ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

Angelo Niculescu dezvăluie de ce n-a jucat Dobrin în Mexic
Angelo Niculescu, antrenorul care a condus naţionala de fotbal la Campionatul Mondial din 1970, e unicul supravieţuitor al celebrei echipe Carmen Bucureşti, desfiinţată de comunişti în 1947.
Angelo Niculescu îşi trăieşte bătrâneţile într-un bloc vechi, situat în apropierea Liceului „Spiru Haret” din Capitală. Deşi a împlinit deja 89 de ani, fostul selecţioner e foarte lucid şi are o memorie de elefant, putând să-ţi descrie la fel de uşor un gol marcat de Iuliu Bodola în anii ’30 sau reuşitele din ziua de astăzi ale unui Andrei Cristea. Spre deosebire de alţi antrenori etichetaţi drept „Domn’ Profesor”, Angelo Niculescu îşi merită cu vârf şi îndesat renumele, întrucât a absolvit cu acte în regulă Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti. Orice discuţie despre fotbal îl prinde foarte rapid, venerabilul tehnician fiind omul care spune întotdeauna lucrurilor pe nume.

Mociorniţă, „domn distins”
Despre jucătorul Angelo Niculescu nu se mai cunosc astăzi prea multe, însă tehnicianul a evoluat mai bine de zece ani în primul eşalon. „Apogeul meu ca fotbalist a coincis cu perioada belică, iar eu am stat patru ani sub arme, motiv pentru care nici n-am ajuns vreodată la echipa naţională. Am şi luptat pe lângă Odessa.


(Urmărit cu aparatul foto la butonieră. Angelo Niculescu ne-a mărturisit că s-a simţit de multe ori hăituit de către cei din Securitatea Statului, mai ales că avea posibilitatea de a pleca mereu în străinătate. „Sigur că s-a încercat racolarea mea, am fost şi urmărit. Unii securişti mai sinceri îmi şi arătau câteodată aparatul de fotografiat de la butonieră. Nu m-am lăsat însă niciodată influenţat de tentaţii de-astea ieftine. Eu n-am fost nici măcar membru PCR!”, a comentat fostul jucător al echipei Carmen Bucureşti)
Apoi, am fost detaşat la FC Craiova, unde am şi câştigat titlul, în sezonul ’42-’43, dar campionatul de război n-a fost niciodată oficializat”, îşi aminteşte profesorul Niculescu, care consideră că perioada cea mai bună a carierei sale a fost cea petrecută la echipa lui Ionel Mociorniţă, Carmen Bucureşti. „El era un domn distins, avocat de profesie, care a şi jucat alături de noi o perioadă. În ’45-’47 noi aveam contracte de profesionişti, chiar dacă se instaurase deja comunismul. Eram încadraţi, pentru «camuflaj», la fabrica lui Mociorniţă, dar primeam salarii cu totul aparte. Banii îi luam în funcţie de activitatea sportivă, iar în plus ni se acordau şi prime de meci”, povesteşte fostul selecţioner. După desfiinţarea echipei, Niculescu a ajuns la „Ciocanul“, iar ulterior, la „Dinamo“, unde şi-a încheiat cariera, în 1950.
„Pentru mine, cel mai mare fotbalist român din toate timpurile a fost Iuliu Bodola. Nici Nicolae Dobrin, nici Gică Hagi nu se puteau compara cu el“


Dobrin în Mexic

Sub comanda antrenorului Angelo Niculescu, România s-a calificat din nou, în 1970, la un Campionat Mondial de Fotbal, după o absenţă de 32 de ani. Naţionala României a trecut de o grupă preliminară de foc, în care a întâlnit Portugalia, medaliată cu bronz în 1966, Elveţia şi Grecia, pentru a nimeri apoi în „Groapa cu Lei” de la Guadalajara, o grupă cu Anglia, campioana en-titre, Brazilia, campioana din 1958 şi 1962, respectiv, Cehoslovacia.


(Nicolae Dobrin. Foto:gsp.ro)

„Pentru mine, participarea la Mexico ’70 a fost împlinirea unui vis”, mărturiseşte Angelo Niculescu, care nu ocoleşte nici subiectul Nicolae Dobrin. „După mine, Gicu a fost mai mare decât Hagi, pentru că ştia să dea culoare fotbalului, era un artist care îmbina plăcutul cu utilul. Totuşi, acelaşi Dobrin mi-a creat mari neplăceri în Mexic. Cerea mereu un tratament special. Să facă ce făcea şi la club, adică doar ce voia el. Or, la Naţională nu se putea asta. Era comod şi nu depunea efort decât dacă avea chef. Altfel, era băiat de treabă”, spune antrenorul care nu l-a folosit niciun minut la Mondialul de acum 40 de ani. Şi-şi motivează decizia: „Dobrin a venit în Mexic ca să se distreze şi să se simtă bine. Pleca noaptea din cantonament împreună cu Rică Răducanu şi veneau dimineaţa. Odată i-am aşteptat în paturile lor, eu şi secundul, ca să nu ne mai poată minţi. Şeful delegaţiei a vrut să-i trimitem acasă, dar m-am opus, pentru că ne făceam de râs. Dobrin se uita mereu la englezi. Ăia mai beau câte o bere, mai stăteau la o terasă, dar erau campioni mondiali. Noi ce eram? Nişte anonimi. La ultimul meci de pregătire, s-a tras undeva în stânga, la umbra tribunei, şi nu se mişca de acolo. I-am zis: «Gicule, ce faci?», «Nea Angelo, eu nu pot. Nu vezi ce soare e?». «Gicule, tu ai zis că nu poţi. Să ştii că nu s-a născut încă fotbalistul cu umbrelă». Şi atunci, eu de ce să joc cu Dobrin? Ca să-i fac lui un hatâr şi să mă compromit eu? Oricum, la vremea aceea nu mi-a reproşat nimeni nimic. După ani de zile s-a ridicat problema: de ce nu a jucat Dobrin în Mexic? Acum aţi aflat de ce nu a jucat”.
Fostul selecţioner explică şi de ce l-a introdus totuşi pe Rică Răducanu în meciul cu Brazilia: „Răducanu a avut noroc. La 2-0 pentru Brazilia m-am gândit că ar fi cazul să-l schimb pe Adamache, mai ales că şi Rică începuse să se trezească la realitate. Înainte de meci a venit la mine în cameră şi m-a întrebat: «Bre, dar ce-o să zică soţia mea, naşul meu, că am fost aicea, în Mexic, şi n-am jucat?». I-am spus: «Măi, Rică, mie-mi place cum gândeşti acum, dar cel mai bine era ca gândirea asta să fi avut-o cu două săptămâni înainte, pentru că altfel ar fi stat lucrurile!». Schimbarea asta a lui de atitudine m-a convins să-l bag în meciul cu Brazilia”.


(Primă la Dinamo: trei metri de stofă! Dacă în fotbalul de azi un jucător poate primi şi o primă de 100.000 de euro dacă obţine o performanţă notabilă, precum câştigarea campionatului, în anii ’50 se juca mai mult de plăcere. „Ţin minte că am primit o dată trei metri de stofă pentru haine, iar altă dată câţiva metri de pânză pentru cearşafuri. Astfel de recompense par ridicole acum, dar în acele vremuri ne erau foarte utile. E adevărat, mai luam şi câte o primă de joc ce era echivalentă cu un salariu lunar”, a povestit Niculescu.)


Cum a apărut „temporizarea”
Selecţionerul Angelo Niculescu a fost îndelung criticat de presa vremii pentru că a introdus la echipa naţională conceptul de „temporizare”, caracterizat drept un stil de joc foarte lent, cu multe pase de-a latul terenului. „Ideea de bază a «temporizării», foarte actuală şi astăzi, a fost aceea de preparare a jocului la mijlocul terenului pentru declanşarea acţiunilor ofensive pe spaţiile libere. Nouă ni se cerea, pentru că suntem români, să mergem şi să cucerim Pământul, să luptăm precum Mircea Vodă şi Ştefan cel Mare. Nu prea se putea, că l-au cucerit alţii înainte! Eu mi-am însuşit această tactică în perioada când am făcut un turneu în Brazilia, dar şi în timpul cursurilor de perfecţionare organizate de UEFA”, punctează fostul mare antrenor.
„Cel mai competent sfătuitor a fost fratele meu, Jean Niculescu, mai mare decât mine cu 12 ani. A jucat şi el la Olympia Bucureşti, iar apoi a fost funcţionar la Telefoane“



Campion al Africii cu Club Africain de Tunis
Pe lângă activitatea de selecţioner, pe care a desfăşurat-o între 1967 şi 1972, Angelo Niculescu a mai fost antrenor şi la Dinamo, Steaua, Tractorul Braşov, SC Bacău, Sportul, Poli Timişoara, „U” Cluj şi FC Galaţi. El regretă şi astăzi faptul că Partidul nu i-a dat voie să antreneze în străinătate. „Astea au fost timpurile. Au plecat alţi colegi de-ai mei, precum Pişti Kovács, iar eu a trebuit să rămân pentru că eram antrenorul echipei naţionale. M-au dorit cei de la Olympique Marseille, a venit şi un grec de la AEK Atena care a stat două săptămâni prin Bucureşti, dar n-am primit aprobarea Comitetului Central. Apoi, după ce am făcut egal în Finlanda din cauza lui Răducanu, m-au schimbat!”, îşi aminteşte Angelo Niculescu, care a reuşit totuşi să plece, în 1990, la Club Africain de Tunis. „Abia când aveam 69 de ani am fost solicitat să preiau Club Africain de Tunis, dar am cerut să fiu director tehnic şi să aduc eu un antrenor principal. Ştiind că Balaci a fost vitregit de soartă prin accidentul ăla nenorocit şi nu-l mai băga nimeni în seamă, l-am luat pe el. Numai că Ilie s-a singularizat apoi fără nicio explicaţie...Oricum, sunt mândru că am reuşit să câştigăm Cupa Campionilor Africii”.

Cicerone Ionitoiu - Preşedintelui Curţii supreme de Justiţie

Consider rezoluţia netemeinica şi nelegala, un refuz scandalos al parchetului de a cerceta adevarul faptelor incriminate de mine şi vă rog sa o desfiintati, prin sentinta, urmind sa obligati parchetul sa faca cercetari temeinice si legale…

Sînt în măsură , ca unul care a strîns atîtea probe privind crimele comunismului (făcindu-le publice si depunind suficente şi la dosarul 35/P) şi care a făcut atîtea demersuri blocate pentru dreptate, să apreciez că instanţa nu ar mai trebui să returneze dosarul privind genocidul comunist şi acoperirea lui după 1989 la procuratură, ci să-l reţină spre judecare. Nu mai e nevoie de alte cercetări pentru a trage concluziile de rigoare şi a spăla obrazul justiţiei.

Interpretarea tendenţioasă a legii şi sabotarea aplicării ei trebuie să înceteze.
Detalii AICI : http://www.universulromanesc.com/ginta/forumdisplay.php?f=624


Către preşedintele Curţii Supreme de Justiţie – Plîngere

Subsemnatul, Ioan Roşca, cercetător interdisciplinar, [], vă solicit să rezolvaţi următoarele patru capete de cerere, pe care le consider patru trepte către dreptate.

I. Dosarul 35/P/2006 - genocidul comunist şi acoperirea lui după 1989
II. Dosarul 75/P/1997- reprimarea acţiunilor întru înfăptuirea dreptăţii
III. Constatarea a două decenii de sabotare a luptei mele pentru justiţie
IV. Constatarea legimităţii luptei pentru pedepsirea uzurpatorilor statului
Observaţii finale

Solicit (în baza art. 278 cpp) desfiinţarea rezoluţiei 9971/4335/II/2010 din 3.12.2010, comunicată mie la 13.12.2010, prin care procurorul Marius Iacob, şeful secţiei de urmărire penală şi criminalistică de pe lîngă Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a răspuns la plîngerea depusă de mine la 10.11.2010 faţă de decizia de NUP dată de procurorul Iuliu Molcuţ la 29.09.2010 şi comunicată mie la 22 oct. 2010, în dosarul 35/P/2006 (devenit 1304/P/2008)- ordonanţe prin care se lichidează o anchetă tergiversată două decenii privind crimele comunismului.

Cercetarea lor a fost solicitată deseori după 1990 (inclusiv de mine, în octombrie 1990, în urma desoperirii de la Dealul Mărului - vezi dosarul 430/P/1990, integrat în 35/P/2006) şi închisă cu NUP-uri abuzive, cum ar fi cel pronunţat la 08.10.1993 de procurorul Aurel Cute în dosarul 430/P/1990, pe motiv că faptele ar fi fost prescrise în acel moment. O "soluţie" de care am aflat de-abia în cadrul cercetării redeschise de mine la 31 iulie 2006, printr-o plîngere în care aminteam largul evantai de aspecte de drept şi de fapt care reclamă:

a.) Deblocarea cercetarii genocidului comunist şi b.) Pedepsirea celor care au împiedicat această cercetare după 1989).

======TEXT INTEGRAL : http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=1013



Avînd în vedere importanţa acestor clarificări pentru analiza dosarelor depuse la (închise de) procuratură dar şi pentru orientarea jurisprudenţei în cauze similare, solicit instanţei să constate (infirme sau confirme) următoarele aserţiuni generale (potenţiale prezumţii):

1. (Regimul comunist a fost criminal şi ilegitim)

1.1 Regimul instalat după 23 august 1944 nu a fost expresia voinţei libere a poporului român pentru o organizare comunistă ci a reprezentat interesele -nocive- ale unei puteri străine- de ocupaţie.

1.2 Regimul a supus pînă în 1989 populaţia: hărţuielii, explotării nemiloase, represiunii genocidare, dezinformării şi degenerării, transformînd ţara într-un lagăr de muncă, exterminare şi alienare

1.3 Instituţiile statului au fost uzurpate de membrii clicii "comuniste". Legislaţia elaborată de slugile lor a fost criminală şi ilegitimă. Justiţia a fost deturnată şi făcută părtaşă


2. (După 1990, trebuiau pedepsite crimele regimului comunist)

2.1 Schimbarea din 1990 s-a făcut în numele eliberării de sub comunism. Pe această bază a fost judecat Ceauşescu şi apropiaţii săi, cîştigate alegerile, administrată ţara. Oamenii legii, dacă îşi scuză prin conformism vechea activitate, trebuiau să se conformeze şi valorilor anticomuniste care formau baza noului sistem de drept.

2.2 Comunismul a căzut cu legislaţia lui criminală cu tot. S-a creat un gol formal, în care justiţia de tranziţie trebuia să opereze corector, în baza dreptului natural şi a formulelor puse la punct în regimuri de drept - şi nu invocînd legi care trebuiau condamnate.

2.3 Ansamblul crimelor regimului alcătuieşte un tot unitar indivizibil, în spaţiu, sens şi timp. Pentru operaţionalitate, faptele pot fi cercetate şi judecate pe tronsoane. Dar segmentarea tratamentului nu înseamnă că micilor infracţiuni componente li se aplică automat termenele scurte de prescriere. Trebuie ţinut cont şi de de unitatea temporală, de continuitatea fenomenelor. Dacă, după 1989, nu se constată doar tăinuirea crimelor şi favorizarea vinovaţilor ci şi sprijinirea valorificării (acaparării) prăzii acumulată de stat de la victime- este vorba de complicitate, într-o infracţiune continuată împotriva umanităţii trăitoare în România.

2.4 In timpul comunismului nu se puteau judeca crimele regimului. Pînă la 22 decembrie e suspendată prescripţia (conform art 128 c.p)- aşa cum au admis deja public miniştrii justiţiei. Plîngerile pertinente respinse de instanţe constituie temei de întrerupere a prescripţiei, conform art 123 CP. Dar şi în cazul NUP-urilor procuraturii, plîngerea făcută de reclamanţi ar fi dus la un act comunicat învinuitului sau inculpatului, dacă aceasta ar fi fost pus sub acuzare. Procurorilor complici nu li poate recunoaşte dreptul de a paraliza justiţia pînă la depăşirea termenilor de prescriere. Iar dacă faptul se consideră consumat, trebuie pedepsiţi cei ce au l-au provocat. In plus, dacă e dovedit blocajul justiţiar, înseamnă că nici după 1990 penalizarea acestor crime nu a fost posibilă, deci se prelungeşte suspendarea prescrierii.

2.5 Nu există temeiuri respecabile pentru a eluda imprescriptibilitatea genocidului comunist. Statul român post-comunist nu era obligat democratic la susţinerea omului-călău, dimpotrivă, trebuia să-şi arate noua orientare, în direcţia respectării drepturilor omului-victimă. Vinovaţii nu pot fi exoneraţi, în numele "principiului" non-retroactivităţii aplicat dolosiv, pentru că au introdus chiar ei în legi prevederi favorabile (auto-amnistiante) sau au amînat semnarea tratatului internaţional privind imprescriptibilitatea- căci s-ar premia astfel juridic infracţiuni împotriva justiţiei.

3. (Regimul "de tranziţie" a lucrat în folosul criminalilor comunişti).

3.1 Au fost stinse cu justificări formale procesele deschise de victime, înăbuşite anchetele penale- din interese transparente. După ce s-a motivat închiderea dosarelor cu prescrierea pănă în 1989 (coroborată cu respingerea imprescriptibilităţii), s-a afirmat că faptele s-au prescris după 2005, prin absenţa învinuirilor, pe care reclamanţii nu le-au putut obţine. In mod sistematic, procurorii au prelungit anchetele pînă la (pentru) trecerea termenului de prescriptie.

3.2 Nu au fost anulate şi condamnate toate legile vicioase ale sistemului demontat, nici date toate legile necesare corectării situaţiei de drept. Arhivele au fost încuiate pentru ca strîngerea probelor să fie îngreunată. Nu au fost scoase din poziţii de conducere persoanele care făcuseră lucruri grave sau dovedeau complicitate cu vechii criminali. Nu s-a permis nici măcar cunoaşterea la timp a faptelor lor de către electorat.

3.4 Au fost hăituiţi activiştii pentru reabilitarea justiţiei, cu mijloace extreme în 1990, siliţi să renunţe la "utopia" civică, să părăsească ţara, să se sinucidă (Nemes, Chesaru, Gravrilescu, etc.) sau să coabiteze cu reţelele care gestionează mafiot putreziciunea post-comunistă.

3.5 A fost dezinformată continuu populaţia prin media aservită şi reţeaua informatorilor conspiraţi, distrusă educaţia, formîndu-se noi generaţii care să tolereze/susţină/amplifice bolile societăţii şi ale legalităţii

3.6 A fost diminuată şi amînată pînă la decesul victimelor reparaţia morală şi materială pentru abuzurile justiţiare din timpul comunismului. Este expresiv detestabilă anularea Legii 221/2009 care a creat- tardiv- un cadru reparaţiei, de către Curtea Constituţională (prin decizia 1.358 din 21.10.2010).

In ce priveşte mijloacele de probă pentru această parte generală, voi proceda în functie de evoluţia procesului, în speranţa că recursul la luminile, cultura şi conştiinţa judectorului, coroborat cu documentele (publice, difuzate de mine sau depuse la dosar,) va fi suficient. Pe lîngă cercetarea arhivelor încuiate şi periate , s-ar mai putea recurge şi la mărturii interogatorii pertinente, pînă cînd tergiversarea nu va ucide toţi supravieţuitorii catastrofei judiciare.

Observaţii finale

Am evitat implicarea altor reclamanţi sau reclamaţi- pentru operaţionalitate. Imi rezerv dreptul de a-i adăuga pe parcursul procesului.

Instanţa ar trebui să asigure (conform obligaţiilor asumate de România şi încorporate în Constituţie) dreptul meu la judecare echitabilă, într-un proces în care partea reclamată este sistemul judiciar care stabileşte sarcinile, evaluările, promovările, penalizările şi remuneraţiile judecătorilor. E o provocare/ocazie pentru constituirea/reconstituirea statului de drept. Dacă nu va fi folosită reparator, o voi folosi eu pentru analiza patologiei sociale a societăţii româneşti, dirijată spre CEDO şi mai ales spre cărţile de istorie a (ne)dreptului.

