ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

Temniţa comunistă- ultimul domiciliu al multor eroi români ai celui de-al doilea război mondial
Beneficiarii Actului de la 23 August 1944, l-au calificat drept act de salvare naţională.
Regele Mihai a primit pentru această bravură, de la „tătucu” Stalin, cea mai înaltă decoraţie rusă: „Ordinul Victoria”. Victoria cui?


Se pretinde (ceea ce este adevărat) că prin acest act, soarta războiului a depins de aliaţi şi că a fost scurtat cu aproximativ o jumătate de an.


Criticii în totalitate, califică actul de „înaltă trădare”, de „gravă eroare politică” şi susţin că România nu trebuia să capituleze înainte de a fi semnat un armistiţiu. Acest armistiţiu trebuia semnat doar de mareşalul Antonescu.


Actul de la 23 August 1944, asumat direct de regele Mihai a fost, de fapt, o capitulare necondiţionată cu consecinţe imediate: 130.000 de soldaţi români prizonieri ( sunt surse care indică 180 000 de soldaţi) : deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, angajate în lupta alături de sovietici, pierderea libertăţii şi bolşevizarea cu forţa.


Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate înaintea semnării aricărui armistiţiu, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri.


Prin „armistiţiul” regelui Mihai, dictat de Moscova la 12 Septembrie 1944, în loc de 300 de milioane impuse, prin guvernul „frăţesc comunist”, sovieticii au furat României cel puţin 3 miliarde de dolari în produse.


Şeful Statului Major britanic Allen Brootie, susţinea că prin actul regelui de la 23 August 1944, România a deschis larg porţile sovieticilor, contribuind direct la ocuparea Europei de Răsărit de către aceştia.


Atunci când istoria României nu va mai fi scrisă cu patimă şi chiar fanatism uneori, poate că se va ajunge la înţelegerea amplului proces prin care Maresalul Ion Antonescu ajunsese să-şi îndepărteze o mare parte din ofiţerii superiori aflaţi în subordine, aceştia acceptând colaborarea cu grupul regelui < patriot> , Mihai I de România şi să-l ajute să-şi indeplinească visul de a ajunge actorul principal pe scena politică a ţării.


Aşa s-a început procesul de falsificare a istoriei naţionale cu concursul regaliştilor, comuniştilor şi sovieticilor. Epurările şi arestările au devenit metodă de lucru, iar tehnica asasinatelor comise cu bună ştiinţă şi cu sânge rece s-a tradus în politică de stat. (Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 96).


Sub incidenţa ocupaţiei militare exercitată de Uniunea Sovietică prin Armata Roşie, instituţiile fundamentale ale ţării, structura de stat, regimul politic, forma de guvernământ, s-au clătinat din temelii. Slugile lui Stalin, prin care s-au pus bazele stalinismului în ţările satelit şi în mod expres la noi, au fost promovate în funcţii de conducere la cele mai înalte nivele, din cadrul altor naţionalităţi (evrei, unguri, bulgari, ucraineni, etc.) (Jacques Levesque, Le conflit sino-sovietique et l’Europe de l’Est. Les Presses de l’Universite de Montreal, 1970, p.VII; Al. Saucă, K.G.B.-ul şi revoluţia română. Ed. Miracol, Bucureşti, 1994, p.15, 139).


Oamenii lui Stalin, activiştii cominternişti, însoţiţi de experţi politruci, de o reţea a N.K.V.D.,-ului, alcătuită mai ales din evrei sovietici, maghiari, bulgari ş.a. ca: Vasile Luca (Luca Laszlo), Ana Pauker (Anna Rabinsohn), ministru de externe, Iosif Chişinevschi (Iasif Roitman) vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, mb. al Biroului Politic şi Secretar al C.C., Teohari Georgescu (Burăh Tescovici), ministru de interne, Lothar Rădăceanu (Lothar Wurtzel), ministru, Ilca Wassermann, directoare în Ministerul de Externe, Avram Bunaciu (Abraham Gutman), ministru de externe şi secretar general al M.A.N., Marcel Breslaşu (Mark Breslau), director general în Departamentul Artelor, Mihail Roller, profesor, director al Arhivelor Naţionale, secţia Istorie, Lewis Bercovich, profesor la Univeriattea din Bucureşti, Samoilă (Samuel Ribenstein), directorul ziarului „România Liberă”, Jehan Mihai (Iacob Michael), directorul industriei cinematografice româneşti, Silvian Iosifescu (Samson Iosifovici), cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Vlahuţă, Alexandru Nicolski ( ),general, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), general Ion Vincze, Vasile Malinschi, etc., au acţionat în conformitate cu instrucţiunile primite de la Moscova (unii dintre ei şi cu acordul regelui), distrugând Elita, Valorile şi Instituţiile naţionale ale statului (Armata, Biserica, Şcoala, Economia şi chiar Monarhia). (Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993, p. 31).


Măsurile lor urgente politico-militare au fost îndreptate în primul rând împotriva armatei, singurul obstacol în calea realizării obiectivelor social-politice preconizate de ei şi a cărei dramă începuse odată cu cele două dictaturi regale (1938-1940;1940-1944) amplificată apoi până la declin sub începutul celei de-a treia dictaturi, cea comunistă. Formată într-o înaltă şcoală de elită şi puternic încercată în cel de-al doilea război mondial, Armata română nu putea deveni peste noapte, „la apel”, o armată populară care să deservească noua putere atee. De aceea prima grijă de căpătâi a P.C. d. R. a fost eradicarea cadrelor care constituiau elita armatei române. Operaţia trebuia făcută urgent şi prin orice mijloc (violenţă, şantaj, abuz, teroare). Încă din anul 1943 s-a început politizarea armatei prin sprijinul acordat de Ana Pauker şi Lt. col. Nicolae Cambrea care au recrutat din rândul prizonierilor de război din U.R.S.S. cca 50 000 de ostaşi până-n Iunie 1943, lând naştere Diviziei „Tudor Vladimirescu”.


Corpul de comandă al Armatei române a suferit o adevărată tragedie, după Actul regal de la 23 August 1944, prin întreg concursul factorilor de conducere ai ţării. Surprinzător sau nu, hotărârea de a se începe cercetarea activităţii unor mari generali români a fost luată înaintea semnării Convenţiei de Armistiţiu, care prevedea prin art.14, obligaţia Guvernului şi a Înaltului Comandament Român de a colabora cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război. La 27 August 1944, Consiliul de Miniştri hotărâse deja cercetarea generalilor „vinovaţi”, înaintea ocupării Capitalei de către Armata Roşie. La 10 Octombrie 1944 a venit şi mult râvnitul Decret regal nr. 1850, publicat a doua zi, prin care împuternicea Consiliul de Miniştri să ia măsurile de rigoare, de privare de libertate împotriva „vinovaţilor” generali. (AMApN, fond 948/1, dosar nr.1581;fond 333, dosar nr.293 şi 930; ASRI, F.P. nr.18938,19124,19820,20198, 20275, 21535, 40011, 40016,105281).


Momentul le era favorabil întrucât, Comandamentele Armatelor 1şi 4 luptau alături de cele sovietice împotriva germanilor şi li s-a interzis de către Comandamentele sovietice orice comunicări radio la Marele Stat Major român, după 1 Martie 1945, au ocupat Capitala instalând posturi de control sovietice la principalele căi de acces, au ocupat aeroporturile nepermiţând nici o activitate decât a lor, în spaţiul aerian românesc. O parte considerabilă din ofiţerii români activi au fost dezarmaţi şi perchiziţionaţi la domiciliu într-o primă fază, până la apariţia Înaltului Decret Regal, care permitea cercetarea, epurarea, arestarea, decapitarea şi lichidarea Armatei. (AMApN, fond 1367, dosar 199/1945, f.296; ASRI, fond „D”, dosar 7071/1945, f.226; AMApN, fond Microfilme, r.P.II 2. 249, c.109).


Prin Decretul Lege nr. 320, publicat în „Monitorul Oficial” nr.96/26 Aprilie 1945, regele Mihai a hotărât reintregrarea în armata română a 1005 voluntari din Divizia „Tudor Vladimrescu”, care urmaseră un curs cu consilierii sovietici pentru a fi încadraţi ca ofiţeri pentru educaţie şi cultură. În cadrul Ministerului de Război s-a înfiinţat Direcţia Superioară a Educaţiei, Culturii şi Propagandei (E.C.P.), prin ordinul general 29/1945, al cărei prim şef a fost generalul Precup, urmat de generalul Dămăceanu. Astfel, a apărut Serviciul cultural, educativ şi de propagandă, pe lângă marile unităţi şi comandamentele de armată, iar în unităţi şi subunităţi s-au introdus consilieri cu activitate cultural-educativă, cu funcţia de ajutoare de comandanţi. De asemenea în toate unităţile un ajutor considerabil în munca de politizare o primeau de la fidelii consilieri sovietici, specializaţi în propagandă comunistă. Aşadar, ofiţerii care nu aduceau osanale, tătucului roşu, Armatei Roşii „salvatoare” şi comunismului „biruitor”, deveneau „reacţionari” , erau îndepărtaţi şi apoi arestaţi. Cu „binecuvântarea” regelui şi a guvernului său (Dr. Petru Groza) în ultima săptămână (25-31) din Martie 1945, au fost trecuţi în rezervă sau în retragere 46 de generali şi 208 ofiţeri superiori, dintre care 182 colonei („Monitorul Oficial”nr.65, 66, 67 din Martie 1945). Au fost desfiinţate 6 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie, o divizie şi 6 batalioane independente de vânători de munte şi al treilea batalion al regimentelor de infanterie, în cadrul procesului de reducere ce s-a desfăşurat între Iulie 1945-Iunie 1946.


După 6 Martie 1945, Justiţia populară, prin organul ei expres Tribunalul Poporului, a instituit „faimoasa campanie” împotriva „criminalilor de război” între 1945-1947. Un concurs deosebit l-a dat Ministerul Afacerilor Interne condus de Teohari Georgescu (Burăh Trescovici) care declara entuziasmat: „Ministerul de Interne a desfăşurat o acţiune viguroasă pentru arestarea criminalilor de război şi a celor vinovaţi de dezastrul ţării, predându-i Tribunalului Poporului..., criminalii nu vor scăpa nici în gaură de şarpe”. (Arhivele Naţionale Timişoara, Fond Legiunea de Jandarmi Severin, Dosar 20/1959, f. 8-17).


Reducerea cadrului organizatoric şi a efectivelor armatei prin măsurile vexatorii impuse de Comisia Aliată de Control (Sovietică), „girată” de regele Mihai, a vizat chiar cadrul general al Oştirii, sistemul naţional de apărare românesc, care reprezenta un atentat direct atât asupra suveranităţii, cât şi a independenţei naţionale. Măsurile nu erau nici întâmplătoare şi nici străine suveranului fidel, Moscovei, întrucât vizau cu claritate lipsirea guvernelor române de până la 6 Martie 1945, de forţa şi puterea armatei, care ar fi putut stăvili imixtiunile în politica internă a României şi evident bolşevizarea armatei naţionale. Noul „model” al armatei va constitui desigur sprijinul pe care se bazează guvernul de concentrare şi democratizare a ţării, conduse de suveranul Mihai, în cadrul misiunii politice, de schimbare a mentalităţilor şi a normelor tradiţionale de funcţionare a armatei române creştine.


În loc de concluzie redăm Telegrama comandantului Diviziei a 2-a de voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan” adresată regelui Mihai I şi guvernului român la revenirea în ţară şi răspunsurile acestora în iulie 1945.


...Păşind pe drumul marilor realizări, Divizia se adresează M.S. Regelui, guvernului dr. Petru Groza şi domnului ministru de Război, la care se primesc următoarele răspunsuri:





Telegrama răspuns a mareşalului Curţii Regale


Domniei sale,


Domnului general de corp de armată Mihail Lascăr, comandantul Diviziei a 2-a voluntari Români „Horia, Cloşca şi Crişan”.


Domnule general,


Maiestatea Sa Regele mă însărcinează a vă transmite înaltele mulţumiri pentru sentimentul de devotament şi bune urări exprimate de domnia voastră în numele ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor Diviziei a 2-a voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan”, cu prilejul sosirii în ţară a marii unităţi şi a decorării Augustului nostru Suveran de către Prezidiumul Sovietului Suprem al U.R.S.S. cu ordinul „Victoria”.


Primiţi vă rog, domnule General, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.


Mareşalul Palatului


Telegrama de răspuns a guvernului


...Guvernul va da tot sprijinul său armatei noi democratice, ce va trebui să se dezvolte într-un spirit demn de stima şi încrederea poporului român şi a marii noastre prietene U.R.S.S. spre a şterge din amintire greşelile nedemne ale unui trecut odios şi a se încadra astfel în ritmul timpurilor noi, asigurând vitorul ţării şi înţeleapta domnie a M.S. Regelui Mihai I.


(Divizia a 2-a voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan”. Aniversarea unui an de la existenţă, Bucureşti, 1946, p.68-70).



Răsplătiţi pentru meritele deosebite de a-şi fi pus mai presus de propria viaţă, Ţara şi Neamul,cel puţin 81 de generali români au fost „ oaspeţii „ iniţial ai lui Mihai I care le-a oferit onoarea de a da jertfa supremă în chinurile greu de imaginat ale infernului concentraţionist născut prin decretele regale şi păstrat cu grijă de partenerii de coaliţie, comuniştii rămaşi la putere după plecarea regelui.


La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrâni, orbi, bolnavi de plămâni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali : Aurel Aldea –mort 1949, Constantin Anton – mort 1950, Constantin Antonie –mort 1952, Emanoel Barzotescu –mort 1951, Ion Carlaonţ –mort 1950, Dumitru Carlaonţ –mort 1952, Constantin Eftimiu –mort 1950, Nicolae Gheneraru –mort 1950, Iosif Iacobici –mort 1952, Gheorghe Koslinschi –mort 1950, Nicolae Macici –mort 1950, Gheorghe Macici –mort 1952, Socrate Mardari –mort 1954, Gabriel Negrei – mort 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu –mort 1949, Olimpia Stavrat – mort 1951, Gheorghe Stavrescu –mort 1951, Ion Sichitiu – mort 1952, Nicolae Stoenescu – mort 1951, Ion Topor – mort 1950, Alexandru Vatamanu –mort 1951.



La închisoarea Sighet, au dat jertfă martirică, în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral: Henri Cihoski – mort 1950, Grigore Georgescu –mort 1952, Alexandru Glatz – mort 1953, Gheorghe Marinescu – mort 1952, Nicolae Marinescu –mort 1953, Nicolae Pais –mort 1952, Alexandru Popovici –mort 1953 (96 de ani), Epure Popovici –mort 1953, Cehan Racoviţă –mort 1954, Mihail Racoviţă –mort 1954, Radu Roşculeţ – mort 1952, Nicolae Samsonovici –mort 1950, Nicolae Tataranu –mort 1952, Alexandru Tătărăscu – mort 1951, Gheorghe Vasiliu –mort 1954, Aurel Vlad, Anton Zwiedinek –mort 1953.



La Jilava, au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali: Ion Antonescu –mort 1946, Radu Băldescu –mort 1953, Sergiu Enulescu –mort 1949, Constantin Iordăchescu –mort 1950, Gheorghe Iliescu – mort 1957, Ion Mihăilescu –mort 1949, Ion Negulescu –mort 1949, Radu Rosetti – mort 1949, Constantin Teodorescu –mort 1950, Dumitru Teodorescu –mort 1957, Constantin Piky Vasiliu –mort 1946, Mihail Voicu –mort 1958.



La închisoarea Văcăreşti, în urma detenţiei au dat jertfa supremă un grup de noua generali: Ioan Arbore –mort 1954, Nicolae Ciuperca –mort 1950, Constantin Constantin –mort 1948, Grigore Cornicioiu –mort 1952, Constantin Ilasievici –mort 1955, Radu Korne – mort 1949, Vasile Mainescu –mort 1953, Ioan Mihailescu – mort 1957, Gheorghe Rozin –mort 1961.



Canalul Mortii, a fost locul unde au avut parte de o moarte cumplita sase generali: Gheorghe Giosan – mort 1953, Ioan Ilcuşu –mort 1953, Alexandru Nicolici –mort 1953, Emil Palangeanu –mort 1953, Nicolae Stoenescu – mort 1959, Constantin Voiculescu – mort 1953.



Închisoarea Făgăraş, a fost locul de detenţie de unde nu au mai apucat să plece niciodată, cinci generali: Emanoil Leoveanu – mort 1959, Gheorghe Stefan Liteanu –mort 1959, Gheorghe Linteş – mort 1955, Ion Popescu – mort 1954, Vasile Zorzor –mort 1952.



La Râmnicul-Sărat,acolo unde beciurile nu au ferestre, au murit orbi, înfometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei generali: Gheorghe Dobre –mort 1959, Gheorghe Jienescu –mort 1953, Constantin Pantazi –mort 1958.



În închisoarea Piteşti, „academia reeducării „ în chinuri cumplite au fost exterminaţi doi generali: Mihail Kiriacescu – mort 1960, Constantin Trestioreanu –mort 1957.



La închisoarea Botoşani a murit generalul Ion Petrovan în 1963, la Galaţi, generalul Petre Vasilescu în 1959,la închisoarea Gherla, generalul Vasile Pascu mort în 1960,la închisoarea Tg. Ocna generalul Constantin Tobescu mort în 1951, la închisoarea Ocnele Mari generalul Arthur Popescu mort în 1952, la închisoarea Dej generalul Traian Teodorescu, mort în 1951.





Istoria glorioasei Armate Române cuprinde şi nume de generali care au dat suprema jertfă pe frontul absurd al marilor trădări de neam şi ţară, aşa cum a fost cazul generalului Gheorghe Avramescu, a cărei moarte încă nu este nici astăzi suficient de cunoscută.


Mă voi opri cu respect asupra câtorva biografii de generali români, adevărate icoane ale unei reale demnităţi puse în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului lor, din păcate mult prea puţin cunoscute de generaţiile actuale de românii,obligaţi să creadă că românismul este deja o noţiune învechită într-o realitate europeană.








Gheorghe Avramescu (1884-1945)





Gheorghe Avramescu s-a născut în Botoşani la 26 Ianuarie 1884, într-o veche familie răzăşească. După terminarea claselor primare şi a liceului „August Treboniu Laurian” din localitatea natală, între 1906-1907 a urmat cursurile Şcolii militare de Infanterie şi Cavalerie, devenind sublocotenent în 1908, locotenent în 1911, campania din Bulgaria (1911-1913), iar între 1913-1914, a terminat cursurile Şcolii Superioare de Război, cu gradul de căpitan. A comandat compania 9 din Regimentul 78 şi Batalionul 3 în Dobrogea la începutul primului război mondia, până la 3 Octombrie 1916, când a fost rănit. După o scurtă refacere se remarcă în luptele de pe valea Neajlovului şi Argeşului. Cu mai multă râvnă şi abnegaţie se remarcă în campania din 1917 în luptele de la Mărăşeşti, fiind avansat maior şi comandant al Trupelor de Est. Urcă la gradul de lt. colonel în 1923, la cel de colonel în 1929, general de brigadă în 1936 În Mai 1940 devine general de divizie, iar la începerea celui de-al doilea război mondial, va comanda Divizia 10 Infanterie, pregătind apărarea Dobrogei. De la 4 Iunie 1941 i s-a încredinţat comanda Corpului de Munte, pe care l-a condus admirabil în cadrul Brigăzilor 1 Munte şi 8 Cavalerie, de la Suceava, Marea de Azov, Genicesk, Salkovo, Kerci, Sevastopol.


În noaptea de 21/22 Iunie 1941, comandantul Corpului de Munte, generalul de divizie Gheorghe Avramescu, a trecut alături de generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4-a, Prutul, începând ofensiva eliberării Basarabiei, pe direcţia Izmail-Cetatea Albă-Lăpuşana-Tighina-Tiraspol-Nistru.


În 1942 urcă la gradul de general de Corp de armată, evidenţiindu-se în luptele grele de la Odessa Tatarca în Peninsula Crimeea şi în marea bătălie de la Sevastopol. S-a remarcat ca un ofiţer extrem de conştiincios şi conştient de datoria sa (remarca generalul Mattenklott, comandantul Corpului 30 armată germană) S-a interesat cu multă sârguinţă şi conştiinciozitate de instrucţia trupelor de munte şi de organizarea poziţiei de pe litoralul Mării Negre, care în parte a putut fi socotită ca model. Ieşind mereu în teren a exercitat o mare influenţă asupra trupei...A corespuns în foarte bune condiţiuni situaţiei sale. În Ianuarie 1943, preia Armata a 4-a în locul generalului Nicolae Ciupercă care se afla în Stepa Kalmukă, după marea catastrofă de la Cotul Donului-Stalingrad. Imediat după ce a preluat comanda Armatei a 4-a generalul Gheorghe Avramescu a organizat cea mai mare operaţiune strategică de apărare de pe Frontul de Est, cunoscută sub numele „Capul de Pod Kuban”, cu scopul de a asigura retragerea trupelor române şi germane blocate în Caucaz spre Peninsula Taman care a construit un veritabil „scut”de apărare şi pentru trupele române aflate în Crimeea.


Capul de Pod de formă semicirculară avea flancurile sprijinite pe litoralul maritim de la Marea Neagră la Sud şi Marea de Azov la Nord. Operaţiunea de apărare din Kuban a rezistat de la 12 Februarie la 9 Octombrie 1943, reuşind să salveze peste 200 000 de militari români din Armatele 3 şi 4 române şi tot atâţia germani, prin Peninsula Taman, pe o lărgime de 80 de km, denumit „Linia Albastră”.


La 1 August 1944, comanda Armata a 4-a, care împreună cu Diviziile 5-6 Infanterie române formau Corpul 6 Armată, instalat în apărare la Vest de Iaşi, între grupul Mieth, cu Corpul 4 Armată român la Nord de Iaşi şi Corpul 5 Armată român, ce făcea parte din Corpul de Armată general Kirschner comandant al unui Corp de armată german, fără trupe, având ca obiectiv apărarea Târgului Frumos. Generalul Avramescu semnalează lui Antonescu defectuoasa organizare a germnilor, care ofereau comandamente în loc de trupe, cerând scoaterea Marilor Unităţi române din subordinele grupurilor Mieth, Kirschner şi Wohler. Antonescu nu dă urmare cererii generalului Avramescu. La 20 August 1944, sovieticii au străpuns apărarea Corpului 6 Armată. Generalul Avramescu cere retragerea pe poziţia Traian (Dealul Mare). Antonescu şi nemţii cer rezistenţa şi contraatacuri. Din nou generalul Avramescu cere la 21 August desprinderea trupelor ameninţate cu distrugerea şi refacera apărării pe linia Adjud- Nămoloasa-Brăila. Şeful statului ezită şi a doua zi, pe 22 August, practic Corpul 6 Armată nu mai exista. Sovieticii ocupaseră Dealul Mare şi Valea Bârladului. Avramescu îi cere lui Antonescu eliberarea de la conducerea Armatei 4 şi pleacă la Sibiu, dar revine la comanda Armatei a 4-a imediat după căderea lui Antonescu. La comandamentul Armatei a 4-a Române apare şi generalul sovietic Gavrilă Şerşciuc, trimis de generalul Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietică, în subordinea cărea intra şi Armata a 4-a română. Încep suspiciunile şi amestecul în conducerea operaţiilor, soldate cu 12 000 de victime româneşti „graţie” intervenţiei neinspirate a generalului sovietic, care contramandase manevra lui Avramescu. Era semnalul că se începuse înlăturarea marilor comandanţi români care luptaseră în Est. La 25 Octombrie 1944, după eliberarea ultimei brazde de pământ românesc din Câmpia de Vest-Oradea-Carei-Satu Mare, generalul Gheorghe Avramescu, prin Ordinul de zi 392 s-a adresat ostaşilor Armatei Române eliberatoare: „La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru. Zdrobit de focul năprasnic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump”. La 26 Octombrie continuă campania de eliberare a Ungariei şi Cehoslovaciei. La 31 Ianuarie 1945 Avramescu ajunge general de armată, iar pe 9 Februarie este trecut în rezervă. Mareşalul Rodion Malinovski a cerut revenirea lui Avramescu la conducerea Armatei a 4-a, întrucât sub comanda generalului Nicolae Dăscălescu potenţialul de luptă al armatei scăzuse la jumătate. La 2 Martie 1945 generalii Avramescu şi Dragomir au fost chemaţi la Punctul de Comandă al grupului de armată Jmacenko, comunicându-le iminenta plecare la Bucureşti. De fapt se hotărâse arestarea lor. Se presupune că Avramescu a fost arestat întrucât putea să devină aliatul Guvernului general Rădescu, în ţară sau aliatul lui Horia Sima , şeful Guvernului Român de la Viena, singurul guvern în exil, având în vedere faptul că era socrul prinţului Ilie Vlad Sturdza, comandant legionar, fiul prinţului Mihail Sturdza, ministrul de externe al Guvernului Antonescu-Sima şi ministrul de externe al Guvernului Român de la Viena.


Pe 2 martie 1945, generalul Avramescu a fost convocat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice. După o oră, ofiţerilor din delegaţia română li s-a comunicat că Avramescu şi generalul rus Filip Fedorovici Jmacenko au plecat la punctul de comanda al Frontului al 2-lea Ucrainean, fiind chemaţi de mareşalul Malinovski. De fapt, generalul Avramescu fusese arestat. La comanda Armatei a 4-a române a rămas generalul Nicolae Dăscălescu, care a făcut mai multe intervenţii pe lângă sovietici pentru a afla de soarta lui Avramescu. Generalul sovietic Jmacenko l-a sfătuit să ceară lămuriri Ministerului Apărării sau Statul Major Român.



Pe 3 martie 1945, Adela, soţia generalului şi fiica sa, Felicia,soţia prinţului Ilie Vlad Sturdza, au fost arestate şi trimise în Siberia. Cu toate că s-a spus că Felicia s-a sinucis acest lucru nu poate fi adevărat deoarece era creştin-ortodoxă practicantă fiind soţie de comandant legionar, ea fiind cu siguranţă ucisă de sovietici, iar Adela s-a reîntors în România în 1956.


Autorităţile sovietice au comunicat că generalul Avramescu ar fi fost ucis pe 3 martie 1945, în aceeaşi zi cu arestarea soţiei şi fiicei sale, într-un atac aerian asupra maşinii cu care era transportat, iar trupul neînsufleţit a fost înmormântat în cimitirul Soshalom din Budapesta. Există posibilitatea ca Avramescu să fi fost executat de NKVD, deoarece în mod straniu, maşina în care era transportat a fost lovită de un singur glonţ, care s-a întâmplat să-l ucidă pe general.


"Cazul generalului Avramescu" rămâne deschis pentru cercetarea istorică, fiind aşteptată desecretizarea unor arhive militare sovietice pentru elucidarea circumstanţelor morţii sale.


Pe 23 octombrie 2000, rămăşiţele pământeşti ale generalului Gheorghe Avramescu au fost readuse în România şi au fost înmormântate cu onoruri militare în Cimitirul Militar din Cluj.





(AMApN, Notă documentară referitoare la activitatea generalului Avramescu Gheorghe, Mihai Pelin, Istoria aşa cum a fost. Dosarul Avramescu, Jurnalul de operaţii al Armatei a 4-a, Date referitoare la activitatea g-ral Gheorghe Avramescu la comanda Armatei a 4-a R; Dumitru Stan, Război blestemat, monografie a comunei Răuceşti. ed. „Cetatea Doamnei”, Piatra Neamţ, 2009).





Gheorghe Cealâk (1886-1977)



Gheorghe Cealâk s-a născut în familia colonelului Gheorghe Cealâk şi al Elizei Berindev la 21 Aprilie 1886, în Bucureşti. După şcoala primară şi secundară, urmează cursurile Şcolii pregătitoare de ofiţeri activi de infanterie şi cavalerie, şi pe cele ale Şcolii Superioare de Cavalerie (1909-1910), înscriindu-se şi la Şcoala Superioară de Război. Primul război mondial îl găseşte căpitan şi comandant de escadron în Regimentul 10 Călăraşi. Pentru faptele meritorii a primit ordinul „Coroana României”, clasa aV-a cu spade şi panglică de „Virtutea Militară”. Devine maior în 1917, lt. colonel în 1922, inspector de studii la Şcoala de Cavalerie în 1923, profesor de tactică generală la Centrul de Instrucţie al Cavaleriei din 1925 şi colonel în 1929. Fiind unul dintre cei mai capabili ofiţeri de cavalerie este trimis la specializare în Franţa, urmând cursurile Şcolii de cavalerie din Saumur, ale Şcolii de legături şi Transmisiuni de la Versailles şi un stagiu de pregătire în Regimentul 4 Husari de la Rambouillet. Revine în ţară şi este numit la 1 August 1930 director de studii la Centrul de Instrucţie al Cavaleriei şi comandant al Regimentului nr.5 Roşiori din Aprilie 1931. În 1938 ajunge general de brigadă preluând comanda Brigăzii 8 Cavalerie în 1939, iar din 1940 conduce Divizia 4 Cavalerie. În timpul războiului asigură spatele frontului în Basarabia şi Transnistria. La 24 Ianuarie 1942 devine general de divizie, acţionând în cadrul Grupului „von Kortzfleich”, reuşind să oprească înaintarea sovieticilor la Harkov. Se remarcă în mod expres în bătăliile de pe Doneţ, Orkal, Mostki, Don, Stalingrad, Kuban, Kerci. Pentru activitatea războinică a perioadei 1942-1943 primeşte ordinele „Mihai Viteazul”, clasa a III-a şi a II-a şi „Crucea de Fier”, clasa a II-a şi a I-a. După 23 August 1944, luptă în zonele Trestieni, Găiseni şi Floreşti, capturând peste 1 200 de prizonieri, armament şi muniţii. După 15 Septembrie 1944 participă alături de sovietici la operaţiunea „Debreţin”,remarcându-se categoric şi fiind avansat la gradul de general de Corp de Armată şi decorat. La 23 Octombrie 1944 este chemat în ţară din Ungaria, iar la 31 Octombrie 1944 este arestat şi închis la Malmaison alături de generalul Dăscălescu şi alţii. La intervenţia generalului Sănătescu i se schimbă detenţia din Februarie 1945, cu arest la domiciliu, iar în Octombrie 1946 va fi achitat. Este arestat din nou în 1951 şi încarcerat la Jilava cu acelaşi capăt de acuzare: „crime de război”, fără a fi cercetat şi judecat timp de 4 ani de zile. A fost eliberat în 1955, cu privaţiuni materiale şi spirituale. Trece la Domnul la 7 Decembrie 1977. (AMApN; Fond „Memorii D.C.I.”, Dosar 2821; ASRI, Fond „P”, Dosar 23124).





Platon Chirnoagă



Platon Chirnoagă provenea dintr-o familie de răzeşi, cu o veche tradiţie de luptători creştini. După ce a încheiat ciclurile primare şi liceale s-a înscris la Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti între 1913-1915, pe care a absolvit-o cu cinste. Devenind locotenent în 1915, a luat în primire Regimentul 17 Artilerie din Bacău, cu care a participat la războiul de reîntregire naţională. Face campania din Ungaria urcând la gradul de căpitan. După Marea Unire naţională de la 1918, urmează cursurile Şcolii Superioare de Război între 1923-1925, obţinând diploma Statului Major, devenind comandant al Statului Major al Trupelor de Munte. În 1936 ajunge lt. colonel, iar în 1939, suie la gradul de colonel. La începutul celui de-al doilea război mandial este avansat general, îndeplinind funcţia de şef de operaţiuni în Armata a 3-a română, cu care luptă pentru dezrobirea Basarabiei şi a Bucovinei, însumând jertfa sfântă a 4 000 de martiri, a 12 000 de eroi (răniţi) şi a alţi 5000 de eroi-martiri (dispăruţi). Generalul Chirnoagă a condus una din unităţile de artilerie în luptele din Odessa şi Crimeea între 1941-1942, remarcându-se în bătăliile de la Kerci, Sevastopol, Cotul Donului şi Stalingrad. Numai pentru Odessa, armata română a plătit marele tribut de 17 700 de morţi, 63 300 de răniţi şi 11 500 dispăruţi. Pentru marile operaţiuni prevăzute pentru vara anului 1942, Armata română a participat cu un efectiv de 380 000 de ostaşi, din care efortul major militar a aparţinut Armatelor a 3-a şi a 4-a, acre înglobau 228 000 de oameni din care 155 000 au pierit. În Ianuarie 1944, devine general de brigadă. După marea ofensivă sovietică şi retragerea Armatei române, cele două Armate a 3-a şi a 4-a au fost activate pentru a apăra frontierele române ale Basarabiei, în cadrul Grupului de Armate „Ucraina Sud”, sub conducere germană. Din cele 9 divizii de tancuri blindate şi grenadieri blindaţi reparizate pe frontul din Moldova s-au retras una câte una, astfel că la începutul lui August 1944, au mai rămas două divizii germane, una de tancuri, alta de grenadieri. Cum, imediat după Actul de la 23 August, sovieticii făceau numeroşi prizonieri în rândul ofiţerilor români, Chirnoagă şi alţi 4 generali au hotărât să se rtragă în capitală. După semnarea Armistiţiului cu sovieticii, primeşte comanda Diviziei a 4-a, cu Regimentele de Infanterie 5, 20, 21 şi cele de Artilerie 2 şi 10 şi trimis spre Ungaria. După căderea lui Antonescu, Hitler socotind alianţa cu România pierdută, într-un ultim efort a făcut apel la legionarii români refugiaţi şi prizonieri din Germania. Horia Sima, Comandantul Legiunii a fost scos din lagărul de la Sachsenhausen la 24 August 1944 şi condus la Cartierul general al lui Hitler, unde a avut o întrevedere cu Himmler şi Ribbentrop, care i-au propus să continue războiul alături de germani contra sovieticilor. Liderul Legiunii şi-a asumat responsabilitatea de a lua asupra lui ideea de apărare a ţării în momentul în care Regele şi liderii politici ai ţării au cerut ca Armata Roşie să le atace propria Armată şi să le invadeze propriul teritoriu!! (Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.83). Este incredibil şi de neconceput, ca monarhul ţării şi dregătorii săi, să ofere pe tavă Trupul naţiunii, duşmanului de moarte, care l-a râvnit de două secole încoace. În dureroasa conjunctură în care se afla poporul român, Horia Sima a constituit la 10 Decembrie 1944, Guvernul Naţional de la Viena, compus din 10 membri: 5 legionari (Horia Sima, şeful guvernului, Vasile Iaşinschi, min. de interne şi al muncii, Mihail Sturdza, min. de externe, Corneliu Georgescu, min. finanţelor şi Grigore Manoilescu, min. propagandei) şi 5 membri nelegionari (mitropolitul Visarion Puiu, Mitropolitul Bisericii Române pentru Europa Occidentală, prof. Ion Sângiorgiu, min. educaţiei, generalul Platon Chirnoagă, min. Apărării, deputatul basarabean Vladimir Cristi, min. cultelor şi Eugen Băilă, secretar de stat cu problemele aviaţiei şi expert diplomatic în relaţiile cu Germania). Primul sediu al guvernului român din exil a fost la Viena (între 10 Dec.-19 Feb. 1945), apoi la Alt-Aussee (între 20 Feb.-10 Mai 1945). După constituirea Guvernului Naţional Român din Exil, Horia Sima, şeful guvernului a trecut la constituirea Armatei Naţionale Române. În doar 3 luni de zile cei 100 de militanţi legionari au adus 12 000 de militari, constituind Armata Română din Exil sub conducerea generalului Platon Chirnoagă, la puţin timp după căderea sa ca prizonier la germani în zona râului Tisa. Generalul de divizie Chirnoagă şi-a constituit Statul Major pe demna responsabilitate a celor 2 colegi colonei cu care a luptat în Divizia a 4-a, Alexandrescu şi Ciobanu şi comandorul Eugen Băilă. Majoritatea ofiţerilor şi subofiţerilor fusese recrutată din rândurile personalului pe care Antonescu îi trimisese în Germania la specializare şi dintre cei care căzuseră prizonieri.





Constantin D. Constantinescu (1884-1961)





Constantin D. Constantinescu s-a născut într-o familie de ţărani înstăriţi din comuna Beceni, judeţul Buzău la 20 Februarie 1884, într-o familie cu 9 copii, 7 băieţi, din care 5 au îmbrăţişat cariera militară, Constantin ajungând general, iar fratele său Gheorghe, contraamiral, maiorul martir Traian, şi 2 fete. După terminarea liceului B.P. Heşdeu din Buzău, a urmat un an la Universitatea din Bucureşti 1902-1903, apoi s-a înscris la Şcoala de Artilerie şi Geniu, pe care a absolvit-o în 1905, ca sublocotenent. Ulterior Constantin a urcat toate treptele ierarhiei militare, de la comandant de secţie de artilerie la cea de comandant de armată. A participat la campania din Bulgaria în 1913, şi la primul război mondial. A absolvit Şcoala Superioară de Război 1919-1920. În al doilea război mondial a intrat cu Corpul 11 Armată, devenind „mâna dreaptă” a lui Ion Antonescu, a urcat până la comandant al Armatei 4 române, când a fost demis şi trecut în rezervă de generalul Antonescu, ca urmare a pierderii bătăliei de la Stalingrad. Pentru minunatele sale fapte de arme şi eroice a primit ordinele „Coroana României”, cu spade, în grad de cavaler şi „Coroana României”, clasa a III-a în grad de comandor; „Steaua României” în grad de cavaler, respectiv ofiţer, şi clasa a III-a; „Sfânta Ana”, clasa a III-a, „Crucea de război franceză; ordinul „Mihai Viteazul”.


Calvarul generalului Constantin începe o dată cu arestarea sa din 15 August 1949, de către Securitatea din Bacău. Din lipsă de probe este repus imediat în libertate. După ce s-au fabricat probele este arestat a doua oară la 17 Septembrie 1951 şi întemniţat la Uranus, Plevnei, Jilava, Văcăreşti, etc. Acuzaţia: crimă împotriva umanităţii (executarea de partizani sovietici la Bilaevka şi Iasca). Procesul a durat peste 3 ani, timp în care regimul detenţiei i-a şubrezit sănătatea. Prin sentinţa penală nr. 2161 din 20 Septembrie 1954, generalul a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică. Face recurs şi cere prezidiului Marii Adunări Naţionale graţierea. I se admite recursul şi în loc de 15 ani muncă silnică, primeşte 12 ani temniţă grea, prin decizia penală 1057 din 30 Mai 1955. Face din nou recurs şi Tribunalul Suprem al R.P.R. prin adresa nr. 11 562 di 23 Septembrie 1955, propune rejudecarea în vederea achitării, încheindu-se astfel calvarul unui mare general. (AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, litera C, Dosar, nr.4).





