Napoleon[Bonaparte][v=]

Rezumarea primului mesaj :

NAPOLEON BONAPARTE-
65]Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
64]Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale.
63]Nu vă fie teamă, prieteni, glonţul care trebuie să mă omoare încă nu a fost turnat.
62]Imposibil este un cuvânt care se găseşte doar în dicţionarul proştilor.
61]Modestia este calitatea celor care nu au calităţi.
60]Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
59]Capacitatea de a cuceri victorii strălucite, constă şi din capacitatea, la nevoie, de a suferi înfrângeri.
58]Orice obstacol are în el şi bucuria omului care-l va depăşi.
57]Succesele mele şi toate faptele bune pe care le-am făcut, le datorez mamei mele.
56]Cel mai primejdios sfetnic este amorul propriu.
55]Actiunea este masura reala a inteligentei.
54]Comandantul trebuie sa aiba atata caracter cat si inteligenta, oamenii care au multa inteligenta si putin caracter sunt cei mai putini indicati.
53]Ne putem opri in timpul urcarii, dar niciodata in timpul coborarii.
52]Orice obstacol are in el si bucuria omului care-l va depasi.
51]Victoria apartine celui ce persevereaza.
50]Zece oameni care-si exprima parerea in public sunt mai puternici decat alte sute de mii care tac.
49]In viata poti face multe promisiuni, dar nu e neaparat nevoie sa le respecti.
47]Francezii fac revoluţii fără reforme, iar englezii fac reforme fără revoluţii.
46]Dintre toate instituţiile, cea mai importantă este învăţămîntul. Totul depinde de el, atît prezentul, cît şi viitorul.
45]China este un uriaş care doarme. Lăsaţi-l să doarmă. Pentru că, o dată trezit, el va zdruncina întreaga lume.
44]Soarta favorabilă e ca femeia: dacă nu profiţi de ea când îţi iese în cale, mâine n-o mai prinzi, că a avut-o altcineva.
43]Exista doar doua forte pe lume, sabia si sufletul. In perspectiva indepartata, sabia va fi intotdeauna cucerita de suflet.
42]Un soldat va lupta mult si din greu pentru o bucatica de pamblica colorata.
41]Nu trebuie sa te lupti prea des cu un singur inamic pentru ca astfel va invata arta razboiului de la tine.
40]Ce este viitorul? Ce este trecutul? Ce sîntem noi? Ce este acest fluid magic care ne înconjoară şi ascunde lucrurile pe care trebuie să le cunoaştem? Trăim şi murim în mijlocul minunilor.
39]Toţi italienii sînt hoţi.
38]Un conducător este un neguţător de speranţe.
37]Cel mai strălucit orator din lume este succesul.
36]Cine ştie să flateze ştie şi să calomnieze.
35]Singurul mod de a ramane sarac este sa fi cinstit.
34]Adevaratul eroism consta in a fi superior fata de problemele vietii, in orice forma ne-ar provoca la lupta.
33]Nu am reuşit să cuceresc nici măcar un continent, măcar pentru un sfert de secol, în ciuda armatei şi a generalilor mei. În schimb, de-a lungul mileniilor, Isus cucereşte popoare şi civilizaţii fără puterea armelor.
32]Toate femeile sunt curve, in afara de mama si de sor-mea! Dar sa nu uitam ca si ele sunt femei!
31]Nu poti cuceri toate femeile din lume! Dar merita sa incerci!
30]Cuvantul "imposibil" nu exista in dictionarul meu.
29]Mă tem de trei ziarişti mai mult decît de o mie de baionete.
28]Răzuiţi primul strat al rusului şi veţi descoperi tătarul.
27]Nimic nu face viitorul sa para mai roz decat contemplatul printr-un pahar de Chambertin…
26]Inima unui om de Stat trebuie să fie în cap.
25]A muri nu inseamna a fi invins. Dar a trai invins si fara glorie inseamna a muri in fiecare zi.
24]Fara religie, adica fara teama si respectul de Dumnezeu, unde ar ajunge omenirea?
23]Femeia frumoasa e o bijuterie. Femeia buna e o comoara intreaga.
22]Sînt atît de multe legi, încît nimeni nu este scutit de spînzurătoare.
21]Succesul n-are nevoie de justificări. Eşecul nu se iartă niciodată.
20]Pe termen lung , sabia este infranta de inteligenta.
19]Curajul este ca dragostea, se hraneste din speranta.
18]Multi oameni, ca si cifrele, capata valoare numai prin pozitia lor.
17]Arta de a fi cind foarte indraznet, cind foarte prudent este arta de a reusi
16]Casatoria este fara indoiala, starea de perfectiune sociala.
15]Adevaratele victorii, si singurele care nu aduc regrete, sint cele obtinute in lupta cu ignoranta.
14]În dragoste, victoria barbatului este fuga.
13]Nu-ti intrerupe dusmanul atunci cind face greseli.
12]Eforturile isi arata roadele numai daca persoana care le face refuza sa se opreasca.
11]In politica, prostia nu e un handicap.
10]Femeia frumoasa place ochiului, femeia blanda place inimii. Prima este o adevarata bijuterie, dar a doua este o comoara.
9]Nimic nu e mai dificil, dar nici mai pretios, decit puterea de a lua hotariri.
8]Gloria zboara repede, obscuritatea este eterna.
7]Orice conducator este un negustor de sperante.
6]Multi oameni, ca si cifrele, capata valoare numai prin pozitia lor.
5]Eu poruncesc, sau tac.
4]In dragoste uneori fuga e un act de eroism.
3]Moartea nu inseamna nimic, insa a trai infrant si fara glorie inseamna a muri in fiecare zi.
2]Istoria este acea imagine a trecutului asupra careia toti au cazut de acord.
1]Prostul are un mare avantaj asupra omului de spirit. El e totdeauna multumit de sine.
=====
LOIS
ROLAND
JOSEPH

Străbătute de un profund sentiment religios, paginile lui Chateaubriand fermecau prin bogăţia imaginilor, prin ritmul nou pe care îl aducea în literatura franceză şi era deci firesc să impresioneze pe eroul acestei epoci de început a romantismului: Napoleon Bonaparte. În cee a ce priveşte opera în sine, Sainte-Beuve scria: „A fost o lovitură neaşteptată, o lovitură de teatru, o maşinărie minunată şi oportună la momentul decisiv şi jucînd rolul de auxiliar în reconstrucţia socială (...) «Geniul creştinismului» făcea deci parte din decoraţia acestui Te Deum, acestui Aleluia al renaşterii căruia îi răspundea dorinţa de atunci”. Dar această anexare şi folosire a operei scriitorului regalist Chateaubriand se datora lui Napoleon Bonaparte, care ştia să folosească în acţiunile sale publicitatea. Fără exagerare se poate spune că, între 1800 şi 1814, presa franceză a avut un singur director şi un singur redactor-şef: Napoleon Bonaparte. Cu toate că urmărea cu o încordată atenţie presa şi nu scăpa nimic agerei lui inteligenţe, inspirînd un articol, polemizînd personal, mai ales cu presa engleză, Napoleon nu-i putea suferi pe ziarişti şi nu pierdea ocazia de a-şi manifesta cu brutalitate profunda lui antipatie. Adesea obişnuia să spună că sînt suficiente 4 gazete ostile ca să facă mai mult r ău decît 100.000 de soldaţi pe cîmpul de luptă. Ori de cîte ori i se făcea o cît de vagă aluzie la libertatea presei, nu uita să repete: „Dacă dau frîu liber presei, n-am să mai rezist nici 3 luni la putere”.