Ioan Roşca , 22 decembrie 2010

Detalii: http://www.legiuneastraina.org

Biserica, o instituţie la cheremul dictatorilor
O institutie fundamentala în cadrul Statului român era Biserica. La recensamântul din 1930, populatia dupa religie se prezenta dupa cum se vede în harta de mai jos.Aceasta statistica are un caracter orientativ pentru perioada de dupa 1940, deoarece în acel an România a pierdut Basarabia, Nordul Bucovinei, Nord-Estul Transilvaniei si Cadrilaterul, în care traia circa 33% din populatie, de toate religiile.Datele prezentate ofera imaginea unei societati plurireligioase, care împartasea diferite culte, dar în mod covârsitor ortodoxa; aceasta depasea cu circa 65% urmatorul cult, cel greco-catolic, practicat tot de români.
Sectele sunt interzise
Prin suspendarea Constitutiei din februarie 1938, statutul Bisericii nu mai era înscris în legea fundamentala, dar s-au mentinut reglementarile stabilite pe baza celei din martie 1933. Legea pentru regimul general al Cultelor din aprilie 1928 garanta libertatea si protectia pentru toate cultele legal recunoscute în stat.
Pe fondul politicii antisemite promovate de regimul antonesciano-legionar, prin decizia Ministerului Cultelor si Artelor din 9 septembrie 1940, cultul mozaic avea dreptul "sa se manifeste în conformitate cu doctrina, ritualul si regulile prevazute în statutele organice respective, daca acestea nu contravin principiilor de baza ale actualei asezari a statului". Sinagogile (temple, case de rugaciuni) puteau functiona pe baza unei autorizatii date de acel Minister, daca deserveau un numar de cel putin 400 de familii în mediul urban si 200 de familii în mediul rural. Peste putina vreme, la 19 septembrie 1940, aceasta decizie a fost suspendata pâna la reglementarea prin lege a regimului tuturor cultelor3.
Nu s-a mai elaborat o asemenea lege, dar s-a modificat, prin decretul-lege din 18 martie 1941, articolul 44 din Legea pentru regimul general al Cultelor din 22 aprilie 1928, prin adaugarea urmatorului alineat: "Nu beneficiaza de dispozitiunile cuprinse în acest articol persoanele apartinând cultului mozaic". Respectivul articol prevedea: "Oricine a împlinit vârsta de 18 ani poate trece de la un cult la altul". Cu alte cuvinte, se interzicea evreilor sa treaca de la cultul mozaic la un altul.
Prin decretul din iulie 1943, toate sectele erau interzise (între acestea baptistii, adventistii, penticostalii).
Biserica Ortodoxa si-a mentinut statutul din 1928, care prevedea ca alegerea ierarhilor revenea unui Colegiu Electoral format din membrii Sfântului Sinod si ai Congresului National Bisericesc (un cleric si doi mireni de fiecare eparhie) si membrii Adunarii Eparhiale a Eparhiei vacante (45 sau 60 de membri, dintre care o treime clerici si doua treimi mireni), precum si câtiva demnitari de stat, daca erau ortodocsi. Alegerea urma sa fie confirmata de rege.
Preoti legionari
Dupa moartea lui Miron Cristea, în martie 1939, în functia de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost ales Nicodim Munteanu. În timpul regimului antonescian, Biserica Ortodoxa s-a confruntat cu o situatie speciala, ca urmare a faptului ca multi preoti au sustinut Miscarea Legionara. La toate marile procesiuni legionare din septembrie - noiembrie 1940 au participat preoti, inclusiv ierarhi de rang înalt.
Dupa eliminarea legionarilor de la putere, în ianuarie 1940, trebuia procedat la înlaturarea preotilor care facusera politica militanta. Generalul Antonescu a avut, la 11 aprilie 1941, o întâlnire cu patriarhul Nicodim si cu mitropolitii, prilej cu care conducatorul statului le-a spus: "Daca vreti ca statul sa se intereseze de biserica si sa contribuie cu mijloacele lui, atunci trebuie sa consimtiti ca statul sa aiba dreptul sa dirijeze Biserica, nu în ceea ce priveste canoanele si partea spirituala, ci sub raportul administrativ si al disciplinei de Stat"6. El cunostea situatii concrete de preoti "de o imoralitate revoltatoare", care speculau credulitatea oamenilor simpli, precum si preoti care atunci când se hirotonisesc "trebuie sa plateasca la anumiti Episcopi". Ion Antonescu conchidea: "În regimul pe care vreau sa-l întronez, în drumul cel nou pe care vrem sa mergem de aici înainte, trebuie sa terminam cu aceste obiceiuri".
Biserica Ortodoxa Româna a sprijinit participarea României la razboiul din Est, pentru eliberarea Basarabiei si Nordului Bucovinei. Din iulie 1941, numerosi preoti, mai ales din Moldova si din Muntenia, si-au luat în primire parohiile din provinciile eliberate, precum si în Transilvania, contribuind la reconstructia bisericilor, oficiind slujbe religioase (botez, cununie, înmormântare etc).
Biserica Ortodoxa Româna a sustinut razboiul împotriva "comunismului ateu", justificând prezenta armatei române pe teritoriul Uniunii Sovietice. A oficiat slujbe pentru cei cazuti pe front, precum si pentru cei ucisi în timpul bombardamentelor engleze si americane din 1943 - 1944.
Biserica ortodoxa, o organizatie unitara, sub controlul statului
Dupa 23 august 1944, s-a revenit la Constitutia din martie 1923, care, la articolul 22, prevedea: "Libertatea constiintei este absoluta. Statul garanteaza tuturor cultelor deopotriva libertate si protectie, întrucât exercitiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri si legilor de organizare a Statului.
Biserica crestina ortodoxa, precum si cea greco-catolica sunt biserici românesti.
Biserica Ortodoxa Româna, fiind religia marii majoritati a românilor, este biserica dominanta în statul român, iar cea greco-catolica are întâietate fata de celelalte culte.
Biserica Ortodoxa Româna este neatârnata si ramâne neatârnata de orice chiriachie straina, pastrându-si însa unitatea cu Biserica ecumenica a Rasaritului în privinta dogmelor.
În tot Regatul României, Biserica crestina ortodoxa va avea o organizatie unitara cu participarea tuturor elementelor constitutive, clerici si mireni.
O lege speciala va statornici principiile fundamentale ale acestei organizatii unitare, precum si modalitatea dupa care Biserica va reglementa, conduce si administra, prin organele sale proprii si sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, functionale si epitropesti.
Chestiunile sprirituale si canonice ale Bisericii Ortodoxe Române se vor alege potrivit unei singure legi speciale. Raporturile dintre diferite culte si stat se vor stabili prin lege".
În 1945, Biserica Ortodoxa Româna avea urmatoarea organizare:
Din august 1940, ca urmare a împartirii Transilvaniei în urma Dictatului de la Viena, Biserica Greco-Catolica nu avea un Mitropolit. Alegerile au avut loc abia în primavara anului 1946; a fost preferat Alexandru Rusu, considerat un "intransigent", fata de Iuliu Hossu, episcopul de Cluj - Gherla, care era prea diplomat si flexibil. Rusu era un apropiat al lui Iuliu Maniu, iar guvernul Groza a refuzat sa confirme numirea sa, astfel ca Mitropolia a ramas în continuare vacanta.
În fruntea Episcopiei Blajului s-a aflat Alexandru Nicolescu, din 1936 pâna la 5 iunie 1941, când a decedat. Au urmat doi administratori "apostolici": Valeriu Traian Frentiu al Oradei, instalat la 6 septembrie 1941, pâna în 1946, când i-a succedat Ioan Suciu, Episcop auxiliar, pâna în octombrie 1948. Episcopia de Oradea a avut în frunte pe Valeriu Traian Frentiu din 1922 pâna în octombrie 1948; Episcopia de Gherla a fost condusa de Iuliu Hossu, în perioada 1917 - 1948 (din 1930, sediul Episcopiei s-a mutat la Cluj); Episcopia Lugojului a fost pastorita de Ioan Balan, din noiembrie 1936, pâna în octombrie 1948. Episcopia de Baia Mare a fost condusa de Alexandru Rusu din februarie 1931, pâna în octombrie 1948.
Celelalte culte, cu o pondere mai mica în societatea româneasca, apartineau, în principal, minoritatilor nationale. Cultul protestant evanghelic luteran german avea o Episcopie cu sediul la Sibiu. Cultul evanghelic luteran maghiar se grupa în jurul superintendentului din Cluj. Cultul protestant reformat avea o Episcopie la Cluj si o Superintendenta la Oradea. Cultul protestant unitarian avea o Episcopie la Cluj. Cultul mozaic avea în frunte un sef rabin cu sediul în Bucuresti. Cultul mahomedan avea în frunte pe muftiu, cu resedinta la Constanta.
Preoti atrasi în Blocul Partidelor Democratice
Situatia politica a multor preoti, inclusiv ierarhi de rang înalt, era dificila datorita atitudinii avute în timpul guvernarii antonesciano-legionare si antonesciene. Fostul Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, a facut parte din guvernul de la Viena, constituit la 24 august 1944, sub conducerea lui Horia Sima; membrii acestui guvern nu s-au putut întruni, dar asupra lui Visarion Puiu a planat acuzatia ca ar fi fost legionar. Aceeasi acuzatie viza multi alti preoti si calugari, mai ales dupa ce Conventia de armistitiu, din 12 septembrie 1944, prevedea pedepsirea elementelor fasciste, hitleriste, colaborationiste etc.
Pe de alta parte, Partidul Comunist, cunoscând influenta pe care o aveau preotii mai ales asupra taranimii, a cautat sa-i atraga de partea sa. A luat astfel fiinta Uniunea Preotilor Democrati, care a aderat la Frontul National-Democrat. Prin preotii din aceasta organizatie, PCR urmarea sa limiteze puterile Patriarhiei si ale Sfântului Sinod, sa impuna retragerea unor ierarhi în vârsta, pentru a fi promovati tineri "democrati". Pe listele Blocului Partidelor Democratice, în alegerile parlamentare din 1946 au figurat mai multi preoti, care au facut propaganda în favoarea guvernului Groza.
La rândul sau, dr. Petru Groza, care facea parte din Sfântul Sinod înca din perioada interbelica, a actionat pentru mentinerea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române.
Constitutia din aprilie 1948 prevedea la articolul 27: "Libertatea constiintei si libertatea religioasa sunt garantate de Stat".
Cultele religioase sunt libere sa se organizeze si pot functiona liber daca ritualul si practica lor nu sunt contrarii Constitutiei, securitatii publice sau bunelor moravuri.
Nici o confesiune, congregatie sau comunitate religioasa nu poate deschide sau întretine institutii de învatamânt general, ci numai scoli speciale pentru pregatirea personalului cultului sub controlul Statului.
Biserica Ortodoxa Româna este autocefala si unitara
Modul de organizare si functionare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege". Constitutia nu mai acorda un statut privilegiat Bisericii Ortodoxe Române, aceasta având un tratament egal cu celelalte biserici si culte. Prin noua legislatie au fost recunoscute 14 culte; între cele nerecunoscute s-au aflat cel greco-catolic, Martorii lui Iehova, unele culte neoprotestante, considerate a fi periculoase pentru ordinea de stat. Dr. Petru Groza, presedintele Consiliului de Ministri, aprecia: "noi cu totii avem datoria sa veghem la linistea si pacea oamenilor pe pamânt. Aceasta este misiunea noastra, a Guvernului, încredintata noua de poporul român. Aceasta este misiunea reprezentantilor Bisericii, dupa porunca lui Hristos".
Biserica Rusa încearca sa domine
Procesul de sovietizare a României - ca si a celorlalte state din Centrul si Sud-Estul Europei, aflate sub dominatia Moscovei - s-a resimtit si în cadrul Bisericii. În acest context, Biserica Ortodoxa Rusa a început sa exercite un fel de tutela asupra celorlalte Biserici si culte în zona de influenta sovietica. În mai - iunie 1947, Patriarhul Alexei al Moscovei s-a aflat în România si a vizitat, împreuna cu Patriarhul Nicodim, numeroase manastiri si biserici din Moldova, Muntenia, Transilvania, Banat si Oltenia. În 1948 a avut loc la Moscova o conferinta a reprezentantilor Bisericilor Ortodoxe din tarile socialiste (Uniunea Sovietica, Bulgaria, România), prilej cu care Vaticanul a fost definit ca "anticrestin, deoarece el a alterat autentica ortodoxie ecumenica si duhul crestinismului în general, transformându-l în decursul secolelor într-o organizatie temporala si politica"; se aprecia ca papii au fost întotdeauna de partea claselor privilegiate, neglijând pe cei slabi, oprimati si exploatati.
Ruperea legaturilor cu Vaticanul
Pe fondul "razboiului rece", Kremlinul a decis ca bisericile din tarile socialiste sa rupa legatura cu Vaticanul. În România cel mai vizat a fost cultul greco-catolic, care trebuia pur si simplu desfiintat. Pe acest fond, la 17 iulie 1948, statul român a denuntat Concordatul cu Vaticanul, semnat în 1927 si ratificat, dupa multe discutii, în 1929. La vremea respectiva, Biserica Ortodoxa Româna, inclusiv Patriarhul Miron Cristea, s-au opus Concordatului, deoarece se creau privilegii pentru cultul greco-catolic. În 1948, nu motive de ordin religios au stat la baza atitudinii negative fata de Vatican, ci dorinta Kremlinului de a taia o punte de legatura între România si Occident. Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, afirma ca Vaticanul a urmarit prin Concordatele semnate crearea unui "cordon în jurul Uniunii Sovietice", iar acestea trebuiau denuntate, întrucât marele vecin de la Rasarit era un prieten al României si al celorlalte state din zona.
În anii '50 ai secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxa Româna s-a angrenat într-o ampla campanie împotriva Vaticanului, papa fiind prezentat ca un exponent al imperialismului, iar propagarea catolicismului ca o expresie a încercarilor Suveranului Pontif de a distruge credinta stramoseasca, ortodoxa a românilor.
Legea privind regimul general al cultelor religioase din Republica Populara Româna, adoptata la 4 august 1948, prevedea ca statul garanta tuturor cultelor libertatea de a se organiza potrivit doctrinei, canoanelor, traditiei si propriilor rânduieli. Alegerea ierarhilor Bisercii Ortodoxe Române era încredintata unui Colegiu Electoral, format din Membrii Sfântului Sinod, ai Adunarii Nationale Bisericesti (un cleric si doi mireni de fiecare eparhie) si membrii Adunarii Eparhiale a Eparhiei vacante (10 clerici si 20 de mireni), la care se adaugau decanii unor facultati de teologie si reprezentanti ai seminariilor teologice. Alegerea era confirmata de presedintele Prezidiului Marii Adunari Nationale.
Preotii - salariati de stat
Toate cultele religioase recunoscute primeau subventii de la bugetul statului. Orice credincios putea trece de la un cult la altul, pe baza unei simple declaratii, nefiind nevoie de o procedura administrativa speciala. Nici un cult religios si nici un reprezentant al unui cult nu putea întretine relatii cu alte culte religioase, institutii sau persoane oficiale din afara tarii decât cu aprobarea Ministerului Cultelor si prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe. De asemenea, se prevedea ca nici un cult religios nu putea sa exercite vreo jurisdictie asupra credinciosilor statului român, referirea vizând în fond Vaticanul.
Greco-catolicii, absorbiti de Biserica Ortodoxa
În ziua de 1 octombrie 1948 a avut loc la Cluj un Congres al slujitorilor cultului greco-catolic, care împartaseau ideea "reîntregirii". Congresul s-a pronuntat pentru unirea celor doua Biserici românesti. La 19 octombrie 1948 a avut loc sedinta Sfântului Sinod, la care a participat si dr. Petru Groza, presedintele Consiliului de Ministri. În cuvântul sau, acesta relata ca a avut "lungi conversatiuni cu fosti prelati ai Bisericii Unite; am pierdut zile întregi în conversatii, dar am desprins din partea unora dintre ei o oarecare întelegere". Acestia însa nu au acceptat sa rupa legaturile cu Sfântul Scaun: "Ei si-au petrecut timpul studiilor la Roma, unde li s-au luat angajamente foarte severe, cu sanctiuni drastice privitoare la fidelitatea fata de Sfântul Scaun". Primul-ministru aprecia ca Biserica stramoseasca "a fost dezintegrata prin intermedii straine venite de la Roma si de la Viena, din cu totul alte interese decât acelea ale poporului si legii noastre stramosesti". De aceea, el înregistra cu bucurie actul refacerii unitatii Bisericii nationale.
Reîntregirea Bisericii Ortodoxe, prin trecerea în rândul acesteia a Bisericii Greco-Catolice, a fost oficializata în ziua de 21 octombrie 1948. Patriarhul Justinian declara: "Noi socotim reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania un act definitiv, un act ireversibil, pentru ca el a fost savârsit în voia lui Dumnezeu si din dorinta si hotarârea întregului nostru popor, si-l socotim folositor deopotriva atât pentru unitatea noastra religioasa, cât si pentru unitatea noastra nationala".
În zilele de 26 si 27 octombrie 1948 au fost arestati toti cei sase Episcopi greco-catolici. Siguranta si apoi Securitatea sustineau ca Biserica Greco-Catolica era una dintre "citadelele reactionarismului", facea "agitatie antisovietica", îndemna "la rezistenta si nesupunere" fata de guvern.
Slujbe greco-catolice, în clandestinitate
La propunerea ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, în ziua de 1 decembrie 1948, Prezidiul Marii Adunari Nationale a adoptat decretul pentru "stabilirea situatiei de drept a fostului cult greco-catolic". Articolul 1 mentiona: "În urma revenirii comunitatilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român [...] organizatiile centrale si statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregatiile protopopiatele, manastirile, fundatiunile, asociatiunile, cum si oricare alte institutiuni si organizatiuni sub orice alta denumire, înceteaza". Articolul 2: "Averea mobila si imobila apartinând organizatiilor si institutiilor aratate la art. 1 prin prezentul decret, cu exceptia expresa a averii fostelor parohii, revine statului român, care le va lua în primire imediat".
Se mentiona ca statul putea atribui "o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei parti componente".
Cultul greco-catolic a continuat sa existe de-a lungul celor 41 de ani de interdictie. În 1948, în România existau 1.500.000 de credinciosi greco-catolici si 1.725 lacase de cult. Papa a continuat sa numeasca înalti ierarhi ai acestui cult. Multi preoti oficiau slujbe în clandestinitate sau frecventau bisericile romano-catolice (maghiare).
În iulie 1949, Vaticanul i-a excomunicat pe comunisti. La rândul lor, oficialitatile statului român au organizat un proces împotriva "spionilor Vaticanului", în septembrie 1951. Acest proces se înscria în scenariul stalinist, pus în aplicare si în Ungaria si în Cehoslovacia.
În timp ce cultul greco-catolic era prigonit, cele apartinând minoritatilor nationale (romano-catolic, calvin, luteran, mozaic etc.) au fost tratate cu îngaduinta de statul român. Acestea si-au putut desfasura activitatea în conditii aproape normale, regimul urmarind sa nu creeze tensiuni cu caracter etnic-religios.
Politica de supravietuire
În relatia cu statul, înaltii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au aplicat principiul bizantin: "Sa dam Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu". Problema esentiala a devenit supravietuirea Bisericii în cadrul unui regim ateu, chiar cu pretul unor compromisuri.
În 1948, au survenit unele modificari la vârful ierarhiei Bisericii Ortodoxe. Irineu Mihalcescu, Mitropolitul Moldovei - care, conform normelor existente în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, urma sa devina Patriarhul României - putea fi acuzat de colaborare cu regimul antonescian si ca a avut o atitudine antisovietica. Sub presiune politica, el a fost nevoit sa se pensioneze. Locotenenta Mitropoliei Moldovei a fost preluata de Justinian Marina, care, în august 1947, a fost ales Mitropolit.
Patriarhul Nicodim a murit la 28 februarie 1948, iar la 24 mai în locul ramas vacant a fost ales Justinian Marina, care a fost investit oficial si înscaunat la 6 iunie 1948. Noul Patriarh beneficia de sprijinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si a cautat sa profite de aceasta relatie pentru a salva situatia Bisericii si mentinerea influentei ei asupra credinciosilor.
Pentru conducerea Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Justinian a promovat principiul sinodalitatii. La propunerea sa, Adunarea Nationala Bisericeasca a aprobat, în februarie 1950, Regulamentul pentru functionarea organelor centrale din Patriarhia Ortodoxa Româna. Cea mai înalta autoritate bisericeasca era Sfântul Sinod, alcatuit din Patriarh, ca presedinte, toti Mitropolitii, Episcopii Eparhioti, toti Episcopii si Arhiereii Vicari în functiune, ca membri; hotarârile se luau cu votul majoritatii membrilor prezenti. În timpul dintre sesiunile Sfântului Sinod functiona Sinodul Permanent, alcatuit din Patriarh, ca presedinte, Mitropolitii în functiune, ca membri si unul din cei doi Episcopi Vicari patriarhali, care îndeplinea functia de secretar21. Patriarhul Justinian declara, la 9 decembrie 1950: "Eu sunt un exponent al conducerii supreme a Bisericii noastre pravoslavnice, al Sfântului Sinod... Eu nu fac decât sa aduc la îndeplinire hotarârile Sfântului Sinod, nepornind nici un lucru fara consultarea acestui for al Bisericii noastre".
Principiul sinodalitatii
Promovând principiul sinodalitatii în interiorul Bisericii Ortodoxe Române, cultivând astfel o atmosfera de solidaritate a corpului clerical, Patriarhul Justinian a actionat cu multa abilitate în climatul politic si social extrem de ostil Bisericii si religiei în general, promovat de oficialitati. El a sustinut conceptia "apostolatului social", prin care urmarea acomodarea Bisericii la noul context istoric, în relatia cu Statul. Biserica trebuia sa sustina Statul în lupta pentru pace, dreptate sociala, împotriva discriminarilor, iar preotii sa fie buni cetateni, devotati poporului român.
La rândul sau, Statul a asigurat fonduri pentru salariile clerului, ale cadrelor didactice care formau teologi, pentru restaurarea unor biserici si manastiri declarate monumente istorice si de arta. Astfel se realiza, potrivit traditiei bizantine, o cooperare între Biserica si Stat.
În 1949 existau cinci Mitropolii: a Ungro-Vlahiei, a Moldovei, a Olteniei, a Ardealului si a Banatului. Dupa cum se poate oberva, a disparut Mitropolia Bucovinei de Sud si au aparut Mitropolia Olteniei si Mitropolia Banatului.
În 1950 functionau 206 asezari monahale ortodoxe, cu 5.564 vietuitori (calugari, calugarite, frati si surori). Statul, prin Ministerul Cultelor, acorda, din bugetul sau, manastirilor si personalului monahal si de serviciu, salarii, nutriment si subventii în valoare de 26.733.168 lei.
Patriarhul Justinian, urmarit de Securitate
Noul Patriarh Justinian s-a dovedit a fi un aparator al Bisericii; el era permanent acuzat de Securitate ca a protejat si chiar încurajat elementele subversive, preoti si calugari, membri ai fostelor partide istorice, fosti legionari, antonescieni si ca a refuzat amestecul preotilor membri de partid în conducerea Bisericii.
Într-un raport al Securitatii, din iunie 1950, se preciza: "Desi lumea democratica îsi pusese mari nadejdi în buna credinta a Patriarhului Justinian, prin comportarea sa dupa alegerea ca Patriarh, a izbutit sa dezamageasca pe toti cei care l-au sprijinit. Ca Arhiereu Vicar si apoi ca Mitropolit, a fost pe linie democratica, schimbarea de front a facut-o abia dupa alegerea sa ca Patriarh. Atitudinea sa prezenta este absolut incorecta, atât din punct de vedere politic, cât si din punct de vedere material, jucând pe doua tablouri. Politic, Patriarhul prigoneste pe toti preotii care au facut si fac politica alaturi de partidele democratice [...] Îndeparteaza pe preotii atasati politicii, pentru ca regimul sa creada ca numai el este om din Biserica cu sentimente democrate [...] Uzând de pozitia importanta pe care o are, a manevrat de asa maniera încât s-au desfiintat toate organizatiile preotesti si sindicatul, pentru ca preotii sa nu poata face politica si deci sa nu aiba cui se plânge de masurile lui abuzive si despotice. Intentioneaza sa faca din preoti o masa ascultatoare numai de el, pentru ca de la adapostul masei preotesti sa poata trata cu Partidul de la egal la egal".
Scoala este despartita de biserica
Un studiu informativ al Directiei Generale a Securitatii Poporului, din 10 noiembrie 1948, aprecia ca în România existau 176 manastiri cu 5.941 de calugari. "Experienta democratiilor populare vecine, ca si experienta serviciilor noastre de Securitate au dovedit ca multe manastiri au devenit fie locuri de gazduire ale unor elemente legionare sau din rezistenta, fie depozite clandestine de munitii. Din aceasta cauza, ele constituie obiective pentru actiunile informative".
Constitutia din septembrie 1952 prevedea la articolul 84: "Libertatea de constiinta este garantata tuturor cetatenilor Republicii Populare Române.
Cultele religioase sunt libere sa se organizeze si pot functiona liber. Libertatea exercitarii cultelor religioase este garantata tuturor cetatenilor Republicii Populare Române.
Scoala este despartita de biserica. Nici o confesiune, congregatie sau comuniune religioasa nu poate deschide sau întretine institutii de învatamânt general, ci numai scoli speciale pentru pregatirea personalului cultului.
Modul de organizare si functionare a cultelor religioase se reglementeaza prin lege".
În aceasta lege fundamentala se preciza clar faptul ca scoala era despartita de Biserica si nu se mai facea nici o referire expresa la Biserica Ortodoxa Româna.
Un studiu întocmit în martie 1958 de Directia de Studii a Departamentului Cultelor prezenta situatia personalului monahal al manastirilor si schiturilor ortodoxe.
Prea multi calugari
Pe aceasta baza, secretarul general al Departamentului Cultelor aprecia, într-o nota din 16 septembrie 1958, ca în discutia cu Patriarhul Justinian trebuia sa i se arate: "numarul actual al calugarilor care este cel mai mare înregistrat vreodata în tara noastra"; "conducerea Bisericii Ortodoxe nu a luat nici o masura fata de patrunderea în monahism a unor elemente criminale, reactionare sau lenese - care au cautat sa faca din manastiri focare ostile regimului nostru". Se propuneau mai multe masuri, între care: "Sa se reduca numarul schiturilor sau manastirilor prin concentrarea calugarilor în manastirile cu posibilitati de cazare; sa se excluda din monahism toti calugarii care, prin trecutul lor sau prin atitudinea lor politica de azi, nu au nimic în comun cu calugaria. Biserica Ortodoxa Româna sa faca o analiza a nevoilor reale de calugari si a posibilitatilor proprii de întretinere a acestora si sa nu mai conteze în viitor pe sprijinul masiv si organizat al Statului".
Patriarhul Justinian a evitat luarea unor asemenea masuri si a initiat un amplu program de activitati lucrative, astfel încât solicitarea de noi fonduri din partea Statului sa fie redusa. S-au înfiintat si s-au extins atelierele de tesut covoare, de sculptura în lemn si piatra, de pictura religioasa etc., care aduceau importante venituri lacasurilor de cult.
O atitudine mai normala fata de Vatican
Dupa retragerea trupelor sovietice, în 1958, din România si promovarea unei politici de deschidere catre Occident de catre conducerea de la Bucuresti, Biserica Ortodoxa Româna si-a diminuat atacurile la adresa Vaticanului, începând sa propage un ecumenism tot mai larg. În 1961, Biserica Ortodoxa Româna a aderat la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, iar în anii '70 a participat la marile conferinte internationale - Conferinta Bisericilor Europene, Conferinta Crestina pentru Pace si la mai multe dialoguri bilaterale.
Pe plan intern s-a înregistrat o anumita relaxare ideologica, atacurile împotriva Bisericii s-au diminuat, propaganda ateista a devenit mai putin agresiva. Constitutia din august 1965 prevedea la articolul 30: "Libertatea constiintei este garantata tuturor cetatenilor Republicii Socialiste România. Oricine este liber sa împartaseasca sau nu o credinta religioasa. Libertatea exercitarii cultului religios este garantata. Cultele religioase se organizeaza si functioneaza în mod liber. Modul de organizare si functionare a cultelor religioase este reglementat prin lege. Scoala este despartita de biserica. Nici o confesiune, congregatie sau comunitate religioasa nu poate deschide sau întretine alte institutii de învatamânt decât scoli speciale pentru pregatirea personalului de cult".
Asadar, într-un articol consacrat libertatii de constiinta se înscria ideea ca oricine era liber sa împartaseasca sau nu o credinta religioasa. Celelalte prevederi erau similare cu cele prevazute în Constitutia din 1952.
Ceausescu, în vizita la Papa
Constatând evolutiile pozitive din România, de dupa 1964, Sfântul Scaun si-a manifestat dorinta de a stabili legaturi cu Statul român, considerând ca aceasta era calea pentru ameliorarea situatiei cultului romano-catolic si greco-catolic din România. Conducerea Bisericii Ortodoxe Române a raspuns acestor semnale si, într-un fel, a pregatit vizita pe care Nicolae Ceausescu a facut-o la Vatican si primirea sa de catre papa Paul al VI-lea, la 26 mai 1973. Astfel, Ceausescu a fost cel dintâi sef de stat dintr-o tara ortodoxa care a fost primit de Papa, liderul suprem al catolicilor din întreaga lume.
Justinian Marina a murit la 26 martie 1977, în locul sau fiind ales Patriarh Iustin Moisescu; acesta a fost înscaunat la 19 iunie 1977. Moisescu a continuat politica predecesorului sau, urmarind sa capteze bunavointa Statului pentru Biserica Ortodoxa Româna. Astfel s-a ajuns ca manastirile din Nordul Moldovei sa fie declarate monumente protejate de UNESCO; cu fonduri din partea Statului si de la UNESCO, acestea au cunoscut un amplu proces de restaurare; s-au refacut numeroase biserici, între care Bistrita - Neamt, Bistrita - Vâlcea, Cozia, Biserica Neagra - Brasov etc.
Activitatea pe plan international a Bisericii Ortodoxe Române s-a intensificat, reprezentantii acesteia participând activ la mari adunari ecumenice, cum a fost cea de la Vancouver (Canada) din 1983.
Reprezentantii cultelor - membrii în F.D.U.S.
Dupa moartea lui Iustin Moisescu, la 31 iulie 1986, în functia de Patriarh a fost ales Teoctist Arapasu, la 9 noiembrie; el a fost înscaunat la 16 noiembrie 1986. Teoctist s-a inspirat la rândul sau din politica lui Justinian si a urmarit întarirea rolului Sfântului Sinod, ca organ de conducere al Bisericii Ortodoxe Române.
Deteriorarea situatiei economice a tarii, exacerbarea cultului personalitatii lui Nicolae Ceausescu, megalomania conducatorului statului au influentat puternic climatul de desfasurare a activitatii cultelor religioase. Sefii acestora elogiau "politica înteleapta" promovata de Nicolae Ceausescu, îi trimiteau telegrame de felicitare cu diverse ocazii (inclusiv a zilei sale de nastere). Rabinul-sef Moses Rosen îndeplinea misiuni cvasioficiale din partea lui Ceausescu, în principal pentru ca România sa obtina clauza natiunii celei mai favorizate din partea SUA. Reprezentantii cultelor religioase faceau parte din Frontul Democratiei si Unitatii Socialiste, aveau reprezentanti în Marea Adunare Nationala, semnau diverse apeluri ale conducerii Statului pentru pace, dezarmare etc.
Actiunea de sistematizare a oraselor a vizat si distrugerea mai multor biserici din întreaga tara. Pentru a da doar un singur exemplu, construirea noului centru civic din Bucuresti, având în centru Casa Poporului, a avut ca rezultat darâmarea unor locasuri de cult din zona Uranus. La rândul ei, biserica Mihai Voda a fost translatata de la locul pe care fusese ctitorita de Mihai Viteazul, ajungând - pâna la urma - în curtea interioara a unor blocuri de locuinte.
Cultul greco-catolic ramâne în afara legii
Conducerea Bisericii Ortodoxe Române a cautat sa evite asemenea distrugeri prin interventii pe lânga diversi detinatori ai unor functii de raspundere, inclusiv pe lânga Nicolae Ceausescu. Dar ea nu s-a angajat într-un protest public, asa cum au facut-o unii intelectuali, ale caror scrisori au fost citite la posturile de radio "Europa Libera" si "Vocea Americii", facând astfel cunoscute lumii întregi actele de distrugere promovate de regimul de la Bucuresti. Aceasta atitudine a conducerii Bisericii Ortodoxe Române avea sa fie speculata dupa 1989 de anumite grupuri de interese, care urmareau sa culpabilizeze întreaga Biserica si pe toti credinciosii ortodocsi, lovind astfel în fibra nationala a covârsitoarei majoritati a poporului român.
Clerul greco-catolic a continuat sa fie activ, cautând sa obtina recunoasterea cultului respectiv de catre Statul român. Episcopul Alexandru Todea, episcopul Ion Ploscaru si Vicarii Vasile Hossu, Tetulian Langa si Lucian Muresan au trimis lui Nicolae Ceausescu, la 13 octombrie 1989, un memoriu, în care-i cereau sa binevoiasca "a legaliza cultul acestei institutii [a Bisericii Române Unite]". Se invoca o teza anuntata pentru Congresul al XIV-lea al PCR si anume: "Înfaptuirea deplinei egalitati în drepturi a tuturor cetatenilor români", precum si textul Constitutiei, care prevedea ca libertatea constiintei "este garantata tuturor cetatenilor Republicii Socialiste România"32. Nici acest demers nu a avut succes, cultul greco-catolic ramânând practic singurul interzis în perioada 1948 - 1989. Imediat dupa Revolutia din decembrie 1989, acesta a fost recunoscut, iar legaturile cu Vaticanul au fost restabilite.

