ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

Un om care a salvat biserici
http://www.romanialibera.ro/opinii/aldine/un-om-care-a-salvat-biserici-190632.html
În timp ce Nicolae Ceauşescu se pregătea să semneze actul de demolare al unui număr impresionant de biserici, pe la începutul anilor '80 ai veacului trecut, a apărut o rază de speranţă în privinţa sfintelor lăcaşuri: s-a propus Sinodului B.O.R. un plan de salvare a unora dintre acestea, prin translarea lor, retragerea în spatele unor blocuri sau alinierea cu cvartalurile în construcţie.
Unii credincioşi au socotit această idee ca fiind de inspi­raţie divină. Reuşita acestui proiect legendar, cu care s-a întâmplat să fie de acord şi Ceauşescu, se datorează proiectatntului ing. Eugen Iordăchescu şi realizatorilor George Cristian Popa Mijea, Spiru Sterie, Anghel Ştefan şi altora, uniţi în gând şi în inimă prin voinţa tenace de a reuşi şi a convinge că imposibilul poate deveni posibil
. Fără admirabilul aport al realizatorilor, multe dintre aceste biserici, monumente istorice şi de artă, s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Unul dintre cei mai vrednici dintre ei a fost George Cristian Popa Mijea, născut la Craiova, la 26 ianuarie 1947, care moştenea îndelungi tradiţii patriotice şi religioase de la strămoşii săi ardeleni. Primele atestări documentare ale numelui de familie apar, în Ţara Făgăraşului, pe la sfârşitul veacului al XVII-lea, referindu-se la Alexiu Mija, bun gospodar şi paroh al comunităţii Toderiţa. În slujba neamului românesc, urmaşii acestui Alexiu, preoţi sau învăţători, au construit lăcaşuri de învăţământ, oferindu-le o şansă sătenilor din Toderiţa, ce au putut să-şi dea copiii la şcoală românească. Dar, datorită perseverenţei în a instrui copiii în limba română, unii dintre aceşti Popa Mijea au fost persecutaţi de autorităţile austro-ungare şi, ca mulţi alţi ardeleni, au pribegit în Ţara Românească. În 1877, Gheorghe Popa Mijea, înrolat în armata română, a participat la Războiul de Inde­pendenţă. El era bunicul lui George Cristian.

Fiul lui Gheorghe, actorul George Popa Mijea, tatăl lui George Cristian, a suportat regimul de detenţie în comunism, din pricina convingerilor lui religioase. Aşadar, George Cristian Popa Mijea era, prin tra­diţia familiei, cel mai potrivit să se implice în translările monumentelor. Începutul a fost mutarea Schitului Maicilor în 1982. În 1985 s-au salvat biserica şi clopotniţa de la Arhivele Statului; în 1984 s-a translat Biserica Sf. Ilie din Rahova; au urmat: Bisericile Cuibul cu Barză, Capra, Sf. Ioan cel Nou şi statuia dom­niţei Bălaşa. Inginerul George Cristian Popa Mijea s-a stins din viaţă la 4 noiembrie 1996, fiind ultimul vlăstar al neamului Mijea. Măcar a apucat prăbuşirea comunismului! Fără contribuţia lui şi a colegilor lui,toţi oameni deo­sebiţi, Bucureştiul ar fi arătat şi mai sărac în monumente istorice decât este acum
. Trebuie remarcat, cu multă tristeţe, că multe alte monumente, scăpate de Ceau­şescu, au fost distruse după 1989.

Cum a cochetat comunismul cu satira
Comedia satirică „Directorul nostru“, regizată de Jean Georgescu, după o nuvelă a lui Gheorghe Dorin, a produs un imens scandal în epocă, scandal care s-a lăsat cu interzicerea celebrului regizor.

Premiera filmului a avut loc pe 29 martie 1955, simultan la şase din cele mai mari cinematografe bucureştene. Distribuţia promitea mult: Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu-Birlic, Mişu Fotino, Dem Savu, Radu Beligan ş.a. La sfârşitul filmului însă, după hohotele de râs, au urmat lacrimi … de cerneală şi un întreg surghiun la care maestrul a fost supus.
La puţin timp după premieră, Jean Georgescu a dorit să fie cât se poate de clar cu privire la filmul său şi a dat un interviu pentru publicaţia „Informaţia Bucureştiului“.
„Filmul meu atacă violent moravurile birocratice practicate în unele din instituţiile noastre, condamnă prin ascuţişul satirei pe acei funcţionari cu răspunderi mari sau mai mici care, cu bună ştiinţă, tolerează aceste stări de lucruri, cultivând servilismul, chiulul, necinstea.
Acţiunea nuvelei are loc într-un spaţiu limitat, impropriu pentru desfăşurarea unui film. Riscam să-i dăm un caracter static, obositor. Devenea, aşadar, necesar să extindem acţiunea, să introducem câteva scene de aerisire care să permită actorilor mai multă mişcare, să implice schimbări de decoruri, varietate în compoziţia imaginilor.“
Comuniştii nu au simţul umorului
Criticii de film, servili regimului comunist, s-au întrecut în a-l ataca pe regizor, deşi cu toţii cunoşteau corupţia, nepotismul, automulţumirea, servilismul, aroganţa şi multe alte carenţe ale birocraţilor. Satira, de care s-au amuzat cu luminile stinse, a devenit ulterior, pe hârtie, în opinia celor mai blânzi dintre critici, rodul imaginaţiei regizorului sau evenimente ce se petreceau în cu totul altă epocă decât cea comunistă. Cei mai îndârjiţi însă proclamau: „ … în felul în care este prezentată întreprinderea D.R.G.B.P. nu se poate vorbi de o exagerare artistică, ci de o viziune greşită…“
DRGBP-ul, instituţia liniştită în care viaţa se desfăşoară domol, fără zguduiri, şi unde totul se împarte egal (ţinând cont de funcţii), este o imagine reală a ceea ce se putea vedea în anul 1955. Există două personaje ce aparţin „lumii vechi“: curajosul funcţionar Tănase Florescu de la imprimate, cel care provoacă „răzmeliţa“ şi arhivarul Ciubuc – naiv, temător şi chiar linguşitor. Alături de aceştia apare omul de tip nou – Directorul, îngâmfat şi tiranic până când îşi simte poziţia ameninţată. În acest context are loc celebra scenă a „dialogului scaunelor“.
Filmul nu a fost interzis de autorităţi, însă a fost marginalizat, rulând doar la Cinematecă, unde accesul spectatorilor era greoi, iar în ultimii ani ai comunismului a fost difuzat şi la televizor, după o atentă cosmetizare realizată prin tăierea secvenţelor incomode.

Loturile din Giurgiu (1948-1955)
În oraşul Giurgiu, au existat mai multe organizaţii anticomuniste, numite de Securitate subversive. Acestea erau: ...

Amintiri din puşcăria groazei: Fortul 13 Jilava


20:37„Dacă vrei să trăieşti, bagă paie sub haine". Acesta este doar unul dintre mesajele scrise pe pereţii temutului Fort 13 din Penitenciarul Jilava.

Cum au masacrat comuniştii jumătate de milion de cai
Peste 500.000 de cabaline din România au fost ucise la ordinul autorităţilor între anii 1958 şi 1965. Comuniştii au decis atunci că în agricultură este nevoie doar de tractoare şi utilaje
, forţa animală urmând să dispară.

Ce citesti?


Experiente carcerale in Romania

Turnat de propria mamăExclusiv EVZ




Un arhitect a descoperit că mama sa a colaborat cu Securitatea chiar împotriva lui. Femeia urmărea să zădărnicească planurile fiului său de a fugi în...

„Am fost ţinuţi o săptâmână într-un vagon de vite”


Acum 1 orăLa doar şase ani, Dumitru Leahu a fost luat pe sus împreună cu familia şi aruncat în Bărăgan, pentru că era basarabean. Originar dintr-o familie de intelectuali, Leahu este unul din supravieţuitorii Holocaustului comunist. În clasa I, muncea cot la cot cu adulţii ca să aibă ce mânca,

Monica GROSU - Detenţia feminină în România anilor 1945-1989

Segment mai puţin investigat de literatura genului, detenţia feminină în România anilor 1945-1989 constituie o arie de studiu de o vădită importanţă şi de un real interes nu doar pentru cercetători, ci şi pentru publicul larg. Este tocmai ceea ce îşi propune cartea tînărului şi activului cercetător Graţian Cormoş – Femei în universul concentraţionar din România (1945-1989), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009 –, studiu aflat deja la a doua ediţie, din raţiuni pe care însuşi autorul le clarifică în „Prefaţă“: „Am constatat că volumul a trezit interesul unor oameni cît se poate de diferiţi…
Graţian Cormoş, Femei în infernul concentraţionar din România (1945-1989), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, ediţia a II-a, 2009, 154 p.

Deşi poate părea ciudat, Femei în universul concentraţionar din România (1945-1989) este, pentru mulţi dintre cititorii mei, o poveste atemporală, care poate fi înţeleasă fără probleme şi de un chelner din Malaezia sau de o coafeză din Manhattan, pentru că ea penetrează rapid schemele intuitiv-emoţionale ale oricui“.



Subscriem întru totul opiniei autorului privind accesibilitatea studiului de faţă, adăugînd că, în ceea ce ne priveşte, considerăm acest tip de abordare în deplin acord cu timpurile pe care le traversăm într-o viteză demnă de secolul nostru. În acest mod, cercetătorul avid de tainele bibliotecii şi ale trecutului – istoric, literar sau de orice fel – reuşeşte să găsească un liant al comunicării cu publicul larg, întinzînd generos o punte spre cititor, indiferent în ce categorie s-ar afla acesta. Nu trebuie însă să se concluzioneze pripit că studiul ar fi unul simplist; dimpotrivă, el constituie o provocare, punînd la încercare, în primul rînd, rezistenţa mentală şi imaginativă în faţa ororilor trăite de femei în închisorile comuniste. Provocarea e a fiecăruia cu sine însuşi, cu propria-i capacitate de acceptare şi de percepere a ideii de suferinţă, dusă pînă la absurd din motive la fel de absurde. Cartea de faţă dezvăluie contururile unui univers aproape greu de închipuit, dar atît de credibil şi de dureros de real – e vorba, mai precis, de închisorile în care un număr destul de mare de femei a suportat torturi incredibile.
Statutul femeilor deţinute

Aşa cum, de altfel, şi mărturiseşte Graţian Cormoş, el şi-a pornit cercetarea de la cîteva volume mai cunoscute de mărturii, jurnale sau memorii de detenţie feminină, iar, cu timpul, bibliografia s-a tot extins, însă deseori demersul cercetătorului face trimitere la cîteva nume precum: Ioana Berindei, Madelaine Cancicov, Lena Constante, Adriana Georgescu, Lucreţia Jurj, Elisabeta Rizea, Aspazia Oţel Petrescu, Nicole Valery-Grosu, Dina Balş, Micaela Ghiţescu. Evident, lista numelor este mult mai impresionantă, însă nu e cazul să o extindem aici. Şi, în plus, intervine o altă problemă tradusă prin faptul că nu toate femeile ce au traversat un regim carceral au dat curs impulsului de a-şi însemna trăirile, amintirile şi suferinţele sau poate de a le mai exorciza puţin prin scris. Şi unele, chiar dacă şi-au dorit acest lucru, nu au mai avut şansa. Despre toate aceste aspecte şi despre multe altele, prezentate aplicat şi minuţios, vorbeşte cartea lui Graţian Cormoş.