O cenzură preventivă n-a exiatat nici sub Consulat, şi nici sub Imperiu. Napoleon, ca toţi dicatorii, ţinea să acopere realitatea regimului de suprimare a tuturor libertăţilor prin ipocrita utilizare a aparenţelor, care nu înşelau pe nimeni. În 1806, „Le Moniteur” îndrăznea să publice: „În Franţa nu există cenzură (...). Libertatea presei este cea dintîi cucerire a secolului nostru. Împăratul vrea ca ea să se păstreze”. Procedeul tuturor dictatorilor, în ceea ce priveşte legitimitatea regimului prin aderarea necondiţionată a opiniei, este foarte simplu. Dacă presa oglindeşte opinia publică, se confiscă presa şi pentru a obţine o unanimitate în redarea opiniei publice nu mai există nici un ziar de opoziţie. Regimul comunist a simplificat procedeul: tipografiile, hîrtia, cerneala au intrat în posesia statului. Dacă Napoleon nu înţelegea să impieteze asupra dreptului de proprietate individuală, a organizat însă mijloacele necesare spre a dirija opinia publică. Supravegherea presei a fost încredinţată ministrului Poliţiei, Fouché; suficient pentru a înţelege de ce nu avea nevoie de o cenzură preventivă. Omul fusese bine ales, deoarece Fouché avea o mare ostilitate faţă de ziare şi ziarişti, de a căror indiscreţie se temea. „Cu un cuvînt atacă un ministru, iar el are nevoie de 10 pagini ca să se apere”, spunea Fouché unui prieten. Aceasta nu însemna că primul-consul şi mai tîrziu împăratul au ignorat presa. Socotind-o în serviciul statului, el urmărea ziarele franceze cu aceeaşi grijă cu care supraveghea armata. Necontenit dădea sugestii, teme de articole, făcea observaţii şi în toate se constată o adîncă cunoaştere a mecanismului opiniei publice. Orice regim dictatorial poate găsi în corespondenţa lui Napoleon o completă iniţiere în organizarea presei dirijate. Un exemplu: pentru a ralia opinia publică a la lupta pe care o ducea contra Angliei, Napoleon dădea indicaţii ziarelor să denunţe persecuţiile la care erau supuşi catolicii irlandezi. Campania de presă trebuia să fie şi mai îndîrjită în ziarele care apăreau în Bretagne, Vendée, Belgia şi Piemont. Un alt exemplu de utilizare inteligentă a publicaţiilor spre a susţine o acţiune politică: prin Concordatul încheiat cu Vaticanul, se restabilea cultul . Primul-consul a înţeles să folosească publicarea cărţii lui Chateaubriand, „Génie du Christi-anisme”, care apăruse în martie acelaşi an (1802). Napoleon citise cartea tînărului gentilom breton, care descria în somptuosul lui stil frumuseţea Creştinismului, punînd într-o nouă lumină sensul moral şi poetic al practicii religioase.

Decretul din 16 ianuarie 1800 este astfel motivat: „Condiderînd că o parte dintre ziarele tipărite în departamentul Sena sînt instrumente în mîinile duşmanilor Republicii, că Guvernul este însărcinat de poporul francez să vegheze la siguranţa lui, consulii Republicii hotărăsc cele ce urmează: Art 1: Pe întreaga perioadă a războiului, Ministrul Poliţiei Generale nu va permite tipărirea, publicarea şi distribuirea decît a următoarelor ziare: „Le Moniteur Universel“; „Les Journal des Débats et des Décrets"; „Le Journal de Paris"; „Le Bien informé"; „Le Publiciste"; „L’Ami des Lois"; „Le chef du Cabinet"; „Le Citoyen français"; „La Gazette de Frances"; „Le journal des Hommes Libres"; „Le journal des Défenseurs de la Patrie“; „La Décade philosophique“ şi ziarele care se ocupă exclusiv de ştiinţe, arte, literatură, comerţ şi anunţuri. Art. 2: Ministrul Poliţiei Generale va face regulat un raport despre toate ziarele care se tipăresc în celelalte departamente. Art.3: Ministrul Poliţiei Generale va avea grijă să nu fie tipărit nici un ziar nou nici în departamentul Sena şi nici în celelalte departamente ale Republicii. Art. 4: Proprietarii şi redactorii de ziare menţionate de prezentul decret se vor prezenta la Ministrul Poliţiei Generale pentru a-şi dovedi calitatea de cetăţean francez, domiciliul şi semnătura şi vor jura credinţă Constituţiei. Art. 5: Vor fi suprimate pe loc toate ziarele ce vor conţine articole potrivnice respectului datorat pactului social, suveranităţii poporului, gloriei armatei, sau care vor publica insulte contra Guvernului şi naţiunilor prietene sau aliate Republicii, chiar dacă articolele respective ar fi extrase din publicaţii străine. Art. 6: Ministrul Poliţiei Generale este însărcinat cu executarea prezentului decret, care va fi tipărit în „Buletinul Legilor“. Decretul este semnat de primul-consul, Bonaparte, şi de Ministrul Poliţei Generale, care nu era altul decît faimosul Fouché. Cu foarte mici variaţii, acesta a fost regimul impus presei din ianuarie 1800 şi pînă la căderea lui Napoleon. Napoleon era conştient de forţa presei şi i-a acordat o permanentă atenţie. Ca toţi dictatorii, nu prea tolera o presă de opoziţie, ci numai una oficială sau oficioasă, pe care o dirija el. Încă din timpul campaniei din Italia, Napoleon şi-a manisfestat ostilitatea faţă de presa liberă; generalul Bonaparte făcea reproşuri Directoratului că se arăta aşa de slab faţă de presă, căreia îi lăsa o aşa de mare libertate. Într-o scrisoare, recomanda măsuri energice: „Sfărîmaţi presele ziarelor vîndute în Anglia, mai feroce decît însuşi Marat“. Această pornire contra ziarelor libere nu excludea o largă utilizare a presei ca mijloc de a conduce opinia publică. În timpul campaniei, imediat după ce a intrat victorios în Milano , a făcut să apară „Le Courrier de L’Armée d’Italie“; cînd se găsea la Cairo a scos „Courrier d’Egypte“.

Napoleon nu-i putea suferi pe ziarişti



http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=14484&_nr=637

Cu toate că Directoratul organizase o presă oficioasă, atacurile presei neoregaliste aflau o mare audienţă în opinia publică. Un ordin dat în ziua de 18 fructidor, anul V al Revoluţiei (4 septembrie 1797) prevedea arestarea a 31 de editori de la 31 de ziare, socotite ca fiind cele mai periculoase pentru regim. Această lovitură de stat a fost numită „Saint-Barthélemy“. La 17 decembrie 1797, un nou ordin suprimă alte 26 de ziare, iar la 2 septembrie 1799 se ordonă deportarea în Insula Ol eron a 37 de redactori-editori. Excesele presei – în special presa iacobină dăduse exemplul abuzului de libertate a scrisului – şi grave consecinţe pe care le provocaseră, creaseră un divorţ moral între gazetari şi publicul cititor. Regimul de corupţie al Directoratului nu putea fi salvat de victoriile pe care le recolta armata pe toate fronturile, dar mai ales în Italia, unde geniul militar al lui Napoleon revoluţiona principiile tactice şi strategice. Comandantul armatei din Italia – deşi obţinuse comandamentul în locul lui Hoche datorită lui Barras – nu înţelegea să lupte pentru gloria unui regim de a cărui putreziciune era în măsură să-şi dea seama. Napoleon Bonaparte, după primele victorii, şi-a fixat planul de ascensiune politică spre puterea supremă .Temperament autoritar, dispreţuind democraţia, el s-a pregătit pentru momentul în care i se va oferi prilejul de a cezariza evenimentele. Cu spiritul lui de pătrundere, Napoleon a înţeles necesitatea publicităţii personale într-un regim de agitaţie democratică. El şi-a dat seama că în generala prăbuşire de prestigii ce determina dezorientarea opiniei publice, se poate crea un mit care să ralieze mulţimile. Şi-a creat deci un ziar intitulat „Courrier de L’ Armée d’ Italie“, scris sub inspiraţia lui. Era, incontestabil, o inovaţie ca un comandant de armată să-şi aibă ziarul lui. Cu toate victoriile obţinute de la Arcole îşi avea la Paris numeroşi detractori. Condiţiile în care primise comandamentul în Italia, înlăturînd pe generalul de mare prestigiu Lazare Hoche, luxul pe care îl etala Josephine, prea cunoscută prin uşurinţa moravurilor ei, invidiile pe care le provocaseră succesele lui fulgerătoare, totul contribuia la crearea unui climat favorabil detractorilor lui Napoleon. Spre a-şi combate adversarii, Napoleon începe publicarea unui alt ziar, „La France vue de l’Armée d’Italie“. Titlul rezuma poziţia pe care se situa Napoleon: reprezentantul armatei victorioase voia să cenzureze politica Guvernului. În primul număr a precizat rostul noului ziar cu o mare abilitate: „Obiectivul acestuia va fi de a face cunoscut advărul despre ce se petrece în Italia, despre cum e privită aici situaţia Franţei; în sfîrşit, de a apăra libertatea şi pe iubitorii acesteia împotriva adepţilor tiraniei şi terorii“. Aceeaşi utilizare a tiparului o vom găsi şi în Egipt, unde a instalat o tipografie la Cairo. Noul ziar se intitula „Courrier d’ Egypte“. Misiunea acestei publicaţii, care apărea de 7 ori pe lună, era să dea o versiune oficială a evenimentelor care se succedau pe malurile Nilului. Alături de această publicaţie de pură informaţie, Napoleon a făcut să apară „La Décade égyptienne, journal littéraire et d’economie politique“. Publicaţia apărea o dată la 10 zile şi prospectul „Decadelor egiptene” a fost semnat de Tallien, autorul loviturii de stat din Termidor, care a trimis la eşafod pe Robespierre şi pe Saint Just. Concepţia lui Napoleon apare după lovitura de stat de la 18 Brumar, prin care se stabileşte Consulatul. Noua Constituţie (12 decembrie 1799) păstrează cea mai completă tăcere în ceea ce priveşte presa. Autorul Constituţiei prin care se stabilea poziţia Consulatului la Sieyés, ale cărui sentimente faţă de presă şi gazetari se manifestaseră sub Directorat, cînd, la sugestia lui, „La Haute Assemblée“, a luat decizia de a-i considera pe gazetari ca autori şi complici ai unei conspiraţii contra siguranţei statului. După lovitura de stat de la 18 Brumar (9 Noiembrie 1799), presa şi-a exercitat dreptul de control şi de critică, atitudine menită să-l irite pe Bonaparte. Sub presiunea lui, consulii au dat o decizie prin care se suprimau aproape toate ziarele. Se permitea apariţia a numai 13 ziare. Bineînţeles că cele 13 ziare tolerate, socotite mai docile, nu se bucurau de nici o libertate. Regimul la care au fost supuse preved ea cenzura şi, ca un supliment de siguranţă, erau victimele unei severe supravegheri din partea Poliţiei.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/6202/21/] A fost Napoleon otravit?

