ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

Televiziunea și presa, în comunism



Românii se delectau în fața televizorului cu Festivalul de la Sanremo și cu file în care se ironiza kitschul socialist • În 1966, a apărut, pentru prima dată, într-un ziar, o pagină de mică publicitate

66 de ani de la ultima mare manifestație pro-monarhistă


Prezentată timp de patruzeci de ani într-o manieră distorsionată de către oficialităţile comuniste, manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 este un episod însângerat al confruntărilor dintre partidele de opoziţie PNŢ şi PNL, adepte ale democraţiei şi pluripartidismului, fidele monarhului, şi PCdR, un partid de inspiraţie stalinistă şi sprijinit de URSS. Pentru comunişti, manifestaţia a însemnat o trezire la „realitate”, cum remarca Gheorghiu-Dej, fiind, de fapt, începutul unei campanii represive împotriva tuturor opozanţilor politici şi ideologici.


Acum 65 de ani, la 8 noiembrie 1945, aproximativ 15 mii de cetăţeni ai Bucureştiului, dar şi din alte judeţe, s-au strâns în Piaţa Palatului Regal pentru a sărbători ziua onomastică a Regelui Mihai I, conducătorul legitim al României, dar şi pentru a-şi arăta susţinerea faţă de suveran în conflictul cu guvernul pro-comunist dr. Petru Groza.

Popularitatea de care se bucura suveranul în rândul cetăţenilor, în special al celor tineri, a reprezentat pentru comunişti o teamă generalizată că această simpatie ar putea fi canalizată de adversarii politici, PNŢ şi PNL, şi că, sub masca acestei sărbători, se ascundea, de fapt, o manifestaţie politică a celor două partide. Controlând aparatul de stat şi, în special, Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu, comuniştii au încercat să împiedice desfăşurarea acestei manifestaţii sau măcar să reducă numărul participanţilor.

„Dacă eşti român, mâine la 10 să fii în Piaţa Palatului”


Manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 se desfăşura pe fundalul unui conflict între Rege şi Guvern, rămas în istorie sub denumirea de „greva regală” (august 1945-ianuarie 1946), adică refuzul monarhului de a semna legile Guvernului, şi a unui climat de teroare şi cenzură impus adversarilor politici, după 6 martie 1945. De asemenea, această manifestaţie avea loc înaintea vizitei trimisului special al preşedintelui american Truman în România şi Bulgaria, ziaristul Mark Ethridge.

Scopul vizitei îl constituia informarea asupra situaţiei politice şi economice din cele două state. Atât guvernul român, cât şi cel bulgar fuseseră recunoscute numai de Uniunea Sovietică, nu şi de către Statele Unite şi Marea Britanie. Se înţelege astfel de ce comuniştii au încercat prin toate mijloacele să împiedice desfăşurarea acestei demonstraţii, care evidenţia imensa popularitate a Regelui Mihai I şi a Partidelor Naţional-Ţărănesc Iuliu Maniu şi Naţional-Liberal Constantin (Dinu) Brătianu, în contrast cu lipsa de popularitate a Partidului Comunist şi a Frontului Naţional Democrat. Frontul grupa, pe lângă PCR şi Partidul Plugarilor, facţiuni desprinse din cele două „partide istorice”, PNL-Tătărescu şi PNŢ-Anton Alexandrescu, şi Partidul Social Democrat.

Zelul guvernului de a împiedica orice manifestaţie, care nu era controlată de comunişti sau organizată de formaţiunile politice satelit, a dat naştere unor violenţe între demonstranţii paşnici, în marea lor majoritate elevi de liceu, studenţi, invalizi de război, funcţionari, pe de o parte, şi muncitorii trimişi de Confederaţia Generală a Muncii, condusă de către liderul comunist Gheorghe Apostol. Bilanţul acestor confruntări a fost de 11 morţi şi vătămarea altor câteva sute.

Încă din 24 octombrie 1945, Guvernul a anunţat printr-un comunicat că ziua de naştere a Regelui Mihai I, 25 octombrie, va fi sărbătorită la aceeaşi dată cu cea onomastică, 8 noiembrie 1945. Totuşi, de teama unei manifestaţii, în noaptea de 24/25 octombrie 1945, fruntaşii PNŢ şi PNL din Capitală au fost arestaţi pentru a zădărnici orice tentativă a acestora de a organiza o demonstraţie în favoarea conducătorului constituţional al statului român.

„Trăiască Regele!”


Începând cu 1 noiembrie 1945, între conducerea naţional-ţărănistă şi cea liberală au avut loc mai multe întâlniri referitor la ziua de 8 noiembrie. Cele două partide au convenit să nu politizeze această zi, considerată sărbătoare naţională, neasumându-şi astfel iniţiativa organizării ei. Au permis, însă, participarea membrilor şi susţinătorilor celor două partide, în calitate de cetăţeni, cerând ca la această manifestaţie să nu fie afişate „placarde cu inscripţii şi orice semn exterior care ar da înfăţişarea unei participări oficiale a partidului [naţional-ţărănesc] la această manifestare, care nu trebuie să fie tulburată prin nici o afirmare corporativă sau politică a partidului, ea trebuind să rămână exclusiv populară şi Naţională”, fiind permise numai afişele cu Regele Mihai.1 Un rol activ, în organizarea sărbătorii de 8 noiembrie 1945, l-au avut organizaţiile de tineret ale celor două partide, în special studenţii de la Medicină şi Politehnică.

Deşi anunţase că ziua Regelui Mihai va fi sărbătorită ca o zi naţională, în preziua manifestaţiei, Guvernul a comunicat că 8 noiembrie este o zi lucrătoare, iar aceasta va fi sărbătorită prin oficierea unor Te Deum-uri în biserici, elevii şi militarii urmând să sărbătorească în unităţile şcolare, respectiv, militare. Tot la 7 noiembrie 1945, Direcţia Generală a Poliţiei transmitea unităţilor din subordine luarea unor măsuri care să împiedice venirea în Capitală a manifestanţilor, iar „toate persoanele care vor călători fără dovezi” să fie „înapoiate” în localităţile de origine. 2 Printr-un comunicat transmis în dimineaţa lui 8 noiembrie la radio, cetăţenii au fost informaţi că manifestaţia pentru aceeaşi zi fusese anulată. În absenţa unei prese libere şi ca urmare a cenzurii impuse de guvernul comunist, mobilizarea participanţilor a fost realizată prin „propagandă de la om la om, sau cu afişe mici tipărite sau scrise de mână”.

„Un mod ingenios de a chema oamenii”, se precizează într-o notă despre manifestaţia din 8 noiembrie 1945, a fost următorul: „Miercuri seara cetăţenii erau sunaţi la telefon şi o voce necunoscută le spunea: «Dacă eşti român, mâine la 10 să fii în Piaţa Palatului»”.3 Singurul cotidian care a tipărit o „chemare” a fost „Ardealul”, de orientare naţional-ţărănistă, în ziua de 7 noiembrie 1945, chiar dacă asupra directorului Anton Mureşanu se exercitaseră până atunci mai multe presiuni.

Începând cu primele ore ale dimineţii, în Piaţa Palatului au apărut grupuri de elevi şi studenţi, dar acestea au fost imediat „împrăştiate” de forţele de ordine, poliţiştii şi soldaţii care aveau sub observaţie zona. Impulsul a venit din partea unui „grup de invalizi de război de circa 30 persoane, care au intrat la Palat pentru a semna în registru, în jurul orei 9.00”.

„La ieşire – se precizează într-un Raport întocmit de Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţia Poliţiei de Siguranţă din seara lui 8 noiembrie 1945 – grupul s’a postat pe treptele statuei Regelui Carol I, iar un ofiţer invalid a scos un drapel pe care îl flutura în mâini”. După apariţia lor, grupurile de elevi şi studenţi s-au strâns în jurul invalizilor de război şi au început să scandeze „Trăiască Regele!”, „Regele şi Patria!”, „fiind acompaniaţi [şi] de publicul trecător pe stradă, care începuse a se strânge pe trotuarul dinspre Fundaţia Regală”, actuala Bibliotecă Central Universitară „Carol I”.

În acest timp, unul dintre invalizi „a desfăşurat”, în jurul orei 9.50, şi, „în uralele publicului care manifesta pentru Rege”, un „steag tricolor mare”. Un moment de efuziune l-a reprezentat şi apariţia în Piaţă a două maşini militare cu englezi, primite cu urale de către cei prezenţi, iar ocupanţii acestora au fost ridicaţi pe braţe şi introduşi pe poarta cea mică în Palatul Regal, actualul Muzeu Naţional de Artă al României.

Muncitorii scandau „Groza şi poporul!”


Cum s-a ajuns totuşi la violenţe şi la înregistrarea a 11 victime şi a câtorva sute de răniţi, deşi modul de desfăşurare a manifestaţiei era unul paşnic, iar atmosfera de sărbătoare? În tot acest timp, oamenii prezenţi în piaţă au intonat Imnul regal şi alte cântece naţionale.

Propaganda comunistă a atribuit aceste victime şi răniţii „bandelor fasciste conduse de Maniu şi Brătianu”, care s-au „dedat la violenţe, atacând Ministerul de Interne şi Confederaţia Generală a Muncii”, au jefuit magazine şi au atacat muncitorii paşnici şi evreii aflaţi pe Calea Victoriei.