Prietenul de la Belgrad la nevoie se cunoaşte!
După publicarea „Declaraţiei din aprilie 1964“, izolarea României în interiorul lumii comuniste s-a accentuat, ceea ce a creat premisele pentru o apropiere între România şi alte „oi negre“ ale „lagărului“, cum era Iugoslavia. Un document de arhivă ne dezvăluie că la întâlnirile mai mult sau mai puţin oficiale românii şi sârbii nu se sfiau să-i bârfească pe tovarăşii de la Moscova.
Gheorghiu-Dej n-a ezitat niciodată să ia partea sovieticilor în disputele lor cu Iugoslavia, atât în timpul lui Stalin, când Dej însuşi a prezentat raportul de condamnare a lui Tito în şedinţa Cominformului, dar şi mai târziu, când Moscova a acuzat Belgradul de revizionism. Cu toate acestea, pe măsură ce divergenţele între România şi celelalte ţări CAER se acutizau pe tema specializării, Dej a devenit tot mai prudent în a critica alte partide, mai ales pe cel iugoslav şi chinez. De asemenea, demararea proiectului Porţile de Fier a sporit încrederea dintre părţi.
În iulie 1964, un grup de oficialităţi iugoslave de rang înalt s-a aflat în concediu în România, ocazie cu care au avut o întâlnire la Comitetul Central, în care au fost discutate probleme ale colaborării bilaterale. Partea română s-a plâns de problemele sale în relaţiile cu URSS şi celelalte ţări socialiste, primind înţelegere din partea iugoslavilor, la rândul lor trecuţi de nenumărate ori prin divergenţe acute cu Moscova. Într-un fel, era o întâlnire a „proscrişilor“, care îşi mărturiseau unul altuia necazurile.

„Cu aşa ceva nici un român nu va fi de acord!”


Chivu Stoica a relatat iugoslavilor natura neînţelegerilor cu Uniunea Sovietică, plecând de la principiul suveranităţii, atât de important pentru iugoslavi, acuzând mai ales ideea planului unic pentru toate ţările socialiste: „Dezvoltarea economiei, a forţelor de producţie, punerea în valoare a resurselor care este un atribut al suveranităţii, în cadrul planului unic, acest atribut ar fi luat din mâna partidului şi guvernului, fie altfel, după alte concepţii distribuite şi folosite forţele de producţie ale ţărilor cu economie industrială dezvoltată, pentru a-şi lărgi posibilităţile de dezvoltare a nivelului de trai, de dezvoltare a culturii, şi ţări înapoiate, agrare, furnizoare de materii prime, fără posibilitate de a ridica şi a dezvolta viaţa şi nivelul de trai. Aceasta înseamnă să se trimită forţe de muncă în Mongolia, în Kamceatka. Cu aşa ceva cred că nici un român nu va putea fi de acord, nu numai român, dar şi alţii preferă să-şi dezvolte forţele de producţie la ei acasă, să-şi dezvolte cultura lor, independenţa şi să-şi ridice ţara la un nivel tot mai înalt“.
Chivu Stoica s-a plâns şi de planul Valev, iar iugoslavii au fost curioşi să ştie care a fost atitudinea oficială a Moscovei în această privinţă. Stoica le-a explicat cum PCUS s-a dezis de ideile lui Valev în mod oficial, că acesta a fost chiar criticat într-un articol din „Izvestia”, dar că acest lucru nu a liniştit deloc PMR, având în vedere că idei similare fuseseră expuse anterior de Hruşciov însuşi.
Din partea delegaţiei iugoslave, Blajo Ivanovic s-a declarat cu totul de acord cu aprecierile părţii române: „Asemenea lucruri într-adevăr lovesc. Iugoslavia a trecut acest drum. Noi privim aceste lucruri cu alţi ochi. Noi ne-am obişnuit cu jignirile, nu că ne-am învăţat să răbdăm în ceea ce priveşte problemele independenţei şi suveranităţii. Poziţiile iugoslavilor sunt de mult timp cunoscute. Consider că nu numai conducerea, dar şi comuniştii înţeleg această situaţie care există acum şi tocmai de pe asemenea poziţii aceste relaţii socialiste sunt de neconceput. Propriu-zis, este imposibil a dezvolta relaţiile socialiste care trebuie să se dezvolte din relaţiile între ţări, fără elementul de bază, că ţările, partidele, popoarele sunt egale în drepturi, că nimeni nu are dreptul să se amestece în treburile interne“.

(După întâlnirea din 1964, relaţiile dintre partidele comuniste din România şi Iugoslavia au început să se dezgheţe. În decembrie 1966, Tito a făcut o vizită neoficială la Bucureşti. Delegaţia iugoslavă a fost primită călduros de Nicolae Ceauşescu (centru, dreapta)
Mărturisiri despre trecut


În cadrul discuţiilor, Chivu Stoica a intrat şi în detalii despre trecutul colaborării româno-sovietice. Disputele cu Moscova creau o atmosferă favorabilă destăinuirilor, mai cu seamă în ceea ce privea aspectele sensibile ale relaţiilor româno-sovietice. Românii se plângeau mai ales de experienţa sovromurilor, apreciată acum în cu totul alţi termeni decât în anii ’50: „Partidul nostru are o experienţă foarte tristă cu întreprinderile comune de când au existat sovromurile, deşi eram un partener cu participaţie egală. După terminarea războiului acele trofee luate de la nemţi, o serie de întreprinderi proprietate germană, au devenit trofee de război, proprietatea statului sovietic. (...) Pe de o parte, statul român, guvernul, nu puteau să spună nici un cuvânt în conducerea acestor întreprinderi. Ca un exemplu, ei urmăreau exploatarea foarte pronunţată a petrolului. Toată extracţia petrolului era cuprinsă în sovrom. Ştiţi, nimeni nu putea să spună ceva. Toate întreprinderile carbonifere, industria de uraniu, pe urmă produsele de oţel şi altele erau cuprinse în sovromuri. (...) Acele întreprinderi care lucrau în pierdere se acopereau de la bugetul statului român. Şi beneficiul tot de la buget. Era obligatoriu. Dacă întreprinderea care lucra avea pierderi, şi nu avea beneficii, bugetul statului român trebuia să acopere. La un moment dat am întrebat: trăia încă Stalin. Tov. Gheorghiu a pus întrebarea: «Ce fel de relaţii sunt între statele noastre? socialiste? capitaliste?» N-a răspuns. Abia în 1956 s-a putut discuta“.
De-a boul şi viţelul în lumea socialistă


Iugoslavii erau trecuţi prin această experienţă şi de aceea nemulţumirile românilor ajungeau la urechi receptive. Inegalitatea pe care o acuza România în relaţiile cu Uniunea Sovietică se regăsea însă şi în relaţiile cu celelalte state membre CAER, ceea ce sporea necazul românilor şi sentimentul lor de izolare.
„Vedeţi, sunt şi aşa probleme în CAER – se plângea Chivu Stoica. În CAER sunt ţări cu niveluri diferite de dezvoltare şi au luat hotărârea comună de a se ajuta, de a se acorda ajutor reciproc pentru apropierea nivelurilor economice, încât mai mult sau mai puţin cam o dată să treacă toate la construcţia comunismului. Din practică, lucrurile se vede că altfel au fost. Se urmăreşte ca să rămână ţări agrare, înapoiate şi ţări industriale, avansate“.
Practic, era vorba de o competiţie în interiorul lumii socialiste, similară cu concurenţa capitalistă pentru pieţe. Desigur că aceia mai pierduţi erau cei mici: „Acele ţări membre ale CAER – continua Chivu Stoica – care aveau o industrie dezvoltată au înţeles că acelea care nu sunt dezvoltate să fie piaţă de desfacere pentru ei şi furnizoare de materii prime, adică să nu-şi dezvolte forţele de producţie, să nu-şi creeze o bază tehnico-materială. De aici au început primele contradicţii: ce-i trebuie României industrie de maşini? Ce-i trebuie României industrie de oţel? Ce-i trebuie Bulgariei industrie de maşini?“.
Bârfitorii şi conducerea de partid


Când a izbucnit conflictul între Tito şi Stalin în 1948, una dintre acuzele pe care Tito o aducea Uniunii Sovietice era legată de faptul că Moscova întreţinea un vast aparat informativ, de spionaj, în interiorul partidului iugoslav.
Spionajul sovietic era bine infiltrat în interiorul fiecărui partid şi Gheorghiu-Dej ştia aceasta mai bine decât oricine. De aceea, în contextul divergenţelor româno-sovietice, una dintre primele sale cereri către Moscova a fost legată de retragerea agenturii sovietice din România. Existenţa acesteia, explica Chivu Stoica oaspeţilor iugoslavi, era încă un exemplu privind caracterul inechitabil al relaţiilor româno-sovietice: „Şi alte lucruri sunt care jenează, care supără, sunt practicile din timpul Cominternului, din timpul cultului personalităţii lui Stalin, care nu erau numai un amestec în treburile interne, dar veneau şi cu hotărâri şi înlocuiau conducerea. Asemenea practici se simt şi până astăzi. Se menţine încă agentura de informaţii în cadrul partidelor. Ce fel de egalitate în cadrul partidelor noastre este? Ce respect ai faţă de partidul frate, unde ai o agentură de informaţii? Cum se potriveşte aceasta? (...) Bârfitorii se bucură de mai multă încredere decât conducerea partidului nostru. E un partid format din luptători revoluţionari, dintr-un Comitet Central ales la un congres, e un partid de guvernământ, cu care colaborează. Ai nevoie, vrei să ştii ceva, întreabă! Te adresezi conducerii“.
Iugoslavii erau foarte receptivi la astfel de probleme. Blajo Ivanovic îşi amintea de situaţia în care se aflase ţara sa în timpul disputei cu Stalin: „Poporul atunci a fost mai mult sau mai puţin liniştit, dar conducerea nu a dormit luni de zile. Într-adevăr se putea ajunge la orice. În fond noi ne-am apărat suveranitatea, independenţa. Lenin a prevăzut că se poate ajunge la conflicte, de aceea trebuie să fim pregătiţi pentru toate“.
De altfel, iugoslavii recunoşteau că disputa lor cu Moscova a pornit tot de la problema întreprinderilor mixte: „La început a fost foarte greu să se înţeleagă despre ce este vorba. Conflictul a început cu societăţile mixte şi de poziţia pe care o ocupau consilierii specialişti ai sovieticilor în Iugoslavia“.
Astfel de discuţii avuseseră loc deja la nivel înalt, între Tito şi Gheorghiu-Dej, dar de la nivelul respectiv s-au păstrat prea puţine documente.
Continuarea discuţiilor la nivelul cadrelor de partid dovedea existenţa unui grad înalt de încredere reciprocă, precum şi dorinţa părţilor de a depăşi traumele trecutului pentru a se putea baza una pe alta la nevoie. Pentru regimul Dej, apropierea de Iugoslavia nu viza o desprindere de blocul din care făcea parte, ci reducerea izolării în care se afla în lumea comunistă, sporirea legitimităţii sale internaţionale într-un moment de cumpănă. Trecuţi fiind prin aceasta, iugoslavii au înţeles prea bine situaţia...

Comuniştii „îneacă într-o baie de sânge” ultima...
Prezentată timp de patruzeci de ani într-o manieră distorsionată de către oficialităţile comuniste, manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 este un episod însângerat al confruntărilor dintre partidele de opoziţie PNŢ şi PNL, adepte ale democraţiei şi pluripartidismului, fidele monarhului, şi PCdR, un partid de inspiraţie stalinistă şi sprijinit de URSS. Pentru comunişti, manifestaţia a însemnat o trezire la „realitate”, cum remarca Gheorghiu-Dej, fiind, de fapt, începutul unei campanii represive împotriva tuturor opozanţilor politici şi ideologici.

Acum 65 de ani, la 8 noiembrie 1945, aproximativ 15 mii de cetăţeni ai Bucureştiului, dar şi din alte judeţe, s-au strâns în Piaţa Palatului Regal pentru a sărbători ziua onomastică a Regelui Mihai I, conducătorul legitim al României, dar şi pentru a-şi arăta susţinerea faţă de suveran în conflictul cu guvernul pro-comunist dr. Petru Groza.
Popularitatea de care se bucura suveranul în rândul cetăţenilor, în special al celor tineri, a reprezentat pentru comunişti o teamă generalizată că această simpatie ar putea fi canalizată de adversarii politici, PNŢ şi PNL, şi că, sub masca acestei sărbători, se ascundea, de fapt, o manifestaţie politică a celor două partide. Controlând aparatul de stat şi, în special, Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu, comuniştii au încercat să împiedice desfăşurarea acestei manifestaţii sau măcar să reducă numărul participanţilor.
„Dacă eşti român, mâine la 10 să fii în Piaţa Palatului”


Manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 se desfăşura pe fundalul unui conflict între Rege şi Guvern, rămas în istorie sub denumirea de „greva regală” (august 1945-ianuarie 1946), adică refuzul monarhului de a semna legile Guvernului, şi a unui climat de teroare şi cenzură impus adversarilor politici, după 6 martie 1945. De asemenea, această manifestaţie avea loc înaintea vizitei trimisului special al preşedintelui american Truman în România şi Bulgaria, ziaristul Mark Ethridge.
Scopul vizitei îl constituia informarea asupra situaţiei politice şi economice din cele două state. Atât guvernul român, cât şi cel bulgar fuseseră recunoscute numai de Uniunea Sovietică, nu şi de către Statele Unite şi Marea Britanie. Se înţelege astfel de ce comuniştii au încercat prin toate mijloacele să împiedice desfăşurarea acestei demonstraţii, care evidenţia imensa popularitate a Regelui Mihai I şi a Partidelor Naţional-Ţărănesc Iuliu Maniu şi Naţional-Liberal Constantin (Dinu) Brătianu, în contrast cu lipsa de popularitate a Partidului Comunist şi a Frontului Naţional Democrat. Frontul grupa, pe lângă PCR şi Partidul Plugarilor, facţiuni desprinse din cele două „partide istorice”, PNL-Tătărescu şi PNŢ-Anton Alexandrescu, şi Partidul Social Democrat.
Zelul guvernului de a împiedica orice manifestaţie, care nu era controlată de comunişti sau organizată de formaţiunile politice satelit, a dat naştere unor violenţe între demonstranţii paşnici, în marea lor majoritate elevi de liceu, studenţi, invalizi de război, funcţionari, pe de o parte, şi muncitorii trimişi de Confederaţia Generală a Muncii, condusă de către liderul comunist Gheorghe Apostol. Bilanţul acestor confruntări a fost de 11 morţi şi vătămarea altor câteva sute.
Încă din 24 octombrie 1945, Guvernul a anunţat printr-un comunicat că ziua de naştere a Regelui Mihai I, 25 octombrie, va fi sărbătorită la aceeaşi dată cu cea onomastică, 8 noiembrie 1945. Totuşi, de teama unei manifestaţii, în noaptea de 24/25 octombrie 1945, fruntaşii PNŢ şi PNL din Capitală au fost arestaţi pentru a zădărnici orice tentativă a acestora de a organiza o demonstraţie în favoarea conducătorului constituţional al statului român.
„Trăiască Regele!”


Începând cu 1 noiembrie 1945, între conducerea naţional-ţărănistă şi cea liberală au avut loc mai multe întâlniri referitor la ziua de 8 noiembrie. Cele două partide au convenit să nu politizeze această zi, considerată sărbătoare naţională, neasumându-şi astfel iniţiativa organizării ei. Au permis, însă, participarea membrilor şi susţinătorilor celor două partide, în calitate de cetăţeni, cerând ca la această manifestaţie să nu fie afişate „placarde cu inscripţii şi orice semn exterior care ar da înfăţişarea unei participări oficiale a partidului [naţional-ţărănesc] la această manifestare, care nu trebuie să fie tulburată prin nici o afirmare corporativă sau politică a partidului, ea trebuind să rămână exclusiv populară şi Naţională”, fiind permise numai afişele cu Regele Mihai.1 Un rol activ, în organizarea sărbătorii de 8 noiembrie 1945, l-au avut organizaţiile de tineret ale celor două partide, în special studenţii de la Medicină şi Politehnică.
Deşi anunţase că ziua Regelui Mihai va fi sărbătorită ca o zi naţională, în preziua manifestaţiei, Guvernul a comunicat că 8 noiembrie este o zi lucrătoare, iar aceasta va fi sărbătorită prin oficierea unor Te Deum-uri în biserici, elevii şi militarii urmând să sărbătorească în unităţile şcolare, respectiv, militare. Tot la 7 noiembrie 1945, Direcţia Generală a Poliţiei transmitea unităţilor din subordine luarea unor măsuri care să împiedice venirea în Capitală a manifestanţilor, iar „toate persoanele care vor călători fără dovezi” să fie „înapoiate” în localităţile de origine. 2 Printr-un comunicat transmis în dimineaţa lui 8 noiembrie la radio, cetăţenii au fost informaţi că manifestaţia pentru aceeaşi zi fusese anulată. În absenţa unei prese libere şi ca urmare a cenzurii impuse de guvernul comunist, mobilizarea participanţilor a fost realizată prin „propagandă de la om la om, sau cu afişe mici tipărite sau scrise de mână”.
„Un mod ingenios de a chema oamenii”, se precizează într-o notă despre manifestaţia din 8 noiembrie 1945, a fost următorul: „Miercuri seara cetăţenii erau sunaţi la telefon şi o voce necunoscută le spunea: «Dacă eşti român, mâine la 10 să fii în Piaţa Palatului»”.3 Singurul cotidian care a tipărit o „chemare” a fost „Ardealul”, de orientare naţional-ţărănistă, în ziua de 7 noiembrie 1945, chiar dacă asupra directorului Anton Mureşanu se exercitaseră până atunci mai multe presiuni.
Începând cu primele ore ale dimineţii, în Piaţa Palatului au apărut grupuri de elevi şi studenţi, dar acestea au fost imediat „împrăştiate” de forţele de ordine, poliţiştii şi soldaţii care aveau sub observaţie zona. Impulsul a venit din partea unui „grup de invalizi de război de circa 30 persoane, care au intrat la Palat pentru a semna în registru, în jurul orei 9.00”.


(În timpul manifestaţiei din 8 noiembrie 1945 două maşini au fost incendiate de participanţi)
„La ieşire – se precizează într-un Raport întocmit de Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţia Poliţiei de Siguranţă din seara lui 8 noiembrie 1945 – grupul s’a postat pe treptele statuei Regelui Carol I, iar un ofiţer invalid a scos un drapel pe care îl flutura în mâini”. După apariţia lor, grupurile de elevi şi studenţi s-au strâns în jurul invalizilor de război şi au început să scandeze „Trăiască Regele!”, „Regele şi Patria!”, „fiind acompaniaţi [şi] de publicul trecător pe stradă, care începuse a se strânge pe trotuarul dinspre Fundaţia Regală”, actuala Bibliotecă Central Universitară „Carol I”.
În acest timp, unul dintre invalizi „a desfăşurat”, în jurul orei 9.50, şi, „în uralele publicului care manifesta pentru Rege”, un „steag tricolor mare”. Un moment de efuziune l-a reprezentat şi apariţia în Piaţă a două maşini militare cu englezi, primite cu urale de către cei prezenţi, iar ocupanţii acestora au fost ridicaţi pe braţe şi introduşi pe poarta cea mică în Palatul Regal, actualul Muzeu Naţional de Artă al României.
Muncitorii scandau „Groza şi poporul!”


