ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

Lada cu albine si mortul
http://www.jurnalul.ro/articol_53487/istoria_crimelor_pasionale___lada_cu_albine_si_mortul.html

O NOAPTE LA BORDEL CU NEVASTA RECTORULUI
http://www.ieseanul.ro/articol/ziar/iasi/o-noapte-la-bordel-cu-nevasta-rectorului/7130/

MOARTEA BALERINEI
http://www.banateanul.ro/articol/ziar/timisoara/moartea-balerinei/6887/

ACOLO L-OR PUŞCAT PE TATA!
http://www.bihoreanul.ro/articol/ziar/oradea/acolo-l-or-puscat-pe-tata/7006/

Jilava nu a fost doar pentru romani
http://www.jurnalul.ro/articol_53323/reporteri_fara_frontiere__4____jilava_nu_a_fost_doar_pentru_romani.html

In timpul foametei oamenii nu vorbeau intre ei

http://www.tiuk.reea.net/2/71.html

Inceputurile 'lumii noi'!
http://www.jurnalul.ro/articol_53174/inceputurile__lumii_noi__.html

Marturii pentru viitor
http://www.curentul.ro/curentul.php?numar=20060520&cat=13&subcat=100&subart=36306

Experimentul 770
Gh. Bratescu

"Experimentul 770", titlul acestui comentariu ar putea sa sugereze
cititorului relatarea unei actiuni secrete de spionaj, militare sau,
posibil, cronica unui roman de science-fiction. In realitate, totul
porneste de la numarul decretului dat de Ceausescu in februarie 1966,
cand romanilor li s-a impus cea mai sinistra masura dictatoriala,
vizand sporirea cu orice pret a populatiei. Femeile au fost obligate,
fara nici o retinere sa dea nastere la cel putin patru copii, iar
celor care nu erau fertile li s-a impus un impozit "de celibat",
inventandu-se totodata masuri draconice impotriva celor care incercau
sa nu se supuna acestei imixtiuni in viata intima a cuplurilor si mai
ales intruzionarii fizice in trupurile tinerelor. Orice planificare
familiala a nasterilor, orice mijloc contraceptiv au fost interzise.
Sub pedepse teribile, femeile care nu-si doreau o sarcina se vedeau
obligate sa aduca pe lume un copil, indiferent de situatia lor
personala, fie sa ajunga a fi condamnate la ani grei de inchisoare
sau sa moara. O uriasa campanie de prigonire a populatiei feminine s-
a dezlantuit cu furie, sub pretextul respectarii "eticii socialiste"
si sporirii natalitatii in Romania. Militieni, procurori si medici au
dat concursul acestei marsavii, mii de femei ajungand sa-si piarda
viata in urma aplicarii decretului 770. Zeci de mii de familii au
fost distruse din pornirea dementiala a lui Nicolae Ceausescu. Acum
sunt cunoscute si adevaratele mobiluri care l-au facut pe dictator sa
produca cel mai mare experiment social din Europa dupa cel de-al
Doilea Razboi Mondial, asa cum este el apreciat in lumea stiintifica
si politica internationala, utilizandu-se un termen prea bland pentru
caracterizarea unui proiect singular, foarte apropiat politicii
demografice naziste. Cuprins de o continua criza de megalomanie,
Nicolae Ceausescu se vedea "buricul pamantului", alimentat de
osanalele ce i se aduceau prin intermediul acelui Goebbels al
Romaniei, numit Dumitru Popescu, zis Dumnezeu. El a inhamat la corul
laudatorilor "carmaciului" pe unii, precum Adrian Paunescu, C.V.
Tudor, C. Dragos, Eugen Florescu, Neagu Udroiu, Fanus Neagu si altii
de teapa lor care, in loc sa verse astazi lacrimi de cainta, nu
contenesc sa-si lase veninul postum ceausist peste sufletele
concetatenilor. Ceausescu se dorea conducatorul absolut al unei
populatii foarte numeroase, capabila sa dea o forta militara,
numarand cel putin cinci milioane de soldati. Iar o asemenea armata,
care se putea dubla prin incorporarea femeilor, alcatuita din "oameni
noi", ii trebuia intr-un rastimp de trei-patru "cincinale". Nasterea
celui de-al 20-lea milion de romani a prilejuit un val propagandistic
scarbos. Tot astfel, dar intr-o maniera accentuata s-a petrecut
evenimentul venirii pe lume al celui de al 21-lea, 22-lea si al 23-
lea milion de locuitori ai Romaniei. In realitate, aceste statistici
demografice reprezentau fictiuni, cifrele fiind plasmuite doar pentru
a gadila orgoliul lui Ceausescu si de a nu-i starni mania, afland
realitatea. De fapt, in urma aplicarii decretului 770, s-au nascut nu
trei milioane de copii, ci doar doua, in rastimp de zece ani, efectul
aberantelor masuri coercitive fiind paradoxal caci, in loc sa creasca
in mod continuu, natalitatea a inceput sa scada. Pana la urma,
utopicul experiment social si-a aratat tragismul. In acea perioada
neagra, stravechile traditii morale romanesti si-au pierdut
intelesul, familia a devenit precara, celibatul a luat amploare,
fenomene repercutate pana astazi si greu de stapanit. Zeci de mii
de "decretei", cum erau porecliti copiii nedoriti, au fost abandonati
de mame care nu aveau cum sa-i creasca, umpland caminele de orfani,
unele dintre acestea fiind cu nimic deosebite de sinistrele lagare de
exterminare naziste. Mii si mii de copii nevinovati au fost
contaminati cu SIDA de medici cu un comportament aidoma criminalului
nazist Mengele, dar pe care nimeni nu i-a tras la raspundere dupa
1989. Ramasi de izbeliste in urma evenimentelor din decembrie 1989,
aceste camine au furnizat Occidentului imaginile de groaza ale unor
copii subnutriti, handicapati, oribili, precum cei scapati din
lagarele naziste. Altii au umplut strazile oraselor, ca niste haite
de animale, traind in canale, drogandu-se, spre a muri nestiuti si
fara identitate. Unii mai norocosi, doar cateva sute de orfani, au
fost luati sub pulpana Securitatii. Dupa modelul sovietic creat de
Beria, Securitatea a facut din ei roboti servili, inrolati intr-un
contingent gata sa moara pentru Ceausescu, aidoma sinucigasilor
islamici, crescuti de mici pentru a deveni bombe vii sau teroristi
fara scrupule. Straneitatea faptelor apare atunci cand tocmai membri
ai acelui contingent de "decretei" au format comandoul care i-a
executat pe Nicolae si pe Elena Ceausescu, cu sange rece si cu furie
incredibila. In trupurile ciuruite ale acestora s-au numarat zeci de
gloante, gest straniu pornit din mainile unor tineri crescuti anume
sa ucida, nu pe "parintele" lor, ci pe inamicii acestuia, cum erau
permanent manipulati.