Dintru început, autorul operează cu o clasificare, clarificînd, pentru cititor, statutul femeilor deţinute în închisorile din România anilor 1945-1989. „Femeile care au intrat în situaţii conflictuale cu fostul regim comunist din România pot fi circumscrise în două mari categorii: cele – puţine – care s-au implicat în acţiuni împotriva sistemului şi cele cărora, deşi iniţial fără intenţionalitate combativă, regimul le-a provocat şi anticipat opoziţia“. Dacă în prima categorie se includ femeile-partizan, femeile legionare şi unele reprezentante ale exilului românesc, în cea de-a doua se încadrează rude ale foştilor demnitari şi oameni de cultură indezirabili, intelectuali, călugăriţe catolice şi reprezentante ale cultelor protestante. Prin urmare, simpla existenţă a unor femei era considerată de regim un delict, fără ca ele să fi acţionat în vreun fel, iar reprezentanţii sistemului nu au ezitat a-şi pune în aplicare planurile diabolice.

Avînd o arhitectonică solidă, susţinută de cinci capitole, studiul lui Graţian Cormoş urmăreşte, gradual şi evolutiv, destinul greu încercat al femeilor aflate sub incidenţa represiunii politice din România comunistă, împingînd abordarea analitică spre zone foarte sensibile, chiar tabu, ce vizează şi aspecte de după detenţie, efecte ale represaliilor îndurate, depersonalizarea (în unele cazuri), devianţe sexuale şi materne, alienare şi suicid, într-un cuvînt, o tulburătoare radiografie socio-psihologică, instrumentată cu echilibru emoţional şi obiectivitate ştiinţifică. De fapt, cercetarea minuţios documentată a lui Graţian Cormoş reface şi înlănţuie, ca într-o povestire în ramă, o suită de „poveşti“, reale de data aceasta, care nu sînt altceva decît poveştile unei istorii nefericite, ale unor destine pe nedrept ciuntite de un sistem politic opresiv şi întru totul intolerant.

În acest context, eliberarea, pentru acele femei care au mai atins acest stadiu, a constituit un nou prilej de drastică şi fundamentală confruntare cu propriul sine şi cu societatea din jur, întrucît vulnerabilitatea fostelor deţinute se construia tocmai pe această exterioritate fragilă, pradă a ameninţărilor, vădite sau tacite, ale unei lumi în care nu-şi găseau locul şi rostul. Relevante ne apar, astfel, mărturii de genul: „În închisoare avusesem tot timpul o speranţă. Aşteptam eliberarea. Cînd am ieşit şi cînd am început să mă lovesc de atîtea şi atîtea, n-am mai avut speranţă. Am avut o perioadă de depresie. Am ieşit şi ce-am găsit?“ (mărturia Micaelei Ghiţescu). Prin urmare, infernul concentraţionar se prelungea, prin efectele sale, într-o altă lume, cu o libertate aparentă, într-un alt univers, uşor mai mare, dar cu tenebroase complicaţii de ordin interior şi exterior.

Redimensionate şi reasamblate armonios, într-o originală sinteză eseistică, pe alocuri descriptivă, pe alocuri analitic interpretativă, după cum admite însuşi autorul ei, informaţiile de tip documentar şi confesiv aduc dinaintea noastră indubitabila dovadă a unor grave abuzuri comise asupra femeilor, precum şi formele de manifestare a unei solide rezistenţe interioare în faţa unui astfel de tratament. În evantaiul „metodelor“ de supravieţuire, poziţia centrală o ocupă „formula unei veritabile imitatio Christi“; suferinţa devine revelatoare şi purificatoare în sens creştin, iar infernul exterior se metamorfozează într-unul interior, subiectiv, spiritualizat, marcat de conştiinţa sacrului şi, tocmai de aceea, mai accesibil, oferind garantul salvării divine. Supravieţuirea prin cultură a reprezentat, de asemenea, un alt modus vivendi eficient, perceput ca o contrapondere esenţială la povara detenţiei.



Femei în infernul concentraţionar din România (1945-1989) developează, sub o nouă lupă analitică, foarte fidelă documentului istoric şi memorialistic, formele şi efectele represiunii politice din România asupra femeilor aflate în opoziţie făţişă sau pasivă faţă de sistemul comunist. Aportul exegetic al lui Graţian Cormoş nu rezidă doar în abordarea şi reconfigurarea într-un „eseu comportamental“, cum el însuşi îl numeşte, a dramaticelor raporturi dintre femeile românce şi reprezentanţii siniştri, cel mai adesea, ai politicii comuniste diabolice, ci şi în strădania meritorie de a lansa sau a lărgi sfera dezbaterii spre zone aproape virgine din punctul de vedere al unor prealabile cercetări, cel puţin la noi, cum ar fi aspectele inerente decorului concentraţionar cotidian: igiena corporală, asistenţa medicală, naşterea în închisoare, abuzurile sexuale, controlul fertilităţii, frustrarea, munca fizică etc. Fără pretenţii de exhaustivitate, studiul lui Graţian Cormoş se susţine printr-o certă relevanţă documentară şi interpretativă la mai multe paliere de lectură.

Deportatii din Giurgiu, o alta fila a Gulagului
Toata lumea stie despre deportarile din Banat in Baragan, dar cati stiu despre

Tragicul Canal Dunare - Marea Neagra

Decizia construirii Canalului i-a fost sugerata lui Gheorghiu-Dej de insusi Stalin, cu prilejul unei vizite de lucru facute in 1948 la Kremlin, potrivit sefului de cabinet al lui Dej.Luna aceasta se implinesc 60 de ani de la inaugurarea lucrarilor la Canalul Dunare - Marea Neagra, una dintre cele mai mari tragedii care au marcat comunismul, si unde au pierit ori s-au imbolnavit pe viata mii de detinuti politici. E de regretat ca acest canal nu a fost construit mai inainte de venirea la...

În căutarea morţilor fără morminte de la Canal
839 de morţi din şantierul comunist de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost identificaţi,

Arhivele demonstrează genocidul sovietic din Basarabia




Autorităţile sovietice din Moldova decideau zilnic împuşcarea a până la 230 de persoane, arată membrii Comisiei pentru studierea regimului comunist de la Chişinău, constituită după ieşirea comuniştilor de la guvernare

Nurnbergul românesc: “Am fost un dobitoc!”


În urmă cu 20 de ani, primul lot CPEx alcătuit din Manea Mănescu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu şi Ion Dincă a fost condamnat la detenţie pe viaţă şi confiscarea averii. Toţi din "banda celor patru" au fost găsiţi vinovaţi de infracţiunea de "genocid".

Detenţia feminină în România anilor 1945-1989


http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1859&editie=84

Anii tineretii noastre, cand ne durea in cur de comunism, pentru ca eram prea ocupati sa ne traim tineretea...

http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?view=article&catid=21%3Acorespondenta&id=1799%3Aanii-tineretii-noastre-cand-ne-durea-in-&format=pdf&option=com_content&Itemid=37

Din 1948, Romania avusese o presa cenusie, terna, urata grafic, marcata de limba de lemn, de lozinci inepte si de o agresivitate necioplita; "proletara". Au mai aparut pana in 1953 cateva din cotidianele de tiraj si de traditie -"Universul", "Adevarul", insa erau de nerecunoscut. Apoi n-au mai existat decat trei ziare centrale: "Scanteia", "Romania libera", "Scanteia tineretului", trase fiecare in patru pagini plumburii. Li se adauga un ziar de seara: "Informatia Bucurestiului", cu mai putina ideologie si mai multe stiri utilitare si de interes public. De la mijlocul anilor '50 aparea cotidianul "Munca", care nu era decat localizarea ziarului sovietic "Trud", tot asa cum "Gazeta literara" - din 1954 - nu era decat o "Literaturnaia gazeta" romaneasca. La fel si "Muncitorul sanitar" ori "Gazeta invatamantului", saptamanalele unor categorii profesionale.

Radio Romania se transformase in Radio Bucuresti si avea pana in 1960 un singur program pe unde lungi si medii. Aparatele de radio vandute in magazine nu erau dotate si cu frecvente scurte, pentru ca lumea sa nu poata asculta "Vocea Americii", "Europa libera" - "ziarul vorbit al romanilor de pretutindeni", cum se intitula pana in 1963, BBC-ul, sau scurtele programe radiofonice in limba romana difuzate la Paris, Atena sau Vatican. Radio Bucuresti isi incheia programul, inceput la 5 dimineata, la miezul noptii. A aparut apoi si un Bucuresti 2, emitand din zori pana la pranz, emisiunile acestuia prelungindu-se apoi gradat cate doua ore in plus.

Din 1957 exista Televiziunea Romana, mai intai cu programe experimentale, iar apoi regulate. Televiziunea se infiintase in Romania la numai doi ani dupa aceea din Italia. Fata de presa meschina, anosta, marcata de o demagogie ridicola sau agresiva, Televiziunea, desi in alb-negru, a adus in Romania o unda de varietate si destindere. In 1959, cand s-au aniversat 500 de ani de la intemeierea Bucurestilor, s-au alcatuit programe aparte, lansandu-se cantece precum "Badea-neichii Bucuresti", compus de Ion Vasilescu si Gherase Dendrino si interpretat de Maria Tanase, sau "Frumos esti, Bucuresti!...". Apareau in programele de divertisment, toate "live", realizate in conditii tehnice modeste, dar foarte reusite, solistele si solistii in voga de la rascrucea deceniilor sase si sapte: Dorina Draghici, Aida Moga, sora ei, Lavinia Slaveanu, Mara Ianoli, Gigi Marga, Alin Noreanu, Nicolae Nitescu, Wili Donea, George Bunea, Dorel Livianu... Intr-o emisiune muzicala a debutat, in 1959, la varsta de 16 ani, Margareta Paslaru. In acelasi an, Televiziunea n-a ezitat sa transmita un program de la barul "Continental", situat in subsolul unui bloc interbelic de langa Biserica Rusa, prabusit la cutremurul din 4 martie 1977.

Tot in 1959-'60, Televiziunea difuza numere de revista, cuplete, scheciuri, interpretate de cel mai mare comic al vremii, Mircea Crisan, de duetul Horia Serbanescu - Radu Zaharescu, sau de Vasile Tomazian, un actor foarte popular, care il imita pe Vico Toriani, unul dintre putinii cantareti straini sositi pe atunci in turneu la Bucuresti, sau povestea dialoguri conjugale purtate cu Florica, nevasta-sa...

Din 1961, aproape seara de seara, dupa telejurnalul de la ora 19, existau, timp de o jumatate de
ora, excelente emisiuni pentru copii al caror protagonist era Aschiuta, un Pinocchio local, manuit de un papusar excelent. Realizatoarea emisiunii, Daniela Anencov, devenise extrem de populara, la paritate cu Cleo Stiber, crainica frumoasa, cultivata si poliglota a Televiziunii... Popularitate dobandisera datorita rolurilor interpretate in seriale pentru copii actorii Tudorel Popa (Profesorul Paganel) si Dem Savu (Capitanul Val-Vartej). Un eveniment era prezenta Mariei Tanase, in programele de muzica populara, in mijlocul unui taraf - ultima a avut loc in 1962, ca si aceea a Ioanei Radu, care interpreta romante.

In 1964, scriitorul Ion Marin Sadoveanu prezenta saptamanal ciclul "Din istoria universala a teatrului", ilustrat cu secvente interpretate de actori. Asezat in spatele unui birou masiv, pe un scaun cu dimensiuni de jilt, conferentiarul vorbea liber, imbracat elegant, cu batista alba la buzunar, rasucind intre degete capacul unui stilou Pelikan cu penita de aur... Moartea scriitorului, survenita in acelasi an 1964, a dus la intreruperea acelui serial elevat. In acelasi an, o montare a unei piese intreprinsa cu mijloacele teatrului de televiziune - "Pana de automobil" de Friedrich Durrenmat, consacra un tanar si stralucit actor, in rolul protagonistului, pe nume Mircea Albulescu.

