentru a afla de soarta lui Avramescu. Generalul sovietic Jmacenko l-a sfătuit să ceară lămuriri Ministerului Apărării sau Statul Major Român.



Pe 3 martie 1945, Adela, soţia generalului şi fiica sa, Felicia,soţia prinţului Ilie Vlad Sturdza, au fost arestate şi trimise în Siberia. Cu toate că s-a spus că Felicia s-a sinucis acest lucru nu poate fi adevărat deoarece era creştin-ortodoxă practicantă fiind soţie de comandant legionar, ea fiind cu siguranţă ucisă de sovietici, iar Adela s-a reîntors în România în 1956.


Autorităţile sovietice au comunicat că generalul Avramescu ar fi fost ucis pe 3 martie 1945, în aceeaşi zi cu arestarea soţiei şi fiicei sale, într-un atac aerian asupra maşinii cu care era transportat, iar trupul neînsufleţit a fost înmormântat în cimitirul Soshalom din Budapesta. Există posibilitatea ca Avramescu să fi fost executat de NKVD, deoarece în mod straniu, maşina în care era transportat a fost lovită de un singur glonţ, care s-a întâmplat să-l ucidă pe general.


"Cazul generalului Avramescu" rămâne deschis pentru cercetarea istorică, fiind aşteptată desecretizarea unor arhive militare sovietice pentru elucidarea circumstanţelor morţii sale.


Pe 23 octombrie 2000, rămăşiţele pământeşti ale generalului Gheorghe Avramescu au fost readuse în România şi au fost înmormântate cu onoruri militare în Cimitirul Militar din Cluj.





(AMApN, Notă documentară referitoare la activitatea generalului Avramescu Gheorghe, Mihai Pelin, Istoria aşa cum a fost. Dosarul Avramescu, Jurnalul de operaţii al Armatei a 4-a, Date referitoare la activitatea g-ral Gheorghe Avramescu la comanda Armatei a 4-a R; Dumitru Stan, Război blestemat, monografie a comunei Răuceşti. ed. „Cetatea Doamnei”, Piatra Neamţ, 2009).





Gheorghe Cealâk (1886-1977)



Gheorghe Cealâk s-a născut în familia colonelului Gheorghe Cealâk şi al Elizei Berindev la 21 Aprilie 1886, în Bucureşti. După şcoala primară şi secundară, urmează cursurile Şcolii pregătitoare de ofiţeri activi de infanterie şi cavalerie, şi pe cele ale Şcolii Superioare de Cavalerie (1909-1910), înscriindu-se şi la Şcoala Superioară de Război. Primul război mondial îl găseşte căpitan şi comandant de escadron în Regimentul 10 Călăraşi. Pentru faptele meritorii a primit ordinul „Coroana României”, clasa aV-a cu spade şi panglică de „Virtutea Militară”. Devine maior în 1917, lt. colonel în 1922, inspector de studii la Şcoala de Cavalerie în 1923, profesor de tactică generală la Centrul de Instrucţie al Cavaleriei din 1925 şi colonel în 1929. Fiind unul dintre cei mai capabili ofiţeri de cavalerie este trimis la specializare în Franţa, urmând cursurile Şcolii de cavalerie din Saumur, ale Şcolii de legături şi Transmisiuni de la Versailles şi un stagiu de pregătire în Regimentul 4 Husari de la Rambouillet. Revine în ţară şi este numit la 1 August 1930 director de studii la Centrul de Instrucţie al Cavaleriei şi comandant al Regimentului nr.5 Roşiori din Aprilie 1931. În 1938 ajunge general de brigadă preluând comanda Brigăzii 8 Cavalerie în 1939, iar din 1940 conduce Divizia 4 Cavalerie. În timpul războiului asigură spatele frontului în Basarabia şi Transnistria. La 24 Ianuarie 1942 devine general de divizie, acţionând în cadrul Grupului „von Kortzfleich”, reuşind să oprească înaintarea sovieticilor la Harkov. Se remarcă în mod expres în bătăliile de pe Doneţ, Orkal, Mostki, Don, Stalingrad, Kuban, Kerci. Pentru activitatea războinică a perioadei 1942-1943 primeşte ordinele „Mihai Viteazul”, clasa a III-a şi a II-a şi „Crucea de Fier”, clasa a II-a şi a I-a. După 23 August 1944, luptă în zonele Trestieni, Găiseni şi Floreşti, capturând peste 1 200 de prizonieri, armament şi muniţii. După 15 Septembrie 1944 participă alături de sovietici la operaţiunea „Debreţin”,remarcându-se categoric şi fiind avansat la gradul de general de Corp de Armată şi decorat. La 23 Octombrie 1944 este chemat în ţară din Ungaria, iar la 31 Octombrie 1944 este arestat şi închis la Malmaison alături de generalul Dăscălescu şi alţii. La intervenţia generalului Sănătescu i se schimbă detenţia din Februarie 1945, cu arest la domiciliu, iar în Octombrie 1946 va fi achitat. Este arestat din nou în 1951 şi încarcerat la Jilava cu acelaşi capăt de acuzare: „crime de război”, fără a fi cercetat şi judecat timp de 4 ani de zile. A fost eliberat în 1955, cu privaţiuni materiale şi spirituale. Trece la Domnul la 7 Decembrie 1977. (AMApN; Fond „Memorii D.C.I.”, Dosar 2821; ASRI, Fond „P”, Dosar 23124).