Cum s-a ajuns totuşi la violenţe şi la înregistrarea a 11 victime şi a câtorva sute de răniţi, deşi modul de desfăşurare a manifestaţiei era unul paşnic, iar atmosfera de sărbătoare? În tot acest timp, oamenii prezenţi în piaţă au intonat Imnul regal şi alte cântece naţionale.
Propaganda comunistă a atribuit aceste victime şi răniţii „bandelor fasciste conduse de Maniu şi Brătianu”, care s-au „dedat la violenţe, atacând Ministerul de Interne şi Confederaţia Generală a Muncii”, au jefuit magazine şi au atacat muncitorii paşnici şi evreii aflaţi pe Calea Victoriei.
Un răspuns mai apropiat realităţii, şi care prezintă desfăşurarea faptelor din 8 noiembrie 1945, se regăseşte în raportul citat mai sus, redactat în seara aceleiaşi zile. În acelaşi timp cu venirea militarilor englezi, în Piaţă au apărut şi patru maşini cu muncitori care scandau „Groza şi Poporul!”. „Aceste maşini au circulat în mijlocul masei de manifestanţi, făcând mereu înconjurul statuei, şi căutând să-i împrăştie. Ulterior au mai venit încă şase maşini, camioane şi autobuze de la diferite întreprinderi, în majoritate de la C.F.R”.
Pe când manifestaţia era în toi, în curtea Palatului a intrat o autocamionetă cu manifestanţi cu „portretul Regelui pe o placardă”, care scandau „Regele şi Patria!” şi „Libertate!”. Portretul a fost „prins de felinarul dela Poarta Principală”. Autocamioneta era urmată de un cortegiu format din doi ofiţeri invalizi, decoraţi cu ordinul „Mihai Viteazul“ şi duşi pe braţe de manifestanţi. Coloana se încheia cu „un grup care purta în mâini un automobil în miniatură, înfăşurat în tricolor, având un copilaş de 5-6 ani, spunând că acesta este simbolul generaţiei de mâine”.
În tot acest timp, camioanele cu muncitori se plimbau prin mulţime, în încercarea de a o dispersa. Scânteia conflictului s-a aprins în urma accidentării unei femei, „fapt care a produs indignare”, şi apariţia unei busculade între muncitori şi manifestanţi. Muncitorii „provocaţi” de demonstranţi, care aruncau cu bolovani, aşa cum se precizează în raport, au reuşit să „tragă în maşină” câţiva dintre protestatari, „unde au început să-i lovească”. În urma incidentelor, protestatarii au început să strige: „Jos teroarea şi călăii!”, „Libertate!”.
Ca răspuns la aceste scandări, muncitorii au coborât din maşini, începând astfel „altercaţiile şi încăerările”, iar „manifestanţii s’au repezit imediat la cele două maşini, le-au răsturnat şi incendiat”.
„Concomitent cu incendierea maşinilor” – se precizează în raport – au fost trase „două focuri din partea dreaptă a statuei, la care s’a răspuns cu mai multe focuri din grupurile încăerate, fără a se putea preciza cine a tras”. Numărul manifestanţilor a crescut, în urma apariţiei unor noi grupuri de 2-3.000 de persoane, identificate de reprezentanţii poliţiei ca studenţi sau membri ai partidelor istorice.
Divizia „Tudor Vladimirescu“, în ajutorul forţelor de ordine


După ridicarea de către agenţii forţelor de ordine a unora dintre „agitatori” şi aducerea lor în sediul Ministerului de Interne, demonstranţii s-au îndreptat în „masă compactă către intrările clădirei în construcţie ale acestui minister”, cu scopul de a pătrunde în interior şi a-i elibera pe cei arestaţi. Nereuşind acest lucru, s-a încercat incendierea gardului din lemn al ministerului.
Răspândirea lor a fost realizată în urma intervenţiei armatei, care a tras focuri de intimidare, iar protestatarii s-au refugiat pe „arterele principale ale Capitalei, au distrus afişele de propagandă ale guvernului, producând şi desordini ca: oprirea tramvaielor, arderea gazetelor oficioase ale partidului comunist etc.”. Forţele de ordine prezente în piaţă au fost întărite cu unităţi ale Diviziei „Tudor Vladimirescu“, chemate în jurul orei 10.30 de către liderii comunişti, care, după cum se spune în acelaşi raport, „au reuşit până la urmă să răspândească grupurile de manifestanţi”.
Bilanţul acestor confruntări dintre demonstranţi, în marea lor majoritate elevi, studenţi şi invalizi de război, şi contramanifestanţii comunişti, sprijiniţi de agenţi de poliţie, unităţi ale armatei şi ai Diviziei „Tudor Vladimirescu“, este precizat sec la sfârşitul raportului: „Incidentele petrecute s’au soldat cu mai mulţi morţi şi răniţi, a căror situaţie a fost raportată separat la forurile superioare”.4 Manifestaţii de ziua regelui au avut loc şi în alte oraşe, soldate, de asemenea, cu confruntări între protestatarii anticomunişti şi muncitorii dirijaţi de Partidul Comunist.
„Omoram 1000 de oameni, dar făceam ordine”



Manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 a fost discutată în şedinţele şi întrunirile Guvernului, Partidului Comunist, ale Frontului Naţional Democrat şi ale Frontului Unic Muncitoresc din perioada 10-17 noiembrie 1945, fiind prezentată ca o încercare a principalelor partide de răsturnare a „regimului de concentrare democratică” dr. Petru Groza. Unul dintre principalii vinovaţi de escaladarea conflictului şi de apariţia unor scene de violenţă, considerate a fi tipice unui război civil, a fost identificat în persoana ministrului de Interne Teohari Georgescu.


(În urma manifestaţiei din 8 noiembrie, Biroul Politic al PCR a concluzionat: „Stimulate de atitudinea guvernelor englez şi american şi îndrumate de reprezentanţii americani din România, conducerile manistă şi brătienistă au hotărît să treacă dela acţiunile lor clandestine de subminare a guvernului la acţiuni deschise”)
La şedinţa Frontului Unic Muncitoresc din 9 noiembrie 1945, reprezentantul PSD în guvern, subsecretarul de stat de la Interne, Ion Burcă, s-a dezlănţuit într-un atac furibund la adresa ministrului T. Georgescu. Acesta a criticat modul în care autorităţile au gestionat situaţia, arătând că „s-a procedat greşit, atunci când anumiţi indivizi au fost bătuţi în faţa Palatului”. Burcă le-a transmis celorlalţi participanţi că împărtăşea aceeaşi ură împotriva demonstranţilor, „dar nu trebuia făcut asta acolo, ci aduşi înăuntru şi acolo bătuţi, nu să vadă americanii”. Subsecretarul de stat considera că manifestanţii ar fi putut fi „răspândiţi dela prima salvă [de foc], dacă se proceda cum trebue” şi că „trebuia reprimat imediat, când s-a văzut că este o mişcare cu caracter fascist”.
Modul de intervenţie al forţelor de ordine a fost prezentat ca „o lipsă de plan, de hotărâre, de atitudine în momentul acela”. Pentru reprezentantul PSD, numărul victimelor era irelevant, dacă în urma intervenţiei în forţă era restabilită ordinea în Piaţa Palatului: „Omoram 1000 de oameni, dar făceam ordine. Nu trebuia să lăsăm aceste haimanale să bâţâie pe acolo. Când au văzut o forţă, o atitudine hotărâtă, s’au împrăştiat. Eu constat că Teohari s’a lăsat surprins [...] nu a reacţionat la timp”. „Şi 4 ore a stat Piaţa sub teroare, fără să se vadă cineva hotărât să ia vreo măsură. Când au atacat curtea Ministerului, iarăşi a fost un moment critic”.
Critica lui Burcă era împărtăşită şi de colegul acestuia de partid, Lothar Rădăceanu, care i-a cerut lui Teohari să se consulte cu „tov. Burcă, să ştie şi el”, pentru că, spunea Rădăceanu, „tu iei acum măsuri de represiune, pentru cari toţi răspundem. Pentru modul cum se face represiunea, răspundem cu toţi colectiv [...] şi noi suntem de acord să se ia măsuri severe de represiune, însă dacă este vorba să participăm la răspunderea politică, cerem atâta: să colaborezi, să te consulţi”.5 Gheorghe Gheorghiu-Dej, prezent şi el la această şedinţă, a propus organizarea unei manifestaţii pentru înmormântarea victimelor, „cum nu a mai fost până acum”, astfel încât „capitala să se cutremure. Să folosim victimele, pe care le vom înmormânta cu toată cinstea”. Scopul manifestaţiei îl constituia, în opinia liderului PCR, arătarea sprijinului faţă de guvernul Groza şi „forţele politice” pe care „se bizuie”. Totodată, această acţiune avea să fie „începutul unei ofensive generale împotriva resturilor fasciste”6, adică a partidelor de opoziţie PNL şi PNŢ.
„Trebue lucrat fără milă, să plângă cât vor”


„Evenimentele” de la 8 noiembrie 1945 au fost analizate şi în şedinţa din 10 noiembrie 1945 a FND, condusă de veteranul comunist Vasile Luca. Aici, Gheorghiu-Dej, referindu-se la ofiţeri, a propus să se procedeze „conspirativ”, deoarece „nu ne putem permite luxul de a lucra deschis” şi „foarte prudent, însă rapid”, iar „toţi cei în care nu avem deplină încredere, fie el fratele meu, oricine ar fi el” să fie schimbaţi din funcţii. Acesta a concluzionat în finalul şedinţei: „Trebue lucrat fără milă, să plângă cât vor, poporul trebuie să trăiască, ţara trebue să trăiască.
Dacă nu lucrăm cu sânge rece şi dârzenie, se va râde de noi. Desigur ruşii au destule forţe ca să-i facă chisăliţă, dar aceasta nu e de dorit şi putem evita”.7
Versiunea oficială asupra evenimentelor din 8 noiembrie 1945 a fost însă stabilită în şedinţa Biroului Politic al Secretariatului CC al PCR din 13 noiembrie 1945, convocată la o zi după înmormântarea „victimelor reacţiunii”. În timpul şedinţei, Gheorghiu-Dej a insistat asupra riscului unei noi manifestaţii, care urma să fie asumată de această dată de partidele din opoziţie, şi chiar a pregătirii unei lovituri de stat: „Aici trebuie să fim atenţi, că de astă dată nu va mai fi vorba de copii de şcoală, de elevi, de studenţi şi de câteva elemente izolate militare, ci va fi vorba de formaţiuni organizate militare”.
În viziunea liderului PCR, principala consecinţă ar fi reprezentat-o intervenţia „celor trei” în rezolvarea situaţiei din România „şi că această rezolvare nu poate veni din interior şi că trebue să fie rezultatul unei înţelegeri între «Cei Mari»”.
„De 8 noiembrie, nu se va permite nici o manifestaţie de stradă”


Una dintre „părerile” exprimate de Gheorghiu-Dej la această şedinţă a fost şi aceea că Opoziţia „ar fi putut ocupa mai toate instituţiile publice, ar fi putut trece mai repede la arestarea noastră, decât noi la arestarea lor” cu o singură condiţie: „dacă [ei] ar fi avut ceva grupe militare bine organizate”. În opinia acestuia, singurul aspect pozitiv al manifestaţiei din 8 noiembrie 1945 era faptul că „ne-am trezit la realitate”, ceea ce în limbajul decriptat însemna începutul unei campanii represive împotriva adversarilor politici, ideologici, sau de orice natură, ai comuniştilor.8 La sfârşitul şedinţei, Biroul Politic a adoptat următoarea „apreciere asupra evenimentelor din 8 noiembrie”: „Stimulată de atitudinea guvernelor englez şi american şi îndrumate de reprezentanţii americani din România, conducerile manistă şi brătienistă au hotărît să treacă dela acţiunile lor clandestine de subminare a guvernului la acţiuni deschise”. Scopul îl constituia, potrivit Biroului Politic, compromiterea guvernului şi prezentarea lui ca „unul care nu respectă libertăţile cetăţeneşti”, provocarea de „dezordini” pentru a arăta celor „trei mari” că guvernul Groza nu „reuşeşte să păstreze ordinea în ţară”.


(„Scânteia”, organul de presă al PCR, anunţa la 13 noiembrie 1945 că la înmormântarea victimelor manifestaţiei din 8 noiembrie au participat „750.000 de cetăţeni”. Oficiosul adăuga: „Poporul unit a cerut dizolvarea partidelor fasciste ale lui Maniu şi Brătianu şi arestarea tuturor vinovaţilor”)
Violenţele provocate de intervenţia camioanelor cu muncitori ai Confederaţiei Generale a Muncii şi forţele de ordine, aflate sub controlul lui Teohari Georgescu, erau descrise în această „apreciere” drept „acte huliganice” cu „caracter anti-sovietic, anti-muncitoresc, antisemit”, ceea ce le-a permis comuniştilor să prezinte că „cele 2 partide ca partide cu conducere fascistă”.
Ca aspecte negative, Biroul Politic a considerat „greşit că automobilele cu circa 2000 de muncitori, destinaţi a apăra localurile organizaţiilor democratice, s’au plimbat în Piaţa Palatului printre manifestanţi, dându-le acestora pretextul de a ataca cică drept răspuns la încercarea muncitorilor de a le deranja manifestaţia” şi drept „insuficientă pregătirea administrativă pentru rapida reprimare a huliganilor fascişti”.
După 8 noiembrie 1945, autorităţile comuniste au acordat o atenţie sporită acestei zile în următorii ani. „Nu se va permite nici o manifestaţie de stradă, din partea niciunei organizaţii”, a fost regula de bază aplicată de comunişti.
La trei ani după manifestaţia de la 8 noiembrie 1945, în primul an al Republicii Populare Române avea loc prima comemorare oficială „dela asasinarea tovarăşilor din Piaţa Palatului, de către bandele reacţionare”, în Parcul Naţional fiind aduse „elogii memoriei celor asasinaţi”.9 În 1955, la zece ani de la evenimentele din 1945, „tovarăşii care au căzut ucişi cu ocazia apărării sediului Confederaţiei Generale a Muncii” au fost decoraţi post-mortem cu ordinul „Apărarea Patriei” clasa I şi Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”, între timp fiind descoperite alte patru victime.

Circulatia autovehiculelor în România comunistăIn prima jumatate a anilor '50, circulatia autovehiculelor era restransa in Bucuresti si cu atat mai mult in celelalte orase. Lumea se deplasa in primul rand cu tramvaiele, mai putin cu autobuze si mai putini cu troleibuze - model sovietic. Taxi-urile erau o raritate, tot asa si autoturismele proprietate particulara. O imagine de senzatie a fost pentru mine un automobil - aparent in foarte buna stare, model 1930-1933 - stationat pe strada Edgar Quinet, langa Universitatea Bucuresti. Proprietarul mi-a spus ca l-a tinut intr-un garaj si ca acum, dupa ce l-a pus la punct, a hotarat sa mai iasa si pe strazi cu el.


Frecventa circulatiei auto a fost bine ilustrata in vara 1956, in Piata Palatului Regal (pe atunci a Republicii) - Bucuresti. Fusesem de curand angajat ca indrumator (ghid) la Muzeul de Arta al R.P.R. (azi Muzeul National de Arta). Eram in fiecare duminica de serviciu, muzeul fiind deschis vizitarii. La orele 13-14 aveam, prin rotatie, pauza de pranz. Cand ma intorceam de la masa am vazut "maidanezi" dormind la soare, pe carosabil aproape de cladirea Fundatiei Universitare Carol I!
In 1953 uzinele Autobuzul din Bucuresti incep fabricarea de autobuze si troleibuze.
Catre finele anilor '50 a inceput importul de autoturisme din Republica Democrata Germana; ulterior din Italia - Fiat 850 cu doua usi si din Franta - Renault 16 supranumit si "La belle américaine".
Asa incat, in prima jumatate a anilor '60, circulatia turismelor proprietate personala devenise vizibila. S-au adaugat Renault 1000, apoi cel 1200, fabricate la Dacia Pitesti, incepand cu 1968.
Dezvoltarea promitatoare a parcului de autovehicule proprietate personala a fost considerabil incetinita - aproape oprita - de restrictiile impuse de stapanire in anii '80. Benzina se vindea in cantitati cu totul limitate. Am vazut o coada de automobile de la Muzeul Satului si pana la pompa de benzina de la podul Constanta! Daca aveai noroc, dupa ore intregi, iti venea randul sa iei 20 litri benzina. A venit apoi o noua restrictie numerele cu sot circulau o duminica, cele fara sot, in cealalta duminica.
Modernizarea soselelor (asfaltarea lor) a cunoscut un ritm sustinut in anii '50, in directiile principale, spre Constanta, Iasi, Suceava, Sibiu, Cluj, Turnu Severin, Timisoara. O cercetare a acestor lucrari de modernizare pentru tot intervalul 1945-1989, ar fi fost utila: in loc sa se investeasca in sosele si autostrazi, regimul a cheltuit enorm pentru Canalul Dunare-Marea Neagra si "Casa Poporului" din Bucuresti, continuate cu noul Bulevard numit "Victoria Socialismului". Cetatenii spunea atunci ca este vorba de Victoria Socialismului impotriva Capitalei.
Legatia americana din Bucuresti a intocmit in 1954 un raport despre starea drumurilor si circulatia auto in Romania. Textul este inedit; traducerea apartine subsemnatului
Confidential
Legatia Americana, Bucuresti, nr. 43
Septembrie 2, 1954
Tema: Vehiculele, strazile si soselele romanesti
Sumar
Starea autovehiculelor din Romania nu este prea buna; varsta lor medie este ridicata; lipsesc piese de schimb si numarul vehiculelor in circulatie este scazut. in plus, strazile orasenesti nu sunt bine intretinute si nu exista dovezi ca reteaua de sosele asfaltate a fost extinsa in tara. Sistemul cailor ferate continua sa fie reteaua principala pentru transportul oamenilor si bunurilor.
Vehicule
1. Camioanele cu motor sunt, in parte, de fabricatie germana (inainte de razboi), cehoslovaca si americana si in parte est-germana de dupa razboi (IFA), cehe (Skoda) si rusesti (ZISS).
Cu putin timp inainte de sarbatorirea zilei de 1 mai, a fost vazut in Bucuresti un convoi de autocamioane, unul din ele cu o larga inscriptie ca apartin primei sute de camioane fabricate in Romania. Aveau marca "Steagul Rosu" si pareau a fi camioane de tipul Ziss, cu un singur diferential si roti duble in spate, fara roti motrice in fata. Erau toate de tipul camioane cu platforma. Prin dimensiunea lor au fost estimate a fi socotite camioane de 2 ˝ tone in Statele Unite.
La 18 august (revista presei 1954/194), o relatare de presa arata ca aceste camioane reprezinta modelul SR-101, construit pe cel rusesc Ziss-150. Se afirma ca toate componentele, cu exceptia motorului (rusesc de 86 CP Zis), erau fabricate in Romania, ca productia a inceput in ianuarie 1954, si ca, pana la aparitia articolului, au fost fabricate 226 vehicule. Se mai spunea ca au o capacitate de transport de 4 tone, ceea ce, dupa cat se pare, este mai mult decat capacitatea pe care producatorul american o da unui camion de aceste dimensiuni.
S-a declarat ca in viitor si motorul va fi fabricat in Romania.
Desigur, Romania continua sa importe autocamioane. De exemplu, la 8 aprilie 1954, un sir de cca. noua camioane Skoda, noi, cu placi de inmatriculare temporara-Oradea, au fost vazute apropiindu-se de Bucuresti, pe soseaua Bucuresti-Ploiesti. La 9 aprilie, sapte autocamioane Zis, noi, au fost vazute indreptandu-se spre nord catre Ploiesti, pe aceeasi sosea. Acestea aveau placi de inmatriculare temporara-Galati.
Intrucat soseaua Bucuresti-Ploiesti este in acelasi timp cea mai importanta in Romania si singura pe care personalul Legatiei are voie sa circule (in drum, cum se stie, spre vila Legatiei la Sinaia) - ea ofera ocazia de a vedea transportul rutier roman in actiune.
Majoritatea traficului, este alcatuit, desigur, din carute trase de cai jigariti, dar cel al autocamioanelor pare a nu fi in deosebit de bune conditii. Rar parcurgi soseaua Bucuresti-Sinaia fara a nimeri cel putin un autocamion in pana pe marginea drumului, iar unii calatori au relatat ca au vazut chiar sase. Daca aceasta situatie e generala, ea duce la presupunerea ca autocamioanele folosite in Romania nu sunt in cea mai buna stare si nu sunt ingrijite de soferii lor, de obicei nepriceputi1. Dupa cum s-a aratat, au fost primite autocamioane noi si desi in numar insuficient pentru a inlocui unele din vehiculele in uz, ele coboara varsta medie a camioanelor in buna stare.
2. Un numar sporit de motociclete pare sa circule pe strazile din Bucuresti; motociclismul pare sa fi dobandit un statut sporit de prestigiu printre tinerii birocratiei superioare. Examinate mai de aproape erau BMW est-germane. Adica aveau obisnuita sigla BMW in cerc cu patru sferturi, cu culoarea rosie in loc de albastru.
Automobile noi americane, indeosebi Chevrolet, continua sa apara pe strazile Bucurestilor. in timp, numarul lor sporeste. Iarna trecuta era posibil sa identifici fiecare Chevrolet tip 1953, in circulatie; in prezent, modele 1953 si 1954 sunt destul de numeroase pentru ca sa nu mai poata fi recunoscute individual. Se considera ca majoritatea, daca nu chiar toate, sunt folosite de securitate (politia secreta).
in acelasi timp, se pare ca numarul de noi Pobede2 in circulatie (in 4 cilindri model rusesc), este in crestere. Toate arata la fel, deoarece se pare ca modelul nu a fost schimbat de cand a fost adoptat design-ul original. Cu toate acestea se estimeaza ca numarul lor in circulatie a sporit treptat.
In plus sunt in folosinta numeroase Skoda, cateva Tatra (fabricatie Ceha) si cateva est-germane BMW. Sunt, de asemenea, Buick-uri si Cadillac-uri pentru inalte oficialitati.
Covarsitoarea majoritate a turismelor de agrement aflate in circulatie sunt concentrate in Bucuresti si in statiunile montane. Rar se vede un automobil in orasele de provincie cu exceptia catorva rable vechi de 14-20 ani, care formeaza taxi-urile la statia de cale ferata. Ele sunt de obicei de fabricatie americana. Cand cineva vede un automobil de agrement in stare decenta intr-un oras de provincie, acesta are o placa de inmatriculare de Bucuresti si indica vreo vizita oficiala.
3. Autobuzele din Bucuresti si din alte parti continua a fi vechi si delabrate. Autobuze noi se vad rar, chiar si in Bucuresti. Cele in circulatie sunt de fabricatie ruseasca.
Situatia a fost comentata in numarul din 1 iulie 1954 Romania Libera (Revista presei 1954/153) unde s-a facut cunoscut ca Hunedoara, Turnu Severin si Satu Mare nu au nici un fel de sistem de transport urban. in intreaga tara, numai 57% din intregul parc auto al intreprinderilor comunale este utilizat. Editorialul continua cu constatarea ca la Braila, Deva si Slatina, mai putin de jumatate a parcului auto este in circulatie. Este criticata lipsa de piese de schimb desi, fiti sigur, unele autobuze sunt reparate cu piese de la anticariate. Este nevoie, desigur, de o aprovizionare larga si continua de noi autobuze, cu piesele de schimb corespunzatoare.
4. De timpuriu primavara, a sporit treptat numarul de biciclete vazute pe strazile din Bucuresti si orasele din provincie. Multe par noi si chiar cele vechi par sa fi fost recent repuse in circulatie, posibil prin cauciucurile acum disponibile.
Cele noi care au fost examinate, sunt fabricate in Germania de Est. in ciuda publicitatii acordate industriei romanesti de biciclete, nu a fost identificate vreuna (= bicicleta, nota D.C.G.) facuta in tara. Se crede totusi ca romanii le fabrica acum, deoarece se aud reclamatii privind calitatea lor, odata cu relatari despre intreruperea productiei de biciclete obisnuite pentru a efectua operatiuni speciale, pentru oameni sus-pusi. Asemenea relatari ar putea fi adevarate sau nu, dar ele constituie o indicatie ca fabricarea bicicletelor continua intr-o oarecare masura.
Strazi si sosele
Strazile din Bucuresti au fost rau deteriorate de zapezile de inceput al anului 1954. A conduce oricand este o grea incercare pentru un automobil; noaptea, primejdia de a deteriora axa din spate sau arcurile este deosebit de mare. incepand din primavara s-au efectuat unele reparatii - carpeli; dar stratul de macadam folosit pare a fi destul de subtire, fara sa aiba un pat de sprijin suficient. Daca iarna viitoare va fi severa, este de asteptat inca o deteriorare. Nici constructia de baza, nici nivelul intretinerii strazilor din Bucuresti nu par destul de bune pentru a preveni o deteriorare treptata a suprafetelor strazilor (cu exceptia, desigur, a sectiunii "marelui traseu" din raionul Stalin).
Întretinerea strazilor orasenesti in orasele de provincie este mai rea decat in Bucuresti. Multe din aceste strazi n-au fost vreodata asfaltate si acolo unde sunt, s-a facut putin pentru a le intretine.
Soseaua principala Bucuresti-Ploiesti, desi numai cu doua sensuri, este cea mai buna in Romania. A fost initial construita de ingineri suedezi in anii '30 si s-a comportat foarte bine. Pare a fi relativ bine intretinuta, cu un pod in constructie la Banesti (45° 06 N, 25 46 E) peste raul Prahova, care va forma ca un ac de par pe sub sosea (vezi telegrama nr. 207, datata 10 iunie 1954). Soseaua continua dupa Sinaia, la Brasov, Fagaras, Sibiu si Oradea, dar nu se stie nimic despre starea drumului, deoarece personalul diplomatic din Vest nu are voie sa calatoreasca cu automobilul mai departe de Sinaia-Predeal.
Din putinul ce poate fi observat din tren despre drumurile de-a lungul tarii, ele sunt foarte putin folosite de autovehicule si aproape deloc asfaltate. Un exemplu de starea transportului rutier este oferit de armata romana care, cand se deplaseaza prin tara, isi incarca camioanele pe vagoane-platforma si calatoreste cu calea ferata.
Concluzii

1. Autovehiculele romanesti sunt mai ales importate, au o varsta medie ridicata si nu sunt in buna stare (nota D.C.G.).
   
2. Una din dificultatile majore este lipsa pieselor de schimb.
   
3. Majoritatea autovehiculelor folosite de civili in Romania, este concentrata in si in jurul Bucurestilor.
   
4. Transportul auto este inca in stadiul unui auxiliar al sistemului feroviar. Principala utilizare a autocamioanelor in Romania astazi, consta in ducerea si aducerea de marfuri de la terminalele (garile) sistemului feroviar si in orase, pentru orice transport strict local.
   