Nicolae Dăscălescu (1884-1969)





Nicolae Dăscălescu s-a născut în comuna Căciulaţi, judeţul Neamţ la 16 Iunie 1884, într-o familie de vechi răzeşi. În 1906 a absolvit liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, apoi Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu în 1908. Participă ca sublocotenent în 1913 în campania din Bulgaria. La începutul primului război mondial ajunge comandant de divizion ăn cadrul Regimentului 4 Artilerie, cu gradul de căpitan. S-a făcut remarcat în luptele din Ardeal la eliberarea Odorheiului, Miercurea Ciuc, Sovata, în cele de la Grădinari, Buturungeni, Ciorogârla, Otopeni, precum şi cele din Moldova, la Cuşna, Cireşoaia şi Slănic, participând cu acelaş succes şi la campania din Ungaria. A fost avansat în 1917 la gradul de maior şi decorat cu ordinele „Coroana României”, clasa a V-a, român şi „Sfânta Ana”, clasa a III-a, rus. În 1923 a absolvit Şcoala Superioară de Război, devenind colonel. Ajunge Şef de Stat Major la Diviziei Aeriene şi al Inspectoratului General al Aeronauticii, Comandant al Regimentului I Artilerie, Anti-Aeriană (A.A). În 1937 ajunge general de brigadă, Secretar general al M. A. N. comandant al Brigăzii I Apărare Contra Aeronavelor şi al diviziilor 20 şi 25 Infanterie. A primit ordinele „Steaua României”, „Coroana României” şi Medalia Aeronautică. Participă la cel de-al doilea război mondial cu Divizia 21 Infanterie, cu care eliberează Basarabia. Mereu în linia întâi generalul-ostaş ajunge „legenda Dăscălescu”. A fost decorat de generalul Antonescu cu propria decoraţie pe care o purta din 1916, ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. După ce cucereşte Odesa, devine comandant al Corpului 2 Armată. Se remarcă deosebit la Cotul Donului, la Stalingrad şi pe Doneţ, cu Armata a 3-a, primind ordinele „Vulturul German”, „Steaua României” şi „Coroana Românieie”. Participă la eliberarea Nord-Vestului României, eliberând Maramureşul, Someşul, Tisa, Satu Mare, Carei, apoi în Ungaria la Csenger-Dombrad, Bodrog, Hernad, în Cehoslovacia la Rozvana, Brezno şi Zvoltea. După arestarea Generalului de armată Gheorghe Avrămescu de către sovietici, preia comanda Armatei a 4-a române, eliberând văile Hronului şi Vahului şi munţii Tatra şi Carpaţii Albi. Este grav rănit pe 25 Martie 1945. Cu tot eroismul să incontestabil, calvarul epurărilor şi al prigoanei nu l-a ocolit. Este trecut în rezervă din oficiu la 29 iulie 1945. Un an mai târziu, în 1946 este arestat şi judecat de Tribunalul Poporului. Acuzaţiile: „crime de război” şi „vinovat de dezastrul ţării”.Este achitat prin decizia nr. 105 a Curţii de Apel Bucureşti în Octombrie 1946. Se retrage la ţară, ocupându-se de cele 5 ha de pământ primite prin ordinul „Mihai Viteazul”. Devenind chiabur este ridicat la 21 Mai 1951, chiar de la arat şi dus la închisoarea Jilava sub aceeaşi acuzaţie pentru care fusese achitat în 1946. Este trimis fără judecată în colonia Poarta Albă, până în 1955, când salvarea eliberării îi vine din partea mareşalului Malinovski, care fiind oaspetele (sau „gazda”) lui Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a întrebat de fostul său camarad de front cu care a făcut campania în Cehoslovacia. S-a pus pe rol procesul şi a fost achitat, dar ajungând la Căciuleşti a găsit casa naţionalizată, deposedat de pământ şi acuzat de tribunalul local ca sabotor agricol, pentru că timp de 4 ani cât a fost sechestrat nu a predat cotele agricole obligatorii. După 68 de cereri-memoriu de repunere în drepturi statul i-a redat drepturile de pensionar militar şi atât. Marele ostaş, românul creştin, generalul demn şi modelul perfect a trecut la Domnul la 28 Septembrie 1969. (AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, litera D, Dosar, nr.5, Fond Documentar al Institutului de Studii Operativ- strategice şi Istorie Militară, caseta 200).





Corneliu Dragalina (1887-1949)





Corneliu Dragalina s-a născut în Caransebeş la 5 Februarie 1887, în familia unor vechi creştini luptători pentru Dumnezeu şi Neam. Termină liceul în Caransebeş, apoi urmează cursurile Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu din Bucureşti în 1907 cu aprecieri elogioase. Pleacă în Germania la Essen, pentru a testa perfecţionarea tunurilor cu cu tragere rapidă între 1911-1913. Revine în ţară şi ste numit comanadnt de baterie în cadrul Divizionului 5 Obuziere. Participă la primul război mondial cu gradul de căpitan, în regimentul 2 Artilerie Grea la campania din Dobrogea. Este rănit în 1916 şi ca o recunoaştere a eroismului său primeşte ordinele „Coroana României”, „Steaua României” şi „Mihai Viteazul”.În 1917 ajunge comandantul unui Divizion de tunuri de150mm. Primeşte mai multe misiuni peste hotare, iar în 1921 termină cursurile Şcolii Superioare de Război. În 1927 este numit ataşat militar al României la Budapesta, iar în 1928 este avansat colonel. În 1931 este numit la comanda Regimentului 38 Obuziere şi doi ani mai târziu devine Şef de Stat Major al Inspectoratului General al Artileriei. La 15 Iunie 1935 urcă la gradul de general de brigadă, iar la 1 Iulie 1938, devine general de divizie. Între 1941-1942 asigură comanda trupelor române pe Nistru şi Bug. Avansat general de corp de armată în 1942 participă la luptele din jurul Doneţului, Harkov, Semenovka.Cepel, râul Oskol, valea Jessulovski Aksaj, Muscetovka, Stalingrad, Krasnoarmeisk, Volga. La 20 Martie 1943 este numit guvernator militar al Bucovinei, până la 23 August 1944. După 15 noiembrie 1944 preia conducerea Inspectoratului trupelor motomecanizate. În mai 1945 este trecut în rezervă. Faimosul general de armată, decorat cu ordinele „Mihai Viteazul”, clasa a III-a şi a II-a şi „Crucea de Fier”, clasa a II-a şi a I-a, devine atent supravegheat de Securitate, care-i pregătea iminenta arestare întrucât avea simpatii legionare, legături cu conducerea P.N.Ţ. şi pregătea detronarea guvernului Groza. Sfârşitul survenit la 13 Iulie 1949, l-a salvat de detenţie. (AMApN, Fond „Direcţia Personal”, „Memorii Bătrâni”, Generali; Litera D, Dosar 6; ASRI, Fond „P”, Dosar 20 980).





Nicolae Macici (1886-1950)




Nicolae Macici s-a născut la Craiova la 7 Noiembrie 1886, în familia lui Eremia şi Ecaterina cu o veche tradiţie de eroi ai credinţei străbune. Urmează cursurile liceului „Carol I” din Craiova, Şcoala de ofiţeri activi de infanterie şi cavalerie din Bucureşti între 1905-1907. Obţine o bursă pentru a continua studiile în Germania, făcând apoi stadiul la Batalionul 14 Vânători din Colmar. Revine în ţară şi participă la campania din Bulgaria. Se distinge la ocuparea Bercoviţei şi a pasului Petrohan. Absolvă şi cursurile Superioare de Război în 1915, cu gradul de căpitan. În primul război mondial participă la campania din Ardeal cu Regimentul 41 Infanterie. Este rănit grav în zona munţilor Cindrelului, la 22 Septembrie 1916, pierzându-şi ochiul drept. Primeşte ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Ajunge Instructor la Şcolile de ofiţeri de Infanterie din Iaşi şi Botoşani, apoi ofiţer de stat major. Graţie rezultatelor de excepţie pleacă la cursuri de înaltă pregătire în Franţa. În 1937 primeşte comanda Regimentului 92 Infanterie şi a Diviziei 9 Infanterie. Devine aliat al lui Antonescu care-i încredinţează în Ianuarie 1941 programul rebeliunii. În Noiembrie acelaşi an ajunge la comanda Armatei I române. S-a făcut remarcat în campaniile din Ardeal, Ungaria şi Cehoslovacia. La 12 Februarie 1945, este chemat urgent în ţară, iar la 28 Aprilie 1945 este judecat în primul lot al „criminalilor de război”. Este condamnat la moarte, dar „mărinimia” regelui îi comută pedeapsa prin Înalt Decret Regal la muncă silnică pe viaţă. Numai în anul 1945 au fost constituite sub „patronajul” regelui 9 loturi de „criminali de război”. Din primul lot în care erau incluşi marii generali Macici, Calotescu, Trestioreanu, Ghineraru, Calafeteanu, Pătrăşcoiu şi personalităţi de talia lui Ion Haţieganu, Ion Năstase, N. Melinescu, Stere Marinescu, 29 de personalităţi şi generali au fost condamnaţi la moarte, dar clemenţa regală i-a salvat oferindu-le munca silnică pe viaţă. Calvarul său l-a purtat prim celebrele temniţe Jilava, Dumbrăveni, Aiud. teroarea de la Aiud a trăit-o din plin până la 15 iunie 1950, când şi-a dat sfârşitul pământesc. (AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, Litera M., Dosar nr.3:ASB. „Voinţa Armatei!”, nr.10 / 1941; Preşedenţia Consiliului de Miniştri, Dosar 103 /1941).


Realităţile contemporane ne-au creat falsa imagine că o ţară modernă, europeană nu are nevoie de a o armată educată în spiritul dragostei până la sacrifiul suprem pentru glia strămoşească în care odihnesc aceşti sfinţi muceniţi ce nu au ezitat să dea jertfa supremă.


Cultul eroilor şi al martirilor a rămas parcă încremenit într-o realitate străină nouă.


Adevăraţii criminali, sfindând aceşti morţi sfinţi ai Neamului Românesc, îşi cer în ultimii ani, cu neruşinare averile pe care nu le-au avut niciodată şi muşcă încă din glia străbună ce rodeşte şi graţie sângelui nobililor generali români sacrificaţi de înalta trădare regală.


La ceas de bilanţ, la fiecare început de lună mai, să ne plecăm pentru câteva clipe capul şi aducerea aminte a jertfei lor să ne înnobileze datoria de a le aşeza pe mormintele neştiute la cei mai mulţi dintre ei, alături de florile recunoştinţei noastre, promisiunea şi datoria ca jertfa şi sacrificiul lor să nu dispară din adevărata istorie a României.

"Mii de morţi au fost azvârliţi mişeleşte în gropi comune, în pielea goală în miez de noapte"

Colectivizarea, drama ţăranilor români
Colectivizarea agriculturii şi foametea care a urmat au respectat tiparele folosite în URSS pentru a distruge ...

Unde chefuiau nomenclaturiştii din Republica Moldova
Dincolo de retorica oficială care punea accentul pe echitatea socială, comunismul a însemnat existenţa unor privilegii pentru nomenclatura de partid, în contrast cu nivelul de viaţă destul de modest al oamenilor de rând. Acest lucru este confirmat de un document din 1987, descoperit recent în arhiva fostului Comitet Central al Partidului Comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (CC al RSSM) şi marcat drept „strict secret” până nu demult.
Este vorba despre o decizie a CC de la Chişinău, din 9 iunie 1987, intitulată „Despre utilizarea obiectelor «de prestigiu» pentru necesităţile oamenilor muncii”. Este unul dintre primele cazuri când se recunoaşte deschis existenţa privilegiilor de care se bucura nomenclatura comunistă, păstrate discret de ochii lumii sau negate anterior.
„Perestroika” şi componenta sa „glasnosti”, adică transparenţă (numită în presa de la Chişinău a epocii cu un termen greşit – „publicitate”), au marcat începutul dezvăluirilor pe această temă, ceea ce a contribuit la apropierea momentului de prăbuşire a regimului.


Secvenţă din filmul "Banchet cu Baltasar sau o noapte cu Stalin" 1989. Gustul pentru lux al lui Stalin era binecunoscut şi s-a transmis şi nomeclaturiştilor de rând, chiar şi celor din RSSM

Case de oaspeţi cu marmură, covoare scumpe şi veselă de porţelan
Din documentul menţionat aflăm că, în perioada anilor 1964-1983, au fost construite 167 de localuri de relaxare de lux pentru nomenclaturişti, pentru asta fiind cheltuite sume exorbitante. Aproape jumătate din aceşti bani proveneau din surse neidentificate, fără nicio evidenţă contabilă. Numai la construcţia a 86 din cele 167 de imobile au fost cheltuite 6,4 milioane de ruble sovietice (în condiţiile în care salariul mediu era mai mic de 100 de ruble). Pentru celelalte 81 de localuri nu se ştie exact suma folosită.
Aceste locuri luxoase cu acces strict limitat erau construite sub diferite denumiri – case de oaspeţi, case ale vinificatorilor, livădarilor sau pădurarilor, săli de banchete şi de degustare, saune, băi şi altele. Pentru construirea a 90 de băi şi saune s-a cheltuit, de pildă, peste jumătate de milion de ruble, pentru sălile de degustare – 1,5 milioane de ruble, iar întreţinerea lor se ridica la aproape 200.000 de ruble anual. Cele mai multe astfel de localuri se aflau în raioanele Orhei, Glodeni, Dubăsari, Străşeni, Suvorov (azi Ştefan Vodă), Ungheni, Nisporeni, Criuleni, Făleşti, Kutuzov (azi Ialoveni), precum şi în oraşele Bălţi şi Chişinău.
Pentru construcţia şi finisarea acestora s-au utilizat materiale costisitoare, precum marmură, granit, lemn preţios, oţel de calitate superioară. Imobilele erau echipate cu mobilier şi covoare scumpe, mese de biliard, bazine de înot. Totodată, erau asigurate cu televizoare, frigidere, veselă de porţelan, pahare de cristal şi alte articole ce nu puteau fi găsite uşor în vânzare liberă de către muritorii de rând. Asta găseai, bunăoară, la baza de odihnă „Vânătorul” din Ungheni, Casa livădarilor din colhozul „Zarea Moldavii” din raionul Făleşti, restaurantul din satul Dolna, raionul Nisporeni, Casa vinificatorului din sovhozul „Victoria”, raionul Kotovsk (azi Hânceşti).
Relaxare şi confort doar pentru şefi
Numai în oraşul Chişinău existau 60 de băi finlandeze, apărute pe lângă 48 de întreprinderi industriale, majoritatea acestora funcţionând fără a fi înregistrate conform legislaţiei în vigoare. În câteva din acestea aveau acces uneori şi muncitorii, însă în cele mai multe dintre ele se relaxau doar conducătorii întreprinderilor şi apropiaţii lor. Asociaţia forestieră din Chişinău, de exemplu, avea o baie-saună în vecinătatea pădurii de la Togatin. Comitetul orăşenesc pentru sport din Chişinău deţinea o baie-saună la Ghidighici, în apropierea lacului de acumulare. Aceasta era utilată cu televizor color, magnetofon „Eletronika 50D”, mobilier scump şi era accesibilă unui cerc restrâns de persoane. Şi Comitetul Central al Comsomolului din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească avea o casă de odihnă şi o baie-saună la Ghidighici, pe care o foloseau numai câţiva dintre şefii tineretului comunist. Situaţii similare erau înregistrate la administraţia moldovenească a aviaţiei civile, la uzina „Signal”, în numeroase firme de construcţie, la departamentele „Measomoltorg” şi „Moldavproiectmebel”.


Lux şi dezmăţ finanţate de economia subterană
Casele de odihnă, restaurantele speciale, băile-saună şi sălile de degustare erau doar un paravan pentru asigurarea bunăstării şi a privilegiilor nomenclaturii comuniste. Existenţa acestora confirmă caracterul de castă al conducerii de vârf al Partidului Comunist şi al elitei economice din URRS în general şi din RSSM în particular. Muncitorii şi ţăranii, pe care partidul pretindea că îi reprezintă, nici nu ştiau de existenţa acestor localuri „de prestigiu” în care domneau dezmăţul sexual, abundenţa de bucate şi băuturi spirtoase. Comuniştii de rând erau prostiţi într-un hal fără de hal – ei plăteau cotizaţii, înghiţeau promisiuni deşarte şi sorbeau din cafeaua artificială fabricată din orz. Mai mult, aceste baze de odihnă pentru nomenclatură, construite de multe ori ilegal, din surse neidentificate, confirmă încă o dată existenţa unei viguroase economii subterane pe vremea sovietelor.

Construirea localurilor de lux a trezit „revolta îndreptăţită a comuniştilor, a oamenilor cinstiţi”


Extras din Hotărârea CC al RSSM din 9 iunie 1987, „Despre îndeplinirea insuficientă de către comitetele orăşeneşti şi raionale de partid, comitetele executive orăşeneşti, ministere şi departamente ale republicii, a indicaţiilor CC al PCM cu privire la utilizarea pentru satisfacerea necesităţilor oamenilor muncii a obiectelor «prestigioase» construite anterior”
„Verificarea efectuată de Comisia de control al partidului de pe lângă CC al Partidului Comunist al Moldovei în colaborare cu Comitetul controlului popular al RSS Moldoveneşti a scos în evidenţă că în trecut unele comitete de partid raionale, orăşeneşti, ministere şi departamente au ignorat repetatele cereri din partea CC al PCM despre inadmisibilitatea irosirii resurselor materiale şi financiare pentru construcţia unor obiective de «prestigiu», care se foloseau în scopul primiri diferitor delegaţii de partid, de stat, a delegaţiilor din străinătate, comisii şi oaspeţi.


Şefii comunişti şi elita economică din perioada sovietică se bucurau de privilegii şi bunuri la care nici nu visau oamenii de rând, multe fiind finanţate ilegal din surse ascunse
În anii 1964-1982, în contextul insuficienţei spaţiului locativ, a obiectelor cu destinaţie social-culturală, în oraşele şi raioanele republicii au fost construite numeroase obiecte sub denumirea de case ale vinificatorilor, livădarilor, precum şi săli pentru primirea oaspeţilor, băi. Construirea majorităţii acestora s-a efectuat în afara planului şi fără permisiuni de rigoare. În construcţii se admitea luxul, se utilizau materiale deficitare (?), pentru mobilier se achiziţionau utilaje costisitoare. Asemenea fenomene au fost înregistrate în raioanele Făleşti, Glodeni, Criuleni, Dubăsari, Străşeni, Orhei, Kutuzov, în oraşele Bălţi şi Chişinău şi trezeau revolta îndreptăţită a comuniştilor, a oamenilor cinstiţi. Numai în Chişinău au fost construite la 19 întreprinderi saune finlandeze fără niciun fel de documentaţie necesară, la multe dintre acestea fiind admis luxul excesiv.
(...) Unele băi-saune sunt situate departe de întreprinderi şi baze de odihnă [legale], nu sunt accesibile colectivelor de muncă şi sunt folosite de regulă de un cerc restrâns de persoane (...).
(...) Acestea şi alte neajunsuri vorbesc despre faptul că unele comitete orăşeneşti, raionale, comitete executive, ministere şi departamente din republică se debarasează prea lent de stereotipurile create în cadrul procesului de lucru, nu au adoptat o poziţie principială în evaluarea faptelor ce ţin de irosirea resurselor de stat, neglijând normele moralei comuniste. Conducătorii acestora nu au tras concluziile necesare din hotărârile Congresului al XXVII-lea, Plenarei din ianuarie 1987 a CC al PCUS, nu au conştientizat necesitatea restructurării în fapte, nu numai în vorbe, şi în continuare nu adoptă măsuri decisive în vederea îndeplinirii indicaţiilor CC al PCM.
CC al PCM decide:

1. A condamna neîndeplinirea cerinţelor CC al PCM cu privire la utilizarea în interesul oamenilor muncii a edificiilor «prestigioase» construite anterior şi destinate primirii delegaţiilor şi oaspeţilor. De atras atenţia conducătorilor organizaţiilor de partid şi sovietice, ministerelor şi departamentelor la faptul că asemenea acţiuni nu sunt numai inadmisibile, dar au şi un efect politic nociv, contribuie la frânarea proceselor de restructurare, reduc simţitor autoritatea comitetelor de partid, a organelor puterii sovietice.
   
2. Comitetele orăşeneşti şi raionale de partid sunt obligate să efectueze o evaluare politică a acestor fenomene negative, să ia sub control riguros îndeplinirea prezentei hotărâri, să nu permită în viitor construcţia unor edificii similare de către întreprinderi şi organizaţii orăşeneşti şi raionale. CC al PCM va califica eventuale construcţii în afara planului ca infracţiune şi încălcare brutală a disciplinei de partid.
   
3. Conducătorii ministerelor, departamentelor, comitetelor executive a Sovietelor locale ale deputaţilor poporului să reutileze în termeni cât mai reduşi aceste obiecte «prestigioase», în aşa fel încât să corespundă necesităţilor oamenilor muncii şi să funcţioneze de o aşa manieră încât să aducă profit economic.
   

[Prim]Secretar al CC al PCM, S. Grossu (ştampilă şi semnătură)”

Chipul torţionarului comunistDacă Ute Frevert şi H.G. Haupt, coordonatori ai volumului Omul secolului XX, ar fi trăit într-un regim totalitar, suntem convinşi că ar fi inclus între figurile emblematice ale secolului trecut, alături de star, turist, consumator, funcţionar, soldat, cel puţin încă una: torţionarul. De fapt, regimurile totalitare şi efortul lor de a re-crea omul, de a-l modela într-un supra-om sau în omul nou, au dat lumii o suită întreagă de profiluri standardizate care cu greu pot fi regăsite în sistemele politice de factură democratică sau, dacă se regăsesc, ocupă un loc periferic în respectivele societăţi. Am putea aminti aici, referindu-ne la regimul comunist din România, figura nomenclaturistului, a activistului, a propagandistului, a securistului, a navetistului şi lista poate fi completată. În prezentul demers ne-am propus să schiţăm contururile uneia din figurile cele mai sumbre ale regimului comunist, dar, totodată, şi a uneia din uneltele sale indispensabile: torţionarul.


O definiţie

Termenul este intrat relativ recent în lexicul limbii române, fiind împrumutat, conform ediţiei din 1998 a DEX, din limba franceză (tortionnaire). Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre persoana şi îndeletnicirea care este desemnată de acesta, "meseria" fiind atestată încă de documentele medievale prin termenul "călău". Călăul nu era doar persoana care aplica pedeapsa capitală, ci şi acela care supunea la "munci" (tortură) deţinuţii sau condamnaţii. Interesant de semnalat faptul că documentele medievale subliniază repulsia românilor faţă de această îndeletnicire, călăii fiind, îndeobşte, de origine străină (de altfel, potrivit ediţiei 1975 a DEX, termenul provine din limba ţigănească, în care "Kalo" înseamnă "negru"). Lucrurile par a se fi schimbat în perioada modernă şi, mai ales, contemporană, fiind atestate documentar cumplitele torturi la care erau supuşi arestaţii sub învinuiri de drept comun (vezi sintagma "bătaie ca la hoţii de cai") sau persoanele reţinute cu prilejul unor revolte sociale (cele mai oribile şi numeroase cazuri fiind înregistrate în timpul răscoalei din 1907) de către proprii co-naţionali.


Torţionarul - element indispensabil al Puterii
Odată cu intrarea în ceea ce unii autori au numit "secolul lagărelor" sau "epoca totalitarismelor", torţionarul a devenit un element indispensabil al Puterii în tot mai multe state. Odată cu creşterea importanţei social-politice a "muncii" sale, torţionarul se transformă dintr-un element marginal într-o persoană privilegiată, care inspiră groază amestecată cu respect, care se ştie indispensabilă şi care este conştientă de impunitatea sa. Elementul de diferenţiere dintre prezenţa torţionarilor în cadrul sistemelor democratice şi în cele totalitare constă tocmai în numărul acestora şi în rolul care le este atribuit. "Masificarea" torţionarilor, pentru a folosi un termen al lui Alvin Toffler, specifică epocii industriale, conjugată cu dezvoltarea accentuată a mass-media au schimbat percepţia publicului asupra acestei categorii de oameni.
Aducerea în faţa opiniei publice a cumplitelor atrocităţi săvârşite în lagărele naziste şi comuniste, în centrele de detenţie din Vietnam, America de Sud şi, mai recent, şi în alte areale geografice a ridicat o întrebare esenţială: ce îi putea face pe aceşti oameni să săvârşească astfel de atrocităţi împotriva semenilor lor? Cum se face că oameni care beneficiau de toate cuceririle civilizaţiei, făceau baie zilnic, mergeau cu tramvaiul la "slujbă", ascultau concerte simfonice la radio erau capabili de o bestialitate incredibilă? Întrebarea este cu atât mai importantă cu cât, adesea, torţionarul şi schingiuitul făceau parte din aceeaşi naţiune şi rasă, aveau aceeaşi credinţă religioasă, vorbeau aceeaşi limbă. Ca urmare, astfel de excese nu pot fi motivate (nicidecum scuzate!), precum în alte cazuri, de fanatismul religios, de ura rasială sau de xenofobie. Atunci, să fie vorba de cazuri patologice, de indivizi cu comportament deviant?
După observaţiile celor mai mulţi dintre supravieţuitorii torturilor şi ale analiştilor fenomenului, un număr foarte mic de torţionari, între 5 şi 10%, pot fi consideraţi sadici (şi deci anormali!). Aşadar explicaţiile atât de dragi studiilor psihanalitice sau psihiatrice se dovedesc în mare parte inadecvate pentru explicarea torturii în regimurile totalitare. Întrucât principiul după care au funcţionat aceste regimuri este unul nou, explicarea crimelor săvârşite în numele lor revendică introducerea unor noi concepte, unor noi abordări. Cercetătorii au constatat că, în locul unor bestii sângeroase native, adesea torţionarii se dovedeau a fi oameni amabili, taţi de familie, capabili chiar de acte de compasiune.


Categorii de torţionari
În încercarea de a oferi o explicaţie acestei aparente contradicţii, Ruxandra Cesereanu a propus împărţirea torţionarilor în trei categorii. Prima se referă la torţionarul robot. Aceştia acţionează la comandă şi sunt aproape în fiecare caz dirijaţi riguros de o "eminenţă cenuşie" a torturii. Torţionarul-robot supliciază "fiindcă aceasta îi este meseria , iar nu fiindcă este sadic".
Al doilea tip este cel al torţionarului carierist. Persoană fără scrupule, acesta îşi "oferă serviciile oricui, inclusiv fostelor sale victime, în cazul în care acestea vor ajunge cândva la Putere. Tortura nu este doar o slujbă oarecare pentru el, dar ea nu este nici viaţa lui".
În sfârşit, a treia categorie ar fi aceea a torţionarului rafinat, torţionarul "om de ştiinţă". Considerat de multe dintre victime ca fiind cel mai periculos, întrucât "supliciază cu inteligenţă, dar şi cu perversitate. Rafinaţii studiază tortura cea mai potrivită pentru victimele lor, pentru a-i aplica acesteia doar supliciul care i-ar putea produce cea mai mare tensiune şi nelinişte".
R. Crelinsten propune o tipologie asemănătoare, cu numeroase elemente comune, distingând zeloţii, carieriştii şi sadicii.
Zeloţii sunt, în opinia sa, indivizi "detaşaţi emoţional de ceea ce fac, cruzi şi cu un control complet al emoţiilor". Aceştia provin din rândul oamenilor simpli, fără o educaţie avansată, care pur şi simplu cred fanatic în ceea ce fac şi în scopurile ideologice ale regimului, fapt ce-i conduce la o puternică diferenţiere între "noi" şi "ei".
Carieriştii sunt persoane interesate în dezvoltarea carierei şi care văd tortura ca o slujbă ce trebuie făcută în mod eficient pentru a obţine o promovare. Aceştia sunt adesea inteligenţi, educaţi şi chiar dezaprobă excesele din timpul torturii. Ei nu sunt în mod special interesaţi de tortură, ci o privesc ca un mijloc pentru atingerea unui scop.
Sadicii sunt, în ciuda percepţiei comune, foarte rari. Totuşi, sunt mărturii care atestă plăcerea resimţită de unii torţionari în timp ce-şi supliciau victimele.
Deosebit de utile în înţelegerea acestei lumi a chinurilor, clasificările de acest gen nu dau soluţia problemei întrucât, aşa cum observa Tzvetan Todorov, "explicaţia nu trebuie căutată în caracterul individului, ci în acela al societăţii. Explicaţia va fi politică şi socială, nu psihologică sau individuală".
În ce ne priveşte, împărtăşim opinia conform căreia cauza esenţială a recrudescenţei torturii trebuie căutată în desacralizarea societăţilor contemporane şi, în special, a societăţilor totalitare. În societăţile totalitare persoana umană îşi pierde caracterul divin, încetează a mai fi considerată a fi "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu". Dealtfel, însuşi Dumnezeu este "declarat" mort şi atunci, aşa cum considera un erou dostoievskian, "totul este permis!". În practica şi teoria sistemelor totalitare fiinţa umană este considerată ca un mijloc, fără a mai fi o adevărată persoană. Depersonalizarea este radicală mai ales cu cei care se opun proiectului totalitar. Un judecător din U.R.S.S. o avertiza pe o deţinută: "Pentru noi, duşmanii poporului nu sunt fiinţe umane. Împotriva lor, totul este permis".


Recrutarea torţionarilor
Înţelegerea lumii torţionarilor presupune şi clarificarea modului în care Puterea îşi recrutează uneltele. În acest sens, cercetătorii (R. Crelinsten & A. Schmidt) au identificat patru căi principale, prima fiind calea avansării în carieră. În acest caz, torţionarul provine din organizaţii militare sau civile, fiind promovat de organele superioare într-o unitate specială însărcinată cu tortura politică nu pentru că ar fi dorit în mod expres acest lucru, ci pentru că manifestaseră deja calităţile şi abilităţile necesare pentru a deveni un torţionar "de succes", precum obedienţă deplină, zel în îndeplinirea ordinelor, o loialitate extremă faţă de partid/organizaţie.
A doua cale e aceea a recrutării directe într-o unitate militară specializată. Aceste persoane provin din clasele sărace ale societăţii, sunt slab educate şi/sau provin din familii care împărtăşesc scopurile şi orientarea ideologică a regimului.
Un al treilea bazin de recrutare este reprezentat de indivizii care aleg în mod conştient să devină torţionari din diverse motive (pecuniare, prestigiu social, sentimentul puterii etc.).
O a patra cale pentru obţinerea de torţionari este, totodată, şi cea mai sinistră: recrutarea lor din rândul foştilor oponenţi politici capturaţi. După o perioadă de privaţiuni şi chiar de tortură, în schimbul unui tratament mai bun sau al unei eliberări mai apropiate, unii dintre foştii inamici ai regimului acceptă să se transforme în unelte oarbe şi să-şi tortureze foştii camarazi (vezi cazul "experimentului Piteşti").
Regimul comunist din România a făcut apel pe scară largă la tortură şi torţionari, mai ales în primele sale decenii de existenţă, dar anchetarea muncitorilor revoltaţi la Braşov în noiembrie 1987 sau a persoanelor arestate în timpul evenimentelor din decembrie 1989 au dovedit că tortura şi torţionarii sunt elemente indispensabile, organic necesare pentru supravieţuirea unui regim politic ilegitim.
În primii ani de funcţionare, comuniştii români au făcut apel la "specialiştii" deja creaţi de regimurile autoritare care au precedat instalarea comunismului. Pe lângă mărturiile documentare privind torturile aplicate în aresturile Poliţiei, Siguranţei sau ale S.S.I-ului, pot fi invocate şi amintiri precum cele depănate de generalul Nicolae Pleşiţă care afirmă că a învăţat "meserie" de la un comisar de siguranţă, Ionescu Nicolae, supranumit, elocvent, "Tocană". Preluând "creator" experienţa instituţiilor precedente, Securitatea a dus pe culmi nebănuite "arta" torturii.
În cazul torţionarilor Securităţii, consideraţiile de mai sus privind tipologia torţionarului, cu un caracter mai general, îşi găsesc pe deplin validarea. Situaţia personalului Direcţiei Anchete a D.G.S.P., în anul 1951, se prezenta, în relatarea directorului adjunct Tudor Dincă, astfel: "Dintre toţi lucrătorii anchetatori nu erau decât vreo 6-7 muncitori de fabrică, restul erau funcţionari, chelneri, frizeri, vânzători de prăvălie, fotografi etc. Muncitorii proveniţi din fabrică se prezentau destul de slab, atât în munca profesională, cât şi în munca politică".
Observaţiile făcute de Tudor Dincă la nivel central pot fi extrapolate, fără teama de a greşi, la nivelul întregii ţări. Cu puţine excepţii, cei angrenaţi în munca de anchetă nu aveau nici cea mai elementară pregătire în domeniu, un minim de cunoştinţe juridice sau psihologice şi nu se pricepeau decât la un singur lucru: bătaia. Într-o formă eufemistică, generalul locotenent Evghenie Tănase relata această situaţie în următorii termeni: "N-am să spun nici un lucru nou când voi afirma că această unitate (Direcţia Anchete - n.ns. F.B.) - ca de altfel toate unităţile Securităţii Statului de la cea mai mare până la cea mai mică funcţie - la înfiinţarea ei a fost încadrată cu oameni ai muncii care avea[uş un grad de pregătire şi cunoştinţe generale destul de reduse".


Tot atât de adevărat este faptul că unii dintre proaspeţii torţionari dovedeau calităţi native pentru noua "meserie". Un astfel de caz înregistrează Radu Ciuceanu la Craiova: "Şeful anchetei şi creierul a fost maiorul Vasilescu, fost muncitor cazangiu. Şiret şi duplicitar, a condus cu măiestrie întreaga anchetă dovedindu-şi calităţi ce nu păreau dintru început vizibile. Ştia cu iscusinţă să-şi muleze interogatoriul după natura fiecărui anchetat. A ordonat, cu sânge rece, bătaia la tălpi şi tortura aplicată sub diferite forme, practicată în speţă de trei subalterni devotaţi şi pricepuţi ".
Dacă ar fi să apelăm la clasificarea lui Crelinsten, am regăsi în rândurile torţionarilor Securităţii figuri reprezentative pentru fiecare categorie. Astfel, în rândul zeloţilor îl putem include pe Frantz Aandără, torţionar recrutat din rândul deţinuţilor de drept comun, fiind condamnat pentru paricid. Acesta, cu o educaţie precară, puternic îndoctrinat în timpul detenţiei (după propria expresie, "Asta era îndoctrinarea. Ura. Să bage ură"), era folosit în timpul unor anchete mai "speciale", utilizând o metodă "specială": "Un creion lung neascuţit, cu care loveam peste testicule. Îmi arătau cum să lovesc, să bat în dreapta, să lovesc numai un pic. După circa zece minute să mai lovesc, doar dacă nu spunea el între timp ceea ce trebuia. Adică ceea ce anchetatorul care stătea la masă îl întreba".


Femei torţionar
În folosirea acestei metode, Aandără a fost iniţiat de către o femeie, probabil Vida Nedici - temută anchetatoare a Securităţii din Timişoara, de origine sârbă - vezi unele detalii la Lucian Plapşa, Soarele de la Nord, Timişoara, Ed. Helicon, 1996, p. 84. Prin activitatea Videi Nedici este ilustrată categoria sadicilor, acei torţionari care schingiuiau din plăcere, resimţind o satisfacţie intimă în faţa suferinţei umane. Existenţa unei alte femei sadice, de origine maghiară, care aplica acelaşi supliciu este menţionată de un alt memorialist, Ion Cârja, în lucrarea Canalul morţii: "Margareta Hegeduş era ofiţer de securitate. Era o femeie înaltă de aproape 1,90 m., cu nişte braţe lungi şi o faţă lunguiaţă, de animal rozător. Această femeie pervertită îşi făcuse o dexteritate în chinuirea bărbaţilor, împotriva cărora aplica un supliciu barbar şi extrem de dureros, bătaia la testicule, până când omul cădea în nesimţire". Evident, sadismul nu era un apanaj al femeilor torţionar, nelipsind mărturiile care atestă sadismul unor ofiţeri bărbaţi. O astfel de persoană era maiorul cunoscut ca "Ionescu 22", anchetator al Direcţiei Regionale de Securitate Craiova în 1948. Acesta fusese funcţionar al Poştei, angajat apoi în Siguranţă şi Securitate. Victimele îl prezintă ca pe un "mare schingiuitor. Bătea cu plăcere. Îi citeai voluptatea pe faţă".


Torţionari absolvenţi ai "şcolii de securitate"
Totuşi, cei mai numeroşi, în opinia noastră, au fost carieriştii. Aceştia, proveniţi din pături defavorizate ale populaţiei, odată ce au îmbrăcat "haina statului", erau dispuşi să facă orice le-ar fi fost de folos în păstrarea statutului dobândit şi în urcarea treptelor ierarhiei militare. În faţa acestui obiectiv, considerentele umanitare dispăreau. Relevantă este situaţia maiorului Enoiu I. Gheorghe, propus în ianuarie 1963 să preia conducerea Direcţiei Anchete. Acesta, fost zeţar într-o tipografie, a urmat în perioada martie - august 1949 o "şcoală de securitate", pe când avea doar 22 ani. S-a înscris apoi într-un veritabil cursus honorum, urcând de la gradul de plutonier major la cel de maior. În fişa sa de cadre, printre altele, se menţionează: "Personal participă la anchetarea şi demascarea activităţii duşmănoase a elementelor fanatice şi datorită metodelor folosite reuşeşte să-i determine să-şi recunoască faptele comise. În cei peste 13 ani de când lucrează în munca de anchetă, ofiţerul a fost folosit în lucrările cele mai grele ale unităţii, contribuind în mod efectiv la demascarea şi trimiterea în justiţie a mai multor organizaţii contrarevoluţionare şi bande care unelteau contra orânduirii de stat a R.P.R. Pentru rezultatele deosebite obţinute în muncă, a fost avansat până la gradul de maior, decorat cu ordine şi medalii ale R.P.R. şi premiat în mai multe rânduri cu diferite sume de bani".
Aşa cum reiese din taxonomiile alcătuite de diverşi cercetători şi aşa cum o demonstrează mărturiile documentare sau orale, torţionarul e un om obişnuit sau, în cuvintele unei foste victime, "torţionarii merg printre noi". Tot ceea ce are nevoie torţionarul, înnăscut sau gata să-şi asume acest statut, pentru a arăta de ce este în stare, rezidă într-un context social-politic favorabil şi, uneori, nici măcar de atât. În acest sens, J. Conroy a publicat în anul 2000 lucrarea intitulată sugestiv Unspeakable acts, ordinary people, în care analizează fenomenul torturii în trei areale "atipice": Israel, Belfast şi Chicago. Evenimentele recente demonstrează din plin concluziile autorului, iar fapte precum cele petrecute în Blocul Delta din închisoarea Guantanamo, în închisoarea din Kabul sau în închisorile din China sunt de natură a sublinia că tortura şi torţionarul sunt departe de a dispare.
Nu ne rămâne decât să ne exprimăm încrederea că sistemele democratice vor fi capabile să-şi autogenereze forme adecvate de protecţie în faţa asaltului tot mai făţiş al violenţei nelimitate, camuflată sub sloganuri ideologice dintre cele mai generoase.

Călăraşi: Şapte ani de coşmar în închisorile comuniste


Acum 1 orăNicolae Stamu a fost acuzat de Securitate de uneltire împotriva regimului.

Măcelul de la Braşov: „Am tras şi eu pentru că trăgeau toţi“

2.000 de oameni înarmaţi (militari şi civili) au executat foc o noapte întreagă în centrul Braşovului. În zori, pe asfalt erau 39 de morţi şi un covor de tuburi goale de cartuşe. La Braşov, în timpul Revoluţiei, s-a înregistrat cel mai mare consum de muniţie după Bucureşti. Numai în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 s-au tras aproape 300.000 de cartuşe.
Oraşul Braşov este un caz curios al Revoluţiei. Este singurul loc în care, deşi au existat proteste de stradă încă din 21 decembrie 1989, n-au existat victime până pe 23 decembrie. Totodată, în decurs de trei zile (22-25 decembrie), în Braşov s-a consumat o cantitate imensă de muniţie, oraşul transilvănean fiind depăşit doar de Bucureşti la capitolul gloanţe trase. Cu 76 de morţi în timpul evenimentelor din decembrie 1989, Braşovul ocupă locul 4 în clasamentul funest al numărului de eroi-martiri.



În 1989, Braşovul era un oraş industrial cu 353.000 de locuitori. Revolta muncitorilor de la „Steagul Roşu", înăbuşită în 1987 de forţele Ministerului de Interne, făcuse ca numărul securiştilor să fie mult mai mare în Braşov comparativ cu alte reşedinţe de judeţ.
Oamenii muncii aveau exemple vii ale ororilor din 1987: unul dintre greviştii de atunci uitase să vorbească, de frică. Mai erau şi poveşti despre beciurile Securităţii, unde oamenii erau maltrataţi de roboţi programaţi să bată, despre oameni aruncaţi din tren şi altele asemenea.