Platon Chirnoagă



Platon Chirnoagă provenea dintr-o familie de răzeşi, cu o veche tradiţie de luptători creştini. După ce a încheiat ciclurile primare şi liceale s-a înscris la Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti între 1913-1915, pe care a absolvit-o cu cinste. Devenind locotenent în 1915, a luat în primire Regimentul 17 Artilerie din Bacău, cu care a participat la războiul de reîntregire naţională. Face campania din Ungaria urcând la gradul de căpitan. După Marea Unire naţională de la 1918, urmează cursurile Şcolii Superioare de Război între 1923-1925, obţinând diploma Statului Major, devenind comandant al Statului Major al Trupelor de Munte. În 1936 ajunge lt. colonel, iar în 1939, suie la gradul de colonel. La începutul celui de-al doilea război mandial este avansat general, îndeplinind funcţia de şef de operaţiuni în Armata a 3-a română, cu care luptă pentru dezrobirea Basarabiei şi a Bucovinei, însumând jertfa sfântă a 4 000 de martiri, a 12 000 de eroi (răniţi) şi a alţi 5000 de eroi-martiri (dispăruţi). Generalul Chirnoagă a condus una din unităţile de artilerie în luptele din Odessa şi Crimeea între 1941-1942, remarcându-se în bătăliile de la Kerci, Sevastopol, Cotul Donului şi Stalingrad. Numai pentru Odessa, armata română a plătit marele tribut de 17 700 de morţi, 63 300 de răniţi şi 11 500 dispăruţi. Pentru marile operaţiuni prevăzute pentru vara anului 1942, Armata română a participat cu un efectiv de 380 000 de ostaşi, din care efortul major militar a aparţinut Armatelor a 3-a şi a 4-a, acre înglobau 228 000 de oameni din care 155 000 au pierit. În Ianuarie 1944, devine general de brigadă. După marea ofensivă sovietică şi retragerea Armatei române, cele două Armate a 3-a şi a 4-a au fost activate pentru a apăra frontierele române ale Basarabiei, în cadrul Grupului de Armate „Ucraina Sud”, sub conducere germană. Din cele 9 divizii de tancuri blindate şi grenadieri blindaţi reparizate pe frontul din Moldova s-au retras una câte una, astfel că la începutul lui August 1944, au mai rămas două divizii germane, una de tancuri, alta de grenadieri. Cum, imediat după Actul de la 23 August, sovieticii făceau numeroşi prizonieri în rândul ofiţerilor români, Chirnoagă şi alţi 4 generali au hotărât să se rtragă în capitală. După semnarea Armistiţiului cu sovieticii, primeşte comanda Diviziei a 4-a, cu Regimentele de Infanterie 5, 20, 21 şi cele de Artilerie 2 şi 10 şi trimis spre Ungaria. După căderea lui Antonescu, Hitler socotind alianţa cu România pierdută, într-un ultim efort a făcut apel la legionarii români refugiaţi şi prizonieri din Germania. Horia Sima, Comandantul Legiunii a fost scos din lagărul de la Sachsenhausen la 24 August 1944 şi condus la Cartierul general al lui Hitler, unde a avut o întrevedere cu Himmler şi Ribbentrop, care i-au propus să continue războiul alături de germani contra sovieticilor. Liderul Legiunii şi-a asumat responsabilitatea de a lua asupra lui ideea de apărare a ţării în momentul în care Regele şi liderii politici ai ţării au cerut ca Armata Roşie să le atace propria Armată şi să le invadeze propriul teritoriu!! (Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.83). Este incredibil şi de neconceput, ca monarhul ţării şi dregătorii săi, să ofere pe tavă Trupul naţiunii, duşmanului de moarte, care l-a râvnit de două secole încoace. În dureroasa conjunctură în care se afla poporul român, Horia Sima a constituit la 10 Decembrie 1944, Guvernul Naţional de la Viena, compus din 10 membri: 5 legionari (Horia Sima, şeful guvernului, Vasile Iaşinschi, min. de interne şi al muncii, Mihail Sturdza, min. de externe, Corneliu Georgescu, min. finanţelor şi Grigore Manoilescu, min. propagandei) şi 5 membri nelegionari (mitropolitul Visarion Puiu, Mitropolitul Bisericii Române pentru Europa Occidentală, prof. Ion Sângiorgiu, min. educaţiei, generalul Platon Chirnoagă, min. Apărării, deputatul basarabean Vladimir Cristi, min. cultelor şi Eugen Băilă, secretar de stat cu problemele aviaţiei şi expert diplomatic în relaţiile cu Germania). Primul sediu al guvernului român din exil a fost la Viena (între 10 Dec.-19 Feb. 1945), apoi la Alt-Aussee (între 20 Feb.-10 Mai 1945). După constituirea Guvernului Naţional Român din Exil, Horia Sima, şeful guvernului a trecut la constituirea Armatei Naţionale Române. În doar 3 luni de zile cei 100 de militanţi legionari au adus 12 000 de militari, constituind Armata Română din Exil sub conducerea generalului Platon Chirnoagă, la puţin timp după căderea sa ca prizonier la germani în zona râului Tisa. Generalul de divizie Chirnoagă şi-a constituit Statul Major pe demna responsabilitate a celor 2 colegi colonei cu care a luptat în Divizia a 4-a, Alexandrescu şi Ciobanu şi comandorul Eugen Băilă. Majoritatea ofiţerilor şi subofiţerilor fusese recrutată din rândurile personalului pe care Antonescu îi trimisese în Germania la specializare şi dintre cei care căzuseră prizonieri.