Un răspuns mai apropiat realităţii, şi care prezintă desfăşurarea faptelor din 8 noiembrie 1945, se regăseşte în raportul citat mai sus, redactat în seara aceleiaşi zile. În acelaşi timp cu venirea militarilor englezi, în Piaţă au apărut şi patru maşini cu muncitori care scandau „Groza şi Poporul!”. „Aceste maşini au circulat în mijlocul masei de manifestanţi, făcând mereu înconjurul statuei, şi căutând să-i împrăştie. Ulterior au mai venit încă şase maşini, camioane şi autobuze de la diferite întreprinderi, în majoritate de la C.F.R”.

Pe când manifestaţia era în toi, în curtea Palatului a intrat o autocamionetă cu manifestanţi cu „portretul Regelui pe o placardă”, care scandau „Regele şi Patria!” şi „Libertate!”. Portretul a fost „prins de felinarul dela Poarta Principală”. Autocamioneta era urmată de un cortegiu format din doi ofiţeri invalizi, decoraţi cu ordinul „Mihai Viteazul“ şi duşi pe braţe de manifestanţi. Coloana se încheia cu „un grup care purta în mâini un automobil în miniatură, înfăşurat în tricolor, având un copilaş de 5-6 ani, spunând că acesta este simbolul generaţiei de mâine”.

În tot acest timp, camioanele cu muncitori se plimbau prin mulţime, în încercarea de a o dispersa. Scânteia conflictului s-a aprins în urma accidentării unei femei, „fapt care a produs indignare”, şi apariţia unei busculade între muncitori şi manifestanţi. Muncitorii „provocaţi” de demonstranţi, care aruncau cu bolovani, aşa cum se precizează în raport, au reuşit să „tragă în maşină” câţiva dintre protestatari, „unde au început să-i lovească”. În urma incidentelor, protestatarii au început să strige: „Jos teroarea şi călăii!”, „Libertate!”.

Ca răspuns la aceste scandări, muncitorii au coborât din maşini, începând astfel „altercaţiile şi încăerările”, iar „manifestanţii s’au repezit imediat la cele două maşini, le-au răsturnat şi incendiat”.
„Concomitent cu incendierea maşinilor” – se precizează în raport – au fost trase „două focuri din partea dreaptă a statuei, la care s’a răspuns cu mai multe focuri din grupurile încăerate, fără a se putea preciza cine a tras”. Numărul manifestanţilor a crescut, în urma apariţiei unor noi grupuri de 2-3.000 de persoane, identificate de reprezentanţii poliţiei ca studenţi sau membri ai partidelor istorice.

Divizia „Tudor Vladimirescu“, în ajutorul forţelor de ordine


După ridicarea de către agenţii forţelor de ordine a unora dintre „agitatori” şi aducerea lor în sediul Ministerului de Interne, demonstranţii s-au îndreptat în „masă compactă către intrările clădirei în construcţie ale acestui minister”, cu scopul de a pătrunde în interior şi a-i elibera pe cei arestaţi. Nereuşind acest lucru, s-a încercat incendierea gardului din lemn al ministerului.

Răspândirea lor a fost realizată în urma intervenţiei armatei, care a tras focuri de intimidare, iar protestatarii s-au refugiat pe „arterele principale ale Capitalei, au distrus afişele de propagandă ale guvernului, producând şi desordini ca: oprirea tramvaielor, arderea gazetelor oficioase ale partidului comunist etc.”. Forţele de ordine prezente în piaţă au fost întărite cu unităţi ale Diviziei „Tudor Vladimirescu“, chemate în jurul orei 10.30 de către liderii comunişti, care, după cum se spune în acelaşi raport, „au reuşit până la urmă să răspândească grupurile de manifestanţi”.

Bilanţul acestor confruntări dintre demonstranţi, în marea lor majoritate elevi, studenţi şi invalizi de război, şi contramanifestanţii comunişti, sprijiniţi de agenţi de poliţie, unităţi ale armatei şi ai Diviziei „Tudor Vladimirescu“, este precizat sec la sfârşitul raportului: „Incidentele petrecute s’au soldat cu mai mulţi morţi şi răniţi, a căror situaţie a fost raportată separat la forurile superioare”.4 Manifestaţii de ziua regelui au avut loc şi în alte oraşe, soldate, de asemenea, cu confruntări între protestatarii anticomunişti şi muncitorii dirijaţi de Partidul Comunist.

„Omoram 1000 de oameni, dar făceam ordine”



Manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 a fost discutată în şedinţele şi întrunirile Guvernului, Partidului Comunist, ale Frontului Naţional Democrat şi ale Frontului Unic Muncitoresc din perioada 10-17 noiembrie 1945, fiind prezentată ca o încercare a principalelor partide de răsturnare a „regimului de concentrare democratică” dr. Petru Groza. Unul dintre principalii vinovaţi de escaladarea conflictului şi de apariţia unor scene de violenţă, considerate a fi tipice unui război civil, a fost identificat în persoana ministrului de Interne Teohari Georgescu.

La şedinţa Frontului Unic Muncitoresc din 9 noiembrie 1945, reprezentantul PSD în guvern, subsecretarul de stat de la Interne, Ion Burcă, s-a dezlănţuit într-un atac furibund la adresa ministrului T. Georgescu. Acesta a criticat modul în care autorităţile au gestionat situaţia, arătând că „s-a procedat greşit, atunci când anumiţi indivizi au fost bătuţi în faţa Palatului”. Burcă le-a transmis celorlalţi participanţi că împărtăşea aceeaşi ură împotriva demonstranţilor, „dar nu trebuia făcut asta acolo, ci aduşi înăuntru şi acolo bătuţi, nu să vadă americanii”. Subsecretarul de stat considera că manifestanţii ar fi putut fi „răspândiţi dela prima salvă [de foc], dacă se proceda cum trebue” şi că „trebuia reprimat imediat, când s-a văzut că este o mişcare cu caracter fascist”.

Modul de intervenţie al forţelor de ordine a fost prezentat ca „o lipsă de plan, de hotărâre, de atitudine în momentul acela”. Pentru reprezentantul PSD, numărul victimelor era irelevant, dacă în urma intervenţiei în forţă era restabilită ordinea în Piaţa Palatului: „Omoram 1000 de oameni, dar făceam ordine. Nu trebuia să lăsăm aceste haimanale să bâţâie pe acolo. Când au văzut o forţă, o atitudine hotărâtă, s’au împrăştiat. Eu constat că Teohari s’a lăsat surprins [...] nu a reacţionat la timp”. „Şi 4 ore a stat Piaţa sub teroare, fără să se vadă cineva hotărât să ia vreo măsură. Când au atacat curtea Ministerului, iarăşi a fost un moment critic”.

Critica lui Burcă era împărtăşită şi de colegul acestuia de partid, Lothar Rădăceanu, care i-a cerut lui Teohari să se consulte cu „tov. Burcă, să ştie şi el”, pentru că, spunea Rădăceanu, „tu iei acum măsuri de represiune, pentru cari toţi răspundem. Pentru modul cum se face represiunea, răspundem cu toţi colectiv [...] şi noi suntem de acord să se ia măsuri severe de represiune, însă dacă este vorba să participăm la răspunderea politică, cerem atâta: să colaborezi, să te consulţi”.5 Gheorghe Gheorghiu-Dej, prezent şi el la această şedinţă, a propus organizarea unei manifestaţii pentru înmormântarea victimelor, „cum nu a mai fost până acum”, astfel încât „capitala să se cutremure. Să folosim victimele, pe care le vom înmormânta cu toată cinstea”. Scopul manifestaţiei îl constituia, în opinia liderului PCR, arătarea sprijinului faţă de guvernul Groza şi „forţele politice” pe care „se bizuie”. Totodată, această acţiune avea să fie „începutul unei ofensive generale împotriva resturilor fasciste”6, adică a partidelor de opoziţie PNL şi PNŢ.

„Trebue lucrat fără milă, să plângă cât vor”


„Evenimentele” de la 8 noiembrie 1945 au fost analizate şi în şedinţa din 10 noiembrie 1945 a FND, condusă de veteranul comunist Vasile Luca. Aici, Gheorghiu-Dej, referindu-se la ofiţeri, a propus să se procedeze „conspirativ”, deoarece „nu ne putem permite luxul de a lucra deschis” şi „foarte prudent, însă rapid”, iar „toţi cei în care nu avem deplină încredere, fie el fratele meu, oricine ar fi el” să fie schimbaţi din funcţii. Acesta a concluzionat în finalul şedinţei: „Trebue lucrat fără milă, să plângă cât vor, poporul trebuie să trăiască, ţara trebue să trăiască.