Daca un crainic radio a pronuntat inversat in acei ani titlul operei lui Mozart "Cosi fan tutte", de o maniera pe care nu o suporta hartia, un crainic de televiziune a fost aspru admonestat pentru o stire citita pe post: "Tovarasul Gheorghe Cioara s-a intors de la Moscova pe calea aerului".

Teatrul de revista, cu o mare traditie in Romania, cu nivelul inalt la care il ridicase Constantin Tanase, a adus multa culoare si mult haz in vremurile de-acum 45-50 de ani. Existau in Bucuresti doua sali incapatoare ale aceluiasi teatru care primisera numele marelui comic, o gradina de vara, "Boema", datand din 1928, pe Strada Theodor Aman, o alta se afla la limita Cismigiului, pe un spatiu napadit astazi de brusturi, buruieni si otetari, de pe fosta Intrare Brezoianu, rebotezata Rigas, si se mai montau uneori spectacole de revista pe scena Teatrului de vara din Herastrau sau in fostul parc Carol, rebotezat "Parcul Libertatii"...

Cel mai mare actor al genului era Mircea Crisan. Pana in ziua de azi oamenii mai in varsta isi amintesc de "Castravetele" lui, de "Un foc in noapte, un foc in soba; arde-te-ar focul!", de legenda potrivit careia, cu prilejul unei vizite a lui Hrusciov in Romania, Gheorghiu-Dej l-a adus pe Mircea Crisan sa-i distreze, chemand si un translator. Mircea Crisan a mieunat ca pisica, a latrat precum cainele, a imitat leul, tigrul si alte animale, iar la sfarsit i s-a adresat translatorului: "Acum, tradu!". Dintr-un turneu la Paris, actorul s-a intors cu un Chevrolet - clasicul model 1957 -, pe care n-a ezitat sa-l pomeneasca pe scena: "Ce nu face omul pentru o bucata de Chevrolet?"

Notoriu de dinainte de razboi, de cand jucase in filmul "Bing-bang" si de cand facea tandem cu Vasile Vasilache, era N. Stroe ("Alo! Aici e Stroe/Si roaga sa-i dati voie/O clipa sa va-nveseleasca...). In spectacolul "Vitamina M - Muzica", montat in 1961 in cladirea de peste drum de Academie a Teatrului "C. Tanase", fost sediu al Legatiei Germaniei, intr-un dialog imaginar, Stroe i se adresa unei cucoane:

- "Ati fost la Domnul Puntilla?... - Nu ti-e rusine, domnule?! Eu sunt femeie serioasa". "Domnul Puntilla" era o piesa de Bertolt Brecht jucata pe atunci de un teatru bucurestean.

Trei ani mai tarziu, pe scena Teatrului de Comedie se monta "Rinocerii" de Eugen Ionescu, rolul lui Beranger, protagonistul, fiind interpretat de Radu Beligan, iar pe scena Teatrului Mic se juca "Lectia de engleza" a aceluiasi dramaturg sub titlul de "Cantareata cheala".

Din 1963, cuvantul Romania si derivatele sale se scriau iarasi cu "a". Vreme de un deceniu,
consecinta a Reformei ortografice din 1953, privilegiul acestei grafii il detinusera doar vagoanele romanesti de cale ferata de pe traseele internationale si tricourile sportivilor romani care luau parte la competitii desfasurate in strainatate. In acelasi an, in luna noiembrie, Televiziunea inceta sa mai transmita parada militara de la Moscova, din ziua de 7, dar relua in direct, integral, ceremonia inmormantarii presedintelui Statelor Unite, John F. Kennedy, asasinat la Dallas. De-acum, radiodifuziunea Romana, in afara de Alexandru Stark, corespondent la Moscova, avea un trimis permanent la Washington si corespondenti la Paris si la Roma: pe Georges Dascal si Angelo Chiari. Un magazin cultural foarte citit devenise revista "Contemporanul", condusa, la mijlocul anilor '50, de George Ivascu si avandu-l colaborator permanent pe G. Calinescu ("Cronica optimistului"). In 1963-'64, "Contemporanul" nu mai era foaia proletcultista infiintata in 1948, unde oficiau cei mai abjecti ideologi si culturnici ai noului regim. Aici isi incepe Nicoale Manolescu lunga si stralucita cariera de cronicar literar. O rubrica foarte apreciata era aceea sustinuta de un publicist, Mihai Popescu, economist la Camera de Comert, care dezbatea cu verva subiecte interesante si incitante. De pilda: se cuvine sau nu ca un barbat si o femeie, ambii casatoriti, insa nu unul cu celalalt, sa intre intr-un restaurant si sa ia masa impreuna?... ===========

Carmen Silva se chema, de fapt, Vasile Roaită (după numele unui aşa-zis ilegalist, dovedit ulterior colaborator al Siguranţei). Era, la finele deceniului cinci, o staţiune prăpădită, frecventată masiv de sindicalişti. Trăgeam la "fina", la pensiune. Fina - gazda noastră, pe atunci văduvă, fusese cununată de bunică-mea prin anii '30. Îi arăta un respect ieşit din comun şi i se adresa cu apelativul "năşico". Casa modestă avea două-trei camere cu dependinţe rudimentare. Pe timpul verii, familia amfitrioanei, cu mic, cu mare se muta în nişte barăci ridicate în curte. Atmosfera generală era ponosită, vag insalubră, dar veselă. Mă hârjoneam cu copiii localnicilor. Ei mă gratulau cu "vilegiaturistule", iar eu le ziceam "băştinaşilor". Altminteri, ne înţelegeam bine. Plaja se afla în apropiere. Era puţin populată şi cam sălbatică. N-auzeai muzică, defel. Când şi când mai huruia răguşit - agăţat de un stâlp de telegraf - câte un megafon. Cu greutate puteai să recunoşti ce se transmite. Recepţia deficitară depindea covârşitor de forţa şi direcţia vântului. La ambianţa sonoră contribuia zilnic şi un flaşnetar uscăţiv, îmbrăcat într-un tricou marinăresc, cu o maimuţă pe umăr, care naviga printre cearşafurile risipite la buza mării. Primea monede de 25 de bani

Mă distram la Ghiol. Semăna cu un ştrand, unde protagoniştii, de toate vârstele, se etalau defilând fără complexe, în costumul lui Adam sau al Evei (după preferinţa Făcătorului). Aria destinată fiecărui sex era despărţită, formal, de un gard de uluci crăpate, cu rolul de a stopa - chipurile - ocheadele şi de a stăvili eventualele porniri reciproce. Ceea ce nu era cazul, totuşi. Buna dispoziţie era unanimă, iar comunicarea extinsă şi relaxată. Nu am reperat, niciodată, ceva obscen sau indecent. Partea într-adevăr scârboasă ţinea de operaţiunea unsului cu noroiul negru, greu mirositor. Şi aceea de încreţire elefantină a pielii.

La întoarcere treceam prin dreptul terasei "Potcoava". În miezul zilei se produceau doi lăutari - unul cu vioara, altul cu acordeonul, ştirbi şi foarte prietenoşi. Repertoriul vocal, susţinut alternativ, se compunea din cântece de pahar şi voie bună, gen: "M-a făcut mama oltean", "Ionel, Ionelule", "Zaraza" etc. Piesele "cu dedicaţie" se arvuneau la masă, sub deviza: "cine lipeşte biştarul, comandă muzica". Mă număram printre beneficiarii clandestini, fiindcă trăgeam cu urechea pe la gard.

Serile le "petreceam" la vilă, într-un plictis debordant.. Cam o dată, de două ori, în perioada sejurului, ieşeam la plimbare pe faleză. Punctul turistic standard de vizitat era vila "Zăboveam apoi pe o bancă în preajma Cazinoului. "Ascultă şi tu melodiile. Poate le înveţi." Concerta o formaţie "de antren şi dans". Diseuza - o vedetă a momentului, se numea Dorina Drăghici, care
făcea bezele şi reverenţe după fiecare piesă. Avea succes. Programul se prelungea.

===========

ce regretati de pe vremea lui Ceausescu?

Daca regret ceva?
Da: Ca nu l-au impuscat mai devreme si nu l-a luat si pe Ion Ilici cu el...