Constantin D. Constantinescu (1884-1961)





Constantin D. Constantinescu s-a născut într-o familie de ţărani înstăriţi din comuna Beceni, judeţul Buzău la 20 Februarie 1884, într-o familie cu 9 copii, 7 băieţi, din care 5 au îmbrăţişat cariera militară, Constantin ajungând general, iar fratele său Gheorghe, contraamiral, maiorul martir Traian, şi 2 fete. După terminarea liceului B.P. Heşdeu din Buzău, a urmat un an la Universitatea din Bucureşti 1902-1903, apoi s-a înscris la Şcoala de Artilerie şi Geniu, pe care a absolvit-o în 1905, ca sublocotenent. Ulterior Constantin a urcat toate treptele ierarhiei militare, de la comandant de secţie de artilerie la cea de comandant de armată. A participat la campania din Bulgaria în 1913, şi la primul război mondial. A absolvit Şcoala Superioară de Război 1919-1920. În al doilea război mondial a intrat cu Corpul 11 Armată, devenind „mâna dreaptă” a lui Ion Antonescu, a urcat până la comandant al Armatei 4 române, când a fost demis şi trecut în rezervă de generalul Antonescu, ca urmare a pierderii bătăliei de la Stalingrad. Pentru minunatele sale fapte de arme şi eroice a primit ordinele „Coroana României”, cu spade, în grad de cavaler şi „Coroana României”, clasa a III-a în grad de comandor; „Steaua României” în grad de cavaler, respectiv ofiţer, şi clasa a III-a; „Sfânta Ana”, clasa a III-a, „Crucea de război franceză; ordinul „Mihai Viteazul”.


