ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

Cartile, martori ai controlului comunist
http://www.jurnalul.ro/articol_51521/cartile__martori_ai_controlului_comunist.html

Soroc - Cariera terorii
http://www.jurnalul.ro/articol_2288/soroc___cariera_terorii.html

AMBASADORUL AMERICAN INFORMEAZA BUCURESTII
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current10/mi18.htm

Deportată în Siberia
http://revista.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=693

Lupta anticomunista cu marci postale
http://ziua.ro/search.php?year=2005&id=180600&ziua=34ead9514a7b9d1a705e0bab2eb6c2bb

Tiberiu Postelnicu a facut avere la umbra nomenclaturii ceausiste.
http://www.atac-online.ro/archive/2005/iulie/12/4.php

EPISCOP ROMAN RAPIT DE KGB
http://www.punctecardinale.ro/apr_2006/apr_2006_13.html

Detinuti români în lagrele de concentrare staliniste
http://www.revistanoinu.com/content/view/22/62/

Râul Tisa spală osemintele eroilor ucişi de comunişti
http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=851&title=Râul_Tisa_spală_osemintele_eroilor_ucişi_de_comunişti

ÎN GRIJA LUI IULIU MANIU
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/mihai-radulescu-1.htm

Cadrul politic - social- cultural stalinist
ŞI „OCLUZIUNEA“ PROLETCULTISTĂ ÎN POEZIA ROMÂNĂ (1948 – 1958 / 1960)
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/cultura/Ocluziunea%20proletcultista%20de%20IPT.htm

Gulagul romanesc - Scriitori arestati (1944-1964)
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?id=65

Rastignirea din 1961
http://www.romanialibera.ro/editie/index.php?url=articol&tabel=z22042006&idx=57

Pastele in vremea comunismului
http://www.evz.ro/article.php?artid=257135

Razboiul lui "Carlos" cu Franta s-a dus de la Bucuresti
http://www.ziua.ro/display.php?id=180135&data=2005-07-07

Epurarea bibliotecilor la inceputul regimului comunist
http://www.romlit.ro/www/texte97/rl733man.htm

Culisele atentatului de la "Europa Libera"
http://www.ziua.net/display.php?id=179427&data=2005-06-28&ziua=b921f2b5b1a1661ee28b5862dc621c14

DACA ROMANIA DUPA '89 AR FI FOST GERMANIA DUPA AL DOILEA RAZBOI, TITUS LEONIDA AR FI FOST CONSIDERAT CRIMINAL SI CONDAMNAT
http://www.ziarulcn.com/article/aid/19329/

Ultimul mohican
http://www.jurnalul.ro/articol.php?id=808

Istoria crimelor pasionale - Criminal in serie: omul cu ciocanul
http://www.jurnalul.ro/articol_50703/istoria_crimelor_pasionale___criminal_in_serie__omul_cu_ciocanul.html

Aurelia Condruţ retrăieşte amărăciunea anilor deportării în Rusia sovietică
http://www.agenda.ro/2005/25-05-senz4.htm

TRAGEDIA PITESTI
http://convorbiri-literare.dntis.ro/TATAsep3.html

Radu Campeanu: "Am costat 10.000 de dolari"
Uneori, cei care tineau neaparat sa paraseasca Romania, erau nevoiti
sa plateasca bani gheata. A fost cazul lui Radu Campeanu, pentru care
prietenii au strans 10.000 de dolari cu care sa mituiasca
autoritatile.

E drept, in pret intra si fiul sau, Barbu, care la vremea plecarii,
in 1973, era copil de scoala. Radu Campeanu se putea crede un
binecuvantat al sortii. "In vremea studentiei, ma vedeam deja un mare
avocat. Ai mei aveau avere, mosie langa Targoviste, pe mine nu ma
preocupau decat scoala si femeile", isi incepe povestirea.
Binecuvantatul sortii a ales insa sa fie un rebel. "Am inceput sa fac
pe nebunul cu politica. Am participat la mitingul din 8 noiembrie
1945, unde trebuia sa fiu arestat, si cand am scapat de dosarul asta,
am continuat sa particip la toate manifestatiile studentesti
impotriva guvernului. " Au urmat bineinteles arestarile, prima
in `47, a doua in `48, ancheta, inchisoarea, pana in `54, si
domiciliul fortat in sate uitate de lume. "Plecarea a venit ca un
fapt firesc. Toata familia mea era la Paris. Sora si cumnatul meu,
fratele meu, fosta mea sotie." In plus, din viitor avocat devenise,
dupa iesirea din inchisoare, muncitor la gater, contabil la cantina
si sef de birou la Drumuri si Poduri. Stia ca nu avea viitor in
Romania.
Trafic cu emigranti patronat de CC al PCR
Ideea plecarii a venit firesc, dar metoda a fost cel putin
neobisnuita. "Exista o retea coordonata de la Londra de un evreu pe
care il chema Jakober. Era un evreu din Falticeni, care avea legaturi
directe cu Comitetul Central. Procedura era urmatoarea: te adresai
lui, el se informa in tara. Ti se spunea cati bani trebuie sa dai.
Banii erau depusi la Geneva, intr-o banca straina. Plecai si anuntai
cand ajungeai la destinatie. Atunci se facea transferul de bani intr-
o banca romaneasca de la Geneva. Totul se facea in acord cu
autoritatile romane. Cand Ceausescu avea nevoie de valuta, recurgea
la vanzarea de "sclavi". Tot asa vindea nemti. Deci o parte din banii
care ajungeau la acest Jakobert se intorceau la Ceausescu", dezvaluie
Radu Campeanu.