Pana nu demult, teza otravirii imparatului a fost larg acceptata. O teza sustinuta de concentratia mare de arsenic din parul sau. Pentru a o valida, sustinatorii ei au incercat sa gaseasca un vinovat (Montholon?!) si un mobil (bani, glorie, gelozie?). Cercetari recente configureaza insa un alt punct de vedere. La putina vreme dupa ce si-a dat sufletul, in data de 5 mai 1821, in urma unei perioade de 5 ani si 7 luni de exil in insula Sfanta Elena, s-au emis mai multe ipoteze legate de cauzele mortii imparatului.

S-a descoperit un nou portret al lui Napoleon

O ora din viata lui Napoleon

Intamplare foarte rara în culisele unei capodopere: un sef de stat îsi pregateste o vizita prelungita în atelierul unui pictor pentru a examina o panza aproape finalizata. Ce-i drept, respectiva pictura imortaliza un moment istoric din viata acelui suveran si, dupa cum se va confirma ulterior, chiar din istoria Europei. Este vorba, poate ati ghicit, despre întrevederea dintre Napoleon Bonaparte si maestrul sau preferat, neoclasicul Jacques-Louis David. Foarte probabil, acea vizita importanta pentru cariera artistului s-a petrecut în anul 1807.

O investigatie controversata
Cînd s-au risipit dubiile privind posibila sa impostura, judecatorul din Nürnberg, Binder, i-a luat apararea în public baiatului, cerînd celorlalte instante sa investigheze cazul. Într-un comunicat al judecatoriei, semnat pe 28 iulie 1828 si publicat în toate ziarele din orasul bavarez, se arata ca acelui nefericit baiat "i-a fost refuzat dreptul de a-si cunoaste parintii, i-au fost refuzate libertatea, norocul si, cine stie, poate chiar avantajele de a se fi nascut într-o familie de vita nobila". În acest comunicat, judecatorul Binder avansa suspiciunea ca acea "crima a fost comisa într-o perioada în care copilul nu putea vorbi, dar totusi i-au fost inculcate elemente ale unei bune educatii, care straluceau, uneori, la el asemenea unei stele în noaptea întunecata". Pentru aceasta si din alte motive, judecatorul din Nürnberg a recomandat autoritatilor civile, militare, celor de politie si judiciare sa întreprinda investigatii, pentru "a-l descoperi pe autorul raului facut baiatului si pe complicii acestuia si a le da pedeapsa pe care o merita" si pentru a restitui baiatului "drepturile sale indiscutabile". Dupa ce guvernul a aflat de continutul comunicatului, functionarii sai s-au grabit sa sechestreze toate ziarele respective considerîndu-se ca aceste concluzii publicate în ele erau destul de pripite si, poate, chiar periculoase. Dar nu a fost posibil sa se împiedice raspîndirea cu rapiditate a vestii. Presa de senzatie nu a întîrziat sa lege cazul lui Kaspar Hauser de ciudatele disparitii ale fiilor nou-nascuti ai lui Carol de Baden si ai lui Stéphanie.

Fiecare pentru el si Dumnezeu împotriva tuturor
Singuratatea extrema a fiintei umane este evocata în titlul original al filmului pe care Werner Herzog l-a realizat în 1974 despre Kaspar Hauser, Jeder für sich und Gott gegen alle (Fiecare pentru el si Dumnezeu împotriva tuturor). Cu muzica lui Albinoni, Mozart, Pachebel si Di Lasso si un batrîn bolnav psihic, Bruno S., ca protagonist, Herzog descrie viata unui barbat care viseaza peisaje pe care nu le-a vazut niciodata si care debordeaza de energie spirituala. În mod paradoxal, Hauser, expus ca fenomen de bîlci si apoi asasinat, nu si-a gasit norocul nici pe marile ecrane, lui Herzog lipsindu-i aici inspiratia necesara. Misterul lui Gaspar Hauser, titlul sub care a fost prezentat filmul în multe tari, a avut un fel de a doua parte. Herzog a filmat Stroszek în 1977, recuperînd personajul lui Hauser într-un context contemporan.

Dubii privind controversa
Chiar daca marea ducesa Stéphanie l-a recunoscut ca fiu al sau pe Kaspar Hauser, nu putine sînt dubiile privind identitatea sa reala. Pe de-o parte, specialistii au conchis ca recunoasterea materna putea fi, foarte bine, din cauza unei profunde frustrari. Pe de alta parte, exista contradictii si alte indicii care fac sa se creada ca era vorba de un impostor sau de un bolnav psihic. Oricum, asasinarea sa a lasat fara raspuns o mare întrebare.

Misterul, tinut sub tacere
În 1833, marea ducesa Stéphanie, cedînd presiunii opiniei publice si în egala masura propriilor sale nelinisti, a acceptat sa se întîlneasca mai întîi cu Stanhope, tutorele baiatului, si apoi a calatorit incognito la Ansbach pentru a-l vedea personal. La prima vedere, Stéphanie a observat trasaturi si gesturi de familie la Kaspar Hauser si a admis ca ar putea fi fiul sau. Recunoasterea lui Kaspar Hauser ca fiu al lui Carol de Baden si al lui Stéphanie avea consecinte pe linie de dinastie si politice grave, din moment ce anula legitimitatea titlului de mare duce pe care-l purta, în acel moment, Leopold. Însa controversata decizie a marii ducese a fost neutralizata cînd, în decembrie 1833, Kaspar Hauser a fost înjunghiat de un agresor necunoscut într-o gradina publica din Ansbach.

Domnul Hauser si doctorul Feuerbach
Medicului german din secolul al XIX-lea Anselm von Feuerbach îi datoram unul dintre cele mai stralucite studii despre faimosul barbat fara identitate din Nürnberg: Kaspar Hauser, un delict împotriva sufletului unui om. Feuerbach începe prin a declara ca Hauser a fost victima a doua delicte mentionate în codul penal bavarez al epocii: detinere ilegala si abandon. Dar, spunea el, cel mai mare delict care s-a comis împotriva lui a fost cel contra sufletului uman, "acela de a-l separa de restul lumii si de natura umana", de a-l "priva de sprijin spiritual si a-i îngreuna accesul la un destin uman". Feuerbach a conchis ca nefericitul Kaspar Hauser nu era nici autist, nu avea nici deficiente psihice, ci era "o fiinta rara si unica în specia sa", care nu semana cu nici unul dintre modelele umane cunoscute.
(Sfîrsit)

Copilul-lup, Kaspar Hauser, a fost nepotul lui Napoleon? (I)
Figura lui Kaspar Hauser este controversata, atît din cauza modului în care a fost facuta cunoscuta în Germania în 1828 si a felului în care s-a comportat mai tîrziu, cît si din cauza asasinarii lui si a presupuselor cauze ale acestui fapt. Nu se va sti niciodata daca a fost un impostor sau o victima nefericita a intrigilor de la curtea regala.

Într-o zi de decembrie a anului 1833, Kaspar Hauser a fost înjunghiat de un necunoscut în timp ce se plimba printr-un parc din orasul german Ansbach. Cu putin timp înainte, Stéphanie de Beauharnais, vaduva marelui duce Carol de Baden, l-a recunoscut pe tînarul misterios Kaspar Hauser ca fiind unul dintre fiii lui Carol de Baden, despre care se presupunea ca au murit si au disparut imediat dupa nastere. Atît asasinatul brutal, cît si necunoasterea autorului sau si a motivului crimei, la fel ca aparitia brusca a misteriosului tînar, cu 5 ani înainte, pe o strada din Nürnberg, cu o scrisoare ca unic act de recomandare, au alimentat cele mai diverse presupuneri referitoare la identitatea si conditia lui Kaspar Hauser.