Dacă nu lucrăm cu sânge rece şi dârzenie, se va râde de noi. Desigur ruşii au destule forţe ca să-i facă chisăliţă, dar aceasta nu e de dorit şi putem evita”.7
Versiunea oficială asupra evenimentelor din 8 noiembrie 1945 a fost însă stabilită în şedinţa Biroului Politic al Secretariatului CC al PCR din 13 noiembrie 1945, convocată la o zi după înmormântarea „victimelor reacţiunii”. În timpul şedinţei, Gheorghiu-Dej a insistat asupra riscului unei noi manifestaţii, care urma să fie asumată de această dată de partidele din opoziţie, şi chiar a pregătirii unei lovituri de stat: „Aici trebuie să fim atenţi, că de astă dată nu va mai fi vorba de copii de şcoală, de elevi, de studenţi şi de câteva elemente izolate militare, ci va fi vorba de formaţiuni organizate militare”.

În viziunea liderului PCR, principala consecinţă ar fi reprezentat-o intervenţia „celor trei” în rezolvarea situaţiei din România „şi că această rezolvare nu poate veni din interior şi că trebue să fie rezultatul unei înţelegeri între «Cei Mari»”.

„De 8 noiembrie, nu se va permite nici o manifestaţie de stradă”


Una dintre „părerile” exprimate de Gheorghiu-Dej la această şedinţă a fost şi aceea că Opoziţia „ar fi putut ocupa mai toate instituţiile publice, ar fi putut trece mai repede la arestarea noastră, decât noi la arestarea lor” cu o singură condiţie: „dacă [ei] ar fi avut ceva grupe militare bine organizate”. În opinia acestuia, singurul aspect pozitiv al manifestaţiei din 8 noiembrie 1945 era faptul că „ne-am trezit la realitate”, ceea ce în limbajul decriptat însemna începutul unei campanii represive împotriva adversarilor politici, ideologici, sau de orice natură, ai comuniştilor.8 La sfârşitul şedinţei, Biroul Politic a adoptat următoarea „apreciere asupra evenimentelor din 8 noiembrie”: „Stimulată de atitudinea guvernelor englez şi american şi îndrumate de reprezentanţii americani din România, conducerile manistă şi brătienistă au hotărît să treacă dela acţiunile lor clandestine de subminare a guvernului la acţiuni deschise”. Scopul îl constituia, potrivit Biroului Politic, compromiterea guvernului şi prezentarea lui ca „unul care nu respectă libertăţile cetăţeneşti”, provocarea de „dezordini” pentru a arăta celor „trei mari” că guvernul Groza nu „reuşeşte să păstreze ordinea în ţară”.

Violenţele provocate de intervenţia camioanelor cu muncitori ai Confederaţiei Generale a Muncii şi forţele de ordine, aflate sub controlul lui Teohari Georgescu, erau descrise în această „apreciere” drept „acte huliganice” cu „caracter anti-sovietic, anti-muncitoresc, antisemit”, ceea ce le-a permis comuniştilor să prezinte că „cele 2 partide ca partide cu conducere fascistă”.

Ca aspecte negative, Biroul Politic a considerat „greşit că automobilele cu circa 2000 de muncitori, destinaţi a apăra localurile organizaţiilor democratice, s’au plimbat în Piaţa Palatului printre manifestanţi, dându-le acestora pretextul de a ataca cică drept răspuns la încercarea muncitorilor de a le deranja manifestaţia” şi drept „insuficientă pregătirea administrativă pentru rapida reprimare a huliganilor fascişti”.

După 8 noiembrie 1945, autorităţile comuniste au acordat o atenţie sporită acestei zile în următorii ani. „Nu se va permite nici o manifestaţie de stradă, din partea niciunei organizaţii”, a fost regula de bază aplicată de comunişti.

La trei ani după manifestaţia de la 8 noiembrie 1945, în primul an al Republicii Populare Române avea loc prima comemorare oficială „dela asasinarea tovarăşilor din Piaţa Palatului, de către bandele reacţionare”, în Parcul Naţional fiind aduse „elogii memoriei celor asasinaţi”.9 În 1955, la zece ani de la evenimentele din 1945, „tovarăşii care au căzut ucişi cu ocazia apărării sediului Confederaţiei Generale a Muncii” au fost decoraţi post-mortem cu ordinul „Apărarea Patriei” clasa I şi Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”, între timp fiind descoperite alte patru victime. 10

Pumnul, „arma ideologică“ a ştabilor comunişti


08:59În anii 1960-1970, în plină perioadă de „înflorire a socialismului", reprezentanţii nomenclaturii de partid şi şefii de întreprinderi şi colhozuri recurgeau la violenţă verbală şi fizică faţă de muncitori şi ţărani şi îi terorizau cu amenzi enorme.Articol complet

Rezistența anticomunistă din Maramureș; cazul...


Aristina Pop a împlinit 18 ani fix în ziua în care a plecat în munți alături de tatăl și fratele ei, pentru a scăpa de Securitate. Era primăvara anului 1949 când s-a constituit grupul de rezistență din Munții Țibleșului din jurul lui Nicolae Pop. Membrii grupului aveau să sfârșească fie uciși de Securitate, fie arestați și închiși. Unii au murit în închisoare, iar ceilalți au fost eliberați abia în 1964, grație deciziei de eliberare a tuturor deținuților politici. Printre aceștia din urmă s-a numărat și Aristina Pop, care a scăpat astfel de executarea întregii pedepse de 20 de ani de muncă silnică.

Aristina Pop s-a născut pe 13 mai 1931, în comuna Lăpușul Românesc din județul Someș, într-o familie relativ înstărită și cunoscută prin împrejurimi. Tatăl, Nicolae Pop, era pădurar, fiind astfel cunoscut în întreg județul, inclusiv de către personalitățile locale – primari, prefecți, medici, avocați – care se opreau întotdeauna în casa familiei Pop în timpul sezonului de vânătoare.

În timpul războiului și al ocupației maghiare, familia Pop se remarcă prin ajutorul acordat evreilor. Nicolae Pop (foto), care primește ulterior distincția „drept al popoarelor”, acceptă să adăpostească în propria casă sau să ajute mai mulți evrei pentru a-i scăpa de deportare, fapt ce – după relatările fiicei sale – nu a fost niciodată o acțiune la fel de riscantă precum adăpostirea, mai târziu, a partizanilor anticomuniști. Aristina își amintește că, în ciuda faptului că în comună erau staționați atât nemți, cât și jandarmi ungari, aceștia „nu umblau prin toate coclaurile după partizani, cum a făcut Securitatea mai târziu. [...] Nu se împrăștiau prin păduri să-i caute pe dezertori”.

Aristina începe liceul după terminarea războiului, dar nu apucă să-l termine din cauza represiunii comuniste. După instaurarea regimului comunist, Nicolae Pop adăpostește în casa sa 3 oameni căutați de Securitate: un membru al fostului Partid Național Țărănist și 2 studenți. Din această cauză, în mai 1949, familia se trezește cu Securitatea la ușă. Avertizați de Aristina, cei trei reușesc să scape, însă familia intră în vizorul poliției politice. Lui Nicolae Pop i se propune să colaboreze cu Securitatea pentru prinderea celor 3 fugari. Ofițerii de Securitate i-au propus pădurarului să-i ajute, pentru că nu doreau decât „să-i readucă la facultate” pe tinerii căutați. În schimbul acestui ajutor, lui Nicolae Pop i s-a oferit o funcție în cadrul Securității. Văzând însă că omul nu cedează, ofițerii și-au îndreptat atenția către fiica acestuia, Aristina, căreia i-au promis că va termina liceul fără probleme, că va lua bacul și că va intra la facultate dacă le spunea unde se ascund cei trei. Fata refuză să vorbească, susținând că nu știe nimic.

În ziua următoare, unul din cei trei, Vasile Pașca, e prins în munți, arestat și adus acasă la familia Pop. Securitatea se întorsese aici pentru a-l aresta pe Nicolae Pop, obținând anterior un mandat pe arestare. Acesta reușește însă să fugă. În ziua următoare, pe 13 mai, Aristina și unul din frații săi, Achim (21 de ani), se alătură tatălui pentru a scăpa de persecuția Securității.

Treptat, grupul de rezistență Pop-Oniga (de la Atanase Oniga, preot greco-catolic persecutat pentru că refuză să treacă la ortodoxie) se mărește din cauza numărului mare de fugari din regiunea Munților Maramureșului. Li se alătură țărani, dezertori din armată, copii de chiaburi și studenți. Grupul, care se desparte la un moment dat în formațiuni mai mici pentru a se descurca mai ușor (în urma unei confruntări cu Securitatea), supraviețuiește până în 1953.

Imediat după fuga lui Nicolae Pop și a celor doi copii ai săi, restul familiei începe să fie persecutată de Securitate. Toți membrii familiei sunt interogați și bătuți în mod repetat, bunurile lor distruse, iar mama Aristinei este, pentru scurtă vreme, arestată. În cele din urmă, în august 1952, familia e deportată în Bărăgan.

Până atunci, toți membrii familiei Pop, precum și alte rude și prieteni din regiune, au făcut tot posibilul pentru a-i ajuta pe cei refugiați în munți. Grupul a rămas în preajma casei, în pădure, și luau periodic legătura cu familia. Cu toate acestea, nu au fost prinși de ofițerii care supravegheau aproape în permanență casa familiei Pop. Cum au reușit? Spre exemplu, știau că se pot apropa de casă atunci când câinii familiei erau liniștiți și nu lătrau, sau când pe o frânghie din fața casei nu era agățat un batic negru, folosit ca simbol al pericolului.