5. Cu exceptia produselor livrate prin pipe-line, aproape totalitatea transporturilor interurbane de marfuri din Romania trece prin sistemul feroviar si, dupa toate indicatiile, va continua asa multa vreme. Acelasi lucru este adevarat si pentru circulatia persoanelor.
   Richard Funkhouser
   Chargé d'Affaires ad interim
   N.A.W. 966.51/9-254
   

Holera în România: mister şi cifre măsluite
În anii 1979-1990, mii de persoane s-au îmbolnăvit de holeră, dar în statistici numărul bolnavilor a fost mult diminuat, iar cel al morţilor ascuns. Holera, care a afectat mii de oameni în Haiti şi a omorât peste 330, a trecut şi prin România în mai multe valuri. Prima pandemie a avut loc în 1831, când a fost adusă de armatele ruse.

Cea de-a doua a venit în 1848, cu un vas turcesc, care a acostat în Portul Galaţi. Ultimele focare ne-au prins în plină epocă a comunismului, când se falsificau statistici şi numărul de morţi era ascuns. Au fost afectate în principal judeţele Tulcea şi Constanţa, dar viaţa pe litoral şi în Deltă palpita la fel ca şi înainte. Lumea îşi vedea mai departe de treabă, se organizau nunţi, botezuri, studenţii mergeau liniştiţi la mare.
În '77, epidemia a pornit de la Sulina
„Populaţia era mai puţin panicată decât acum un an cu gripa porcină. Tot ce îmi amintesc era că mă aflam în discotecă la mare cu colegii de la Medicină şi în loc să strigăm «Haut les mains!», cum era refrenul unei melodii, urlam în cor: «Holeraaa!», glumeşte medicul Victor Olsavszky, reprezentantul Organi­zaţiei Mondiale a Sănătăţii în România. Asta se întâmpla în 1977. Epidemia pornise de la Sulina, de pe un vapor venit din Turcia. Patru marinari au fost salvaţi cu dificultate, iar o asistentă, care a participat la tratarea bolnavilor din Sulina, era să moară.
Pe atunci, la Ministerul Sănătăţii, secretar de stat şi responsabil cu politicile de prevenţie era medicul Ludovic Păun, acum în vârstă de 80 de ani. Abia se întorsese de la o specializare de boli infecţioase din India şi, pe când îşi despacheta geamantanul, a bătut la uşa lui adjunctul de ministru, Alexandru Calomfirescu. „M-a luat deoparte şi zice: «Hai să îţi spun ceva - o doctoriţă de la Constanţa m-a sunat şi zice că are holeră. Şi-a făcut o cultură din scaun şi cică îi este frică să spună. Pregăteşte-te şi hai să mergem!», m-a îndemnat el". Doctoriţa avusese dreptate. Făcuse holeră. Atunci au fost înregistrate în jur de 800 de cazuri. „Este posibil ca statistica raportată către organismele internaţionale să fi fost puţin diminuată. Unele erau publicate în «Muncitorul sanitar», se mai scria cât de cât şi despre asta", susţine profesorul Marian Neguţ, epidemiolog la Institutul Cantacuzino din Bucureşti.
Maşini militare de făcut apă potabilă, elicoptere şi vase rapide
În judeţul Tulcea, lucrurile au fost puţin mai complicate, fiind contaminate apele Dunării. „A fost tămbălău mare. Făceam coproculturi la 2.000 de persoane pe zi", rememorează profesorul Molnar Geza, de la Cluj, care a fost detaşat în Deltă timp de trei luni, în timpul epidemiei. A fost până la urmă şi un deces. „Ţin minte că puneam clor în staţia de apă potabilă de la Tulcea şi toată conducta era spartă. Când am văzut că se precipită lucrurile, am pus mâna pe telefon şi am cerut două elicoptere, vase rapide şi maşini militare de făcut apă potabilă", povesteşte medicul Ludovic Păun. Epidemia de holeră nu a durat mult în acel an. S-a terminat la sfârşitul verii, apoi au mai apărut sporadic câteva cazuri. Boala a izbucnit din nou în 1981, în satul Grindu (jud. Tulcea), şi s-a extins în toate localităţile de pe malul Dunării aflate la graniţa cu URSS. „Umbla vorba printre medici că boala ar fi fost transmisă din URSS, prin intermediul apei Dunării şi că avea o formă foate violentă. Rusia nu raporta însă existenţa holerei în satele riverane Dunării", povesteşte jurnalistul tulcean Neculai Amihulesei.
În Galaţi, autorităţile încercau să ferească populaţia de holeră prin campanii de informare. Pe uşile blocurilor erau lipite afişe ce sfătuiau oamenii să nu mănânce fructele şi legumele fără să le cureţe de coajă. „Nu prea lua nimeni în seamă astfel de recomandări. Foamea era mai mare decât frica de vreo boală, fie ea şi holera. Păi, cum să cureţi roşiile de coajă ca să faci salată?!", se întreba pe atunci inginerul Eugen Munteanu din Galaţi. După ce comuniştii au introdus alimentaţia raţiona­lizată, astfel de campanii nu mai aveau nici o credibilitate. Directivele de tipul „Curăţaţi coaja legumelor!" nu produceau decât revoltă. „Tot timpul ne spuneau ba să mâncăm peşte oceanic, ba să nu mâncăm. Când a mai venit şi asta cu fructele şi legumele, lumea era supărată rău. Ia uite, bă, nenorociţii, nici verzături nu ne mai lasă să mâncăm", spuneau printre dinţi gălăţenii.
Medicii, puşi pe fugă de nuntaşi cheflii
În primul an de libertate după comunism, holera a mai apărut în 1990 şi 1991. A lovit tot în sudul ţării. „Câţiva localnici care locuiau la bloc, în Sulina, au făcut diaree acută, boala s-a răspândit numaidecât şi în câteva zile toţi cei care băuseră apă din reţeaua de alimentare a oraşului prezentau simptomele bolii", îşi aminteşte jurnalistul Neculai Amihulesei.
Iniţial, autorităţile au încercat să nu declare existenţa epidemiei. „Erau presiuni şi în presa locală. Noi, jurnaliştii, eram rugaţi să nu dezvăluim nimic despre aceste cazuri ca să nu stricăm turismul", zice Amihulesei. În hoteluri, medicii duceau muncă de lămurire cu turiştii, îi încurajau să mănânce la restaurant şi să îşi continue vacanţa. La Sulina un reprezentant al ministrului Sănătăţii a fost alergat de un grup de nuntaşi cărora încercase să le „bage pe gât" tetraciclină. „Oamenii voiau să bea şi credeau că tetraciclina le dă peste cap planurile", povestesc Adriana şi Gelu Argentoianu, pe atunci tineri medici, implicaţi în combaterea epidemiei de holeră de la Sulina.
Sulina, sub pază militară
Când situaţia s-a agravat şi numărul de îmbolnăviri a crescut, autorităţile au hotărât să introducă stare de carantină: nimeni nu mai pleca sau intra în oraş, fără acordul unuia din cei 15 medici şi 20 de asistente detaşaţi în localitate, iar Portul Sulina se afla sub pază militară.
Timp de trei săptămâni, două elicoptere militare şi mai multe nave rapide au fost singurele mijloace de transport spre această localitate din Deltă.
Până la urmă, holera nu a omorât pe nimeni în acest val de îmbolnăviri. S-au consumat însă cantităţi „industriale" de tetracicilină şi s-a băut doar apă minerală.
Organismul pierde 20 de litri de apă în 24 de ore
Holera este o boală infecţioasă agresivă, dată de o bacterie (vibrio cholerae) care blochează mecanismul apei la nivel intestinal. „Duce la o diaree severă. Se pierd 20 de litri de apă în 24 de ore, iar omul cade la pat", explică profesorul epidemiolog Marian Neguţ. Condiţiile proaste de viaţă şi de igienă favorizează răspândirea infecţiei. „Igiena mâinilor este foarte importantă. S-au scris inclusiv tratate medicale despre asta", adaugă Neguţ. Bacteria care dă holera se ia în principal din apa de băut, prin scăldat sau prin legume şi fructe atinse de apa provenită din irigaţii. Tratamentul pentru holeră constă în administrarea de apă cu săruri, dar şi de antibiotice în unele cazuri. „Dacă vibrionul trece în sânge, sunt necesare şi antibioticele", explică doctorul Marian Neguţ. Există şi vaccinuri antiholeră, dar nu s-au dovedit foarte eficiente.
Soldaţii români, trataţi cu porţie dublă de rachiu
În prima pandemie de holeră, din 1831, principalul oraş afectat a fost Iaşiul. S-au îmbolnăvit peste 8.000 de oameni şi au murit peste 5.000. În Muntenia, s-au îmbolnăvit 14.000 de oameni şi aproape 7.000 au murit. Cea de-a doua pandemie (1847-1848), arată revista „Historia", i-a determinat pe medici să caute tot felul de leacuri ciudate cu „sare de ţipirig", praf de puşcă, oţet, untde­lemn şi măsline. Soldaţii primeau preventiv două porţii de rachiu. În 1913, în timpul celui de-al doilea război blacanic, medicul Ioan Cantacuzino a pus la punct un vaccin antiholeric destinat soldaţilor români. „I-a vaccinat în plin focar şi i-a salvat pe mulţi dintre ei", povesteşte profesorul Neguţ, în timp ce arată spre o sală de curs plină de studenţi. „Chiar acolo s-a produs vaccinul", spune el. Institutul Cantacuzino deţine şi astăzi un laborator antiholeră, unde s-ar putea face teste şi analize, dacă România s-ar trezi cu vreun caz de holeră de import.

"Ţin minte că puneam clor în staţia de apă potabilă de la Tulcea şi toată conducta era spartă. Când am văzut că se precipită lucrurile, am pus mâna pe telefon şi am cerut două elicoptere, vase rapide şi maşini militare de făcut apă potabilă." Ludovic Păun, medic

Stabilizarea monetara din1947=FNI
Lovitura de teatru data de comunisti, a fost una de rasunet international. Burghezia reprezentata de P.N.T. si P.N.L. cunosteau situatia grea si fara precedent prin care trecea tara si sperasera pana in ultimul ceas ca se va apela la un imprumut extern. Planul Marshall batea si la ”usa” Romaniei , si toate structurile capitaliste din tara erau pregatite a o ”deschide”.
Regimul democrat-popular avea in schimb alte calcule facute si nu era acceptata sub nici o forma varianta imprumutului extern, imprumut ce binenteles trebuia luat de la cercuri imperialist-capitaliste, cercuri a caror dobanzi si comisioane erau impovaratoare. Astfel in conditiile crizei si a foametei ce bantuia Romania, mai ramanea doar o cale de supravietuire…obligarea capitalistilor de a solidariza cu poporul.
Stabilizarea monetara asta a si facut…capitalistii au fost practic expropiati de averea lor, in numerar. Mecanismul a fost nu numai bine secretizat dar si foarte rapid aplicat. Viteza cu care sute de mii de capitalisti au ramas fara bani, e foarte asemanatoare cu viteza de naruire a F.N.I. -ului care a lasat cu buzele umflate sute de mii de romani in 1999. Daca cineva considera ca nu exista nici o legatura intre FNI si stabilizarea monetara din 1947, se inseala amarnic! FNI-ul a fost o razbunare, sustinuta de forte imperialist-capitaliste reactionare.
Daca in 1947, reactiunea a incercat de nenumarate ori sa saboteze aplicarea legilor guvernului democrat-popular, atacand depozitele cu cereale, taind granele necoapte sau sabotand colectivizarile, guvernul de stanga credeti-ma ca, a reactionat pe masura. Arestarile, confiscarile si exppropierile au fost ”bumerangul”, bumerang ce din nefericire au curmat si vieti nevinovate…
”Rana facuta” in 1947 capitalului privat a vrut a fi initial un sacrificiu pt salvarea Romaniei. Cei supusi sacrficiului au iubit mai mult aurul decat tara, reactionand in asa fel, incat au obligat ” balaurul comunist” sa verse foc peste tara. ”Rana” de atunci e inca deschisa. Greseala facuta de Nicolae Ceausescu , de a crede ca 1947 a fost uitat de capitalisti i-a fost fatala.
Daca in 1947 statul a sacrificat capitalistii de dragul poporului, se pare ca dupa 1989, Iliescu a sacrificat poporul de dragul capitalistilor. De 20 de ani platim greseli facute cu 40 de ani in urma…daca nu reusim sa ajungem la o impacare, nepotii nostri vor plati pentru greselile noastre si tot asa…
Sacrificarea capitalistilor din 1947,a redresat economia nationala si a consolidat independenta Romaniei. Munca a capatat alte dimensiuni si constiinta colectiva s-a dezvoltat. Comertul s-a inviorat. Analfabetismul s-a redus. Romania cunoaste in anii urmatori un avant economic, social dar nu in ultim rand cultural. Lacrimile oricarui sacrificiu sunt amare…in schimb cand sacrificiu facut aduce prosperitate natiunii , poti spune ca a avut un sens. Poti spune ca altoirea unui copac e ceva rau?…chiar daca copacul sufera, roadele lui sunt mai bogate! Si… Romania chiar a avut roade bogate!
Astazi copacului nostru ce i se intampla? Daca sacrificam poporul de dragul capitalismului, nu oarecumva in loc de altoi , noi il lasam fara de radacini? Daca sacrificam muncitorii nu oare vom ajunge noi a munci in locul lor ? Daca sacrificam taranii, nu oare vom ajunge noi a ara pamantul? Daca sacrificam dascalii, nu oare vom ajunge noi a ne inchina copiilor ?…si daca mai vrem a fi domni nu oare ar trebui sa-i respectam pe aceeia care ne fac sa fim asa? CEZARUL e POPORUL! Da-ti Cezarului ce-i a Cezarului!…si grija mare, caci Cezarul e mandru, nu coji de paine aruncate vrea ci paine calda din munca demna!

Foametea din 1947
Dupa cum am promis, revin cu o continuare la articolul Etatizarea BNR;
Situatia extrema din 1947, a obligat statul democrat-popular la o serie de masuri populiste, menite sa apere interesele taranimii muncitoare sau mai bine spus menite a da sanse de supravietuire acestei clase sociale, fara a apela la imprumuturi externe. Totodata masurile dure impuse, asigurau si continuitatea guvernarii.
Astfel in iunie 1947 s-a adoptat legea prin care reforma agrara era considerata ”act de guvernamant”, cat si legea ”Reglementarii circulatiei si stabilirea regimului juridic al imobilelor rurale.” Prin aceste legi se bloca practic, orice posibilitate a mosierimii de a lovi in reforma agrara, de a profita de situatia grea a taranimii muncitoare din regiunile lovite de seceta pentru a-i smulge bunurile obtinute prin reforma agrara. Chiaburii au fost obligati sa restituie taranilor muncitori pamanturile acaparate.

Producatorii agricoli erau obligati sa predea statului o parte din recolta sub forma de cote, stabilite progresiv in raport cu suprafata agricola si productia efectiv obtinuta. Astfel s-au format rezerve de stat la produse alimentare, asigurandu-se aprovizionarea cu alimente in centrele industriale nou create. Specula si sabotojul economic au fost practic anihilate.
Programul implementat de Gh.Gheorghiu -Dej presupunea 3 elemente cheie: Control, Supraveghere, Evidenta, elemente consacrate dealtfel in zilele noastre ca fiind functii ale managementului. Astfel chiar si in conditiile in care, mijloacele de productie se aflau in mainile capitalistilor, statul putea interveni cu succes in viata economica.
Sub lozinca ” Cu fata la productie”, in intreaga tara s-a desfasurat o adevarata competitie economica. In conditii foarte grele de munca, de multe ori flamanzi si dezbracati in ateliere descoperite, friguroase si prost utilate, muncitorii au dat viata chemarii partidului. Cu toate ca intreprinderile erau in mainile capitalistilor!!! Intrecerile patriotice au reprezentat inceputurile unei noi atitudini fata de munca! Sentimentul national inflacara muncitorimea, facand-o sa se simta libera si cu un sens!
Increderea pe care P.C.R. a obtinut-o ca urmare a masurilor populiste luate a fost precum o flacara! Taranimea si muncitorimea a simtit ca statul e de partea lor si au reactionat ca atare! Productia si productivitatea au crescut brusc. S-a imbunatatit disciplina in munca, au scazut absentele in productie, muncitorii se preocupau de economisirea de materiale si combustibil. E incredibil cum pot reactiona masele cand exista unitate in deciziile statului si cand acesta, statul, reuseste sa convinga ca e alaturi de popor!
Sentimentul national si nicidecum iubirea fata de ideologia comunista a facut sa apara un fenomen unic: Munca Patriotica, munca facuta cu inima deschisa si indreptata spre refacerea economiei si spre construirea unei noi tari! In anii 1946-1948 munca patriotica a capatat forme organizate. Mobilizate de partid, brigazile de tineret au efectuat lucrari de mare insemnatate economica, construind conducta de gaze Agnita-Botorca, Ceanul Mare-Cluj, linii feroviare Bucuresti-Rosiori-Craiova, Bumbesti-Livezeni, Salva-Viseu. Eforturile si daruinta clasei muncitoare au avut ecou si in randul maselor taranesti, ”electrizandu-le” si insuflandu-le si acestora un puternic sentiment national. Lozinca ” Nici o palma de pamant neinsamantata” era deja un crez. Primavara lui 47 , planul de insamantare a fost depasit cu 10% !
La inceputul anului 1948, Nicolae Ceausescu este numit in functia de Ministru al Agriculturii!
Eforturile combinate ale muncitorimii si taranimii au permis guvernarii democrat-populare sa faca posibila luarea de noi masuri in vederea inoirii economiei nationale. Astfel, pe fondul unei increderi populare fara precedent, la 15 august 1947 are loc stabilizarea monetara ! Caracterul stabilizarii monetare a fost unul anticapitalist, clasele exploatatoare fiind expropiate de o parte din averea lor in numerar. Practic a fost o ”nationalizare”…o lovitura zdrobitoare data elementelor speculante. Raportul nou stabilit intre preturi si salarii, a creat conditii favorabile stimularii si dezvoltarii productiei, insanatosind viata economica.
Stabilizarea monetara din august 1947, a fost facuta pe baza resurselor interne, fara imprumuturi inrobitoare de la capitalistii straini. Astfel, stabilizarea monetara din 1947 a intarit fara precedent independenta nationala a ROMANIEI! Cercurile reactionare din tara si de peste hotare a intampinat cu furie acest eveniment. Ostilitatea acestora s-a manifestat sub forme diferite dar cu aceelasi scop: salvarea pozitiilor lor economice si rasturnarea puterii muncitoresc-taraneasca. Salvarea economica a Romaniei era acum garantata in schimb reactiunea burgheziei, comploturile si atentatele acesteia, au obligat P.C.R. sa treaca la arestari masive…in articolul urmator va voi povesti pana unde s-a ajuns…

20 de români o şterg în Austria cu un avion utilitar!
O însemnare hilară din dosarele Securităţii, care provoacă perplexitate. Un domn, vecin şi prieten al unei familii din Reşiţa, a sesizat, în timp, ce se petrecea la vecini, că aceştia sunt pe punctul să fugă din ţară. Înnebunit parcă de descoperire, a umblat toată noaptea să anunţe Miliţia, dar nimeni nu l-a băgat în seamă. Le-a „servit“ miliţienilor, necerută de nimeni, o informaţie, pe care organele (in)competente nici nu s-au ostenit s-o verifice.
Şi cu „complicitatea“ autorităţilor, care au ignorat observaţiile vecinilor, familia Cioară a fugit într-adevăr din ţară cu un avion utilitar, în care se aflau, în total, 20 de rude. O familie mare şi unită, cum erau familiile altădată, cu mulţi fraţi, cumnaţi, verişori. O familie de fugari care a trecut graniţa în zbor şi a aterizat, în data de 3 iulie 1980, pe un câmp de lângă Pertlstein, în Austria.
Securitatea consemna tardiv: „Deosebit de grav este faptul că în noaptea de 2/3 iulie a.c., la orele 02,00 cetăţeanul Cioancă Ioan, vecin cu familia Cioară, a anunţat telefonic acasă pe locot. colonel Iacob Luca, şeful Miliţiei municipiului Reşiţa, că la familia Cioară a venit cumnatul său, Bogdan Florian, cu soţia, din comuna Periam, judeţul Timiş, şi au plecat împreună cu cei 3 membri ai familiei Cioară, precizând că se pregătesc să treacă fraudulos frontiera. Şeful Miliţiei municipiului Reşiţa, tratând în mod iresponsabil această informaţie, a cărei verificare operativă ar fi fost de natură să conducă la prevenirea evenimentului, a indicat cetăţeanului să se adreseze ofiţerului de serviciu pe Miliţia municipiului Reşiţa. Ca urmare, acesta a ajuns în jurul orei 3,00 la miliţie şi a relatat aceeaşi situaţie maiorului Didea V., ofiţer de serviciu. Acesta la rândul său, dând dovadă de aceeaşi atitudine iresponsabilă, a transmis semnalarea telefonic ajutorului ofiţerului de serviciu pe inspectorat, locot. de securitate Vasile Marin, care a spus că va lua măsuri. În realitate, nici acesta nu a întreprins nimic, raportând situaţia şefului Securităţii, la venirea în unitate, când actul evaziunii era deja realizat.“
Ajunsă în lagărul de refugiaţi Traiskirchen din Austria, familia Cioară, neştiutoare şi de bună credinţă, îşi suna la telefon prietenii lăsaţi în România, pe bunii vecini, familia Cioancă...
Spre libertate

Fuga cu avionul agricol a unui grup de familii sau, mai bine zis, a unei familii extinse de 20 de oameni, în 3 iulie 1980, a răscolit lumea. În avionul utilitar AN-2 erau membrii a şase familii, iar cel mai mic avea 1 an şi 7 luni. Erau familiile a trei fraţi Bogdan (Bogdan Florian, cu soţia Lucreţia şi copiii Sorin Gheorghe, Claudia, Tiberiu; Bogdan Vasile, cu soţia Sofia şi copiii Augustin şi Adrian; Bogdan Gheorghe, care-şi lăsase acasă soţia, şi plecase doar cu cei doi copii, Nicolae şi Ella-Maria), familiile a două surori Bogdan căsătorite (Maria, căsătorită cu Aurel Popescu, cel care va pilota avionul fugar, cei doi luându-l cu ei pe copilul de nici 2 ani, Teodor; Ana, devenită prin căsătorie Codreanu, care a plecat fără soţ, şi-a luat doar copilul, pe Alin); şi mai era familia cumnatului lui Bogdan Florian, familia Cioară (alcătuită din Cioară Ioan, Cioară Elena şi fiul lor, Nelu Sorin). 20 de inşi a căror fugă a pus în acţiune un imens aparat de urmărire.
Miliţia şi Securitatea s-au simţit ofensate şi umilite, aşa că au declanşat o anchetă de proporţii grozavă şi o urgie împotriva rudelor rămase în patrie, care nu ştiuseră nimic. Toate informaţiile se adunau la Acţiunea „Pescăruşul“. Au fost făcute percheziţii acasă la toate familiile de fugari. Toate bunurile abandonate au fost ulterior confiscate de autorităţile „în drept“. Rudele se plâng astăzi că nu au primit şi recuperat nimic, dar au fost silite să achite datoriile şi ratele rămase.
Nicio scrisoare trimisă de fugari în ţară, pe adresa rudelor, n-a ajuns la destinatari: toate au fost reţinute şi se află în dosarele întocmite de Securitate. Peste 30 de scrisori, vederi şi felicitări. Convorbirile telefonice le-au fost înregistrate şi sunt transcrise în aceleaşi dosare. În scrisorile lor, în interviurile date la „Europa Liberă“, sunt rugăminţile de iertare şi dorinţa de a-i aduce alături pe cei rămaşi în ţară.
Dosarele completate de Securitate cuprind un adevărat album de fotografii de familie confiscate, cu peste 100 de instantanee, cu portretele fugarilor şi ale rudelor din ţară, adulţi şi copii. Surprind clipele lor fericite, de la mese, restaurante, de la nuntă, de la mare, portrete din tinereţe ale cuplurilor, ale copiilor, în costume populare, în uniformă de elev, din parc, din armată, de la staţiune etc. Sunt 67 de fotografii făcute la percheziţiile domiciliare, 17 fotografii ale membrilor grupului de fugari şi 37 de fotografii realizate la cercetarea de la faţa locului.
Organele de cercetare penală au întocmit un dosar penal pentru a cere extrădarea fugarilor de la organele de stat austriece şi, la refuzul acestora, i-au trimis în judecată în lipsă. Au fost condamnaţi în contumacie prin sentinţa pronunţată la data de 27 martie 1982 de Tribunalul Municipiului Bucureşti la aproximativ 20 de ani de închisoare fiecare, confiscarea bunurilor personale şi interzicerea unor drepturi.
„Historia“ vă prezintă, în cele de mai jos, coordonatele unei poveşti care nu s-a sfârşit, din păcate, odată cu fuga...
„Piratul“ aerului şi acţiunea „Pescăruşul“