Demi-revoluţia

Şi totuşi, la Întreprinderea de Construcţii Aeronautice (ICA) din Ghimbav, la câţiva kilometri de Braşov, muncitorii au aflat o veste în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989: câteva elicoptere ar fi urmat să fie trimise spre Caransebeş. Această localitate se află la 100 de kilometri de Timişoara, unde muriseră oamenii care strigau „Libertate!", iar radio Europa Liberă aflase asta.
Astfel aflaseră şi braşovenii de la ICA Ghimbav că Armata trage în oameni, iar acum cere elicoptere, să mai tragă şi din elicoptere în oameni. Pe 21 decembrie 1989, ora 11.30, circa 300 de muncitori de la Ghimbav au pornit în marş spre Braşov, cap-compas Comitetul Judeţean al PCR.
În fruntea lor mergea dispecerul de la secţia Reparaţii, Ioan Demi.

După ce a trecut de mai multe baraje anemice ale Armatei şi ale trupelor de Securitate, grupul de protestatari a ajuns în Braşov. În jurul orei 16.00, în faţa Judeţenei de Partid se strânseseră peste 5.000 de oameni.
Clădirea de unde prim-secretarul Petre Preoteasa conducea judeţul era înconjurată de militari. Dar, din nou, militarii n-au tras, cu toate că Nicolae Ceauşescu nu fugise, iar civilii, după instituirea stării de necesitate, nu aveau voie să meargă în grupuri mai mari de cinci persoane.
La Braşov erau peste 5.000. S-au scris petiţii care cereau demiterea Ceauşeştilor din fruntea ţării, s-a parlamentat, pe alocuri s-au tras focuri de avertisment, dar nimeni nu a fost rănit. Politrucii braşoveni trăgeau de timp pentru a primi ordine clare de la Bucureşti, iar demonstranţii simţeau că au obţinut o mică victorie prin prezenţa lor masivă în faţa Comitetului Judeţean.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie, grupuri de oameni au alergat de la o fabrică la alta pentru a le cere muncitorilor să declare grevă generală şi să se alăture protestului din centru.
În dimineaţa de 22 decembrie, mii de oameni au revenit în faţa Judeţenei de Partid. Armata a fraternizat cu manifestanţii, iar la ora 11.30, toate subunităţile MApN au primit ordin de retragere în cazărmi.
Manifestanţii au pătruns astfel nestânjeniţi în clădire, şefii judeţului şi-au luat tălpăşiţa şi astfel Revoluţia a fost înfăptuită. Ar fi fost însă prea simplu să se oprească totul aici.

„Vin ruşii să ne elibereze"

Ioan Demi, omul care a aprins scânteia Revoluţiei la Braşov, vorbeşte despre ce a urmat în după-amiaza zilei de 22 decembrie: „Revoluţionarii erau atât de zăpăciţi încât nu s-au organizat până după-amiază, când a venit generalul Ion Florea (n.r. - şeful Garnizoanei Braşov) şi a luat conducerea. De fapt, chiar ei l-au chemat pe Florea".
Generalul Florea susţine că a primit un telefon de la Bucureşti, de la conducerea Armatei, şi i s-a ordonat să preia frâiele judeţului. „Acest Florea a făcut şcoala militară în URSS şi a absolvit în 1952.
El spunea pe 23 decembrie 1989 că ne vor ajuta fraţii de la Răsărit: «Nu vă mai frământaţi, că vin ruşii şi ne eliberează de terorişti»", susţine Viorel Tocan, ofiţer din cadrul Gărzilor Patriotice Braşov.
Generalul Ion Florea legat prin multe fire de generalul Nicolae Militaru, spion sovietic tocmai instalat de Ion Iliescu în fruntea Armatei - fie nu a fost în stare, fie nu a vrut să aducă liniştea în Braşov. A împărţit arme civililor şi a susţinut isteria prin zvonuri alarmiste. Iar în curând a început măcelul.

Înainte de asalt, „teroriştii" au stat la bar

În noaptea de 22 spre 23 decembrie, în Braşov erau următoarele forţe: militari, 200 de civili înarmaţi cu arme furate din rastelul Securităţii şi al Gărzilor Patriotice din Judeţeana de Partid, 600 de civili care au primit armament de la UM 01107 Braşov pe bază de buletin, 48 de luptători USLA, 50 de cadre ale Securităţii care se aflau pe teren din dimineaţa zilei de 22 decembrie.
Prin urmare, se specifică în Raportul Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, „în noaptea de 22 spre 23 decembrie, în zona centrală a Braşovului se aflau peste 2.000 de persoane înarmate, din care aproximativ 1.000 erau civili".

Majoritatea civililor veniseră în piaţă după ce maşini ale Armatei străbătuseră cartierele în seara de 22 decembrie şi-i chemau pe braşoveni să apere Revoluţia de terorişti.
În acea noapte, în jurul orei 2.00, generalul Ion Florea a făcut următorul anunţ: „În barul hotelului Aro se pregăteşte o formaţiune de terorişti să atace Comitetul Judeţean. Veniţi să ne apăraţi!". Generalul Florea declara în 2007: „De la Bucureşti eram informat că Braşovul va fi atacat de la Bucureşti cu tancuri şi elicoptere".

Între timp, în alt colţ al Braşovului, ziarista Maria Petraşcu suna la TVR şi anunţa că sunt terorişti în tipografie. Imediat, Teodor Brateş făcea următorul anunţ la televizor: „Din Braşov primim comunicarea, de fapt apelul adresat populaţiei să iasă în stradă. Teroriştii au ocupat o tipografie şi câteva instituţii şi pun în pericol liniştea cetăţenilor, viaţa lor. Armata, împreună cu populaţia, să acţioneze neîntârziat. Nu este timp de pierdut".

76 de oameni au murit în judeţul Braşov în timpul Revoluţiei.

A tras în oameni şi pentru asta îl mai şi plătim

Ghiveciul propagandistic comunist, iluzia libertăţii şi „şopârlele“ studenţeşti
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ghiveciul-propagandistic-comunist-iluzia-libertatii-soparlele-studentes

Principalul produs instituţional al „Tezelor din iulie“ (1971) ale lui Nicolae Ceauşescu a fost Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, succesor en titre al Comitetului de Stat pentru Artă şi Cultură condus vreme de şase ani de arhitectul Pompiliu Macovei. Micuţa liberalizare culturală murise. Trăiască marele realism socialist-ceauşist.



Click aici pentru mai multe fotografii



În volumul dedicat postum lui Marin Preda, Timpul n-a mai avut răbdare (Editura Cartea Românească, 1981), Adrian Păunescu mai adăuga o piatră la edificiul megalomaniei sale şi la cultul personalităţii lui Ceauşescu, povestind cum, pe la începutul anilor ’70, marele scriitor „stângaci când era vorba să ceară ceva“, i-a declarat, în prezenţa sa, „omului din a cărui conştiinţă şi faptă s-au nutrit multe dintre atributele măreţiei româneşti“: „Dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinucid!“. Potrivit aceluiaşi Adrian Păunescu, „au urmat nişte ani de libertate adevărată şi de mare cultură naţională“. Potrivit „Raportului Tismăneanu“ din 2006, „nu au mai existat creaţii artistice sau culturale lipsite de mesaj «revoluţionar»“. Fiecare operă, fiecare eveniment cultural, ansamblul activităţilor editoriale, învăţământul literar sau artistic erau subordonate imperativelor propagandei, orice manifestare de acest tip concurând în mod necesar la crearea „omului nou“.



1979 Festivalul Cantarea Romaniei la Sala Polivalenta

Nou-creatul consiliu şi cenzura centralizată

Pe scurt, povestea culturii instituţionale din Epoca de aur a fost următoarea: În septembrie 1971, prin Decretul 301 al Consiliului de Stat, a fost înfiinţat Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste-CCES, care a avut drept structuri subordonate locale comitetele de cultură şi educaţie socialistă la nivel de judeţe, municipii şi oraşe. În noiembrie 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a fost reorganizat potrivit hotărârilor Plenarei CC al PCR din 28-29 iunie 1977, tot în baza unui Decret al Consiliului de Stat (nr. 442). Simultan aproape, în decembrie 1977, a fost emis şi setul de decizii privind desfiinţarea Comitetului de Stat pentru Presă şi Tipărituri (Decretul 472), modificarea Legii presei (Decretul 471), reorganizarea Radioteleviziunii Române (Decretul 473) şi a Agenţiei Române de Presă, Agerpres (Decretul 474).

Toate aceste decizii legislative au avut drept obiectiv comun întărirea controlului de partid, concomitent cu subordonarea politică şi cenzura ideologică în scop propagandistic a principalelor instituţii de comunicare în masă şi cultură. Atributele cenzurii centralizate exercitate de fostul Comitet de Stat pentru Presă şi Tipărituri erau repartizate discret, dar eficient, CCES, Agerpres, Ministerului de Interne, Radioteleviziunii şi celorlalte redacţii jurnalistice sau editoriale. Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a avut din 1971 şi până în 1989 trei preşedinţi: Dumitru Popescu, poreclit „Dumnezeu“ (15 septembrie 1971-8 noiembrie 1976), Miu Dobrescu (9 noiembrie 1976-28 august 1979) şi Suzana Gâdea, poreclită „Suzănica“ (29 august 1979-22 decembrie 1989), care erau în acelaşi timp şi membri ai Consiliului de Miniştri.



„Epoca de glorii“, celebrată grandios la ediţia din 1986 a festivalului

În fond, cine a fost acest Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste? Potrivit legii, CCES era subordonat nemijlocit în primul rând Comitetului Central al PCR (prin Comisia ideologică a acestuia) şi abia apoi Consiliului de Miniştri, deoarece, aşa cum se preciza în expunerea de motive a Decretului 301 din 1971, „educarea omului nou, profund devotat cauzei socialismului şi comunismului (...) cere desfăşurarea unei vaste activităţi politice şi cultural-educative, dirijarea într-o unică direcţie şi folosirea eficientă a tuturor mijloacelor de influenţare a conştiinţei de care dispune societatea noastră socialistă“. Principala sarcină a acestui minister al culturii ceauşiste era aceea de a iniţia „acţiuni menite să stimuleze creaţia în domeniul literaturii şi artelor, promovând operele literare, cinematografice, teatrale, muzicale şi plastice care, animate de spirit militant, răspund intereselor poporului, societăţii socialiste“, organizând şi controlând „activitatea consacrată îndeplinirii hotărârilor de partid şi de stat privind domeniul culturii pe întreg teritoriul ţării“.

Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste înghite tot

Încă din 1971, CCES dispunea nu numai de toate aşezămintele de cultură (cluburi, case de cultură, cămine culturale, biblioteci), dar şi de Centrul Naţional al Cinematografiei (ulterior, Centrala Româniafilm), Centrala cărţii (ulterior, Centrala editorială), Centrala industriei poligrafice, Direcţia monumentelor istorice şi de artă. După reorganizarea din 1977, CCES a înghiţit prin lege şi Muzeul de Artă al RSR, Muzeul Satului, Muzeul de Artă Populară, Muzeul de Istorie al RSR, precum şi Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional. Practic, sub controlul şi îndrumarea directă a CCES se aflau repertoriile teatrelor, orientarea ideologică şi artistică a filmelor, planurile editoriale şi producţia de carte, precum şi activitatea „tuturor publicaţiilor culturale, literar-artistice, pentru ca acestea să acţioneze ca mijloace eficiente de promovare a filozofiei materialist dialectice şi istorice a politicii Partidului Comunist Român“. Angoasa subconştientă faţă de autoritate a creatorilor de orice gen, cu alte cuvinte obsesia nemărturisită a autocenzurii, s-a datorat tocmai activităţii CCES care, potrivit articolului 4 din Decretul 442 din 1977, putea controla prin sondaj, după apariţie, publicaţiile şi tipăriturile, pentru a stabili dacă a fost respectată Constituţia socialistă, Legea Apărării Secretului de Stat sau mai ales prevederile restrictive din art. 88 din Legea Presei, în condiţiile în care evaluările şi verdictele conform acestui articol erau arbitrare, subiective şi aleatorii.



Dumitru Popescu



În 1977, CCES a mai primit o atribuţie esenţială din punct de vedere al ideologiei şi propagandei comuniste, şi anume, organizarea şi asigurarea desfăşurării sub egida Frontului Unităţii Socialiste a Festivalului naţional al educaţiei şi culturii socialiste „Cîntarea României“, amplă manifestare educativă, politico-ideologică, cultural-artistică de creaţie şi interpretare. Oficial, ideea Festivalului naţional „Cîntarea României“ a fost lansată la primul Congres al Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste, desfăşurat la Bucureşti între 2 şi 4 iunie 1976, fiind prezentată drept „o acţiune de masă de importanţă deosebită pentru dezvoltarea mişcării artistice, angajarea oamenilor muncii atât în calitate de creatori, cât şi de beneficiari ai actului de cultură, pentru educarea politică, patriotică şi revoluţionară a întregului popor“. În almanahul „Scânteia“ din 1977 a fost dat publicităţii „Regulamentul cadru“ al festivalului şi ierarhia etapelor de desfăşurare: etapa de masă, urmată de cea judeţeană sau de sector bucureştean, o etapă interjudeţeană şi, în final, etapa republicană prevăzută pentru luna mai 1977.

Imediat după lansarea festivalului, la 30 octombrie 1976, Nicolae Ceauşescu a ţinut să detalieze profilul ideologic al acestei acţiuni, care reflecta limitele propriului său orizont de cultură: nu oricine avea dreptul de a cânta bunăstarea şi fericirea poporului şi a României libere, în niciun caz codaşii, ci doar fruntaşii în muncă.

Miu Dobrescu



În consecinţă, încă de la prima gală s-au amestecat într-un ghiveci propagandistic cu veleităţi artistice – ce va deveni emblematic pentru ediţiile ce au urmat – tulnicărese, balerini, căluşari, brigăzi artistice, vânători de munte, elevi ai şcolilor militare şi Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar organizat de CC al UTC care a luat premiul I „pentru activitate artistică şi cultural-educativă“.

Preluarea modelului nord-coreean

Gala laureaţilor primei ediţii a festivalului s-a desfăşurat pe 11 iunie 1977, pe stadionul 23 August din Bucureşti, şi a inaugurat seria spectacolelor gigantice de propagandă concepute după modelul nord-coreean prezentat lui Ceauşescu de Kim Ir Sen în 1971. Ulterior, aproape toate activităţile de profil cultural au trebuit să poarte amprenta ideologic-propagandistică a „Cîntării României“. Acestea au fost din ce în ce mai încărcate cu mesaje obsesiv patriotice din gama naţionalismului-comunist sau cu tematici omagiale dedicate cuplului dictatorial, îndeosebi în spectacolele selecţionate pentru a fi transmise în puţinele ore de emisie ale Televiziunii naţionale de la sfârşitul anilor ’80.



Suzana Gâdea

Pe aceeaşi scenă şi în acelaşi spectacol au ajuns să urce actorul Gheorghe Cozorici, recitând poezii omagiale alături de corul căminului cultural dintr-o comună obscură, iar corul „Madrigal“ succeda unui ansamblu de dansuri populare al unei întreprinderi fruntaşe pe ramură. A fost astfel profund afectat bunul simţ naţional, tocmai prin gravele confuzii dintre valori, dând impresia că oricine poate crea opere de artă, oricine poate fi artist, oricine se poate afirma în public; utopii care s-au perpetuat în subconştientul periferiilor şi provinciilor culturale româneşti mult după decembrie 1989. Astăzi pare halucinantă lista instituţiilor statului care, potrivit Decretului Consiliului de Stat nr. 442 din 27 noiembrie 1977, erau obligate să colaboreze cu Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste în cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României“: Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România, Consiliul Naţional al Femeilor, CC al UTC, Consiliul Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti, Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor, Radioteleviziunea Română, uniunile şi asociaţiile de creatori.

Crearea „omului nou“ – scop al „Cîntării României“

Obiectivul final al Festivalului „Cîntarea României“ lansat în 1976 a devenit limpede la cel de-al II-lea Congres al educaţiei politice şi culturii socialiste din 24-25 iunie 1982, atunci când a fost formulat conceptul ceauşist de „om nou“, cu o înaltă conştiinţă socialistă, constructor devotat al socialismului şi comunismului în România. Modelul revoluţionarului comunist multilateral dezvoltat propus de Ceauşescu românilor drept reper al „omului nou“ nu credea în intelectuali, ci doar în muncă, şi nu credea în diversitatea valorică a lumii, ci doar în naţionalitatea sa ce cumulează istoric întreaga perfecţiune. Festivalul naţional „Cîntarea României“ a reflectat întocmai nu numai lipsa de cultură şi educaţie a clasei conducătoare comuniste în frunte cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, dar mai ales ura şi dispreţul acestora faţă de intelectualitatea autentică (nu cea muncitorească), faţă de adevăraţii creatori de artă şi valori culturale, care au fost astfel marginalizaţi şi maculaţi la scară naţională.

Pe fundalul „Cântării Româ­niei“ s-au dezvoltat două fenomene culturale opuse ca origine, profil, mesaj, scop: Cenaclul „Flacăra“ al tineretului revoluţionar şi Grupul „Vouă“. Dacă Cenaclul „Flacăra“ a fost o consecinţă a „Cîntării României“ şi pe aceeaşi linie ideologică cu aceasta, Grupul „Vouă“ a fost o contrareacţie, un reflex de autoapărare culturală a societăţii faţă de agresiunea propagandistică crescândă a regimului asupra populaţiei.

„Flacăra“ şi iluzia libertăţii şi a relaxării ideologice

Cenaclul „Flacăra“ a fost înfiinţat de poetul Adrian Păunescu la 17 septembrie 1973 şi a funcţionat până pe 16 iunie 1985, atunci când, în urma unei busculade create pe stadionul din Ploieşti ce a cauzat moartea mai multor tineri, autorităţile comuniste au interzis cenaclul. După 1976, luând rapid amploare, Cenaclul „Flacăra“ a intrat sub umbrela atotcuprinzătoare a Festivalului naţional „Cîntarea României“, fiind premiat de mai multe ori: în total s-au desfăşurat 1.615 spectacole de muzică folk, rock şi poezie în faţa a şase milioane de spectatori, audienţă neatinsă de nicio altă manifestare artistică sau politică din timpul regimului comunist.

Pentru extinderea audienţei record a spectacolelor live ale Cenaclului „Flacăra“, desfăşurate mai întâi în săli de teatru („Ion Creangă“ din Bucureşti) sau de case de cultură, iar din anii 1982-1983, în lungi turnee pe stadioanele de fotbal din ţară, Adrian Păunescu a realizat mai multe emisiuni la radio şi televiziune. Astfel, din 1979 şi până în 1985, săptămânal, a fost difuzată la radio emisiunea „Radiocenaclul Flacăra-Valori ale muzicii tinere“, interzisă o dată cu Cenaclul, în iunie 1985. La televiziune, între 1977 şi 1981, la ideea lui Dumitru Popescu, unul dintre liderii propagandei regimului, Adrian Păunescu a realizat o serie de emisiuni sub diverse denumiri: „Antena vă aparţine“, „Antena Cîntării României“, „Gala Antenelor“, „Descoperirea României“, „Redescoperirea României“ etc. Speculând şi manipulând nevoia şi sentimentele fireşti şi autentice de libertate, de iubire, de visare îndeosebi ale tinerilor, spectacolele Cenaclului „Flacăra“ – la care au participat de-a lungul anilor săi de început, înainte de a deveni o maşină de propagandă naţională, artişti, formaţii, cantautori, poeţi de autentică valoare – au creat în rândul numitei „generaţii în blugi“ puternica iluzie de libertate şi relaxare ideologică pe care regimul (şi însuşi Nicolae Ceauşescu) ar fi permis-o, de vreme ce lăsa să se petreacă astfel de spectacole; unele dintre acestea erau programate intenţionat în noaptea de Înviere pentru ca adolescenţii să nu meargă la Biserică să ia lumină, ci la mult mai distractivul cenaclu a lui Păunescu.

„Adrian a avut inspiraţia să adune toţi pletoşii, toţi băutorii de vodcă, să le dea vodcă şi chiar bani de cheltuială şi să-i lase să vorbească, să povestească şi să cânte ce vor ei. Aşa a început atmosfera de cenaclu. Oamenii au fost fascinaţi pentru că era o portiţă de scăpare. (...) După doi ani de cenaclu toţi ăia pletoşi erau raşi, tunşi, puşi să facă odă. A fost lăsat să-şi facă de cap pentru că avea obligaţii mai sus. Eu cred că dacă nu făcea acest compromis cu «Puterea», cenaclul nu ar fi existat de mult. Pericolul nu venea de la Păunescu, pentru că el era omul lor, de asta i-a mers bine până spre final“, afirma în 2010, în cotidianul „Adevărul“, Nicu Covaci, liderul legendarului grup rock Phoenix, care a cântat pe scena Cenaclului „Flacăra“ din 1974 până în 1976, înainte de a fugi în Occident.

Parte componentă a „Cîntării României“ a fost şi Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti, în care brigăzile studenţeşti – memorabilă fiind brigada ASE, condusă de eternul student Fiţi Arieşanu – au excelat într-o permanentă provocare a responsabililor culturali – în realitate, cenzori politici – din cadrul Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti sau a secretarilor cu propaganda din cadrul Comitetelor municipale sau judeţene de partid; au excelat, astfel, prin cântecele, gesturile şi mai ales textele lor „satiric-subversive“, adesea excesiv de acide şi de transparente; nu o dată, studenţii dădeau nişte texte spre aprobare la partid şi ieşeau pe scenă cu altele, riscând diverse sancţiuni.

Grupul „Vouă“: „Fiecare gură de om va fi prevăzută cu un post de grănicer“

Grupul studenţesc „Vouă“ s-a născut tocmai din acest creuzet al brigăzilor studenţeşti din anii ’80, reprezentând o altă remarcabilă excepţie la corul propagandistic naţional al „Cântării României“; şi aceasta prin sfidarea, uneori inconştientă, a dogmelor ideologice şi a limitelor tolerate de cenzura de partid, îndrăznind chiar satirizarea transparentă a lui Ceauşescu şi a tarelor „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“ în peste 500 de spectacole, cu sute şi mii de spectatori din toată ţara.
Grupul „Vouă“ a apărut pe 8 martie 1982, fiind înfiinţat de câţiva studenţi din Facultatea TCM a Institutului Politehnic Bucureşti, sub conducerea lui Adrian Fetecău, secondat de Gelu Ocnaru şi Şerban Drăguşanu.



Membrii grupului studenţesc "Vouă"

Acest cenaclu de muzică folk şi poezie nu a avut sprijinul niciunei instituţii a statului comunist şi a reprezentat o alternativă sinceră şi ­onestă, o frondă autentică la atotputernica maşină de propagandă comunist-ceauşistă a Cenaclului „Flacăra“ susţinut de CC al UTC. Adrian Fetecău, liderul grupului, îşi aminteşte: „Spre uimirea generală, «Vouă», care nu prea crease până atunci «probleme», în faţa unei asistenţe record în sala Casei de cultură a studenţilor «Grigore Preoteasa» din Capitală şi-a început într-un mod total surprinzător evoluţia. Am intrat cu prietenii mei pe scenă în acordurile formaţiei Phoenix, interzisă în acea perioadă, şi m-am dus la microfon anunţând că motto-ul spectacolului este: «Fiecare gură de om va fi prevăzută cu un post de grănicer». După care am început cu toţi să cântăm că «e prea lung drumul înspre comunism». (...) «Umorul cu şopârle» era caracteristic multor trupe studenţeşti. Dar nu cred că vreo altă trupă din acei ani atât de apăsători a avut «tupeul» de a ridiculiza pe faţă realităţile «înfloritoare» la care erau supuşi românii, aşa cum a făcut-o grupul «Vou㻓.

Ion Raţiu şi «cazul Berna»Acţiunea organizată în noaptea de 14 spre 15 februarie 1955 de un grup de tineri din cadrul exilului românesc anticomunist, condus de Oliviu Beldeanu, împotriva misiunii diplomatice a Republicii Populare Române la Berna, a reprezentat un adevărat "eveniment de presă" pentru media internaţională. Dar nu numai "Cazul Berna" a mobilizat atenţia tuturor factorilor interesaţi în asigurarea securităţii misiunilor diplomatice în străinătate, inclusiv a personalului diplomatic, determinând în multe cazuri o regândire a mijloacelor ]i metodelor de asigurare a securităţii acestora.





Pentru noi: un caz singular
Desigur, atacul asupra unei reprezentanţe diplomatice nu era primul de acest fel în istoria atât de îndelungată a raporturilor dintre state. Dar numărul acestor cazuri nu era deloc mare. Dimpotrivă. La acea dată ele puteau fi socotite pe degetele unei singure mâini. Astfel, istoria mai apropiată de noi, în timp şi spaţiu, cunoştea atentatul produs la Paris, în 1867, asupra diplomatului rus Nikiciankov, apoi atentatul produs în 1923 împotriva ambasadorului sovietic Vorovski, tot în Elveţia, dar la Lausanne. Enumerarea ar putea continua cu asasinarea, în 1927, a reprezentantului sovietic în Polonia, Voicov, de către un membru al exilului antibolşevic rus, monarhist convins. Şi, în sfârşit, ca un ultim eveniment de acest fel poate fi amintit cel din 1937, de data aceasta petrecut în afara continentului european, în Asia, când consulatul sovietic de la Tientsin, din China, a fost atacat de un grup format din japonezi şi albgardişti ruşi.
Pentru istoria politico-diplomatică a României, "cazul Berna" este absolut singular. Şi a rămas aşa! Importanţa care s-a dat însă acestui eveniment în epocă nu izvora din singularitatea lui, ci avea cu totul şi cu totul alte cauze. Să nu uităm că ne aflam în plin război rece, când în Europa răsăriteană se plănuia deja o ripostă la existenţa blocului atlantic, prin crearea a ceea ce se va numi "Tratatul de la Varşovia". Or, atacul de la Berna era primul act de acest fel produs împotriva unei ţări de "democraţie populară" în condiţiile războiului rece, când ideea coexistenţei paşnice lansată după moartea lui Stalin se afla încă în faşă.

Reacţia exilului românesc
Nu trebuie să ne surprindă faptul că aceasta nu a fost deloc unitară. Lipsa de unitate era starea de fapt a exilului românesc anticomunist. În februarie 1955, când a avut loc atacul împotriva legaţiei RPR de la Berna, exilul românesc avea două mari organizaţii reprezentative: "Comitetul Naţional Român" (CNR) şi "Liga Românilor Liberi". "Comitetul Naţional Român" fusese creat la 6 aprilie 1949 şi anunţat oficial la 10 mai acelaşi an, sub preşedinţia fostului prim-ministru român din anii 1944-1945, generalul Nicolae Rădescu. Măcinat de disensiuni interne provocate de interese de grup şi de orgolii, la sfârşitul anului 1950 din Comitet se va retrage un grup format din chiar preşedintele Nicolae Rădescu, urmat de Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil şi Mihail Fărcăşanu. Curând după aceea, Nicolae Rădescu va pune bazele unei noi organizaţii a românilor din exil: "Liga Românilor Liberi". După moartea generalului Nicolae Rădescu, în 1953, la conducerea "Ligii" va fi ales Mihail Fărcăşanu, reprezentant al Partidului Naţional Liberal în exil.
Dintre cele două organizaţii reprezentative ale exilului românesc, în sprijinul "grupului Beldeanu" care atacase legaţia română de la Berna nu a acţionat decât "Liga Românilor Liberi". Chiar la 19 februarie aceasta a adresat un "Memoriu" preşedintelui confederaţiei elveţiene, în care exprima regretul pentru "inconvenientul cauzat Elveţiei, ca urmare a incidentului de la Berna" şi arăta cauzele profunde ale gestului celor patru români care ocupaseră legaţia RPR de la Berna.

"Liga" se va implica şi în perioada următoare în apărarea celor patru tineri români implicaţi în "cazul Berna".


Reţinerea Comitetului Naţional Român
Cum se explică reţinerea "Comitetului Naţional Român"?
În primul rând, este vorba de rivalitatea dintre cele două organizaţii ale exilului românesc şi de incompatibilităţile personale dintre conducerile lor. Lui Ion Raţiu, care căuta realizarea unităţii exilului românesc în sprijinul"grupului Beldeanu", Constantin Vişoianu îi declara răspicat: "Eu alături de aceşti oameni nu semnez". "Oamenii" la care se referea liderul CNR erau Mihail Fărcăşanu, preşedintele "Ligii", şi Barbu Niculescu, secretarul general al acesteia.
În al doilea rând, trei dintre cei patru membri ai grupului care a atacat legaţia din Berna, inclusiv liderul acestuia, Oliviu Beldeanu, fuseseră membri ai "Ligii". Or, în faţa rivalităţii "CNR" - "Ligă", solidaritatea românilor din exil pălea!
Dar ceea ce a determinat atitudinea rezervată a "Comitetului Naţional Român" în cazul "Berna" era statutul diferit al acestui organism în raporturile cu guvernele occidentale, şi în primul rând cu administraţia americană, în comparaţie cu "Liga Românilor Liberi". "Comitetul Naţional Român" fusese de la început creat cu aprobarea administraţiei americane şi sprijinit de aceasta, inclusiv financiar. La rândul său, CNR era integrat în proiectele politice americane şi occidentale, în general, inclusiv în activitatea CIA şi "National Comittee for Free Europe" .
Datorită raporturilor sale cu guvernele occidentale, statutului său de reprezentant al exilului românesc recunoscut de acestea, capacitatea de acţiune a CNR în "cazul Berna" - faţă de care guvernele occidentale au afişat o poziţie extrem de rezervată -, era foarte redusă, chiar complet anihilată. Din acest punct de vedere, "Liga Românilor Liberi" nu avea niciun fel de constrângeri, fiind deplin independentă, iar acţiunile ei neputând afecta poziţia şi prestigiul guvernelor democratice din Occident. Acestea manifestau chiar rezerve marcate faţă de "Ligă", pe care o considerau ca fiind "fără importanţă", cu o "reputaţie proastă" şi chiar"aproape extremistă".


Ion Raţiu intervine
Aşa cum în 1947, în timpul procesului intentat de guvernul comunist împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a preşedintelui său, Iuliu Maniu, Ion Raţiu a acţionat în sprijinul acestora, acum, în 1955, el s-a implicat imediat în acţiunea de lămurire a opiniei publice internaţionale asupra semnificaţiei politice, anticomunistă, a gestului celor patru români. Chiar la 16 februarie, când clădirea legaţiei române din Berna se afla încă sub ocupaţia "grupului Beldeanu", Ion Raţiu a căutat să ia legătura cu membrii acestuia în numele ziarului londonez "Daily Express". Din întrebările pregătite pentru a fi adresate acestora - în total 21 de întrebări - se desprinde intenţia lui Ion Raţiu de a cunoaşte cât mai multe detalii despre acţiunea lor, modul de organizare, proiectele pe care le aveau, trecutul lor de luptători anticomunişti, caracterul documentelor găsite în legaţie, scopul acţiunii lor etc.9 Ion Raţiu intenţiona să aducă toate acestea la cunoştinţa englezilor şi a lumii, pentru a sensibiliza opinia publică internaţională asupra situaţiei din România şi pentru a-i pune la dispoziţie elementele necesare pentru o judecată corectă a unui gest deznădăjduit.
Primul telefon - fiindcă în total Ion Raţiu a dat patru telefoane la Berna - a fost în după-amiaza zilei de 16 februarie, la ora 16.00. Sistemul telefonic al legaţiei era astfel conectat, încât centrala telefonică deservea şi Agenţia economică, aflată într-o clădire din apropierea legaţiei, care nu fusese ocupată de grupul Beldeanu. Radiotelegrafistul legaţiei, Virgil Baicu, care reuşise să fugă din clădirea legaţiei încă din cursul nopţii de 14 spre 15 februarie şi se afla la Agenţie, primea aici telefoanele recepţionate la centrala legaţiei. Astfel că la ora 16.00, când a dat telefon la legaţie, pe care o ştia ocupată de luptătorii din "Mişcarea de Rezistenţă" - aşa s-au autointitulat membrii grupului Beldeanu -, Ion Raţiu a vorbit, de fapt, cu ataşatul diplomatic Baicu. Acesta nu şi-a declinat identitatea, lăsându-l pe Ion Raţiu să creadă că vorbeşte cu un membru al "Mişcării de Rezistenţă". Într-o "Notă" a autorităţilor române asupra acestei întâmplări, se arată că "la telefon s-a prezentat un oarecare Raţiu Ion, spunând că el este cel care vorbeşte la Radio Londra şi lucrează la ziarul englez "Daily Express". Crezând că se adresează şefului bandiţilor - se arată în continuare în amintita "Notă" -, Raţiu a arătat că el a convins ziarul să publice material despre acţiunea lor şi roagă ca să i se răspundă la întrebările ce le va pune".


Întrebări rămase fără răspuns
Prima întrebare formulată de Ion Raţiu era legată de durata perioadei în care membrii grupului aveau de gând să ţină sub ocupaţie legaţia şi dacă erau hotărâţi "să reziste până la urmă".
A doua întrebare se referea la numele membrului grupului care părăsise clădirea legaţiei şi modalitatea în care acesta plecase ("de bunăvoie, cu steagul alb sau dacă a plecat ca reprezentant al vostru"). Întrebarea avea în vedere faptul că unul dintre cei patru membri ai grupului care ocupase legaţia, Dumitru Ochiu, părăsise încă din prima noapte clădirea legaţiei, după împuşcarea lui Aurel Şeţu, fără să-şi fi anunţat camarazii de intenţia sa, dar ducând cu el o mapă cu documente pe care i-o dăduse spre păstrare şeful grupului.
A treia întrebare: "Aţi fost vizitaţi de preot?". Ştim astăzi că, înainte de a se preda, Beldeanu a declarat comisarului de poliţie Kessi, care reuşise să stea de vorbă cu el, că doi dintre camarazii săi sunt hotărâţi să se predea autorităţilor elveţiene (este vorba de Ion Chirilă şi Stan Codrescu), dar el este decis să nu se predea şi să se apere cu arma în mână, până la moarte. Beldeanu şi-a justificat hotărârea prin faptul că făcuse un jurământ în acest sens.
Comisarul Kessi a căutat să-l convingă să renunţe la această hotărâre, arătându-i că un preot ar putea să-l dezlege de jurământul făcut; el s-a arătat chiar dispus să cheme un preot romano-catolic (Beldeanu era greco-catolic), ceea ce Beldeanu a acceptat. După venirea preotului şi dezlegarea de jurământ, Beldeanu şi ceilalţi doi membri ai grupului s-au predat poliţiei elveţiene.
Era 16 februarie, ora 16,35.
Urmau alte întrebări: cât timp a durat pregătirea acţiunii; dacă aceasta era izolată sau făcea parte dintr-un plan mai larg menit să atragă atenţia lumii asupra situaţiei din România; cărei organizaţii aparţineau membrii grupului; dacă aveau legături cu ţara sau trăiau în exil etc.
Una dintre întrebări ("Aţi avut experienţă de activitate subversivă sau de gherilă etc. în România?"), dacă ar fi putut primi răspuns, acesta ar fi fost deosebit de ilustrativ: toţi patru aveau o bogată activitate de rezistenţă anticomunistă. Astfel, Beldeanu luptase în "Mişcarea Naţională de Rezistenţă" din Munţii Piatra Craiului; Chirilă făcuse parte din organizaţia "Cruciada Albă contra Bolşevismului", în care activase şi Ochiu. În ceea ce îl priveşte pe Codrescu, acesta, fără a fi membru al vreunei organizaţii de rezistenţă, nu era de acord cu măsurile luate de autorităţile comuniste şi se manifestase de nenumărate ori în acest sens.
Urmau alte întrebări privind condiţiile în care erau pregătiţi să se predea; dacă au avut intenţia să ia ostatici din personalul legaţiei sau au vrut numai să ocupe clădirea; din ce ţară veniseră în Elveţia; numele lor; când au plecat din România etc.
Asupra uneia dintre întrebări ne vom opri în continuare, pentru că ea ilustrează un aspect important din viaţa românilor în anii "deceniului negru". Ea suna astfel: "Cine este Anton Mureşan?". De câteva ori de-a lungul perioadei în care s-a aflat în stăpânirea clădirii legaţiei, "grupul Beldeanu", prin vocea conducătorului lui, a făcut o declaraţie prin care condiţiona părăsirea clădirii de eliberarea din închisorile din România şi plecarea în Occident a generalului Aurel Aldea, a lui Ioan Suciu, rectorul Institutului Teologic Vancean din Oradea şi episcop auxiliar de Oradea, Anton I. Mureşanu, fost redactor-şef al ziarului "Ardealul", suspendat la 16 ianuarie 1946 "pentru atitudine şovină şi antisemită" (A.I. Mureşanu era unchiul lui Beldeanu), şi Ilie Lazar, fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc.
Când formula această condiţie, Beldeanu nu ştia că la acea dată cel puţin doi dintre cei patru amintiţi - generalul Aldea şi episcopul Ioan Suciu - erau deja decedaţi: primul din 1949, al doilea din 1953. Din păcate, nici azi nu cunoaştem încă data morţii lui Anton I. Mureşanu. Dar faptul în sine vine să ilustreze condiţiile inumane pe care le aveau de suportat deţinuţii politici anticomunişti din România, soarta lor tragică, lipsa oricăror informaţii privind viaţa şi chiar moartea lor.
Zidul închisorilor româneşti în anii ’50 ai secolului XX era impenetrabil!
Şi ultima întrebare, a douăzeci şi una ("Care este mesajul vostru pentru lumea întreagă?"), a rămas fără răspuns. Sau, mai bine zis, a primit indirect un răspuns în timpul procesului care a urmat, când Oliviu Beldeanu declara în faţa completului de judecată că scopul acţiunii lor a fost acela de a protesta împotriva regimului comunist din ţară şi de a atrage atenţia Occidentului asupra tragediei pe care o trăia poporul român.


Ion Raţiu insistă
Convorbirea telefonică dintre Ion Raţiu şi Virgil Baicu aşa cum am arătat a avut loc la ora 16.00, în ziua de 16 februarie. Raţiu a solicitat răspuns la cele 21 de întrebări până la ora 16,30. Timpul era, într-adevăr, scurt, dar la Berna nimeni nu avea de gând să-i răspundă. Şi, într-adevăr, la ora anunţată Ion Raţiu a sunat la Berna şi a vorbit din nou cu Baicu. Acesta - se arăta în "Nota" amintită - "i-a răspuns că încă nu a discutat cu "camarazii". Raţiu, crezând că stă de vorbă cu şeful bandiţilor, a spus că în calitate de şef trebuie să cunoască bine situaţia şi să nu piardă ocazia pentru a arăta adevărul asupra acţiunii patriotice duse".
La 16.50, Ion Raţiu a vorbit din nou la telefon cu Berna. "Prietene - i-a spus acesta -, dă-mi răspunsul cât mai urgent". Din nou Baicu, fiindcă tot el a răspuns la telefon, nu şi-a declinat identitatea, declarând că nu poate răspunde la întrebări "datorită împrejurărilor". Raţiu a insistat, jurând în repetate rânduri "pe numele lui Dumnezeu şi al naţiunii române", arătându-i interlocutorului său din Berna că "face rău", că pierde ocazia pe care o are de a se adresa lumii. "Vreau - a continuat Raţiu - să spun ca să se ştie adevărul în lumea liberă, ca să nu fie falsificat actul vostru de patriotism, că în presa din lume circulă ştiri false că voi aţi atacat ca bandiţii şi că este vorba de o acţiune banditească, noi trebuie să ştergem urma aceasta şi să arătăm adevărul".
La ora când avea loc această convorbire, situaţia la Berna era radical schimbată: de la ora 16.35, grupul Beldeanu se predase poliţiei elveţiene şi părăsise clădirea legaţiei sub arest.
La 17.20, vestea eliberării clădirii legaţiei nu ajunsese încă la Londra, pentru că Ion Raţiu a revenit cu un nou telefon, solicitând în continuare răspuns la întrebări. De data aceasta însă Baicu l-a informat pe cel pe care îl numise "un oarecare Raţiu Ion" că "legaţia a fost eliberată, iar bandiţii arestaţi". De la celălalt capăt al firului s-a auzit o exclamaţie: "Cine este acolo, comuniştii?!". Apoi Ion Raţiu a continuat:"Ce ştii tu, nu ştii nimic? Va să zică ai umblat toată după-masa cu prostii". A vrut să mai spună ceva, dar de la Berna i s-a închis telefonul.
În "Jurnalul" său, descriind încercările repetate de a stabili un contact telefonic cu "românii asediaţi în legaţia de la Berna", Ion Raţiu încheia astfel episodul: "Vorbesc însă de patru ori cu comuniştii".