Totusi.....
... Teatru radiofonic, liceul Mihai Viteazu, Noapte buna copii, Unda vesela, Cine stie cistiga, ziarul "Urzica", revista Secolul XX,
covrigi cu sare,Timur si baietii lui, "Los Paraguayos" in turneu, magnetofonul Tesla, ceaiurile cu lumina stinsa si Rolling Stones,
snitel la pachet in drum spre tabara, restaurantele cu mandatar, Costinesti, La Dobrogeanu, numar si uniforma de liceu,
studentii de la arhitectura pictând icoane pe geamurile la "Ion Mincu" in iarna lui '68, Carpati fara filtru, formatia Mondial, gogoshi in Piatza
Unirii, Margareta Paslaru, sedintele de exmatriculare ale celor care plecau cu parintii in Israel sau Germania, balul de la Arhitectura,
Liviu Ciulei, Tiriac si Nastase, "Macarale, râd in soare argintii", prietenii plecind in Israel, au intrat rusii in Cehoslovacia, unt,
faina, pine, zahar si ulei pe cartela, oua rosii, pantaloni "supraelastici", coteleapelordunarii, "tacimuri", babic, ghiudem, nechezol, imbracat "din pachet', "schlafensiedeutch", Vama-Veche, blatul pe tren la Sinaia, cantonamentele Scolii Sportive, incalzit apa pe resou, Tanta si Costel,
Zizi Serban, studentii din Cuba, repartitia, Marin Moraru si Toma Caragiu,
Miriam Raducanu, ceaun din fonta, cravata de pionier, nudism la Sf. Gheorghe, halvitza, ciubuc, sirop de 50 de bani, casata de la
"Albina", profiteroale, statuia lui Mihai Viteazu, Coada Calului, penare din lemn, tigari Marasesti, hirtie albastra de invelit caietele,
fier de calcat cu carbuni incinsi, uniformele scolare, tocul cu penitza, galosii, butoiul in care se aduna apa de ploaie pentru spalat parul,
peretii vopsiti cu rolul, fragi din tren, Mos Gerila, televiziunea alb-negru, dopurile din cocean, unt in frunza de brusture, Parcul Circului, creion chimic, gutuile puse la copt pe dulap, George Vraca, asternuturi brodate de mina, cani de tabla, L.S. Bulandra, plapumarese,spalatorese, birjari,
pantofi cu talpa de crep, policlinici cu plata, Babele,tenisul la Herastrau, creasta din Piatra Craiului, canotaj, grohotisuri in Apuseni, sugative,
Marina-Marina, shoshoni, foto-minut, caramele, piata cu gainile in custi de lemn, Oraselul Copiilor, Ion Dacian, moda dintilor de aur, caciuli rusesti cu urechi, fâsh, cicoare, somierele, Piatza Palatului, shifonierele cu oglinzi groase de cristal, Gradina Botanica, parfum de trandafiri bulgaresc, papusi din cirpa,
parcul de la Sosea, sifoanele din sticla colorata, masina de tocat carne, covata de framintat aluatul, cazanul de fiert rufe, masina de cusut
cu pedala din fier forjat, pe care scria 'Singer', geamuri cu flori de gheatza, omul de zapada cu carbuni in loc de nasturi, teracota fierbinte,
in fatza pravaliilor se stropeste trotuarul cu apa, Ciresarii, bibelouri, statuia lui Lenin, cobilitzele de care atirnau cofele cu mere murate sau
iaurt, savarine, cishmeaua de pe strada, Nivea, borsh la borcan, trasuri, muraturile din beci, soba cu foc din lemne, prajiturile de unleucinzeci,
lumina misterioasa a lampii cu gaz, fotografiile de familie alb-negru, matusi cu palarii, unchi tepeni, bunici severi, flasneta din fatza
teatrului, papagalul cu norocul in cioc, Dambovitza la Cotroceni, Celentano, defilarea de 23 August, mititei la gratar in Parcul Libertatii,
gara cu zgomote si miros de despartire... pufoaicele cenusii, bibelouri, figurine, catei si caluti in vitrina din sufragerie, milieuri, Nivea in
cutii plate albastre, muraturile din beci, soba cu foc din lemne, Calea Victoriei, closete in fundul curtii, copii infasati strans, Anca Calugareanu,
tiganci care ghicesc in palma, in ghioc si in carti, babe care leaga si dezleaga farmece, Strandul Studentesc, scrobeala de rufe, albastreala de
rufe (sineala), bocanci cu blacheuri, tocuri luichenz, cazaca, decolteu encoeur, decolteu en bateau,cuvertura de pat, carpete de chelim,
Libraria Eminescu, tuns nemteste, Ora vesela cuStroe si Vasilache : - Alo, aici e Stroe/ si roaga sa-i dati voie/ o clipa sa va-nveseleasca/
sa glumeasca iar cu voi. Frank Cafea, balene, tunsoare a la garconne, coafura paj, coafura a la Alida Vali, ciorapi tricotati, Casuta noastra/
cuibusor de nebunii/ te asteapta ca sa vii... Inghetata pe batz, telemea de paispe, adidasi, patricieni, vata pe batz,stofa pe puncte,
loden, briz-bizuri, la patru pasi de o excursie, steaua fara nume, Cico, floarea din gradina, Daniela si Aschiuta, Cine stie castiga,
'Avaramu' vazut de nu stiu cite ori, translatoarea de la cinemateca.... taxiurile Pobeda, ceasurile Pobeda.... cremshniturile de la Casata... ,
Aici e Radio Europa Libera/buna seara, dragi ascultatori, Rita Pavone, cravata de pionier... cu colturile roase, insignele FGMA, FGAPS;
laleleee, laleleeeee; macarale; cind la trap cind la galop, Dorina Draghici, ZIS; ZIM; Molotov; GAZ, biciclete MIFA, "la canal", "la stuf",
Calboreanu, calimara cu cerneala, cinema Scala, Fory Etterle, spoitori, bulibasha, chimir; militia economica, Jean Marais, Raf Valone, Luigi Ionescu,
Scinteia pionierului, Teatrul Tandarica, Arta Florescu, tigari Nationale, salicilat, penicilina uleioasa, festivalul tineretului, lipii...Cavit 9
pentru pofta de mancare, te-slavim-Rominie-pamint-parintesc, pronosport, loz-in-plic-dai-3-lei-si iei nimic, bomboane agricole, fondante, dans
la Zalomit, parizer, icre de Manciuria, cartofi noi, inghetata pe bat, la microfon Noel Bernard, artista poporului Lica Gheorghiu, misto-nasol-gagiu,
Alain Delon, Simon Templar, trening, bascheti, imbracaminte de la 'pachet', pantofi Guban, pantaloni evazati, inele ghiul, tablouri cu sirene,
Beng beng, Unde ie iluziile mele care le-am perdut?
my, my, my Delilah, Beatles, clasificarea muzicii in usoara, grea si populara, primele autoserviri, "Dialog la distanta", telefoane cuplate,
program de apa calda, creioane chimice si HB, 303, ascutitori chinezesti, noile uniforme scolare, tovarasa diriginta, martisoare, cadouri de 8 martie,
braga si placinte dobrogene, frigider Zil, camera Laika, poze cu dedicatie pe verso, Pif le chien, Paris Match... Bula si bancuri cu cutremurul,
Carul cu Bere, BTT-uri, sticla de bere Rahova, Cico,prajituri cu nume antiapetisante "Buturuga", "Cartof", 'stewardesele' de pe ITB, 'blatul'
studentesc la teatre, calatorii clasa 1-a cu 'nashul', cursuri de 'socialism stiintific', cartusul de Kent si sticla de whisky, chibrite care nu se aprindeau, la cartofi, Foishorul de Foc, palinka, Noapte buna, copii... Maresiev, Stahanov, Ivan Budionii, Ceapaev, Ostrovski (ala cu asa s-a calit otelul), Fadeev, Zboara Cocorii, Fata cu parul carunt,Libelula, Piati Minuuuut...
Alarma in munti, Sadko, Cazacii de pe Don, Tanara Garda,Norman Wisdom (sic)... sufertash, baia comunala, stamba, Marina Voica,tesatura anti-jeg, pantofi cu talpa de rafie/paie, ghetele de baschet cehesti, ceasuri Schaffhausen/Doxa, geamgii, iaurgii, laptari,zarzavagii, sacagii,
tocilari, sapunul 'Cheia', magiunul, 'Cumparati curent de la IREB!', 'Dati copiilor bomboane!', statia de radioficare, dusumele de lut,
pantaloni de doc, fotbal cu nasturi, bluze de nailon stravezii prin care se vedeau bretelele de la sutien, legaturile de schi Kandahar,pantalonul-pana, pantalonii pescaresti, frizura-periutza, vase de bucatarie emailate, patefonul cu ac, rufe inghetate, puse iarna afara la uscat, caimac,
ierbar, raglan... ==

La începuturile televiziunii, muzica uşoară românească, inclusiv ce televizată, era dominată de Dorina Drăghici, Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga, Nicolae Niţescu, Gigi Marga şi alţii, cunoscuţi din specacole şi turnee.
Televiziunea le aducea popularitate în plus, dar au trecut destui ani până când numărul de televizoare a ajuns de ordinul sutelor de mii.
Prima interpretă de muzică uşoară lansată de televiziune a fost Margareta Pâslaru.
La prima prezenţă pe micul ecran, era elevă şi cânta la un club muncitoresc din cartierul Bucureştii Noi. Lansarea ei la televizor a făcut-o celebră în câteva săptămâni. Compozitorii cunoscuţi se înghesuiau să-i ofere melodii. Alături de ea a început să apară frecvent, în programele televizate, Marina Voica, care a devenit şi ea vedetă datorită televiziunii.
Cei care au remarcat-o şi au adus-o la televiziune pe Margareta au fost Valeriu Lazarov şi Ileana Pop. Ei au fost primii selecţioneri de persoane capabile să devină mari atracţii ale micului ecran. După plecarea din ţară a lui Valeriu Lazarov, au devenit generatori de vedete Alexandru Bocăneţ, care se limita la o echipă restrânsă şi Sorin Grigorescu, cel care a lansat majoritatea cântăreţilor de muzică uşoară de prim rang ai anilor 70-80, prin celebra emisiune "Steaua fără nume".
Ileana Pop, nume mai puţin cunoscut în afara Televiziunii Române, a avut vocaţia găsirii unor tineri talentaţi, pe care îi aducea la Televiziune. A fost mereu un secondant al unora din marii realizatori de emisuni de divertisment. Ileana Pop i-a atras către televiziune, încă de când erau studenţi, pe Florian Pittiş, pe Mariana Mihuţ şi pe mulţi alţii.
Tudor Vornicu, el însuşi om cu talentul rar de a simţi vocaţia telegenică a unor oameni (i-a invitat frecvent la Televiziune, printre alţii, pe profesorul Grigore Moisil şi pe Catinca Ralea) şi-a asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la emisiunea duminicală, sub numele Ileana Vlad.
Când a înfiinţat în România prima sa firmă de producţii televizate, Valeriu Lazarov a numit-o director pe aceeaşi Ileana Pop, deşi aceasta depăşise, de destulă vreme, vârsta pensionării.

=====Am amintit în alt post că prima crainică a televiziunii a fost Mariana Zaharescu. Era o brunetă frumoasă cu o voce şi o dicţie excelente. Fusese crainică la Radio şi s-a adaptat foarte bine cerinţelor televiziunii. Probabil că noua ei postură a determinat o reverificare a dosarului de origine socială şi i s-or fi descoperit cine ştie ce hibe. Cert este că, după numai câteva luni a fost mutată înapoi la Radio şi apoi dată afară. În locul ei au fost aduse două fete drăguţe, fără vreo pregătire, dar cu dosare corespunzătoare, care au fost şcolite cu termen redus de o crainică de la Radio. Se bâlbâiau frecvent şi erau crispate în faţa camerei. Unul din regizori, parcă David Esrig, încerca să le determine să-şi mascheze crisparea. Una din soluţiile recomandate de Esrig era zâmbetul, la ştirile "bune".
În toamna anului 1957, Grigore Preoteasa, ministrul român de externe de atunci, ( a cărui fiică a fost prima soţie a lui Adrian Năstase) a murit într-un accident de avion, când se întorcea de la Moscova. În mijlocul ştirii, crainica şi-a adus aminte de indicaţia regizorului şi a trântit un zâmbet seducător. Tovarăşii de la cadre n-au avut de ales şi au fost obligaţi să recurgă la crainice profesioniste. Aşa au venit de la Radio Cleo Stieber şi Georgeta Perlea, care au fost mulţi ani prezenţe simpatizate şi apreciate de public. Pe atunci, programul începea la 7 seara şi dura două-trei ore. Când volumul programelor a crescut, a mai fost angajat, în chip de crainic, Florin Brătescu, o voce remarcabilă şi o prezenţă care fermeca telespectatoarele. Mai târziu a devenit crainică şi Ioana Măgură, care a fugit ulterior din ţară şi a preferat Europa Liberă, Televiziunii Române. ====


Pana pe la inceputul anilor '70, pe locul actualului hotel Dorobanti au existat doua localuri: "Mon Jardin" si "Poarta Alba". Primul era un restaurant interbelic, cu loji de plus si ring de dans, iar vara cu o gradina faimoasa. La "Mon Jardin" s-a cantat jazz chiar si in anii '50, cand acesta era considerat "muzica decadenta". Din formatia de la "Mon Jardin" au facut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi si Johnny Raducanu. A cantat in particular cu aceasta formatie Yves Montand, care in 1956 a intreprins un turneu la Bucuresti; unul rasunator, intrucat de aproape un deceniu nu mai venisera in Romania interpreti din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist. A sustinut cateva concerte, iar dupa unul dintre acestea a fost dus la "Mon Jardin", unde a ramas incantat de jazz-ul interpretat acolo si a cantat impreuna cu formatia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanti sa fi incercat sa-i tempereze entuziasmul pentru ideologia rosie. Frecventau in anii '50 "Mon Jardin"-ul criticii de arta Petru Comarnescu si Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru si multi alti intelectuali.

Poarta Alba era o carciuma cu ciorba de burta si gratar unde se consumau bere si alcooluri distilate, inclusiv secarica, populara bautura din anii '50. Intr-o seara a nimerit acolo si Maria Tanase. Era iarna si un taran din apropiere de Bucuresti isi priponise calutul cu care aducea marfa la piata la intrarea in local. Maria Tanase a intervenit pentru ca animalul sa fie ingaduit inauntru, la caldura. Acesta, ascultator, s-a lasat jos intr-un colt al carciumii si-a adormit cu capul sub masa stapanului.