„Atunci am ieşit în fugă din casă. Mai întâi repede şi apoi, când nimeni n-a coborât, încet. Brusc, uşa s-a deschis totuşi şi un tânăr în costum şi cască a coborât. „Austria?“, a întrebat el. „Da, da, tu ai intrat în ogorul nostru“, i-am zis eu, la care străinul a ridicat braţele în sus, a început să chiuie şi i-a scos şi pe ceilalţi din avion“.
Agricultorul austriac Herbert Kaspar s-a trezit, în 3 iulie 1980, martorul unei întâmplări neverosimile. Un avion aterizase în lanul lui de grâu. Auzi râsete şi plânsete din avion şi privi stupefiat cum, unul după altul, coborau nouăsprezece oameni, bărbaţi, femei şi copii. Se strângeau în braţe, fericiţi. Bărbaţii îşi treceau din mână în mână, sărbătorind zgomotos, o sticlă. Fuga din România reuşise. Cu ultimele picături de combustibil trecuseră în Austria şi aterizaseră pe câmpurile agricole din Pertlstein, de lângă Feldbach, la 20 de kilometri depărtare, în linie dreaptă, de graniţa maghiară.
Pilotul avionului, Aurel Popescu-Nando, cum îl răsfăţau apropiaţii, avea 27 de ani în 1980. Pentru spionii CIE, el avea să fie „Piratul“, într-o urmărire desfăşurată pe parcursul a şase ani şi pe teritoriile a două ţări, Austria şi Australia, din iulie 1980, imediat după fuga lor, până imediat după moartea sa suspectă, în decembrie 1986.
În presa austriacă apărea a doua zi după aterizarea la Pertlstein: „Un funcţionar al direcţiei de securitate din Steiermark a declarat joi [în ziua aterizării, n.n.]: „Deşi Popescu era obişnuit cu astfel de zboruri la joasă altitudine, prin serviciul său la societatea agricolă din România, totuşi acest zbor a fost o realizare de maestru“.
Acţiunea a fost temerară şi ei şi-au riscat viaţa. Curajul disperării unor oameni obişnuiţi – un pilot, un fochist la serele din Lovrin, un şofer la Salvarea din Reşiţa, un agent de turism din Timişoara, două casnice, un subinginer şi trei muncitori la Fabrica de Pălării din Periam – de a trăi lipsiţi de perspective.
La data de 3 iulie 1980, ei au trecut fraudulos frontiera de stat cu un avion utilitar AN-2 aparţinând Aerobazei „Cioca“ din Timişoara, unde lucra Aurel Popescu. Un avion bătrân, cu 20 de oameni la bord, dintre care doi adolescenţi şi opt copii. Locuri pe scaune au fost doar cinci, toţi ceilalţi s-au ghemuit în capacitatea de depozitare, adică pe podea, cu puţine bagaje de mână, pentru a încăpea cât mai multe persoane. Pilotul, cu încă nouăsprezece persoane, în cea mai mare parte fraţii soţiei sale şi familiile acestora. Zborul a fost planificat în familie încă din februarie 1980.
Cu câţiva ani înainte, doi dintre fraţii Bogdan şi cumnatul Ioan Cioară au venit cu ideea plecării din ţară, dar au provocat protestele vehemente ale celorlalţi, mai cu seamă ale lui Aurel şi ale Mariei, care se temeau că vor fi daţi afară din serviciu după plecarea rudelor. Şi atunci au decis: să plece cât mai mulţi din familie, dacă nu se putea toţi, iar Aurel să îi „scoată“ cu avionul. Au fost ermetici, nimeni nu bănuia nimic, nimic nu a deşteptat vigilenţa Securităţii.
În casa Popescu s-a dezbătut mult despre cine are voie sau nu să participe la zborul acesta foarte periculos. În două dintre familii s-au petrecut rupturi dureroase, plecând cu copiii doar un singur părinte. Bogdan Gheorghe, cu cei doi copii ai săi, pentru că soţia lui nu a inspirat încredere, şi Codreanu Ana (născută Bogdan) cu băieţelul său, fiindcă soţul său, mecanic de locomotivă, era în ­cursă prin ţară. Părinţii şi socrii pilotului au fost lăsaţi acasă. Popescu s-a pregătit minuţios, şi-a procurat hărţi şi a găsit cu subtilitate rutele de zbor peste Ungaria.
Un zbor ca-n filme cu un vechi avion sovietic „de nădejde“

Avionul a decolat la ora 6.55, fără aprobare de zbor, de pe terenul de lucru din satul Horea, comuna Vladimirescu, judeţul Arad, unul dintre terenurile de zbor omologate ale aviaţiei utilitare, unde se afla din data de 1 iulie şi de unde decola zilnic pentru a executa ierbicizări. Avionul AN-2, cu însemnele româneşti Y.R.-P.A.V., era fabricat după Al Doilea Război Mondial. Era un biplan Antonov II, cu aripi duble, zis şi „bombardier de sfeclă“.
A fost foarte bun pentru planurile lor: maşină robustă, cu proprietăţi foarte bune de a zbura încet şi de a se strecura printre radare civile şi militare, care prind numai avioanele care zboară mai sus. Au zburat pe o distanţă de peste 400 km, de la Arad la Pertlstein, vreme de două ore, prin spaţiul aerian unguresc, la joasă altitudine, pentru evitarea radarului. Exista pericolul nu numai de a fi doborât de interceptoare cu reacţie ultrarapide, dar şi de a se ciocni cu o serie de obstacole: pomi, sârme sau stâlpi de înaltă tensiune. La ora 8.16, organele de grăniceri din R.P. Ungară au comunicat faptul că avionul a trecut frontiera prin zona Lökösháza, îndreptându-se spre Budapesta. Aurel Popescu însuşi reconstituie zborul prin pădurile ungureşti, ca să evite satele, în declaraţiile date atunci unor publicaţii austriece.
„Am decolat de pe un câmp de lângă Timişoara, iar autorităţile nu au intrat la bănuială, deoarece eu ca pilot la o întovărăşire agricolă am zburat de multe ori, aşa brusc. (...) Noi am zburat traversând Ungaria, în permanenţă la o înălţime de 5 până la 10 m, pe deasupra ogoarelor; lumea trebuie să fi crezut că vreun semănător este la lucru cu avionul său. Problema cea mai mare a constituit-o liniştirea, în special a copiilor care începuseră să se neliniştească. Uneori aparatul învechit se clătina în mod îngrijorător. Eu eram nu numai obosit şi nervos, ci şi nesigur de reuşită. (...) Un astfel de avion e luat în derâdere, în afară de aceasta, în Ungaria de răsărit – a cărei topografie o cunosc din hărţile de zbor româneşti – am fost foarte prevăzător. Pe urmă am putut zbura nestingheriţi şi am întâlnit mai multe aparate asemănătoare, care în mod evident controlau recoltele“, povestea pilotul Aurel Popescu în „Die Presse“, într-un articol publicat a doua zi după aterizarea în Austria, în 4 iulie.
La o înălţime de numai 50 m, avionul a trecut graniţa maghiaro-austriacă în apropiere de piatra de hotar nr. 121. Doreau să aterizeze pe un aeroport din oraşul austriac Hustnfeld, dar avionul a rămas fără combustibil şi pilotul a fost obligat să recurgă la aterizarea forţată. Misiune grea, pământul era mocirlos din cauza ploilor din zilele precedente. A survolat cam 20 de minute, la aproximativ 10 m înălţime, pe deasupra caselor din Fehring şi Pertlstein, atrăgând atenţia proprietarilor, printre care se afla şi Herbert Kaspar, a cărui casă se găsea în apropiere, dar şi a unui cineast amator, care a prins pe peliculă ultima parte a aterizării. Între două lanuri de porumb, Popescu a zărit o limbă de teren lată de 15 m şi lungă de 250 m. Un ultim tur şi, în aterizare, a trecut magistral pe sub o linie de înaltă tensiune, atingând un copac. Scârţâind opintit, bătrânul aparat şi-a înglodat adânc roţile în noroi şi s-a oprit direct în lan. Erau în Austria, landul Stiria, pe câmpurile agricole din Pertlstein.
Curajosul pilot a decretat ulterior aterizarea ca pe un soi de „minune“, iar Maria Popescu declara: „Asta a fost cea mai lungă oră a vieţii mele. Dar am spus întotdeauna: soţul meu este cel mai bun pilot din lume.“
Bombă de presă internaţională
Vreme de două luni, în iulie şi august 1980, mass-media europeană, dar şi cea americană, au fost invadate de ştiri şi ­articole despre fuga spectaculoasă a românilor. „Europa Liberă“ compara evadarea românilor cu cea reuşită, cu un an în urmă, de două familii germane cu minori, din R.D.G. în R.F.G., cu un balon de agrement. „Evadare curajoasă cu avionul“ scria „Quick“ din 10 iulie, „20 de români şi-au pregătit călătoria în vest timp de un an“ se numea articolul din „Kurier“ din 4 iulie, „20 de români au fugit în Austria cu un „bombardier pentru sfeclă“„ a publicat „Die Presse“ în 4 iulie.
În paralel, Securitatea românească îşi făcea conştiincios datoria (scorţoasă şi acră) a autocriticii: „Furtul aeronavei AN-2, gravitatea şi implicaţiile lui rămân un eveniment penibil şi ruşinos pentru tot aparatul de securitate din judeţul Timiş. De acest eveniment au profitat cercurile reacţionare din străinătate în propaganda lor ostilă împotriva ţării noastre. Europa Liberă, presa, radioul, televiziunea austriacă şi din alte ţări au popularizat şi comentat nefavorabil acest caz de evaziune“.
Refugiaţi în Austria şi transportaţi la Traiskirchen

Imediat după aterizare, românii au fost asaltaţi de reporteri, fotografiaţi, filmaţi şi intervievaţi. Populaţia a pactizat instantaneu cu ei. Au fost duşi la primăria din Feldbach, unde au cerut azil politic. Acolo au primit chifle, cârnaţi, bere şi cola, iar copiii, lapte şi mâncare specială.
Avionul, păzit de un jandarm austriac, a rămas timp de câteva zile punctul de atracţie al localnicilor şi al turiştilor. După cum relatează presa vremii, decolarea avionului înapoi spre ţară, la venirea echipei de specialişti români, a fost prilej de sărbătoare populară: în jur de 70 de oameni l-au împins din lanul în care înţepenise.
În aceeaşi zi cu aterizarea, fugarii au fost duşi în lagărul de refugiaţi de la Traiskirchen, cu un autocar, bucurându-se de o adevărată excursie prin Austria. În lagăr au fost primiţi cu aplauze pentru curajul lor. Câţiva proprietari austrieci au şi oferit de lucru bărbaţilor şi femeilor. Au stat în lagăr în Austria până în octombrie 1980 apoi, pe rând, au plecat în Australia, ţinta lor.
Măsurile din cadrul acţiunii „Piratul“

Părea că asta-i tot, c-avem de-a face cu un „happy-end“. Dar Securitatea anunţa printr-o telegramă grupul operativ de la Viena al organelor de spionaj românesc şi cerea „primele reacţii obţinute“. De la Viena s-a transmis că în cercu­rile politice şi economice din Austria se aprecia că extrădarea cerută de partea română nu va găsi ecou pozitiv.
Motivul: obligaţiile asumate în cadrul O.N.U. Dar, pentru menţinerea relaţiilor bune cu România, Austria va urgenta formalităţile de plecare în Australia, unde anunţaseră fugarii că vor să plece imediat după încheierea perioadei de şedere în lagăr. A fost, astfel, deschisă acţiunea „Piratul“.
Un raport din data de 12 iulie 1980 al U.M. 0544, D.S.S., enumera măsurile ce urmau să se întreprindă în cadrul acţiunii:
• compromiterea autorilor acţiunii „Piratul“ şi obţinerea extrădării lor, prin folosirea unor surse şi prin intervenţii la Ministerul de Interne şi Ministerul de Justiţie ale Austriei şi la Înaltul Comisar al O.N.U. pentru Refugiaţi de la Geneva, pentru a da curs cererii organelor de justiţie R.S.R. cu privire la extrădarea lor, pe baza infracţiunilor de drept comun săvârşite pe teritoriul ţării noastre;
• influenţarea, prin I.J. ale M.I. Timiş, Arad şi Caraş-Severin, a membrilor familiei rămaşi în ţară să trimită scrisori şi memorii la Înaltul Comisar al O.N.U. şi autorităţilor austriece;
• cunoaşterea comportării şi declaraţiilor lor, a reacţiilor autorităţilor austriece;
• acţiuni de compromitere prin strângerea unor date compromiţătoare, de genul: relaţii extraconjugale, relaţii înainte de căsătorie, certuri în familie, economii, excursii în străinătate, conflicte de muncă sau faptul că tatăl pilotului era plutonier major în M.I.;
• instruirea tuturor surselor ce vor fi folosite.
Astfel, la data de 14 iulie 1980, Octavian Groza, ambasadorul României la Viena, a fost primit în audienţă de către ministrul Justiţiei din Austria, C. Broda, pentru a obţine extrădarea românilor, care primiseră statutul de refugiat de la autorităţile de la Graz şi primiseră acceptul autorităţilor australiene. Tot el, la data de 15 iulie 1980, a fost primit de către secretarul de stat pentru afaceri externe al Austriei, dr. Alois Reitbauer, şi a predat documente prin care statul român cerea extrădarea fugarilor.
La 17 iulie 1980, Aurel Popescu a fost judecat de Tribunalul din Graz pentru comiterea infracţiunii de intrare şi aterizare ilegală în Austria. S-a discutat despre ameninţarea cu pistolul şi molestarea paznicului din satul Horea, dar procurorul Gruber a apreciat că „nu s-a întâmplat nimic deosebit, că Popescu nu putea proceda altfel, pentru că paznicul ar fi dat alarma“. România a invocat şi convenţiile de la Haga şi Montreal cu privire la pedepsirea acţiunilor de deturnare de avioane şi de periclitare a zborurilor civile.
Deşi factorii decizionali care fuseseră influenţaţi prin sursele organelor externe au acţionat în direcţia extrădării transfugilor, cel care s-a opus măsurilor de extrădare a fost cancelarul federal Bruno Kreisky, care a invocat în faţa organelor judecătoreşti motivaţia că nu doreşte să modifice poziţia adoptată până la acel moment de Austria faţă de fugarii din ţările socialiste. Ca atare, s-a încetat urmărirea lui Popescu. A fost găsit vinovat pentru „folosirea neautorizată a unui mijloc de transport“ şi a fost condamnat simbolic la doar trei luni de închisoare, fără executarea pedepsei, şi la trei ani perioadă de supraveghere. Toţi membrii grupului de fugari au primit statut de transfugi politici.
„Cred că vor să mă lichideze“

În august 1980, pe când fugarii se aflau încă în lagărul de la Traiskirchen, un articol din „Kurier“ povesteşte despre „o tentativă de omor asupra pilotului transfug“: „Se bâlbâie: „Mi-e teamă, cred că vor să mă lichideze“. Vineri seară, pe când se întorcea de la lucru în lagărul Transchirchen (sic!) a fost atacat de două autoturisme care rulau paralel. Conducătorii autoturismelor cu numere de înmatriculare austriece au încercat să îl atace de două ori pe pilotul transfug. (...) La început Popescu a crezut că este vorba de doi vitezomani care se întorceau pe şosea. S-a apropiat de marginea şoselei, moment în care cele 2 autoturisme – cu farurile aprinse – au întors. Cu acest prilej românul a putut recunoaşte marca autoturismelor: un Audi verde, probabil 200 şi un Opel galben, al cărui tip nu l-a putut identifica.
După câteva secunde autoturismele ucigătoare au revenit în urma lui Popescu, care era de acum foarte aproape de intrarea în lagăr. Conducătorul autoturismului Audi a părăsit şoseaua şi s-a îndreptat cu viteză spre pilotul transfug. Popescu s-a putut salva în ultima clipă. El s-a prezentat conducerii lagărului cu vânătăi pe corp, hainele rupte, puternic şocat, dar fericit că a reuşit să scape de atentat. Cazul a fost înregistrat după o anchetă la faţa locului şi de jandarmerie. Popescu se teme că securitatea română consideră că el ar fi ciripit. Dar Popescu declară: „Eu nu ştiu decât lucruri care sunt de mult cunoscute“„.
Multe semne de întrebare

După fuga celor 20, Constantin Popescu, tatăl pilotului, miliţian la Bucureşti şi unicul întreţinător al unei familii cu încă trei copii, a fost concediat. La puţină vreme, s-a sinucis; rudele spun astăzi că ar fi fost „ajutat“. Bogdan Gheorghe şi soţia sa, din Periam, judeţul Timiş, socrii pilotului şi, de fapt, părinţii a cinci adulţi din grupul de fugari (Bogdan Florian, Bogdan Vasile, Bogdan Gheorghe, Popescu Maria şi Codreanu Ana), au decis că vor să trăiască lângă copiii lor (din şase câţi aveau, cinci fuseseră în avionul utilitar), aşa că au făcut cerere de emigrare în 1982.
Li s-a aprobat în aprilie 1987. Au fost tracasaţi, împiedicaţi, amânaţi. Bătrânul a făcut proteste, memorii, a ameninţat cu greva foamei şi că merge la Bucureşti să-şi dea foc, a fost avertizat în două rânduri de către Securitate să se potolească, i s-a deschis dosar de urmărire. S-a epuizat nervos şi fizic.
Sfârşitul lui Aurel Popescu – pilotul a murit în Australia, şase ani după evadarea din România, într-un accident de lucru, pilotând un avion utilitar australian ultramodern – stârneşte şi el multe semne de întrebare. Instructorul de pilotaj al aviatorului, Gheorghe Idul, exclude posibilitatea unui accident, deoarece erau condiţii meteorologice normale, Aurel Popescu era un pilot excepţional, aflat la bordul unui avion de ultimă generaţie.
Un document din 5 decembrie 1986, din dosarul de urmărire, oferă detalii despre moartea pilotului, semn că Popescu a fost supravegheat până în ultimul moment: „Se deţin date din care rezultă că transfugul român Popescu Aurel, fost pilot, stabilit în Sydney-Australia, a decedat la 6 noiembrie a.c., în urma prăbuşirii avionului utilitar pe care îl pilota, în apropiere de localitatea Ballart din statul australian Victoria.
La 13 noiembrie a.c. a avut loc înmormântarea acestuia, ceremonia funerară fiind desfăşurată la biserica „Buna Vestire“ din Sydney. (...) În Australia, Popescu Aurel şi-a creat o situaţie materială corespunzătoare, având loc de muncă asigurat în afara oraşului Sydney, de unde venea la domiciliu la sfârşit de săptămână. Popescu Aurel a fost lucrat prin acţiune informativă de unitatea noastră, fiind stabilite datele referitoare la locul de muncă, programul de lucru, domiciliu, relaţii şi legături în ţară şi străinătate.“
Dintr-un alt document datat 5 decembrie 1986 aflăm că „Elementul nu mai prezintă interes pentru unitatea noastră“, după ce, cu o zi mai devreme, un anume tovarăş Oprea primea sarcina de a întocmi „raportul de închidere şi clasare la U.M. 0503 a acţiunii informative“.
Un alt fugar, Bogdan Gheorghe, a fost găsit spânzurat în 1991, în Australia. Încă o moarte suspectă, lasă să se înţeleagă rudele rămase în viaţă. Care se feresc şi astăzi să povestească despre tragicul întâmplărilor din familie şi despre coşmarurile pe care le-au avut ani de zile. Frica îi bântuie încă. Au reuşit ei să fugă?


„Dragă Elly,
Te rog mult de tot să mă ierţi pentru faptul că nu ţi-am spus de această călătorie, dar cred că-ţi dai seama că nu puteam să-ţi încredinţez o astfel de taină. Să ştii că copiii se simt bine şi sănătoşi – se joacă toată ziua cu alţi copii. Aş vrea să te rog să nu faci vreo prostie care ne-ar despărţi pentru totdeauna – eu voi încerca să fac totul ca să fii şi tu lângă noi, cred că şi tu doreşti acest lucru.

Cu aceasta închei spunându-ţi doar ca să fii liniştită că totul se va rezolva cu bine. Transmite-le salutări din partea mea şi celorlalţi membri ai familiei. Cu drag te sărută al tău soţ şi copiii. Ghiţă.“ (Scrisoare trimisă de Bogdan Gheorghe soţiei sale, rămasă acasă, din lagărul de refugiaţi Traiskirchen, Arhiva C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. 2995, vol. 1, f. 125).


„Dragă Gigi,

Încă din primele mele rânduri aş vrea să-ţi transmit cele mai calde salutări şi urări de bine din frumosul oraş Wiena. Te rog să mă ierţi pentru povestea cu concediul, nu puteam să-ţi spun adevărul. Am părăsit ţara împreună cu părinţii, bineînţeles conform cu visele mele, şi nu îmi pare prea rău. Îmi pare rău de voi, colegii mei, cu care mi-am petrecut frumoşii ani ai liceului. Am ajuns aici, în Occident, repede, doar în câteva ore. (...) Încă în această lună îmi voi continua drumul spre Sydney sau spre alt colţ al Australiei. Îţi voi transmite de acolo adresa mea pe care o vei da celor ce crezi tu de cuviinţă. În vest se duce o viaţă minunată, găseşti tot ce vrei şi poţi gândi treaz sau în somn.