Tarele acestor vremuri intunecate inca mai persista. Sigur,
sinistrele camine de orfani au disparut, sub presiunea internationala
si mai ales a celebrei baronese Emma Nicholson, care a mobilizat
Parlamentul European pentru stoparea flagelului copiilor abandonati
din Romania si vanzarea de micuti, sub forma de adoptii
internationale, in realitate un negot oribil al autoritatilor de la
Bucuresti, o prelungire a celui practicat de Gh. Gheorghiu-Dej si de
Nicolae Ceausescu cu evreii si cu sasii, cumparati de R F Germania si
de Israel la preturi de circa 2200 de dolari sau marci germane,
fiecare individ.

Romania a detinut dupa 1989 tristul record al celor 4000 de copii
bolnavi de SIDA. Supravietuiesc acum doar cateva sute! Din
nefericire, mizeria si lipsa de educatie continua a-si spune
cuvantul. Desi exista o multime de mijloace contraceptive si
posibilitati de planificare natala familiala, anual sunt abandonati
in maternitati circa 4000 de nou-nascuti ale caror mame sunt in marea
lor majoritate tinere sub varsta majoratului. Prin spitalele
pediatrice mai sunt parasiti anual alti aproximativ 5000 de copii,
unii cu malformatii sau bolnavi incurabili. Un raport al UNICEF
releva ca 42 la suta din numarul mamelor care isi abandoneaza copiii
sunt analfabete, iar 27 la suta nu au o educatie scolara suficienta.
Saracia este prezenta la 80 la suta dintre aceste femei fara
constiinta, in timp ce libertinajul apare caracteristic pentru circa
30 la suta din mamele care isi parasesc pruncii.