Cum a jefuit URSS uraniul din munţii Apuseni
http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/cum-a-jefuit-urss-uraniul-din-muntii-apuseni-224459.html
Societatea mixtă Sovromquarţit a fost placa turnantă prin care sovieticii au pus mâna pe materialul radioactiv ...

Cumplita noapte de Rusalii
18/19 iunie 1951, trei judeţe ale României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane; destinaţia – câmpia stearpă a Bărăganului. Acestea sunt coordonatele celei mai cumplite pribegii a satului românesc. „Historia“ recompune, după şase decenii, teribila noapte de Rusalii aşa cum a fost trăită de românii condamnaţi la inexistenţă, care s-au întors din iad.
Ileana Mateescu şi Silviu Sarafolean au fost purtaţi pe braţele unei ideologii comuniste absurde a exterminării programate. Au fost duşi, din Banatul lor de acasă, în câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic, în satele fără nume din deşertul Bărăganului. Erau copii, le jucau ochii în cap de voie bună şi de prospeţime şi nu ştiau că sunt duşmani ai poporului. Astăzi, după şaizeci de ani, povestesc despre deportări, despre labirintul câmpiei şi despre întâmplările zilelor din pustiu fără patimă aproape, dar cu o luciditate înspăimântătoare. Au fruntea brăzdată, dar senină. Are şi memoria uitările ei.


Închisoarea în aer liber din Câmpia Bărăganului


„Bărăganul a fost Siberia noastră“, spune Ileana Mateescu şi e greu să descrii, pe cât de succint, pe atât de complet, o viaţă în care te recomandă doar ştampila „D.O.“ (Domiciliu Obligatoriu) din acte. În Bărăgan au murit oameni fără să se fi eliberat de frică, altora durerea încă le tulbură instinctul şi toţi au trăit absurdul unei închisori în aer liber. Impulsul e normal şi nobil: „deportarea, înstrăinarea forţată şi ruperea legăturii sfinte cu pământul sunt nedreptăţi şi umilinţe care nu trebuie uitate niciodată“ – aşa cere Silviu Sarafolean, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, filiala Timişoara.

(Primele adăposturi ale familiilor de deportaţi în Bărăgan, înjghebate din te miri ce)

Aritmetica dictatorilor e însă mereu simplă: Iugoslavia anului 1948, transformată – după „teoria“ lui Gheorghe Gheorghiu-Dej – de „fascistul“ Tito într-o „semicolonie a imperialismului anglo-american“, nu putea sta în calea sovietizării fireşti a României. Marea schismă dintre Iosif Tito şi Iosif Stalin însemna curăţarea oricăror urme de „titoism“ din ţară. Dar pe teren, când orgoliile ideologiilor stabilesc destine, matematica nu mai funcţionează ca în fotoliile Kremlinului. Ascunsă de eufemismele limbii de lemn, soarta a 40.230 de persoane începea să fie scrisă brutal: la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama detaşat necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului.“


Drum liber strămutărilor


Într-un an şi jumătate, era deja finalizat „recensământul“ fermierilor, proprietarilor de pământ, industriaşilor, hangiilor, refugiaţilor basarabeni sau aromâni, foştilor membri în forţele armate germane, cetăţenilor străini, simpatizanţilor lui Tito, cadrelor militare, oficialităţilor demise sau contra-revoluţionarilor care puteau pune în pericol socialismul românesc. La 26 octombrie 1950, prin HCM 1154/1950, era aprobat planul de deportare sau internare în domiciliu obligatoriu a tuturor acestor „elemente duşmănoase cu factor ridicat de risc“ – „elemente“, aşa li se spunea oamenilor. Totul, pentru „curăţarea“ zonei de influenţă cu Iugoslavia titoistă. Comisia Centrală ce trebuia să coordoneze acţiunea era formată din Alexandru Drăghici (ministru adjunct la Interne), Marin Jianu (ministru adjunct la Interne), Mihail Burcă (general-maior la Interne), Pavel Cristescu (general-locotenent de poliţie) şi Vladimir Mazuru (general-maior de securitate).

(Lăsaţi în mijlocul câmpiei, deportaţii şi-au construit la început bordeie, locuinţe ale sărăciei)

Forma legală, verdictul, fără noimă ori judecată, a venit, scurt şi tăios, abia la 15 martie 1951. Teohari Georgescu, ministru al Afacerilor Interne, propunea modificarea art. 6 al HCM 1154/1950. Acest text nu mai poate lăsa loc de comentarii: „Ministrul Afacerilor Interne va putea pe cale de decizie să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care prin manifestările faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va stabili domiciliu obligator în orice localitate.“ S-au îngrămădit să semneze Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker, Dumitru Coliu şi Gheorghe Gheorghiu-Dej.
O listă a păcatelor care transformă un om obişnuit într-un „element“ e greu de întocmit. Raţiunea „omului nou“ nu se poate explica în cuvinte, iar singurele unelte rămân cifrele, cele care supravieţuiesc mai mult decât amintirile. 258 de localităţi din apropierea frontierei cu „imperialismul“, 12.791 de familii, 40.230 de persoane au căzut pradă celei mai dureroase zile a satului şi au fost trimise să trăiască acolo unde nu se poate trăi. În câmpul gol, în deşert, căci Bărăganul a fost dintotdeauna deşertul României.


„Printre mobile erau raţe, gâşte, purcei“


În puterea nopţii, în a doua zi de Rusalii, peste 10.000 de militari conduşi de generalii Mihail Burcă şi Eremia Popescu au bătut la uşi şi au ordonat îmbarcarea. S-au grăbit oamenii să-şi strângă cele câteva lucruri câştigate şi muncite într-o viaţă dar, „ce să iei şi ce să laşi, de ce-o fi nevoie acolo, unde e «acolo»?“, întrebau toţi. Ileana Mateescu avea atunci 5 luni şi povesteşte detaliile plecării din satul de baştină Floreşti (Mehedinţi) aşa cum i le-au povestit şi ei părinţii: „Semăna cu un convoi de ţigani lăieţi care umblă cu corturile.

(Cu mic, cu mare, familiile de deportaţi s-au apucat să facă chirpici)

Era format din care, căruţe, în care se vedeau de-a valma saci cu făină ori cereale, mobilă, cearşafuri în care era înnodată îmbrăcăminte, covoare, oale, perne, saltele şi tot felul de alte lucruri pe care oamenii le adunaseră la repezeală. Printre mobile erau raţe, gâşte, purcei, copii sau bătrâni, care priveau speriaţi când la soldaţi, când la oamenii care ţipau la marginea satului ca după mort, când la oamenii la fel de speriaţi care se uitau de după garduri“. Mehedinţeanca recompune imaginea unei lumi dezrădăcinate şi umilite fără temei, o lume sleită de greutatea demnităţii. Aceste detalii, transmise de familie, le duce mai departe; ele nu trebuie să fie uitate.


Două mărturii impresionante


Ca în orice dramă, supliciul e programat în detaliu şi, după o săptămână în care au împărţit aceleaşi vagoane întunecate cu animalele, oamenii au găsit primele repere ale noii vieţi: un număr primit în gară, la coborâre, şi un ţăruş înfipt în pământ. Acesta era Bărăganul, locul unde nimic, nici măcar sărăcia, nu avea hotare, unde apa avea miros de motorină, oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice. Vara Bărăganului topea şi pietrele şi, când crivăţul viscolea zăpada, cu iarna nu era de glumă. Aici, în bordeie umede, destinul se va rescrie pentru „duşmanii“ de clasă. Deportaţii au fost lăsaţi în Câmpia Bărăganului sub cerul liber, cu interdicţia de a se deplasa mai departe de 15 kilometri.

(Un băieţel din satul Olaru plecând la şcoală: viaţa trebuie să meargă înainte)

Erau, printre ei, numeroşi bătrâni, dar şi copii de vârste diferite (o fetiţă, născută la 16 iunie 1951, a fost cel mai tânăr deportat din România). Deportarea a durat până în 1955-1956, când – în contextul destinderii impuse Moscovei de occidentali prin Convenţia de la Geneva – unei mari părţi a deportaţilor li s-au ridicat restricţiile de deplasare. Bănăţenii şi mehedinţenii s-au întors în satele lor, dar şi-au găsit casele ocupate şi averile confiscate, aşa că au trebuit să ia, încă o dată, viaţa de la capăt.
Citiţi în continuare două fragmente cutremurătoare din memoria vastă a celei mai sinistre acţiuni pe care a cunoscut-o Banatul comunizat: deportarea în Bărăgan. Amintirile aleg şi redescoperă, iar aceste mărturii needitate, eseuri retrospective, nu fac decât să promită că teribila noapte de 18/19 iunie 1951 nu va fi uitată.


Silviu Sarafolean:


„Să ai ce pune pe masă în Bărăgan a rămas o grijă zilnică“


„Îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă, sub directa supraveghere a activiştilor, miliţienilor şi securităţii. Oamenii credeau că se îndreaptă spre Siberia. S-au oprit însă în Bărăgan. Într-un fel, memoria este cea care a salvat deportaţii, ajutându-i să supravieţuiască. În Bărăgan, n-am uitat nicio clipă cine suntem şi nici de unde am fost smulşi cu forţa, purtându-ne cu demnitate cătuşele deportării. Eram neputincioşi în faţa suferinţelor îndurate şi a nedreptăţilor. Ne vedeam umiliţi şi sărăciţi: toată averea noastră încăpea într-un car sau două. Despre condiţiile în care miile de deportaţi erau nevoiţi să trăiască, iată ce spun notele de informare ale Securităţii: «În problema apei de băut, se resimte lipsa de apă şi nu s-au amenajat butoaiele cu capace şi cana pentru a se evita infectarea apei. S-au găsit viermi în apa din butoaie.» Lupta pentru supravieţuire avea să înceapă încă din prima zi de Bărăgan. Primul adăpost a fost între două dulapuri acoperite cu o pătură sau, pur şi simplu, sub căruţe. Spiritul de solidaritate creştea proporţional cu starea de frică şi supărare. Deportaţii, chiar dacă în majoritatea lor erau ţărani, au înţeles destul de repede că sunt victime ale politicii comuniste.
Azvârliţi în câmp, prima grijă a fost să-şi construiască un acoperiş mai sigur, un fel de colibe înjghebate din te miri ce. Prima etapă de adaptare a deportaţilor, în noile condiţii de viaţă, a început prin construirea bordeielor, locuinţe ale sărăciei.
Verificarea inventarului uman dislocat nu era departe de apelul zilnic practicat în penitenciare. Supravegherea şi evidenţa populaţiei n-au încetat până în ultima zi. Drumurile, gările şi trenurile erau patrulate de miliţie şi armată, care aveau ordin de a legitima populaţia din zona satelor noi. Evadarea era aproape imposibilă. Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a încheiat niciodată.

(Familia Sarafolean şi familia Ureche în Bărăgan. Silviu Sarafolean e cel mai tânăr component al grupului)

Să ai ce pune pe masă în Bă­­răgan a rămas o grijă zilnică. Tot mai des apăreau activiştii şi secu­riştii, ca să lămurească oamenii să se apuce de construirea caselor. De voie, de nevoie, fie­­care familie a început construcţia casei din chirpici sau pământ bătut. Pe lângă construirea caselor proprii, toţi au fost mobilizaţi şi la «muncă voluntară» pentru a fi ridicate «clădirile oficiale»: Sfatul Popular, şcoala, Miliţia, Dispensarul, Cooperativa. «Nu faci muncă voluntară, nu-ţi dăm pâine!» - acesta era unul dintre argumentele dictaturii comuniste.
Satul nou era un adevărat lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un comitet provizoriu alcătuit din activişti de partid, care informau zilnic, apoi din trei în trei zile, despre situaţia satului. Se trimiteau rapoarte statistice informative privind potenţialul forţei de muncă, pe vârste, sex, apt, inapt, profesii etc., tabele şi locuri de muncă. Fermele de stat (GAS-urile) din apropiere solicitau zilieri pentru culturile de bumbac, orez, grădinărit etc. Munca deportaţilor era dirijată şi controlată. Au fost cazuri când, pentru a-şi salva bolnavul, familia şi rudele vindeau bunuri din casă sau trimiteau la lucru copii minori. Sufocată de nedreptăţi şi necazuri, fiecare familie şi-a purtat totuşi crucea cu demnitate. În acei ani grei, Dumnezeu era singura şi marea speranţă. Nimeni şi nimic nu poate plăti suferinţele şi nici averile pierdute. Victimele deportării, ca şi tragedia Bărăganului au rămas o amintire tristă“.

Silviu Sarafolean, 64 de ani; 4 ani la momentul deportării
Satul natal – Comloşu Mare (Timiş)
Satul din Bărăgan – Măzăreni, amplasat pe tarlaua Gostatului (Brăila)


Ileana Mateescu:


„N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun“


„Bărăganul a fost Siberia noastră. Nenorocirea a fost că unii, precum basarabenii ori bucovinenii, au avut de îndurat ambele Siberii – şi pe cea rusească, şi pe cea românească. Noi, copiii, am fost lipsiţi de copilărie. Bucuria noastră era joaca pe câmpia nesfârşită, sub arşiţa soarelui, în timp ce păşteam vitele. N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun, nici n-am văzut, decât în poze. Ce să mai vorbim de jucării!
Acasă, în bordei, dormeam îmbrăcaţi şi aliniaţi, pentru că locul era foarte strâmt. În loc de uşă, aveam o pătură. Soarele ardea nemilos şi în jurul bordeiului se făcea adesea un strat gros de praf în care ţi se afunda piciorul şi pe care vântul, care bătea zilnic, îl purta dintr-o parte în alta, murdărind haine şi lucruri.
Partea cea mai proastă, cea mai grea, era alimentarea cu apă potabilă. Nu era apă suficientă nici pentru oameni, nici pentru animale; nu era bună nici de băut, nici de spălat, nici pentru mâncare. Era adusă cu cisternele, era caldă, cu gust rău, dar tot stăteam la coadă pentru câţiva litri, aşa rea cum era. Foarte mulţi s-au îmbolnăvit aşa. Din cauza căldurii prea mari, şi apa Călmăţuiului a secat, iar animalele sufereau şi ele de sete. Au trecut luni, pentru unii chiar ani, până ce problema apei a fost rezolvată. A izbucnit şi o epidemie de tifos exantematic. Oamenii tremurau, aveau febră şi transpirau. Din cauza bolii, se producea o disfuncţie a intestinelor şi nu puteau urina decât la opt-zece zile. Nu aveau voie să mănânce nimic, doar să bea un pic de ceai. Cei care mâncau mureau. Alţii, tot din cauza apei, au făcut ­dizenterii. Nişte asistente mai rele ziceau să-i lăsăm să moară, că doar de-aceea au fost aduşi aici.

Ileana Mateescu, pe-atunci Caraiman (sus, stânga), la Rubla, în Bărăgan


Casele erau construite din chirpici făcuţi din pământ, apă şi paie sau pleavă. Aveau un fel de fundaţie cam de 0,5 m de la pământ, făcută tot din pământ amestecat cu apă şi paie şi bătută cu maiul între nişte cofraje făcute din scândurile pe care apoi le foloseau la tâmplăria casei. Era foarte greu să frămânţi pământul cu picioarele ca să-l amesteci bine, mai ales când te aflai după o zi de muncă istovitoare la fermă, sub arşiţa soarelui şi mai mult nemâncat. Pământul bine frământat era pus în nişte tipare, îndesat bine şi nivelat apoi cu palmele, să ia forma de chirpici. Apoi erau răsturnaţi pe nişte paie şi lăsaţi să se usuce câteva zile.
Erau veri toride, ploi torenţiale, iar iernile aduceau zăpezi abundente şi viscole. Pe 10 august 1951, în raionul Brăila, în localitatea Ion Sion, foarte aproape de Rubla, au fost +44,5˚ C! Mă întreb oare cât o fi fost în plin soare, unde stăteam noi, dacă temperatura aceasta s-a înregistrat la umbră şi la distanţa de doi metri de la sol.
Transpuneţi-vă pentru câteva clipe în locul unui deportat şi, scutit de spaima pe care n-aveţi cum s-o trăiţi, imaginaţi-vă cum aţi fi reacţionat într-o situaţie similară! Sufletele noastre au purtat pecetea deportării pentru vecie. Nimeni nu a putut să uite, şi nici nu va uita vreodată, şocul desprinderii de locul natal, chinurile şi privaţiunile din primii ani. Puţine au fost familiile care să nu fi pierdut pe cineva drag acolo, cei mai mulţi decedaţi înainte de vreme. În spatele fiecărui nume stă un suflet mutilat de această aberantă măsură dictată de un regim totalitar“.

Ileana Mateescu, 60 de ani; 5 luni la momentul deportării
Satul natal – Floreşti (Mehedinţi)
Satul din Bărăgan – Rubla, pe Valea Călmăţuiului (Brăila), unde a avut domiciliu obligatoriu şi Corneliu Coposu





Bilanţul deportării: 1.731 de morţi, dintre care 175 de copii


Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ a găzduit, până la sfârşitul lunii aprilie, expoziţia „Rusaliile Negre: Deportarea în Bărăgan“, organizată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. Nu mai puţin de 28 de panouri, aflate în sala „Gheorghe Focşa“ a muzeului, înfăţişează diversele faţete ale unui proces de epurare socială care a strămutat, în Câmpia Bărăganului, peste 40.000 de români din Banat şi Mehedinţi în vara anului 1951; sunt panouri cu denumiri scurte, simple, ilustrând însă, cu fotografii şi frânturi de amintiri, felii din viaţa atât de complicată a strămutaţilor: „Primele adăposturi“, „Construirea caselor“, „Viaţa de zi cu zi“, „Munca în deportare“, „Şcoala în deportare“, „Iarna în Bărăgan“, „Copiii în deportare“, „Evenimente“ (Nunta, Crăciunul, Înmormântarea), „Întoarcerea. Stigmatul dezmoştenirii“.
„Expoziţia se înscrie în această ofensivă a istoricilor din România pentru redezgroparea unui trecut ţinut necunoscut. Este istoria unui genocid social, aparent neexplicabil“, a menţionat, la vernisaj, Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului şi realizatorul expoziţiei. Acesta a detaliat: „Până nu demult, explicaţia a fost aceea că acţiunea a avut loc pentru a se curăţi frontiera dintre România cominformistă şi Iugoslavia titoistă. Şi acesta e un motiv, dar mai sunt şi altele, de-ale noastre. Numeroşi transfugi treceau în Iugoslavia prin această fâşie de 25 de km. Şi mai erau şi mişcările de partizani din Munţii Banatului, adică grupul avocatului Spiru Blănaru şi grupul colonelului Ioan Uţă, care aveau planul de a se uni şi de a întâmpina pe americani, dacă această speranţă utopică s-ar fi îndeplinit“.

(Înmormântarea unei fetiţe de 3 luni, în Bărăgan, în 1952)

Acestea au fost motivele care au făcut Securitatea suspicioasă, motivele care au dus în cele din urmă la procesul masiv de deportare din noaptea de 18 spre 19 iunie 1951. Un proces cu deznodământ teribil, aşa cum o dovedesc panourile negre din fundul sălii, pe care sunt înscrise, cu litere mici, de culoare albă, numele celor 1731 de deportaţi care au murit în Bărăgan (printre care 175 de copii) în perioada 1951-1956. În mijlocul unei avalanşe de nume – Matache Gheorghe, mort pe 27 iunie 1956 la Valea Viilor, avea o zi; Mociu Ioan, 4 zile, 9 ianuarie 1956, Zagna; Mutescu Ion, 3 ore, 8 august 1956, Salcâmi şi lista neagră continuă, continuă – e o fotografie de la înmormântarea unei fetiţe de 3 luni, în 1952, şi nişte crâmpeie tulburătoare de poveşti. E citată ­aceeaşi Ileana Mateescu: „...Aş putea să vă spun numele unei femei chiar de la noi, din Floreşti, căreia i-a murit băieţelul de numai câteva luni... Ana Basica se numea şi femeia asta atât de tânără – era singurul ei copil – practic şi-a pierdut minţile. Era copilul mort şi ea stătea lângă el cu un fel de evantai din frunze şi tot îl apăra de muşte... Şi ceilalţi vroiau să i-l ia să-l înmormânteze şi ea nu vroia să-l lase până nu vine soţul ei, care nu ştiu unde era plecat...“. Prezentă la vernisarea expoziţiei, Raluca Moise şi-a amintit de ea-copil, în primii ani în Bărăgan (avea 1 an şi jumătate la plecarea de acasă): „Când ploua, mama ne băga pe mine şi pe sora mea în şifonier, ca să ne apere“. Şi a subliniat cu voce clară, să se audă: „Cei tineri trebuie să afle, iar noi nu trebuie să uităm“. de Florentina Ţone


Aşezări speciale pentru deportaţi

După o perioadă de provizorat şi denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care ­le-au format deportaţii în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti. În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964, după graţierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel, urmele au fost şterse.

Operatiunea Tămădău şi arestarea liderilor PNŢ

Cand, in iulie 1947, a venit, pe neasteptate, stirea arestarii unui grup de fruntasi national-taranisti, care ar fi incercat sa paraseasca clandestin tara, prima reactie a fost aceea de respingere. O punere in scena, o fabricatie a regimului, ne-am spus. in cateva zile insa, s-a adeverit ca fruntasii in cauza fusesera arestati pe un camp la Tamadau, in apropierea a doua avioane.Au urmat un comunicat de presa, comentarii si declaratii pline de invective adresate celor retinuti, si foarte curand hotararea guvernului, aprobata automat de Camera Deputatilor, de a scoate in afara legii Partidul National taranesc. Totul se desfasurase intre 14 si 29 iulie. intre timp, aproape toti fruntasii partidului au fost arestati in Capitala, in timp ce in alte centre urmarirea liderilor locali incepuse mai demult.




Procesul ManiuA urmat, intre 29 octombrie si 11 noiembrie "procesul" lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache si al altor coinculpati acuzati de activitate "tradatoare si conspirativa", sprijinita de "cercurile imperialiste din Statele Unite ale Americii si Marea Britanie", si menita sa pregateasca "rasturnarea prin violenta a Guvernului democratic instaurat legal".
Actul de acuzare mai sustinea ca Partidul National taranesc "poarta raspunderea directa pentru instaurarea dictaturii fasciste a lui Ion Antonescu, si pentru intrarea in razboiul criminal hitlerist". De asemenea, pentru "asasinatele din Piata Palatului, de la 24 februarie 1945" si din 8 noiembrie 1945, pentru constituirea unor organizatii clandestine subversive in vederea "rasturnarii puterii de stat legale".
Ziarele aflate sub strict control au publicat extrase din "dezbaterile" procesului si sentintele, care au dus la moartea, in detentie, a lui Iuliu Maniu si Ion Mihalache.
Faptele erau astfel prezentate incat dadeau impresia ca incercarea de fuga de la Tamadau (pedepsita atunci cu inchisoare de la 3 la 6 luni!) era finalul unor multiple actiuni ale conducerii P.N.Ţ. indreptate impotriva "ordinii legale".
Aceasta a fost versiunea oficiala difuzata de regimul democrat-popular si mentinuta ca atare pana in 1989.
Surse si interpretari inedite
În 2001 au aparut patru volume masive cu documente referitoare la ancheta si "procesul" lui Iuliu Maniu - Ion Mihalache si altor fruntasi taranisti.
Pentru cunoasterea completa a dramei din 1947, erau necesare documentele ce acopereau lunile iulie-decembrie, precum si reconstituirea felului cum autoritatile au pregatit capcana de la Tamadau si atragerea lui Iuliu Maniu, fara a trezi banuielile acestuia.
Volumul recent aparut sub auspiciile Institutului National pentru Studiul Totalitarismului, ne aduce dovezile ce lipseau.
Autorul, profesorul universitar Gheorghe Onisoru, reconstituie si analizeaza, prin informatie inedita din arhive, ce a avut loc intre preliminariile "Capcanei" de la Tamadau si "Procesul" intentat lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache.
Se cuvine subliniata amploarea informatiei inedite. Aflam cum a fost organizata "oferta" facuta lui Iuliu Maniu de a aproba plecarea clandestina din tara a unui grup de conducatori national-taranisti; cum autoritatile au planuit si pus in aplicare operatiunea pana la arestare; cum "clientii" (adica grupul in cauza) au pornit cu masinile in care se aflau, spre avioanele care tocmai aterizasera; avem stiri despre situatia lui Iuliu Maniu in primele zile dupa Tamadau etc.
Capitolul intitulat "Ancheta" demonstreaza ca autoritatile au avut, de la inceput, fixat un scenariu cu capetele de acuzare, centrate in jurul unei incercari de lovitura de stat. Ca urmare, scopul "anchetei" a fost sa adune "elemente doveditoare" menite sa dea substanta acuzatiilor stabilite inca inainte de luarea interogatoriilor. Aceste capete de acuzare se regasesc chiar in referatul ministrului de interne, Teohari Georgescu, cand a propus guvernului, la doua saptamani dupa Tamadau, scoaterea in afara legii a Partidului National taranesc.
Detalii tulburatoare
Volumul ne aduce detalii tulburatoare. Ca de exemplu: "anchetatii sa fie interogati 12 ore pe zi"; urmarirea fiecarei miscari a lui Iuliu Maniu dupa 6 martie 1945; cele 24 declaratii date de Ion Mihalache in 26 zile dupa arestare.
Tot in capitolul "Ancheta" aflam de reactiile celorlalti fruntasi: Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, Ilie Lazar, Victor Radulescu Pogoneanu, Vasile Serdici, Corneliu Coposu, cat si reactiile conducerii interimare a P.N.Ţ. (in iulie-august 1947), pana cand si aceasta a fost arestata.
Profesorul Onisoru isi insoteste analiza cu marturiile directe ale documentelor vremii - atat in note (unele foarte ample) cat si in cele 18 anexe. Una din ele ne da lista nominala cu zeci de preoti - romani dar si maghiari - care au refuzat, in octombrie 1947, "sa demaste enoriasilor actiunile de tradare ale fostului P.N.Ţ." (pp. 300-302).
De asemenea, zecile de reactii - la nivelul cetatenilor obisnuiti - impotriva represiunii la care erau supusi liderii P.N.t. Reflexele libertatii erau inca vii in acea toamna a anului 1947 (anexele 4-17).
Volumul Operatiunea Tamadau dezvaluie astfel pentru prima data scenariul, mecanismele si procedeele prin care a fost instrumentat si desfasurat "procesul" liderilor P.N.t. din octombrie-noiembrie 1947.
Dar volumul ne trimite mai departe.
Punerea sub acuzare a clasei politice
Condamnarea acestor lideri a insemnat si punerea sub acuzare a intregii clase politice, a orientarilor si actiunilor ei din Romania anilor ’20, ’30 si ’40 (pana in 1947). "Procesul" a marcat, condamnarea sistemului politic pluralist din Romania. Opozitia trebuia distrusa, reprezentantii ei eliminati si fizic, nu numai juridic. Acesta era felul de a gandi si actiona a noilor lideri P.C.R. ai Romaniei.
"Operatiunea Tamadau" a reprezentat in Romania, intrarea in faza finala pentru instaurarea oficiala a "democratiei populare", dupa tipare sovietice. in Bulgaria, Nicola Petkov, deputat, liderul agrarienilor, a fost arestat pe scarile "Sobraniei" (Adunarii Deputatilor) in iunie - si, dupa un simulacru de proces, spanzurat in septembrie 1947. (Condamnarea lui Iuliu Maniu si Ion Mihalache la temnita grea pe viata a dus la moartea lor in inchisoare.)
in Polonia, Stanislaw Mikolajczik, liderul agrarienilor, a parasit clandestin tara in octombrie 1947 pentru a nu fi tarat intr-un proces prefabricat, ca in cazul liderilor opozitiei din Bulgaria si Romania.
Anii cei multi ai regimului P.C.R. incep de fapt in 1947. Volumul Operatiunea Tamadau ofera radiografia acestei faze finale, din iulie 1947 pana in iarna. O radiografie efectuata cu precizie, documentata, potrivit regulilor de baza ale cercetarii istoriei.

Dosarele deceniilor întunecate: crimele şi avorturile erau prevenite de autorităţile comuniste prin procese pe stadioane

Tensiuni maxime între URSS şi România: «Când...In zilele de 25-28 noiembrie 1974, la Bucuresti, s-au desfasurat lucrarile Congresului al XI-lea al Partidului Comunist Roman, la care a participat si o delegatie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, condusa de Andrei Pavlovici Kirilenko, membru al Biroului Politic, secretar al Comitetului Central al PCUS si, din care facea parte Konstantin Fiodorovici Katusev, secretar al CC al PCUS si sef de sectie al CC al PCUS, responsabil cu relatiile dintre PCUS si partidele comuniste din tarile "fratesti".


Ceausescu bate in retragere
Atmosfera convorbirilor a fost marcata - pentru a nu spune apasata - de trei evenimente: condamnarea viguroasa a interventiei URSS si a satelitilor ei din Pactul de la Varsovia in Cehoslovacia (21 august 1968); refuzul lui Leonid Ilici Brejnev de a raspunde invitatiei romane de a participa la semnarea Tratatului de prietenie, colaborare si asistenta mutuala romano-sovietic, semnat la Bucuresti de Aleksei Nicolaevici Kosighin (7 iulie 1970); si intrevederea de la Moscova dintre Nicolae Ceausescu si A.N. Kosighin din 24 iunie 1971, in cursul careia, premierul sovietic, a vorbit atat de dur liderului roman, incat George Macovescu, prim-adjunct al ministrului de externe, prezent la intalnire a conchis ca: "Pericolul unei invazii de tipul celei din Cehoslovacia nu este inlaturat"(George Macovescu, Jurnal, vol. I, 1952-1982, editie ingrijita de Mioara Anton, Bucuresti, Editura Dominor, 2006, p. 90; vezi si Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, editia a IV-a revazuta si adaugita, Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 2008, p. 505, 549).
Atitudinea amenintatoare a URSS, l-a determinat pe Nicolae Ceausescu sa adopte o pozitie defensiva fata de Kremlin. Indiciul cel mai graitor - in opinia noastra - il constituie trimiterea la Moscova a Programului Partidului Comunist Roman de faurire a societatii socialiste multilateral dezvoltate si inaintare a Romaniei spre comunism, care urma sa fie adoptat de Congres, in vederea formularii de observatii de catre "tovarasii" sovietici. Pentru un partid, ca PCR, care isi proclama zgomotos independenta si facea din neamestecul in afacerile interne un principiu de baza al relatiilor bilaterale, un astfel de gest era dovada dorintei conducerii de a-l imbuna pe "marele frate" de la Rasarit.
in prima intalnire, dintre Nicolae Ceausescu si K.F. Katusev din 13 noiembrie, este abordata si problema acestui program, la stenograma primei discutii fiind anexat si raspunsul partii sovietice (Arhivele Nationale ale Romaniei, Directia Arhivelor Nationale Istorice Centrale, Bucuresti [in continuare, se va cita: DANIC], fond CC al PCR - Sectia Relatii Externe, dosar 366/1974, f. 31-45).
Dupa cum se stie, in textul programului, legitimarea PCR pe temeiuri nationale era ilustrata printr-o lunga introducere consacrata istoriei poporului roman de la originile geto-dace pana la - inclusiv - instaurarea regimului comunist. Orientarea "comunist-nationala" era vizibila si prin eliminarea referirilor de orice fel la Uniunea Sovietica. Aceasta excludere nu putea sa scape cititorilor vigilenti de la Moscova ai textului trimis de la Bucuresti. in observatiile partii sovietice se spunea: "Atrage atentia faptul ca, la definirea bazelor ideologico-politice ale partidului (este vorba de PCR - n.n.), documentul, amintindu-i pe Marx si Engels, nu vorbeste despre leninism ca etapa contemporana in dezvoltarea marxismului. Sublinierea insemnatatii leninismului este importanta si din cauza ca revizionismul contemporan mizeaza pe negarea leninismului, pe contrapunerea lui marxismului" (Ibidem, f. 44). Astfel de observatii, cu evidente critici in subtext, abunda in raspunsul trimis partii romane.
Textul stenogramelor releva in chip elocvent, pe de o parte dorinta interlocutorilor de a evita o confruntare deschisa, iar pe de alta parte, hotararea lor de a nu escamota divergentele. Fragmentul selectat de noi din stenograma intalnirilor dintre Nicolae Ceausescu si cei doi emisari sovietici (30 noiembrie), pune in lumina aceasta atitudine ambivalenta. Textul stenogramei reprezinta un izvor esential pentru cunoasterea climatului ambiguu dintre relatiile Moscova-Bucuresti dupa zdrobirea Primaverii de la Praga.
Strict secret de importanta deosebita
Stenograma discutiilor avute cu ocazia primirii de catre tovarasul Nicolae Ceausescu a delegatiei P.C.U.S., care a participat la Congresul al XI-lea al P.C.R., 30 noiembrie 1974
Din partea sovietica au participat tovarasii Andrei Pavlovici Kirilenko, membru al Biroului Politic, secretar al C.C. al P.C.U.S., conducatorul delegatiei, si K.F. Katusev, secretar al C.C. al P.C.U.S.
La primire a participat tovarasul Stefan Andrei, membru supleant al Comitetului Politic Executiv, secretar al C.C. al P.C.R.
"A.P. Kirilenko: De acord.
Pe aceasta tema o sa mai spun ceva.
Tov. Nicolae Ceausescu: Tocmai de aceea, ca sa mai ma odihnesc si eu, il las pe tovarasul Kirilenko.
A.P. Kirilenko: Multumesc.
K.F. Katusev: inainte de aceasta as vrea sa spun eu citeva cuvinte.
Desigur, Nikolai Andreevici este important ceea ce spuneti dumneavoastra ca este necesar sa fie indreptate anumite asperitati care mai exista in relatiile noastre, dar viata merge inainte si pot apare mereu noi probleme, iar asupra lor pot apare diferite puncte de vedere, diferite abordari si poate sa ajungem la o metoda prin care sa putem stabili o unanimitate in aprecierea si rezolvarea acestor probleme.
A.P. Kirilenko: Katusev ma ajuta. A si inceput sa intre in problema.
Tov. Nicolae Ceausescu: Ca sa usurez si eu pe tovarasul Kirilenko, vreau sa spun citeva cuvinte la ceea ce a spus tovarasul Katusev.
Sigur ca in viata apar si vor apare mereu probleme noi, ca asupra lor se emit judecati si nici nu se poate altfel. Oamenii judeca, gindesc si isi creeaza, in raport de conditiile de cunoastere, impresii si aprecieri asupra problemelor. Principalul este insa sa pornim la aceasta de la o conceptie revolutionara, marxist-leninista, materialist-dialectica si atunci vom ajunge la aprecieri cit mai apropiate. in al doilea rind, sa ne intilnim si sa discutam pentru a apropia punctele de vedere si a ajunge la actiuni comune. in al treilea rind - si poate cel mai important - sa nu intreprindem actiuni care sa dauneze sau sa duca la accentuarea unor anumite aprecieri diferite asupra unor probleme. Pina la urma, actiunea oamenilor, a partidelor poate contribui la apropierea sau la adincirea deosebirilor de pareri.
K.F. Katusev: Nikolai Andreevici ...
Tov. Nicolae Ceausescu: Un moment.
Va dau un exemplu concret, legat de Programul nostru. Ati venit aici cu unele observatii. Noi le-am primit tovaraseste, nu ne-am considerat jigniti; dimpotriva, am considerat o pozitie foarte buna, tovaraseasca. Dar in Uniunea Sovietica aveti o Asociatie de stiinta, care se vede ca nu are ce face, se numeste Asociatia de raspindirea stiintei, pentru ca probabil a considerat ca a terminat treburile ei si s-a apucat sa discute Programul nostru si Congresul partidului nostru. Si aceasta in conferinte publice.
Tov. Potapov: Lectii.
Tov. Nicolae Ceausescu: in expuneri publice.
Acolo s-au adus nu numai obiectii la Program, dar inclusiv partidului, conducerii partidului si s-a pus sub semnul intrebarii intreaga politica a Partidului Comunist Roman.
K.F. Katusev: Cred ca nu puneti pe acelasi plan ceea ce v-am exprimat noi in legatura cu politica partidului, aprecierea noastra si cuvintul a unu, doi sau trei lectori. Partidul si poporul nostru si-au exprimat punctul de vedere in scrisoarea adresata Congresului dumneavoastra.
Sper sa mai am posibilitatea sa vorbesc.

Tov. Nicolae Ceausescu: Vreau sa subliniez ca noi nu am acordat mare atentie acestor conferentiari. Dar acestia vorbesc totusi in fata cetatenilor sovietici si, desigur, cetatenii sovietici, intre care sint si membri de partid si nemembri de partid, pleaca de acolo cu impresia ca daca vine de la societatea "Stiinta" inseamna ca reprezinta un anumit punct de vedere.
Sigur, eu am dat numai un exemplu ca intr-adevar trebuie sa inlaturam asemenea lucruri care nu au ce cauta si nu servesc colaborarii si intaririi prieteniei intre popoarele noastre.
A.P. Kirilenko: De acord.
Tov. Nicolae Ceausescu: Sa va spun cinstit, noi facem totul pentru a evita aceste lucruri in Romania. Sigur, apreciem mult atit mesajul, cit si cele spuse de tovarasul Kirilenko.
A.P. Kirilenko: Dupa aceasta trebuie sa se conduca partidele noastre, nu dupa ceea ce spune un instructor sau un lector, care nu reflecta nici gindurile poporului nostru si cu atit mai putin gindurile partidului nostru leninist.
Si pentru ca am intrat cu replica aceasta, trebuie sa va spun ca aici este marele nostru necaz, ca in relatiile noastre uneori supraestimam prea tare importanta unor factori emotionali si consideram ca aceasta reflecta relatiile dintre partidele noastre. Ori, daca vorbeste un om, un lector, aceasta poate sa reflecte parerea unor partide mari, asa cum sint partidele noastre marxist-leniniste. Desi sint de acord ca asemenea lectii nu ajuta la dezvoltarea relatiilor.
K.F. Katusev: Sint convins ca nu se putea permite difuzarea unei lectii sau tinerea unei expuneri referitoare la Programul Partidului Comunist Roman. Poate ca un anumit lector fara raspundere, vorbind despre situatia internationala - si unii se inflacareaza mai mult decit trebuie - a vorbit si despre aceasta, insa in nici un caz nu putea sa spuna ca reflecta linia Comitetului Central al partidului nostru. in ultima instanta, nu putea decit sa exprime o parere personala.