Intrigile de la palat
În 1806, dupa înfrîngerea Prusiei, trupele imperiale franceze au pus stapînire pe Europa Centrala. Margrafiatul de Baden a fost transformat, cu consimtamîntul margrafului Carol Frederik, în mare ducat si integrat în Confederatia Rinului. Pentru a consfinti alianta, Napoleon a casatorit-o pe fiica sa adoptiva Stéphanie de Beauharnais cu marele duce Carol. Dar mama vitrega a marelui duce, contesa de Hochberg, avea alte aspiratii pentru propria descendenta, fapt pentru care a urzit intrigi înca de la început pentru a-si atinge scopul. În 29 septembrie 1812, Stéphanie a dat nastere unui copil care a murit la 15 zile si a fost îngropat fara ca ea sa-i fi putut vedea cadavrul. Cu un al doilea fiu, nascut în anul urmator, s-a întîmplat la fel. Nou-nascutul a fost luat mort, în timp ce bona era cufundata într-un somn profund si suspect. Astfel, Carol, care a murit în 1819, si Stéphanie au ramas fara urmasi si, în aceste conditii, marele ducat, care de la caderea lui Napoleon, cu patru ani înainte, facea parte din Confederatia Germana, a ajuns sa fie guvernat de Leopold de Baden, fiul contesei de Hochberg.

Enigma lui Kaspar Hauser
Nimeni nu-l cunostea pe Kaspar Hauser si nu se stia nimic despre el cînd, pe 26 mai 1828, a aparut extenuat pe o strada din Nürnberg. Era un adolescent speriat, care tremura si nu putea sa articuleze nici o vorba, ci doar sa scoata niste tipete. Avea în mîini un plic destinat capitanului Wessnich, conducator al celui de-al saselea regiment de cavalerie care pazea orasul. Dupa ce straniul tînar a fost adus la cartierul general, Wessnich a observat ca scrisoarea contine date despre misteriosul personaj pe care îl lasase în oras si despre mama copilului. Astfel, seful regimentului a aflat ca baiatul se numeste Kaspar Hauser si ca se nascuse pe 30 aprilie 1812; de asemenea, ca, în 7 octombrie acelasi an, mama necunoscuta l-a lasat în grija la fel de necunoscutului satean, cu sarcina de a-l duce, cînd va împlini 17 ani, la acest cartier general "unde a luptat tatal sau" care, spunea mama, a murit între timp. Scrisoarea taranului preciza ca el este sarac si ca are 10 copii, pe care îi este greu sa-i întretina. Mama care îl încredintase taranului a adaugat ca "e foarte nefericita si ca nu poate sa-l pastreze alaturi de ea". În fata neputintei de a-l face sa vorbeasca, capitanul l-a dus pe baiat la politia din Nürnberg, unde comisarul a chemat un medic si apoi pe judecatorul orasului. Baiatul, chiar daca putea sa-si scrie cu dificultate numele, parea ca nu întelege nimic din tot ce vede si aude, manifestînd stupoare si teama în fata celor mai banale lucruri, ca focul sau muzica. Chiar daca parea ca nu stie sa vorbeasca, în saptamînile urmatoare Kaspar Hauser a început sa rosteasca unele cuvinte si sa dea dovada de progrese surprinzator de rapide. Medicul, judecatorul si alti functionari se întrebau daca e bolnav psihic, e un impostor sau victima unei îndelungate sechestrari.

O captivitate sinistra
Baiatul dovedea inteligenta si capacitate de a învata. Chiar daca stia sa-si scrie cel putin numele, nu a încetat sa trezeasca stupoare faptul ca la început se exprima doar cu sunete guturale si tipete. La fel, a parut straniu ca, dupa numai cîteva saptamîni, a articulat cîteva cuvinte, dar, mai ales, ca a fost dintr-o data capabil sa dea unele detalii despre trecutul sau. Kaspar Hauser si-a amintit ca a trait mult timp într-o încapare întunecoasa, probabil un subsol, si a dormit pe o gramada de paie. Mîncarea mizerabila îi era adusa noaptea, fara sa fi putut sa-i vada vreodata pe cei care îl tineau captiv. Kaspar Hauser a putut sa spuna ca, nu cu mult timp în urma, în încaperea în care era închis a intrat un barbat îmbracat în negru, cu o masca ce-i acoperea fata. Acest barbat misterios l-a învatat sa umble si sa-si scrie numele. Cînd a reusit sa-l învete aceste lucruri, l-a îmbracat, l-a scos afara si l-a dus pîna pe strada din Nürnberg, unde a fost gasit, lasîndu-i plicul destinat capitanului Wessnich. Povestirea despre îngrozitoarea captivitate a baiatului a produs o emotie puternica celor care au ascultat-o.

Napoleon a murit din cauza unui cancer la stomac
http://www.gardianul.ro/2008/02/13/stiinta-c54/napoleon_a_murit_din_cauza_unui_cancer_la_stomac-s109070.html

Misterul mortii lui Napoleon
http://www.efamilia.ro/arhiva/napoleon.htm

Curioase "istorii" despre istoria lui Napoleon
Pe baza manualelor scolare care, în cea mai mare parte, au valoarea stiintifica a unei carti cu poze, ne închipuim în general ca, în timpul domniei sale, Napoleon i-a dominat pe barbati si pe femei doar prin prestigiul sau, conducîndu-l la victorie sau la înfrîngere, cu un singur cuvînt, sau cu o privire... Adevarul este cu totul altul. Pentru a ne convinge, este de ajuns sa parcurgem caietele sale de cheltuieli personale. Într-adevar, constatam ca, daca soldatii credinciosi ai Marii Armate aveau pentru împarat o adevarata devotiune, care-i împingea la moarte doar pentru a face mai glorioase emblemele imperiale, nu se poate spune acelasi lucru despre majoritatea maresalilor. Adesea, acestia n-au acceptat sa duca o batalie decît dupa ce au primit o mare suma de bani. Oudinot, de exemplu, acela pe care Napoleon îl prezenta împaratului Rusiei drept un Bayard al armatei sale, nu pleca niciodata la razboi fara "încurajari" serioase. În ajunul unei lupte, deceptionat ca nu primise nimic, declara ca ar fi mai bine sa se încheie pacea... Napoleon, foarte uimit de aceasta atitudine, îi ceru explicatii. În cele din urma, maresalul îsi marturisi amaraciunea:
Sire, nu mai sînteti la fel de generos ca înainte!
Cîteva zile mai tîrziu, Oudinot primi 15.000 de napoleoni si se prezenta de îndata la împarat:
Daca asa stau lucrurile... Majestatea Voastra, care-mi cunoaste devotamentul, se poate bizui pe mine...
Altii, ca Berthier, Masséna, Davout, Ney, Lannes, primira înaintea fiecarei batalii echivalentul a 250 de milioane de franci vechi. Asta, desigur, pe lînga salariul anual, palatele, castelele si alte venituri... Faimosul devotament fata de împarat nu era în întregime gratuit, dupa cum se vede. Dar cel care l-a costat cel mai mult pe Napoleon a fost, fara îndoiala, Soult, care primi aproape 500 de milioane (franci vechi) înaintea bataliei de la Waterloo. Rezultatul ne lasa sa credem ca maresalul gasise suma insuficienta...
Daca Napoleon era obligat sa-si acopere cu aur marelasii pentru a se face ascultat de ei, a cheltuit si mai mult pentru a se face iubit de femei si, în acest domeniu, generozitatea sa a depasit-o de departe pe aceea a regilor Frantei. Celei care stia sa se arate docila îi dadea uneori sume fabuloase, mergînd pîna la a plati doua milioane si jumatate pentru a petrece o ora de dragoste cu o dansatoare spaniola. De altfel, n-a prea avut noroc cu aceasta tînara persoana (avea 15 ani). Nestiind ca împaratului îi era scîrba de parfumuri, ea se folosise din plin de esente rare... Întrevederea se termina într-un mod foarte putin poetic, iar Constant, valetul credincios al lui Napoleon, îsi gasi stapînul la toaleta, cu capul în mîini si aratînd foarte prost...

Deschideti toate ferestrele, toate usile! cerea el printre sughituri.
Constant aerisi si elimina toate mirosurile. Cît despre dansatoare, care plîngea fara sa înteleaga ce se petrecuse, se consola primind 500 de napoleoni sonori si cîntarind greu...
Nu erau uitati nici valetii care serveau de intermediari. Numele lor figureaza adesea în cele doua carti legate în piele de vitel care constituie registrul "fondurilor secrete". Unii au primit zece sau cinsprezece mii de franci pentru ca au adus o savuroasa victima în patul Vulturului. În zece ani, Napoleon a cheltuit în felul acesta echivalentul a 450 de milioane de franci vechi. Întelegem acum de ce soldatii Marii Armate nu-si primeau solda prea regulat. Cînd baniise împutinau în vistieria statului, Napoleon cunostea mijlocul de a o umple din nou. Pentru a cîstiga o suta sau doua sute de milioane aur, dupa cum spune Jean Savant, "nu-i trebuiau decît o suta sau doua sute de mii de oameni".