Aristina povestește că, în toți anii petrecuți în munți, nu au suferit niciodată de foame. Primeau tot timpul mâncare din partea rudelor și prietenilor. Li se aduceau oi, carne de porc, butoaie cu brânză, ciorbă, varză murată, cartofi, chiar și dulciuri. Potrivit Aristinei, „foame, noi, în munți, nu am răbdat. Pot să spun că, în munți, am avut ceea ce poate nici cel mai bogat om din comună n-a avut. Fiecare ne aducea tot ce avea mai bun. Erau niște români extraordinari”.

După despărțirea grupului, oamenii încep să se adăpostească în casele unor prieteni. Aristina e despărțită atunci de tatăl ei, care ulterior se îmbolnăvește și, din această cauză, hotărâște să se predea. Securitatea nu mai așteaptă organizarea unui proces pentru condamnarea lui Nicolae Pop, și îl împușcă în aceeași zi.

După despărțirea de tatăl lor, Aristina și fratele ei sunt adăpostiți de mai multe familii, iar în martie 1953 ajung în casa unui om care îi trădează. Cei doi sunt arestați pe 8 martie 1953. Achim, fratele Aristinei, e împușcat în timp ce încerca să fugă, dar supraviețuiește.

La interogatoriu, Aristina Pop nu face nicio declarație și, în mod surprinzător, nu este bătută de anchetatori. Fata își dă ulterior seama că singurul motiv pentru a scăpat de bătăi și tortură era faptul că fusese ultima prinsă din grupul de partizani, iar Securitatea obținuse deja toate informațiile dorite. Aristina e trimisă în primă fază la penitenciarul de la Oradea, unde se îmbolnăvește de tuberculoză. Ulterior, ea ajunge la închisorile de la Văcărești, Jilava și Miercurea Ciuc.

Procesul are loc în august 1953, iar fata în vârstă de 22 de ani e condamnată la 20 de ani muncă silnică, cu opt ani degradare civiă, trei ani închisoare corecțională și doi an interdicție.

De-a lungul anilor petrecuți în închisoare, Aristina, bolnavă de tuberculoză, a avut norocul să întâlnească doctori care încercau să facă tot posibilul pentru deținutele bolnave, în ciuda faptului că nu le puteau asigura alimentația și tratamentul medical necesar. Ea a reușit să supraviețuiască, în pofida condițiilor teribile din închisori, și a fost eliberată după 11 ani, în aprilie 1964. Se întoarce acasă, în Lăpușul Românesc, și află că mama ei murise cu câțiva ani înainte, la fel și fratele ei Achim (acesta moare după eliberarea din închisoare, din cauza unei boli apărute în timpul prizonieratului).

În 1965, Aristina îl cunoaște pe Nicolae Săileanu, la rândul său fost prizoner politic, cel care-i va deveni soț. Acesta îl cunoscuse pe Achim Pop în închisoare și îi ascultase poveștile despre curajoasa Aristina. Hotărâște atunci că nu se va însura până ce fata nu va ieși din închisoare pentru a o putea cunoaște. Nicolae Pop își respectă promisunea, așteaptă 10 ani de zile, iar în 1965 începe să o caute. Cei doi se căsătoresc în anul 1966, și cu ajutorul unui proet prieten cu familia socrilor, Aristina reușește să-și găsească un loc de muncă, ceea ce anterior se dovedise a fi foarte dificil din cauza trecutului.

Washington Times: Românii tânjesc după comunismInternaţional

COMUNISMUL ÎN IMAGINI: Fotografii spectaculoase, mărturii ale celor mai importante evenimente care au schimbat istoria României


20:14O societate egalitaristă, în care nu există proprietate privată și nici clase sociale. În comunism toate bunurile au aparţinut societății ca întreg și toți membrii acesteia s-au bucurat de același statut social și economic. Pentru România, fostul preşedinte al ţării, Nicolae Ceauşescu, reprezintă simbolul perioadei comuniste.Articol complet

35 de ani de la Revolta Minerilor din Valea Jiului

Greva minerilor din Valea Jiului, din 1-3 august 1977, a fost cea mai importantă sfidare lansată de un grup de muncitori puterii comuniste din România, de la protestele din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, prilejuite de revoluţia maghiară din 1956, şi una dintre cele mai ample mişcări de protest din perioada comunistă din România.



Anul 1977 a fost un an greu pentru economia românească. Urmările crizei energetice mondiale, începută în 1973-1974, erau încă resimţite pe deplin, iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat şi mai mult situaţia economică a României.

Pe de altă parte, munca în minele de cărbune era grea şi periculoasă. Accidentele de muncă erau dese. În data de 2 noiembrie 1972, spre exemplu, în urma unei explozii, au murit 43 de oameni la Mina Uricani. Minerii erau nemulţumiţi şi de aprovizionarea proastă cu bunuri de consum, de munca prelungită peste program (inclusiv duminicile), de condiţiile de locuit şi trai precare şi de mărirea programului de lucru de la 6, la 8 ore.


Scânteia grevei a constituit-o legea din iulie 1977, care desfiinţa pensiile de invaliditate pentru mineri şi ridica vârsta de pensionare de la 50 la 55 de ani. În semn de protest faţă de această hotărâre, minerii de la Lupeni au hotărât să intre în grevă, la 1 august 1977. „Greva celor 35.000 de mineri din Valea Jiului, declanşată în august 1977, se explică mai ales prin exasperarea de a aştepta în zadar îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă (locuinţe insalubre, servicii sociale deficitare, salarii mici etc.)”, afirmă Jean-François Soulet.


În primele momente, unii mineri au propus ca o delegaţie de-a lor să plece la Bucureşti, dar s-a renunţat la această idee, poate şi din cauza faptului că trenurile erau oprite. Unii şefi de sectoare au încercat să împiedice organizarea greviştilor, dar minerii au reacţionat prompt, câteodată dur. Minerii de la Lupeni au luat legătura cu celelalte mine din Valea Jiului (la vremea respectivă în Valea Jiului funcţionau zece mine: Anina, Aninoasa, Bărbăteni, Dalja, Livezeni, Paroşeni, Petrila, Petroşani, Uricani şi Vulcan) şi cu populaţia oraşelor, pentru a aduna cât mai mulţi simpatizanţi. Greviştii s-au adunat până la urmă în curtea Minei Lupeni, unde s-au ţinut discursuri revendicative.


Cifrele provenite din surse diferite, referitoare la numărul participanţilor, variază între 10.000 şi 40.000. Cele mai exagerate dau 90.000 de participanţi la grevă. Se pare că cifrele mai scăzute sunt greşite, pentru că se bazează numai pe numărul de angajaţi şi nu iau în considerare membri de familie şi alte persoane din afara minelor, care s-au alăturat greviştilor din simpatie sau numai din curiozitate. În această fază a grevei n-a existat nici o urmă de director de mină sau de securişti în zonă.


Greviştii au fost organizaţi şi conduşi de câţiva lideri, în special de muncitorii Constantin Dobre, Gheorghe Maniliuc şi un inginer, Jurcă. Dobre şi Jurcă au căzut de acord ca cel dintâi, fiind miner şi, ca atare, mai aproape de ortacii săi, să alcătuiască o listă a cererilor minerilor pe care s-o prezinte la o adunare de masă la mina Lupeni.

Se cerea reducerea zilei de muncă de la 8, la 6 ore, revenirea la vârsta de pensionare de 50 de ani, o reevaluare a criteriilor de concediu de boală, locuri de muncă pentru soţiile şi fiicele minerilor, recrutarea unui personal medical competent, care să lucreze în mine şi prezentarea obiectivă a grevei de către mijloacele de informare în masă. Dobre a prezentat aceste revendicări la adunarea de masă de la 3 august 1977, unde au fost aprobate în unanimitate.

Ceauşescu a convocat de urgenţă o comisie guvernamentală care să se ocupe de criză şi s-a decis ca Ilie Verdeţ, membru al Comitetului Politic Executiv, care răspundea de economie, Gheorghe Pană, preşedintele Consiliului central al UGSR, Constantin Băbălău, ministrul minelor, petrolului şi geologiei, Clement Negruţ, primarul şi primul secretar de partid ai oraşului Petroşani, şi Ghinea, primarul oraşului Lupeni, să fie trimişi să discute cu minerii. Primul secretar al judeţului Hunedoara, Ilie Rădulescu, era în concediu la Karlovy Vary, în Cehoslovacia.

Ilie Verdeţ şi Clement Negruţ s-au deplasat la faţa locului, dar minerii nici nu au încercat să discute cu ei şi au cerut să discute cu secretarul general al partidului, Nicolae Ceauşescu. Lui Verdeţ i s-a spus că minerii nu aveau încredere în el, dat fiind că înşelase Comitetul Central cu privire la adevărata situaţie din Valea Jiului şi i s-a cerut să-l contacteze pe Ceauşescu.

Între timp, în zonă s-au infiltrat şi oamenii Securităţii, care au rămas în poziţie de aşteptare. Autorităţile au întărit paza obiectivelor importante din zonă, în mod deosebit a depozitelor de armament.