Tov. Nicolae Ceausescu: Am spus ca nu ne emotionam. De altfel, trebuie sa va spun ca nici Comitetul Executiv nu cunoaste materialele acestea, ele se afla la mine si n-am dorit sa le dam amploare sau sa se faca o problema din acestea.
A.P. Kirilenko: Nici sa nu le dati. Pe cuvint de onoare ca o sa va fie mai bine si dumneavoastra, o sa ne fie mai bine si noua.
Tov. Nicolae Ceausescu: Noi stim sa deosebim pozitia conducerii partidului de a unor oameni, chiar a unor lectori de la "Stiinta" si in orice caz nu dorim sa raspindim asemenea materiale care pot sa dauneze sau sa creeze o stare de lucruri pe care nu o dorim - si vom face totul pentru a nu se crea.
Nu aveam de gind sa ridic aceasta problema. De vina este tovarasul Katusev pentru ca a ridicat problema cum sa actionam, ce metode sa folosim pentru dezvoltarea relatiilor!
K.F. Katusev: Eu am avut in vedere problema de principiu, la nivelul conducerii. Si daca a sarit un purice undeva, nu o sa ne manince.
A.P. Kirilenko: Poate sa incep cu ceea ce a spus tovarasul Ceausescu cu privire la istoria relatiilor dintre partidele noastre.
Impartasim pe deplin aprecierea ca prietenia dintre partidele noastre are traditii glorioase si o istorie bogata. Cred ca am curajul sa spun ca la toate marile evenimente am fost uniti in problemele vietii, activitatii, luptei partidelor noastre pentru socialism si comunism, impotriva imperialismului si a tuturor celor ce ne sint dusmani, inamici ideologici. Sintem unitari in ce priveste aprecierea istoriei glorioase a partidului dumneavoastra. Noi avem incredere cind spuneti ca respectati partidul noastru si ideile pentru care luptam impreuna.
Ati mentionat un anumit element, in sensul ca desi sinteti latini nu exprimati uneori aceste lucruri zgomotos, insa as spune ca dumneavoastra latinii si noi slavii sintem in primul rind internationalisti. Citi ani am trait si vom trai vom fi internationalisti, iar partidele noastre vor fi internationaliste. De aceea trebuie sa intelegem ca trebuie sa existe unitate si in exprimarea sentimentelor si a actiunilor noastre care sa corespunda intereselor nationale cit si celor internationaliste.
Inchei subliniind importanta faptului ca pentru prietenia noastra si pentru bunele noastre relatii acestea sa nu fie intunecate prin exemplul ca cel legat de expunerea lectorului nostru. insa voi reveni mai departe la dezvoltarea acestei idei.
Contez pe intelegerea dumneavoastra si imi cer scuze pentru fraza care o spun. Vreau sa spun ca exemplul acesta care este mai proaspat arata ca increderea la noi sufera oarecum, ca nu exista o deplina incredere si tocmai in momentul in care exista partide atit de puternice, cu o istorie atat de bogata, nu se poate ca aceste relatii sa fie zdruncinate de un lector sau altul. Acestea nu sint cuvinte rostite de la tribuna, ci aici sintem oameni cu raspundere, sintem devotati ideilor noastre. Cind am vorbit despre Congres, despre documente, noi am spus lucrurile sincer. Poate va mai apare si un alt lector de acest fel. Nu pot sa garantez acest lucru. Asemenea oameni pot apare si la dumneavoastra si la noi si in alte parti. intr-adevar, trebuie sa ne gindim ca intre partidele noastre sa intarim acest factor de incredere in relatiile noastre. Aceasta este problema principala. Si la dumneavoastra si la noi oamenii sint cu carte si tocmai in problemele principiale trebuie sa gasim un limbaj comun. Din pacate, cum ati spus si dumneavoastra, am crezut ca ma ajuta tovarasul Katusev.
In aceasta prietenie a noastra buna si sincera apar anumite elemente care intuneca relatiile noastre. De acord cu dumneavoastra ca nu trebuie sa fim dogmatici, pentru ca sintem partide marxist-leniniste. Nu putem dansa cu totii acelasi dans. Am vazut aseara ca aveti dansuri minunate si chiar daca am dori, nu am putea dansa in acest fel. insa nu aceasta este dorinta noastra, ci dorim sa realizam unitatea tocmai in problemele principiale, centrale. Noi intelegem unitatea in sens larg si tocmai in aceasta privinta apar unele probleme care intuneca putin orizontul.
Daca este vorba, asa cum ati spus dumneavoastra, de necesitatea unor consultari, unor intilniri, si dumneavoastra si noi sintem pentru aceasta - si toate partidele se pronunta in acest sens. De altfel, facem acest lucru la Varsovia, in Crimeea, acum la dumneavostra. Si noi si dumneavostra dorim ca aceste intilniri sa fie mai eficiente.
Noi stim, si eu personal stiu, ca la dumneavostra exista o anumita insatisfactie in legatura cu faptul ca nu se realizeaza intilnirea cu Leonid Ilici Brejnev. Eu nu sint diplomat si nu as dori sa spun - ca stiti si dumneavoastra - cit de ocupat este dinsul. Dar trebuie sa spun ca mai sint si alte elemente legate de dorinta ca aceasta intilnire sa duca la obtinerea unui bagaj mai bogat pentru ambele partide, sa se ridice unitatea intre partidele noastre. Atunci ar avea intr-adevar sens. Daca ne intilnim si apoi la Conferinta europeana reprezentantii a sase partide sint unanimi in adoptarea unor documente care exprima politica noastra, dorintele noastre comune, iar un reprezentant trebuie neaparat sa apere un alt punct de vedere, vedeti unde ajungem. Daca sintem de acord sa actionam in conditii de consens, iar apoi face fiecare ce vrea, aceasta nu poate ajuta la realizarea unor pozitii comune. Pe de alta parte, aceasta inarmeaza pe dusmanii nostri ideologici in aprecierea relatiilor noastre, a eforturilor noastre pe arena internationala. Poate ca este bine sa ne spunem sincer - si dumneavoastra si noi - toate aceste lucruri pentru ca sa nu plecam cu neclaritati, atunci cind vom parasi tara dumneavoastra.
La aceasta problema, cind este vorba de masurile de intarire a stabilitatii si increderii in sfera dezarmarii, cind cerem ca si tarile socialiste sa raporteze asupra tuturor miscarilor de trupe pina la Urali, se poate permite aceasta in fata NATO - atit timp cit exista NATO - aceasta atinge interesele de aparare ale Uniunii Sovietice, ale Romaniei, ale intregii comunitati. Se poate oare?
K.F. Katusev: Daca imi permiteti, doar citeva cuvinte sa adaug la cele spuse de tovarasul Kirilenko. Dinsul a vorbit tocmai despre elementele acestei metode care sa ne permita sa ajungem la unitate, atit in abordare, cit si in actiune. Dinsul spune ca atunci cind ajungem la o parere comuna, elaborata de comun acord, pe baza de consens, este logic ca unitatea de pareri sa se transpuna si in unitatea de actiune. in acest caz, a spune ca fiecare este liber sa actioneze cum doreste, pune la indoiala eficacitatea consultarilor. Aici apare insa o contradictie interna intre cele doua conditii care se pun in acelasi timp. Daca ajungem la un acord si actionam in comun, fie ca este vorba de consfatuirea partidelor comuniste, de conferinta europeana sau de alta intilnire, de dragul realizarii unor scopuri pe aceasta cale de realizare a obiectivului final ar trebui poate sa fim mai concesivi, tocmai in spiritul increderii reciproce pentru ca ne aflam in fata Occidentului care incearca permanent sa ne dezbine.
A.P. Kirilenko: Se intelege, noi stim si apreciem pozitia dumneavoastra favorabila fata de convocarea Conferintei europene a partidelor comuniste.
K.F. Katusev: De altfel, in toate problemele esentiale, cu exceptia unora.
Tov. Nicolae Ceausescu: Mi se pare ca imi vine mie rindul acum.
Desigur, trebuie sa pornim intodeauna de la ceea ce ne uneste si de a gasi caile pentru o intarire a solidaritatii si a unitatii.

A.P. Kirilenko: E just.
Tov. Nicolae Ceausescu: Trebuie sa avem insa permanent in vedere nu o unitate formala, de suprafata, ci o unitate reala in solutionarea problemelor vitale si fundamentale. De aceea m-am si referit in cuvintul meu la faptul ca latinii sint de regula mai zgomotosi. Se pare ca noi facem putina exceptie, in sensul ca vrem sa fim mai linistiti putin si sa nu facem parada despre unitate, dar sa gindim si sa actionam linistit si ferm in aceasta directie. Se pare ca [,] citeodata se acorda prea multa atentie problemelor formale si de manifestare zgomotoasa, decit problemelor de fond. Sigur, cind vorbim de internationalism, de unitate, trebuie sa pornim de la luarea in consideratie a realitatilor si de a cauta realmente sa tinem seama de felul de a fi al fiecaruia. De altfel, insusi cuvintul internationalism in traducere inseamna colaborarea intre diferite natiuni ale lumii si poate exista colaborarea cind exista diferite natiuni. in momentul in care vor dispare, unitatea se va realiza pe o baza cu totul alta.
A.P. Kirilenko: Vor dispare atunci cind ca rezultat al actiunii partidelor comuniste se va ajunge la un anumit nivel de dezvoltare a societatii. Aceasta se poate realiza insa numai in unitate. Fiecare separat nu poate. Pina va fi aceasta societate, va trebui ca dumneavoastra si noi sa facem atitea si atitea eforturi.
Tov. Nicolae Ceausescu: Tocmai de aceea trebuie sa tinem seama de etapa istorica in care ne gasim.
Ati vorbit ca ar fi greu sa se danseze aceleasi dansuri in Uniunea Sovietica, care le-ati vazut aseara.
A.P. Kirilenko: Greu, nici nu am putea.
Tov. Nicolae Ceausescu: Tot asa de greu ar fi si la noi sa se danseze toate dansurile din Uniunea Sovietica. Deci, la un concurs fiecare va dansa in specificul sau. Dar acest concurs poate fi un concurs al solidaritatii si al intaririi prieteniei, fara sa obligam pe toti sa joace acelasi dans, dar sa joace in acelasi spirit.
A.P. Kirilenko: Daca este vorba de dans, sint de acord. Daca insa este vorba de politica mare, de soarta popoarelor, nu sint de acord si nu se poate pune semnul egalitatii. Pe dusmani trebuie sa-i batem impreuna; construirea noii societati trebuie realizata impreuna, si in conformitate cu interesele nationale si internationale. Aceasta nu se realizeaza cu picioarele sau cu glasul.

Tov. Nicolae Ceausescu: Voi reveni la politica. Am plecat de la dans pentru a putea sa ajung si eu la faptul ca totusi in lumea de astazi sint inca foarte multe probleme de care trebuie sa tinem seama pentru a ajunge la o reala solidaritate si unitate. De altfel, n-am avut de gind sa vorbesc de dans, tot dumneavoastra mi-ati sugerat aceasta problema.
A.P. Kirilenko: Este o discutie libera, insa sint lucruri diferite.
Tov. Nicolae Ceausescu: Trebuie sa spun ca noi pornim in mod constant de la faptul ca se realizeaza unitatea pornind totusi de la conditiile in care traim si sa ne calauzim cel putin de ceea ce s-a spus in 1942 la desfiintarea Cominternului [De fapt Cominternul a fost dizolvat de Iosif Stalin in 1943], ca trebuie sa se tina seama ca nu se mai pot solutiona problemele in mod uniform si ca trebuie solutionate in concordanta cu conditiile diverse din diferite tari, ceea ce de altfel Marx a spus de mult si a repetat si Lenin intr-o forma mai puternica decit Marx.
K.F Katusev: Dumneavoastra sinteti pentru marxismul creator.
Tov. Nicolae Ceausescu: Foarte creator.
Si situatia din lume este astazi mult mai diversificata decit a cunoscut-o Marx.
Fara nici o indoiala este necesar sa pornim de la solidaritate si actiunile comune. Asupra acestui lucru cred ca astazi putini sint care sa nu fie de acord. La Congresul nostru participa delegatii a 139 de partide, organizatii si miscari de eliberare nationala. Toti se pronunta pentru colaborare si intarirea unitatii - sigur, in anumite probleme, in realizarea anumitor obiective. Este un lucru poate cel mai puternic cistigat astazi in lume aceasta tendinta spre o larga unitate a tuturor fortelor progresiste si antiimperialiste. Dar principalul este ca trebuie sa gasim acele obiective care sa ne ajute sa unim cele mai largi forte care sa asigure dezvoltarea acestei uriase lupte pe plan international. Noi sintem pentru o larga consultare asupra oricarei probleme si am spus-o nu odata si o mai repet din nou, dorim ca [,] cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, cu Uniunea Sovietica sa avem aceste consultari si o solidaritate cit mai puternica.
Dar vreau sa fiu foarte deschis si foarte clar. Nu avem nici o rezerva in acesata privinta. Dar aceasta trebuie sa se manifeste de ambele parti. Dorim insa o consultare intre comunisti, cu tot ceea ce decurge de aici, din aceasta notiune de comunist. I-am spus odata lui Gomulca si a ris foarte mult, o gluma care era in Romania veche. in armata, plutonierul major spunea soldatilor: cind vorbesti cu mine, sa taci. Deci, noi dorim o discutie comunista, un schimb de pareri pe principii comuniste si in spirit comunist asupra tuturor problemelor. Eu exclud egalitate si toate celelalte. Cind spun comunist inteleg mai mult decit egalitate s.a.m.d.

A.P. Kirilenko: Neamestec, independenta, suveranitate.
Tov. Nicolae Ceausescu: Deci, de la aceasta pornim noi si dorim sa dezvoltam relatiile cu Uniunea Sovietica si cu P.C.U.S. in primul rind.
Sint complet de acord ca atunci cind cadem de acord asupra unor probleme trebuie sa actionam intr-o unitate cit mai deplina. Si in practica credem ca in problemele fundamentale partidul nostru, partidul dumneavoastra, tarile noastre actioneaza in aceasta directie.
V-ati referit la Conferinta de la Geneva pentru securitate europeana. Este adevarat, noi am cazut de acord pentru a se convoca aceasta conferinta si s-a realizat, actionind cu totii in aceeasi directie. Am propus noi inainte de inceperea conferintei sa discutam ce vom pune [probabil spune] la conferinta si s-a spus ca aceasta sa se discute de catre reprezentantii nostri la Helsinki - si au discutat atunci reprezentantii nostri acolo. Am mai cerut in doua rinduri pina acum sa discutam asupra unor probleme legate de elaborarea unor documente si ni s-a spus acelasi lucru. Exact acum un an, pe la sfirsitul lunii octombrie, anul trecut, am propus P.C.U.S. fie o intilnire bilaterala, fie o intilnire a tuturor tarilor socialiste pentru a discuta si problemele din Europa si problemele din Orientul Mijlociu. Ni s-a spus ca nu este timpul pentru aceasta.
A.P. Kirilenko: Poate perioada nu a fost potrivita; sint asemenea situatii.
Tov. Nicolae Ceausescu: Este adevarat, dar noi pornim de la faptul ca [,] consultarile trebuie sa aiba loc cind sint probleme si sint necesare aceste consultari.
A.P. Kirilenko: Daca sintem oameni creatori, trebuie s-o legam si de situatia generala.
Tov. Nicolae Ceausescu: Deci, nu pornim de la faptul de a nu dori consultari, ci, dimpotriva, dorim sa realizam aceste consultari.
In problema aceasta a stabilitatii si increderii la care v-ati referit, este o problema asupra careia reprezentantii nostri au discutat. Nu stiu de unde se vorbeste ca trebuie comunicate miscarile de trupe pina la Urali, cind acolo se vorbeste de trupe in imediata apropiere a granitelor, si care priveste nu numai tarile Tratatului de la Varsovia, ci si tarile NATO si toate tarile din Europa, care este reciproca si tinde tocmai de a se ajunge la crearea unui climat de incredere si securitate in Europa.
A.P. Kirilenko: Sint conditii diferite, nu se pot compara.
Tov. Nicolae Ceausescu: Dupa aceea, ca sa vorbesc foarte deschis, daca este posibil sa se ajunga la un acord cu Statele Unite asupra armamentului nuclear, cite rachete, cite submarine sa fie, de ce nu este posibil la Geneva, legat de securitatea europeana, sa se ajunga la un acord ca tarile din Europa sa ia unele masuri de incredere si in domeniul militar?!
A.P. Kirilenko: Sint exemple care nu se compara.
Tov. Nicolae Ceausescu: Dimpotriva.
A.P. Kirilenko: Noi am prezentat propuneri cum sa se realizeze aceasta, insa nu putem accepta conditiile dictate de NATO.
Tov. Nicolae Ceausescu: Sa discutam si sa luam masuri puse de comun acord. Dar nu putem ignora faptul ca nu poate fi vorba de securitate in Europa, daca nu luam masuri de a intari increderea, inclusiv masuri de ordin militar.
Eu sint complet de acord ca nu pot fi comparate, ca sint lucruri cu totul deosebite. Aici, intr-adevar, este vorba de niste lucruri de mai mica importanta. in tratativele cu Statele Unite sint lucruri de importanta strategica de mare amploare. Dar si aceste masuri de mica importanta in Europa isi au importanta lor, tocmai pentru a consolida increderea si securitatea. Sigur, asupra acestei probleme putem discuta. Reprezentantii nostri au discutat, si dupa cite stiu au si ajuns la o anumita intelegere comuna.
V-ati referit la faptul ca aveti impresia ca la noi exista o anumita insatisfactie - daca am inteles eu bine - in legatura cu vizita in Romania a lui Leonid Ilici Brejnev. N-as putea spune ca este o satisfactie, pentru ca exact peste opt luni de zile vor fi zece ani de la vizita pe care delegatia romana a facut-o in Uniunea Sovietica. Sigur, inteleg ca nu este timp, dar e greu sa fim chiar de acord cu felul acesta de a ni se da explicatii. in primul rind ca in 1969 vizita a fost contramandata atunci cind am informat ca avem de gind sa acceptam vizita lui Nixon in Romania. in 1972 a fost, de asemenea, contramandata nu mai stiu pe ce motiv. Sigur, acum nu a mai putut fi motivul vizitei presedintelui Statelor Unite si, sigur, am inteles ca Leonid Ilici a trebuit sa se intilneasca, in ajunul Congresului, cu presedintele Statelor Unite, Ford. Am mai spus o data - sigur, este dreptul fiecarui partid sa faca sau nu o vizita. Am actionat insa intotdeauna ca sa prezentam relatiile cu P.C.U.S., cu Uniunea Sovietica in asa fel incit sa mentinem un spirit bun in partid si sintem bucurosi ca am reusit acest lucru. Deci, intr-adevar, trebuie sa inlaturam aceste elemente care intuneca adevarul. Sint - de ce sa nu recunoastem - asemenea elemente si sa cautam intr-adevar sa mentinem un orizont cit mai clar.
A.P. Kirilenko: De acord in intregime.
Tov. Nicolae Ceausescu: in aceste probleme este intr-adevar necesar sa pornim de la necesitatea ca trebuie sa actionam pentru a intari colaborarea, pentru a face ca relatiile dintre partidele si popoarele noastre sa se ridice pe o treapta superioara. Noi sintem si vom actiona hotarit in directia aceasta. Nu vom lega in nici un fel relatiile dintre partidele si popoarele noastre de o vizita. Orice reprezentant al P.C.U.S. este reprezentantul partidului lui Lenin - si dupa cum poate confirma Katusev ca in 1969 a fost primit asa cum se cuvine - in acelasi spirit pe orice reprezentant al P.C.U.S. il vom primi cu tot respectul cuvenit, in dorinta de a dezvolta aceste relatii de colaborare.
A.P. Kirilenko: intelegeti si dumneavoastra caracterul discutiei noastre. Dupa cum ne-am inteles la prima noastra intilnire, aceasta discutie este de la suflet la suflet. Vorbim in calitate de comunisti, de tovarasi de lupta, de oameni cu raspundere in fata partidelor si popoarelor noastre. in prezentarea problemelor de catre noi nu sint nuante de repros sau de amestec in treburile dumneavoastra interne. Dupa cum stiti, P.C.U.S. a urmat intodeauna aceste principii si astazi discutam in calitate de comunisti, ca reprezentanti ai partidelor noastre, subliniem din nou aceasta. Credem ca un asemenea schimb de pareri este de o mare utilitate si ii dam o inalta apreciere.
Nu pot insa sa nu mai spun citeva cuvinte. Este vorba de o problema principiala. Nu inteleg si as spune chiar ca pentru mine este incceptabila prezentarea unitatii ca un lucru de parada, de miting, cind se stie ca este vorba de un apel la unitatea tarilor socialiste in rezolvarea problemelor globale. De ce sa spunem ca este vorba de parada sau de miting. Am studiat Capitalul lui Marx si toate lucrarile lui Lenin si nu facem aceasta pentru parada, ci pentru o unitate reala. Aceasta inseamna ca in fata dusmanilor nostri trebuie sa opunem forta Pactului de la Varsovia, dusmanii nostri sa stie ca frontierele tarilor socialiste sint intangibile si niciodata, nici un maniac, nu poate ridica mina asupra lor. Aceasta este unitatea. Noi vedem unitatea ca un efort in intarirea Pactului de la Varsovia. Daca vorbim de unitate, fara intarirea Tratatului de la Varsovia, atunci sint vorbe goale. De aceea spun ca este inacceptabila ideea ca poate fi vorba de o unitate de parada, de miting. Cunoasteti istoria partidului nostru, stiti prin ce am trecut, cum am trait si stiti ca toate fortele noastre, ale secretarului nostru general sint indreptate spre unitate nu de parada, ci de esenta, de continut, pentru crearea unei unitati de monolit, incit sa tremure dusmanii nostri. Noi sintem pentru unitate si sintem siguri ca prezentarea problemelor in acest fel va contribui la inlaturarea acelor lucruri care mai intuneca relatiile noastre. Si Stefan Andrei crede aceasta, daca va lucra in aceasta directie.
Vorbind de Tratatul de la Varsovia, inteleg ca si noi si dumneavoastra, urmind cursul destinderii, trebuie sa intarim capacitatea noastra de aparare, asa cum ati spus si dumneavoastra in Raport.
K.F. Katusev: Tratatul de la Varsovia este o alianta menita tocmai apararii cuceririlor socialismului in general si in fiecare tara. Este o alianta a unor natiuni egale in drepturi, dar care au deopotriva si obligatii.
Daca discutam sincer, apre o problema. De ce Romania limiteaza cadrul colaborarii sale in cadrul Tratatului de la Varsovia. Desigur, aceasta este o problema care - foarte sincer spus - ii poate jigni pe ceilalti aliati, care spun - de ce Romania nu are increderea ca cea care domneste intre ceilalti. Acum lucrurile merg mai bine decit inainte. S-au facut pasi inainte, dar daca dorim sa nu existe asperitati, ar fi in interesul tuturor ca aceste tendinte de dezvoltare a colaborarii in cadrul Tratatului de la Varsovia, spre perfectionarea mecanismelor politice, sa se bucure de aprobarea si a Romaniei. Noi sintem tovarasi de lupta, nu parteneri de hotie, care vor sa se pagubeasca unul pe celalalt. Trebuie sa actionam in comun, in interesul fiecaruia.
Tov. Nicolae Ceausescu: Am vorbit ca nu sintem pentru unitate de parada, de manifestari zgomotoase, pornind de la faptul ca trebuie sa tinem seama nu de niste declaratii, ci de felul cum trebuie sa actionam pentru unitate. Este pericolul sa se acorde mai multa atentie lucrurilor declarative si sa ne multumim la un moment dat cu declaratii la mitinguri si sa neglijam tocmai problemele reale ale realizarii in practica a unitatii in solutionarea problemelor.
A.P. Kirilenko: La noi se spune ca oamenii trebuie judecati nu dupa vorbe, ci dupa fapte.
Tov. Nicolae Ceausescu: As putea da citeva exemplu [probabil exemple] din trecutul nu prea indepartat, dar nu este cazul acum.
A.P. Kirilenko: Este la noi o vorba: cine isi aminteste de trecut, ii zboara mintea.
Tov. Nicolae Ceausescu: Nu in relatiile noastre.
in ce priveste Pactul de la Varsovia, sigur ca sint si aici probleme - dupa cum a spus tovarasul Katusev - si se pare ca le cunoaste bine. Eu si uitasem de ele.

K.F. Katusev: Ma indoiesc ca ati uitat.
Tov. Nicolae Ceausescu: Asta inseamna ca nu aveti incredere!
Desigur, este necesar ca atita timp cit va exista NATO sa existe si Pactul de la Varsovia. Am spus clar si nu avem nici o alta parere. Dar chiar evenimentele din ultimele 4-5 luni au demonstrat ca o actiune in directia desfiintarii concomitente a NATO si a Pactului de la Varsovia este un factor pozitiv. Ma refer la situatia din Grecia, de exemplu.
in ce priveste formele de colaborare militara in cadrul Pactului de la Varsovia, noi am ajuns la niste concluzii comune - mi se pare in 1969 sau in 1970, nu-mi amintesc. Noi sintem pentru a actiona in spiritul acelor intelegeri care le-am adoptat de comun acord. Este adevarat, in ultimul timp se promoveaza forme noi. Sigur, poate nu le intelegem noi, dar deocamdata nu le-am discutat, nu am ajuns la un acord asupra acestor probleme si reprezentantii armatei romane nu pot decit sa se conduca dupa ceea ce au dispozitie, pe baza acordurilor care le avem.
K.F. Katusev: insa este o alianta de egali in drepturi.
Tov. Nicolae Ceausescu: Egali in drepturi fiind pe ceea ce am cazut de acord. Au aparut pareri noi, sa discutam si cind vom ajunge la concluzii comune sa le realizam. Parerea mea acum asupra acestora este ca sint gresite. Consider ca cele ce am hotarit impreuna la Praga cu privire la colaborarea militara sint pe deplin juste si acum - si vor fi si in viitor.
Nici nu se poate concepe in etapa actuala contopirea armatelor. Problema ridicarii capacitatii de lupta a tarilor socialiste presupune a ne preocupa de ridicarea capacitatii si dotarea fiecarei armate, tocmai pornind de la increderea despre care a vorbit tovarasul Katusev. Sigur, noi luptam pentru pace si speram sa nu ajungem la razboi.
A.P. Kirilenko: Dar trebuie sa fim gata pregatiti.
Tov. Nicolae Ceausescu: De acord - si am spus la Congres foarte clar. Dar daca am ajunge la un razboi, capacitatea de lupta a armatelor tarilor socialiste membre ale Pactului de la Varsovia s-ar manifesta cu putere nu intr-o contopire a armatelor, care ar dauna capacitatii de lupta, ci in intarirea capacitatii de lupta a fiecarei armate, a fiecarui popor. Noi facem totul ca armata romana si poporul roman sa-si poata face datoria. Dar, sigur, nu discutam acum aceste probleme.
K.F. Katusev: Nikolai Andreevici, aici nu este nici o contradictie.
Tovarasul Brejnev a subliniat si in discutiile cu dumneavoastra si cu conducatorii altor partide fratesti ca fiecare partid trebuie sa manifeste preocupare pentru intarirea armatei nationale. Forta noastra de lupta se apreciaza insa atit dupa capacitatea de lupta si dotarea fiecareia dintre armate, cit si dupa stiinta de a colabora impreuna in actiunile comune de lupta. Atunci cind vorbim de perfectionarea si largirea cadrului colaborarii, nu vorbim de contopirea armatelor nationale sub un comandament general unic, ci alocarea unor forte care sa fie purtatoare ale experientei in comun, experienta care sa se extinda asupra armatelor nationale.
Tov. Nicolae Ceausescu: Si aici, in principiu, stam pe aceleasi pozitii. Probabil ca sint probleme care trebuie clarificate, cum sa realizam in practica aceasta. Aici nu este vorba de a aloca citeva forte care sa invete sa coopereze, ci intreaga armata romana - ma refer la Romania - trebuie sa invete sa coopereze in lupta. De aici trebuie sa pornim. Este de inteles ca armata romana, si bulgara, si ungara si celelalte, nu vorbesc de armata sovietica, trebuie pregatite si dotate in mod corespunzator sa poata indeplini orice actiuni de lupta, in limita efectivelor care le au; dar pornind de la o conceptie unitara de pregatire si dotare cel mai bine poate face aceasta fiecare partid.
A.P. Kirilenko: Este adevarat, insa intelegeti ca atunci cind se pune problema unor actiuni comune este nevoie de o coordonare, daca se va ajunge intr-o astfel de situatie. Si dumneavoastra si noi va trebui sa votam daca actiunile vor fi in directia - sa spunem - Bucuresti-Sofia.
Tov. Nicolae Ceausescu: Ne-am inteles la Praga sa ne adunam si sa ne intelegem cine sa faca aceasta coordonare. Nu ne-am adunat inca. Aceasta coordonare nu o poate face actualul Comandament. El are atributii de a asigura pregatirea de lupta actuala.
A.P. Kirilenko: Desigur.
Poate inca doua cuvinte de subliniat. Este problema asupra importantei careia am vorbit deja si anume unitatea tarilor socialiste, inclusiv cea care se manifesta in cadrul Tratatului de la Varsovia. Este vorba de o alianta defensiva, care sa fie gata intotdeauna sa dea riposta oricarui atac indreptat impotriva oricarei tari socialiste.
Voi exprima cred parerea delegatiei noastre, daca spun ca insasi discutia noastra sincera asupra acestor probleme tine seama de activitatea practica a Partidului Comunist Roman. insa, desigur, hotararea in aceasta privinta, este o problema interna.
in legatura cu aceasta tema mi-am amintit de ceea ce a spus tovarasul Ceausescu lui Gomulka. Probabil ca Gomulka a avut de ce ride, pentru ca in armata plutonierul vorbea, iar ceilalti taceau. Se poate spune insa si ca atunci cind intr-un pluton sint 30 de oameni, 29 discuta, iar unul ramine in afara discutiei si nu manifesta o participare activa, tot nu este bine. Cind vorbim de unitate, nu o concepem ca acel plutonier, ci ca o participare a tuturor, tinind seama de experienta si intelepciunea fiecarui partid, a fiecarei tari, vorbind de contributia fiecaruia la intelegerea unitara a sarcinilor, in interesul tarilor socialiste, al popoarelor, al lumii intregi. Noi sintem pentru un asemenea fel de unitate.
As lasa acum aceasta problema, ca sa tratam altele.
Tov. Nicolae Ceausescu: Numai doua cuvinte vreau sa spun. Noi nu concepem relatiile dintre noi ca intr-un pluton.
A.P. Kirilenko: in discutii apar diferite probleme.
Tov. Nicolae Ceausescu: in al doilea rind, chiar daca citeodata nu procedam ca cei ce tac si asculta, preferam totusi sa vorbim atunci cind gindim altfel si consideram ca este just, pentru ca numai asa vom avea o unitate puternica comunista.
A.P. Kirilenko: N-am spus ca un repros.
Tov. Nicolae Ceausescu: N-am luat-o nici eu ca un repros.
A mai avut tovarasul Kirilenko o formulare - poate a fost o greseala de traducere. Spunea ca ar fi bine - sigur, este un drept al Partidului Comunist Roman - poate tragem ceva concluzii din discutia de astazi. Parca asa ati spus.
A.P. Kirilenko: Nu este o traducere exacta. Am avut in vedere ca atunci cind se duc discutii, cind are loc un schimb de pareri, fiecare parte se gindeste si fiecare rezolva cum crede.

Tov. Nicolae Ceausescu: Exact asa am vrut si eu sa formulez. Si unii si altii sa gindim si sa tragem concluzii corespunzatoare, pentru a intari colaborarea si unitatea.
A.P. Kirilenko: Principalul este ca scopul este unic - construirea socialismului si comunismului - si sa zdrobim dusmanii daca ne ataca.
Tov. Nicolae Ceausescu: in gluma vorbind, in orice trebuie sa fie doi, inclusiv in casatorie. Deci, pentru a imbunatati colaborarea noastra, trebuie impreuna sa actionam.
K.F. Katusev: Strategia si scopurile sint comune, insa sa avem si o tactica pusa de acord. Uneori avem scopuri comune, insa unii vor sa mearga mai incet, altii mai repede. Principalul este sa mergem impreuna.
A.P. Kirilenko: Nu putem ignora nici sentimentele opiniei publice, atit ale dusmanilor, cit si ale prietenilor. Cind apar diferente, pe de o parte inarmam pe dusmanii nostri, care trag concluzii care nu ne ajuta si, pe de alta parte, dezarmeaza opinia publica.
Tov. Nicolae Ceausescu: Sint complet de acord ca pentru o strategie trebuie si o tactica corespunzatoare. Este adevarat, daca unii sau unul vrea sa mearga prea inainte, se pot produce defectiuni, asa cum se produc defectiuni si daca unul sau altii raman prea in urma. Aceasta este in armata. Deci, trebuie facut in asa fel incit sa se mearga intr-un ritm care sa poata fi sustinut. in politica aceasta este si mai complicat. Sint unii care doresc sa ajunga mai departe la niste idealuri pentru care nu sint create conditii; altfel pot dauna si mai mult. Aparent sint foarte revolutionari.
A.P. Kirilenko: Nu trebuie facute salturi.
Tov. Nicolae Ceausescu: Cu atit mai mult, trebuie mers in concordanta cu transformarile care au loc in lume.
K.F. Katusev: Pentru aceasta ne pronuntam si noi.
Tov. Nicolae Ceausescu: Si aici sintem de acord.
A.P. Kirilenko: Daca stam aici pina la cina, peste tot o sa fie just.
Doresc foarte sincer ca sa conspectez in continuare aceasta examinare a laturilor care ar putea crea o anumita retinere in relatiile noastre.
Este o problema care nu o intelegem, desi si in partidul nostru si la dumneavoastra avem cadre pregatite, oameni influenti. Este problema O.N.U. Citi ani ne-au trebuit pentru a intari acele teze si principii care le-am pus la baza O.N.U. Aceasta ne-a si dat posibilitatea sa ducem lupta pentru intarirea stabilitatii in lume. Acum se ridica problema democratizarii O.N.U. Stim ca dumneavoastra nu va ginditi la schimbarea Cartei. Dar insasi punerea acestei probleme a activizat asemenea tari ca Australia si Japonia. Punerea acestei probleme acum este nepotrivita si creeaza probleme. Sigur, este treaba dumneavoastra, insa la noi a trezit o anumita nedumerire, care este impartasita de toate tarile socialiste. Toate tarile nu impartasesc acest gind, iar reprezentantii Romaniei si-au pastrat punctul de vedere.
Am fost in Turkmenia. Acolo este foarte frumos si cind veti veni in Uniunea Sovietica va invitam s-o vizitati. Acolo am fost intrebat despre pozitia dumneavoastra fata de Chile. Stim ca ati acordat toata cinstirea comunistilor din Chile, dar impletirea acesteia cu recunoasterea juntei - cind toate tarile socialiste, cu exceptia Chinei, au rupt relatiile - nu concorda. Desigur, aceasta rupere a relatiilor nu s-a facut dupa un protocol, ci era un sentiment. Acum sintem pusi in situatia de a explica de ce au facut tovarasii romani acest gest.
K.F. Katusev: Si in problema Orientului Mijlociu sint probleme, dar mai putine.
A.P. Kirilenko: Deci, sint probleme in care vrem sa ne lamurim pentru ca apar lucruri care nu innobileaza relatiile noastre.
Si o ultima problema. Va rugam sa ne povestiti cum apreciati evenimentele din China si perspectiva acestei situatii.
Tov. Nicolae Ceausescu: Noi am pus problema cresterii rolului Organizatiei Natiunilor Unite in solutionarea problemelor internationale si democratizarea activitatii organizatiei. De ce am ridicat aceasta problema? Pentru ca in solutionarea problemelor tot mai complexe, dupa parerea noastra, trebuie tot mai mult sa fie angajata Organizatia Natiunilor Unite si organismele sale. Acum s-au ridicat noi probleme, inclusiv economice, legate de criza de materii prime, de energie si organismele internationale, inclusiv O.N.U., trebuie sa joace un rol tot mai activ in aceste probleme.
K.F. Katusev: Activizarea organismelor existente, dar sa nu inlocuiasca Consiliul de Securitate si sa se distruga principiile.
Tov. Nicolae Ceausescu: Nu am avut si nu avem in vedere desfiintarea Consiliului de Securitate, inclusiv dreptul de veto, dar sint organisme create care nu functioneaza. Este, de exemplu, un organism creat de mult, care are rolul prin Carta sa se ocupe de a arbitra in solutionarea diferitelor conflicte. Si sint mai multe organisme. in afara de Consiliul de Securitate, care isi desfasoara activitatea mai permanent, celelalte practic nu sint active. Deci, pornim in primul rind de la aceasta.
In al doilea rind, in lume au aparut din 1950 pina acum peste 50 de state noi - mai mari sau mai mici - care au devenit membre ale O.N.U. S-a schimbat radical raportul de forte in O.N.U., in favoarea tarilor socialiste si progresiste. Deci, odata cu activizarea organismelor si a O.N.U. trebuie pusa si problema democratizarii activitatii sale.
A.P. Kirilenko: Deci, intarirea rolului organelor O.N.U., ca acestea sa aiba un rol mai efectiv.
K.F. Katusev: Tovarasul Kirilenko a ridicat aceasta problema, deoarece dupa cum am aflat se pare ca Australia, folosind faptul ca Romania socialista a ridicat aceasta problema, pregateste un proiect de rezolutie care pune sub semnul intrebarii bazele si structura de acum. Aceasta ne ingrijoreaza pe noi, alte tari socialiste si credem ca aici trebuie sa existe o coordonare, ca sa dam o rezolvare, in sensul celor spuse de dumneavoastra, pentru a respinge asemenea incercari.
Tov. Nicolae Ceausescu: in primul rind, propunerile Australiei si altor tari sint mult mai vechi si ar fi trebuit ca tovarasii dumneavoastra de la O.N.U. sa va informeze despre acestea. Deci, nu sint legate de propunerea Romaniei, sint cu citiva ani inainte. Dimpotriva, propunerea Romaniei a concentrat atentia tarilor in curs de dezvoltare spre aceasta si nu spre solutia cealalta a Australiei si altor citeva tari.
Este tocmai in interesul tarilor socialiste, al celorlalte tari progresiste de a activiza tot mai mult organismele O.N.U., tinind seama ca acum raportul de forte este in favoarea noastra. Daca problema aceasta ar fi fost cu zece ani in urma, cind votul era impotriva tarilor socialiste si progresiste, atunci votul era nejust.
K.F. Katusev: Trebuie examinat.
A.P. Kirilenko: Poate sa ne mai sfatuim. Se pune, deci, problema eficientizarii O.N.U., insa nu se zdruncina structura.
Tov. Nicolae Ceausescu: Exact.
In ce priveste problema cu Chile.
A.P. Kirilenko: Eu am fost de doua ori acolo.
Tov. Nicolae Ceausescu: Cind au avut loc evenimentele din Chile, eu ma aflam atunci in Columbia. Am fost primul om politic, nu din tarile socialiste, ci in general, care am condamnat lovitura si am luat apararea fortelor progresiste de acolo. Sint documente publicate de intreaga presa. Prima declaratie a unui partid comunist a fost a Partidului Comunist Roman si am dictat-o eu prin telefon de acolo; i-am sculat pe tovarasii nostri la ora 2 noaptea. Deci, am luat o pozitie foarte clara in aceasta privinta.
In Romania se gasesc acum 1300 refugiati politici din Chile. Mi se pare ca este numarul cel mai mare, dintre toate tarile socialiste din Europa. La Congresul nostru au participat, de altfel, patru partide din Chile. Din inchisoare din Chile am primit scrisori din partea conducerii, inclusiv un cadou lucrat de ei. Avem multe asemenea scrisori. Poate vi le dam sa le cititi. in toate acestea sa [probabil se] da o inalta apreciere pozitiei internationaliste si ajutorul acordat de Romania si se subliniaza "personal de presedintele Ceausescu".
Cind s-a comunicat ca se va intenta un proces lui Corvalan si se vorbea ca in citeva ore urmeaza sa fie judecat si executat, m-am adresat si juntei si altor tari si au intervenit Nixon, Papa, inclusiv presedintele de atunci al Braziliei si altii si mi-au raspuns ca fac aceasta in mod umanitar. Am si scrisorile de raspuns ale acestora. Am trimis acolo un grup de avocati pentru a desfasura activitate in favoarea celor arestati - si cu rezultate bune. Sigur, n-am scris despre toate acestea. Deci, n-am facut acestea in spirit de parada, ci in spirit comunist, de solidaritate, asa cum intelegem noi aceasta solidaritate. N-am scris nicaieri ca la noi se gasesc 1300 de refugiati chilieni. Aceasta a facut-o un Comitet care se ocupa cu refugiatii politici. Aceasta este pozitia de solidaritate a Partidului Comunist Roman si a Romaniei.
Daca vreti sa-i lamuriti pe cetatenii sovietici si pe comunisti, inclusiv pe cei din Turkmenia - sper sa vizitez si eu odata Turkmenia - va putem pune la dispozitie documentele si vor da probabil aceeasi apreciere care au dat-o cei in cauza, cei din Chile. Cred ca ar fi suficienta scrisoarea Comitetului de conducere din inchisoare si scrisoarea sotiilor a opt conducatori chilieni inchisi.
A.P. Kirilenko: Credem aceasta si fara dovezi.
Tov. Nicolae Ceausescu: Am pus macheta aceea care am primit-o acolo la expozitie. Mi-am adus aminte ca tot asa lucram si noi la inchisoare.
Am mentinut relatiile cu Chile, asa cum mentinem relatii si cu alte tari cu care nu sintem de acord si condamnam regimul lor. Consideram ca problemele transformarilor din Chile apartin poporului chilian si consideram ca prezenta noastra acolo este justa si utila. Si partidele din Chile apreciaza la fel.
A.P. Kirilenko: Si noi am intreprins actiuni largi de solidaritate cu comunistii chilieni. Ne-am adresat atunci lui Brandt, lui Nixon si Papei. Am mentinut legaturile cu Corvalan. Probabil vor trebui multe eforturi din partea noastra, a intregului lagar socialist, a intregii omeniri. Pe intregul glob s-a desfasurat un val de proteste. Cind sotia lui Allende a vorbit la Congresul Pacii a avut o influenta asupra popoarelor noastre. Ea a fost in majoritatea tarilor lumii si, in acelasi fel s-a actionat din partea conducerii noastre, din partea conducerii noastre si a Cubei si a altora. Problema este, cum de ati mentinut relatiile cu junta. Principalul lucru este acum de a-l salva pe Corvalan, iar acum si pe Arrismendi, iar poporul sa se elibereze.
Tov. Nicolae Ceausescu: Am spus ca romanii au fost printre primii care si-au ridicat glasul pe plan international. Este un lucru cunoscut de toata lumea si apreciat. Regret ca nu este cunoscut tocmai in tarile socialiste. in nici un ziar din tarile socialiste din Europa nu a aparut un cuvint despre ceea ce a facut Romania. Daca discutam aceasta problema, s-o discutam. in timp ce presa straina a scris si televiziunea din america Latina a transmis.
Vreau sa spun ca, dimpotriva, latino-americanii - si guvernele si fortele democratice de acolo - apreciaza in mod deosebit pozitia Romaniei si ne-au comunicat ca am procedat bine ca am mentinut relatiile diplomatice cu Chile. Eu am discutat atunci cu multe guverne din America Latina - cum credeti, e bine sa rupem relatiile. Eu am spus: nu. Noi nu vom rupe relatiile si nu consideram ca aceasta va ajuta junta.
in ce priveste pe sotia lui Allende era bine ca atunci cind Allende i-a cerut sa-l ajute, sa-l fi ajutat, cind era in viata si nu sa paraseasca lupta. Deci, lectii de consecventa nu luam de la sotia lui Allende, care a dezertat si si-a tradat sotul. Noi nu am scris si nu vom scrie despre aceasta, ca ar fi gresit. Dar eu inchid aceasta problema.
A.P. Kirilenko: Am vrut sa dau exemplu, nu ca ar fi o figura in Chile, ci pentru ca la forumul pacii a reprezentat un factor national. Eu o cunosc, stiu intreaga situatie. Pe comunistii care actioneaza acum in ilegalitate ii sprijinim si noi si dumneavoastra.