La "Poarta Alba" venea autorul versurilor cantecului "Din bucata mea de paine" ("Din bucata mea de paine/Am hranit un om si-un caine/Omul nu ma mai cunoaste/Cainele ma recunoaste"), care putea fi auzit in bodegile de periferie, si mai veneau vreo doi poeti de carciuma; specie de mult disparuta. Acestia isi multiplicau poeziile pe coli de hartie, si, dupa ce intrau in local, le imparteau clientilor asezati la mese. Dupa o jumatate de ora, poetul facea din nou turul meselor si isi strangea versurile. Unii musterii, drept rasplata, ii trimiteau autorului ceva de baut: o halba de bere, o tescovina, o suta de rachiu sau de "Adio, mama!"... Versurile unui poet de carciuma puteau suna in felul urmator: "Eu nu-s decat un vagabond/Batut de vanturi si de ploi;/Sunt un gunoi/Dar, din an in an/Imi fumez pipa mea sub un castan."

Pe vremea "dezghetului", cand galantarele si rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Pastorel Teodoreanu sustinea in revista "Magazin" o "Cronica gastronomica", iar Maria Tanase canta la redeschisul restaurant "Continental" de pe Calea Victoriei acompaniata de Faramita Lambru. In pauza, cantareata mergea in bucataria localului sa fumeze cu sete doua-trei tigari, una dupa alta, impreuna cu instrumentistul, care tocmai isi instalase telefon si se furlandisea fata de personalul restaurantului, sunand acasa. Intr-una din seri, intrebandu-si in receptor nevasta ce ii gatise, dupa primirea raspunsului, o indemna: "Da' sa pui, fa, in tocana si-o foaie de dafin.... si pune si nitel piper..." Plictisita, Maria Tanase ii recomanda intre doua fumuri de tigara: "Spune-i, ma, sa puna si niste rahat!" Prompt, acordeonistul se executa: "Doamna Maria zice sa pui si niste rahat, pentru ca vine si dumneaei la masa."

Un alt turneu al unui artist strain care a lasat urme adanci la Bucuresti, mai ales in cartierele marginase, a fost cel intreprins in 1958 de actorul si cantaretul indian Raj Kapoor, protagonistul filmului "Articolul 420". Raj Kapoor a aparut si la noua televiziune - care emitea din 1957 - si a inregistrat un disc la Electrecord cu piesa "Avaram×" din coloana sonora a filmului. Pe canavaua acestuia, lautarii au dat la iveala o manea care s-a cantat apoi ani de zile prin bodegile de la periferie: "Pe Soseaua Colentina, trece Rita cu masina".

In anii 1959-'60-'61 nu era "politic" sa ai automobil. Omul bine cotat avea motocicleta si magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai sic era importata din RDG, MZ, de 250 cm3, si Jawa (cehoslovaca). Mai existau Zundapp si BMW, unele cu atas, dar acelea erau din timpul sau dinaintea razboiului. La sfarsit de saptamana, bucurestenii cu motociclete plecau impreuna cu sotiile sau cu prietenele spre Snagov, Mogosoaia, Padurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei. La petrecerile date in apartamente particulare, sambata seara, magnetofonul era un simbol de modernitate si inlesnire. In anturaje mai modeste, cu acelasi prilej, se puneau la patefon discuri cu Dorina Draghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia. Dupa discuri de patefon dansau si elevii din ultimele clase de liceu atunci cand mergeau in excursie la munte, "scolile medii" avand patefon in dotare.

In fostul local "Modern" aflat in capatul dinspre Calea Victoriei al fostei strazi Sarindar s-a deschis in 1958 restaurantul "Berlin", cu specific culinar german, decorat de catre un arhitect din Republica Democrata Germana. La etaj exista un bar cu taburete inalte, unde berea blonda Radeberger, imbuteliata in sticle de o jumatate de litru, era servita in sonde.

Multe dintre restaurantele bucurestene fusesera rebotezate: Capsa devenise "Bucuresti", de pilda. Athenee Palace isi pastrase insa hramul si-l pastrase si pe Petrica Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri. La Capsa (tot asa ii zicea lumea) si la Athenee Palace venea noua elita intelectuala fidela regimului, aflata la loc de cinste intre privilegiati. In cele doua braserii mai puteau fi vazuti si scriitori interbelici straini de gratiile noului regim, precum poetul Ion Barbu, sau Pastorel Teodoreanu. Acesta din urma, putin grizat, intr-o seara, iesind de la Athenee Palace, a scos o bancnota de cinci lei vrand sa i-o dea portarului - credea el - galonat si plin de fireturi, cu rugamintea: "Adu-mi, te rog, un taxi." Poetul il confundase pe portar cu un amiral venit la o receptie. Indignat, acesta si-a declinat identitatea, amenintandu-l cu arestarea pe poet. "Atunci, adu-mi un vapor".

In apropiere de Athenee Palace, pe locul actualului Hotel Bucuresti, intr-un imobil prabusit la cutremurul din 1977, isi continua existenta, la parter si la primul etaj, Cofetaria Nestor, rebotezata "Victoria". La etaj, cofetaria avea aspectul unei braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu parul alb sau grizonat, imbracati pedant, unii arborand batista la buzunarul de la piept al hainei. Aici se serveau café-frapé si Mazagrin, cu paiul lipit de sticla brumata a sondei, bere germana, vermut italian, coniac indigen, citron pressé si oranjada... Specialitatile de cofetarie erau pregatite dupa retete vechi, adesea de catre aceiasi oameni din epoca anterioara instaurarii comunismului. Se serveau la "Nestor" profiterol, tort si merengue-glacé, inghetata simpla ori asortata cu frisca si "langue de chat", Coube-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Marechal, prajituri "Bibescu", carora ulterior li s-a spus "Tosca", pricomigdale, alune de padure pudrate fin cu sare, cafea turceasca si cafea-filtru. La parter, pe langa bomboanele cu visine trase in ciocolata si fructele confiate, se vindeau, in cutii, fondante... O braserie cu scaune inalte imprejurul barului fusese deschisa la parterul unui bloc interbelic de pe Bulevardul Nicolae Balcescu - noua denumire - care se invecina cu Biserica Boteanu. Intrucat veneau studenti de culoare, nu putini in Bucurestiul epocii, i s-a spus "Katanga", porecla substituindu-i numele.

Primele doua congrese ale Partidului Muncitoresc Roman se desfasurasera in Sala Ateneului. Apoi, Ocarmuirea s-a gandit sa inalte o cladire anume pentru ele si asa a fost construita, la sfarsitul anilor '50, Sala Congreselor, cu o capacitate de 3600 de locuri, in spatele fostului Palat Regal.. S-au demolat case vechi pentru ca noul edificiu sa fie inconjurat de o duzina de imobile dominate de un bloc turn cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai exista si azi magazinul "Filatelia", inaugurat in 1960, iar in capatul opus, colt cu strada Stirbey Voda, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres spatios, modern pentru acele
vremuri, in care se putea lua masa de pranz compusa din doua feluri de mancare cu circa 10 lei.

Dupa ce in Sala Congreselor s-a tinut, in iunie 1960, al treilea conclav al partidului unic, au inceput sa fie proiectate aici filme, indeosebi premiere, i s-a zis Sala Palatului si din 1962 au inceput sa cante pe scena ei solisti straini. Intre primii, Domrnico Modugno. In iarna lui 1962 Modugno a cantat aici "Alleluia" si cateva din compozitiile sale; "Volare", "L'uomo in frak", "Piove", ramasa multa vreme in amintirea romanilor prin refrenul "Ciao, ciao, bambina"... A inregistrat si el un disc la Electrecord.. In acelasi an a mai cantat o celebra soprana peruviana de coloratura, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, facand furori cu "Un tango italiano". Era vremea muzicii usoare italiene - din 1964 Televiziunea Romana incepe sa retransmita Festivalul de la San Remo. Insa noul "dezghet" adusese cha-cha-ul, muzica latino-americana, concomitent cu bomboanele cubaneze (din trestie de zahar, colorate, in forma de inimioara) si twist-ul.=====

Unele case din Rahova, chiar dintre cele aflate pe strada principala a cartierului, aveau banci la intrare. Vara, spre sfarsitul zilei, se asezau acolo la taclale barbati si femei - oameni trecuti de prima tinerete. Altii veneau din vecini cu scaunele lor. Discutau, fumau, rontaiau seminte cumparate cu 25 de bani cornetul. La sfarsitul anilor '50 inca isi mai aminteau de...Postul Festivalului.

In 1953 avusese loc la Bucuresti Festivalul Mondial al Tineretului.. Participasera numerosi straini, indeosebi oameni de stanga, din partidele comuniste occidentale; altii venisera din Asia sau din America Latina. Aveau prilejul sa vada cum se traieste intr-o tara condusa de comunisti. Pentru ca Bucurestiul sa para un oras bine aprovizionat, chiar imbelsugat, cu doua-trei luni inainte Ocarmuirea incepuse sa dramuiasca drastic mancarea si bautura, astfel incat in saptamanile premergatoare Festivalului nu se mai gasea aproape nimic de cumparat in magazine. Timp de doua luni nu se vanduse nicaieri, inclusiv in localuri, un gram de bautura alcoolica. La sfarsitul "postului" au fost oameni care au lesinat, au facut infarct sau chiar au murit pentru ca abuzasera de bere, tuica sau vin.Un alt eveniment care se propagase in toate cartierele Bucurestiului, intr-o perioada in care se numarau pe degete artistii straini care veneau in Romania, fusese turneul lui Raj Kapoor - in 1958 -, solist si actor de film indian, protagonistul peliculei "Vagabondul". Raj Kapoor cantase la televiziune - aceasta emitea din 1957 - si inregistrase pe un disc Electrecord bucata coloanei sonore, cu tanguitorul refren Aaaavaramu, pe care lautarii aveau sa-l reia ani in sir prin bodegile orasului. Eram in clasa a doua cand am auzit cantecul, interpretat de un coleg tigan, Neacsu, care isi aducea uneori acordeonul la scoala, in versiunea "Pe Soseaua Colentina/Trece Rita cu masina..."

Alti colegi, in ziua de Ignat, inainte de inceputul vacantei de iarna, aduceau la scoala soric din porcul taiat si parlit cu paie in propria curte. Curtile din Rahova erau fabuloase. Intr-una dintre ele, coplesita de bozii, otetari si salcami, despartita de un maidan printr-un gard cu uluci, zacea epava unei trasuri cu cos si felinare. Ma suiam in ea atunci cand mergeam la copiii familiei Slabacu - macedoneni. Erau si aromani in Rahova, indeosebi fosti negustori, si invatasem ceva din graiul lor, folosit ca pe o limba "secreta". In alte curti existau fantani sapate in pamant, garaje dezafectate, cotete de porci, gaini in libertate racaind dupa rame, voliere de porumbei... Primavara izbucnea liliacul, iar o luna mai tarziu, cand curtile erau pline de flori si de verdeata, unii scoteau difuzorul afara, agatandu-l intr-un pom. Oamenii care nu aveau bani pentru aparat de radio si abonament cumparau un difuzor pentru care plateau o taxa lunara la Statia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul post national, astfel incat difuzorul era un radio cu un singur program. Aparatele din comert erau anume concepute - nu aveau decat unde medii si lungi - ca sa nu poata capta Vocea Americii sau Europa libera, altminteri bruiate puternic, privilegiu de care se bucurau radiourile produse inainte de razboi. La petreceri se dansa dupa muzica de patefon, redata pe placi de 78 de turatii, avand imprimate o melodie pe fata si alta pe
revers, care se faceau tandari daca erau scapate pe jos. Patefonul era pick-up-ul vremii, ace pentru el vanzandu-se in orice librarie sau papetarie (in provincie s-au gasit pana in 1972). Oamenii cu pretentii discutau despre "menajul" (asa i se spunea casniciei) Dorinei Draghici cu Nicu Stoenescu, tenor de muzica usoara si interpret de romante care il imita pe Tino Rossi. Aceasta pereche era in varful topului.. Cantau amandoi un slagar dulceag, "Firicel de floare-albastra".