După ce a fost sechestrat o scurtă perioadă de timp în ghereta portarului de la intrarea nr. 2 a Minei Lupeni, Ilie Verdeţ a fost condus la Palatul Culturii din Lupeni, de unde-l putea chema pe Ceauşescu pe o linie telefonică specială. Acolo, sub supravegherea unui grup de mineri, Verdeţ a repetat cuvintele care i-au fost dictate: „Veniţi imediat, vă rog, situaţia este gravă!” Pentru a preîntâmpina transmiterea oricăror alte detalii şi pentru a-l face pe Ceauşescu să înţeleagă că Verdeţ era efectiv sechestrat, unul dintre minerii din escortă a trântit telefonul în furcă.

Ceauşescu se afla la momentul respectiv în concediu pe malul Mării Negre. Pus în faţa acestei situaţii, Ceauşescu şi-a întrerupt concediul, s-a deplasat mai întâi la Craiova, apoi la Târgu-Jiu şi Deva, după care a preluat comanda trupelor de Securitate şi a funcţionarilor de partid, care urmau a fi angajate în stingerea focarului protestatar.


Ceauşescu a sosit în 3 august 1977 la Lupeni, cu un convoi de maşini negre, care au încercat să forţeze trecerea prin masele de mineri. Nu s-a reuşit acest lucru, iar Ceauşescu a fost nevoit să se dea jos din maşină, pentru a-şi croi drum către biroul directorilor minei. Se pare că Ceauşescu a fost extrem de surprins să vadă un număr atât de mare de protestatari. Atmosfera era extrem de tensionată, dar au existat totuşi voci din mulţime care au scandat „Ceauşescu şi minerii!”, dar treptat s-au făcut auzite şi lozinci de genul „Jos burghezia proletară!”

Constantin Dobre a citit în faţa lui Ceauşescu revendicările minerilor, constând din 26 de puncte cu caracter tipic sindicalist, referitoare la programul de lucru, norme, pensii, aprovizionare, locuinţe şi investiţii.

Ceauşescu s-a arătat refractar la început. Greviştii au vociferat, s-au auzit huiduieli şi fluierături, s-a scandat chiar „Jos Ceauşescu!” Acesta a cedat în cele din urmă, mai ales după ce gardul depozitului de lemne s-a prăbuşit sub greutatea minerilor urcaţi pe el, producând un zgomot infernal şi speriindu-i pe cei prezenţi. Secretarul general al partidului a promis să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi de trai a minerilor şi, în final, a fost aplaudat. Un tânăr miner, plin de entuziasm, (s-a speculat că ar fi fost un om al Securităţii) a propus ca lui Nicolae Ceauşescu să-i fie atribuit titlul de „miner de onoare”.


După ce Nicolae Ceauşescu a acceptat revendicările minerilor, aceştia s-au dispersat şi unii chiar s-au reîntors la muncă în schimbul de noapte. Ceauşescu, epuizat de discursul de câteva ore pe care l-a ţinut în faţa ortacilor, a părăsit locul în mijlocul suitei sale. Acesta a revenit la Petroşani, unde s-a desfăşurat un miting după moda vremii, cu urale şi aplauze prelungite, în cadrul căruia nici nu s-a pomenit de greva de la Lupeni. În perioada imediat următoare desfăşurării grevei nu au existat represalii. Ceauşescu a ordonat să fie satisfăcute unele din promisiunile sale, respectiv reducerea zilei de muncă de la 8, la 6 ore, aprovizionarea magazinelor a fost îmbunătăţită, dar revendicările referitoare la limita de vârstă şi de pensionare nu au fost îndeplinite.


După sărbătorirea Zilei Minerului (8 august) au început acţiunile crunte de reprimare împotriva participanţilor mai activi la grevă. În prima etapă, au fost organizate şedinţe de partid şi de sindicat, la care greviştii au fost catalogaţi drept elemente anarhiste, declasate, oameni de nimic, derbedei, impostori, infractori etc. Greviştii care erau membri de partid au fost sancţionaţi sau excluşi din PCR.

Organele specializate ale Securităţii, Miliţiei şi Procuraturii au efectuat recunoaşterea minerilor care au participat în mod activ la grevă. Au fost chemaţi la sediul securităţii unii ingineri şi şefi de sectoare pentru a-i identifica cu ajutorul fotografiilor şi filmărilor realizate pe ascuns a celor cu rol important în desfăşurarea grevei. Cel puţin 600 de grevişti au fost interogaţi la sediul Securităţii din Petroşani şi maltrataţi în numeroase rânduri.

Operaţiunile Securităţii au fost conduse de generalii Emil Macri şi Nicolae Pleşiţă. A urmat apoi întocmirea dosarelor penale. Au fost intentate procese de drept comun, cu acuzaţii de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniştii publice şi, în cazurile mai grave, de lovire şi vătămare corporală. Au fost întocmite 150 de dosare. În urma proceselor au fost internaţi la psihiatrie 50 de protestatari. 15 grevişti au fost condamnaţi la închisoare, între 2 şi 5 ani. Mulţi participanţi (probabil 300) au fost siliţi să părăsească domiciliul şi să se mute împreună cu familia într-o localitate desemnată de autorităţi. Agenţi ai Securităţii au fost angajaţi în mine, în scopul culegerii de informaţii, supraveghere şi chiar intimidare fizică. Au fost detaşaţi sau angajaţi în întreprinderile din zonă foşti delicvenţi de drept comun. Pentru a suplimenta forţa de muncă, au fost trimişi să lucreze la exploatările miniere şi militari în termen. Pe termen lung, organele de partid au sporit activitatea ideologică în zonă.


Greva a avut repercusiuni importante şi asupra aparatului de partid şi de stat. Au fost schimbaţi din funcţie mai mulţi funcţionari de partid şi de stat, atât la nivel local, judeţean, cât şi în Bucureşti.

Prima relatare a unui martor ocular despre grevă aparţine lui Istvan Hosszu, un miner din Valea Jiului, care a părăsit România în 1986, şi a fost difuzată într-un interviu acordat postului de radio „Europa Liberă”, la 17 iulie 1986. Faptul că mijloacele de informare în masă române nu au relatat despre greva din Valea Jiului dovedeşte, încă o dată, totala subjugare a presei, ca unealtă manipulată de regimul comunist şi ilustrează tactica interdicţiei totale în materie de difuzare folosită de autorităţi în întreaga perioadă postbelică pentru a bloca ajungerea unei informaţii potenţial dăunătoare regimului în rândurile populaţiei.

Istoriografia comunistă despre monarhie


La sfârșitul anilor '80, în istoriografia comunistă apare o schimbare demnă de remarcat. În ultimii ani ai regimului, în lucrările de specialitate, imaginea foștilor regi ai țării se îmbunătățește semnificativ. Dacă până atunci istoriografia se pronunța foarte dur față de vechiul regim al României, apar acum interpretări mult mai echilibrate.

Imediat după abdicarea forțată a regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare începe propaganda antimonarhistă a comuniștilor. A început să se vorbească, în termeni extrem de duri, despre jefuirea și exploatarea cruntă a țării de către foștii regi, publicându-se numeroase articole în presă (se remarcă aici ziarul Scânteia în primele luni ale anului 1948) despre „adevărul” privind familia regală (s-au publicat liste cu proprietățile Coroanei, cu cheltuielile familiei regale) etc.

Și noua istoriografie a schimbat radical modalitatea de interpretare a perioadei Regatului, însă valul antimonarhist al noilor istorici staliniști se remarcă mai ales în lucrările de specialitate, nu și în manuale. Există și în manualele școlare mențiuni cu privire la politica de exploatare a monarhiei, însă acestea sunt foarte puține. Spre exemplu, un manual de istorie din 1949, editat bineînțeles de Mihail Roller, liderul de necontestat al istoriografiei în acel moment, scrie despre actul de abdicare din decembrie 1947 că a dus la dărămarea uneia din „cele mai puternice citadele reacţionare, care constituia o mare piedică în calea dezvoltării democratice a României”[1]

Tendința de a vorbi cât mai puțin în manuale despre monarhie și despre regi se va păstra până la sfârșitul regimului comunist, și se poate explica prin dorința Partidului de a șterge amintirea monarhiei din memoria colectivă a populației. În lucrările de specialitate se va vorbi în continuare despre monarhie, există studii cu privire la acea perioadă, dar la nivelul istoriei de larg consum – iar manualele școlare erau cele mai citite cărți de istorie – monarhia este trecută în umbră. Nu se vorbește prea mult despre ea, iar în privința perioadei 1866-1947 accentul cade pe alte chestiuni. Chiar și acolo unde ar trebui să se vorbească despre rolul regelui – precum în cazul războiului de independență sau al Primului Război Mondial – istoricii „uită” să menționeze contribuția monarhilor, punând accent pe importanța factorului popular.