Lumea comunistă în afişeAuzim multe despre Epoca de Aur, dar cum e posibil să reconstruim o perioadă istorică, fără un discurs istoriografic? Prin imagini! Aceasta este provocarea căreia îi răspunde lucrarea Grafică fără computer.

Amintirile noastre, ale celor care am trăit perioada Epocii de Aur, nu sunt neapărat legate de reprezentările construite de regim în diverse scopuri, însă, inevitabil, o sumă de asemenea imagini extrem de familiare există. E drept că lumea vizuală s-a îmbogăţit după Revoluţia din 1989, însă abundenţa de reprezentări, posibilă şi ca urmare a evoluţiei tehnicii în domeniu, a adus cu sine şi o viaţă mai scurtă a acestora, suprasaturarea declanşând adesea uitarea. Nu e cazul imaginilor din anii comunismului – reclame, afişe de filme, coperte de carte, timbre etc. – care ne-au rămas în minte şi pentru că erau mult mai puţine şi, deci, cu o viaţă mai lungă.


Discursul imagistic al Epocii de Aur


Cartea Grafică fără computer, pe care cei de la Atelierul de Grafică au scos-o recent pe piaţă, nu este însă doar o lucrare menită să stârnească nostalgii. De asemenea, nu e un produs exclusiv dedicat istoricilor comunismului sau celor care se ocupă de istoria artei – deşi le poate fi un instrument de un real folos –, ci, mai degrabă, este un început în adunarea şi publicarea unor documente considerate de unii periferice sau chiar inutile.

Reclamă satirico-ironică despre auto-critica în domeniul agricol. Expresia „Paşte Murgule!“, care echivalează cu faptul că va trebui să aştepţi mult şi bine până ţi se va împlini ceea ce doreşti, este completată de îndemnul „Asiguraţi la timp hrana animalelor“ şi de ceea ce se găseşte în coşul calului: rapoarte, circulare, referate

Cartea este o premieră tocmai pentru că publică imagini diverse din toate domeniile de viaţă cotidiană din perioada comunistă. Într-un număr anterior al revistei „Historia“ prezentam o altă lucrare, şi aceea un debut în domeniu: un album concentrat doar asupra afişelor de film din Epoca de Aur. Un aspect comun al celor două lucrări este faptul că ele nu se limitează la imagini produse în România, ci includ reclame, coperte, afişe de teatru şi film, timbre, ambalaje, broşuri etc. din întreg spaţiul comunist.


Demers dificil: de multe imagini ne-am dispensat


Pentru a înlesni accesul unui public mai larg, cartea este bilingvă, informaţiile adiacente imaginilor fiind prezentate atât în limba română, cât şi în limba engleză. Sunt peste 400 de imagini adunate cu destul de multă dificultate, dat fiind că, în goana de a scăpa de trecutul comunist, multe lucruri au fost pur şi simplu distruse sau aruncate.


Afişul piesei „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită“, la Teatrul Muncitoresc C.F.R., 1964


Deşi nu e o lucrare exclusiv istorică, întrucât nu urmăreşte riguros niciun domeniu imagistic de-a lungul celor 45 de ani de comunism, puzzle-ul format din imagini din toate domeniile de activitate – de la propagandă şi protecţia muncii până la petrecerea timpului liber – redă viu colorat (şi umanizează într-un fel) lumea de dincoace de Cortina de Fier.
Există o preconcepţie potrivit căreia tot ce s-a creat în perioada comunistă, în materie de imagini, a fost doar pentru proslăvirea partidului-stat, a conducătorului sau pentru a servi propagandei împotriva capitalismului vestic. Această lucrare e şi o dovadă că lucrurile n-au stat tocmai aşa: a se vedea, de pildă, copertele cărţilor cu poveşti din copilăria noastră – câteva dintre ele incluse în Grafică fără computer.

Coperta cărţii „Caii albi din oraşul Bucureşti“, a lui Fănuş Neagu, publicată în 1967 la Editura Tineretului (copertă realizată de Agneta Lazăr)

Prezentul volum este primul din cele trei care urmăresc cei peste 40 de ani de împliniri mărunte în domeniul graficii. Volumul se axează în primul rând asupra materialelor tipărite. Următoarea lucrare va avea în centrul ei panoul, cu toate variaţiile sale, sloganuri, pancarte, tăbliţe de informare sau dirijare etc., iar cel de-al treilea volum va reuni logo-uri, simboluri, medalii, blazoane, plachete din aceeaşi perioadă istorică.

Proiectul nu este doar unul editorial, ci are si o componenta online, reprezentata de platforma web GraphicFront ([url=http://www.graphicfront.ro/]www.graphicfront.ro)[/url]. Aceasta ofera un mediu de exprimare si de informare mai generos, iar cei interesati pot gasi acolo mai multe imagini interesante ce nu se gasesc in carte.

Deportaţi în Bărăgan - „Mica Siberie“, după 60 de ani


Acum 1 oră40.000 de oameni au fost forţaţi de comunişti să-şi lase casele din Banat pentru câmpia cu veri uscate şi ierni grele. Au fost deportaţi pentru că erau „duşmani ai poporului“.Articol complet

Martirii desculţi din Bărăgan (II) - FOTO


Acum 3 oreHăituiţi de comunişti, în 1951, peste 40.000 de oameni din vestul ţării au fost deportaţi în mica Siberie, Bărăganul cu veri toride şi ierni aspre. Mai bine de 400 de familii şi-au clădit o nouă viaţă la Fundata.

Ziua în care românul a rămas sărac lipit

Ce citesti?


Marturisitorii din inchisorile comuniste

Cum s-a implicat România în Războiul din VietnamCum a fost politica externa a Romaniei in anii '60 si '70 ai secolului trecut? A avut o identitate, trasaturi proprii? A slujit interesului tarii in dinamica relatiilor internationale ale epocii, tinand seama de apartenenta Romaniei, tara socialista, la blocul dominat de U.R.S.S.? Daca da, care era spatiul de manevra pe plan diplomatic?


Studii si volume aparute in ultimii ani indeosebi, demonstreaza pe temeiul informatiei de arhiva, individualitatea acestei politici externe. Ca, de exemplu, pozitia neutra in conflictul chino-sovietic; stabilirea relatiilor diplomatice cu Republica Federala a Germaniei (fara a avea aprobarea prealabila a Moscovei!); mentinerea relatiilor cu Israelul dupa razboiul de 7 ani (1967); neparticiparea la invadarea Cehoslovaciei de catre trupe ale Pactului de la Varsovia (1968); o suma de actiuni si initiative in cadrul Organizatiei Natiunilor Unite.
Daca arhivele - acum disponibile in mai mare masura - ingaduie cercetarea acestei politici externe, in schimb suntem prea putin informati asupra felului cum factorii de decizie ai Partidului Comunist Roman au gandit si cum au actionat persoanele direct implicate in formularea si luarea unor atari hotarari. De aceea lucrarile memorialistice ale personalitatilor de prim rang din ierarhia P.C.R., au o insemnatate deosebita.
Memoria martorilor
Dispunem de relativ putine asemenea memorii care sa ne explice - la nivelul factorilor de decizie, al conducerii P.C.R. - ratiunile unor hotarari, a unor initiative, precum si reactiile partenerilor din alte cancelarii.
Domnul Paul Niculescu-Mizil se numara printre exceptii. Domnia Sa ne-a dat, pana in prezent, doua volume de memorii - al treilea este in curs de tiparire, plus o analiza a Consfatuirii partidelor comuniste si muncitoresti de la Moscova, din 1969.
Volumul de fata ne dezvaluie actiunile Romaniei in conflictul din Vietnam sau, in formularea autorului, "Romania si razboiul americano-vietnamez" (Editura Roza Vanturilor, Bucuresti, 2008, 331 p. + XIII planse foto). Ca membru al Secretariatului C.C. al P.C.R. si al Comitetului Politic Executiv (incepand din 1965 si in continuare), Paul Niculescu-Mizil a avut o participare directa in desfasurarea relatiilor Romaniei cu Republica Democrata Vietnam in 1966-1969.
Implicarea in negocierile din Vietnam
Atunci, autorul era participant direct la scrierea istoriei, astazi el este cronicarul ei.
De ce o atare implicare a conducerii R.S.R. in conflictul din Vietnam?
"Declaratia de independenta" data publicitatii in aprilie 1964, trebuia urmata de actiuni si pe plan diplomatic pentru a dobandi credibilitate. Conflictul dintre Statele Unite ale Americii si R.D. Vietnam angrena, pe plan politic, dar si cu ajutor material, Republica Populara Chineza si U.R.S.S. Relatiile intre cele doua mari state socialiste erau, atunci, relativ tensionate. intre China si S.U.A. nu exista niciun fel de comunicare, iar reprezentantii nord-vietnamezi puneau ca preconditie pentru tratative, incetarea interventiei armate americane. Ce ar fi insemnat o implicare a Romaniei, ca punte de legatura intre participantii aflati in pozitii divergente sau direct ostile? in caz de reusita implicarea ar fi adus, evident, o consolidare a pozitiei tarii in ansamblul relatiilor internationale, o manifestare clara a autonomiei ei afirmata limpede in Declaratia din aprilie 1964. O asemenea actiune - ca punte de legatura - slujea interesul national al Romaniei.
O delegatie romana la nivel inalt - Emil Bodnaras, Paul Niculescu - Mizil, Ion Ionita, Vasile Ghiga - a fost la Hanoi, in mai 1966, unde s-a intalnit cu "aproape intreaga conducere vietnameza, inclusiv Ho si Min (p. 33). La intoarcere, delegatia s-a oprit la Beijing, unde au avut loc convorbiri cu premierul Ciu En Lai.
La a doua vizita la Hanoi - confidentiala insa -, delegatia romana a fost alcatuita numai din Ion Gheorghe Maurer si Paul Niculescu-Mizil (octombrie 1966). La intoarcere, din nou oprire la Beijing dar si la Moscova.
Actiunea Romaniei viza, in final, sa aduca partile aflate in conflict, R.D. Vietnam si S.U.A., la masa tratativelor, iar ca obiectiv mai indepartat, relatii normale, directe intre R.P. Chineza si S.U.A.
In acest cadru, s-au inscris si convorbirile de maxima pondere intre presedintele Lindon Johnson si Secretarul de Stat Dean Rusk de o parte, cu Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Manescu, Mircea Malita, de alta parte, la Washington D.C. (iunie 1967).
Convorbiri la Beijing
Tot in acest cadru se inscriu si convorbirile, tot la nivel inalt, la Beijing intre partea romana - Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnaras, Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin si oficialii chinezi - condusi de Ciu En Lai (4-7 iulie 1967).
A treia vizita la Hanoi are loc la 28-30 septembrie 1967 (Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin).
Repetatele intalniri au dat rezultate. in 1968 partea americana anunta incetarea bombardamentelor, iar Hanoi-ul decide sa numeasca un reprezentant pentru inceperea unor discutii cu Washington-ul.
O a patra vizita la care a participat din nou Paul Niculescu-Mizil a avut loc in septembrie 1969, la incetarea din viata a presedintelui Ho si Min.
Desigur, pozitia de principiu si actiunile diplomatice ale conducerii P.C.R. in conflictul americano-vietnamez au fost determinate de apartenenta Romaniei la sistemul socialist, de raporturile din interiorul blocului socialist (indeosebi tensiunile sovieto-chineze), de balanta globala de forte si de alti factori.
Din volumul datorat lui Paul Niculescu-Mizil reiese, in mod deosebit individualitatea si realitatea politica externa a Romaniei in anii '60 si '70 ai secolului trecut, care a stiut sa se afirme cu certe rezultate, in complicata desfasurare a relatiilor internationale. Obiectivul prioritar al acestei politici externe era de a mentine statutul tarii care iesise din aria dominatiei directe a Moscovei si isi asigurase un spatiu de manevra pentru apararea si promovarea intereselor proprii.
Aceste interese impuneau prioritar, posibilitatea de dialog, de comunicare directa cu Beijing, Moscova si Hanoi de o parte, cu Washington pe de alta parte. Dialog care a demonstrat capacitatea si flexibilitatea politicii externe a Romaniei, in anii amintiti.
In conditiile de astazi volumul "Romania si razboiul americano-vietnamez" - datorat lui Paul Niculescu-Mizil - arata cat de daunatoare este proiectarea unor clisee asupra trecutului recent, cat de nocive sunt etichetarile globale, formulate in ultimii ani. Asemenea etichetari - o alta forma de spalare a creierelor - nu contribuie de fel la cunoasterea istoriei reale a acestei tari, cu atat mai putin la formarea spiritului critic si cetatenesc al unei noi generatii.

România în Războiul Rece al caricaturilor - FOTO
Încorsetat în ideologia sovietică şi în tensionatele relaţii dintre Est şi Vest, discursul comunist a căutat o formă de propagandă fină şi pe înţelesul maselor. În acest demers, desenul satiric s-a dovedit a fi nu doar un instrument util, ci mai ales unul subtil, de manipulare a celor mulţi, de vreme ce avea acces la emoţiile, sentimentele şi prejudecăţile populaţiei. Grafica ideologizată şi-a jucat, astfel, rolul ei, bine stabilit, în lupta dintre Binele comunist şi Răul capitalist.
Distrugerea României monarhice, dizolvarea pluripartidismului şi racordarea la politica internaţionalistă a P.C.U.S. au permis regimului comunist din Republica Populară Română să experimenteze de la bun început alte senzaţii tari – Războiul Rece. Nu a existat o escaladare graduală a tensiunilor Est-Vest ci, sub călăuzirea „înţeleaptă” a „specialiştilor” sovietici, Bucureştiul a plonjat în oceanul agitat al noilor relaţii globale, reformulate sub semnul maniheismului. Într-un asemenea context, o dispută culturală, civilizaţională şi valorică se ducea în paralel cu tensiunile politice şi militare. Cum prestigiul nu mai putea fi obţinut pe câmpul de luptă din pricina riscu­rilor de catastrofă mondială, propaganda devenea vârful de lance în confruntarea dintre cele două blocuri.


(Desenul satiric de sus, „Nu vei ucide copiii noştri!”, trimite la tendinţele agresive ale americanilor)

La scurt timp după un război cald, când generalii, trupele şi armamentul se aflau în prim-plan, a venit vremea altor detalii să dicteze eficienţa bătăliilor. Premisele, regulile şi asigurarea succesului în conflictele internaţionale au fost stabilite de ideologi, de politicieni, experţi în propagandă şi mass-media. Principalele „arme” ale acestui duel planetar deveneau discursurile, textele, articolele, imaginile, audio-vizualul şi orice invenţie care avea acces direct la emoţiile, sentimentele şi opiniile oamenilor. Manipularea ideologică din timpul Războiului Rece prelua experienţa perioadei interbelice, o rafina, o extindea şi încerca să o facă mult mai utilă sistemului totalitar.
Caricatura – formă de manipulare colectivă


Acest cadru general a permis afirmarea caricaturilor politice ca instrumente ale persuasiunii politice. Dacă, pe de o parte, P.C.R. iniţiase o campanie de îndoctrinare a poporului, cu metode brutale, pe de altă parte, utilizarea umorului şi a satirei grafice promova o tehnică mult mai umană şi mai subtilă în jocul propagandistic. Se considera că aceia care dezvoltau rezistenţă sau opacitate la schimbarea politică puteau fi seduşi mai uşor prin apelul la ironii, la ridiculizare şi la creionarea amuzantă a unei realităţi false, construită după dorinţele comuniştilor. Imaginile puteau transpune idei abstracte în situaţii concrete şi mesaje simple. Puteau spune cititorilor cum să gândească şi cum să recepteze o analiză politică: amuzaţi, empatici, furioşi, temători. Sub bombardamentul persuasiv al graficii umoristice, doctrinarii P.C.R. aveau şanse mai mari să modeleze opiniile populare, să creeze judecăţi de valoare, să stigmatizeze sau să propună falşi idoli.


(„Bonn şi bona”, îi înfăţişează pe John McClay, înaltul comisar al SUA pentru Germania, care citeşte Mein Kampf, şi pe Konrad Adenauer, cancelarul RFG, mititel şi ascultător. Toate caricaturile color din acest grupaj fac parte dintr-un album oferit în dar lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de către Comitetul Antifascist German din R.P.R., în 1951)

Regulile nu erau complicate, mai ales pentru o populaţie care, în mare parte, avea o educaţie precară. Mesajele, deşi deformate, trebuiau să fie simple şi clare. Tocmai de aceea, caricaturile politice foloseau aluzii şi sugestii, construiau stereotipuri, arogându-şi dreptul de a distorsiona şi persifla. Provocând râsul social, distractiv şi ofensator totodată, caricaturile indicau care era imaginea unei ţări în imaginarul alteia. Caricaturile din „Scânteia” anilor ’50 arată cum putea fi greşit interpretată realitatea internaţională. Clamând dezvăluirea adevărului, aceste instrumente de convingere în masă instaurau o lume a minciunii. Această nouă lume, construită în imaginar, nu era nicidecum una paşnică. Trecând dincolo de critică şi ironie, propaganda prin imagini instaura violenţa culturală, ura faţă de presupuşi rivali, intenţia imediată de a declanşa ostilităţi reale pentru exorcizarea unui închipuit Rău planetar.
Mesaje violente, diabolizarea inamicului


Frecvenţa caricaturilor politice în paginile ziarelor şi revistelor din România comunistă, existenţa unor expoziţii itinerante şi a unor albume întregi cu desene ideologizate arată că nu era vorba de o propagandă „umanizată”, dimpotrivă. Într-o lume sumbră, a alimentelor pe cartelă şi a puşcăriilor politice, satira grafică avea şanse mari să mai descreţească frunţile şi să favorizeze o facilă absorbţie a mesajului propagandistic.


(„Ţinta noastră este pacea”. În caricaturi, Vestul era agresorul militar, politic şi financiar al Estului, complotând la începerea unui nou război)

Ea construia emoţional mituri, acolo unde raţiunea le refuza. Întărea convingeri, stimula prejudecăţi şi, ridicând ignoranţa culturală la rang de virtute, organiza şi direcţiona ostilitatea faţă de adversarii externi, aproape necunoscuţi pentru cei mulţi.
În final, prin aceste tertipuri, partidul se legitima înaintea oamenilor, „deconspirând” faţa hâdă a perfizilor capitalişti, care unelteau contra poporului. Înaintea unor agresori atât de insistenţi, P.C.R. şi Uniunea Sovietică îşi construiau, agresiv, statutul de apărători ai proletarilor.
Mediul general a permis această desfăşurare, Războiul Rece evidenţiind legătura dintre mesajul politic şi mecanismele umorului vizual. Practic, caricaturile româneşti de la începutul perioadei postbelice, copiate ca stil după cele sovietice, apar ca nişte entităţi aparte. Ele nu aveau ca scop doar a stârni ilaritatea, ci şi de a întreţine o aversiune permanentă faţă de Occident. Prin imagini amuzante erau consolidate idei promovate anterior de comunişti, cu ajutorul unor formule mai sobre. Îmbinându-se critica politicii internaţionale cu cea socială, Vestul era reprezentat ca agresor militar, politic şi financiar al Estului. Astfel, desenele umoristice direcţionau subtil agresivitatea maselor, construind o psihoză naţională care a persistat în epocă.


(„Fata Morgana”. Statele Unite ale Americii sunt „cămătarul mondial”, controlând lumea prin intermediul finanţelor lor)
Evident, această practică ne permite să înţelegem frânturi din cultura politică a acelei perioade şi să identificăm o parte din mijloacele utilizate pentru construirea noii identităţi socialiste. Abandonând o parte consistentă din tradiţii şi din specificul naţional, noua identitate, forjată pe scheletul sovietic-internaţionalist, se contura din mers, prin impulsuri predominant negative, care constau în diabolizarea inamicului şi susţinerea aşa-zisei superiorităţi a comunismului.
Tema principală: antiamericanismul


Cititorul „Scânteii” era intoxicat cu imagini sarcastic-umoristice, în care constatăm recurenţa obsesivă a unor teme îndrăgite de propaganda P.C.R. Pe această repetare se baza, de fapt, persuasiunea vizuală. Tema dominantă a tuturor caricaturilor de tip sovietic, care denigrau spaţiul rival, era antiamericanismul. Prin extrapolare, Statele Unite reprezentau Vestul, încarnând cu succes duşmanul universal. America apărea în diverse roluri, doar din cele cu nuanţe horror: dominator al Europei, agresor al statelor tinere, instigator la război, cămătar mondial, partener viclean, călău sângeros. Prin repetarea la nesfârşit a acestor sugestii, antiamericanismul era mai mult o transpunere a naţionalismului sovietic/estic, precum şi o modalitate de respingere a modernizării şi a capitalismului.


(„Suntem uniţi, uniţi, uniţi!” Sub soarele-dolar, se fac şi se desfac alianţe, se vând şi se cumpără loialităţi)
Redundanţa temelor legate de America nu era întâmplătoare, propaganda dorind să puncteze o alteritate decisivă, cu o maximă diferenţiere între „noi” (esticii) şi „ceilalţi” (vesticii). Construită pe o antiteză extrem de severă între Binele comunist şi Răul capitalist, alteritatea trebuia indicată total, violent şi deschis. Aşadar, ce faţete ale duşmanului erau sugerate românilor? Predominau: inamicul-criminal, inamicul-torţionar, inamicul-aducător de moarte, inamicul-bancher oneros. Prin idei simple şi brutale, strecurate în ­prim-planul desenelor, caricaturiştii încercau să demitizeze atuurile adversarilor şi, în acelaşi timp, să le accentueze viciile.


(„Adenauer şi americanii”, unde Adenauer, mic şi pricăjit, îşi vinde ţara bancherilor de pe Wall Street)
SUA: Statuia Libertăţii cu bâtă, lup cu svastică, Uncle Sam pe poziţie de forţă


Se începea printr-un atac dur la adresa valorilor occidentale. Acestea erau minimalizate, deformate, deconspirate şi acuzate de ipocrizie, meschinărie, falsitate. Astfel, Statuia Libertăţii e înlocuită cu imaginea unui membru al Ku-Klux-Klanului, care, în loc de torţă luminoasă, poartă o bâtă, simbol al represiunii. La rândul ei, democraţia vestică este patronată de un lup cu svastica pe mânecă, înarmat şi el cu o bâtă pe care scrie: „Made in SUA”. În aceeaşi manieră, „Vocea Americii”, simbol al lumii libere, era prezentată ca o reţea de păianjeni furioşi, în timp ce politicienii occidentali au ca obiecte de adoraţie bombe de felurite tipuri şi mărimi.


(„Tito, cap de pod pentru americani” )

Inamicii Estului nu sunt plasaţi pe poziţii egale. De departe, America e un dominator cu mână de fier. În desene, cei ce reprezintă Franţa, Anglia, Germania, Grecia sunt de mai mici dimensiuni decât americanii, mai amărâţi, împinşi de la spate de tutorii lor. Aliaţii sunt plătiţi cu sume ridicole pentru servicii josnice şi forţaţi – aproape contra voinţei lor – să acţioneze contra Estului. În unele imagini, leul britanic apare jigărit şi umil, în altele, lupul american păzeşte democraţia din Anglia, întruchipată de o oiţă inocentă. Frecvente sunt structurile vizuale în care reprezentantul Americii apare în mână cu un bici, dresând leul britanic sau pe conducătorii Franţei, Iugoslaviei şi Italiei.


(„Tito – în loc de un plan cincinal, cinci planuri anuale” ; urmare a conflictului acestuia cu URSS-ul, propaganda sovietică (şi, evident, cea română) îl desfiinţează pe Tito, aliatul estic al americanilor. A se vedea şi caricaturile de mai jos, din „Scânteia”)
Inferioritatea aliaţilor europeni faţă de Washington este sugerată în multiple moduri. Statele Unite sunt reprezentate mereu de Uncle Sam sau de preşedintele S.U.A. (ambii în poziţii de forţă şi încredere de sine), pe când Europa de Vest este metonimizată de oameni neputincioşi, cu probleme fizice evidente (premierii englez, francez, italian stau în genunchi sau merg pe sârmă înaintea diplomaţilor americani), sau de o femeie veşnic inferioară bărba­tului, fără veleităţi de emancipare. Doctrinarii Estului intenţionau, aşadar, să realizeze distincţia clară între inamicul principal şi cei secundari. Din acest motiv, statele vest-europene erau uneori menajate, indicându-se astfel posibi­litatea unor negocieri şi a unor înţelegeri cu aceşti adversari secundari. Totuşi, în funcţie de evenimentele zilei, şi aliaţii europeni ai Washingtonului puteau să crească în dimensiuni, devenind ameninţători. Nu puţine sunt situaţiile în care britanicii, francezii şi iugoslavii sunt înfăţişaţi, la rândul lor, drept criminali şi torţionari de frunte.


(„Instrucţie la cataramă”. Cu explicaţia: „Consilieri militari americani sosesc în Iugoslavia”)
Existau şi alte teme, rulate cu prioritate în grafica umoristică: tema păcii şi a războiului, tema cupidităţii capitaliste, tema perfidiei occidentale şi a purităţii Estului comunist. Caricaturile româneşti încercau să impună câteva stereotipuri de anvergură: democraţia occidentală era una falsă; Vestul se pregătea continuu de război; liderii ţărilor capitaliste erau ori criminali sângeroşi ori cămătari vicleni, care angajau mercenari pe post de călăi; America ­manipula brutal sateliţii săi europeni; exista o conspiraţie mondială anticomunistă, formată din puterea politică (reprezentată grafic de liderii politici), puterea religioasă (papalitatea) şi puterea financiară occidentală (banca, bancherul).


(„Vocea căţelului la microfonul stăpânului”. Cu explicaţia: „Tito a vorbit la radio «Vocea Americii»”)
Obsesia Războiului şi a banului


O altă temă puternic exploatată în caricaturi este cea a războiului. Opoziţia pace-război se mulează pe antiteza Est-Vest. O tabără doreşte „binele” omenirii, o alta, vestică, îndemnând furibund la vărsări de sânge. Mai multe „semne” preluate din registrul militar sunt plasate lângă imaginile occidentalilor. Aceştia poartă mitraliere, sunt însoţiţi de tancuri, sunt îmbrăcaţi în uniforme şi bocanci, oferind cadouri sub formă de bombe. Tot acest arsenal induce ideea că omuciderea face parte din modul de viaţă firesc al lumii capitaliste. Războiul este însoţit de simboluri naziste şi de imaginea morţii. Astfel, occidentalii par să fi adoptat căştile în stil german şi brasardele cu svastică. Ei sunt dotaţi cu pistoale care fumegă şi îşi croiesc drum peste cadavre, cranii şi victime suferinde.


(„Sprijinul lui Tito: capitalistul şi chiaburul”, unde Tito e reprezentat cu însemnul dolarului pe şapcă, pe epoleţi, pe mâneci şi pe momeala din faţa sa)

Tema cupidităţii este şi ea omniprezentă. Însemnele băncilor occidentale, dolarul, lira sterlină şi Wall Street-ul sunt elemente secundare, dar inteligent plasate în toate desenele. Ele produc impresia că totul e de vânzare, posibilitatea ca unul sau altul să se lase mituit şi să trădeze fiind cumva iminentă. Americanii îşi cumpără aliaţii pe câţiva bănuţi, strecuraţi în palmele întinse, plasează capcane financiare liderilor din Balcani şi din Europa, prind în lanţul dolarilor şi al Planului Marshall pe săracii din Vestul Europei. Chiar şi preşedintele Truman, în rugăciune, are deasupra capului o aură în formă de monedă americană, trădătorul Tito vorbeşte la un microfon al „Vocii Americii”, modelat şi el după semnul $ al dolarului. Personajele din Occident poartă în mapele lor cecuri, iar pălăriile, jobenurile şi hainele sunt imprimate cu acelaşi simbol al dolarului, care îi ridică pe americani la rangul de cămătari mondiali. Astfel, capitalismul este pus la zid, devalorizat, criticat, redus la combinaţii meschine care implică plăţi frauduloase. O imagine brutală indică opinia lagărului „democrat-popular” despre finanţele capitaliste: lira sterlină şi dolarul apar, nu întâmplător, în compania morţii.
Tito-trădătorul, înfăţişat sub formă de şarpe, broască, şobolan




(„Broz-Tito călăul”. Caricatura e însoţită de o poezioară: „În Beograd sau în Zagreb,/În ani trecuţi rânjeau ustaşii./Acum din nou stau ucigaşii,/Crescuţi pe trupul ţării, gheb”)
După ce valorile Vestului erau demontate, urma defilarea simbolurilor umane care reprezentau lumea liberă. Imaginea ţărilor inamice era simplificată şi echivalată cu prestigiul negativ al unor lideri politici şi militari. Occidentul era simbolizat de premierii Angliei şi Franţei, prezentaţi în situaţii ridicole, de spioni şi soldaţi însemnaţi cu emblema dolarului, de generali americani înarmaţi cu mitraliere, de bancherii de pe Wall Street stând pe saci cu bani şi fumând trabucuri, de un Uncle Sam viclean şi înclinat spre atitudini războinice, de preşedinţii SUA – arătaţi şi ei ca instigatori ai unui nou război mondial. Alături de aceştia stă Papa, care dă o binecuvântare sarcastică tuturor planurilor agresive ale Occidentului.
Un tratament mult mai dur primeşte Tito, aliatul estic al Americii. El este decăzut din regnul uman şi prezentat adesea ca un şarpe, broască, şobolan, vietăţi care produc repulsie şi care induc ideea de trădare şi viclenie.


(„Caiafa”. Cu explicaţia: „Tito neagă faptul că imperialiştii anglo-americani vor să deslănţuie un nou război”)

Iar pentru sublinierea inferio­rităţii vesticilor, reprezentanţii acestora sunt înlocuiţi cu imagini de animale şi păsări. Un loc de top ocupă vietăţile care declanşează instantaneu dezgustul: păianjeni, şerpi, broaşte, bufniţe. Invariabil, aceste animale sunt plasate în situaţia de a produce un rău deliberat, sub forma unei agresiuni directe, contra oamenilor simpli şi a ţărilor comuniste. În pielea diferitelor animale apărea cel mai des Tito; dar şi secretarul de stat al SUA, Acheson, era desenat ca o vulpe care saliva lângă teritoriul Chinei; după cum împăratul Hirohito se transforma într-un şobolan care împrăştia ciuma. Figurile animalelor care simbolizează inamicii Estului sunt furioase, încruntate, viclene, menite a declanşa o repulsie. Astfel, toate registrele agre­si­vităţii din imaginarul românesc (subuman, infracţional, tip bestiariu, igieni­zant, funebru) sunt prezente până la cel mai mic detaliu în caricaturile „Scânteii”.

Partidul Comunism Român, o creaţie din nimic!
Instalarea regimului comunist în România a fost un proces bine planificat, realizat în mai multe etape ce au dus în final la dizolvarea structurilor politice tradiţionale româneşti prin metode ilegale şi neconstituţionale. Înlocuirea acestora s-a realizat prin metode tipic comuniste, prin şantaj, ameninţări, înscenări, falsificări de documente oficiale, presiuni interne şi externe ce au condus la eliminarea oricărui fel de opoziţie şi la impunerea modelului stalinist în România.

Contextul internaţional
Deşi Partidul Comunist din România exista încă din perioada interbelică, importanţă sa a fost redusă. Bucurându-se de un sprijin nesemnificativ şi, de altfel, scos în afara legii încă din 1924 (legea “Mârzescu”), acesta s-a afirmat abia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945). Situaţia externă este importantă pentru a explica ascensiunea PCdR. Dacă la începutul războiului, România se declara neutră, odată cu pierderile teritoriale din vara anului 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa cedate URSS, nord-vestul Transilvaniei cedat Ungariei şi Cadrilaterul cedat Bulgariei), la 23 noiembrie 1940 ea semnează adeziunea la Pactul Tripartit, sub comanda generalului Ion Antonescu. Astfel, la 22 iunie 1941, România intră alături de Germania în razboi împotriva URSS, în cadrul a ceea ce s-a numit “Operaţiunea Barbarossa”. Până la sfârşitul anului 1941, România intra în război şi cu aliaţii occidentali (Marea Britanie declară război la 7 decembrie, România declară razboi Statelor Unite ale Americii la 12 decembrie, acestea răspunzând la 5 iunie 1942).
Deşi la început România suferă câteva înfrângeri, dar poartă şi victorii, în 1943 armata sovietică reuşeşte să capete un avantaj semnificativ. La 19 noiembrie 1942, Axa declanşează ofensiva de iarnă împotriva sovieticilor, care reuşesc să facă o breşă importantă în această zonă. Până la 7 ianuarie 1943, românii suferă pierderi majore, adică două treimi din forţele angajate pe frontul de est. (1) Generalul Ion Antonescu înţelege faptul că armata germană se află într-o poziţie de inferioritate faţă de cea sovietică, astfel că permite iniţierea unor negocieri cu Aliaţii. Pe de o parte, se purtau negocieri cu Aliaţii la Cairo, în primăvara lui 1944, conduse de prinţul Barbu Ştirbey (creditat de Iuliu Maniu), iar pe de altă parte, încă din decembrie 1943, au fost pornite negocieri la Stockholm cu sovieticii, conduse de ministrul român Frederic Nanu. Principala divergenţă între negociatorii români şi aliaţi se învârtea în jurul “capitulării necondiţionate”.
Atât Antonescu, cât şi Maniu (paradoxal, guvernul şi opozitia se află pe poziţii similare) doreau o capitulare condiţionata, ceea ce venea în contradicţie cu hotărârea anglo-americanilor de la Casablanca, din ianuarie 1943, de a impune capitularea necondiţionata Germaniei şi tuturor aliaţilor acesteia. S-ar putea totuşi discuta în jurul statutului României în acest context, “deoarece România fusese ţară agresată încă de la 26 iunie 1940, iar nu un stat agresor”.(2) Astfel, la 12 aprilie 1944, la Cairo, prinţului Ştirbey i se prezintă condiţiile armistiţiului prin care se cerea practic întoarcerea armelor şi lupta României alături de aliaţi împotriva Germaniei, revenirea la frontiera cu URSS dinainte de 22 iunie 1941, plata a 600 de milioane de dolari despăgubiri către URSS, accesul nelimitat al armatelor ruseşti pe teritoriul României.(3) Singurul avantaj era anularea Dictatului de la Viena, astfel că Transilvania de nord-vest revenea la Regatul Romaniei. Aceste condiţii nemulţumeau îi nemulţumea atât pe Antonescu, cât şi pe Maniu. Chiar dacă în cele din urmă, cel de-al doilea a acceptat armistiţiul, generalul a refuzat condiţiile Aliaţilor la 15 mai 1944. În plus, el ezita în a abandona armata germană. Aceste fapte, combinate cu avansul armatei sovietice spre teritoriul României au determinat decizia regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), luată în concordanţă şi cu dorinţele opoziţiei, de a-l demite pe Antonescu.