Cat costa un om
Familia si prietenii de la Paris au luat legatura cu Jakober. "A
cerut 10.000 de dolari pentru mine si pentru fiul meu, Barbu", spune.
Banii, imprumutati de la prieteni, au fost depusi de acestia in banca
de la Geneva. Au fost incurcaturi si a asteptat mult sa primeasca
acordul. "Intr-o zi ma trezesc cu un individ matahalos
acasa. "Dumneata esti Radu Campeanu?", zice. Da. "Da' Barbu cine e?"
I l-am aratat pe fiu-meu. Era mirat, credea ca e invers. "Fa-ti
actele sa pleci." N-a mai intrebat nimic, preocupat doar de cele 15
acte de care individul ii spusese ca are nevoie. Din 15 acte, de unul
singur imi era frica. Era o adeverinta in care trebuia sa se scrie
ca "Radu Campeanu nu a avut contact cu documente secrete". Eu eram
sef de birou la organizarea muncii la Drumuri si Poduri. Printr-un
ordin stupid, toate planurile de poduri erau secrete de stat.
Bineinteles ca eu avusesem contact cu ele", povesteste, incantat ca
salvarea a venit din partea femeilor. "Am rugat o secretara sa imi
scrie acea hartie, dar fara fraza: "Radu Campeanu nu a avut contact
cu documente secrete". Ea a lasat doar un spatiu acolo. A dat hartia
la semnat pe la toti directorii, dupa care a adaugat acea fraza."

Primul loc de munca la Paris
Cu pasaportul in buzunar, biletul de avion si l-a procurat fara
dificultate, apoi s-a aruncat in aventura pariziana. "Stiam limba
franceza la perfectie, pentru ca toate guvernantele mele fusesera
frantuzoaice. Acolo, trebuia sa imi caut un loc de munca. Un prieten
bun m-a invatat cum sa fac un CV. Nici nu stiam ca exista asa ceva.
Am trimis 14 CV-uri, la intreprinderile care dadusera anunturi de
angajare si am fost chemat la Societe Nationale des Constructions. "
Dupa Jakober, un al doilea evreu ii marcheaza destinul. "M-am dus la
interviu. Directorul de personal era un evreu francez din Tunisia. A
aflat ca eram refugiat politic, iar familia lui fusese detinuta intr-
un lagar din Germania. A fost un fel de solidaritate intre noi.
Interviul a durat o ora, timp in care am vorbit si de manastirile din
nordul Moldovei, si de filozofie..." A fost angajat ca sef adjunct pe
santierul in care se construia cea mai spectaculoasa cladire pe care
o vazuse pana atunci. Un bloc de 38 de etaje, care avea la subsol o
gara cu linii de tren pentru transportul marfurilor si materialelor.

Cafeaua pariziana
La Paris a invatat sa bea cafea. "Mergeam in fiecare zi la un bistro,
ma asezam la tejghea, le zinc, cum spun ei, pentru ca era acoperita
cu tabla de zinc, si ceream o cafea in care puneam sase bucatele de
zahar. Patronul m-a lasat o zi, doua, dupa care m-a intrebat: "Domne,
ce bei acolo, cafea sau sirop?", rade povestind ca, desi a redus
zaharul la trei bucatele, nu si-a tradat niciodata pasiunea pentru
dulciuri. "Nu mi-a fost usor in acea perioada. Trebuia sa il intretin
si pe fiu-meu, pe care il dadusem la o scoala catolica. Stateam intr-
o camaruta. Salariul meu "de incercare", de proba adica, era de 2.000-
3.000 de franci pe luna, dar dupa trei luni m-au luat ca salariat
permanent si castigam 6.000 de franci pe luna. A fost un salt
extraordinar pentru mine", isi aminteste. Radu Campeanu i-a si
recompensat pe francezi pentru sansa pe care i-au dat-o. Pe santier a
introdus sistemul de plata a muncitorilor practicat pe santierele
romanesti: la norma. "A fost o inovatie pentru ei, pentru ca plateau
in regie, si m-au apreciat pentru asta." Tumultuosul sau destin nu i-
a lasat in amintire ura sau incrancenare. Ci figuri luminoase de
femei care l-au ajutat si dulcea cafea pariziana bauta la bistroul de
peste drum.