Cîte metrese a avut Napoleon între 1804 si 1814? Cîteva sute, cu siguranta. Aproape toate au fost "remunerate" indiferent de clasa din care faceau parte. Stapînul cumpara o ora, o noapte, o luna de placeri. Iar plata nu era facuta în bijuterii, ceea ce ar fi facut gestul ceva mai putin nedelicat, ci în bani. Napoleon se purta la fel cu doamnele din înalta societate imperiala si cu "doamnele" de fiecare zi... Putine, de altfel, s-au simtit ofensate. Mai toate luau banii cu cea mai mare "eleganta". Eléonore Denuelle de la Plaigne, de exemplu, care-i dadu împaratului primul fiu, faimosul "micul Léon", nascut la 13 decembrie 1806, primi o renta anuala de cincizeci de milioane. Deja în timpul Consulatului actritele figurasera în fondurile secrete: Grassini, domnisoara Duchesnois, domnisoara Bourgoin si, desigur, aceea care a devenit preferata, domnisoara George. De fiecare data cînd aceasta venea sa se distreze cu Bonaparte, primea cam cincizeci de mii de franci. Este adevarat ca Primul Consul voia cam multe pentru banii lui. Asa încît, într-o seara, epuizat, îsi pierdu cunostinta în bratele frumoasei. Înspaimîntati, cei din anturajul corsicanului o rugara politicos pe aceasta înfocata actrita sa-si mai rareasca vizitele... Toate doamnele din anturajul împaratesei au trecut prin patul împaratului, începînd cu Carlotta Gazzani, o genoveza despre care se spunea ca era cea mai frumoasa femeie a imperiului. Toate si-au primit "remuneratia". În strainatate, Napoleon a actionat cu aceeasi dezinvoltura, chiar fata de acelea care s-au aruncat la picioarele sale, îndragostite. A avut aventuri "platite" în Germania, Spania, Polonia, Italia, peste tot. Maria Walewska, si ea, a primit destui bani de la amantul sau imperial, mai întîi în Polonia, apoi în Franta, pentru ca venise acolo urmarindu-l pe împarat pîna la Fontainebleau pentru a-i cere mijloace de întretinere a copilului lor, Alexandru Walewski. Asadar, toate printesele, actritele, cameristele au fost platite pentru dragostea lor. Totusi, nu chiar toate. Doua, cel putin, l-au iubit pe Napoleon fara sa accepte nimic în schimb: doamna Duchatel, care a refuzat toate cadourile, toate bijuteriile si care, preferîndu-l pe Napoleon în natura, n-a acceptat niciodata vreun "napoleon" în monede. A doua se numea Mary-Ann Robinson. A avut pentru împarat, pe care l-a cunoscut la Sfînta Elena, o tandrete foarte pura. Niciodata n-a primit vreun sfant! Un amanunt va face aceasta atitudine si mai savuroasa: Mary-Ann era englezoaica...

Napoleon isi petrecea multe ore jucind sah in celebra Cafe de la Regence
„Nebuni“ care au sarit calul



Napoleon, Lenin sau Fidel Castro si-au aparat regele pe tabla de sah. Si alte personalitati ale istoriei mai putin autoritare au fost fascinate de lumea celor 64 de patratele.

O pagină scrisă de Napoleon s-a vândut cu 35.000 de dolari

Luni 03 decembrie 2007, 08:27 O singură pagină care face parte dintr-un manuscris al unei poveşti de dragoste scrise de Napoleon a fost cumparată ieri cu 35.400 de dolari, la o licitaţie tinuta în Franţa, anunţă AP. Citeşte mai mult continuare

Napoleon, invins de un general transilvanean

Singurul general austriac care l-a invins pe imparatul francez Napoleon Bonaparte a fost, de fapt, un sas nascut in Sighisoara. Manualele de istorie romanesti nu fac insa nici un fel de referire la cel mai mare general transilvanean din epoca moderna.

Istoria generalului se gaseste redata intr-un document oficial al armatei habsburgice, depozitat in arhivele de la Viena si a carui copie se afla la Sighisoara. Copia acestui document a fost gasita de tanarul istoric clujean Leonard Horvath.
Povestea generalului Michael von Melas a inceput in cetatea Sighisoarei in anul 1728, cand a venit pe lume. El era fiul preotul lutheran din oras. La varsta de 21 de ani, tanarul sas s-a inrolat in armata austriaca, in ciuda opozitiei tatalui sau. Sasii ardeleni nu iubeau foarte mult administratia austriaca, pentru ca reprezentantii Curtii de la Viena anulasera autonomia traditionala de care se bucura forma de organizare a germanilor din Transilvania, Universitatea Saseasca. Michael von Melas s-a distins ca ofiter in razboiul dintre regele Frederic al Prusiei si imparateasa austriaca Maria Tereza. Sasul sighisorean a luptat in Tarile de Jos, regatul format atunci din Belgia, Olanda si Luxemburg de azi si care era condus de imparateasa austriaca. Razboiul s-a incheiat cu o pace favorabila Prusiei, care a devenit astfel una dintre marile puteri europene.

Cariera militara a lui Michael von Melas nu s-a oprit aici. Ofiterul transilvanean a fost trimis sa lupte impotriva turcilor. La finalul razboiului, incheiat cu pacea de la sistov, Michael von Melas a fost avansat la gradul de general.
Campania din Italia
Insa culmea carierei sale militare avea sa fie atinsa in razboiul din Italia impotriva lui Napoleon Bonaparte. In anul 1797, generalul Bonaparte a preluat comanda armatelor revolutionare franceze din Italia. "Pe vremea aceea, Revolutia Franceza isi invinsese dusmanii din interior si cauta dusmani in exterior", spune istoricul clujean Leonard Horvath. Napoleon Bonaparte a cucerit cea mai mare parte a peninsulei italice. Impotriva corpului expeditionar francez au fost trimise armate austriece si rusesti. Generalul francez le-a invins, iar aliatii austro-rusi s-au retras in debandada. Armatele rusesti, conduse de generalul Suvorov, au fugit de pe front. In fata lui Napoleon Bonaparte au ramas doar soldatii austrieci, demoralizati. In aceste conditii, generalul Michael von Melas a fost numit la comanda trupelor habsburgice. In scurt timp, el a reusit sa ii invinga pe francezi. Generalul transilvanean a recastigat orasul Milano, cel mai important din Italia de Nord. Practic, succesele generalului transilvanean au anulat toate victoriile francezilor obtinute timp de doi ani. Infrant, Napoleon Bonaparte s-a retras in Franta, unde a preluat conducerea statului francez cu titlul de prim-consul. Cu o armata de 20.000 de oameni si 15 tunuri, consulul francez s-a intors in Italia. In fata lui se gasea armata austriaca intarita a lui Michael von Melas, care avea 30.000 de soldati si 100 de tunuri. De o parte a baricadei se afla un general experimentat, in varsta de 71 de ani. De cealalta, se afla un general francez, un adevarat geniu militar, in varsta de 31 de ani. Cele doua armate s-au ciocnit pe celebrul camp de batalie de la Marengo. Pe la pranz, Michael von Melas obtinuse o victorie categorica. Soldatii francezi fugisera de pe campul de batalie. Generalul transilvanean a expediat un curier spre Viena, cu vestea victoriei. Numai ca, in timp ce militarii austrieci serveau masa, in ajutorul lui Napoleon Bonaparte a sosit un ajutor nesperat: un regiment de cavalerie, condus de colonelul Dessaix. Cu ajutorul acestuia si cu armata regrupata, Napoleon s-a aruncat din nou asupra inamicului. Luati prin surprindere, austriecii au fost decimati. Lupta de la Marengo a ramas in istorie drept una dintre cele mai mari victorii din cariera lui Napoleon Bonaparte, iar generalul Michael von Melas, ranit la picior, s-a retras de la comanda armatei austriece. De atunci, nici un alt general austriac nu a reusit sa obtina vreo victorie impotriva lui Napoleon. Cel mai mare general sas din istorie a murit la mosia sa pe care o primise in Boemia, in anul 1806.

Imparatul-cavaler
Inainte de moarte, Michael von Melas a avut parte de un gest cavaleresc din partea marelui sau adversar. Dupa semnarea pacii dintre Franta si Austria, imparatul Napoleon i-a trimis generalului transilvanean o sabie castigata de el in timpul campaniei din Egipt. Marele imparat francez a dorit sa isi exprime astfel pretuirea fata de singurul comandant austriac care a reusit sa il invinga.
Istoricul Leonard Horvath crede ca povestea lui Michael von Melas a fost trecuta sub tacere din motive politice. In perioada interbelica, Romania nu avea nici un motiv sa il elogieze pe unul dintre cei mai destoinici inamici ai Frantei, pe atunci principalul aliat al Regatului roman. In perioada comunista, Revolutia Franceza era considerata drept unul dintre cele mai pozitive evenimente din istoria umanitatii, iar evocarea generalului transilvanean ce a fost pe punctul sa o inabuse ar fi fost stanjenitoare. "Acum, aceste motive au disparut. Noua tendinta a istoriografiei moderne este tocmai recuperarea unor astfel de microistorii", a spus Leonard Horvath, istoric la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca.