Toamna, daca aveau si gradina, unele localuri, precum "Strugurel", sau cel de la Piata Rahova, incropeau o mustarie imprejmuita cu stuf, unde se manca pastrama la gratar si se bea tulburel. Etalonul il reprezentau mustariile din Targul Mosilor, din Obor, unde in 1958 Maria Tanase a cantat pe estrada carciumii "La prispa inalta".

Toamna era anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. In octombrie, in curti, dar si pe strazile acelea cu aspect de ulite, se ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate al caror fum se inalta lent si lenes spre cer. Cu o luna inainte, in septembrie, se aduceau de la piata legumele de pus la murat in borcane inalte de-un metru legate la gura cu celofan, tinute in magazia de lemne, in antreu, pe veranda sau in marchiza parfumata cu miros de gutui. Proprietarii nostri le pastrau in pivnita lor captusita cu caramizi, iluminata electric, inchisa cu un chepeng de metal. Tot acolo tineau, in sticle cu gatul lat insirate pe polite, marar, leustean, chimen, tarhon... Bulionul era fiert in curte, la foc de lemne, intr-o oala de 50 de kilograme proptita pe pirostrii.

In Rahova mancarea era pregatita cu grija, minutios. Femeile din vechea generatie fusesera casnice. Aveau retetele lor pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de peste, iahnii de fasole. De Craciun si de Paste erau scosi din cuptor cozonacii simpli si cei cu felurite umpluturi; in zilele de pomenire a mortilor se facea coliva cu grau arnaut fiert o noapte intreaga. Dulceata si serbetul tot in casa erau facute, ca si visinata ori micile cantitati de lichior si mastica. La fel, branzoaicele, baclavalele, saleurile, gogosile "infuriate" pudrate cu zahar...

Robert A. Henlein

Cartea Alba a rezistentei anticomuniste din zona Clujului
Asociatia Fostilor Detinuti
Politici din Romania, filiala Cluj, a lansat recent volumul "Cartea
Alba a rezistentei anticomuniste din zona Clujului", editie ingrijita
de dr.Traian Neamtu si Virgil Bulat, fosti detinuti politici.
In
fila de garda, dr. Traian Neamtu scrie cu durere:" Te iubim , Romanie,
noi, fostii detinuti politici, cu aceeasi ardoare cu care am luptat sa
te scoatem din ghearele comunismului. Regretam azi ca ai ramas
recunoscatoare tortionarilor nostri"....Textul introductiv apartine lui
Virgil Bulat, care reda pe larg activitatea filialei din Cluj a AFDPR,
amintind de inaltarea Memorialelor din Gherla si Cluj-Napoca, de
monumentele din Alunis si de cel din Cimitirul Eroilor, de donatiile de
carte pentru Biblioteca "Transilvania" din Chisinau. Este publicat
apoi si "Apelul pentru pacea si infratire " intre cele doua biserici
romanesti, semnat de filialele AFDPR din Cluj, Mures, Timis.
Cartea
constituie un document complet al rezistentei anticomuniste din zona
Clujului, redand lista celor peste 3000 de oameni, mentionand-se
pedepsele suferite. Intre ei, numeroase pesonalitati din Cluj, precum
Doina Cornea, Nicolae Margineanu, Teohar Mihadas, preotul Langa
Tertulian, Aurel Cota.
Deosebit de valoroase sunt si
anexele cartii: "In memoria celor cazuti in Muntele Baisori unde au
fost impuscati fara judecata, 7 luptatori, asasinati de echipa
securista condusa de Octavian Voicu de la securitatea din Turda. Apoi
sunt mentionati alti oameni in frunte cu capitanul Ionescu Diamandi,
judecati la Tribunaluil Militar din Cluj – presedintele instantei
fiind colonelul Vasile Vlas, - au fost si ei condamnati la moarte si
executati. De retinut ca din grupul de lupta din Muntii Apuseni condus
de Ionescu Diamandi au facut parte 71 de oameni, dintre care, in afara
de cei condamnati la moarte si executati, ceilalti au primit pedepse
cu inchisoarea totalizand... 360 de ani... si tot in anexa se face si
o precizare care trebuie retinuta:"Comandatul securitatii din Cluj,
lt-colonel, Patriciu Mihai, pe nume Weis, avea acest obicei: ca pe
detinutii condamnati la privatiune de libertate sa-i scoata din
penitenciar si sa-i asasineze." (Legat de acest criminal notoriu, se
mai cuvine o precizare: a murit in patul lui, chiar aici la Cluj, la
cativa ani dupa 1989, fara ca cineva sa-l deranjeze. Ca si celebrul
criminal de la Canal, Borcea, de altfel, n.n).
Alte anexe
sunt destinate grupului Teodor susman din Rachitele si grupului Leon
susman din Valea Ariesului. Apoi urmeaza lista completa a detinutilor
politici decedati in inchisoare de la Gherla - cu scurte date
biografice - 516 oameni -, lista celor impuscati in judetul Cluj fara
a fi condamnati la moarte, 48 de oameni. Fara comentarii.

Cîntînd afonia puterii. Cultul
personalităţii în România ceauşistă (ro.)

Nascute „Fara creion, fara hartie/ Doar cu speranta si credinta”, in
cea mai crunta suferinta, transmise prin Morse si considerate
“adevarate crime” la adresa regimului, poeziile detinutilor politici au
ramas singura farama de libertate in anii grei, de detentie.




I
zolati total, infometati, terorizati, tor¬turati, schinjuiti, batuti,
multi detinuti politici marturisesc ca au reusit sa rezistente
cruntului regim de detentie din inschisorile comuniste datorita
credintei in Dumnezeu si poeziei. Nascuta in cea mai crunta suferinta,
din “mucegaiul” si noroiul terorii rosii, poezia inchisorilor a fost
singura lor licarire de speranta, de exprimare si de singura salvare.
Multi au fost salvati de la sinucidere sau prabusire interioara de un
singur vers, si multi au simtit adierea dreptatii scrijelind un vers pe
un fund de gamela. Pentru poezie au fost condamnati la moarte dar, prin
poezie au reusit sa supravietuiasca.



Multora dintre peziile scrise in inchisoare nu li se cunosc autorii,
altele si-au gasit intre timp autori celebri sau “salvatori” celebri,
pentru ca acei care le-au memorat si, cu pretul vietii le-au transmis
dincolo de gratii au aceeasi importanta ca si cei care le-au scris
imaginar pe tavan, pe bucati de sapun, pe pereti, pe fundul gamelei
sau, cu sange, pe o bucata murdara de carpa. Poezia inchisorilor a fost
scrisa “fara creion, fara hartie”, pentru ca detinerea unor astfel de
obiecte insemna o perioada indelungata la “Neagra” si o tortura pe
masura.

Unele par naive, dar toate, fara exceptie, emana o puternica traire
emotionala si un puternic adevar. Multa vreme, poezia inchisorilor a
fost singura marturie a mar¬saviilor care se intamplau in inchisorile
co¬muniste. Si singura forma de libertate a detinutilor politici.





COSTIN DACUS FLORESCU: Fara creion, fara hartie (scrisa la Aiud)




Fara creion, fara hartie
Doar cu speranta si credinta,
In cea mai neagra suferinta,
Asa facut-am poezie.


Cu mainile prinse-n catuse,
In bezna rece si pustie,
Asa facut-am poezie,
Pandit de diavol dupa usa .


In foame, frig si incordare,
In a satanei nebunie,
Asa facut-am poezie,
In gemete si disperare.


In chinuite-nsangerari,
Calai voind sa ma sfasie,
Asa facut-am poezie,
In nesfarsite-ndurerari.


Inmormantat de viu sub lut,
Nelinistit de ce-o sa fie,
Asa facut-am poezie,
In dorul cerului pierdut.

Si vers de vers si rand de rand,
Asteptand visul ce-ntarzie,
Asa facut-am poezie,
In zbuciumarile din gand.

Fara creion, fara hartie,
Doar cu speranta si credinta,
In cea mai joasa umilinta,
Asa facut-am POEZIE!




Radu Gyr: Indemn la lupta




Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.



Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?



Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.




Poezia pentru care Radu Gyr a fost condamnat la moarte: Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!




Nu pentru-o lopata de rumena paine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tau liber de maine,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!



Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,
pentru cantecul tau tintuit in piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!



Nu pentru mania scrasnita-n masele,
ci ca sa aduni chiuind pe tapșane
o claie de zari si-o caciula de stele,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!


Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!



Si ca sa pui tot sarutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ti ies inainte,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!



Ridica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Folosind un “nume de botez” care desemneaza confortul si siguranta, in
urma cu sase decenii, comunistii au nasit cel mai crunt instrument,
care a folosit terorarea pana la banalizare: Securitatea.


Conform decretului de infiintare, rolul Securitatii era apararea
“cuceririlor demo¬cratiei” si a “vointei poporului” impotriva
dusmanilor din tara si din afara. Astfel, noua Republica Populara s-a
autocertificat ca stat politienesc, aservit total sovieticilor, pentru
ca, la conducerea “Securitatii Poporului” au fost promovati consilieri
sovietici si cadre N.K.V.D.




F
olosind o arma invincibila – frica, si un mecanism care a ridicat
tortura si raul la rang de banalizare, Securitatea a fost cel mai crunt
instrument represiv creat de regimul comunist. Primul “certificat de
nastere” al Securitatii a fost hotararea Secretariatului CC al PMR din
10 iulie 1948, care stabilea ca Directia Generala a Securitatii
Poporului sa se organizeze „pe baze militare, introducandu-se principii
militare”, fara a se da publicitatii „schema de organizare,
principiile, bugetul si personalul”, iar la punctul 6 se arata ca
Secretariatul „va da toata atentia nevoilor de cadre a DGSP, trimitand
numai elemente verificate, ca in timpul cel mai scurt sa se poata
acoperi intreg efectivul, conform schemei de organizare”. Teohari
primea sarcina ca “in timpul cel mai scurt sa aplice in viata
hotararile de mai sus, astfel ca DGSP sa poata indeplini toate
sarcinile ce-i stau in fata”.
Cadrele noii institutii aparute in urma reorganizarii Directiei
Generale a Sigu¬ran¬tei Statului primeau prin Decretul 221 puteri
speciale. La articolele 4–6 se ara¬ta ca „ofiterii de Securitate sunt
singurii competenti a instrumenta in infractiunile ce primejduiesc
regimul democratic si se¬curitatea poporului”, care se extindea „in
cadrul competentei lor materiale pe tot intregul tarii. Acelasi
caracter ocult se pastra si in privinta stabilirii bugetului noii
institutii, care astfel iesea in intregime din sfera oricarui controlul
public sau al altor autoritati ale statului: „Prin derogare de la
dispozitiunile legii contabilitatii publice, bugetul Directiunii
Generale a Securitatii Poporului va fi publicat numai prin suma sa
globala, fara detaliere de posturi, in bugetul Ministerului Afacerilor
Interne. Angajarea, efectuarea, justificarea si verificarea
cheltuie¬lilor din bugetul DGSP se face prin derogare de la legea
contabilitatii publice, conform dispozitiunilor din legea fondului
pentru cheltuieli in interese superioare de stat” .