Pentru stoparea acestor fenomene vetuste, pe langa legislatia
conforma celei occidentale, este clar ca vor trebui ani grei de
remodelare a moralei, a simtului civic si apropierea populatiei de
valorile etice seculare europene. Cel putin asa acrediteaza
problematica natalitatii in Romania, unii sociologi, politicieni si
demografi. Sigur, sunt opinii livresti, care escamoteaza doua
elemente extrem de importante in materie de natalitate. In primul
rand se omite rolul Bisericii, al moralei crestine care poate avea o
functie esentiala in societate. Potrivit unei statistici efectuate de
Uniunea Europeana, romanii sunt socotiti a fi cei mai religiosi
dintre popoarele care compun acest mare organism continental. Cel
putin asa se declara, desi doar 20 la suta dintre romani frecventeaza
in mod constant bisericile, indiferent de cultul pe care il practica.
De aici rezulta necesitatea misionarismului ca mijloc de regenerare a
constiintei crestine si prin consecinta o alta atitudine fata de
copii. Apoi s-ar impune, in mod firesc, renasterea traditiilor morale
romanesti ca tel politic al partidelor ce se reclama "nationaliste"
sau "nationale", suport esential al programelor lor, parasindu-se
definitiv xenofobia ce le caracterizeaza azi, dovedita absolut
neproductiva si periculoasa pentru viitorul lor politic.

CLIPA

DESPRE URA FATĂ DE POETI SI "LECTURILE DUSMĂNOASE"
http://convorbiri-literare.dntis.ro/IANCUmar6.htm

Grupul Gavrila
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2002/current5/mi15.html

Rezultatul reformelor economice: ruina
http://www.jurnalul.ro/articol.php?id=5346

Reforme, da. Greve, nu
http://www.jurnalul.ro/articol.php?id=5254

Biografie senzaţională în împrejurări senzaţionale
http://www.revistafamilia.as.ro/2005/2-2005/citiri.htm

„De maine, nu mai vii la facultate!"

Studentii anilor `50, subiecte ale terorii si experimentelor sociale
de tip sovietic

Pentru cine respira azi in atmosfera degajata a universitatilor si a
campusurilor, aceste povesti ar putea sa para incredibile. Este
imposibil sa-ti imaginezi in zilele noastre ca, student fiind, poti
fi ridicat intr-o dimineata din camin sau intr-o seara din discoteca,
incolonat si dus cu forta la o sedinta in urma careia ai putea fi dat
afara din facultate, daca nu chiar arestat. Totusi, astfel de lucruri
s-au petrecut. Marturiile exista. Cercetatorii spun insa ca documente
de importanta capitala, adica arhivele Uniunii Tineretului Muncitor,
ulterior Comunist (UTM/UTC) sau cele ale Uniunii Asociatiilor
Studentilor din Romania (UASR), au devenit practic inaccesibile sau
au disparut. Astazi, aceste documente ar fi esentiale pentru a putea
stabili cu exactitate cine a gandit si organizat marile sedinte de
demascare in stil stalinist, din anii 1956-1959. Erau anii in care a
fost infiintata Uniunea Asociatiilor Studentilor din Romania (UASR).
Si atunci „IMGB facea ordine"

Constantin Eretescu nu a uitat toata viata acea zi de aprilie a
anului 1957 cand si-a gasit numele pe lista celor exmatriculati din
Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Totul a venit
dupa trei zile de sedinte desfasurate de la 7 dimineata pana spre
miezul noptii. Studentii erau treziti si incolonati, apoi dusi la
sala de sport a Politehnicii, sub paza atenta a unor grupuri de
muncitori. (Un fel de „IMGB face ordine" avant la lettre). In sala,
sus, in prezidiu, se afla printre altii un tanar activist proaspat
sosit de la Moscova, despre care nimeni nu putea banui atunci ca va
marca un capitol important din istoria Romaniei: Ion Iliescu,
secretar general al UTM si presedinte al UASR. Se mai aflau acolo
ministrul invatamantului, Ilie Murgulescu, presedintele Academiei,
Atanasie Joja, Ciuca - rectorul universitatii, Ghita Florea -
secretarul de partid al Universitatii, decanii facultatilor si
secretarii de partid, intre care un alt personaj interesant: Tamara
Dobrin, ajunsa mai tarziu ministru al invatamantului si indrumator al
culturii. Mai erau Florian Danalache, secretarul de partid al
orasului Bucuresti, reprezentanti ai procuraturii si ai
comisariatului militar.