Istorie
» Soldatii "Dayma"
Cronicile armatei franceze amintesc si de adversari de temut pe care trupele comandate de Napoleon Bonaparte i-au intalnit in cursul campaniei din Italia. Este vorba de asa-numitii "soldati dayma". Scriitorul Valentin Borda a fost primul care a dat de urma acestor soldati. Erau, de fapt, soldatii ardeleni romani din armata austriaca. Cand ramaneau fara munitie, ei apucau pusca de teava si porneau la atac cu aceste ghioage improvizate, cu strigatul de lupta "Da-i, ma! Da-i, ma!". Francezii au transcris acest strigat prin "dayma". Istoricul Leonard Horvath (foto) a confirmat aceasta varianta. El spune ca prima atestare a soldatilor "dayma" este cea din batalia de la Arcolli. Aici, armata austriaca a ramas fara munitie si s-a retras. Regimentele graniceresti romanesti au ramas, ca trupe de sacrificiu, sa acopere retragerea armatei imperiale. Napoleon a fost nevoit sa intre el insusi in lupta ca sa ii invinga pe ardeleni: "A fost unul dintre cazurile rare in care Napoleon a fost nevoit sa intre in lupta". Legenda spune ca, dupa ce i-a luat prizonieri pe ardelenii ramasi fara munitie, Napoleon a ordonat ca ei sa fie pusi in libertate pentru acte de bravura deosebita.

18 octombrie 1813 - Napoleon este infrant in batalia natiunilor

Cea mai mare batalie din cadrul razboaielor napoleoniene, confruntarea de la Leipzig a fost si prima in care navalnicul Napoleon s-a aflat in defensiva. Dupa dezastruoasa campanie din Rusia, din 1812, multi aliati de-ai lui Bonaparte il parasisera. Cu cavaleria decimata si o armata compusa majoritar din recruti inzestrati cu mult entuziasm dar foarte putina experienta, „monstrul corsican” a avut de infruntat o uriasa armata (circa 300.000 soldati) formata din rusi, austrieci, prusaci si suedezi.Acestia din urma erau condusi de unul dintre cei mai capabili maresali bonapartisti, Jean Berdadotte care, desi considerat un tradator de patrie in Franta, va fi unul dintre putinii ofiteri superiori francezi care vor supravietui caderii lui Napoleon, intemeind chiar dinastia ce domneste si astazi in Suedia. Istoricii sustin ca la Leipzig, Napoleon a fost invins de propriul sau geniu militar.
Aceasta afirmatie paradoxala devine de inteles daca ne gandim ca megalomania ce-l indemna pe Bonaparte sa dicteze tuturor a impiedicat, in tot cursul razboaielor duse de el, pe alti lideri militari francezi sa se afirme. Iar la Leipzig, acolo unde Napoleon avea nevoie de comandanti care sa actioneze independent de el, nici unul dintre acestia nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor. In dimineata zilei de 18 octombrie, dupa ce trei zile a fost hartuita de fortele aliate, superioare numeric, armata lui Napoleon, cantonata in Leipzig, a fost nevoita sa faca fata unui asalt general.
Francezii s-au aparat cu disperare, cedand cu greu fiecare strada, fiecare cladire. Dar eroismul lor s-a dovedit zadarnic, cu atat mai mult cu cat rusii au distrus podul peste Elster, astfel incat 20.000 de militari francezi, sub conducerea printului Poniatowski, nu s-au mai putut evacua din oras. Infrante si demoralizate, ramasitele armatei franceze se vor retrage in patrie, pentru a mai incerca o zadarnica rezistenta.

7 septembrie 1812 – cea mai sangeroasa batalie a razboaielor napoleoniene Borodino – lup





Napoleon a numit batalia de la Borodino, din 1812, „lupta dintre titani” si „cea mai mare batalie a mea”. Borodino a ramas batalia cea mai sangeroasa din istoria razboaielor napoleoniene, bilantul acesteia fiind unul de cosmar: aproape o suta de mii de morti si raniti din randurile fortelor combatante. La doua luni de la inceputul campaniei din Rusia, Napoleon nu reusise sa dea nici o batalie serioasa pe larg [...]

Napoleon - mitul salvatorului

O noua carte aparuta la Editura Compania Napoleon - mitul salvatoruluiAventura lui Napoleon "a inspirat mai multe carti decit numarul zilelor care s-au scurs de la moartea sa". Jean Tulard, presedinte al Institutului Napoleon si expert incontestabil al epopeii imperiale, a adunat in volumul sau istoria amanuntita a acestui fenomen politic, economic, militar si cultural. Napoleon-ul publicat de Editura Compania, actual si surprinzator, este imaginea cea mai clara pe care atit pasionatii de istorie, cit si specialistii o pot avea la sfirsitul secolului XX despre mitul omului care "a salvat" o lume.Cartea (440 de pagini, format 16 x 23 cm, pret 130.000 lei) poate fi comandata la Editura Compania, Str. Prof. Ion Bogdan, nr. 16, sector 1, 71149, Bucuresti,tel.: 211.59.64, fax: 211.59.48,e-mail: compania@fx.ro.Disparut de pe scena lumii, dupa ce o ocupase timp de aproape douazeci de ani, nu era oare Imparatul decazut condamnat la uitare? Prea abil pentru a nu lua in seama ravagiile pe care absenta le poate face in memoria oamenilor, el avea sa poarte, de pe stinca din Sfinta Elena, ultima sa batalie pentru modelarea imaginii sale, asa cum dorea el s-o lase posteritatii.Desigur, legenda nu s-a nascut la Sfinta Elena; ea s-a plamadit inca de la prima campanie din Italia, in ziarele sale destinate ridicarii moralului trupelor, dar care, in primul rind, au facut ca Franta sa cunoasca orasele Lodi si Rivoli. Legenda napoleoniana a inflorit o data cu un cult al Imparatului, pe care l-au intretinut catehismul imperial, sarbatoarea Saint-Napoleon si numeroasele ceremonii de caritate. Dar adevarata ei imagine s-a conturat dupa 1815.Noile conditii sociale au jucat un rol determinant. In timpul Imperiului, fidelitatea poporului fata de Napoleon a fost incontestabila. Muncitorii din foburgurile pariziene, sau cel putin unii dintre ei, mai erau inca dispusi sa se bata cu inamicul cotropitor si in 1815; atasamentul lor fata de Imparat era subliniat in toate rapoartele politiei. In patura taraneasca, prestigiul lui Napoleon nu era mai mic, desi in ultimii ani ai Imperiului el fusese umbrit de impozitele mari si de recrutari.Prestigiul acesta n-avea sa moara nici dupa caderea "Vulturului". Incetinita din cauza razboaielor Revolutiei si ale Imperiului, revolutia industriala a provocat zdruncinarea vechilor structuri, renuntindu-se la mesteri in favoarea masinilor, folosindu-se de preferinta mina de lucru ieftina a femeilor si a copiilor, provocind o prabusire a salariilor pe o piata a muncii supraaglomerata de demobilizatii Marii Armate. Imperiul, aceasta perioada de folosire deplina a fortei de munca si de salarii ridicate, cu piine din belsug si la preturi mici, s-a transformat pentru toti acesti dezmosteniti intr-o veritabila "epoca de aur". Napoleon a devenit fara nici o dificultate "parintele poporului". Aceeasi reactie la sate, unde, cel putin pina la votarea legii privind miliardul emigrantilor, taranii au tremurat de grija bunurilor nationale achizitionate in timpul Revolutiei. In plus, gloria napoleoniana era si gloria acelei armate de tarani care cucerise Europa. Acesti fosti soldati, pe care ranile din razboi ii condamnau la inactivitate, regaseau in amintirile pe care si le depanau in serile de veghe - Balzac a aratat foarte bine lucrul acesta - o justificare a inutilitatii lor sociale. Ei au fost cei mai buni paznici ai cultului, autenticii autori ai legendei, schimbind imaginea tradatorilor ei, de acum inainte proscrisi, si al buletinelor Marii Armate, ale caror colectii municipale erau distruse de noii primari. Arta de a confisca opozitiaLa rindul ei, burghezia era si ea nelinistita. Amenintata in orice clipa ca isi pierde noile privilegii prin revenirea la trecut, ea constata ca in plan politic legitimitatea avea bataie lunga si ca revenirea la stabilitate raminea precara. Desigur, in 1824, trecerea de la Ludovic al XVIII-lea la Carol al X-lea s-a facut fara dificultati, dar rinjetele care au insotit incoronarea demonstrau ca vechea monarhie nu-si redobindise fosta carisma. (?)Anul 1789 reprezentase cu adevarat o cotitura. Opozitia republicana si liberala marca fara incetare puncte in detrimentul tronului. Lovitura de geniu a lui Napoleon constase in a confisca aceasta opozitie in favoarea sa, in a pune stapinire pe fortele ascendente care zguduiau vechea Europa. (?)In 1816, daca au fost intr-adevar tinute, aceste discursuri se adresau liberalilor englezi, asa numitii whigs, de la care prizonierul lor spera sa obtina o ameliorare a soartei sale. Alegerea purtatorului de cuvint era judicioasa: Napoleon nu ignora faptul ca fostul emigrant care traise la Londra, confidentul lui, lua notite si va fi in stare sa gaseasca acele cuvinte prin care sa seduca opinia publica britanica. Dar asemenea afirmatii, probabil remaniate de Las Cases si adaptate conjuncturii politice din 1823, vizau si opinia publica internationala. Prin declaratiile sale, Napoleon confisca in profitul sau cele doua forte ascendente din secolul al XIX-lea, nationalismul si liberalismul, pe care odinioara le combatuse. Prizonier al Sfintei Aliante, suveranul proscris putea sa-l faca uitat pe Cezarul antiliberal in favoarea unui Napoleon democrat, soldat al Revolutiei, care inceta sa mai fie doar a burgheziei, recuperind si "cea de-a patra stare". Plebiscitul compromisuluiFara emotia pe care o trezeste calvarul indurat de Imparat la Sfinta Elena, aceasta operatiune ar fi fost dificila. Asa, sfirsitul jalnic si insingurat, pe o stinca batuta de valuri, a frapat imaginatia romanticilor. O intreaga generatie, cea a "copiilor secolului" hraniti cu buletinele Marii Armate, redescoperea in Memorial acel zanganit de arme de care monarhia restaurata o priva. Nu slujise tatal lui Victor Hugo in Italia si in Spania, iar cel al lui Alexandre Dumas in Egipt? Regalist la origini, romantismul s-a aruncat intr-un bonapartism poetic, furnizind legendei napoleoniene suportul literar fara de care ea n-ar fi putut dobindi un succes atit de rasunator. Hugo si Balzac, Musset si Vigny cu mai multe nuante, Dumas si Eugene Sue cu mai putin geniu s-au transformat in trubadurii Imperiului. In acelasi timp, lumea functionarilor plingea dupa virsta de aur a birocratiei care fusese domnia lui Napoleon. Iar poporul raminea si el convins ca Bonaparte imbratisase anume cauza sa in Brumar. Louis Geoffroy a scris un Napoleon apocrif in care, dupa infringerea Rusiei si a Orientului, Imparatul devenea stapinul lumii. (?)Legenda si-a atins apogeul in 1840, o data cu revenirea ramasitelor pamintesti; ea ii asigura succesul lui Napoleon al III-lea. "E cam mult, murmura Guizot, sa fii in acelasi timp o glorie nationala, o garantie revolutionara si un principiu al autoritatii". Batalia de la Sedan marcheaza o criza si condamna visul dinastic al napoleonizilor. Ramine valabila insa ideea unui plebiscit si a apelului la popor ca singura cale care permite impacarea democratiei cu mina forte a unui salvator. Franta astepta acest salvator pentru a-si lua revansa asupra Prusiei si pentru a recuceri Alsacia si Lorena; sperantele ei vin din Jena, unde crede ca-l regaseste pe Bonaparte in Boulanger; ea aclama, in 1900, piesa L'Aiglon, preludiu al asalturilor razboinice din 1914, ale caror autori s-au inspirat din La Derni?re Classe a lui Daudet si din Memoriile lui Marbot. Napoleon isi redobindeste vechea popularitate; de la Job la Detaille, de la Sardon la d'Esparb?s, el inspira militari, pictori, scriitori. Este o noua cucerire, un nou Brumar artistic si literar. Reticentele vechilor republicani, mari cititori ai lui Quinet si Lenfrey, sint spulberate; partizanii monarhiei legitime care crezusera in Taine si al sau Regim modern, in care Napoleon era reprezentat in chip de condottiere, au amutit. Niciodata ca intre 1885 si 1914 n-au mai fost atitea carti, atitea gravuri inspirate din Charlet si Raffet consacrate salvatorului