23 August, o zi furată de comunişti
Astfel, la 23 august 1944 generalul Ion Antonescu este arestat, iar România este scoasă din Axă. Regele a beneficiat pentru acest act de sprijinul conducătorilor principalelor partide politice: Iuliu Maniu (Partidul Naţional Ţărănesc), C.I.C. Bratianu (Partidul Naţional Liberal), C. Titel Petrescu (Partidul Social Democrat). Acestora li se alătura Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentant al Partidului Comunist din România, partid fără o bază solidă la acel moment, dar a cărui prezenţă în această “alianţă” este cerută în mod expres de puterile aliate. (4)Aceste formaţiuni politice constituie aşa-numitul Bloc Naţional Democrat. Aceasta schimbare a poziţiei României prezenta anumite aspecte delicate pentru Stalin, căci statul român nu se afla sub dominaţia sovietică. Practic, PCdR era un mic partid, fără importanţă majoră în cadrul BND, fără a fi bine reprezentaţi în cadrul guvernului.
De altfel, acest guvern dorea să organizeze alegeri, ceea ce nu era o mişcare agreată de Stalin, pentru că ar fi slăbit şi mai mult PCdR şi ar fi diminuat influenţa sovietică în zonă. De altfel, singurul motiv pentru care PCdR intrase in BND era faptul ca Armata Rosie inainte spre România, iar aceasta decizie a fost una tactica. Totusi, prin participarea comunistilor la lovitura de stat, acestia au putut exagera contributia lor la acest act. Spre deosebire de celelalte partide din BND, comunistii au beneficiat de o mai buna organizare in ziua de 23 august. Astfel, desi nu aveau o importanta majora, liderul comunist, Lucretiu Patrascanu, a fost primul reprezentant al unui partid politic la Palatul Regal, caci cu Iuliu Maniu si C.I.C. Bratianu nu s-a putut lua legatura. In plus, generalul Ion Antonescu a fost preluat de asa-numitele “Garzi Patriotice” ale lui Emil Bodnaras si nu de politia oficiala a statului. De aceea, rolul regelui si al celorlalte partide in actul de la 23 august a fost minimalizat, iar comunistii si-au asumat intregul merit asupra loviturii de stat. Acest rol crucial imaginar al comunistilor a fost folosit pentru legitimarea regimului communist. Regele a fost redus, in cadrul acestui scenariu, la statutul de spectator al evenimentelor, negandu-i-se meritele de participant direct la ele.(5)
In declaratia regelui catre tara, acesta mentioneaza ca “In ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, in deplina intelegere cu poporul meu […] iesirea noastra din alianta cu puterile Axei si imediata incetare a razboiului cu Natiunile Unite.”(6)
Imediat dupa lovitura de stat, la 31 august 1944, regele Mihai I, prin Inaltul decret regal nr. 1625, restabileste Constitutia din 29 martie 1923, cu exceptia anumitor domenii in care ea nu se putea aplica efectiv in cauza situatiei de fapt. Astfel, conform art. 3 al decretului, puterea legislative este exercitata de rege pana cand se va organiza Reprezentanta Nationala.(7) Astfel, privind situatia doar din punctul de vedere al aspectelor interne, România redevenea un stat constitutional, in care drepturile si libertatile cetatenilor sunt garantate prin actul fundamental, partidele politice (desfiintate prin decretul regelui Carol II inca de la 30 martie 1938) se organizeaza in mod legal. Guvernul este pus in sarcina generalului Sanatescu inca de la 23 august, iar majoritatea portofoliilor sunt ocupate de militari, cu exceptia celui de la Justitie, de care se ocupa insusi Patrascanu.

Tratativele cu Moscova
Totusi, din punctul de vedere al comunistilor, situatia nu putea ramane in acest fel, astfel ca procedeaza spre incalcari constitutionale grave. Conventia de armistitiu este semnata la 12 septembrie 1944, in termenii conveniti inca de la 12 aprilie. Chiar daca reprezentantul Romaniei a Moscova a fost Patrascanu, se pare ca acesta s-a opus conditiilor armistitiului, argumentand ca guvernul care hotarase intrarea Romaniei in razboiul contra Rusiei fusese schimbat si ca România ceruse armistitiul inca din iulie 1944. Ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, a contracarat argumentele lui Patrascanu prin sublinierea faptului ca cererea de armistitiu ar fi survenit abia dupa ce era clar ca România se afla intr-o situatie critica pe frontul de est si ca “dorinta [de a cere armistitiu] este un lucru, iar actiunea altul”. ( Armistitiul a fost semnat in forma propusa de sovietici, astfel ca România trebuia sa participe la razboi alaturi de Aliati cu douasprezece divizii de infanterie, sa dea drept de libera trecere trupelor URSS, sa plateasca despagubiri de razboi in natura in valoare de 300 de milioane de dolari catre URSS, intr-o perioada de sase ani. Granita cu URSS ramanea cea de dinainte de 22 iunie 1941, iar Dictatul de la Viena era anulat.
Pe langa aceste prevederi, Conventia de Armistitiu continea anumite prevederi ce intrau in mod vadit in contradictie cu Constitutia România. Astfel, art. 13 si 14 prevedeau arestarea si judecarea persoanelor acuzate de crima de razboi, actiune in care guvernul si Inaltul Comandament Roman trebuia sa colaboreze cu Inaltul Comandament Aliat (sovietic). In plus, art. 18 stipula constituirea unei Comisii Aliate de Control, care era sub conducerea Inaltului Comandament Aliat (sovietic). (9)Practic, aceasta comisie era total subordonata sovieticilor, caci ofiterii britanici si americani erau doar delegati in cadrul acesteia, nu faceau parte efectiv din acest organ. Astfel, comunistii din România capatau un statut important recunoscut in cadrul structurii politice interne. In plus, Armata Rosie avea drept de libera trecere pe teritoriul Romaniei.(10)La 28 septembrie, aceasta ocupa teritoriul roman.
Amestecul extern in problemele interne era, evident, neconstitutional. Judecarea, arestarea, sanctionarea cetatenilor romani revenea prin Constitutie statului roman, fara niciun fel de interventie straina in aparatul judiciar. Tocmai pentru a putea fi indeplinita aceasta prevedere a Conventiei de Armistitiu, este elaborat Inaltul decret regal nr. 1849 din 11 octombrie 1944, prin care se stipuleaza ca persoanele vinovate de crime de razboi vor fi judecate conform unor conditii stabilite prin legi special, iar averile aveau sa fie puse sub urmarire. Ambele masuri erau neconstitutionale avand in vedere prevederile Constitutiei din 1923 care interzicea in mod expres infiintarea de jurisdictii speciale pentru judecarea unor persoane precum si pedeapsa cu confiscarea averii. (11)Imixtiunea straina in organizarea interna este evident.

Tabula rassa, şi construcţia comunismului
Totusi, PCdR nu detinea controlul absolut asupra situatiei in România. Pentru a realiza acest lucru era necesara eliminarea tuturor structurilor existente pana atunci, de la ordinea economica, politica si sociala pana la orice fel de opozitie pe care o puteau intampina. Trebuia realizata tabula rassa, pe care apoi urma sa se aseze noua ordine comunista, aservita URSS si lui Stalin, realizata dupa modelul acesteia.
Regimul comunist a fost realizat practice in patru etape: impunerea guvernului Petru Groza, controlat de PCdR si agreat de sovietici (6 martie 1945), falsificarea alegerilor (19 noiembrie 1946), anihilarea opozitiei politice (iulie-octombrie 1947) si abdicarea silita a regelui (30 decembrie 1947).
Pana la a ajunge in aceste faze, era necesara aservirea armatei, politiei si justitiei. Efectivele politiei au fost reduse, unitatile armatei romane, cu exceptia celor douasprezece divizii ce luptau alaturi de Aliati, au fost dezarmate, intreaga armata romana a fost redusa ca numar de efective.
La 2 octombrie 1944, este constituit Frontul National Democrat, format in principal din comunisti si socialisti. Acesta a subordonat mare parte a industriei prin amenintari adresate muncitorilor referitoare la taierea ratiilor si a cartelelor de alimente. Garzile Nationale Patriotice, sub conducerea lui Emil Bodnaras, se ocupau de reprimarea violenta oricarui fel de opozitie.
La 2 noiembrie 1944, guvernul Sanatescu este inlocuit de guvernul generalului Nicolae Radescu pentru ca actiunile care vizau neutralizarea sistemului de siguranta interna au fost contracarate de primul. Si acesta a incercat sa se opuna agitatiei provocate de FND. Intr-unul dintre protestele muncitoresti organizate de FND, in februarie 1945, multimea s-a indreptat catre Palatul Regal. Atunci, la ordinul lui Radescu, armata trage focuri de avertizare. Mai multe persoane au fost ucise, insa nu de gloantele armatei romane caci nu corespundeau cu calibrul folosit de aceasta.(12) In acest context, fiind acuzat de uciderea unor “protestatari”, generalul Radescu declara la radio ca Ana Pauker si Vasile Luca sunt niste “hiene” si niste “straini fara Dumnezeu si fara tara”.(13) Aceste declaratii nu fac decat sa precipite lucrurile si sa ii provoace pe sovietici.
Astfel, la 27 februarie, soseste la Bucuresti Andrei I. Visinski, adjunctul ministrului de externe sovietic. Acesta ii cere in mod expres regelui Mihai sa il inlocuiasca pe Radescu. Regele ezita sa faca acest lucru, argumentand cu faptul ca trebuiau respectate procedurile constitutionale. Totusi, Visinski face in continuare presiuni asupra lui, astfel ca regele cedeaza si il demite pe Radescu. La 1 martie, el este informat ca Petru Groza este persoana creditata de rusi pentru a conduce guvernul, iar la 6 martie 1945 este instituit noul guvern. Acesta este dominat de FND, care detine paisprezece din cele optsprezece portofolii, intre care Internele, Justitia, Economia Nationala, Razboiul,(14) adica cele mai importante ministere, prin care comunistii isi puteau asigura deplina dominatie si puteau fi siguri ca isi pot implementa propriile politici fara a fi contracarati. Astfel, prima etapa este indeplinita.
In ceea ce priveste alegerile, acestea au fost organizate in acelasi mod specific comunist. Sub aparenta legalitatii, au fost mascate mai multe actiuni ce veneau in contradictie totala cu constitutia si cu legislatia tarii. La 21 august 1945, regele decide sa refuze sa mai semneze vreun decret redactat de guvernul Petru Groza. Pana in decembrie 1945, cu ocazia Conferintei de la Moscova dintre SUA, Marea Britanie si URSS, acesta nu semneaza niciun decret guvernamental, iar aceasta perioada este cunoscuta sub numele de “greva regala”. La conferinta se decide ca guvernul sa includa si cate un reprezentant al partidelor istorice si organizarea unor alegeri libere.
Pregatind alegerile, guvernul incalca inca o data constitutia, hotarand la 18 ianuarie 1946 sa dizolve Senatul, Reprezentanta Nationala devenind unicamerala. Constitutia din 1923 prevedea ca aceasta se compunea din Adunarea Deputatilor si Senat. Totusi, ea a fost ignorata, iar alegerile s-au organizat pentru un parlament unicameral.
La alegerile din 19 noiembrie 1946, Blocul Partidelor Democratice, condus de comunisti, a obtinut cel mai mare numar de mandate. Aceasta victorie a fost obtinuta in mod fraudulos. Se pare ca alegerile fusesera castigate in realitate de PNT, insa prin aplicarea principiului vehiculat de Stalin conform caruia “nu conteaza cine si cum voteaza, ci cine numara voturile”, BPD iese invingator cu peste 70% din voturi.
Opozitia a fost eliminata total in cursul anului 1947. La 30 iulie, au fost arestati Iuliu Maniu si principalii membri ai PNT pe motiv ca ar fi incercat sa plece in mod ilegal din tara (incident cunoscut sub numele de “inscenarea de la Tamadau”). Doar C.I.C. Bratianu, in fruntea PNL, se mai afla in opozitie, astfel ca in final si acest partid s-a autodizolvat. Asadar, pana in octombrie 1947, nu mai existau elemente de opozitie politica impotriva comunistilor.

Regele, ultimul bastion în calea comuniştilor
Singurul care mai constituia un obstacol in calea organizarii Romaniei pe model sovietic era regele Mihai I. In primul rand, el era un impediment pentru ca institutia pe care o reprezenta, monarhia, era incompatibila cu modul clasic de organizare comunist: republica. In al doilea rand, pe langa aceasta contradictie ideologica, exista contradictia de facto dintre rege si sovietici: acesta incercase mereu sa preintampine actiunile lor, sa le contracareze, sa refuze sa actioneze conform directivelor sovietice. Astfel, regele, ca persoana si ca institutie, trebuia sa fie inlaturat de pe scena politica.
Prima ocazie pe care comunistii au intrevazut-o a fost plecarea regelui la 12 noiembrie 1947 la Londra, pentru a participa la nunta printesei Elizabeth. Petru Groza si Gheorghe Gheorghiu Dej sperau ca acesta nu se va mai intoarce. Se pare ca acesta ar fi cerut sfaturile englezilor si americanilor. Ambasadorul SUA ar fi evidentiat ca ca “aceasta reintoarcere n-ar servi niciunui scop util”. (15)Conform Washington Post, insusi Churchill l-ar fi sfatuit insa sa se intoarca pentru ca “mai presus de orice, un rege trebuie sa fie curajos”. (16)Conform propriei relatari, regele Mihai neaga ca ar fi avut astfel de intentii.(17)
La 21 decembrie 1947, regele se intoarce in România. Guvernul este, de aceea, nevoit sa adopte anumite masuri pentru a pregati lovitura de stat. Emil Bodnaras este numit la 23 decembrie ministrul al apararii si el procedeaza spre trecerea in rezerva a cadrelor de conducere in armata. Emite in acest sens mai multe decrete, care sunt semnate in mod oficial de rege, insa regele se afla la 24 decembrie la Sinaia de Craciun. Astfel, in mod evident semnatura i-a fost falsificata.(18) In acest fel, este asigurata subordonarea armatei.
La 29 decembrie 1947, Petru Groza il invita pe rege sa vina la Bucuresti. In dupa-masa zilei de 30 decembrie 1947, in Palatul Elisabeta din Bucuresti, regele semneaza obligat actul de abdicare. Acesta fusese deja redactat si continea urmatoarele: “Abdic, pentru mine si pentru urmarii mei la tron, renuntand pentru totdeauna pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romaniei”.(19) In aceeasi zi, este proclamata Republica Populara Romana.
In legatura cu valoarea constitutionala a acestor acte, exista dubii evidente. In primul rand, fiind un act de abdicare semnat sub presiune si sub amenintari, nu se poate spune ca este valabil. In relatarile regelui, el declara ca a fost amenintat cu un pistol de catre Petru Groza. In plus, conform propriilor declaratii, “A fost şantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligaţi - de ce obligaţi, nu ştiu - să ucidem peste 1.000 de studenţi pe care-i aveau în puşcărie.”.(20) De altfel, chiar la 4 martie 1948, el declara ca “Acest act mi-a fost impus cu forta de un guvern instalat si mentinut la putere de catre o tara straina[…]. Inlaturarea monarhiei constituie un nou act de violent al politicii de inrobire a Romaniei”.(21) In concluzie, nefiind un act liber consimtit, nu poate fi valabil din punct de vedere legal.
In al doilea rand, un act de abdicare se refera in mod expres la persoana regelui in cauza. El nu poate renunta la tron in numele urmasilor sai. Succesiunea la tron este reglementata prin constitutie, conform dreptului public, iar conform celui privat, nimeni nu poate decide pentru alta persoana.(22)
In al treilea rand, referitor la proclamarea republicii, si acest act a fost neconstitutional pentru ca doar o Adunare Constituanta putea modifica constitutia in sensul modificarii formei de guvernamant. Cu toate acestea, ea a fost modificata de o Adunare Nationala ordinara.
Asadar, abdicarea regelui Mihai I si proclamarea republicii ca forma de guvernamant au fost acte ilegale si neconstitutionale, ce nu pot fi valabile conform normelor de drept.
Regele a fost obligat sa plece din tara la 3 ianuarie 1948, impreuna cu familia, permitandu-i-se sa ia anumite bunuri personale. Nu i s-a permis intoarcerea in tara pana la in 1997.
Astfel, la 30
Instalarea regimului comunist în România a fost un proces bine planificat, realizat în mai multe etape ce au dus în final la dizolvarea structurilor politice tradiţionale româneşti prin metode ilegale şi neconstituţionale. Înlocuirea acestora s-a realizat prin metode tipic comuniste, prin şantaj, ameninţări, înscenări, falsificări de documente oficiale, presiuni interne şi externe ce au condus la eliminarea oricărui fel de opoziţie şi la impunerea modelului stalinist în România.

Contextul internaţional
Deşi Partidul Comunist din România exista încă din perioada interbelică, importanţă sa a fost redusă. Bucurându-se de un sprijin nesemnificativ şi, de altfel, scos în afara legii încă din 1924 (legea “Mârzescu”), acesta s-a afirmat abia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945). Situaţia externă este importantă pentru a explica ascensiunea PCdR. Dacă la începutul războiului, România se declara neutră, odată cu pierderile teritoriale din vara anului 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa cedate URSS, nord-vestul Transilvaniei cedat Ungariei şi Cadrilaterul cedat Bulgariei), la 23 noiembrie 1940 ea semnează adeziunea la Pactul Tripartit, sub comanda generalului Ion Antonescu. Astfel, la 22 iunie 1941, România intră alături de Germania în razboi împotriva URSS, în cadrul a ceea ce s-a numit “Operaţiunea Barbarossa”. Până la sfârşitul anului 1941, România intra în război şi cu aliaţii occidentali (Marea Britanie declară război la 7 decembrie, România declară razboi Statelor Unite ale Americii la 12 decembrie, acestea răspunzând la 5 iunie 1942).
Deşi la început România suferă câteva înfrângeri, dar poartă şi victorii, în 1943 armata sovietică reuşeşte să capete un avantaj semnificativ. La 19 noiembrie 1942, Axa declanşează ofensiva de iarnă împotriva sovieticilor, care reuşesc să facă o breşă importantă în această zonă. Până la 7 ianuarie 1943, românii suferă pierderi majore, adică două treimi din forţele angajate pe frontul de est. (1) Generalul Ion Antonescu înţelege faptul că armata germană se află într-o poziţie de inferioritate faţă de cea sovietică, astfel că permite iniţierea unor negocieri cu Aliaţii. Pe de o parte, se purtau negocieri cu Aliaţii la Cairo, în primăvara lui 1944, conduse de prinţul Barbu Ştirbey (creditat de Iuliu Maniu), iar pe de altă parte, încă din decembrie 1943, au fost pornite negocieri la Stockholm cu sovieticii, conduse de ministrul român Frederic Nanu. Principala divergenţă între negociatorii români şi aliaţi se învârtea în jurul “capitulării necondiţionate”.
Atât Antonescu, cât şi Maniu (paradoxal, guvernul şi opozitia se află pe poziţii similare) doreau o capitulare condiţionata, ceea ce venea în contradicţie cu hotărârea anglo-americanilor de la Casablanca, din ianuarie 1943, de a impune capitularea necondiţionata Germaniei şi tuturor aliaţilor acesteia. S-ar putea totuşi discuta în jurul statutului României în acest context, “deoarece România fusese ţară agresată încă de la 26 iunie 1940, iar nu un stat agresor”.(2) Astfel, la 12 aprilie 1944, la Cairo, prinţului Ştirbey i se prezintă condiţiile armistiţiului prin care se cerea practic întoarcerea armelor şi lupta României alături de aliaţi împotriva Germaniei, revenirea la frontiera cu URSS dinainte de 22 iunie 1941, plata a 600 de milioane de dolari despăgubiri către URSS, accesul nelimitat al armatelor ruseşti pe teritoriul României.(3) Singurul avantaj era anularea Dictatului de la Viena, astfel că Transilvania de nord-vest revenea la Regatul Romaniei. Aceste condiţii nemulţumeau îi nemulţumea atât pe Antonescu, cât şi pe Maniu. Chiar dacă în cele din urmă, cel de-al doilea a acceptat armistiţiul, generalul a refuzat condiţiile Aliaţilor la 15 mai 1944. În plus, el ezita în a abandona armata germană. Aceste fapte, combinate cu avansul armatei sovietice spre teritoriul României au determinat decizia regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), luată în concordanţă şi cu dorinţele opoziţiei, de a-l demite pe Antonescu.

23 August, o zi furată de comunişti
Astfel, la 23 august 1944 generalul Ion Antonescu este arestat, iar România este scoasă din Axă. Regele a beneficiat pentru acest act de sprijinul conducătorilor principalelor partide politice: Iuliu Maniu (Partidul Naţional Ţărănesc), C.I.C. Bratianu (Partidul Naţional Liberal), C. Titel Petrescu (Partidul Social Democrat). Acestora li se alătura Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentant al Partidului Comunist din România, partid fără o bază solidă la acel moment, dar a cărui prezenţă în această “alianţă” este cerută în mod expres de puterile aliate. (4)Aceste formaţiuni politice constituie aşa-numitul Bloc Naţional Democrat. Aceasta schimbare a poziţiei României prezenta anumite aspecte delicate pentru Stalin, căci statul român nu se afla sub dominaţia sovietică. Practic, PCdR era un mic partid, fără importanţă majoră în cadrul BND, fără a fi bine reprezentaţi în cadrul guvernului.
De altfel, acest guvern dorea să organizeze alegeri, ceea ce nu era o mişcare agreată de Stalin, pentru că ar fi slăbit şi mai mult PCdR şi ar fi diminuat influenţa sovietică în zonă. De altfel, singurul motiv pentru care PCdR intrase in BND era faptul ca Armata Rosie inainte spre România, iar aceasta decizie a fost una tactica. Totusi, prin participarea comunistilor la lovitura de stat, acestia au putut exagera contributia lor la acest act. Spre deosebire de celelalte partide din BND, comunistii au beneficiat de o mai buna organizare in ziua de 23 august. Astfel, desi nu aveau o importanta majora, liderul comunist, Lucretiu Patrascanu, a fost primul reprezentant al unui partid politic la Palatul Regal, caci cu Iuliu Maniu si C.I.C. Bratianu nu s-a putut lua legatura. In plus, generalul Ion Antonescu a fost preluat de asa-numitele “Garzi Patriotice” ale lui Emil Bodnaras si nu de politia oficiala a statului. De aceea, rolul regelui si al celorlalte partide in actul de la 23 august a fost minimalizat, iar comunistii si-au asumat intregul merit asupra loviturii de stat. Acest rol crucial imaginar al comunistilor a fost folosit pentru legitimarea regimului communist. Regele a fost redus, in cadrul acestui scenariu, la statutul de spectator al evenimentelor, negandu-i-se meritele de participant direct la ele.(5)
In declaratia regelui catre tara, acesta mentioneaza ca “In ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, in deplina intelegere cu poporul meu […] iesirea noastra din alianta cu puterile Axei si imediata incetare a razboiului cu Natiunile Unite.”(6)
Imediat dupa lovitura de stat, la 31 august 1944, regele Mihai I, prin Inaltul decret regal nr. 1625, restabileste Constitutia din 29 martie 1923, cu exceptia anumitor domenii in care ea nu se putea aplica efectiv in cauza situatiei de fapt. Astfel, conform art. 3 al decretului, puterea legislative este exercitata de rege pana cand se va organiza Reprezentanta Nationala.(7) Astfel, privind situatia doar din punctul de vedere al aspectelor interne, România redevenea un stat constitutional, in care drepturile si libertatile cetatenilor sunt garantate prin actul fundamental, partidele politice (desfiintate prin decretul regelui Carol II inca de la 30 martie 1938) se organizeaza in mod legal. Guvernul este pus in sarcina generalului Sanatescu inca de la 23 august, iar majoritatea portofoliilor sunt ocupate de militari, cu exceptia celui de la Justitie, de care se ocupa insusi Patrascanu.

Tratativele cu Moscova
Totusi, din punctul de vedere al comunistilor, situatia nu putea ramane in acest fel, astfel ca procedeaza spre incalcari constitutionale grave. Conventia de armistitiu este semnata la 12 septembrie 1944, in termenii conveniti inca de la 12 aprilie. Chiar daca reprezentantul Romaniei a Moscova a fost Patrascanu, se pare ca acesta s-a opus conditiilor armistitiului, argumentand ca guvernul care hotarase intrarea Romaniei in razboiul contra Rusiei fusese schimbat si ca România ceruse armistitiul inca din iulie 1944. Ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, a contracarat argumentele lui Patrascanu prin sublinierea faptului ca cererea de armistitiu ar fi survenit abia dupa ce era clar ca România se afla intr-o situatie critica pe frontul de est si ca “dorinta [de a cere armistitiu] este un lucru, iar actiunea altul”. ( Armistitiul a fost semnat in forma propusa de sovietici, astfel ca România trebuia sa participe la razboi alaturi de Aliati cu douasprezece divizii de infanterie, sa dea drept de libera trecere trupelor URSS, sa plateasca despagubiri de razboi in natura in valoare de 300 de milioane de dolari catre URSS, intr-o perioada de sase ani. Granita cu URSS ramanea cea de dinainte de 22 iunie 1941, iar Dictatul de la Viena era anulat.
Pe langa aceste prevederi, Conventia de Armistitiu continea anumite prevederi ce intrau in mod vadit in contradictie cu Constitutia România. Astfel, art. 13 si 14 prevedeau arestarea si judecarea persoanelor acuzate de crima de razboi, actiune in care guvernul si Inaltul Comandament Roman trebuia sa colaboreze cu Inaltul Comandament Aliat (sovietic). In plus, art. 18 stipula constituirea unei Comisii Aliate de Control, care era sub conducerea Inaltului Comandament Aliat (sovietic). (9)Practic, aceasta comisie era total subordonata sovieticilor, caci ofiterii britanici si americani erau doar delegati in cadrul acesteia, nu faceau parte efectiv din acest organ. Astfel, comunistii din România capatau un statut important recunoscut in cadrul structurii politice interne. In plus, Armata Rosie avea drept de libera trecere pe teritoriul Romaniei.(10)La 28 septembrie, aceasta ocupa teritoriul roman.
Amestecul extern in problemele interne era, evident, neconstitutional. Judecarea, arestarea, sanctionarea cetatenilor romani revenea prin Constitutie statului roman, fara niciun fel de interventie straina in aparatul judiciar. Tocmai pentru a putea fi indeplinita aceasta prevedere a Conventiei de Armistitiu, este elaborat Inaltul decret regal nr. 1849 din 11 octombrie 1944, prin care se stipuleaza ca persoanele vinovate de crime de razboi vor fi judecate conform unor conditii stabilite prin legi special, iar averile aveau sa fie puse sub urmarire. Ambele masuri erau neconstitutionale avand in vedere prevederile Constitutiei din 1923 care interzicea in mod expres infiintarea de jurisdictii speciale pentru judecarea unor persoane precum si pedeapsa cu confiscarea averii. (11)Imixtiunea straina in organizarea interna este evident.

Tabula rassa, şi construcţia comunismului
Totusi, PCdR nu detinea controlul absolut asupra situatiei in România. Pentru a realiza acest lucru era necesara eliminarea tuturor structurilor existente pana atunci, de la ordinea economica, politica si sociala pana la orice fel de opozitie pe care o puteau intampina. Trebuia realizata tabula rassa, pe care apoi urma sa se aseze noua ordine comunista, aservita URSS si lui Stalin, realizata dupa modelul acesteia.
Regimul comunist a fost realizat practice in patru etape: impunerea guvernului Petru Groza, controlat de PCdR si agreat de sovietici (6 martie 1945), falsificarea alegerilor (19 noiembrie 1946), anihilarea opozitiei politice (iulie-octombrie 1947) si abdicarea silita a regelui (30 decembrie 1947).
Pana la a ajunge in aceste faze, era necesara aservirea armatei, politiei si justitiei. Efectivele politiei au fost reduse, unitatile armatei romane, cu exceptia celor douasprezece divizii ce luptau alaturi de Aliati, au fost dezarmate, intreaga armata romana a fost redusa ca numar de efective.
La 2 octombrie 1944, este constituit Frontul National Democrat, format in principal din comunisti si socialisti. Acesta a subordonat mare parte a industriei prin amenintari adresate muncitorilor referitoare la taierea ratiilor si a cartelelor de alimente. Garzile Nationale Patriotice, sub conducerea lui Emil Bodnaras, se ocupau de reprimarea violenta oricarui fel de opozitie.
La 2 noiembrie 1944, guvernul Sanatescu este inlocuit de guvernul generalului Nicolae Radescu pentru ca actiunile care vizau neutralizarea sistemului de siguranta interna au fost contracarate de primul. Si acesta a incercat sa se opuna agitatiei provocate de FND. Intr-unul dintre protestele muncitoresti organizate de FND, in februarie 1945, multimea s-a indreptat catre Palatul Regal. Atunci, la ordinul lui Radescu, armata trage focuri de avertizare. Mai multe persoane au fost ucise, insa nu de gloantele armatei romane caci nu corespundeau cu calibrul folosit de aceasta.(12) In acest context, fiind acuzat de uciderea unor “protestatari”, generalul Radescu declara la radio ca Ana Pauker si Vasile Luca sunt niste “hiene” si niste “straini fara Dumnezeu si fara tara”.(13) Aceste declaratii nu fac decat sa precipite lucrurile si sa ii provoace pe sovietici.
Astfel, la 27 februarie, soseste la Bucuresti Andrei I. Visinski, adjunctul ministrului de externe sovietic. Acesta ii cere in mod expres regelui Mihai sa il inlocuiasca pe Radescu. Regele ezita sa faca acest lucru, argumentand cu faptul ca trebuiau respectate procedurile constitutionale. Totusi, Visinski face in continuare presiuni asupra lui, astfel ca regele cedeaza si il demite pe Radescu. La 1 martie, el este informat ca Petru Groza este persoana creditata de rusi pentru a conduce guvernul, iar la 6 martie 1945 este instituit noul guvern. Acesta este dominat de FND, care detine paisprezece din cele optsprezece portofolii, intre care Internele, Justitia, Economia Nationala, Razboiul,(14) adica cele mai importante ministere, prin care comunistii isi puteau asigura deplina dominatie si puteau fi siguri ca isi pot implementa propriile politici fara a fi contracarati. Astfel, prima etapa este indeplinita.
In ceea ce priveste alegerile, acestea au fost organizate in acelasi mod specific comunist. Sub aparenta legalitatii, au fost mascate mai multe actiuni ce veneau in contradictie totala cu constitutia si cu legislatia tarii. La 21 august 1945, regele decide sa refuze sa mai semneze vreun decret redactat de guvernul Petru Groza. Pana in decembrie 1945, cu ocazia Conferintei de la Moscova dintre SUA, Marea Britanie si URSS, acesta nu semneaza niciun decret guvernamental, iar aceasta perioada este cunoscuta sub numele de “greva regala”. La conferinta se decide ca guvernul sa includa si cate un reprezentant al partidelor istorice si organizarea unor alegeri libere.
Pregatind alegerile, guvernul incalca inca o data constitutia, hotarand la 18 ianuarie 1946 sa dizolve Senatul, Reprezentanta Nationala devenind unicamerala. Constitutia din 1923 prevedea ca aceasta se compunea din Adunarea Deputatilor si Senat. Totusi, ea a fost ignorata, iar alegerile s-au organizat pentru un parlament unicameral.
La alegerile din 19 noiembrie 1946, Blocul Partidelor Democratice, condus de comunisti, a obtinut cel mai mare numar de mandate. Aceasta victorie a fost obtinuta in mod fraudulos. Se pare ca alegerile fusesera castigate in realitate de PNT, insa prin aplicarea principiului vehiculat de Stalin conform caruia “nu conteaza cine si cum voteaza, ci cine numara voturile”, BPD iese invingator cu peste 70% din voturi.
Opozitia a fost eliminata total in cursul anului 1947. La 30 iulie, au fost arestati Iuliu Maniu si principalii membri ai PNT pe motiv ca ar fi incercat sa plece in mod ilegal din tara (incident cunoscut sub numele de “inscenarea de la Tamadau”). Doar C.I.C. Bratianu, in fruntea PNL, se mai afla in opozitie, astfel ca in final si acest partid s-a autodizolvat. Asadar, pana in octombrie 1947, nu mai existau elemente de opozitie politica impotriva comunistilor.

Regele, ultimul bastion în calea comuniştilor
Singurul care mai constituia un obstacol in calea organizarii Romaniei pe model sovietic era regele Mihai I. In primul rand, el era un impediment pentru ca institutia pe care o reprezenta, monarhia, era incompatibila cu modul clasic de organizare comunist: republica. In al doilea rand, pe langa aceasta contradictie ideologica, exista contradictia de facto dintre rege si sovietici: acesta incercase mereu sa preintampine actiunile lor, sa le contracareze, sa refuze sa actioneze conform directivelor sovietice. Astfel, regele, ca persoana si ca institutie, trebuia sa fie inlaturat de pe scena politica.
Prima ocazie pe care comunistii au intrevazut-o a fost plecarea regelui la 12 noiembrie 1947 la Londra, pentru a participa la nunta printesei Elizabeth. Petru Groza si Gheorghe Gheorghiu Dej sperau ca acesta nu se va mai intoarce. Se pare ca acesta ar fi cerut sfaturile englezilor si americanilor. Ambasadorul SUA ar fi evidentiat ca ca “aceasta reintoarcere n-ar servi niciunui scop util”. (15)Conform Washington Post, insusi Churchill l-ar fi sfatuit insa sa se intoarca pentru ca “mai presus de orice, un rege trebuie sa fie curajos”. (16)Conform propriei relatari, regele Mihai neaga ca ar fi avut astfel de intentii.(17)
La 21 decembrie 1947, regele se intoarce in România. Guvernul este, de aceea, nevoit sa adopte anumite masuri pentru a pregati lovitura de stat. Emil Bodnaras este numit la 23 decembrie ministrul al apararii si el procedeaza spre trecerea in rezerva a cadrelor de conducere in armata. Emite in acest sens mai multe decrete, care sunt semnate in mod oficial de rege, insa regele se afla la 24 decembrie la Sinaia de Craciun. Astfel, in mod evident semnatura i-a fost falsificata.(18) In acest fel, este asigurata subordonarea armatei.
La 29 decembrie 1947, Petru Groza il invita pe rege sa vina la Bucuresti. In dupa-masa zilei de 30 decembrie 1947, in Palatul Elisabeta din Bucuresti, regele semneaza obligat actul de abdicare. Acesta fusese deja redactat si continea urmatoarele: “Abdic, pentru mine si pentru urmarii mei la tron, renuntand pentru totdeauna pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romaniei”.(19) In aceeasi zi, este proclamata Republica Populara Romana.
In legatura cu valoarea constitutionala a acestor acte, exista dubii evidente. In primul rand, fiind un act de abdicare semnat sub presiune si sub amenintari, nu se poate spune ca este valabil. In relatarile regelui, el declara ca a fost amenintat cu un pistol de catre Petru Groza. In plus, conform propriilor declaratii, “A fost şantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligaţi - de ce obligaţi, nu ştiu - să ucidem peste 1.000 de studenţi pe care-i aveau în puşcărie.”.(20) De altfel, chiar la 4 martie 1948, el declara ca “Acest act mi-a fost impus cu forta de un guvern instalat si mentinut la putere de catre o tara straina[…]. Inlaturarea monarhiei constituie un nou act de violent al politicii de inrobire a Romaniei”.(21) In concluzie, nefiind un act liber consimtit, nu poate fi valabil din punct de vedere legal.
In al doilea rand, un act de abdicare se refera in mod expres la persoana regelui in cauza. El nu poate renunta la tron in numele urmasilor sai. Succesiunea la tron este reglementata prin constitutie, conform dreptului public, iar conform celui privat, nimeni nu poate decide pentru alta persoana.(22)
In al treilea rand, referitor la proclamarea republicii, si acest act a fost neconstitutional pentru ca doar o Adunare Constituanta putea modifica constitutia in sensul modificarii formei de guvernamant. Cu toate acestea, ea a fost modificata de o Adunare Nationala ordinara.
Asadar, abdicarea regelui Mihai I si proclamarea republicii ca forma de guvernamant au fost acte ilegale si neconstitutionale, ce nu pot fi valabile conform normelor de drept.
Regele a fost obligat sa plece din tara la 3 ianuarie 1948, impreuna cu familia, permitandu-i-se sa ia anumite bunuri personale. Nu i s-a permis intoarcerea in tara pana la in 1997.
Astfel, la 30 decembrie 1947 instalarea regimului comunist in România a fost finalizata. Toate etapele, de la impunerea unui guvern comunist, pana la anihilarea tuturor structurilor politice traditionale si inlocuirea lor cu cele specifice ideologiei marxiste, au fost parcurse si indeplinite cu succes. Influenta sovietica, prin prezenta Armatei Rosii si prin infiltrarea agentilor rusi in aparatul de stat, a fost decisive in cursul evenimentelor. Presiunile, amenintarile, recurgerea la violenta au fost instrumentele folosite pentru a instaura noul regim. Dupa aceasta data, s-a trecut la implementarea efectiva a politicilor de tip sovietic in toate domeniile (economic, politic, cultural, social). Pe tabula rassa s-a construit un edificiu politic nou.
decembrie 1947 instalarea regimului comunist in România a fost finalizata. Toate etapele, de la impunerea unui guvern comunist, pana la anihilarea tuturor structurilor politice traditionale si inlocuirea lor cu cele specifice ideologiei marxiste, au fost parcurse si indeplinite cu succes. Influenta sovietica, prin prezenta Armatei Rosii si prin infiltrarea agentilor rusi in aparatul de stat, a fost decisive in cursul evenimentelor. Presiunile, amenintarile, recurgerea la violenta au fost instrumentele folosite pentru a instaura noul regim. Dupa aceasta data, s-a trecut la implementarea efectiva a politicilor de tip sovietic in toate domeniile (economic, politic, cultural, social). Pe tabula rassa s-a construit un edificiu politic nou.