Calvarul generalului Constantin începe o dată cu arestarea sa din 15 August 1949, de către Securitatea din Bacău. Din lipsă de probe este repus imediat în libertate. După ce s-au fabricat probele este arestat a doua oară la 17 Septembrie 1951 şi întemniţat la Uranus, Plevnei, Jilava, Văcăreşti, etc. Acuzaţia: crimă împotriva umanităţii (executarea de partizani sovietici la Bilaevka şi Iasca). Procesul a durat peste 3 ani, timp în care regimul detenţiei i-a şubrezit sănătatea. Prin sentinţa penală nr. 2161 din 20 Septembrie 1954, generalul a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică. Face recurs şi cere prezidiului Marii Adunări Naţionale graţierea. I se admite recursul şi în loc de 15 ani muncă silnică, primeşte 12 ani temniţă grea, prin decizia penală 1057 din 30 Mai 1955. Face din nou recurs şi Tribunalul Suprem al R.P.R. prin adresa nr. 11 562 di 23 Septembrie 1955, propune rejudecarea în vederea achitării, încheindu-se astfel calvarul unui mare general. (AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, litera C, Dosar, nr.4).





Nicolae Dăscălescu (1884-1969)





Nicolae Dăscălescu s-a născut în comuna Căciulaţi, judeţul Neamţ la 16 Iunie 1884, într-o familie de vechi răzeşi. În 1906 a absolvit liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, apoi Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu în 1908. Participă ca sublocotenent în 1913 în campania din Bulgaria. La începutul primului război mondial ajunge comandant de divizion ăn cadrul Regimentului 4 Artilerie, cu gradul de căpitan. S-a făcut remarcat în luptele din Ardeal la eliberarea Odorheiului, Miercurea Ciuc, Sovata, în cele de la Grădinari, Buturungeni, Ciorogârla, Otopeni, precum şi cele din Moldova, la Cuşna, Cireşoaia şi Slănic, participând cu acelaş succes şi la campania din Ungaria. A fost avansat în 1917 la gradul de maior şi decorat cu ordinele „Coroana României”, clasa a V-a, român şi „Sfânta Ana”, clasa a III-a, rus. În 1923 a absolvit Şcoala Superioară de Război, devenind colonel. Ajunge Şef de Stat Major la Diviziei Aeriene şi al Inspectoratului General al Aeronauticii, Comandant al Regimentului I Artilerie, Anti-Aeriană (A.A). În 1937 ajunge general de brigadă, Secretar general al M. A. N. comandant al Brigăzii I Apărare Contra Aeronavelor şi al diviziilor 20 şi 25 Infanterie. A primit ordinele „Steaua României”, „Coroana României” şi Medalia Aeronautică. Participă la cel de-al doilea război mondial cu Divizia 21 Infanterie, cu care eliberează Basarabia. Mereu în linia întâi generalul-ostaş ajunge „legenda Dăscălescu”. A fost decorat de generalul Antonescu cu propria decoraţie pe care o purta din 1916, ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. După ce cucereşte Odesa, devine comandant al Corpului 2 Armată. Se remarcă deosebit la Cotul Donului, la Stalingrad şi pe Doneţ, cu Armata a 3-a, primind ordinele „Vulturul German”, „Steaua României” şi „Coroana Românieie”. Participă la eliberarea Nord-Vestului României, eliberând Maramureşul, Someşul, Tisa, Satu Mare, Carei, apoi în Ungaria la Csenger-Dombrad, Bodrog, Hernad, în Cehoslovacia la Rozvana, Brezno şi Zvoltea. După arestarea Generalului de armată Gheorghe Avrămescu de către sovietici, preia comanda Armatei a 4-a române, eliberând văile Hronului şi Vahului şi munţii Tatra şi Carpaţii Albi. Este grav rănit pe 25 Martie 1945. Cu tot eroismul să incontestabil, calvarul epurărilor şi al prigoanei nu l-a ocolit. Este trecut în rezervă din oficiu la 29 iulie 1945. Un an mai târziu, în 1946 este arestat şi judecat de Tribunalul Poporului. Acuzaţiile: „crime de război” şi „vinovat de dezastrul ţării”.Este achitat prin decizia nr. 105 a Curţii de Apel Bucureşti în Octombrie 1946. Se retrage la ţară, ocupându-se de cele 5 ha de pământ primite prin ordinul „Mihai Viteazul”. Devenind chiabur este ridicat la 21 Mai 1951, chiar de la arat şi dus la închisoarea Jilava sub aceeaşi acuzaţie pentru care fusese achitat în 1946. Este trimis fără judecată în colonia Poarta Albă, până în 1955, când salvarea eliberării îi vine din partea mareşalului Malinovski, care fiind oaspetele (sau „gazda”) lui Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a întrebat de fostul său camarad de front cu care a făcut campania în Cehoslovacia. S-a pus pe rol procesul şi a fost achitat, dar ajungând la Căciuleşti a găsit casa naţionalizată, deposedat de pământ şi acuzat de tribunalul local ca sabotor agricol, pentru că timp de 4 ani cât a fost sechestrat nu a predat cotele agricole obligatorii. După 68 de cereri-memoriu de repunere în drepturi statul i-a redat drepturile de pensionar militar şi atât. Marele ostaş, românul creştin, generalul demn şi modelul perfect a trecut la Domnul la 28 Septembrie 1969. (AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, litera D, Dosar, nr.5, Fond Documentar al Institutului de Studii Operativ- strategice şi Istorie Militară, caseta 200).