In 7 februarie 1949, Prezidiul Marii Adu¬nari Nationale emite un decret
privind infiintarea, retroactiva, din 23 ianuarie, a Trupelor de
Securitate, ca parte integranta a Ministerului Afacerilor Interne.




Securitatea sociala


La infiintare, Securitatea a fost prevazuta ca o “institutie cu o
compozitie puternic sociala”. Cei mai multi dintre angajati trebuiau sa
provina din randul muncitorilor, aproape o treime din randul
functionarilor, restul din categoria taranilor. Numai 2% puteau fi
intelectuali. Prevazuta initial cu mai putin de 5000 de posturi, din
care erau ocupate cam 3.500, organigrama securitatii a crescut in trei
ani de aproape 5 ori, ajungand la peste 15.000 de posturi.




Conducerea “odioasei”


Functia de director al Securitatii i-a fost incredintata lui Gheorghe
Pintilie (Pantelei Bodnarenko, ucrainean de origine), iar adjuncti au
fost numiti alti doi agenti sovietici Alexandru Nicolschi (Boris
Gronberg) si Vladimir Mazuru.
In randurile Securitatii au fost incadrati tineri activisti de partid,
oportunisti, muncitori, oameni de-ai lui Nicolski, cu “origini
sanatoase” si pregatiti sa se supuna partidului si ordinelor riguroase.

Dupa o campanie electorala plina de violente, in toamna anului 1946,
PCR, un partid care avuse un numar insignifiant de adepti, a reusit sa
obtina o legitimitate prin care a impus regimul terorii si a ordonat
valul nesfarsit de arestari care a urmat.



L
a mijlocul lunii octombrie 1946, guvernul impus prin forta la 6 martie
1945 a stabilit ca data a alegerilor ziua de 19 noiembrie. Strategia
electorala dezvoltata de PCR a presupus amanarea desfasurarii
alegerilor pana in momentul in care mecanismele de influentare a
populatiei si de prefabricare a rezultatului votului nu au fost bine
puse la punct. Intimidarea opozitiei – violentarea liderilor politici
nationali si locali, interdictia sau cenzurarea presei, boicotarea
oricaror manifestari publice organizate de PNT si PNL – si procesul de
subordonare a tuturor institutiilor publice, prin epurarea celor
considerati dusmanosi, prin numirea de persoane fidele in
administratie, justitie si politie, s-au dezvoltat in paralel cu
edificarea unei platforme electorale moderate si a structurarii unei
aliante politice largi, Blo¬cul Partidelor Democrate, care sa fie
ac¬ceptabila pentru corpul electoral. In¬sa campania electorala
incepuse inca din luna august. Atat comunistii, cat si opo¬zitia,
dominata de national-taranisti, con¬si¬derau batalia electorala ca
fiind una decisiva. Insa Comitetul Central al PCR pregatise din timp
frauda. Sarcina i-a fost pasata ministrului de interne, Teohari
Georgescu. El trebuia sa forteze magistratii din tara, care raspundeau
de aplicarea legii electorale, sa urmeze sarcinile ministerului. Un
aparat administrativ impresionant si mii de comunisti au fost
mobilizati in tara pentru propaganda si pentru a stopa actiunile
opozitiei. S-a oprit distribuirea ziarelor si materialelor de
propaganda, au fost “spar¬te” adunarile liberalilor si
national-taranistilor, alegatorilor opozitiei nu li s-a permis prezenta
la urne, iar, in unele zone, centrele de votare au fost mutate de
zonele populate. Alegerile au avut loc intr-o atmosfera de tensiune si
violenta maxima. Rezultatele, care trebuiau anuntate in data de 20, au
fost amanate 48 de ore. Rezultatele oficiale indicau o victorie a
comunistilor, care obtinusera 349 de locuri in Adunare, insa, exista
dovezi ca lucrurile stateau exact invers. Cand comunistii si-au dat
seama de infrangerea iminenta, au trimis instructiuni prefectilor sa se
revizuiasca cifrele si sa se suspende comunicarea re¬zul¬tatelor pana
la o victorie clara a Blo¬cului.


“In realitate, alegerile s-au caracte¬ri¬zat prin intimidare si
falsificarea rezultatelor. Opozitia, care, se estimeaza, a castigat
aproximativ 75% din voturi, a primit doar 35 din cele 414 locuri din
Camera Deputatilor” - Fragment din Raportul Serviciilor Secrete
Americane, prezentat presedintelui Truman in 5 octombrie 1949.




Dovada fraudelor din judetul Somes



In judetul Somes, pe liste erau inscrisi 117704 votanti si s-au prezentat la urne 96.904.
Intr-un raport “strict confidential” despre rezultatul real al
alegerilor, intocmit de Iuliu Simo, instructor regional al C.C. din
P.C.R., se arata ca BPD obtinuse 22.000 de voturi, dar official se
comunicasera 65807 voturi. In timp ce, partidul lui Maniu, care
inregistrase 50.000 de voturi, oficial a numarat doar putin peste
10.000.



Rezultatele umflate din Maramures


In Maramures, au votat 65.832 de persoane si s-au inregistrat 1273 de
voturi nule, 37.066 de voturi pentru comunisti, 22.235 pentru
taranisti, 1155 pentru liberali, aripa Bratianu si 1936 pentru PTD si
peste 6000 pentru independenti.




Contestatii la Desesti, Ieud si Stramtura


Delegatii PNT la sectiile de votare din Desesti, Ieud si Stramtura,
comune unde partidul lui Maniu a obtinut rezultate zdrobitoare au depus
contestatii. Dar raspunsurile au fost formulate in afara oricarei
logici si legi, semn ca acestea erau doar iluzia unor alegeri libere si
doar pretextul instaurarii terorii comuniste.

„Ce parere aveti de Blidaru?”



Luptatorul anticomunist obisnuia sa le iasa inainte oamenilor care
mergeau spre targul din Arinis sau aveau treaba prin padure, sa intrebe
ce parere au de Blidaru. Cei mai multi raspundeau ca e un om care
iubeste dreptatea, bun si care nu a facut rau nimanui, dar e prigonit
pe nedrept de comunisti. Aceasta este imaginea haiducului in zona Codru
chiar si astazi, cand pare mai respectat si admirat ca oricand.



Tradarea si moartea unui erou




Tradat de sotia camaradului sau Traian Rogoz, incercuit si impuscat,
luptatorul anticomunist Blidaru n-a putut fi invins de securisti. A
scapat din ambuscada si se spune ca a preferat sa se sinucida decat sa
fie umilit de comunisti. La mai bine de un sfert de secol de la moartea
sa, Blidaru n-are insa nici certificat de deces, nici mormant.



In perioada lungii sale pribegii in co¬dri, Blidaru venea rar acasa, ca
sa nu sporeasca si mai tare teroarea la care era supusa familia sa. In
schimb, incerca sa-si intalneasca copiii si sotia, regizand intalniri
inedite.
Fiul cel mic, Gheorghe, povesteste ca tatal sau l-a rugat pe un vecin
sa-l ia cu el cand merge dupa lemne. In padure, Blidaru s-a apropiat de
Gheorghe si l-a intrebat daca stie de tatal sau. Baietelul, care nu-si
vazuse niciodata parintele, nu l-a recunoscut si a zis ca nu stie. Dar
l-a intrebat cine e. Haiducul a raspuns ca e un satean din Cuta care
isi cauta vitele.
Astfel de intalniri au fost regizate si pentru fiul cel mare al
luptatorului anticomunist, Valer. Familia povesteste ca „si pe Valer
l-a intrebat daca n-a vazut o vaca. Valer i-a spus ca-i din Odesti. L-a
intrebat de maicuta, si i-a spus „da, e mama”. L-a intrebat daca mai
coase. Au vorbit undeva intr-un loc mai retras, intr-un tufis. I-a tot
pus intrebari, iar Valer si-a dat seama si, sa se asigure, i-a dat jos
clopul din cap si a vazut ca avea inceput de chelie. In acel moment,
i-a spus: „nu cumva tu esti tatuca nost?”. I-a spus „nu” dar ii curgeau
lacrimile. Vali i-a spus: „ba, dumneata esti, ca ne-a spus maicuta ca
n-ai par pe cap”.

Desi era divortat formal de sotie, pre¬vestindu-si parca moartea,
Blidaru a venit acasa in ziua de Pasti a anului 1958. Abia se crapa de
ziua si copiii dormeau inca, cand a batut cineva la geam. Haiducul a
intrat in casa, incarcat de cadouri pentru copiii: bomboane, cate 25 de
lei si cate un cutitas pentru baietii sai. Atunci Gheorghe a fost
chemat sa-si cunoasca tatal: „Io am zis prima data ca nu-i tata, ca-i
omul din Cuta care isi cauta vacile”. Apoi s-au asezat la masa, ca o
familie, au mancat, au povestit, iar la plecare, Blidaru si-a trimis
sotia la politie sa anunte ca acesta a fost in sat si a vizitat-o. De
data asta, haiducul nu s-a grabit si nu s-a ferit de lume. S-a plimbat
prin sat, a dat binete, si s-a retras incet in codri.

Cateva saptamani mai tarziu, de Rusalii, a fost insa incoltit de
securitate, in casa Floricai Rogoz, sotia fostului sau camarad, Traian
Rogoz. Securitatea stia ca, din cauza ca aceasta locuieste langa
padure, e vizitata de Blidaru si i-a propus un targ: sa-l tradeze pe
haiduc, in schimbul eliberarii sotului sau, care era inchis.
Se spune ca, in inchisoare, si lui Traian Rogoz i s-a propus sa mearga
la o intalnire aranjata cu Blidaru, unde acesta sa fie capturat, dar a
refuzat. In schimb, sotia lui a acceptat targul. Se spune ca, tot prin
ea, securitatea ar fi in¬cercat sa-l adoarma pe haiduc. Femeii i s-a
dat un vin tratat cu somnifere, pe care ar fi trebuit sa i-l serveasca
lui Blidaru, dar acesta a presimtit ca vinul e „imbunatatit” si a cerut
apa. Cand s-a dus dupa apa, Florica Rogoz ar fi „activat” un sistem de
alarma montat de securisti. Atunci casa a fost incercuita. Dupa iesirea
lui Blidaru, femeia a inchis usa, si s-a aruncat la pamant, cum a fost
instruita, iar haiducului i s-a cerut sa se predea. A refuzat si la
randul sau, le-a cerut militarilor sa se retraga.

A urmat o confruntare in care unii spun ca Blidaru ar fi fost impuscat,
desi Securitatea avea ordin sa-l captureze viu. Fiul cel mic, Gheorghe
si sotia aces¬tuia, Delia, spun insa ca lucrurile au decurs cu totul
altfel: „l-au incercuit, si el a aruncat o grenada.
Militarii au inchis ochii si s-au im¬puscat intrei ei. Cu masinile o
dus mortii. Doua-trei masini de morti. El o fugit pana pe Dealu Lung,
da’ era impuscat intr-un picior. Cand o vazut ca nu mai poate merge si
curge sangele ase tare din el, s-o gandit ca decat sa-i chinuie
aiestea, mai bine se omoara. Si s-o impuscat el”. Pentru recunoasterea
cadavrului a fost chemata Florica Rogoz si alti vecini. Apoi, corpul a
fost aratat precum un trofeu organelor de stat, iar capul i-ar fi fost
taiat si trimis la Securitate, la Bucuresti, drept dovada pentru
„faptele de arme” infaptuite de securisti. Cert e ca, dupa episodul din
satul Huta, din curtea Floricai Rogoz, Blidaru a disparut. Corpul n-a
fost gasit niciodata, iar familia n-a reusit sa obtina nici astazi un
certificat de deces.