Umilinta nu poate fi uitata

Constantin Eretescu povesteste cum se desfasurau sedintele: „A fost
adus inaintea tuturor grupul de studenti de la Drept care proiectase
o demonstratie in sprijinul revolutiei din Ungaria. A fost citit un
rechizitoriu din care reiesea ca riscau pierderea libertatii. La
capatul acestor acuzatii, intimidati, au fost invitati sa-
si „precizeze pozitia". E de la sine inteles ca niciunul nu a mai
fost capabil sa dea raspunsuri coerente. Iar atunci cand apareau
totusi argumente si explicatii, tinerii erau intrerupti, amenintati,
impiedicati sa vorbeasca, ironizati. Huiduiala generala a salii,
dirijata de la tribuna oficiala, incheia in chip invariabil procesul.
Erau chemati apoi altii, iar scenariul era reluat. Cel mai greu de
suportat era umilinta. Rasul salii, huiduielile. Decaderea din
umanitate. Satisfactia tribunei. Au trecut de atunci foarte multi
ani. Acesta e lucrul pe care nu pot sa-l uit".

„Doua minute de ura"

Cum erau posibile asemenea manifestari printre niste tineri, pe
deasupra si colegi? Isi aminteste Enache Pope, fost student al
Facultatii de Filosofie din Bucuresti. „Pe atunci, cand se lua
cuvantul se gesticula cu pumnul! Se inventase formula „spirit
revolutionar", cam ceea ce faceau chinezii in timpul revolutiei
culturale.
Erai fortat sa tasnesti din proprie initiativa si sa infierezi. Daca
nu te comportai asa, deveneai dubios. Nu erau numai informatorii
infiltrati printre studenti - acestia au si ajuns, de altfel, foarte
bine in urma repartitiilor, in functii de partid, in cenzura, in tot
felul de directii cu salarii grase. Erai intr-un fel fortat sa te
manifesti asa, erai obligat sa infierezi. Asta era bolsevism, in URSS
se experimentasera de mult aceste tehnici, dar atunci le-am vazut
aplicate la noi pentru prima data".

Caractere si lichele

Se intamplau insa si minuni. Unii studenti refuzau sa-si atace
colegii si prietenii. Sanda Golopentia, fiica marelui sociolog Anton
Golopentia, a fost martora unei asemenea scene, pe cand era studenta
la Facultatea de Filologie. „In 1958 sau 1959, mai multi colegi de an
au inceput sa fie exmatriculati. Unii erau eliminati pe tacute,
pentru altii s-au tinut sedinte de „infierare" cu convocator, cerandu-
li-se colegilor lor de grupa sa se desolidarizeze de ei. Mi-a ramas
in minte felul demn in care, interpelata, Mira Rusu, studenta in anul
nostru, a refuzat cu calm sa se preteze la joc. Mira a explicat
atunci simplu, cu voce alba, ca nu are cum sa denigreze un prieten.
Ascultam in tacere, cu un fel de usurare. Din proprie initiativa, o
alta colega, Anca Pavelescu, a cerut ea insasi, intr-o sedinta
ulterioara, sa vorbeasca in favoarea unui coleg si prieten, pentru
care se punea, la fel, problema exmatricularii".
Astazi, asemenea gesturi ar putea parea firesti. Acum o jumatate de
secol, ele puteau costa libertatea. Dar - ca in toate vremurile - pe
langa caracterele tari vietuiau si lichelele. Sanda Golopentia
povesteste: „Ajunsesem, pe vremea aceea, parte a unui grup de sase
prieteni, printre care si T., dintr-un an mai mic. Ascultam si nu
criticile aduse unor studenti si profesori necunoscuti, refuzam sa-i
privesc si sa iau act de felul in care li se incerca umilirea, daca
nu l-as fi vazut, urcand la tribuna, pe T. Era un prieten apropiat,
povesteam cu el si cu ceilalti despre carti pe care reuseam ca prin
minune sa le citim totusi la Biblioteca Academiei, lucram la proiecte
comune in cercurile studentesti, ne plimbam. T., asadar, a aparut pe
scena. Vorbea, ironic, despre un coleg al lui pe care nu-l cunosteam
si care trebuia demascat.
Deceptia era intreaga. In pauza, Iancu Fischer, profesorul de latina,
s-a apropiat de mine si mi-a spus, mahnit si indignat: „Ati vazut ce
a facut prietenul dumneavoastra?" A adaugat apoi ca lucrul nu trebuie
uitat si a plecat mai departe".