După 1948, timp de cel puțin două decenii, discursul istoric despre monarhie a rămas unul foarte critic. O carte de istorie (de fapt, de propagandă) publicată în 1958 de doi ofițeri caracterizează monarhia ca fiind o „rămăşiţă întunecată a evului mediu”, o „instituţie cu un profund caracter reacţionar, cu totul străină de interesele şi năzuinţele oamenilor muncii, o instituţie antimuncitorească, antiţărănească, antinaţională”[2]. În aceste decenii în care istoriografia nu putea să se pronunțe într-o altă manieră vizavi de problema monarhiei, toți istoricii vorbeau despre politica de exploatare și jefuire, despre supunerea țării în fața capitalului străin (german în timpul lui Carol I, englez în timpul lui Ferdinand), despre reprimarea mișcărilor muncitorești și țărănești (cu accent pe 1907, 1920, 1929, 1933) etc. Din anii '70, tonul se schimbă și se renunță la limbajul specific propagandei, dar criticile rămân. Există însă istorici care-și vor păstra atitudinea vehement antimonarhistă și limbajul specific anilor '50; între aceștia, se remarcă Gheorghe Ghimeș, autorul unor lucrări cu privire la trecutul ideii de republică la români[3]. Chiar și în 1979 el vorbea despre „putreziciunile monarhiei” și „jaful pe care clicile exploatatoare l-au săvârşit pe spinarea sa”[4].

Am spus că sfârșitul anilor '80 vine cu o schimbare în discursul despre regi. Cel despre monarhie rămâne însă în mare parte același. Putem vorbi de o reabilitare a figurilor monarhice, dar nu și a instituției, fapt ce era de așteptat având în vedere că reconsiderarea rolului monarhiei în istoria României ar fi prejudiciat legitimitatea regimului. Se va admite totuși că decizia din 1866, de a aduce un prinț străin pe tronul României, a fost una necesară din anumite considerente și că pe parcursul celor opt decenii țara a cunoscut progrese importante[5]. Cu toate acestea, ideile de bază ale criticilor din anii '50 rămân aceleași - monarhia a fost instituție retrogradă care frâna progresul țării și care a exploatat și jefuit țara.



Extrase din cărți de istorie

- „Rămăşiţă întunecată a evului mediu, monarhia constituia o piedică serioasă în drumul dezvoltării ţării noastre spre socialism. Prin actul istoric de la 30 decembrie 1947, această piedică a fost lichidată, înlăturându-se pentru totdeauna ultimul stâlp al reacţiunii interne şi internaţionale. Clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare a luat în întregime puterea în mâinile ei, locul regatului luându-l în ţara noastră o formă de stat nouă, înaintată – republica populară.” (V. Anescu, M.Popa, Jefuirea poporului român de către monarhie, Bucureşti, Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., 1958, p.5)

- „Monarhia în cei 81 de ani de existenţă nu numai că nu s-a străduit să lichideze puternicele rămăşiţe feuale care se păstrau în agricultura ţării noastre, dar a sprijinit moşierimea în menţinerea acestora, ea însăşi folosindu-le pentru jefuirea cât mai cruntă a ţărănimii muncitoare. Împletind exploatarea semifeudală cu exploatarea de tip capitalist, monarhia jefuia ţărănimea muncitoare mai sălbatic chiar decât moşierimea propriu-zisă.” (Ibidem, p.21)

- „Monarhia reprezenta în ţara noastră stăpânirea jefuitoare străină, împletită cu exploatarea internă. Stâlp al reacţiunii interne şi internaţionale, monarhia stătea în calea poporului român, împiedicând orice progres, orice năzuinţă spre o viaţă liberă. Monarhia împreună cu moşierimea şi burgezia rezervase ţării noastre rolul de anexă agrară şi de sursă de materii prime pentru ţările capitaliste dezvoltate.” (Ibidem, p. 121)

- „Monarhia constitui o piedică în calea dezvoltăriii ţării noastre spre un regim de democraţie populară, care să asigure tuturor celor ce munesc bunăstarea materială şi culturalp, sp asigure independenţa şi suveranitatea Statului român. Prin înlăturarea monarhiei, se deschid democraţiei noastre populare căi noi de măreţe înfăputiri.” Alexandru Gârneaţă, Adevărata istorie a unei monarhii. Familia Hohenzollern, București, Editura Cartea Românească, f.a., p.135

„Agentură a fascismului şi imperialismului, monarhia a târât România în criminalul război antisovietic, fiind răspunzătoare, alături de păturile guvernante, de toate suferinţele şi distrugerile pe care cel de al doilea război mondial le-a adus poporului român. De aceea, abolirea monarhiei şi instaurarea Republicii Populare Române au fost primite în întreaga ţară cu un imens entuziasm popular, aceste istorice acte fiind chezăşia dispariţiei pentru totdeauna a unor regimuri de cruntă umilire umană.” (Alec Hanță, Auri Sacra Fames, Antologie de literatură română antimonarhică, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. XLIII- XLIV)

Lupta comunismului cu caii
de VIRGIL LAZAR | 22 iun | 1099 afişări
Sute de mii de cai au fost ucişi ca urmare a unui ordin aberant, dat de Alexandru Moghioroş. Întâmplarea face să fi fost implicat şi eu, direct, într-o acţiune de o inepţie fără margini a regimului comunist: lupta ,,glorioasă" împotriva cailor... Era prin 1957 când, după terminarea Facultăţii de agricultură generală din Timişoara - şi, în acelaşi timp, correspondent al RL, - îmi făceam, cu acordul redacţiei, stagiul de practică de un an, la I.A.S. Sânandrei, când, într-o zi citesc în presă un

Povestea unei familii din România, terorizată de regimul Ceauşescu, prezentată în The Guardian

„Vinerea patimilor burghezilor”

Ziua de 11 iunie 1948 a intrat în calendarul realizărilor comuniste drept „vinerea patimilor burghezilor”. “Reţeta sovietică” pentru înfăptuirea idealului comunist cerea parcurgerea unor paşi concreţi de către noile state-satelit subordonate URSS-ului: câştigarea alegerilor de către un partid comunist sau muncitoresc, instituirea controlului puterii comuniste în toate variantele ei – executivă, legislativă, judecătorească, trecerea economiei sub “protectoratul” statului. În România, începând cu 1945 şi până în 1948, comuniştii făcuseră toţi paşii. După proclamarea Republicii Populare Române şi înfăptuirea reformelor agrare şi monetare, la jumătatea anului 1948 a venit rândul naţionalizării.


Legea Naţionalizării din 1948 se referă la Legea nr.119 din 11 iunie 1948 pentru întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, prin care statul român naţionaliza toate resursele solului şi subsolului care nu se găseau în proprietatea sa la data intrării în vigoare a constituţiei Republicii Populare Române din 1948, precum şi a întreprinderilor individuale, a societăţilor de orice fel, asociaţiilor particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii, etc.

O naţionalizare masivă a avut loc în toate statele fostului bloc estic, în perioadă comunistă, printre care România, Albania, Polonia, Republica Cehoslovacă, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria Republica Democrată Germană şi URSS (incluzând Rusia şi alte provincii sovietice ca Estonia, Letonia, Lituania, Moldova sau Ucraina).


Semantic, termenul de naţionalizare a fost folosit voit în mod impropriu de autorităţile comuniste ale vremii, pentru a conferi un caracter propagandistic acţiunii de trecere în proprietatea statului. În realitate, ceea ce s-a întâmplat în comunism a fost o „confiscare”, întrucât nicio compensaţie bănească sau morală nu le-a fost acordată celor cărora li s-au „naţionalizat” bunurile.

Tot ceea ce s-a întâmplat în România reproduce, în linii generale, experimentele şi realităţile din Uniunea Sovietică. Sarcina naţionalizării i-a revenit lui Gheorghiu-Dej, care conducea şi Ministerul Economiei Naţionale. Operaţiunea presupunea şi mari dificultăţi în punerea ei în practică, şi nu din cauza proprietarilor care s-ar fi opus. De altfel, numărul lor se împuţinase după război. De groaza de-a nu fi acuzaţi de „colaboraţionism”, pentru că făcuseră afaceri prospere într-o ţară aliată cu Germania nazistă, marii industriaşi şi finanţişti fugiseră din ţară. Au emigrat mulţi şi dintre aceia care deţinuseră cinematografe şi prăvălii, hoteluri şi farmacii, mărunţi comercianţi şi antreprenori, care presimţiseră marile schimbări ce urmau să se producă.

Comuniştii nu erau siguri că „specialiştii” şi „cadrele” lor de încredere vor putea organiza economia naţională în noile condiţii în aşa fel încât aceasta să fie funcţională. Sub comanda activiştilor de partid, sutele de oameni care fuseseră pregătiţi pentru a fi numiţi directori, ingineri-şefi şi contabili trebuiau să se prezinte la „post” în preziua adoptării legii pentru ca nimic să nu fie înstrăinat şi să nu se producă tulburări. Naţionalizarea – va spune mai târziu economistul Alexandru Bârlădeanu, care a coordonat mulţi ani economia planificată – a fost o adevărată lovitură de stat.