Fiica cea mare, Ma¬ria si-a intalnit de mai multe ori tatal. Spune ca,
intr-o zi de sarbatoare, pe cand mergea impreuna cu mama sa la targul
din Arinis, Blidaru le-a iesit in cale: „Mie mi-a iesit in cale cand am
avut vreo 18 ani. Mergeam la targ cu mama si inca o femeie din sat. Pe
drum, femeia aceea a tot vorbit de tata. Cand am ajuns la marginea
satului, ne-am apropiat de o padure. Atunci a iesit tata. Nu l-am
recunoscut. Chiar i-am zis ca-l stiam mai mare. Mi-a raspuns ca eram
micuta pe atunci, si ma uitam de jos la el. Oricum, era inalt. A vorbit
mai mult cu mine, ca pe mama era suparat ca a divortat. Dar ea a
divortat de fapt formal, dar si asa au chinuit-o. A venit cu noi pe
Valea Tamasestilor. M-a intrebat cu ce baieti vorbesc pentru ca isi
dorea sa fiu in siguranta, mi-a spus sa-l strang de mana sa vada ce
putere am, s-a comportat ca orice parinte”, povesteste printre lacrimi
fiica luptatorului anti¬co¬munist.


Prigoana familiei Blidaru




Teroarea securitatii revarsata asupra lui Blidaru a fost dublata de
prigonirea, in cel mai odios mod, a familiei sale * Sotia si cei trei
copiii ai luptatorului anticomunist au fost arestati in repetate
randuri * Fiului cel mare, Valer, i s-a interzis sa urmeze cursurile
unei scoli, iar fiica, Maria, s-a putut casatori doar cu aprobarea lui
Gheorghiu-Dej * Pentru securitate, chiar si un simplu picnic al
familiei era motiv de interogatorii, suspiciuni si tracasari.
Securitatea nu numai ca n-a reusit sa-l invinga pe Blidaru, dar n-a
reusit nici sa-i nimiceasca numele si familia. Prigoniti si supusi la
cele mai odioase abuzuri si nedreptati, apropiatii lui Blidaru au
ramas, asemeni haiducului, cu fruntea sus si cu credinta ca, intr-o zi,
Dumnezeu va repara nedreptatile la care au fost supusi. Iar dupa zeci
de ani in care au fost stigmatizati si prigoniti pe nedrept, crezul lor
s-a implinit. Toti urmasii fostului luptator anticomunist sunt oameni
demni, respectati, realizati.



Familia lui Blidaru a fost luata in co¬limator imediat dupa evadarea
haiducului. Gheorghe avea un an si 7 luni cand a fost arestat prima
data, iar fratii sai, Valer si Maria, 4-5, respectiv 7-8 ani.
Fiica lui Blidaru spune ca mama sa era bolnava si plecase la medic in
Satu Mare, iar ei, copiii, stateau la bunici. La miezul noptii le-a
batut in geam securitatea:



„Dormeam acolo ca mama era bolnava si s-a dus la medic in Satu Mare. Si
au venit noaptea si ne-au arestat. Si ne-au dus in Zalau la Securitate.
Nevasta fratelui maicutii avea un copil de 6 saptamani. Si pe acela
l-au dus. Pe toti ne-a dus. Eu m-am dus cu cela mic in spate. In
camasute si in capul gol ne-au dus. Pe atunci erau camasi de panza si
norocul meu a fost ca pe sub camasa noua aveam una mai mica. Aveam
haine, ca mama era croitoreasa, dar ne-au luat cum ne-au ridicat din
pat. Ne-au spus ca nu trebuie sa ne imbracam, ca trebuie numai sa le
aratam pe unde se merge in Baita. De parca cine stie cate drumuri erau
spre Baita...
In capatul satului ne asteptau niste masini, ne-au bagat in niste dube
negre. Parca si acum vad cum era o roata in mijlocul dubei in care ne-a
urcat. Ne-au dus la Securitate in Zalau. Noi si bunica am ramas timp de
o luna. Atunci nu ne-au despartit de bunica. Bunica avea vreo 60 de
ani. Gheorghita avea un an si sapte luni si tot zicea „ca-ca”. Bunica
il ducea la oala, iar cand il punea acolo parca il punea pe foc, asa
plangea. El zicea saracul „ca-acasa”.



Fiul cel mare al lui Blidaru, Valer, devenise la 4 ani, sef de camera
in puscarie. In fiecare seara si dimineata dadea raportul
comandantului. Cate un gardian mai milos rupea din pachetele
chiaburilor si le lasa copiilor, in camasute, cate ceva de mancare.
Dupa o vreme, copiii au fost eliberati. La fel si Florica Blidar. Dar
apoi si-au pierdut toata gospodaria, distrusa si pradata de comunisti.


Dupa o vreme au fost insa arestati din nou. Maria Chis, fiica lui Blidaru povesteste:
In urmatorul an ne-au dus in in¬chisoare cu mama. Atunci ne-au
despartit de mama si i-au spus ca ne duc in Siberia. Au luat-o si pe o
matusa de-a mamei. La Jibou ne-au despartit de mama, ca au batut-o tare
rau. Si in cap era neagra ca taciunele. N-o mancat saraca 8 zile, ca
s-a gandit ca poate va muri. Seara ne-au bagat intr-un garaj pe noi,
copiii si ne-au spus sa stam cuminti ca merge numai sa-si ia tigari.
Erau acolo cateva scanduri.
Eram desculti si ne-a spus sa stam cu picioarele pe scanduri sa nu stam
pe beton. Dupa ce s-au inchis usile a fost tare intuneric. Dupa o vreme
ne-am apucat sa strigam: „domnule, domnule, hai si ne deschide!”.
Intr-un tarziu a venit. Mama, saraca ne-a auzit strigand. Atunci i-a
spus ca ne trimit in Siberia si n-o sa ne mai vada niciodata, iar ea a
vrut sa se omoare. A vrut sa se spanzure in celula. Stia orarul cand
veneau sa o verifice, asa ca avea timp. Dar cand s-a pregatit a venit
cineva la usa, si ea a inteles din asta ca-i un semn si n-a mai
incercat”.
Prin rugaciune, Florica Blidaru a primit putere si tarie, in asa fel
incat nu numai ca n-a mai incercat sa se sinucida, ci a reusit sa nu
verse nicio lacrima din cauza comunistilor.



Fiind croitoreasa priceputa, s-a mutat la parinti si a muncit de zor
pentru a-si intretine copilasii. Dar frecvent era chemata la securitate
si schingiuita.
Gheorghe Blidar spune ca: „o batut-o de tata o facut-o ca broastele pa
mana si o impuns-o cu indreaua si o bagat-o in cada cu apa. Avea
cheaguri de sange, cam cat un ban. Toata viata o ramas cu doua vanatai
pe spate. Odata i-o zdrobit degetele la usa, ca ea, cand spala haine, i
se albeau si nu le putea misca. Alta data o batut-o numai in palme si-n
calcaie. O fost la multe inchisori, la Jilava, Miercurea Ciuc, Satu
Mare. S-o imbolnavit si de acolo cred ca i s-o tras apoi si boala din
cauza careia o murit”.
Copiii lui Blidaru au fost exclusi de la scoala, in re¬pe¬tate randuri,
iar fiica sa, Maria, s-a putut casatori doar cu aprobarea lui
Gheor¬ghiu Dej. Mai mult, satenii care l-au ajutat sau doar s-a banuit
ca l-ar fi ajutat, pentru ca ii erau rude sau prieteni, au fost
condamnati la ani grei de puscarie, unii murind in temnita.
Mai tarziu, Florica a fost sfatuita de cineva sa divorteze formal de
Blidaru, pentru ca, in acest fel, va scapa de securitate. Numai ca
divortul i-a adus si mai multa inversunare si bataie din partea
securitatii. Dupa moartea lui Blidaru, Florica a fost condamnata la 10
ani de inchisoare, numai pentru ca i-a fost sotie. A executat aproape
5, pana la decretul de gratiere din 1964. Dupa Revolutie s-a imbolnavit
si, in 1997 s-a stins, la aproape 80 de ani. A plecat insa impacata si,
mai ales, demna. Desi era o fire puternica, Florica Blidar avea un
suflet bun. N-a purtat pica celor care i-au facut rau si a iertat-o
pana si pe Florica Rogoz, cea care i-a tradat sotul. Soția lui Bildaru
a mers chiar și la inmormantarea femeii care i-a parat soțul.



7 pedepse pentru un nevinovat


Maria Chis spune ca, dintre toti fratii, cel mai mult a avut de patimit
Valer Blidar, fiul cel mare al luptatorului anticomunist: „Fratele meu
a fost pedepsit de 7 ori pentru ca a fost copilul lui Blidaru. Cineva
l-a parat ca el seamana cel mai bine cu tatuca. Si de aceea tot pe el
au stat cu ochii: prima data puscaria cu bunica, a doua oara cu mama, a
treia oara a fost exmatriculat de la scoala. A patra oara a fost cand a
dat examen la liceul de la Satu Mare. Atunci i s-a spus ca a reusit,
dar nu sunt locuri. Ne-au trimis la Partid. Am vorbit la Partid si
ne-au trimis inapoi la Liceu. Cand am ajuns inapoi mi-au spus ca nu se
poate, dar daca se intoarce peste un an sau doi n-o sa mai trebuiasca
cereri. Pe urma s-a dus la Bucuresti. A vrut sa dea la facultate si
cand au venit aici sa se intereseze cine-i, au nimerit tot comuniști,
asa ca nu l-au primit. Asta a fost a 5-a pedeapsa.
Dupa liceu a facut ceva Scoala Tehnica si a reusit sa gaseasca de lucru
la Comitetul Central unde lucra la intretinere: usi, geamuri etc. S-a
aflat in sat ca Valer lucreaza la CC si a venit cineva sa-i ceara mamei
adresa sa-l cheme in armata. Si, cand colo, a trimis o hartie la
Bucuresti ca tata era fugar si l-au dat afara. Asta a fost a sasea
pedeapsa. A saptea oara: cand a ajuns in armata, s-a spus ca-i a
Blidarului. I-au dat ce era mai greu. Mi-a scris o scrisoare codata.
M-a invatat un alfabet din numere: a era 1, b era 2, pana la 9 erau
litere din alfabet. Si acolo era: „maicuta asa mi-e de greu, ca-n iad”.
Mama a dat slujbe, a tinut post si dupa 6 saptamani o venit acasa, in
permisie”. Dupa Revolutie, insa, Valer Blidar a devenit un om de
afaceri prosper, respectat si a primit titlul de cetatean de onoare a
comunei natale.



„Crima” de a merge la picnic

Nora cea mica a lui Blidaru, Delia, spune ca prigoana Securitatii a
continuat pana la Revolutie: „Prin 80-81-82, am mers in padure, am
prajit, am ascultat muzica. Eram toata familia. Asta o fost la sfarsit
de saptamana. Marti o venit de la Baia Mare sa ne cheme la declaratii
si o zis ca am aniversat nu stiu cati ani de cand o murit el. Ne-o tot
chemat sa dam declaratii. Apoi ce sa declari? Noi nici in padure n-am
avut dreptul sa merem, noi n-am putut mere nicari”.


„Mamei mele nu i-a curs nicio lacrima cand ne-au distrus ca¬sa. A spus:
„Dumnezeu ni le-a dat, Dumnezeu ni le-a luat”. Si asa o si fost.
Dumnezeu ne-o ajutat, ca am avut credinta. Dar n-am dori la nimeni sa
treaca prin ce am trecut” - Fiica Floricai Blidar