Eşec răsunător: Operaţiunea de la Flămânda o...
Gonind dupa istoria "foarte fierbinte" - dosare ale Securitatii, partizani din munti de dupa 1949, viata nomenclaturii comuniste, desigur, cu priza la public - istoricii si publicistii de specialitate au trecut partial în uitare (momentana sa speram) subiecte de certa actualitate, chiar daca datele istorice provin din epoci ceva mai îndepartate în timp. Un exemplu ce trebuie mai bine cunoscut este si modificarea planului initial de campanie a armatei române, la începutul lunii septembrie 1916, la doar doua saptamâni dupa intrarea României în cea dintâi conflagratie mondiala.
La 14 august 1916, România - de partea Antantei
Dupa cum se cunoaste, la capatul a doi ani de neutralitate România - urmarind eliberarea Transilvaniei de sub stapânirea Austro-Ungariei - a trecut de partea Antantei si la 14/15 august 1916 s-a declansat Ofensiva (strategica) de eliberare la nord de Carpatii Meridionali si la vest de Carpatii Orientali. Conceptia de stat-major avea la baza Ipoteza "B" 3, cunoscuta si sub numele de Ipoteza "Z"; ea prevedea purtarea unui razboi pe doua fronturi si anume: a) pe frontul de Nord si Nord-Vest contra Puterilor Centrale; b) pe frontul de Sud împotriva Bulgariei.
Pentru atingerea obiectivului principal - eliberarea teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria - majoritatea fortelor, 65%, (respectiv Armatele 1,2 si de Nord), urmau sa treaca la ofensiva în Transilvania si Banat, ulterior în cooperare directa cu trupele ruse din Galitia si Bucovina, pe directia generala Budapesta. Armata 3 (25%), care asigura libertatea de actiune a fortelor principale, trebuia sa respinga eventualele atacuri bulgare si sa acopere debarcarea si concentrarea fortelor ruse la linia Cernavoda-Medgidia, apoi din a 10-a zi de mobilizare sa treaca la ofensiva, cu obiectiv limitat pentru atingerea aliniamentului Rusciuk - Sumla - Varna. Rezerva strategica o forma Corpul 5 Armata (51.165 militari), concentrata la nord de Bucuresti.
Primele victorii
Ofensiva eliberatoare din Transilvania a debutat într-o oarecare masura prin surprindere (aproape 50% din armata de operatii fusese deja mobilizata si concentrata la frontiere, operatiile de debusare la nord si vest de Carpati, de acoperire si concentrare în dispozitivul strategic erau simultane, obtinându-se unele succese notabile, în principal la Armata de Nord, din Carpatii Orientali, unde conducerea apartinea tandemului Prezan - Antonescu. Totusi nu a functionat un comandament special pentru frontul din Transilvania, Marele Cartier General (ce trecea printr-o grava criza provocata de descoperirea sefului sau ca agent strain) asumându-si conducerea directa a armatelor de Nord, 2 si 1.
Cu toate acestea inamicul mult prea slab pentru a face fata gruparilor ofensive, superioare în forte si mijloace, a cedat cu usurinta trecatorile montane; în mai putin de doua saptamâni, trupele române au înaintat pe o adâncime apreciabila, eliberând malul Cernei, bazinul Petrosani, Câmpia Transilvaniei din imediata apropiere a Sibiului si localitatile Orsova, Sighisoara, Brasov, Fagaras, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc si împrejurimile acestora. Coloanele române puteau acum înainta spre linia Muresului, ocupa Poarta Muresului si intercepta singura cale ferata de rocada a adversarului (valea Muresului, punct terminus Sighisoara).
Generalul von Falkenhayn - destituit
Pericolul devenise atât de serios receptat de Berlin încât împaratul Wilhelm al II-lea l-a destituit imediat pe generalul von Falkenhayn din functia de sef al Marelui Cartier german, trimitându-l de urgenta în Transilvania pentru a stabiliza frontul si a salva situatia pe întreg traiectul flancului stâng al frontului de est (iesirea trupelor române în Valea Tisei, prin portile Muresului si Somesului, corelata cu patrunderea coloanelor armatelor generalului rus Brussilov în Ungaria de Nord ar fi însemnat deschiderea directiei strategice Budapesta - Viena - Munchen, asadar un pericol "de moarte").
Brusc, armatele de nord sunt oprite
Doua elemente sunt însa de introdus în acest tablou apocaliptic pentru Puterile Centrale: comandamentul suprem rus nu si-a îndeplinit obligatiile contractate în iunie-august 1916, fata de Antanta si România, de a lovi puternic spre Pasul Tatarilor din Ucraina Subcarpatica, în sprijinul aliatului român; cel de-al doilea element consta - oricâte pretexte s-ar putea invoca pentru justificarea unei decizii pagubitoare - în oprirea din proprie initiativa a ofensivei pe front larg a armatelor de Nord, 2 si 1 române în Transilvania, hotarâre ce a provocat stupoare, în primul rând în tabara inamica; însusi generalul von Falkenhayn consemneaza în memoriile sale ca simpla înaintare a românilor la nord de Sibiu si interceptarea comunicatiilor de rocada din nordul Carpatilor Meridionali nu i-ar fi permis sa transfere doua armate de salvare în Transilvania si ca provincia ar fi fost pierduta. Oricum, von Falkenhayn, cu experienta sa de comandant si de stat majorist de marca, a stiut sa transforme doua saptamâni oferite de "Zei" în actiune hotarâta pentru crearea grupurilor sale de aparare în Transilvania si pentru trecerea la lichidarea "capului de pod românesc" din Ardeal.
Cum s-a ajuns însa la mult disputata decizie de oprire a unei operatii de amploare strategica, pe frontul principal, acolo unde conducerea politico-militara de la Bucuresti fixase scopul politico-militar al întregului Razboi de reîntregire, asa cum era el înteles în vara anului 1916. Simplu la prima vedere! Prin executarea de catre inamic a unei ofensive de diversiune, pe frontul secundar dintre Dunare si Marea Neagra. Comandamentul germano-bulgar de pe acest front, pus în subordinea celebrului feldmaresal von Mackensen (autor al unor stralucite victorii împotriva rusilor si sârbilor în anii 1914-1915) a mizat pe faptul ca românii nu aveau experienta de razboi modern si ca oamenii lor de stat si de arme, neobisnuiti sa accepte riscuri, pregatiti în doctrina apararii terenului cu orice pret si nu anihilarii fortelor vii ale inamicului, nu vor accepta o amenintare directa asupra Capitalei, în spatele fortelor din Transilvania (în fapt aceasta amenintare nu era realmente serioasa, deoarece nici armata bulgara nu putea opera în totalitate în România cu o armata în nordul Greciei).
Consiliu de razboi la Peris
Oricum esecul tactic al trupelor române pe frontul de Sud, la Turtucaia (24 august/6 septembrie 1916), a pus Înaltul Comandament român în fata unei situatii deosebit de complexe si dificile. Presedintele Consiliului de Ministri, Ion I.C. Bratianu, a cerut de urgenta regelui Ferdinand I - comandant suprem al armatei - sa convoace un consiliu de razboi la Peris, la sediul Marelui Cartier General, în prezenta tuturor comandantilor de armate, care altminteri ar fi trebuit sa se afle pe front.
Întrunirea a avut loc la 2/15 septembrie 1916, cu participarea regelui, a primului ministru si a ministrului de razboi, a loctiitorului sefului Marelui Cartier General - generalul de brigada Dumitru Iliescu, generalul de divizie Ioan Culcer (comandantul Armatei 1), generalul de divizie Alexandru Averescu (comandantul Armatei 3) si generalul de divizie Constantin Prezan (comandantul Armatei de Nord). Pe timpul dezbaterilor s-au amestecat ratiuni de stat cu orgolii personale, propuneri fanteziste si oferte realiste etc.
Generalul Prezan sustine întarirea Armatei de Dobrogea
Pe de o parte, generalul C. Prezan a sustinut ca situatia intervenita în sudul Dobrogei, desi grava sub aspect strategic, nu impunea modificarea planului initial de campanie al armatei române; un plan de o asemenea amploare, un dispozitiv de complexitatea celui din Transilvania nu pot fi modificate la primul esec tactic, fara nici o pregatire anterioara, fara a se lua în calcul capacitatea cailor ferate, soselelor, mijloacelor de transport etc. În consecinta, el propunea ca Armata de Dobrogea sa fie întarita cu una, cel mult doua divizii de infanterie, în vederea restabilirii situatiei si respingerea inamicului de pe teritoriul national, iar pe Frontul de Nord si Nord-Vest, sa fie continuata cu energie ofensiva pentru eliberarea Transilvaniei, care fusese oprita din a 12-a zi de la mobilizare, adica de la 26 august/8 septembrie, pentru a se realiza închegarea unui front comun al celor trei armate române. În fond, în Dobrogea trebuiau aduse cu promptitudine diviziile promise de tarul Nicolae al II-lea si de comandantul sau sef, generalul Alexeev (200.000 oameni).
Orgoliile generalului Averescu primeaza
Împotriva opiniei generalului Prezan, a luat pozitie generalul Alexandru Averescu, reputat specialist de stat-major, autor al variantei de plan de operatii din 1914-1915, ce viza Bulgaria ca principal inamic al României si nu Austro-Ungaria. Ocazia i se parea nimerita acestui ambitios general, ce va deveni mai târziu un om politic de glorie efemera, pentru a rasturna întreaga planificare de razboi a Înaltului Comandament, exercitând presiuni asupra regelui si primului ministru (la asemenea presiuni va recurge generalul Averescu chiar si în timpul bataliei de la Marasti, când va ignora ordinele generalului Constantin Prezan, devenit sef al Marelui Cartier General, si va interveni direct la regina Maria si regele Ferdinand pentru aplicarea propriilor idei tactice). Marele Cartier General, condus de un ofiter fara experienta de comanda, ajuns în functie în temeiul unor legaturi camaraderesti cu primul ministru, a fost ca si inexistent în disputa dintre cele doua puncte de vedere. În final, regele - altminteri militar de cariera - si primul ministru (ofiter de rezerva cu Scoala Politehnica din Paris) au decis, împotriva celor mai elementare principii de strategie si în temeiul unor promisiuni aliate (ruse si franceze, dupa cum vor face si în nefericita batalie a Bucurestiului, din noiembrie 1916):
- schimbarea planului initial de razboi;
- trecerea la aparare pe frontul principal;
- transformarea frontului de sud în front principal;
- lichidarea gruparii germano-bulgare din Dobrogea si nord-estul Bulgariei, cu sprijinul Armatei aliate de la Salonic si a Armatei ruse.
Asa s-a declansat "operatiunea Flamânda"
Astfel s-a ajuns la "Manevra de la Flamânda" - subiect de studiu excelent în manualele de arta militara - improvizatie cu efecte dezastruoase pentru începutul Campaniei anului 1916 în România. Afirmam ca a fost o improvizatie din urmatoarele motive: nu s-au studiat cu seriozitate situatia, dispozitivul, intentiile, fortele si mijloacele inamicului, calitatea trupelor si a comandamentelor; dispozitivul propriu s-a constituit "din miscare", gruparile au fost încadrate cu unitati trasportate aproape haotic de pe frontul principal si din rezervele slabe ale Marelui Cartier General; cooperarea cu trupele ruse nu a functionat normal, ca si cooperarea dintre fortele de uscat si cele fluviale (desi România rivaliza pe fluviu cu Austro-Ungaria); nu a existat practic nici o coordonare între "operatiunea Flamânda" si actiunile Armatei aliate de la Salonic, ce ar fi trebuit sa blocheze majoritatea fortelor germano-bulgare la sud de Balcani etc. Peste ani, generalul Averescu încerca sa justifice: "Faptul ca am înregistrat o înfrângere în primele zile ale razboiului a zdruncinat situatia morala foarte serios. Era, prin urmare, de cea mai mare importanta a o restabili redând populatiunei impresionate linistea, iar armatei, si chiar comandamentului, încrederea. Un asemenea scop nu putea fi atins decât printr-o actiune energica si bogata în rezultate, prin care sa fie recâstigat întreg teritoriul pierdut, facând pe inamic sa sufere o înfrângere, cel putin tot atât de dureroasa ca cea suferita de noi la Turtucaia".
Averescu - comandantul Armatei de Sud
Desfasurarea în teren a actiunilor militare a confirmat opiniile specialistilor onesti de stat-major referitoare la principiile artei militare, îndeosebi cele ce se regasesc în exercitarea actului de conducere (planificare si comanda). Trecându-se la concretizarea hotarârilor luate de Marele Cartier General român, la 2/15 septembrie 1916, s-a stabilit constituirea unui nou comandament - Grupul armatelor de Sud - format din Armata 3 si Armata de Dobrogea, cu misiunea de a trece la ofensiva împotriva trupelor germano-bulgare din Dobrogea. A doua zi, generalul Al. Averescu a fost numit comandantul acestui grup de armate. În total, Grupul armatelor de sud avea în compunere 16 divizii - 11 de infanterie române, doua de infanterie ruse, una de infanterie sârba, una de cavalerie româna si una de cavalerie rusa. Pe frontul de nord si nord-vest au ramas 10 divizii de infanterie si una de cavalerie.
Într-o saptamâna a venit dezastrul
Planul de actiune al Grupului armatelor de sud prevedea combinarea loviturilor frontale din Dobrogea cu un atac în spatele frontului dusman dat de forte din Armata 3, trecute peste Dunare - în sectorul Oltenita, Giurgiu -, la o distanta convenabila de frontul de lupta dobrogean. Acest plan a primit denumirea de "Manevra de la Flamânda", dupa numele locului unde s-a stabilit trecerea Dunarii (25 km nord-est de Giurgiu). A fost o simpla formalitate ca Marele Cartier General (ce nu-si va intra practic în atributiile normale decât în 1917) sa aprobe "ideea de manevra" la 4/17 septembrie, dupa care pregatirile operatiei au durat pâna la 18 septembrie/1 octombrie, când primele esaloane ale Armatei 3 au început fortarea Dunarii. Din pacate, vremea nefavorabila, reactia violenta a inamicului, slabul aport rusesc în Dobrogea etc. nu au permis îndeplinirea acestui plan, iar campania anului 1916 se încheie, pentru armata româna, cu rezultatele cunoscute.
Peste ani Antonescu va repeta greseala lui Ferdinand
Ce putem retine astazi din experientele lunii septembrie 1916? Ar fi la fel de interesant sa stabilim, înainte de orice, impactul acelor evenimente asupra factorilor de conducere politica si militara. Pentru început, în toamna anului 1916, acestia nu au parut prea convinsi de eroarea de conducere comisa la începutul lunii septembrie 1916. Mai mult, o data cu instalarea Misiunii Militare franceze în tara, atât regele cât si I.I.C. Bratianu au fost înclinati sa-i ofere generalului Berthelot - altfel admirator al românilor, dar în primul rând "servitor al intereselor franceze în Orient" - o pozitie exceptionala în adoptarea deciziilor strategice. Din 1917 însa, Marele Cartier General îsi recâstiga treptat prestigiul si autoritatea, dând dovada capacitatii sale reale de conducere, atât în vara anului 1917, cât si în anii 1918-1919. Mai târziu, în anii 1941-1944, maresalul Ion Antonescu, în dubla sa calitate de conducator politic si comandant sef al armatei, a transformat Marele Stat major si Marele Cartier Gerneral într-un fel de organisme tehnice pentru îndeplinirea hotarârilor sale. Alaturi de Constantin Prezan, în criticarea deciziilor din septembrie 1916, când politicul si-a depasit atributiile de a da numai directive de principiu si a nu se implica provizoriu-zis în actul de comanda militara, maresalul I. Antonescu a savârsit aceleasi erori ca si regele Ferdinand sau I.I.C. Bratianu, cel putin la Odessa în august-septembrie 1941.
Astazi, într-un climat de reanalizare fara complexe politice a trecutului, mai mult sau mai putin îndepartat, revederea critica a unor astfel de cazuri - respectiv decizia de schimbare improvizata a unui plan de razboi (companie), - nu poate decât servi specialistilor si institutiilor acreditate cu astfel de responsabilitati în stat.

Sportul - mijloc de implementare a comunismului în România
După Primul Război Mondial mişcarea sportivă devine cu adevărat o problemă din cadrul relaţiilor internaţionale. Astfel, militarismul şi politica au fost transpuse în sport prin însuşi intervenţionismul statului (democratic cât şi totalitar), rezultând uneori adevărate „războaie fără arme”(1) între naţiuni rivale. Rolul sportului a fost bine apreciat de către politicienii secolului XX, iar potenţialul acestuia de transmitere a valorilor naţionale şi a mesajului propagandistic a transformat simple competiţii în mijloace de promovare a ideologiei politice.
Mişcarea sportivă a devenit inseparabilă de naţiune şi stat, iar în cazul statelor ce aveau un control direct asupra societăţii şi a vieţii private a individului – Uniunea Sovietică, Germania nazistă, Italia fascistă şi Spania lui Franco – sportul a devenit o parte componentă a politicii externe. Întâlnirile sportive internaţionale din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial au oferit o nouă perspectivă asupra relaţiilor interstatale (prin angajamentul conducătorilor politici) rezultând rivalităţi ce au prefaţat taberele conflictului armat. S-au duelat în cadrul unor astfel de evenimente comunismul cu capitalismul, fascismul cu democraţia liberală şi chiar comunismul cu social democraţia.
Problema sportului în relaţiile internaţionale cât şi în politica internă din secolul XX a fost neglijată de către istorici şi cercetătorii din domeniile conexe istoriei (ex: ştiinţe politice). Şi totuşi fenomenul sportului, al fotbalului într-un caz particular (considerat „religia secolului XX”), a antrenat în desfăşurare mai mulţi jucători, spectatori / aderenţi şi oficialităţi decât oricare altă mişcare socială(2).
După încheierea celui de- Al Doilea Război Mondial şi începutul divizării lumii postbelice, sportul devine un promotor al politicii şi al valorilor ce au caracterizat Războiul Rece. România, intrată în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice la fel ca şi celelalte state din spatele Cortinei de Fier, a fost aliniată noi tendinţe şi politici externe internaţionale promovate de Kremlin.
„Sportul burghez” şi comunismul
În Iaşi, la fel ca şi în restul României se simţea necesitatea reconstrucţiei de după război. Inclusiv activitatea sportivă fusese perturbată(3). După instalarea guvernului condus de dr. Petru Groza P. C. R. a început să-şi facă simţită prezenţa atât la nivel central cât şi local. După modelul sovietic al Komsomolului, organizaţiile – satelit P. C. R. au iniţiat măsuri destinate vizibilităţii publice şi direcţionării populaţiei înspre acestea. Se urmăreau încadrarea maselor în aceste organizaţii, în care Tineretul Progresist ocupa un loc fruntaş, şi acapararea puterii prin manipularea populaţiei. Acapararea sportului, considerat apanajul elitelor, era un prim pas în această direcţie. Construirea unei alternative la „sportul burghez” oferea comuniştilor un avantaj în realizarea prozelitismului politic printre tineri.
Acest studiu prezintă o parte din măsurile şi atitudinea autorităţilor locale ieşene faţă de sport aşa cum reies din documentele de partid aflate în arhivă. Cazul particular al Iaşilor prezintă însă şi o reflectare a activităţii depuse de activişti şi oficialităţi şi în alte judeţe datorită centralismului de care a dat dovadă P. C. R. încă de la 23 august 1944. Putem afirma astfel că grija faţă de mişcarea sportivă este o caracteristică a P. C. R. – ului în faza incipientă a acaparării puterii, când era nevoie de măsuri populiste pentru atragerea sprijinului popular şi a mascării adevăratelor intenţii politice. Mare parte a responsabilităţii acestei mişcări îi era atribuită în 1945 Tineretului Progresist (T. P.).
„Sportul popular, va deveni o secţie a Tineretului Progresist”
În urma Plenarei lărgite a C. C. al U. T. C. R. s-a hotărât formarea unei organizaţii unice antifasciste a Tineretului Progresist din România. Hotărârea, adoptată pe 16 aprilie 1945, marca începutul activismului propagandistic P. C. R. în societate. Expunerea tov. Ceauşescu, secretarul general al U. T. C. arată importanţa sportului în apropierea partidului de masele largi. Astfel el declară că [...] La ţară , vom putea să prindem tot tineretul, prin crearea de cluburi, cămine culturale, sport, biblioteci, ziare , cântece şezători... Sportul popular, va deveni o secţie a Tineretului Progresist. Va fi sub conducerea Tineretului Porg. va cuprinde massele largi a-le tineretului. Utc-iştii pot fii cei mai buni sportivi în cadrul Tineretului Progresist(4).[...] Sportul, ca metodă de acaparare a interesului popular din perspectivă comunistă, era în 1945 umbrit de pagubele celui de-Al Doilea Război Mondial şi de necesitatea refacerii României. Problema sportului popular va fi pe tot parcursul anului 1945 subordonat politicii de susţinere a guvernului Petru Groza şi toate manifestările vor fi încadrate în tiparul propagandistic sovietic.
Încadrarea sportului în organizaţiile de masă arată importanţa acestuia pentru P. C. R. şi capacitatea persuasivă a activiştilor de partid, care utilizau orice activitate cu impact social în prozelitism politic. Organizaţiile de masă reprezentau temelia de bază pe care se sprijină partidul (n.n. – P. C. R.) iar activitatea depusă de fiecare membru impune linia partidului nostru în aceste organizaţii... răspunzând totodată de modul cum este lămurită massa(5). Deducem că şi Sportul, secţia a T. P. avea rolul de a impune linia partidului prin astfel activităţi demonstrative şi cu impact direct asupra populaţiei.
Sportul utilizat în scop propagandistic
Primul document care ridică cu adevărat problema sportului şi a utilizării acestuia în scop propagandistic şi de prozelitism politic este Raportul de activitate - dela 1 mai pânl la 1 iunie 1945 (6) al Comitetului Judeţean P. C. R. Iaşi. Importanţa reorganizării filialei Iaşi a Tineretului Progresist şi a constituirii şcolii de cadre, în condiţiile lipsei de aderenţi, reprezintă principalele strategii ale Comitetului Judeţean P. C. R. Iaşi în atragerea de noi membri. Trebuie subliniat şi intervalul de timp la care face referiri raportul de activitate: 1 mai – 1 iunie 1945. Această perioadă, care coincide cu eliberarea Berlinului de către Aliaţi şi cu înfrângerea definitivă a Germaniei naziste corelate cu sărbătoarea muncitorească de 1 Mai, mobilizează cadrele partidului, şi mai ales responsabilii organizatorici ai P. C. R. (7) în realizarea de manifestaţii politice. Tineretul Progresist era astfel chemat alături de Sindicate şi de activiştii de partid la demonstraţii şi la activităţi pro – sovietice. Implicarea organizaţiilor de tineret în instrumentarea manifestărilor propagandistice arată în mod elocvent copierea modelului sovietic de acţiune, în care Komsomolul reprezenta cel mai bine liantul dintre P.C.U.S. şi marea masă a populaţiei (.
Astfel, atât directivele Comitetului Central al P. C. R. cât şi cele ale U. T. C. sunt norme şi dispoziţii generale pentru desfăşurarea activităţii în teritoriu, iar deciziile şi activitatea din filialele locale reprezintă doar nuanţări şi adaptări la condiţiile specifice zonei (ex: infrastructură, resurse umane etc.). Un exemplu este dat de înfiinţarea şcolii de cadre cu materiale şi indicaţii din partea Comitetului Central al U. T. C.(9) La capitolul Reuşite sunt menţionate organizarea de manifestaţii cultural – artistice şi sportive de către Tineretul Progresist: […] Au avut loc câteva manifestări artistice culturale cu ocazia diferitelor sărbători de exemplu: 1 Mai, 9 Mai, 10 Mai, un metsch de foot – ball […] (10).
Îniţierea unui astfel de meci arată nivelul la care ajunsese această ramură sportivă ca amploare în viaţa cotidiană a Iaşului, şi implicit a Moldovei, dacă stăm şi analizăm faptul că Moldova a fost ultima dintre provinciile istorice în care au început să se înfiinţeze asociaţii sportive cu secţie de fotbal(11). Datorită greutăţilor financiare cauzate de pagubele de război şi a perioadei de consolidare a Tineretului Progresist în judeţul Iaşi, planul constituirii Organizaţiei Sportului Popular fusese amânat. Tot în acest raport, adresat Comitetului Central al P. C. R., este subliniat rolul acestei organizaţii în acapararea puterii şi măsurile pentru a demara instituţionalizarea sportului popular: […] Organizaţia Sportului Popular care datorită condiţiunilor generale a Iaşului de până acum, n’a luat fiinţă, va trebui să-l însufleţim, şi să-i dăm amploarea tineretului şi va fi una din formele principale de atragerea Tineretului în rândurile noastre(12).
1 Mai 1945 – Sărbătorit la Iaşi prin sport
Sărbătorirea zilei de 1 Mai 1945 la Iaşi, prima de acest fel sub guvernarea pro – comunistă a cabinetului condus de dr. Petru Groza, a mobilizat atât activiştii P. C. R. cât şi autorităţile locale în frunte cu Prefectul V. Alexiuc. Procesul verbal al şedinţei de constituire a comitetului pentru organizarea manifestărilor exemplifică atât imixtiunea factorului politic comunist în societate, administraţia publică cât şi în evenimentele sportive(13). Subordonarea sportului şi a infrastructurii aferente faţă de factorul politic de la guvernare reiese din hotărârile şedinţei, prin care Parcul Sportiv „Ferdinand”devine unul dintre locurile în care vor avea loc activităţi propagandistice, finanţate din bugetul Primăriei şi al Prefecturii (14). Documentele ieşene de partid indică şi defăşurarea activităţilor sportive de pe 1 Mai, cu începere de la ora 13. Echipa sportivă a Sindicatului C. F. R. urma să execute un program de gimnastică în aer liber, piramide şi lansări de planoare. Întâietatea secţiei sport a C. F. R. – ului în evenimente arată sprijinul acordat mişcării muncitoreşti de către P. C. R. Programul era continuat de echipa sportivă a şcolilor, specializată tot pe gimnastică şi formată din două grupe a câte 250 de elevi şi eleve. Manifestările sportive continuau şi în după amiaza acelei zile, mai exact la 3 p.m. cu mingi de foot – ball între echipa C. F. R. şi echipa Uzinei. Volli – ball – ul de după meciul de fotbal şi inaugurarea Ştrandului încheiau evenimentele sportive ale zilei(15). Este omis match – ul de Box, pe care îl găsim însă programat într-un alt document(16), ca fiind programat după cel de Wolei – Bal.
După activitatea depusă de Tineretul Progresist în organizarea activităţilor sportive, aceştia pe 25 mai adresau o cerere primarului prin care cereau Parcul Sportiv „Ferdinand” în scopul dezvoltării sportului de masă(17). „Grija”autorităţilor locale faţă de dezvoltarea mişcării sportive muncitoreşti determină aprobarea cererii dar şi a subvenţionării acesteia pentru a porni organizarea sportului la Iaşi şi în toată Moldova după perioada de stagnare şi distrugere din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial(18).
Metodele sovietice de acaparare treptate a puterii totale în stat, prin intermediul propagandei, prezente în cadrul unor astfel de sărbători populare erau destinate legitimizării şi sprijinirii guvernului condus de dr. Petru Groza. Totodată aceste manifestări reprezentau adevărate „demonstraţii de forţă”, având rolul de a descuraja opoziţia politică. Guvernul instalat la Bucureşti pe 6 martie îşi arăta în teritoriu influenţele sovietice, prefaţând manifestările de după proclamarea „republicii populare”, a regimului politic totalitar comunist care „trăieşte din / prin propagandă”(19).
Imediat după defilare, în cadrul Parcului Sportiv urmau a fi susţinute discursuri de către autorităţile locale şi de reprezentanţi ai partidelor politicece gravitau în jurul P. C. R. Urmau manifestările sportive şi parada carelor alegorice aparţinând organizaţiilor de masă şi instituţiilor, atent monitorizate de către juriul de la tribună. U. T. C. era implicat în buna desfăşurare a activităţilor cultural – artistice şi sportive ale elevilor şi studenţilor. Programul manifestării, gândit şi în cazul unei zile ploioase, modifica substanţial activităţile sportive, acestea urmând a fi desfăşurate în incinta ştrandului din cadrul aceluiaşi Parc Sportiv(20).
Autorităţilor comuniste, nemulţumite faţă de activitatea sportivă de masă
Într-un alt document intern de partid, Raportul de activitate al P. C. organizaţia judeţeană Iaşi dela 1 iunie 1945 – 31 iulie 1945, printre realizările Tineretului Progresist (devenit „vârf de lance” în urma autodizolvării oficiale a U. T. C. – ului din iunie 1945)(21), abia în curs de organizare şi cu toate resoartele încă fluide, neconsistente este menţionată slaba activitate culturală, redusă la 5 – 6 conferinţe cu prilejul unor date comunicative şi acestea prost organizate, precum şi un început de activitate sportivă(22). Nemulţumirea faţă de activitatea acestei organizaţii de masă este generată de inconsecvenţa dintre importanţa acordată transmiterii mesajelor politice în teritoriu şi inconsitenţa organizatorică locală. Totuşi acest început de activitate sportivă, în concluziile raportului de activitate, este trecut de Comitetul Judeţean de partid la realizările principale ale organizaţiei de masă alături de deschiderea căminului de zi din Tătăraşi şi a înfiinţării spitalului de la Probota.
Nemulţumirea autorităţilor comuniste faţă de activitatea sportivă de masă desfăşurată de T. P. Iaşi este exprimată şi în raportul „progresiştilor” ieşeni, Secţia Sport fiind catalogată drept una dintre cele mai importante. Slaba desfăşurare a activităţii este pusă pe seama lipsei unui responsabil activ, prof. Hagi fiind ocupat simultan şi cu activitatea Uniunii Patrioţilor, unde ocupa funcţia de secretar. Organizaţia delega pe tovarăşul Constantinescu să supravegheze Secţia de Sport şi trasa o parte din obligaţiile acestuia. Biroul invocă necesitatea Comisiei Locale din Sindicate de a da un sprijin mai larg sportului muncitoresc şi de a subordona instituţiilor locale noua Organizaţie a Sportului Popular, conform directivelor centrale(23). Lipsa productivităţii la capitolul mişcării sportive de masă îi îngrijora pe activiştii de frunte ai partidului fiind blocat mesajul comunist către propagare. Sunt totuşi amintite şi o serie de activităţi ce au impulsionat oarecum dezvoltarea sportului de masă, organizate cu ocazia începerii Congresului de la Belgrad (8 iulie).
Autocritca pentru haosul organizatoric
Proximitatea zilei de 23 august determină responsabilii organizatorici să atribuie sarcini de lucru pentru fiecare secţie a T. P. Până la data sărbătorii se lua angajamentul de a se termina cu haosul organizatoric. Era realizată o autocritică din partea coordonatorului de secţie şi se urmărea obţinerea de performanţe în muncă prin buna organizare a demonstraţiilor sportive din cadrul manifestătorilor de la 23 august. Necesitatea fondurilor pentru achiziţionarea de materiale e amintită, mai ales în acest context festiv, ce putea fi transformat în mijloc de prozelitism politic printre tineri (24).
Demonstraţiile din ziua de 23 august a anului 1945 au repetat ceremonialul de la sărbătoarea de 1 Mai a aceluiaşi an. Ca orice manifestaţie comunistă, sărbătorirea unui an de la evenimentele de la 23 august 1944 a oferit prilejul Secţiei de Presă şi propagandă din cadrul P. C. R. de a acapara vizibilitatea publică în contextul controlului exercitat asupra autorităţilor locale. Era astfel reeditată organizarea şi planificarea măsurilor propagandistice necesare îndoctrinării populaţiei ieşene. Astfel de sărbători au devenit un teren de confruntare pentru doctrina comunistă, vehiculându-se un număr important de mesaje de la centru(25), adresate maselor prin tot felul de activităţi cotidiene, inclusiv prin manifestări sportive.
23 augus 1945 la Iaşi
În Programul zilei de 23 august la Iaşi, întocmit de Comitetul Judeţean Iaşi al Partidului Comunist Român, Tineretul Progresist împreună cu O. S. P. Iaşi era însărcinat cu responsabilitatea organizării şi a supravegherii a unei serbări sportive la Parcul Sportiv Ferdinand(26). Raportul de activitate al Comitetului Judeţean T. P. Iaşi (din intervalul 19 august – 19 septembrie) confirmă activitatea organizaţiei cu prilejul sărbătorii de 23 august. Sunt înregistrate la Secţia Ţărani două match – uri de foot – ball, ambele în plasa Bahlui, unde nou – creata echipă sportivă din zonă a întâlnit echipa similară din Târgul Frumos. De Târgul Frumos mai este amintită informaţia existenţei echipei de foot – ball şi cele trei partide susţinute de aceasta. Activitatea din Târgul Frumos arată o continuitate în promovarea mişcării sportive populare. Prof. Hagi, coordonatorul Secţiei Sport a raportat pentru această perioadă o singură demonstraţie precum şi participarea la Ziua Sporturilor, unde tinerii ieşeni s’au clasat printre primii. Necesitatea realizării de performanţe în domeniu, ca exaltare a meritelor Comitetului Judeţean era invers proporţională cu infrastructura, baza materială şi timpul acordat antrenamentelor(27). Trebuie specificat faptul că tinerii ce activau în echipe erau amatori, profesionalismul în sport fiind incriminat de autorităţile comuniste ca fiind apanajul „regimului burghezo – moşieresc”. Se menţionează organizarea de către C. C. al T. P. a unui concurs la nivel de ţară, la care filiala Iaşi va trimite patru delegaţi. Costurile deplasării şi a echipamentului acestora urmau a fi obţinute în urma desfăşurării unui ceai dansant(28). Activitatea sportivă era astfel strâns legată de cea cultural – artistică în viziunea responsabililor ieşeni.
Manifestările sportive trebuia să consolideze imaginea guvernului Petru Groza
Aşadar, Tineretul Progresist era organizatoric legat de mişcarea sportivă ieşeană de după instaurarea guvernului condus de dr. Petru Groza. Acţiunile propagandistice şi manifestările sportive prilejuite de sărbători populare erau îndreptate spre consolidarea imaginii guvernului şi loveau în „vechiul sistem”, alimentând astfel ostilităţi la nivelul societăţii, mai ales în cadrul zonei rurale, neinstruite şi uneori ignorate de autorităţile centrale. Includerea acesteia în viaţa socială şi civică (prin încadrarea în astfel de organizaţii de masă) a permis pătrunderea partidului şi a mesajului anti – sistem şi a accelerat ofensiva împotriva partidelor cu tradiţie democratică (P. N. Ţ., P. N. L., P. S. D.), oferind o alternativă politică în care, în teorie, ar fi reprezentat forţa conducătoare în stat. Manifestările cultural – artistice, cum ar fi seratele, kermezele, conferinţele şi cele sportive reprezentau doar un pretext de a dezbina, de a manipula, de a îndoctrina masele, de a le distrage atenţia de la abuzurile comise de P. C. R. în tentativa acestuia de a acapara puterea deplină în stat.
Tineretul Progresist Iaşi, condus în anul 1945 de către Neculai Apostol, era centralizat şi funcţiona întocmai cu directivele primite din partea organizaţiei centrale şi a U. T. C. – ului (până la desfiinţarea acestuia). Importanţa sportului popular reiese din faptul că organizaţia avea o Secţie de Sport, condusă de prof. Hagi. Această propagare a ideilor partidului prin intermediul activităţilor recreative, dar mai ales sportive era îndreptată spre categoriile ce depindeau organizatoric de progresişti: pionierii,elevii,studenţii,muncitorii şiţăranii(29).
Şedinţa membrilor T. P. Iaşi din 29 august acordă sportului o importanţă deosebită şi din nou apare problema lipsei fondurilor necesare dezvoltării organizatorice. Totodată este subliniat şi numărul mic de tineri implicaţi în activităţile sportive şi tov. Roza Meyer, administratorul financial al organizaţiei propune ca şi modalitate de atragere în organizaţie organizarea unui match şi a unei demonstraţii sportive. Procesul verbal al acestei şedinte este şi o sursă de informaţii legate de promovarea acestor evenimente prin intermediul afişelor. Se ia decizia desfăşurării unor întreceri de atletism şi de wolley cu ocazia Zilelor Sportului (15 – 16 septembrie) şi a rezolvării problemei echipamentului. O informaţie interesantă şi de urmărit în viitoarele cercetări este legată de activitatea sportivă a unor tovarăşi din conducerea organizaţiei în Tinerimea Sportivă(30), posibil o asociaţie sportivă înfiinţată ca şi alternativă la cluburile sportive existente.
În Planul de muncă până la conferinţa Judeţeană Tineretul Progresist îşi stabilea coordonatele şi punea la punct ultimele activităţi menite a asigura controlul aparent inofensiv asupra populaţiei tinere din judeţul Iaşi. În şedinţa de pe 1 septembrie 1945 Comitetul Judeţean al T. P. adopta măsuri necesare pentru a-şi extinde aria de influenţă asupra acelor categorii menţionate mai sus. Responsabilului Secţiei Elevi, prof. Condurache, îi erau trasate, printre altele, următoarele responsabilităţi: organizarea unui concurs de ping – pong şi a unei echipe de foot – ball. Acesta urma să ia legătura cu elevii şi să-i antreneze în vederea deschiderii cluburilor(31).
Buget pentru sport
Secţia sportivă, coordonată de prof. Hagi, avea drept cerinţe de îndeplinit, până la Conferinţa judeţeană, organizarea cât mai bună a ramurilor aflate în subordine. Era programată o demonstraţie sportivă pentru data de 2 septembrie, precum şi pregătirea unei echipe de atleţi pentru concursurile atletice dela Bucureşti cu ocazia zilei Sportului. Secţiei sportive a T. P. Iaşi îi era trasată şi obligaţia de a procura fonduri din aceste demonstraţii, contribuind astfel la stabilitatea financiară a organizaţiei. În bugetul stabilit pentru organizarea activităţilor propuse Secţia Elevi primea 80 000 de lei pentru înjghebarea cluburilor la şcoli, iar la capitolul cheltuieli la Sport era defalcată suma pe două direcţii: pentru cheltuieli mici 60 000 de lei, iar pentru organizarea unei echipe era repartizată suma de 500 000 de lei(32). Investind în domeniul sportului, P. C. R. Iaşi prin intermediul organizaţiei „progresiştilor” dovedea o atenţie aparte dezvoltării sportului de masă, subliniată de complexitatea distribuirii fondurilor. Aceste manifestări sportive îşi arătau eficienţa prin încasările obţinute, astfel caracterul mobilizator al evenimentelor putea fi demonstrat, evaluat şi raportat la centru. Bugetul destinat Resortului cultural (600 000 lei) includea şi acordarea de fonduri pentru secţia de şah. Modificările din bugetul pe luna septembrie, marcate prin corecturi cu un stilou, sunt semnificative la capitolul Sport, unde din câte se poate desluşi era iniţial o sumă sub 100 000 de lei(33).
Ordinea de zi a Conferinţei Judeţene a T. P. Iaşi din 16 septembrie includea în Şedinţa de după amiază şi o secţiune de comunicări şi referate cu rol organizatoric. Prezenţa prefecturii Bordeianu cât mai ales intervenţia acestuia în cadrul şedinţei demonstrează conclucrarea dintre autorităţile judeţene şi organizaţiile de masă subordonate P. C. R.
„Educaţia” prin sport
Pe lângă teme cu rol de a stârni „activismul politic” al membrilor T. P.(34) şi un calcul statistic al veniturilor tineretului corelat cu situaţia economică a ţării(35), Edy Brauner, responsabilul pe Educaţie – cultură, aducea în discuţie printre altele problema sportului. Titlul exact al referatului său, Problema educaţiei tineretului din punct de vedere cultural, politic, sportiv, moral, naţional şi patriotic (36), sintetizează întregul program operaţional al organizaţiei şi subliniază rolul tuturor secţiunilor în desăvârşirea şi uniformizarea maselor de tineri, spre a deveni o unealtă politică în mâna P. C. R. Educaţia prin sport a T. P., aidoma aceleia realizată de Komsomol în U. R. S. S. prin directivele primite de autorităţile române de la Moscova, urmărea în primul rând solidarizarea tineretului şi unificarea naţională în jurul ideologiei comuniste. Sportul de masă oferea oportunitatea integrării minorităţilor şi să înlesnească tranziţia tineretului din zona rurală în cea urbană prin integrarea sa socială. Nu în ultimul rând educaţia organizată, mai ales cea prin activităţi sportive, era şi un prilej de control a stării de sănătate a populaţiei cât şi de popularizare a normelor sanitare şi de igienă. Ulterior prin astfel de directive era extins şi controlul social, sportul fiind considerat o modalitate de prevenţie a delincvenţei juvenile(37). În realitate, P. C. R. prin intermediul acestor „curele de transmisie”(38) ce promovau educaţia prin sport, îşi extindea influenţa asupra întregii societăţi.
Raportul de activitate pe luna octombrie a anului 1945 prezintă la capitolul Sport activităţi semnificative din care tragem concluzia că echiăa T. P. Iaşi reuşise să se organizeze şi să activeze eficient în acest domeniu. Conform documentului amintit, în perioada 1 octombrie – 1 noiembrie au avut loc 5 match – uri de foot – ball şi o manifestaţie sportivă. Este menţionat în raport şi contribuţia T. P. din Iaşi la amenajarea unui teren de volley, a unei săli de ping – pong şi a uneia de şah.
Raportul către centru menţionează şi realizări ale altor filiale judeţene T. P. din Moldova. Pentru că mi-am propus să schiţez doar atitudinea autorităţilor ieşene faţă de mişcarea sportivă nu o să insist foarte mult pe activitatea în acest domeniu din celelalte judeţe ale Moldovei. Pentru a realiza însă o imagine de ansamblu a importanţei acordată de P. C. R. dezvoltării sportului de masă voi trece în revistă şi aceste realizări. Chiar dacă diferă ţinutul / judeţul, în principiu activităţile şi măsurile sunt aceleaşi, fiind doar adaptate condiţiilor specifice zonei, atât administrative, fiscale, logistice şi etnice. Îmi susţin această ultimă afirmaţie prin politica de uniformizare şi de dirijare dusă de P. C. R. spre acapararea controlului deplin asupra societăţii. Tineretul Progresist din Suceava raportaseră definitivarea lucrărilor la un teren sportiv, organizaţia din Câmpulung (n.a. - Moldovenesc) a organizat echipe sportive în orăşelele limitrofe, iar cea din Dorohoi îşi realizaseră echipa proprie(39). Se poate observa din acest raport legătura strânsă dintre organizaţiile locale ale „progresiştilor”şi uniformizarea măsurilor destinate dezvoltării sportului de masă în Moldova.
Sportul ieşean, şi în general cel românesc, înceta astfel a mai fi apanajul unei elite... şi intra la fel ca şi toate activităţile şi instituţiile româneşti sub controlul strict al Partidului Comunist promovând aproape cinci decenii politica internă şi externă a ţării.

(Studiul reprezintă activitatea de cercetare a autorului în cadrul programului „Stagii de practică şi activităţi de stimulare a inserţiei pe piaţa muncii pentru studenţi şi absolvenţi”, proiect co-finanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi – Facultatea de Istorie / Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” Iaşi. Articolul a fost prezentat în cadrul şedinţei de comunicări stiinţifice organizate de Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” Iaşi pe data de 8 iulie 2010.)

Cine au fost primii "terorişti" români
Cinci tineri luptători anticomunişti au produs primul atac „terorist" românesc şi au pus stăpânire pe ...