E vară şi am mâncat mere, pere, banane, struguri, lubeniţă, caise şi alte fructe de pretutindeni. Numai felul de expunere îţi cr[e]ează pofta de [a] cumpăra, ce să mai zic de gust. Stau în lagăr în Austria şi mă simt mult mai bine ca la Timişoara. Am ales Australia pentru a fi cât mai departe de raiul comunist al lui Niculiţă, cum e numit pe aici de toată lumea, mai puţin de securiştii lui cei mai fanatici. Închei scurta mea scrisoare cu rugămintea de a-mi scrie, pe adresa ce-ţi voi comunica, sau cel puţin de a o transmite cui crezi de cuviinţă. Sorin Cioară, fost coleg, ex.cetăţean Român. Trainschirschen (sic!), azi, 15.07.1980, ora 5 p.m.“ Pe verso: „Dragi cenzori, doresc ca această scrisoare să ajungă întreagă la destinatar. În caz contrar eu voi protesta în faţa lui Ceauşescu la Paris, prin intermediul unor prieteni care oricum vor protesta şi vor face scandal. N-aş dori asta şi nici defăimarea ţării sau provocarea de tulburări într-o ţară străină echităţii „comuniste“ şi vieţii de rai din România“ (Fragment din scrisoarea trimisă de adolescentul Cioară Sorin din lagărul de refugiaţi Traiskirchen, Arhiva C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. 2995, vol. 1, f. 161)

Spectacole de legendă
E greu să-mi dau seama de cînd anume datează primele mele amintiri legate de teatru. În decembrie 1989 aveam 12 ani. Probabil că am apucat, în comunism, cîteva ieşiri cu clasa la teatru. Am văzut – asta îmi amintesc – Pinocchio, Motanul încălţat şi Punguţa cu doi bani la Teatrul „Ion Creangă“ şi cîteva spectacole de animaţie la „Teatrul de marionete“ Ţăndărică. Şi cam atît. Îmi amintesc însă cum, adolescent fiind, de fiecare dată cînd mergeam la teatru mi se atrăgea atenţia că „nu mai e ca pe vremuri“, apoi eram imediat muştruluit că nu am văzut cutare şi cutare spectacol „mare“. Mă simţeam aproape vinovat pentru că îmi plăceau O trilogie antică a lui Andrei Şerban, Danaidele lui Silviu Purcărete, Richard al III-lea al lui Mihai Măniuţiu etc. Ceva mai tîrziu, cînd am început să urmăresc cronicile teatrale, am constatat că mai toate spectacolele erau evaluate (şi) în funcţie de cariera anterioară a regizorului, că mai toţi cronicarii încercau să găsească repere şi referinţe în trecut. Printre referinţe apăreau, invariabil, cîteva – aceleaşi – titluri de spectacole. Ca şi cum totul ar începe şi s-ar termina cu ele. Sînt spectacole-fenomen care continuă mult după ce afişele ce le anunţau au dispărut de pe ziduri. Sînt spectacole devenite legende. La succesul lor (de atunci şi de acum) au contribuit în primul rînd cei care le-au creat, dramaturgii, regizorii şi actorii, scenografii, compozitorii şi interpreţii. Dar şi cenzura a avut un rol: dacă n-ar fi existat cenzorii, probabil că nu s-ar fi dezvoltat nici acel incredibil simţ al textului, acele rafinamente interpretative, acele performanţe actoriceşti care s-o ocolească.
Pe de altă parte, nici un director de teatru nu ar fi îndrăznit să se prezinte în faţa reprezentanţilor Direcţiei Presei cu un spectacol în acelaşi timp prost şi subversiv. Spectacolul ar fi fost respins pe loc de cenzori cu argumentele imbatabile şi (aproape) de necontestat, încă înainte să se pună în discuţie eventualele puncte sensibile, replicile neconforme, aluziile subversive. Evident, nu cenzura a salvat teatrul, nu cenzura a stabilit valorile, însă deciziile ierarhizate impuneau o anume disciplină, inclusiv în munca artistică – o disciplină care s-a dovedit, adesea, fecundă. Poate părea oarecum paradoxal că tocmai într-o dictatură s-au produs atîtea spectacole memorabile. Mă întreb cîte dintre spectacolele realizate după 1989, în libertate, or să reziste, cîte vor deveni referinţe aşa cum sînt, de pildă, Revizorul lui Lucian Pintilie, O noapte furtunoasă în regia Soranei Coroamă-Stanca, Măsură pentru măsură, în regia lui Dinu Cernescu...

Povestea celor 20 de români care au evadat cu un avion utilitar din lagărul Ceauşist

Partizanii români din Carpaţi, în dosarele secrete...
Miscarea romaneasca de rezistenta din Carpati, din anii '50, apare in documentele secrete din arhivele Agentiei Centrale de Informatii americane (CIA), proaspat declasificate.
Rasfoind prin arhivele secrete ale CIA, am ajuns la volumul 58, capitolul 7, paginile 912 - 930. Acestea sintetizau niste evenimente din iulie 1958, privind cererile unor luptatori romani din resistenta anti-comunista.
Printr-o filiera nementionata, acesti partizani din Carpati cereau SUA un ajutor urgent in armament, munitii, medicamente, haine de campanie si alimente conservate.
Am dedus, din ceea ce am citit, ca aceasta cerinta a fost exprimata oral, unui functionar de rang inalt al CIA, de catre o persoana de credibilitate 5, venita atunci din Romania. Credibilitatea unei surse a serviciilor de informatii americane era masurata pe o scara de la 0 la 9.
Documentul arata cum un oarecare Ion Gavrila, un lider al miscarii de rezistenta din Carpati, a stabilit locul unde sa se parasuteze cele cerute, in trei zile specifice din August 1958, depinzand de conditiile meteorologice.
Coordonatele de latitudine si longitudine, dupa parerea mea, cadeau undeva in muntii Fagarsului. Avionul ales era de tip KC-135 (medelul militar al lui Boeing 707) si a decolat din Italia, de la Aviano, langa Roma. Acest model de avion greu de transport a fost ales pentru faptul ca avea un plafon maxim (altitudinea maxima atinsa) de 16.000 metri, in timp ce un MIG-15 se putea ridica numai pana la vreo 15.000 de metri.
Prima incercare, la 28 iulie 1958, a esuat. Nu s-a putut stabili legatura cu destinatarii incarcaturii. La fel s-a intamplat peste cinci zile si peste alte cinci zile, dupa care misiunea s-a contramandat.
In paginile urmatoare se precizeaza ca securitatea sovietica si romana aveau toate datele privind aceasta incercare de a parasuta materiale pentru partizani, de la surse interne din CIA.
Intrigat, am continuat sa rasfoiesc toate documentele privind acest caz. La pagina 1.256 se vorbeste de un agent al CIA, de la sectia Europei de est, din biroul de la Bonn, un salariat numit Rudolph B. Hazel, care a fost deconspirat ca agent al Uniunii Sovietice.

Copiii din închisorile comuniste -
În cartea „De pe băncile şcolii în închisorile comuniste“, Lăcrămioara Stoenescu vorbeşte despre tinerii care s-au împotrivit regimului comunist şi care au plătit cu libertatea pentru curajul lor. Volumul este realizat sub formă de interviuri, concepute, după cum spune autoarea, ca pe un „Decameron din Infernul închisorilor“.


Lăcrămioara Stoenescu a descoperit că, în perioada 1947-1959, activau împotriva sistemului totalitar mai multe organizaţii şcolare, din care făceau parte descendenţi ai unor familii princiare sau copii de ţărani sau muncitori. Aceştia au ţinut piept regimului, iar pentru atitudinea lor, considerată de Securitate „subversivă“, au făcut ani grei de temniţă. Mircea Gebăilă, secretarul organizaţiei „Amicii Americii“, înfiinţată în anul 1948, povesteşte: „În clasa a VII-a de liceu am fost arestat şi dus la Tribunalul Militar, la Curtea Marţială şi apoi la Jilava. La Văcăreşti m-am întâlnit cu marile loturi de tineri din Bucureşti (...).
Am rămas cu acea rană în suflet şi cu amintirea amară a anilor de închisoare“. Dumitru Lecca, membru al organizaţiei „Pătratul Roşu“ (anul 1952), a trecut prin aceleaşi experienţe traumatizante: „Arestarea s-a încadrat perfect în acelaşi plan diabolic de intimidare şi distrugere a aristocraţiei. Noaptea, câţiva bărbaţi în ­haine din piele şi cu figuri sinistre au intrat în camera mea, m-au trezit cu o lanternă pe care mi-au pus-o în ochi şi mi-au strigat răstit: «Îmbracă-te şi urmează-ne, eşti arestat!», fără a da nicio explicaţie părinţilor îngroziţi“.
Dumitru Lecca îşi aminteşte că a fost aruncat într-o celulă mică, fără geam, în care se aflau trei paturi metalice suprapuse. „În rest, decorul ştiut din filme: uşi grele din fier cu zăbrele şi lacăte, zgomote şi vaiete sinistre. Aerul îl primeam printr-un aparat care, probabil, intenţionat se defecta din când în când, obligându-ne să respirăm aerul de sub uşă, culcaţi pe burtă, cu schimbul“.

FOTO Comuniştii români ţineau Paştile şi Crăciunul...


Descurajarea tinerilor de a frecventa bisericile şi blocarea oricăror manifestări cu caracter religios nu-i împiedicau pe mai-marii PMR – şi ulterior ai PCR – să petreacă în mod tradiţional, alături de familiile lor, Paştile, Crăciunul şi alte sărbători creştine.
Până în 1989, dacă deţineai vreo funcţie de conducere pe la vreo întreprindere sau dacă lucrai în sistemul judiciar ori în Armată nu era bine să fii văzut pe la biserică. Nici „tovarăşelor” nu le era îngăduit să poarte, la serviciu, pandantive în formă de cruce sau să-şi aducă ouă roşii în pacheţelul cu mâncare. În ceea ce-i priveşte pe tineri, ei erau chemaţi la şcoală în duminica Paştilor, chipurile pentru „activităţi recreativ-educative”.


Liderii comunişti şi religia
Religia fusese eliminată din programa de studiu, iar seminariile şi institutele teologice erau atent supravegheate de către autorităţile comuniste. Unii spun că partidul şi Securitatea puseseră la punct chiar şi un plan de racolare a feţelor bisericeşti pentru a ţine sub control „fenomenul”. Dar în pofida măsurilor de izolare a clericilor şi a lăcaşelor de cult, românii nu au pierdut contactul cu Biserica. Dimpotrivă. Anii ce au urmat evenimentelor din 1989 au demonstrat setea oamenilor de a-şi asigura libertatea religioasă.
Pe de altă parte, ironia sorţii a făcut ca mulţi dintre liderii comunişti, şi mai ales părinţii şi copiii lor, să respecte – în ascuns, ce-i drept – obiceiurile creştine. Iată un prim argument şi un posibil început de explicaţie: potrivit documentelor păstrate în arhivele Mitropoliei Olteniei, tatăl lui Nicolae Ceauşescu, Andruţă Ceauşescu, a fost consilier parohial la Scorniceşti până la moartea sa (1969).
Zoia Ceauşescu ţinea post
De Paşti şi de Crăciun, în familia lui Nicolae Ceauşescu erau nelipsite preparatele culinare specifice acestor sărbători. Mai mult, apropiaţii copiilor familiei Ceauşescu susţin că Zoia era o fire foarte religioasă şi că ţinea toate posturile de peste an, rânduite de Biserică.
O altă mărturie în legătură cu modul în care Elena şi Nicolae Ceauşescu înţelegeau să se raporteze la tradiţie vine de la Suzana Andreiaş, fost administrator al reşedinţelor prezidenţiale din Bucureşti şi Snagov. Ea relatează următorul episod, în volumul de convorbiri cu Maria Dobrescu („La curtea lui Ceauşescu”): „Să ştiţi că ţineau sărbătorile astea, Paştele, Crăciunul. Mâncau ce mânca toată lumea: carne de miel, ouă roşii, cozonac. Să ştiţi, la ei în casă se făceau întotdeauna ouă roşii.”
Suzana Andreiaş povesteşte cum odată n-a făcut cozonac de Paşti pentru familia Ceauşescu. „Pentru mine făcusem, dar pentru ei nu. Şi în ziua aceea, de Paşti, au venit la Snagov. Ouă roşii făcusem şi pentru ei, şi pentru mine. În casă era cozonac de la Sector (Gospodăria de Partid, n.n.), frumos aranjat pe tavă. «De unde este cozonacul ăsta?», mă întreabă tovarăşul. De la Sector, îi spun. «Tu n-ai făcut?». N-am făcut! Mi-a fost ruşine să-i spun că pentru mine am făcut şi pentru ei nu.
«Uite, noi mergem să ne plimbăm şi tu ne faci cozonac până ne întoarcem!». În două ore am făcut cozonac acolo, în vilă, în cuptor. I-au pus în maşină şi i-au luat cu tot cu tăvi la Bucureşti. A treia zi de Paşte, când am ajuns la Bucureşti, am mai văzut doar unul în bucătărie. Şi o întreb pe fata din casă: Olimpia, cine a mâncat, mă, cozonacii ăia? «Dumnealor au mâncat», a zis fata. Lui îi plăcea cozonacul simplu, numai cu stafide”, îşi aminteşte Suzana Andreiaş.
Iepuraşul de Paşti, „fugărit” din magazine
Chiar dacă liderii comunişti vopseau ouă de Paşti şi împodobeau brazi de Crăciun în propriile case, pentru cei mulţi nu erau „recomandate” astfel de lucruri. Totuşi, artiştii plastici pictau diferite obiecte cu iepuraşi, în preajma Învierii. La începutul anilor ’70, autorităţile au pornit o campanie de verificare a felicitărilor care se vindeau în magazinele „Fondului Plastic”. În documentele întocmite de activişti la acea vreme, putem citi: „În urma semnalării de organele locale de partid, s-au luat măsuri ca, prin conducerile Centrului de Librării şi Difuzare a Cărţii şi Organizaţiei de Comerţ Local, Fondului Plastic judeţean şi a cooperativei de artizanat, felicitările, ilustraţiile, reproducerile fotografice, lucrările de artă aplicată cu caracter mistico-religios să fie retrase din circulaţie”.
Tăbliţa de săpun
Religiozitatea mascată sau superstiţiile liderilor comunişti nu i-au împiedicat să-i persecute aprig pe „oamenii Bisericii”. Dincolo de eliminarea discretă a simbolurilor religioase din viaţa de zi cu zi a românilor, autorităţile comuniste au încercat – şi au reuşit parţial – eliminarea fizică a elitelor din mediile teologice.
Aceste acţiuni au fost desfăşurate cu precădere înainte de 1964 şi au culminat cu „fenomenul Piteşti”, experiment unic de exterminare a tinerilor teologi şi a intelectualilor, în general. Părintele Nicolae Bordaşiu, de la Biserica Silvestru din Bucureşti, relatează ceea ce a trăit în vremea detenţiei la Aiud: „Singura bibliotecă accesibilă erau pereţii scrişi de înaintaşi. Exerciţiile de scris se făceau cu acul pe săpun. Această expresie, fără explicaţie, e de neînţeles pentru cei de afară: săpunul îl primeai săptămânal, ca o felie mică, subţire, pe care răzuind var de pe perete cu un nasture formai un fond de tăbliţă.
Pe acesta, cu un vârf de sârmă, cine ştie de pe unde găsit şi ascuţit ca un ac, puteai însemna cuvinte de învăţat dintr-o Evanghelie, o poezie sau o limbă străină.” Părintele Nicolae Bordaşiu îşi aminteşte că atunci când a fost eliberat din închisoare a nimerit într-o conjunctură mai favorabilă, probabil o dată cu dezgheţarea relaţiilor autorităţilor comuniste cu Occidentul. Totuşi, el nu a scăpat de constrângerile totalitarismului, fiind trimis la munca de jos pentru reabilitare – îngrijitor de animale de experienţă.
Şi-a înmormântat tatăl creştineşte
În vreme ce Părintele Nicolae Bordaşiu reînvăţa să trăiască dincolo de gratii, materialismul dialectic lua o scurtă „pauză” în România, pe fondul încercărilor de credibilizare a noii garnituri de lideri ai Partidului.
Poate că în această zonă ar trebui să înscriem şi episodul în care Nicolae Ceauşescu admite ca tatăl său, Andruţă, să fie înmormântat după tradiţia creştină. Momentul este relatat de către Mihaela Moraru-Ceauşescu, fiica lui Marin Ceauşescu, unul dintre fraţii preşedintelui comunist. Ea rememorează, în cartea „Nu regret, nu mă jelesc, nu plâng”, cele văzute la înmormântarea lui Andruţă Ceauşescu, trecut la cele veşnice în 1969. „Era pur şi simplu copleşit de durere şi de deznădejde (n.r., Nicolae Ceauşescu). Umbla cumva rătăcit şi îndurerat prin cele două odăiţe din casa părintească (…) Acceptase «înmormântarea cu popi» de dragul bunicii, Lixandra, dar cu maximum doi”, scrie Mihaela Moraru-Ceauşescu.
Dacă nu ar fi fost executat la Târgovişte, la 25 decembrie 1989, şi ar fi murit de „moarte bună”, Nicolae Ceauşescu urma să fie înmormântat cu mare fast. Rămăşiţele sale pământeşti ar fi fost depuse cu pioşenie într-un Mausoleu special construit în acest scop.
„Adevăruri interzise”, cartea-interviu a lui Camil Roguski (arhitectul lui Ceauşescu), scoate la lumină chestiuni extrem de interesante. Astfel, aflăm că fostul lider comunist ar fi fost pregătit pentru eternitate asemenea lui Vladimir Ilici Lenin. Roguski afirmă că, înainte de toate, s-ar fi realizat un mulaj din ipsos după trupul lui Nicolae Ceauşescu.
„După mulaj (n.r., în cazul lui Lenin), s-a turnat un corp identic cu cel al defunctului, din oţel inoxidabil, dar gol pe dinăuntru. S-a scos apoi pielea mortului, a fost tăbăcită bine de tot, iar carnea şi scheletul mortului au fost incinerate, cenuşa băgându-se în corpul de oţel inoxidabil. Pielea tăbăcită a fost trasă pe acest calapod, cusută, pictată, aranjată perfect, de ziceai că este viu şi totul a fost băgat într-un sicriu cu vacuum”, spune Camil Roguski în dialogul cu Florentina Chivu.
Rămăşiţele pământeşti ale lui Ceauşescu ar fi fost depuse într-un Mausoleu construit lângă Casa Radio din Bucureşti, pe locul fostelor terenuri de tenis Venus. Tot în cartea „Adevăruri interzise”, Roguski spune că, iniţial, au existat două variante pentru amplasarea acestei construcţii – actuala clopotniţă a Patriarhiei Române şi împrejurimile Parcului Operei (Casa Radio).
Prima variantă a căzut deoarece Nicolae Ceauşescu s-a lovit de refuzul Patriarhului Teoctist, Prea Fericitul refuzând să mute sediul B.O.R. la Văcăreşti. Aceste planuri au fost făcute în anul 1987, fiind confirmate public după 1990 atât de către Patriarhul Teoctist, cât şi de către Ion Dincă, însărcinat cu „rezolvarea problemei”.
„Comuniştii s-au infiltrat în sânul Bisericii”



Părintele Vasile Gavrilă, realizatorul emisiunii „Duhovnicul de la miezul nopţii”, difuzată de postul public de televiziune, explică de ce românii au ieşit „căldicei” din punct de vedere spiritual după deceniile de totalitarism. În rândurile care urmează vă propunem spre lectură un fragment dintr-un dialog „La masa Adevărului” cu Părintele Vasile Gavrilă, publicat în ziarul „Adevărul”, la 3 iulie 2009.
Credinţa s-a conservat mai bine în perioada comunistă decât în timpul tranziţiei?
Pr. Vasile Gavrilă: Nu cred că putem trage o concluzie de acest gen. Lucrurile trebuie nuanţate. Într-adevăr, în perioada comunistă s-au conservat anumite aspecte legate de credinţă, de Biserică. Atunci, cine îşi manifesta credinţa o făcea cu un risc, cu o puternică asumare. Însă nu trebuie să neglijăm – uitându-ne acum în urmă, trăgând o linie – cum am ieşit noi cu credinţa, cu Biserica, după perioada comunistă, ce s-a conservat, ce s-a păstrat. După 1990 au fost anumite riscuri. Suntem ca în perioada persecuţiilor primare şi după edictul dat de Constantin cel Mare, păstrând proporţiile. Atunci creştinătatea s-a confruntat cu o persecuţie directă, foarte dură, apoi a intervenit libertatea. În perioada comunistă, creştinătatea s-a confruntat la început cu o persecuţie dură, dar apoi cu o persecuţie perfidă. Liderii comunişti au spus ei înşişi: „Stop cu martirajul, nu trebuie să mai facem martiri! Hai să-i compromitem!“. Şi a început compromiterea în rândul creştinilor, până la infiltrarea în sânul Bisericii.
Cu alte cuvinte, „Dezbină şi stăpâneşte!”...
Aici din nou a intrat în cursă acel proverb vechi şi autentic: „Divide et impera!“. Dar, într-adevăr, a ieşit o Biserică puţin întărită, pentru că venea după o perioadă de persecuţie. Însă oamenii înşişi aveau multe compromisuri, nu neapărat la nivel ierarhic, ci la un nivel simplu de tot. Spre exemplu, acela de a fi creştin şi de a avea şi carnetul de membru de partid. Mi-aduc aminte că în satul meu natal se făcea şedinţa de partid Duminica după Liturghie. Se părea că totul este în ordine. Din punctul meu de vedere, şi cred că şi al altora, nu era în ordine, pentru că era un compromis. N-am putea spune că atunci Biserica era mai puternică decât acum.

Luptătorii anticomunişti din munţi, anihilaţi prin trădare

Dosar: Secretul lui Bachus, adevărata poveste


18:09Afacerea lui Gheorghe Ştefănescu, botezat post-mortem „Bachus“, a început în 1971 în depozitul său de vinuri de pe Calea Griviţei, undeva la intersecţia cu Şoseaua Nicolae Titulescu.

Cum s-a născut “patrimoniul suferinţei” de la Sighet?
Romulus Rusan şi Ana Blandiana au adunat, la Sighetul Marmaţiei, zeci de mii de dosare, care numără, sinistru, victimele regimului comunist din România. După mai bine de 16 ani de eforturi şi convinşi că le vor mai trebui încă două vieţi ca să-şi ducă la final proiectul, cei doi scriitori vorbesc despre felul în care a luat naştere Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenşei. „Suntem pe cale să devenim ceea ce victimele acestei închisori au visat pentru noi”, speră poeta Ana Blandiana. La Sighet, socialismul nu-şi arată faţa umană. Din contră, rescrie, cu mărturii, documente şi sânge rece, georgrafia şi cronologia Gulagului românesc.
Memoria disidenţei, a sistemului concetraţionar şi a pedepselor absurde date de „călăii” comunişti va rămâne mereu în sufletul românilor care au cunoscut, pe pielea lor, asprimea comunismului. De 13 ani însă, Ana Blandiana şi Romulus Rusan se asigură că acest „patrimoniu al suferinţei” nu va muri odată cu „vechea generaţie”. De aceea, organizează, în fiecare an, timp de o săptămână, Şcoala de vară de la Sighet, unde adolescenţi din toată ţara sunt puşi faţă în faţă cu istoria pe care nu au trăit-o.
Proiectul Memorialului a început, timid, în anul 1992, când semnalele de la Bucureşti nu arătau clar dacă România era un regim democratic sau neocomunist. Pe hârtie, proiectul celor doi scriitori, nu avea nici urmă de greşeală: un muzeu creat pe fundaţia uneia dintre cele mai aspre închisori din România. Astfel, în luna ianuarie a anului 1993, a fost supus aprobării Consiliului European. Pentru a obţine protecţia instituţiei de la Strasbourg a fost însă nevoie de expertiza a două comisii, pentru Patrimoniul Cultural European şi pentru Drepturile Omului, care au vizitat, în acelaşi an, oraşul de pe Tisa.
„De la bun început, proiectul Memorialului a fost pus pe aceste două coordonate: drepturile omului şi patrimoniul cultural, fiindcă era vorba de un moment istoric, deşi în acea perioadă era o ruină”, explică Romulus Rusan. Jose Maria Ballester, preşedintele Comisiei pentru Patrimoniul Cultural s-a întors, ieri, la Sighet pentru a le povesti adolescenţilor experienţa sa din România.
Ana Blandiana: Cu preţul nostru, comunismul din Vest nu a reuşit să ajungă la putere
„Într-o zi, m-a sunat secretarul general al Consiliului Europei şi mi-a dat această misiune, de a vedea în ce măsură se poate pune pe picioare un memorial la Sighet. Atunci, mi-am dat seama că această clădire nu va fi doar un simplu muzeu, o instituţie, ci un loc în care au fost victime tocmai pentru a deschide ochii tinerilor care nu au cunoscut suferinţele carcerei comuniste”, îşi aminteşte Jose Maria Ballester. După vizite lungi, atât la Sighet, cât şi la Bucureşti, după analize riguroase şi dezbateri optimiste, răspunsul Consiliului nu putea să fie decât pozitiv. „Ne-am întrebat cum se poate lucra cu memoria, cum poate fi tratată memoria. Memorialul de la Sighet, care reuşeşte să răspundă la aceste întrebări, este un patrimoniu istoric şi politic dar, înainte de toate, este şi unul emoţional. Nu puteam să nu ţinem cont de acest patrimoniu al durerii, al suferinţei”, explică fostul funcţionar european.
„Nu este posibilă o unificare adevărată a Europei dacă nu se vor unii şi obsesiile celor două Europe, cea occidentală şi cea de Est. Să nu uitaţi că aceasta din urmă vă aduce ca zestre suferinţa prin care nu aţi trecut, tocmai fiindcă am trecut noi. Cu preţul nostru, comunismul din Vest nu a reuşit să ajungă la putere”, i-a explicat atunci Ana Blandiana lui Jose Maria Ballester. Astăzi, le explică acelaşi lucru celor 57 de tineri care vor să înţeleagă de ce România europeană are aceeaşi „vârstă” ca buletinul lor.
„În 1992, când a început totul, România nu era membră nici a Consiliului Europei din cauza mineriadei din iunie 1990. Asta a fost o piatră grea de încercare pentru noi. În plus, eram inamicii numărul unu ai României, pentru că Alianţa Civică era atunci printre singurele forţe care luptau împotriva guvernului pentru adevărul mineriadelor şi Revoluţiei”, povesteşte Ana Blandiana. Dacă răspunsul european nu s-a încurcat în aparatele birocratice, iar Memorialul putea arăta protecţia Consiliului European, în România, procesul a urmat un periplu mai degrabă cinic. „Am fost ajutaţi de Corneliu Coposu, personajul cel mai important al politicii româneşti în ceea ce priveşte prestigiul moral. El a aranjat într-un mod absolut personal o întâlnire cu Petre Ninosu, ministrul Justiţiei, dar care a trebuit să se consulte cu ministrul de Interne. Urmau să mai treacă încă trei ani ca Memorialul de la Sighet să fie decretat o instituţie de interes naţional.”, mărturiseşte Ana Blandiana. Au urmat insultele presei „de partid”, care spuneau că pe malul Tisei se construieşte „sacrilegiul de la Sighet”, care vinde în Occident suferinţa românilor.
Sprijinul financiar pentru construcţia muzeului, „capitol” pe care Ana Blandiana şi Romulus Rusan nu-l incluseseră în proiectul lor, a venit din străinătate. În plus, după cum spune poeta, „Toate acele insulte din presă îi împiedicau să renunţe. Trebuia să mergem mai departe, să facem rost de bani. Astfel s-a născut Fundaţia Academia Civică, cu reprezentanţe în principalele centre ale exilului românesc: Paris, Los Angeles şi Munchen. Încet, banii s-au strâns. Aşa s-a născut primul memorial al victimelor comunismului din Europa. Abia după 13 ani, avea să fie făcut următorul”.