Corneliu Dragalina (1887-1949)





Corneliu Dragalina s-a născut în Caransebeş la 5 Februarie 1887, în familia unor vechi creştini luptători pentru Dumnezeu şi Neam. Termină liceul în Caransebeş, apoi urmează cursurile Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu din Bucureşti în 1907 cu aprecieri elogioase. Pleacă în Germania la Essen, pentru a testa perfecţionarea tunurilor cu cu tragere rapidă între 1911-1913. Revine în ţară şi ste numit comanadnt de baterie în cadrul Divizionului 5 Obuziere. Participă la primul război mondial cu gradul de căpitan, în regimentul 2 Artilerie Grea la campania din Dobrogea. Este rănit în 1916 şi ca o recunoaştere a eroismului său primeşte ordinele „Coroana României”, „Steaua României” şi „Mihai Viteazul”.În 1917 ajunge comandantul unui Divizion de tunuri de150mm. Primeşte mai multe misiuni peste hotare, iar în 1921 termină cursurile Şcolii Superioare de Război. În 1927 este numit ataşat militar al României la Budapesta, iar în 1928 este avansat colonel. În 1931 este numit la comanda Regimentului 38 Obuziere şi doi ani mai târziu devine Şef de Stat Major al Inspectoratului General al Artileriei. La 15 Iunie 1935 urcă la gradul de general de brigadă, iar la 1 Iulie 1938, devine general de divizie. Între 1941-1942 asigură comanda trupelor române pe Nistru şi Bug. Avansat general de corp de armată în 1942 participă la luptele din jurul Doneţului, Harkov, Semenovka.Cepel, râul Oskol, valea Jessulovski Aksaj, Muscetovka, Stalingrad, Krasnoarmeisk, Volga. La 20 Martie 1943 este numit guvernator militar al Bucovinei, până la 23 August 1944. După 15 noiembrie 1944 preia conducerea Inspectoratului trupelor motomecanizate. În mai 1945 este trecut în rezervă. Faimosul general de armată, decorat cu ordinele „Mihai Viteazul”, clasa a III-a şi a II-a şi „Crucea de Fier”, clasa a II-a şi a I-a, devine atent supravegheat de Securitate, care-i pregătea iminenta arestare întrucât avea simpatii legionare, legături cu conducerea P.N.Ţ. şi pregătea detronarea guvernului Groza. Sfârşitul survenit la 13 Iulie 1949, l-a salvat de detenţie. (AMApN, Fond „Direcţia Personal”, „Memorii Bătrâni”, Generali; Litera D, Dosar 6; ASRI, Fond „P”, Dosar 20 980).





Nicolae Macici (1886-1950)