CHEIA SUPRAVIETUIRII: SUCCESUL LA FEMEI
Secretara care i-a "falsificat" hartia de plecare nu a fost singura
femeie care l-a ajutat in viata. "Dupa ce am iesi din inchisoare, am
fost dus sa lucrez la gater, pe undeva pe langa Focsani. Acolo, la
sfarsitul schimbului, trebuia sa matur tot rumegusul, dar eu nu stiam
sa matur. Matura in locul meu o tarancuta frumoasa si desteapta, pe
care o chema Leana". Inchisoarea a avut si urmari bune: a iesi cu
parul alb, lucru care le innebunea pe femei. "Am parasit inchisoarea
la 33-34 de ani, dar aveam parul alb. Asta ma facea sa am un succes
nebun la femei. Pe acolo pe unde am fost obligat sa lucrez, se vedea
ca sunt "un fost", dupa cum vorbeam, dupa maini. Aveam succes la tot
felul de femei, de la intelectuale, care faceau naveta, la taranci,
care se parfumau cu busuioc. Datorita lor am rezistat psihic in acea
perioada. Ma incuraja faptul ca ele insele aveau curaj sa se vada cu
mine. Dupa aia m-am prostit si m-am insurat ", povesteste amuzat.

C.V.
Radu Campeanu si-a inceput activitatea politica inca din 1943, cand a
devenit membru al Tineretului Liberal si apoi presedinte al
Tineretului Universitar PNL. Dupa reintoarcerea in tara, in 12
ianuarie 1990, reintra in Partidul National Liberal. Revine
presedinte PNL in martie 1990. Candideaza la alegerile prezidentiale
din mai 1990, alaturi de Ion Iliescu si Ion Ratiu. Obtine 10,6% din
voturile romanilor, adica un scor aproape dublu decat al PNL, putand
fi numit inca de pe atunci un fel de "candidat-locomotiva" pentru
partidul sau. In 1993 pierde conducerea partidului, acuzat fiind ca
are un stil prea "dictatorial". Infiinteaza PNL-Campeanu, care
fuzioneaza, in 2003, cu PNL.

AMINTIRI
"Am fost permanent in vizorul securistilor, inca din 1945. Marea
urmarire s-a declansat dupa iesirea din inchisoare, in 1954, si mai
ales dupa 1960, cand am scapat de domiciliul fortat. Stiam ca sunt
urmarit. Am fost acum la CNSAS sa imi vad dosarul. Am trei. L-am
vazut pe primul, cel din 1945. Are 13 volume. Am citit doua si m-am
plictisit. Pe celelalte doua nu le-am vazut. Dupa dosarul dosarul 8
noiembrie, a urmat un altul in 1947, dupa ce am inceput sa particip
la toate manifestatiile studentesti impotriva guvernului comunist. In
1948 am fost dus la inchisoarea din Craiova si apoi la Canal si am
avut domiciliul fortat, pana prin `60. In toata perioada asta pactic
nu eram liber. Apoi au ramas cu ochii pe mine. Stiam ca nu pot sa fac
orice. In Franta am continuat insa politica disidenta. Am infiintat
prima asociatie a fostilor detinuti politici din Romania, in 1977,
apoi, in 1979, am infiintat Clubul de reflectiune liberala. Din 1980
am inceput sa editez, din banii mei si ai sotiei, o revista pentru
romanii din exil. Se numea BIRE, adica Buletinul Informativ al
Romanilor din Exil si aveam abonati pana si in Canada." (MONICA
IORDACHE)

http://www.jurnalul.ro/modules.php?op=modload&name=News&file=article&sid=423

Marturii despre calvarul "copiilor minune"
http://www.ziua.ro/display.php?id=178454&data=2005-06-15&ziua=539504838a7068b601e5f5c5a49c90cc

Plesita era seful unui comando comunist constituit pentru lichidarea
defectorilor
http://www.atac-online.ro/archive/2005/iunie/14/5.php