Ieseanul care a trecut prin Iad

Petru Tudosie a participat la Experimentul Pitesti, "cea mai cumplita barbarie a lumii contemporane" dupa cum o caracteriza disidentul rus Alexandr Soljenitin, laureat al Premiului Nobel. Ieseanul, fost detinut politic, a supravietuit in tinerete la "reeducarea prin tortura". Metode de schingiuire: bataia colectiva in cerc, obligarea detinutilor sa manince fecale si sa bea urina, "impartasanii" cu fecale, smulgerea parului si strivirea degetelor, "picatura chinezeasca", obligarea detinutilor sa linga closetele si statul in pozitii fixe ore in sir cu greutati atirnate in spate.

Tinereţe furată de comunişti


18:08După 1947, sute de elevi şi studenţi anticomunişti din toată România au petrecut ani lungi şi grei în închisoare. Lăcrămioara Stoenescu a cercetat şi a strâns poveştile lor dramatice în volumul „De pe băncile şcolii în închisorile comuniste“, recent apărut la Editura Curtea Veche.

Experimentul Piteşti avea metode crunte de tortură - Aşa îi chinuiau pe deţinuţii politici
http://www.libertatea.ro/stire/experimentul-pitesti-avea-metode-crunte-de-tortura-asa-ii-chinuiau-pe-detinutii-politici-294825.html
După cum aţi putut afla din Libertatea de ieri, 101 romani au căzut victime ale "Experimentului Piteşti", teribila "reeducare prin tortură", practicată intre anii 1949 şi 1952 in inchisoarea aflată in oraşul din Trivale, dar şi in alte temniţe romaneşti.
În volumul “Experimentul Piteşti” (foto mic), editat de Fundaţia Culturală Memoria, filiala Argeş, sunt reproduse în desene câteva dintre cele mai crunte metode de tortură folosite de torţionari împotriva deţinuţilor politici:
♦ În noaptea Paştelui, deţinuţii politici care au refuzat să-şi facă demascarea totală în cursul anchetei de la Securitate erau “împărtăşiţi” cu materii fecale.
♦ Deţinutul politic era bătut cu cruzime la tălpi, până la leşin, pentru a-l determina să îşi facă demascarea.
♦ Victima era bătută cu sălbăticie la fund, până la sângerare şi leşin.
♦ Deţinuţii erau forţaţi să se tortureze reciproc şi îndelung, până la epuizare, prin aşezarea unuia în spatele celuilalt, prin rotaţie.
♦ Deţinuţii bănuiţi că încă ascund informaţii erau băgaţi de către torţionari cu capul în oale cu urină.
♦ Deţinuţii sunt forţaţi să-l scuipe în gură pe şeful lor de lot (de luptă anticomunistă), pentru a-l face să se răzbune, demascându- i.
♦ Victimele erau bătute cu bâtele, fiind forţate să treacă printre două grupe de torţionari, ce le aplicau lovituri nimicitoare.
♦ Deţinuţii erau forţaţi să stea în genunchi, cu mâinile la spate şi să mănânce din gamelele cu mâncare fierbinte.

În România anului 1951 - tablourile lui Stalin, cu ochii scoşi!




Într-o dimineaţă din vara anului 1951, într-unul din sediile S.S.I. (Serviciul Secret de Informaţii), pe un coridor întreg s-au scos ochii lui Stalin de pe două tablouri.
Pentru cine reuşeşte să se transpună şi să-şi reimagineze atmosfera acelor timpuri, un asemenea fapt întîmplat în interiorul sediului Serviciului Secret de Informaţii, un loc sacru, unde toţi ofiţerii erau selecţionaţi după criteriile cele mai severe, verificaţi şi supraverificaţi, era de neconceput. Ei, bine! În sediul S.S.I., s-au scos ochii de pe tablourile lui Stalin! Scandalul a fost imens; nervii şi acuzaţiile consilierului sovietic nu au cunoscut limite!
Principalele acuzaţii s-au îndreptat spre generalul Nicolau:
"Cum v-aţi selecţionat colaboratorii? Duşmanii au reuşit să se strecoare în rîndurile dvs.!"
"Ce educaţiei aţi asigurat acestor oameni? Ce vigilenţă există în cadrul S.S.I. dacă duşmanul a reuşit să se strecoae în interior şi să acţioneze atît de deschis?"
Un asemenea caz oferea posibilitatea unor anchete, s-au creat tensiuni, se făceau aluzii mai directe sau mai voalate împotriva lui Nicolau, dar se pierdea mai ales mult timp preţios cu o serie de oameni angrenaţi în anchete şi cercetări inutile.
Analizînd extrem de sumar acest caz, este evident pentru orice profesionist şi neprofesionist că dacă un duşman ar reuşi să pătrundă, indiferent în ce serviciu secret, din indifferent ce ţară, pentru a aduce daune în cadrul acelui serviciu, atunci ar fi absolut ultimul lucru care i-ar trece prin cap: să scoată ochii unor portrete ce reprezintă pe indiferent cine din acea ţară. Un asemenea act ar provoca automat o stare de alarmă, fără însă să aducă absolut nici un profit misiunii principale, celui pătruns în acel Serviciu Secret.
Generalul Nicolau a realizat desigur imediat substratul acestei manevre perfide, în spatele căreia nu puteau fi decît consilierul sovietic Spandarian, ajutat de omul său, Protopopov. Scopul era compromiterea lui Nicolau, iar lumina verde pentru această acţiune trebuia să vină de undeva de la Beria.
Altă variantă nu era posibililă; nu prea rămîne cîmp pntru alte speculaţii.
Citeste mai mult...

Cum a murit şeful luptei anticomuniste din Apuseni
Vânătorii de securişti” au identificat mormântul liderului Rezistenţei anticomuniste din zona Răchiţele, Teodor Şuşman. "Tatăl moţilor" a fost împuşcat de miliţia comunistă. Locul mormântului nu a fost niciodată marcat cu o cruce.
Istoricii de la Centrul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România vor începe, în ziua de 22 iunie, deshumarea osemintelor unuia dintre liderii rezistenţei anticomuniste din Munţii Apuseni. Este vorba de Teodor Şuşman, fost primar al comunei Răchiţele, din judeţul Cluj, sat care este localitatea natală a premierului Emil Boc. „România Liberă" este primul ziar care a publicat, în urmă cu câţiva ani, odisee luptătorilor anticomunişti din Grupul Şuşman.
Cererea referitoare la deshumare a fost formulată de rudele eroului, Teodor Constantin Şuşman şi Dorina Carmen Şuşman. Echipa de istorici care va participa la deshumare va fi coordonată de directorul Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului, Marius Oprea, şi îi include pe Gheorghe Petrov, de la Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca, pe Paul Scrobotă, de la Muzeul de Istorie din Aiud, şi pe Horaţiu Groza, de la Muzeul de Istorie din Turda. Istoricul Gheorghe Petrov spune că „Grupul „Teodor Şuşman" reprezintă unul dintre cele mai importante repere ale rezistenţei anticomuniste româneşti. Cauzele care au dus la constituirea grupului sunt similare celor care au determinat şi apariţia altor grupări de partizani şi au fost reprezentate de procesul de stalinizare în care a fost angajată societatea românească după cel de-al doilea Război Mondial. Grupul nu şi-a propus acţiuni concrete de sabotare a regimului comunist, membrii lui au fugit în munţi de teama represiunilor, a puşcăriei, fără însă a-şi propune ceva efectiv după această fugă. Acţiunile lor armate vizau doar aprovizionarea personală, obţinerea de materiale şi informaţii, precum şi găsirea unui adăpost temporar. Membrii organizaţiei erau conjunctural împreună, ei nu aderaseră la aceeaşi luptă, doar supravieţuiau mai bine împreună sau se alăturaseră din oportunism, pentru că erau convinşi că americanii vor veni. Fiecare membru al grupului avea un litigiu cu noul regim şi de aceea a preferat temniţei calea pădurii. Ei nu se opuneau făţiş regimului, ei îl ocoleau, se străduiau să nu i se integreze, iar calea muntelui era cea mai potrivită acestui obiectiv. Având în vedere forţele şi logistica masate în capturarea şi suprimarea unor oameni simpli, se poate spune, fără ironie, că fuga lor a fost eroică".
Teodor Şuşman, „Tatăl Moţilor"
Teodor Şuşman senior, liderul grupului, a fost primar al comunei Răchiţele. Îl regăsim în această între anii 1922-1928 şi 1930-1934, iar apoi în toată perioada războiului (1939-1945). El a refuzat să adere la PCR şi a făcut propagandă electorală pentru Partidul Naţional Ţărănesc. „Teodor Şuşman senior, zis a Lipchii, s-a născut la 24 februarie 1894 în satul Răchiţele. Era de religie greco-catolică şi în tinereţe a primit o educaţie bună. În data de 1 septembrie 1924 se căsătoreşte cu Ecaterina, fiica lui Boc Onuţ şi Oniţa. Soţii Şuşman au avut împreună cinci copii, patru băieţi (Teodor jr., Traian, Avisalon, Emil) şi o fiică (Romulica)", spune istoricul Gheorghe Petrov.
Familia Şuşman senior avea două gatere de cherestea şi un depozit de material lemnos în Răchiţele, un magazin sătesc, animale, pământ, dar şi 295 de familii de albine. Teodor Şuşman devenise unul dintre fruntaşii moţilor încă din anii 1920, când a militat cu succes pentru împroprietărirea moţilor cu pădurile şi păşunile „optanţilor", adică cetăţenilor din Imperiul Austro-Ungar, care au refuzat să accepte cetăţenia română şi care au fost expropriaţi. Teodor Şuşman, împreună cu Amos Frâncu, cel care înfiinţase în anul 1918 Senatul Naţional Român din Cluj, şi cu protopopul ortodox Aurel Munteanu, au ajuns în audienţă la Regele Ferdinand I al României. Teodor Şuşman a obţinut dreptul moţilor să îşi exploateze pădurile şi să îşi pască turmele pe şanţurile de la marginea drumurilor, în timpul transhumanţei către Dobrogea. În timpul războiului, perioadă în care Huedinul se aflat sub ocupaţie maghiară, Teodor Şuşman a asigurat aprovizionarea cu cereale a comunei Răchiţele peste munte, prin Câmpeni şi Beiuş.
Calvarul
După război, însă, a început calvarul „Primele represalii au constat în înlăturarea sa din funcţia de primar, în 1945, pentru ca peste doi ani să-i fie închis magazinul, urmând apoi sechestrarea depozitului de cherestea şi valorificarea materialului existent în interes personal de către primul primar comunist al comunei, Suciu Paşcu", spune Gheorghe Petrov. Suciu Paşcu era una dintre rudele premierului Emil Boc, la fel ca şi Ecaterina, soţia lui Teodor Şuşman. Suciu Paşcu era în duşmănie cu Teodor Şuşman, pentru că cei doi s-au certat din cauza unor afaceri, deşi, în perioada în care Teodor Şuşman fusese primar, Suciu Paşcu fusese viceprimarul său.
În 18 august 1948, Securitatea împreună cu Miliţia a încercat arestarea lui Şuşman şi a altor apropiaţi, însă mulţi dintre cei vizaţi au reuşit atunci să fugă şi să se ascundă. La început, grupul de partizani a fost alcătuit din nouă persoane.
În primele trei săptămâni de la constituire, grupul s-a adăpostit la joagărul lui Şuşman din Valea Firii. În acea perioadă, membrii grupului deţineau mai multe arme de vânătoare, arme militare de tip ZB, carabine ungureşti, pistoale, grenade şi un binoclu. În noiembrie 1948, Teodor Şuşman senior, împreună cu trei dintre băieţii săi şi ceilalţi membri ai grupului au părăsit zona Răchiţele şi au mers spre zona Padiş, în Munţii Bihorului. Aici, Şuşman spera să obţină sprijin de la un pădurar. Pădurarul Magda a fost de acord să-i ajute atât cu alimente cât şi la construirea unei colibe. Membrii grupului au rămas în Padiş încă patru săptămâni, dar în 16 decembrie 1948, au fost surprinşi de o unitate de Securitate, care a deschis focul. Traian Şuşman, cel de-al doilea fiu al lui Şusman senior, a fost atunci prins şi arestat.
Alţi partizani
Pe lângă fiii lui Teodor Şuşman, în grupul de partizani a activat şi nepotul său, Leon Şuşman, care fusese ajutor de şef în Poliţia legionară şi avea studii de teologie greco-catolică. De asemenea, a luptat şi fratele lui Leon, Gheorghe. De asemenea, în cadrul grupării de rezistenţă armată au mai activat şi alte persoane, precum Ioan Cioată, Gheorghe Micuţ, Ioan Bartoş, Petre Burticel ori soţii Mihai şi Lucreţia Jurj.
Membrii familiei Şuşman au cerut ajutor din partea anglo-americanilor. Ei erau convinşi că occidentalii vor începe în curând lupta armată împotriva comuniştilor şi pregăteau o ridicare generală a moţilor. Ei străbăteau satele şi încercau să înjghebeze viitoarea organizare a armatei de rezistenţă, care urma să lupte aidoma lăncierilor şi puşcaşilor lui Avram Iancu, cei care transformaseră Munţii Apuseni într-o cetate de necucerit în perioada 1848-1849. Fraţii Şuşman au încercat să ia legătura cu membrii grupului Grimalski, paraşutat în România. După capturarea rapidă a celor paraşutaţi, fraţii Şuşman au rămas fără speranţa vreunui ajutor din partea anglo-americanilor.
Primele victime
Ecaterina sau Catrina cum mai este cunoscută soţia lui Teodor Şuşman, a murit la 26 aprilie 1950 în împrejurări neelucidate, iar ulterior, cei doi copii mai mici, Emil şi Romulica, au fost şi ei reţinuţi, condamnaţi şi apoi deportaţi în zona Feteşti, de unde nu s-au mai întors.
Sub acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale, tâlhărie, deţinere ilegală de arme, constituire în bandă politică înarmată, Tribunalul Militar din Cluj l-a condamnat în contumacie pe Teodor Şuşman la 15 ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civilă şi confiscarea integrală a averii, iar pe fii săi, Teodor junior şi Avisalon, la 12 ani de muncă silnică. În gospodăria lui Teodor Şuşman a fost stabilit Postul local de Miliţie şi Securitate.
În prima parte a lui octombrie 1950, grupul a încercat să dea o ripostă terorii declanşate de autorităţi în Răchiţele şi, în acest scop, a fost plănuită o acţiune împotriva casierilor de la societatea de exploatare a lemnului IPEIL Beliş. La locul stabilit nu au sosit însă casierii, ci unii membrii din conducerea exploatării forestiere. Partizanii i-au oprit, au efectuat o percheziţie asupra lor şi au reţinut o haină de piele, o raniţă, o pătură şi o sumă mică de bani. La o săptămână de la incidentul de pe Someşul Cald, grupul Şuşman a executat o acţiune asemănătoare asupra Cooperativei din Giurcuţa de Sus. Membrii grupului au luat mai multe obiecte, precum şi o sumă de bani. Pentru a nu crea probleme gestionarului, pe o bucată de hârtie a fost reconstituit în detaliu tot inventarul obiectelor.
Cum au murit trădătorii lui Şuşman
Teodor Şuşman i-a pedepsit pe sătenii care l-au trădat şi care au pricinuit prinderea fiului său, Traian Şuşman. Până acum, istoricii au găsit doi dintre cei care au căzut victime răzbunării.
Moartea lui Petru Purcel
Istoricii au descoperit că unul dintre săteni, Petru Purcel, avusese o relaţie foarte bună cu familia Şuşman. El era un fel de angajat al familiei, pentru că avea mulţi copii şi o situaţie materială dificilă. După ce a fost arestat şi „prelucrat" de Securitate, a încercat să participe la prinderea partizanilor. Acţiunea întreprinsă de Securitate în Padiş, în urma căruia a fost prins Traian Şuşman, în decembrie 1948, a fost întemeiată pe informaţii oferite de Petru Purcel. „Faptele sale au putut pe bună dreptate să atragă răzbunarea partizanilor în sensul suprimării acestuia, acest lucru fiind presupus şi astăzi în rândul populaţiei din Răchiţele. Pe baza surselor documentare cunoscute, este însă dificil să confirmi sau să infirmi o astfel de supoziţie", spune Gheorghe Petrov.
Moartea lui Suciu Paşcu
Primul primar comunist din Răchiţele, Suciu Paşcu, avea o relaţie conflictuală cu Teodor Şuşman senior. Totul a pornit de la neînţelegeri legate de bani. Cei doi au fost asociaţi la administrarea magazinului din Răchiţele, însă, de la mijlocul anilor '30, relaţiile dintre ei s-au deteriorat. În 1945, Teodor Şuşman a fost înlăturat din funcţia de primar, iar peste doi ani, Suciu Paşcu i-a închis magazinul, după ce acesta fusese jefuit, se pare, chiar prin complicitatea primarului Suciu Paşcu. A urmat sechestrarea depozitului de cherestea, iar materialul existent a fost valorificat în interes personal de către acelaşi Suciu Paşcu. A urmat răzbunarea lui Teodor Şuşman. În noaptea de 19-20 august 1951, pe la orele 22,30, Suciu Paşcu a fost chemat de acasă de către două persoane, care s-au dat drept miliţieni. „Suciu Paşcu a fost dus undeva în munţi, acolo fiindu-i prezentat Şuşman senior, legat la mâini, în postură de arestat. Falşii miliţieni îşi joacă rolul până la capăt, iar Suciu cade în capcană fiind convins că totul este real, manifestându-şi bucuria că banditul a fost prins, şi chiar cerând o armă pentru a-l împuşca. După această scenă, cortina cade, Teodor Şuşman îşi desface legăturile şi începe judecata. Suciu este găsit vinovat de trădare, condamnat la moarte şi apoi executat de însuşi Şuşman senior", spune istoricul Gheorghe Petrov.
Prigoana
Între 1948 şi 1953, au avut loc mai multe ciocniri între fraţii Şuşman şi Securitate. De fiecare dată, haiducii anticomunişti au învins. În aceste lupte, şapte securişti au fost omorâţi, iar şapte au fost răniţi. Din partea luptătorilor anticomunişti, au căzut trei persoane. Furioşi, securiştii au început să îi prigonească pe părinţii, soţiile şi copiii eroilor din Apuseni. Şapte persoane au fost arestate şi trimise să îşi sfârşească zilele în minele de plumb sau în zarca Aiudului, una dintre cele mai sinistre puşcării comuniste.
În conştiinţa oamenilor, fraţii Şuşman au căpătat aura unor adevăraţi eroi. Ei făceau dreptate prin satele din Apuseni. Fraţii Şuşman pedepseau abuzurile primarilor şi miliţienilor ori îi băteau pe activiştii comunişti care îi prigoneau pe ţăranii care refuzau sau nu puteau să predea cotele obligatorii de alimente, prin intermediul cărora autorităţile criminale comuniste urmăreau să provoace foamete printre cei care se opuneau cel mai dârz stalinismului.
A murit pe Dealul Suliţa
Ca să îşi facă rost de bani, haine, medicamente şi alimente, Teodor Şuşman făcea negoţ cu diferite mărunţişuri, de la icoane până la cuţite ori basmale. El era cunoscut de săteni drept Petre din Călăţele.
Teroarea generalizată a comuniştilor a dus, în 15 decembrie 1951, la o primă victorie importantă în lupta cu partizanii. În dimineaţa acelei zile, Teodor Şuşman se afla adăpostit în şura lui Teodor Moldovan din Răchiţele, situată pe locul numit Dealul Suliţa. Istoricul Gheorghe Petrov spune „pe la ora 8, proprietarul s-a prezentat la Postul de Miliţie din Răchiţele, unde a reclamat faptul că s-a dus să dea de mâncare la oi şi văzând că uşa şurii era legată pe dinăuntru s-a uitat printr-o crăpătură şi a văzut că înăuntru este cineva care doarme cu o armă lângă el". Şura a fost înconjurată şi asupra ei a fost executat un puternic foc cu armament de infanterie. Apoi, înăuntru a fost găsit cadavrul lui Teodor Şuşman senior. Cadavrul a fost îngropat într-o râpă. Locul mormântului nu a fost niciodată marcat cu o cruce.
Două grupuri de partizani
După capturarea şi moartea lui Teodor Şuşman, membrii grupării de rezistenţă au decis să se despartă în două cete, ca să reducă riscul de a fi prinşi. Nepoţii lui Teodor Şuşman, Leon şi Gheorghe Şuşman au început să activeze în zona Poşaga, iar Teodor şi Avisalon Şuşman au condus gruparea care acţiona în zona Huedin - Câmpeni.
Prinderea lui Leon şi Gheorghe Şuşman
În zona Poşaga, au fost infiltraţi 10 „geologi", în fapt ofiţeri de Securitate, conduşi de maiorul Constantin Vieru. Ei au reuşit să recruteze un trădător, cunoscut sub numele conspirativ „Maxim Ionescu", a cărui identitate reală este, deocamdată, necunoscută. De la trădător, călăii au aflat că Leon şi Gheorghe Şuşman urmau să serbeze Sfântul Ilie împreună cu Ilie Brad şi preotul greco-catolic Simion Roşa în casa lui Vasile Crişan din satul Segarcea. În noaptea de 18 spre 19 iulie 1957, Securitatea a atacat casa în care se aflau membrii rezistenţei. Aceştia s-au apărat cu arma în mână. Leon Şuşman a fost grav rănit şi a murit ulterior în spital. Preotul Simion Roşa a murit pe loc. Vasile Crişan a fost rănit şi luat prizonier, la fel ca şi Gheorghe Şuşman, care scăpase nevătămat. Torturat groaznic şi şantajat cu executarea tuturor membrilor familiei, Gheorghe Şuşman a cedat anchetatorilor şi a dezvăluit numele unora dintre partizani. Familii întregi de moţi au luat drumul puşcăriei.
Fii lui Teodor Şuşman, arşi de vii
Tragedia familiei Şuşman a continuat. În data de 2 februarie 1958, fraţii Teodor şi Avisalon Şuşman, fiii fostului primar din Răchiţele, au fost depistaţi şi blocaţi într-o şură din satul Traniş, unde au fost asediaţi. Aceştia au luptat vitejeşte. Pentru că nu au reuşit să îi înfrângă, securiştii au dat foc şurii. În urma autopsiei, medicul Securităţii a stabilit că „bandiţii au ars de vii".
Vărul lui Boc: „Şuşman era un tâlhar!"
Trecerea anilor încă nu a potolit spiritele în Răchiţele. Vărul premierului Emil Boc, preotul ortodox Toadere Boc, a cărui fiică a fost angajată la cancelaria prim-ministrului, este de părere că Teodor Şuşman ar fi fost „un tâlhar şi un criminal". De aceeaşi părere este şi Teofil Răchiţeanu, profesor de istorie în Răchiţele, despre care Emil Boc spune că i-a fost model în viaţă. Teofil Răchiţeanu spune că satul a avut mult de suferit din cauza partizanilor. Ceilalţi săteni spun, însă, că atitudinea lor este explicabilă, deoarece ei erau rude cu cei executaţi de partizani, Suciu Paşcu, respectiv Petru Purcel.
...