Au existat şi bogătaşi apropiaţi comuniştilor care, cunoscând dinainte decizia naţionalizării, au donat singuri statului proprietăţile lor. Printre aceste cazuri se remarcă cel reprezentat de Petru Groza, care era, în 1945, unul dintre cei mai bogaţi ardeleni, fost preşedinte al Uniunii Generale a Industriaşilor Români. Groza avea pământ, bănci, cinematografe, hoteluri şi avea numeroase acţiuni la diferite antreprize industriale, deţinând totodată funcţii de conducere în nenumărate consilii de administraţie. Ideea naţionalizării a fost formulată de Gheorghiu-Dej pentru prima oară în revista Biroului Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform), în numărul din 1 ianuarie 1948. Fraza cu pricina o va repeta, şase luni mai târziu, în discursul rostit în faţa Marii Adunări Naţionale, cu ocazia supunerii spre aprobare a legii naţionalizării: „Trecerea mijloacelor de producţie în mâinile statului este o necesitate, deoarece aceste arme economice se smulg din mâinile acelora de la care am smuls armele politice.” Nu s-a rostit, totuşi, cuvântul „naţionalizare”.

Terenul fusese pregătit anterior. Prin Decretul nr. 729/13 aprilie 1948 fusese promulgată noua Constituţie a Republicii Populare Române, care prevedea la articolul 11: „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiunile prevăzute de lege.”


Conducătorii Partidului Muncitoresc Român au pregătit actul în amănunt, începându-l, în forţă, cu confiscarea averii Casei Regale. În mai 1948, Prezidiului Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr. 938 prin care Domeniile Coroanei intrau în proprietatea statului.

De asemenea, se specifica în actul normativ, „toate bunurile mobile şi imobile, care la data de 6 martie 1945 se aflau în proprietatea fostului Rege Mihai I, ori a altor membri ai fostei familii regale, trec pe aceeaşi dată în proprietatea statului român.”


Conform planului PMR-ului, legea naţionalizării a fost votată în Parlament la 11 iunie 1948. Şi cum sesiunea parlamentară din 11 iunie 1948 era una aniversară – se sărbătoreau 100 de ani de la Revoluţia din 1848 – semnificaţia momentului a crescut. În discursul care a însoţit prezentarea în faţa deputaţilor poporului a proiectului de lege, Gheorghiu-Dej a calificat naţionalizarea ca o “schimbare structurală”, constând în trecerea în mâinile statului, ca “bun de consum al poporului” a celei mai importante părţi din mijloacele de producţie.

Frazele pompos-propagandistice au avut menirea ca “reprezentanţii poporului” să convingă cetăţenii că naţionalizarea e o necesitate. Urmare a fost votarea Legii nr. 119 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi.


Până în ziua votului Legii 119 a naţionalizării, poporul nu a aflat „binefacerea” ce i se pregătise în culisele conducerii comuniste. Însă, după aflarea veştii, lucrurile au fost astfel organizate, încât masele „trebuiau” să se bucure: în fabrici, uzine, pe stradă, în paginile Scînteii.

În cinstea actului naţionalizării, la 14 iunie 1948, Scînteia anunţa cu pompă prima întrecere în industria socialistă, care avea ca scop mărirea producţiei şi a productivităţii muncii, reducerea deşeurilor şi a absenţelor, scăderea preţului de cost. Stahanovismul începuse! Efectele naţionalizării aveau să apară la nivel naţional abia în câţiva ani, timp suficient pentru comunişti de a-şi consolida puterea, astfel încât acţiunile lor să nu mai poată fi contestate.


Scenarii din umbră

„Pentru a-şi asigura succesul acţiunii, liderii comunişti au pregătit în cele mai mici detalii naţionalizarea. Abia după deschiderea arhivelor s-a aflat că, în tainice şedinţe ale Biroului Politic, s-a pus la cale un plan amănunţit ce cuprindea locul, timpul şi oamenii cu care se va înfăptui actul naţionalizării. Ba mai mult, ziua de 11 iunie 1948 (aleasă datorită încărcăturii ei festive – se împlineau 100 de ani de la revoluţia paşoptistă, când urma a fi făcut marele anunţ, fusese împărţită pe ore, astfel încât fiecare ştia ce are de făcut şi în cât timp.

Începând cu ora 4 dimineaţa, se făcea instruirea personalului din întreprinderi, în special a liderilor organizaţiilor de partid din fiecare fabrică sau uzină şi a reprezentanţilor sindicatului. Pregătirile continuau cu sigilarea caselor de bani sub pretextul efectuării unor controale, până la ora 13, când cei aleşi de partid în funcţii de conducere – neapărat din rândul muncitorilor, activişti fideli ai PMR – trebuiau să preia conducerea fabricilor. Ora următoare, la 14, în toată ţara erau programate mitinguri de susţinere a naţionalizării de către oamenii muncii. Iar programul s-a desfăşurat întocmai.

Întregul plan a căzut în sarcina Comisiei superioare pentru naţionalizare, alcătuită din reprezentanţi ai Comisiei Superioare Economice, Ministerului Industriei, al celui de Interne, Finanţelor şi Jusiţiei, sprijinită de o comisie tehnică de naţionalizare şi de 35 de comisii judeţene. Rolul de mână forte al întregii acţiuni a revenit Ministerului Afacerilor Interne, condus de Teohari Georgescu. Rolul funcţionarilor Internelor era precis: să împiedice “orice acţiune de sabotaj, terorism, agitaţie, propagandă duşmănoasă şi sustragere de bunuri, acte, registre.” Şi pentru a se evita răscularea, împotrivirea patronilor de întreprinderi naţionalizate, aceştia, precum şi personalul “insuficient verificat”, au fost puşi sub straşnică urmărire.” Paula Mihailov Chiciuc


Câteva prevederi

Actul naţionalizării avea în structura sa şapte capitole. Rigurozitatea textului şi atenţia de a cuprinde toate amănuntele nu fac decât să demonstreze că legea fusese pregătită cu mult timp înainte. Erau enumerate toate întreprinderile ce urmau a fi naţionalizate, însumând 1.050 de obiective din toate ramurile industriale. Documentul normativ prevedea şi “excepţiile” de la naţionalizare, şi anume “întreprinderile sau parte a capitalurilor acestora care se găsesc în proprietatea unui stat, făcând parte din Naţiunile Unite, care a dobândit aceste bunuri ca urmare a executării Tratatului de Pace sau prin achitarea unor obligaţiuni de despăgubire izvorând din starea de război.” Practic, se încerca exceptarea de la naţionalizare a societăţilor cu capital sovietic, cum erau Sovromurile.

Legea dădea mână liberă noilor conduceri ale întreprinderilor naţionalizate să anuleze orice hotărâre luată sau tranzacţie încheiată de vechea conducere, dacă acestea se “dovedesc păguboase pentru întreprindere”. În caz că apărea contestarea deciziilor noii echipe de administraţie, aceasta urma a fi soluţionată de către o comisie numită de Ministerul Justiţiei şi ale cărei decizii erau inatacabile. Legea prevedea şi sancţiuni aspre: pedepsirea cu 5-10 ani de muncă silnică şi confiscarea întregii averi a celor care împiedică sau zădărnicesc aplicarea legii, ascund sau deteriorează bunuri supuse naţionalizării.


Naţionalizare la comandă sovietică


Unul dintre artizanii actului de naţionalizare, Gheorghe Gaston Marin oferă în memoriile sale – “Însemnări din viaţă” – câteva cifre relevante pentru dimensiunea pe care a căpătat-o naţionalizarea: „Prin efectul acestei legi au trecut în patrimoniul statului întreaga industrie siderurgică, peste 80% din industria metalurgică prelucrătoare, centralele de energie electrică, toate bogăţiile subsolului, industria petrolieră, peste 80% din industria chimică, 80% din industria materialelor de construcţie, aproape 80% din industria lemnului, celulozei şi hârtiei, 80% din industria textilă şi a pielăriei, aproape 80% din industria alimentară, toate mijloacele de transport fluvial şi maritim şi de transmisiune, care până atunci nu aparţineau statului, precum şi cele mai importante societăţi bancare şi de asigurări”.

Alexandru Bârlădeanu, cel de-al doilea specialist în materie de economie, care a fost martor, dar şi actor din partea puterii la naţionalizare, are o concluzie scurtă: „Naţionalizarea s-a făcut categoric la comandă sovietică. Totul se făcea la comandă sovietică. Nu ştiu dacă ei au indicat şi momentul şi formele”.

Procesul lotului „ziariştilor fascişti”

În primăvara anului 1945, Tribunalul Poporului din Bucureşti a luat hotărârea de a rezolva situaţia ziariştilor etichetaţi drept „fascişti” de către noul regim. În boxa acuzaţilor au ajuns în special gazetarii publicaţiilor care susţinuseră făţiş regimul Antonescu. Au fost învinuiţi totodată şi directorii ziarelor de mare tiraj din România interbelică. Printre „criminalii de război vinovaţi de dezastrul ţării” s-au numărat Pamfil Şeicaru, Radu Gyr şi Nichifor Crainic. Sentinţa a fost pronunţată la 4 iunie 1945.


În data de 30 mai 1945, la Tribunalul Poporului din Bucureşti a început procesul ziariştilor “vinovaţi de dezastrul ţării”. În acest proces, principala vină adusă ziariştilor judecaţi se referea la aservirea lor faţă de propaganda regimului Antonescu. Erau acuzaţi de a fi instigat la ură rasială, la declanşarea şi continuarea războiului în est, tăinuirea “crimelor antonesciene” etc.