2 iulie 1806 - Formarea Confederatiei Rinului

Napoleon Bonaparte este fara indoiala personajul care a influentat cel mai mult istoria moderna a omenirii, actiunile sale hotarand soarta Europei pentru multe secole. Multe state puternice ale batranului continent, in primul rand Germania, Italia si Elvetia, isi datoreaza existenta si importanta geniului „micului caporal".Caci fara deciziile sale, cu siguranta ca Germania si Italia ar mai fi fost multa vreme divizate, intr-o sumedenie de mici statulete. Puterea economica si militara a Germaniei de la sfarsitul secolului XIX si pana la mijlocul secolului XX isi are originea in actul de la 12 iulie 1806, prin care Napoleon hotara infiintarea Confederatiei Rinului. Pe 6 august 1806, imparatul austriac Francisc II renunta la titlul sau si accepta dizolvarea Sfantului Imperiu German, in favoarea noii constructii statale, initiate de marele sau rival.
Astfel, pentru prima oara in istorie, peste 20 de statulete germane, cu 15 milioane locuitori, erau stranse laolalta. Dintre statele unde se vorbea germana, doar Austria, Prusia, Holstein si Pomerania nu faceau parte din Confederatie, in vreme ce teritoriile de pe malul vestic al Rinului fusesera anexate de francezi. In fruntea Confederatiei a fost numit un „print-primat", Theodor von Dalberg, aliatul fidel al lui Napoleon, iar imparatul francezilor era considerat „protector" al noului stat.
Constructia avea, in sine, un rol preponderent militar, urmand sa fie un tampon intre Rusia, Prusia si Austria, pe de o parte, si Franta pe de alta, si sa preia socul unei eventuale invazii venite din Rasarit. Desi aceasta constructie nu va dura decat pana in 1813, fiind desfiintata de marile puteri coalizate impotriva imparatului Frantei, ideea unei Germanii unificate prinsese deja contur si pe ea se va baza mai tarziu cancelarul Bismark, unindu-i pe germani in jurul Prusiei.

Scrisoarea lui Napoleon catre Josephine, vinduta cu 400.000 de euro O scrisoare de dragoste scrisa de Napoleon Bonaparte viitoarei sale sotii Josephine a fost vinduta pentru suma de 400.000 de euro la o licitatie de scrisori redactate de personalitati istorice, organizata la Londra, de casa Christie`s. Scrisoarea, adresata de Napoleon lui Josephine, vicontesa de Beauharnais, a fost vinduta pentru o suma de cinci ori mai mare decit cea la care fusese evaluata. "Iti trimit trei saruturi, unul pe inima, unul pe gura si unul pe ochi", a scris Napoleon in acest bilet, care este plin de mizgalituri si corecturi. Colectia de scrisori, aproximativ 300 de manuscrise originale redactate intre secolele al XIII-lea - al XX-lea, a fost adunata pe parcursul a 30 de ani de Albin Schram, un profesor in drept care a murit anul trecut in Elvetia. Scrisorile au fost adjudeca ...