Nicolae Macici s-a născut la Craiova la 7 Noiembrie 1886, în familia lui Eremia şi Ecaterina cu o veche tradiţie de eroi ai credinţei străbune. Urmează cursurile liceului „Carol I” din Craiova, Şcoala de ofiţeri activi de infanterie şi cavalerie din Bucureşti între 1905-1907. Obţine o bursă pentru a continua studiile în Germania, făcând apoi stadiul la Batalionul 14 Vânători din Colmar. Revine în ţară şi participă la campania din Bulgaria. Se distinge la ocuparea Bercoviţei şi a pasului Petrohan. Absolvă şi cursurile Superioare de Război în 1915, cu gradul de căpitan. În primul război mondial participă la campania din Ardeal cu Regimentul 41 Infanterie. Este rănit grav în zona munţilor Cindrelului, la 22 Septembrie 1916, pierzându-şi ochiul drept. Primeşte ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Ajunge Instructor la Şcolile de ofiţeri de Infanterie din Iaşi şi Botoşani, apoi ofiţer de stat major. Graţie rezultatelor de excepţie pleacă la cursuri de înaltă pregătire în Franţa. În 1937 primeşte comanda Regimentului 92 Infanterie şi a Diviziei 9 Infanterie. Devine aliat al lui Antonescu care-i încredinţează în Ianuarie 1941 programul rebeliunii. În Noiembrie acelaşi an ajunge la comanda Armatei I române. S-a făcut remarcat în campaniile din Ardeal, Ungaria şi Cehoslovacia. La 12 Februarie 1945, este chemat urgent în ţară, iar la 28 Aprilie 1945 este judecat în primul lot al „criminalilor de război”. Este condamnat la moarte, dar „mărinimia” regelui îi comută pedeapsa prin Înalt Decret Regal la muncă silnică pe viaţă. Numai în anul 1945 au fost constituite sub „patronajul” regelui 9 loturi de „criminali de război”. Din primul lot în care erau incluşi marii generali Macici, Calotescu, Trestioreanu, Ghineraru, Calafeteanu, Pătrăşcoiu şi personalităţi de talia lui Ion Haţieganu, Ion Năstase, N. Melinescu, Stere Marinescu, 29 de personalităţi şi generali au fost condamnaţi la moarte, dar clemenţa regală i-a salvat oferindu-le munca silnică pe viaţă. Calvarul său l-a purtat prim celebrele temniţe Jilava, Dumbrăveni, Aiud. teroarea de la Aiud a trăit-o din plin până la 15 iunie 1950, când şi-a dat sfârşitul pământesc. (AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, Litera M., Dosar nr.3:ASB. „Voinţa Armatei!”, nr.10 / 1941; Preşedenţia Consiliului de Miniştri, Dosar 103 /1941).


Realităţile contemporane ne-au creat falsa imagine că o ţară modernă, europeană nu are nevoie de a o armată educată în spiritul dragostei până la sacrifiul suprem pentru glia strămoşească în care odihnesc aceşti sfinţi muceniţi ce nu au ezitat să dea jertfa supremă.


Cultul eroilor şi al martirilor a rămas parcă încremenit într-o realitate străină nouă.


Adevăraţii criminali, sfindând aceşti morţi sfinţi ai Neamului Românesc, îşi cer în ultimii ani, cu neruşinare averile pe care nu le-au avut niciodată şi muşcă încă din glia străbună ce rodeşte şi graţie sângelui nobililor generali români sacrificaţi de înalta trădare regală.


La ceas de bilanţ, la fiecare început de lună mai, să ne plecăm pentru câteva clipe capul şi aducerea aminte a jertfei lor să ne înnobileze datoria de a le aşeza pe mormintele neştiute la cei mai mulţi dintre ei, alături de florile recunoştinţei noastre, promisiunea şi datoria ca jertfa

Cum au scăpat comuniştii de ‹‹tovarăşii de...Dupa 1944 comunistii au cautat prin toate mijloacele sa acapareze puterea si sa scape de adversarii politici. Pentru a capata însa recunoasterea din partea puterilor occidentale au fost nevoiti sa acccepte la guvernare reprezentanti ai altor partide politice. Ba chiar au facut si aliante electorale în vederea alegerilor din 1946, asa cum a fost cazul cu PNL - Tatarescu. Numai ca, dupa ce si-au îndeplinit "rolul", acesti "tovarasi de drum" au început sa-i incomodeze pe comunisti.