Fata in fata cu Iliescu

Enache Pope rememoreaza o adevarata intalnire de gradul trei: fata in
fata cu tanarul activist Ion Iliescu. Episodul s-a petrecut in biroul
decanului Facultatii de Filosofie, Teodor Bugnariu (ginerele lui
Lucian Blaga, sustinator al comunistilor in perioada
ilegalitatii). „Era in 1958, in plina campanie de colectivizare. Mi-
aduc aminte ca Romania se afla la intrecere cu Bulgaria pentru a
raporta prima incheiere a colectivizarii. Tatal meu, fost primar
liberal intr-o comuna aproape de Giurgiu, nu voia sa intre in
colectiv. Am fost chemat in biroul decanului, iar Iliescu mi-a
spus: „De maine nu mai vii la facultate". Imi aduc aminte expresia pe
care a folosit-o: m-a facut „pui de vipera". Bugnariu m-a salvat.
Dupa ce Iliescu a plecat din birou mi-a spus: „Poti sa vii si, daca
mai insista, vedem ce facem". Bugnariu isi putea permite sa faca
lucrul acesta fiindca avea spate tare in partid. Norocul meu a fost
ca Iliescu nu s-a mai interesat de mine, numai ca, dupa cateva zile,
tatal meu a fost chemat la militie. Mai fusese chemat si in alte dati
si fusese batut, dar de data aceasta au venit trei securisti care l-
au lovit cu picioarele in abdomen pana cand i-au facut praf organele
interne. A murit in cateva zile la Bucuresti, in spital. Pe foaia de
iesire scria ca a suferit de leucemie".

Motive pentru exmatriculare

> Purtarea hainelor de culoare neagra, stranse pe corp, mai ales a
balonzaidului (vestimentatie de tip capitalist)
> Afirmatia potrivit careia echipa de fotbal a Braziliei este mai
buna decat cea a URSS
> Purtarea de catre studente a fustelor care lasau sa se vada
genunchii
> Comportament decandent, cum ar fi participarea la petreceri in care
se asculta si se dansa pe muzica occidentala
> Citirea in original a operei lui Kant, absenta din bibliografia
recomandata de profesori
> Lipsa „spiritului revolutionar", adica a pornirii de a-ti infiera
sau turna prietenii si colegii
> Arestarea sau condamnarea pe motive politice a unui parinte sau a
unei rude apropiate.

Destine marcate de teroare

Constantin Eretescu
Dupa ce a fost exmatriculat de la Filosofie a terminat Filologia, in
1961. A fost profesor la Adunatii-Copaceni (Ilfov) si apoi cercetator
la Institutul de Etnografie si Folclor al Academiei.
In 1980 a emigrat, impreuna cu sotia, Sanda Golopentia, in Statele
Unite, devenind profesor de antropologie culturala si folclor la
Rhode Island School of Design.
A publicat in strainatate mai multe romane de factura politista,
precum si romanul „Noaptea", care este povestea instaurarii unei
dictaturi vazuta din perspectiva unui tanar care alege sa colaboreze
cu regimul. A mai publicat, de asemenea, doua volume
memorialistice, „Pensiunea Dina" si „Periscop".