NAPOLEON A LUPTAT ÎMPOTRIVA UNOR VITEJI ROMÂNI DIN ARDEAL
Din istoria campaniei lui Napoleon în Italia (1796-1797) e cunoscut faptul că războinicul împărat - pe atunci numai general, tînăr, de 27 de ani - trei zile s-a zvîrcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci, pe care dacă l-ar fi putut birui ar fi nimicit întreaga armată austriacă. În raportul ce-l face însuşi Napoleon cătră directorul republicei spune limpede că singur acest batalion l-a adus în neputinţa de-a înconjura şi de a strivi cu totul armatele imperiale ale habsburgilor.
El admiră statornicia şi vitejia acestui batalion "îndrăcit" şi n-are destule cuvinte să laude îndărătnicia acestor nemţi, a căror rezistenţă a fost într-adevăr neînchipuit de eroică. Cronicarii pun în gura lui Napoleon cuvintele că, de-ar avea el un asemenea batalion, ar ajunge la Viena în trei zile. Napoleon însă nu ştia pe cine laudă. Acel batalion nu era de nemţi.
În întreg batalionul era un singur neamţ, maiorul, şi-l chema Voestenradt; toţi ofiţerii şi soldaţii batalionului pînă la unul erau români. Ei, românii, au apărat podul peste care n-a putut trece Napoleon trei zile de-a rîndul, cu toate că el, vrednicul şi norocosul general, s-a opintit în chipul cel mai desperat să-i arunce îndărăt de pe rîul Apone şi de pe mocirloasele lui maluri. Era batalionul al doilea dintr-al doilea regiment de plăieşi români, din nordul Ardealului. Celelalte două batalioane ale regimentului se luptau pe vremea aceasta la Rin, cu oştirile republicii.
Românii pe vremea aceea formau în Austria o armată separată, un corp mic compus din două regimente de infanterie cu tunuri, şi unul de cavalerie. Regimentul de cavalerie n-a avut prilej să se distingă în lupte; regimentele de infanterie însă - unul în nord la Năsăud, altul în sud, la Făgăraş - au fost oaste de elită, o dorobănţime despre care un istoric austriac zice că "era singura oaste, pe ale cărei urme puteau habsburgii să alerge cu încredere vegheată pe cîmpul de luptă".
Numele obicinuit de "phalanx valachica prima, secunda, tertia" pentru batalioanele unui regiment şi ale celuilalt se regăseşte mai prin toate ordinele de zi ale armatei austriece, pînă la 1866, date pe timpul luptelor cîte le-au purtat habsburgii de la 1796 încoace. Aceste "falange" au fost avangarda oştilor imperiale, şi de nenumărate ori generalii îşi cereau onoarea de-a li se da cîte un batalion "transilvanico-valah" sub comanda lor. Şi iarăşi de multe ori, după lupte mari, cîte o "phalanx valachica" era scoasă şi lăudată în faţa întregei armate ("in conspectu totius exercitus" e termenul întrebuinţat de generali, în rapoarte).
După ce Napoleon veni în Italia şi luă comanda supremă, oştirile austriece au fost bătute mereu. Împăratul Austriei, văzîndu-se strîmtorat, a trimes în Italia alte două corpuri de armată. Într-unul din acestea se afla şi batalionul românesc al doilea. Amîndouă corpurile aveau să se unească, dar nu le-a dat răgaz Napoleon. În cele dintîi zile, Napoleon a fost bătut de primul corp la Piave, a fost respins, apoi, după cîteva zile, la Verona, iar în a treia luptă, la Caldiero, unde Napoleon a atacat pe austrieci cu toată puterea oştilor sale, a aflat atîta rezistenţă încît a trebuit să se retragă şi a intrat în griji, căci sosea celălalt corp de armată austriacă din Tirol şi-i cădea în spate. Napoleon atunci a atacat din nou corpul de oaste ce-l avea în faţă, ca să-l împingă îndărăt şi să-şi facă larg.
Poziţiuna cea mai importantă pe care trebuia s-o ia Napoleon era tocmai podul de la Arcole, la Areda Veneţiei. Dacă ar fi luat francezii podul, armata austriacă ar fi fost, la rîndul ei, ea acum încungiurată şi atacată pe la spate, şi ar fi fost, fără îndoială, nimicită. Apărarea podului a fost încredinţată batalionului românesc. Se înţelege, malul era apărat de altă oaste, dar podul însuşi era dat în seama românilor. Chiar în capul podului stetea căpitanul Rotar, care a şi fost ucis în ziua dintîi. După datele oficiale, cei ce s-au luptat în fruntea frunţii au fost stegarul Toader Răul, sergentul Gavrilă şi căpitanul Herţa cu cetele lor.
Nu e de comparat, bineînţeles, dar cu toate acestea pomenesc aci lupta de la Călugăreni, pentru că amîndouă aceste lupte au puncte de asemănare. Francezii izbiră pe români cu adevărată furie. Generalul Augereau cu steagul în mînă mergea însuşi în fruntea ostaşilor; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul şi a comandat atacul în persoană. În învălmăşală, adjutantul său, Muinon, a căzut lîngă el; Lannes, generalul, a fost rănit şi însuşi Napoleon, apucat de vîrtejul soldaţilor săi cari fugeau, a ajuns în mocirlă şi a scăpat cu greutate din noroi. A doua zi, lupta la pod, cu românii, a ţinut din zori pînă seara.
Napoleon însă, prin mişcări dibace, a încungiurat poziţia şi a făcut, a treia zi pe la amiazi, să se retragă austriecii din poziţia lor. Românii însă la pod au ţinut lupta pînă în amurg şi apoi s-au retras şi ei. Într-acele zile au murit din batalion un căpitan şi 135 de ostaşi, trei căpitani şi doi locotenenţi şi 654 de soldaţi au fost răniţi. Un căpitan cu 45 de oameni au ajuns în captivitate. Dintre răniţi au murit în zilele viitoare 260, aşa că apărarea podului au plătit-o românii cu viaţa a 395 de oameni.
În mîinile românilor au încăput 350 de francezi, luaţi ca prizonieri. Într-aceste trei zile a fost o luptă mare, ceea ce se vede din numărul morţilor, care se ridică la 20.000, cam atîţia francezi cîţi şi austrici. Acesta a fost "îndrăcitul" batalion pe care-l lăuda Napoleon cu aşa de mari cuvinte.
O "falangă valahică". Iar fapta ei, care i s-a părut aşa de eroică şi îndrăzneaţă celui mai îndrăzneţ general al timpurilor moderne, a fost şi atunci recomandată prin ordin de zi, ca exemplu de statornicie şi vitejie, şi este şi astăzi preamărită şi neuitată. Şi acum se mai dă ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărţi de cetire tineretului, numai cît - se înţelege - batalionul e numit "de nemţi" sau cel puţin "batalion austriac", dar nimeni nu-şi mai aduce aminte că el într-adevăr era "transilvanico-valah".

UN SCHEIAN L-A VAZUT IN CARNE SI OASE PE BONAPARTE

Nicola Nicolau a fost un impatimit calator, a colindat prin toata Europa si intentionase sa ajunga in America. Nascut la Brasov, in 1760, intr-o familie venita din Macedonia, el a fost o perioada de timp invatator la scoala romaneasca din Schei, si a scris mai multe carti inedite pentru acea vreme. Brasoveanul a vrut sa ajunga in America pentru ca auzise ca acolo carutele merg fara cai, si a dorit sa vada cu ochii lui aceasta minune.
Din pacate, si-a cheltuit toti banii in Europa, astfel ca nu a mai reusit sa ajunga peste ocean. Dascalul Nicola Nicolau a scris, in 1815, la Buda, inca in timpul vietii imparatului francez, "Napoleon Bonaparte, ce au fost si ce iaste", prima monografie din Europa dedicata acestuia. Un exemplar al monografiei se gaseste in arhiva muzeului din Schei. Brasoveanul a fost martor ocular al evenimentelor descrise in carte, iar la Waterloo l-a vazut chiar pe Napoleon Bonaparte. In carte apare si scrisoarea personala a tarului Alexandru, trimisa lui Napoleon. Dascalul brasovean a scris aceasta carte cu cativa ani inainte de moartea lui Bonaparte.

Geografia lumii, in viziunea scheianului
Nicola Nicolau a fost profesor la Goleoti, la scoala lui Dinica Golescu, cu care a si calatorit de multe ori prin Europa. Dupa ce si-a incheiat calatoriile, acesta a scris un manual de geografie, editat la Buda in 1814-1815. Nicolau se ocupa in manualul sau de descrierea "tinuturilor imparatilor si crailor, cetatile, orasele cele vestite, tarile si neamurile cele cu deosebite obiceiuri vrednice de pomenire". Dascalul calator explica in termeni stiintifici care este etimologia si semnificatia termenilor utilizati in geografie, definitia formelor de relief etc. Lacul era, in conceptia sa, "apa inconjurata de pamant", iar golful era "un san de apa intrat in piatra... baile sunt niste cotituri de apa si inauntru largi, intrucare pot sedea corabiile fara de frica vanturilor".
Pe vremea aceea, Europa avea 182.599.000 de locuitori. In prima parte, dascalul scheian descrie tarile europene, incepand cu Spania si Portugalia, apoi Franta si celelalte tari occidentale, dar cea mai mare atentie a acordat-o Italiei.

"Bonaparte a introdus lupii in lupte"
Nicola Nicolau a folosit in cartea sa o serie de amanunte pitoresti despre civilizatia si traiul popoarelor. Despre spanioli mentiona faptul ca duc lipsa de grau si ca, din acest motiv, faceau rost de el prin negot. Madridul era, in conceptia sa, cea mai frumoasa cetate din Peninsula Iberica, avea 15 porti, 77 de biserici si 800 de calugari. Tot in cartea sa scria ca in Spania caii si catarii se aflau la mare pret, fiind destul de scumpi.
Nicola Nicolau scria ca a fost in Engliteria in perioada in care Bonaparte ar fi introdus lupii, cu scopul ca acestia sa faca prapad in turmele de oi ale inamicilor. Dascalul era sigur ca imparatul francez a ordonat sa se introduca lupul in Anglia de ciuda, caci englezii aveau oi care fatau de doua ori pe an, si ca acestea pasteau zi si noapte fara sa fie pazite de ciobani. Londra avea 900.000 de locuitori, din care 26.000 erau croitori, 36.000 vanzatori si nu mai putin de 70.000 de "femei de pofta trupeasca" (prostituate).
In anul 1814, Parisul avea in jur de 630.000 de locuitori. Capitala Frantei avea atunci noua porti, 32.000 de case, 34 de biserici, 27 case de bolnavi (spitale), opt locuri de preumblare (parcuri), 19 poduri, 12 bai de obste (bai comunale), precum si 13.685 de lampase pe strada.