Tatarescu ameninta

În februarie 1947, delegatia României la Conferinta de la Paris, avându-l în frunte pe Gheorghe Tatarescu, semna Tratatul de Pace cu Natiunile Unite. La convorbirile cu puterile occidentale, Tatarescu trebuia sa creeze pe viu imaginea "largimii democratice" a regimului instalat la 6 martie 1945. Colaborarea a fost însa din motive de conjunctura. Dupa ce Tratatul a fost semnat (10 februarie 1947) si ratificat (24 august 1947), nevoia de decor a disparut.
Disensiuni între comunisti si liberali apar în 1947, în special pe chestiuni de natura economica. Cei din urma s-au opus politicii de etatizare si reorganizarii Ministerului Economiei Nationale. Tatarescu îi declara pe 13 aprilie 1947 ministrului britanic la Bucuresti, ca ultimele evenimente "l-au silit sa aiba o foarte serioasa convorbire cu comunistii dupa Pasti si daca acestia refuza sa vada adevarul, el si partidul sau vor parasi guvernul". La sfârsitul lunii mai 1947, liderul liberal prezenta un memoriu membrilor guvernului si liderilor de partide în care spunea ca: "nemultumirile din tara capata proportii îngrijoratoare... inflatia, scumpirile, fiscalitatea excesiva s-au dezvoltat fara stavila si fara încetare, creând valuri de nemultumiri, ruina si suferinta". Memoriul mai amintea si ca "nemultumirile populatei sunt si datorita exceselor arestarilor preventive. sunt arestati oameni nevinovati din considerente care n-au nici o legatura cu ordinea si linistea publica". Dupa "Memoriul" lui Tatarescu, comunistii au început fatis atacurile împotriva "colegilor" lor liberali.

"Cuibul de tradatori" de la externe

Liberalii tatarescieni si-ar fi putut face o idee despre ceea ce-i asteapta odata cu arestarea liderilor taranisti si dizolvarea P.N.T. în iulie 1947. Pentru moment însa ei si-au exprimat acordul cu hotarârea de dizolvare a acestui partid, considerând încercarea de plecare din tara a liderilor taranisti drept un "act foarte grav".
Mai întâi, tatarescienii au fost îndepartati de la ministerul industriei si comertului. Opozitia lor la crearea oficiilor industriale a grabit decizia îndepartarii din guvern. Însa cele mai dure atacuri s-au îndreptat spre Ministerul de Externe. Institutia era calificata drept "un cuib al tradarii care a predat documente secrete spionilor din serviciile unor tari straine, cuib de spionaj, o citadela a uneltirilor reactionare dinauntrul si dinafara tarii", "un minister de tradatori în slujba imperialistilor anglo-americani". În octombrie 1947, un grup de deputati a cerut Comisiei afacerilor Externe sa ia în discutie situatia de la Ministerul de resort. Comisia s-a întrunit pe 3 noiembrie si si-a exprimat neîncrederea în Gheorghe Tatarescu, titularul portofoliului externelor. În motiunea adoptata de Comisie se arata ca "în procesul conducatorilor fostului P.N.T., s-a descoperit ca la Conferinta de Pace de la Paris, secretarul delegatiei române, Oprilan, functionar superior din Ministerul afacerilor Externe, a participat la actiunea grupului Gafencu – Cretzianu.
Servicii de la Ministerul de Externe au predat documente secrete spionilor din serviciul unor puteri straine, au servit ca organe de legatura între grupurile de tradatori dinauntru si dinafara tarii. Titularul Ministerului afacerilor Externe i-a tolerat si i-a finantat. În minister au fost mentinute elemente colaborationiste... Comisia de politica externa a adunarii Deputatilor, îsi exprima neîncrederea în Gh. Tatarescu si în consecinta cere Camerei un vot de neîncredere". Deputatul liberal sever Paraschievici a protestat în numele P.N.L. împotriva motiunii; era însa tardiv – din cei 190 de deputati, 185 au fost de acord cu cererea Comisiei si doar cinci au fost împotriva.
La 4 noiembrie 1947, Gh. Tatarescu a trimis o scisoare lui Petru Groza în care spunea: "Campania de presa organizata împotriva Ministerului afacerilor straine continua si ia proportiile unei adevarate ofensive politice. Tonul de azi al campaniei e mai violent decât cel de ieri si unele organe arunca în focul polemicii pâna si linia politicii generale facute de mine în calitate de conducator al politicii externe a tarii... Cred ca o reeexaminare a tutror problemelor de politica externa care au fost obiectul campaniei de presa oficioase este azi necesara si va rog staruitor a lua initiativa realizarii ei. De rezultatele acesteia si a întregii actiuni de clarificare, depinde ramânerea mea mai departe în capul Ministerului afacerilor straine".