În procesul “ziariştilor fascişti” din România, Constantin Vicol, Alexandra Sidorovici (soţia lui Silviu Brucan), Ion D. Ioan şi Avram Bunaciu au fost acuzatori publici. Aceştia au întocmit un dosar consistent, format din articole de ziar şi diverse mărturii. Toate procesele Tribunalelor Poporului au fost bine instrumentate juridic, cu toate că, de faţadă, în corpul “acuzatorilor publici” erau şi “muncitorii şi ţăranii”. De altfel, pentru a putea justifica aliaţilor occidentali “democratismul” pe care-l propaga în fostele “state fasciste”, sovieticii au solicitat comuniştilor să nu lase vreun semn de îndoială privind respectarea procedurilor standard.


Nume sonore în “lotul celor 14 ziarişti” au fost Pamfil Şeicaru (fostul director al ziarului “Curentul”) şi Stelian Popescu (fostul director al ziarului “Universul”). Ambii fugiseră însa în străinătate. Au mai fost acuzaţi cunoscuţii Nichifor Crainic (ideolog al naţionalismului) şi Radu Demetrescu-Gyr (legionar). Erau acuzati că “prin articolele de ziare, broşuri sau conferinţe, s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste sau au contribuit prin acţiunea lor la susţinerea unui regim odios şi a unei politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă drept consecinţe antrenarea României într-o aventură dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării”.

Ca şi în alte procese politice, „oamenii muncii” din Bucureşti au fost în permanenţă “interesaţi” de cursul “procesului ziariştilor fascişti”. În preajma Tribunalului s-au regizat demonstraţii în care se “cerea” moartea acuzaţilor.

Rol mai important l-a avut protestul Sindicatului Ziariştilor Profesionişti, semnat printre alţii de N.D. Cocea, Eugen Jebeleanu, Cezar Petrescu (fost director la ziarul România, publicaţia oficială a regimului carlist).

Aceştia au “luat act cu satisfacţie de trimiterea în judecată Tribunalului Poporului a primului lot de ziarişti trădători ai intereselor populare şi de stat”.


Pentru un mai mare efect, în paralel, pe adresa Tribunalului Poporului a venit un alt protest, al “muncitorilor, funcţionarilor şi ziariştilor” de la “Universul”, care denunţau tirania “exploatatorului” Stelian Popescu, fostul director al publicaţiei. Îl acuzau şi că în 1916 tratase cu germanii vinderea ziarului, pentru că în 1924 aplaudase şi elogiase represiunea de la Tătar Bunar şi că ani de-a rândul purtase „cea mai mincinoasă campanie” contra Uniunii Sovietice, promovând “ura de rasă”. În încheiere, “petiţionarii” cereau: “La ocnă cu agenţii hitlerişti din presa românească!”.

Procesul “ziaristilor fascişti” a judecat şi contribuţia inculpaţilor la “dezvoltarea fascismului”. Alexandra Sidorovici i-a reproşat lui Nichifor Crainic, judecat în lipsă, că „a dus o campanie de otrăvire a sufletelor, mai cu seamă a celor tinere, deoarece ca profesor universitar avea putinţa influenţei asupra tineretului”.

Tot ea l-a caracterizat pe Crainic ca pe “un adevărat cameleon politic, oscilând de la legionari la cuzişti, apoi înapoi, la legionari, pe urmă la Antonescu şi iar la legionari”.

Aceeaşi Alexandra Sidorovici l-a învinuit pe Stelian Popoescu deoarece:„În 1940 a pregătit dictatura antonesciană şi aservirea noastră lui Hitler, printr-o avalanşă de articole. La 14 iulie (ziua Franţei) el nu saluta căderea Bastiliei, ci pe Mussolini şi Hitler”.


Lui Pamfil Şeicaru “acuzatorii publici” i-au făcut la proces un adevărat dosar al activităţii de presă. Şeicaru se remarcase în perioada interbelică şi prin şantajurile sale politice. După întocmirea unui dosar de presă, îl prezenta omului politic sau industriaşului vizat, cu oferta ca în schimbul unei mite substanţiale să renunţe la publicare. Despre clădirea ziarului “Curentul”, circula în epocă zvonul că era făcută după principiul “şantajul şi etajul”. Antecedentele lui Pamfil Şeicaru au fost transformate în probă la dosar, cu adăugirea acuzaţiei că primise mită de la Mussolini şi Hitler pentru a le susţine interesele în România.

Sentinţa a fost dată la 4 iunie 1945. Marii acuzaţi ai acestui proces au fost cei judecaţi în lipsă: Pamfil Şeicaru şi Grigore Manoilescu au primit pedeapsa cu moartea, iar Nichifor Crainic şi Stelian Popescu – muncă silnică pe viaţă. Ceilalţi au primit condamnări între 12 şi 20 de ani. Radu Gyr a fost condamnat de justiţia aservită regimului comunist la 12 ani de detenţie politică.


În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenţie deosebit de aspru. Doi ani din pedeapsă i-a executat purtând lanţuri grele la picioare. Când s-a îmbolnăvit grav, autorităţile i-au refuzat acordarea de asistenţă medicală. O mare parte din detenţia de la Aiud şi-a petrecut-o în celula nr. 281. „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul şi îmbărbătarea deţinuţilor din Aiud. Prin el, frumosul şi spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”, afirma Atanasie Berzescu în „Lacrimi şi sânge”.

Radu Gyr a revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou şi condamnat la moarte pentru poezia-manifest “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, considerată de autorităţi drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i-a fost comutată la 25 de ani de muncă silnică (a aflat despre această modificare abia după 11 luni), poetul executând 6 ani de detenţie, până la amnistia generală din 1964. Scos din circuitul valorilor publice în ţară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968, în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative. La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară şi să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.


Ultimul cuvânt al lui Radu Gyr în cadrul procesului


„Domnule Preşedinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie absolvită». Şi a mai spus acuzarea: «Sunt prăbuşiri de idealuri, de credinţe, dar numai pentru curaţi». Într-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.


Demisia lui Pamfil Şeicaru


Înainte de a părăsi ţara (9 august 1944), Pamfil Şeicaru a demisionat din funcţia de director al ziarului “Curentul”. Scrisoarea de demisie a fost citită în redacţie, pentru ca a doua zi să fie publicată şi în ziar. Iată ce spunea Pamfil Şeicaru în momentul demisiei:

„Lupta mea încetează. Nu mai am nimic de retractat, nimic de repetat dintr-o luptă străbătută de dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu însemnează că a fost nedreaptă cauza. Aş vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele şi fericit aş fi, chiar cu preţul unei existenţe pribege pentru restul vieţii, să nu fi avut dreptate, şi o colaborare cu Rusia sovietică să fie posibilă, România păstrându-şi întreaga ei suveranitate. Lupta mea încetând, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe Curentul”.


Vinovaţi de „comportament slugarnic”


Începând din 1938, când Regele Carol al II-lea instaurase un regim personal, presa românească nu mai avusese independenţă editorială. Multe publicaţii încurajaseră demersurile autoritare ale regelui, “convinse” că sistemul politic tradiţional falimentase. În 1939-1940, Carol al II-lea devenise “idolul” gazetarilor, fiind o prezenţă zilnică în paginile ziarelor, asemenea lui Nicolae Ceauşescu în anii ’80. Spre exemplu, “Universul” dedica zilnic o pagină telegramelor de felicitare la adresa regelui şi “adeziunilor” funcţionarilor statului.

După prăbuşirea regimului carlist, ziariştii s-au dedicat altui “idol”: Ion Antonescu (până în ianuarie 1941, însoţit şi de Horia Sima). În toată această perioadă, publicaţiile de stânga (în primul rând “Adevărul” şi “Dimineaţa”) fuseseră suspendate parţial sau total. După 23 august 1944, ziariştii comunişti au intrat zgomotos în scena publicisticii, denunţând “comportamentul slugarnic” al gazetarilor de la publicaţiile de dreapta.


Utilizatorii toxinelor felurite ale propagandei hitleriste


Cele mai importante capete de acuzare le-au fost aduse ziariştilor pentru propaganda de după 22 iunie 1941 în favoarea războiului în est. Acuzaţiile erau prezentate, de asemenea, în manieră jurnalistică, precum următoarea comparaţie existentă în actul de acuzare: „După cum faimosul comandant de la Vapniarka îi otrăvea pe deţinuţi prin alimentarea lor cu mazăre furajeră, aliment a cărui toxicitate îi era cunoscută, tot astfel gazetarii şi publiciştii aduşi în faţa Tribunalului Poporului picurau zi de zi, în broşurile lor, otrava urei şi toxinele felurite ale propagandei hitleriste” (...) „Când au început puternicele ofensive ale glorioasei Armate Roşii şi armatelor aliate, ele nu erau decât «ultimile svârcoliri». În mod sistematic invariabil, cititorul afla că ofensivele (sovietice – n.n.) «eşuează»”.

Rezistenţa anticomunistă românească, ...

ALBA IULIA
Amintiri din Epoca de Aur: uniforma de pionier, carnetul de note, Porumbelul Păcii