Enache Pope
A reusit sa termine Facultatea de Filosofie in 1959 si, la inceputul
anilor `60 - o perioada de relativ „dezghet" - a intrat, prin
concurs, in Ministerul Afacerilor Externe. Afirma ca in 1969 a
trebuit sa plece din institutie, ca urmare a unui decret nepublicat
oficial, prin care Ceausescu stabilea ca in externe si in comertul
exterior pot ramane numai ofiterii acoperiti. Dupa experienta din
Ministerul Afacerilor Externe a lucrat in invatamant.
In anul 2000 a contestat la Biroul Electoral Central candidatura lui
Ion Iliescu, pe motivul depasirii numarului constitutional de
mandate, dar si pentru ca il considera responsabil pentru teroarea
instituita in facultati dupa 1956. Nu a primit nici un raspuns. Ion
Iliescu a fost reales presedinte al Romaniei.

Sanda Golopentia

Fiica a marelui sociolog Anton Golopentia, mort in 1951 in
inchisoarea Jilava. Termina Facultatea de Filologie in 1961 si isi ia
doctoratul in 1968. Devine cercetator stiintific la Institutul de
Folclor al Academiei si lector asociat la Facultatea de Filologie a
Universitatii Bucuresti.
Din 1980 emigreaza in SUA, impreuna cu sotul, Constantin Eretescu. Se
stabileste in Rhode Island, unde devine profesor asociat si apoi
profesor titular al Universitatii Bower din Providence, Rhode Island.
Colaboreaza cu eseuri radiofonice la Vocea Americii, Europa Libera si
BBC, o parte din texte fiind publicate in trei volume.
Din anul 2002 ingrijeste si publica la Editura Enciclopedica din
Bucuresti seria de „Opere complete" apartinand tatalui sau.

UASR, unealta terorii

In iunie 1956, inainte de izbucnirea evenimentelor din Ungaria,
Partidul Muncitoresc Roman ia decizia de infiintare a unei
organizatii care sa-i cuprinda pe toti studentii. Conducerile PMR si
UTM erau nemultumite ca tinerii si studentii nu se implicau in
politica, asa ca se alege varianta unei organizatii teoretic
independente, spre deosebire de UTM, controlata direct de partid.
Oficial, asociatiile studentesti militau pentru atragerea studentilor
in activitatea obsteasca, in vederea rezolvarii problemelor lor
profesionale, si chiar se preciza ca initiativele trebuie sa
porneasca de jos. In realitate, nu era decat o pacaleala
propagandistica. La Facultatea de Filologie din Bucuresti la
Universitatea Bolyai din Cluj, sau la Universitatea din Iasi, unde
studentii si-au constituit organizatii cu adevarat independente, si-
au ales liderii fara amestec politic si au elaborat programe
curajoase, au avut loc arestari si exmatriculari. In 1957, cand are
loc conferinta pe tara a asociatiilor studentesti, teroarea era in
toi dupa ce, cu un an inainte, studenti din mai multe centre
universitare incercasera sa organizeze manifestari de solidaritate cu
revolutia din Ungaria. Conferinta din 1957 a ales prima conducere a
Uniunii Asociatiilor Studentilor din Romania. Din 57 de persoane,
doar doua nu erau membre de partid sau ai UTM. Presedinte a fost
numit Ion Iliescu, care era si secretar al CC al UTM si care nici nu
mai era student.

http://www.evenimentulzilei.ro/dezvaluiri/?news_id=195763

Inamicul public nr.1
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=2373

Liber in munti
http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2706&nr=2006-05-12

Ultimul mohican
http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2705&nr=2006-05-12

Istoria crimelor pasionale - Tristetea florilor salbatice...
http://www.jurnalul.ro/articol_52437/istoria_crimelor_pasionale___tristetea_florilor_salbatice....html

Tortura in comunism
http://www.evz.ro/article.php?artid=258997

Trecutul sa-l retraim fara ura, fara patima, fara dorinta de razbunare
http://www.cronicaromana.ro/trecutul-sa-l-retraim-fara-ura-fara-patima-fara-dorinta-de-razbunare.html

85 de ani de comunism in Romania
http://www.ziua.ro/display.php?id=199062&data=2006-05-08

Copilul din seif
http://www.jurnalul.ro/articol_51917/istoria_crimelor_pasionale___copilul_din_seif.html

Cu sapa si cu lopata, noi vom da canalul gata
http://www.jurnalul.ro/articol.php?id=3029

Plesita si razboiul lui "Carlos" cu Mitterrand
http://ziua.ro/search.php?year=2005&id=181102&ziua=11a7add15d4714437fb48149b7d5573e