Afara din guvern

Peste doar doua zile, în sedinta Cabinetului de Ministri, Petru Groza a citit scrisorile prin care liberalii tatarescieni îsi prezentau demisiile din guvern. scrisorile erau semnate de Tatarescu, Gh. Vântu – ministrul lucrarilor publice, alexandru alexandrini – ministru de finante, Marin Florescu – subsecretar de stat la Ministerul de Interne si C. Teganeanu – ministru secretar de stat la Ministerul Educatiei.
În locul lui Tatarescu a fost numita ana Pauker, iar locul lui alexandrini la finante a fost luat de Vasile Luca. Era înca un pas pe calea sovietizarii tarii prin numirea, a doi interpusi ai Moscovei, în functii importante în stat.
Referindu-se la excluderea liberalilor din guvern, ziarul Liberalul aprecia: "E de remarcat procedura cel putin insolita care a fost adoptata pentru a se ajunge la solutia dorita. Comisia afacerilor Externe s-a întrunit fara ca ministrul pus în cauza sa dea explicatii asupra acuzatiilor si Camera a dat urmare rezolutiilor adoptate de Comisie fara sa se considere necesar ca un memoriu al celui vizat de o acuzatie atât de grava sa-si poata prezenta apararea... Maniera în care s-a provocat divortul este fara precedent în viata politica interna a României".
În decembrie 1947, Gheorghe Tatarescu s-a retras de la presedintia partidului. De altfel, dupa 6 noiembrie, conducerea P.N.L., trecut de acum în "opozitie", a fost asigurata de Petre Bejan. Era de altfel singurul partid liberal ramas pe esichierul vietii politice românesti, dupa ce P.N.L. – Bratianu îsi încetase activitatea în noiembrie 1947.

Ultima încercare

Chiar si în conditiile în care situatia P.N.L. era foarte grea – multe dintre organizatiile judetene se dezintegrasera complet –, partidul s-a prezentat în alegerile din 28 martie 1948 pentru Marea adunare Nationala. P.N.L. a depus 193 de candidaturi în 23 de judete din totalul de 58 ale tarii. Potrivit datelor oficiale, Frontul Democratiei Populare (P.M.R., Frontul Plugarilor, Partidul National Popular si Uniunea Populara Maghiara) a obtinut 93,2% din voturi, adica 405 deputati din totalul de 414. Liberalii au obtinut 2,8% din voturi (212.438 voturi), putând trimite în M.a.N. un numar de 7 deputati. acestia au fost: Petre Bejan (Buceresti), I. Toma (arad), Zenovie Vasilescu (Dolj), R. Teodorescu (arges), R. Rosculet (Constanta), N. Teodorescu (Tecuci). Doi deputati au fost din partea Partidului Taranesc Democrat condus de dr. Nicolae Lupu.
Prezenta liberala în M.a.N. era simbolica. De altfel, liberalii au votat "cu entuziasm" (dupa cun declara liderul lor, Petre Bejan), proiectul noii Constitutii a R.P.R. precum si legea de nationalizare a principalelor mijloace de productie. Treptat însa au fost scosi de pe scena politica româneasca. Pe 24 mai 1948 a avut loc ultima întâlnire oficiala a conducerii P.N.L. cu sefii de organizatii judetene si ai sectoarelor Capitalei, iar pe 30 mai îsi înceta aparitia ziarul partidului, Drapelul.
Lovitura de gratie a fost data în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, când în urma unui ordin venit mai de mult de la Kremlin si dupa multiple pregatiri au fost ridicati de la domiciliile lor toti fostii demnitari ai sta- tului român. Printre acestia se aflau si 1.400 de fosti "tovarasi de drum" din cadrul P.N.L. – Tatarescu, dar si numerosi liberali – dinisti. Toti demnitarii au fost judecati si condamnati, fara sa compara si fara sa li se comunice sentinta de condamnare, de un tribunal administrativ secret, pe baza unor dosare întocmite de securitate. au fost întemnitati la sighet, printre altii: Dinu Bratianu, Gh. Bratianu, Gh. Tatarescu, Petre Bejan etc. La 12 iulie 1955, supravietuitorii au fost transportati la Bucuresti, de unde unii au fost trimisi cu domiciliu obligatoriu în Baragan. Gheorghe Tatarescu, eliberat pe 6 iunie 1955, a fost ales presedinte al Comitetului român de repatriere.