Napoleon[Bonaparte][v=]

Rezumarea primului mesaj :

NAPOLEON BONAPARTE-
65]Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
64]Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale.
63]Nu vă fie teamă, prieteni, glonţul care trebuie să mă omoare încă nu a fost turnat.
62]Imposibil este un cuvânt care se găseşte doar în dicţionarul proştilor.
61]Modestia este calitatea celor care nu au calităţi.
60]Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
59]Capacitatea de a cuceri victorii strălucite, constă şi din capacitatea, la nevoie, de a suferi înfrângeri.
58]Orice obstacol are în el şi bucuria omului care-l va depăşi.
57]Succesele mele şi toate faptele bune pe care le-am făcut, le datorez mamei mele.
56]Cel mai primejdios sfetnic este amorul propriu.
55]Actiunea este masura reala a inteligentei.
54]Comandantul trebuie sa aiba atata caracter cat si inteligenta, oamenii care au multa inteligenta si putin caracter sunt cei mai putini indicati.
53]Ne putem opri in timpul urcarii, dar niciodata in timpul coborarii.
52]Orice obstacol are in el si bucuria omului care-l va depasi.
51]Victoria apartine celui ce persevereaza.
50]Zece oameni care-si exprima parerea in public sunt mai puternici decat alte sute de mii care tac.
49]In viata poti face multe promisiuni, dar nu e neaparat nevoie sa le respecti.
47]Francezii fac revoluţii fără reforme, iar englezii fac reforme fără revoluţii.
46]Dintre toate instituţiile, cea mai importantă este învăţămîntul. Totul depinde de el, atît prezentul, cît şi viitorul.
45]China este un uriaş care doarme. Lăsaţi-l să doarmă. Pentru că, o dată trezit, el va zdruncina întreaga lume.
44]Soarta favorabilă e ca femeia: dacă nu profiţi de ea când îţi iese în cale, mâine n-o mai prinzi, că a avut-o altcineva.
43]Exista doar doua forte pe lume, sabia si sufletul. In perspectiva indepartata, sabia va fi intotdeauna cucerita de suflet.
42]Un soldat va lupta mult si din greu pentru o bucatica de pamblica colorata.
41]Nu trebuie sa te lupti prea des cu un singur inamic pentru ca astfel va invata arta razboiului de la tine.
40]Ce este viitorul? Ce este trecutul? Ce sîntem noi? Ce este acest fluid magic care ne înconjoară şi ascunde lucrurile pe care trebuie să le cunoaştem? Trăim şi murim în mijlocul minunilor.
39]Toţi italienii sînt hoţi.
38]Un conducător este un neguţător de speranţe.
37]Cel mai strălucit orator din lume este succesul.
36]Cine ştie să flateze ştie şi să calomnieze.
35]Singurul mod de a ramane sarac este sa fi cinstit.
34]Adevaratul eroism consta in a fi superior fata de problemele vietii, in orice forma ne-ar provoca la lupta.
33]Nu am reuşit să cuceresc nici măcar un continent, măcar pentru un sfert de secol, în ciuda armatei şi a generalilor mei. În schimb, de-a lungul mileniilor, Isus cucereşte popoare şi civilizaţii fără puterea armelor.
32]Toate femeile sunt curve, in afara de mama si de sor-mea! Dar sa nu uitam ca si ele sunt femei!
31]Nu poti cuceri toate femeile din lume! Dar merita sa incerci!
30]Cuvantul "imposibil" nu exista in dictionarul meu.
29]Mă tem de trei ziarişti mai mult decît de o mie de baionete.
28]Răzuiţi primul strat al rusului şi veţi descoperi tătarul.
27]Nimic nu face viitorul sa para mai roz decat contemplatul printr-un pahar de Chambertin…
26]Inima unui om de Stat trebuie să fie în cap.
25]A muri nu inseamna a fi invins. Dar a trai invins si fara glorie inseamna a muri in fiecare zi.
24]Fara religie, adica fara teama si respectul de Dumnezeu, unde ar ajunge omenirea?
23]Femeia frumoasa e o bijuterie. Femeia buna e o comoara intreaga.
22]Sînt atît de multe legi, încît nimeni nu este scutit de spînzurătoare.
21]Succesul n-are nevoie de justificări. Eşecul nu se iartă niciodată.
20]Pe termen lung , sabia este infranta de inteligenta.
19]Curajul este ca dragostea, se hraneste din speranta.
18]Multi oameni, ca si cifrele, capata valoare numai prin pozitia lor.
17]Arta de a fi cind foarte indraznet, cind foarte prudent este arta de a reusi
16]Casatoria este fara indoiala, starea de perfectiune sociala.
15]Adevaratele victorii, si singurele care nu aduc regrete, sint cele obtinute in lupta cu ignoranta.
14]În dragoste, victoria barbatului este fuga.
13]Nu-ti intrerupe dusmanul atunci cind face greseli.
12]Eforturile isi arata roadele numai daca persoana care le face refuza sa se opreasca.
11]In politica, prostia nu e un handicap.
10]Femeia frumoasa place ochiului, femeia blanda place inimii. Prima este o adevarata bijuterie, dar a doua este o comoara.
9]Nimic nu e mai dificil, dar nici mai pretios, decit puterea de a lua hotariri.
8]Gloria zboara repede, obscuritatea este eterna.
7]Orice conducator este un negustor de sperante.
6]Multi oameni, ca si cifrele, capata valoare numai prin pozitia lor.
5]Eu poruncesc, sau tac.
4]In dragoste uneori fuga e un act de eroism.
3]Moartea nu inseamna nimic, insa a trai infrant si fara glorie inseamna a muri in fiecare zi.
2]Istoria este acea imagine a trecutului asupra careia toti au cazut de acord.
1]Prostul are un mare avantaj asupra omului de spirit. El e totdeauna multumit de sine.
=====
LOIS
ROLAND
JOSEPH

Altfel, nu era lipsită de bunătate, în ciuda faptul că se enerva uşor.
Ca soţie, cu excepţia scenelor de familie, de altfel întemeiate, în
care avea, de regulă, ultimul cuvînt, s-a remarcat printr-o comportare
corectă. Dacă iubirea lui Napoleon pentru ea a ars şi s-a topit ca
ceara, în schimb, afecţinea Eugeniei s-a dovedit durabilă. I s-au adus
acuzaţii grave, dar, ca şi în cazul Mariei Antoaneta, pe care o
simpatiza şi o admira, niciodată nu i s-a putut reproşa ce
va concret. Tot ce se putea spune era că se interesa de toţi cei care
păreau să aibă faţă de ea un sentiment sincer; poate că îi încuraja
puţin, dar lucrurile se opreau aici.
Era fidelă în prietenie şi uneori deconcertantă. Trecea cu vederea
unele ofense, însă pe altele le punea la suflet. Primea cu fast şi
comitea necuviinţe. Şi, deşi respecta cu stricteţe eticheta, se lăsa
uneori antrenată în copilării care puteau fi tolerate în ultimă
instanţă unei femei, nu însă unei regine. Tot ca Maria Antoaneta, i se
întîmpla să se amestece prin mulţime deghizată pentru a se putea duce
la tîrgul de turtă dulce sau la un bal de ţară lîngă Fontainebleau.
Această conduită a alimentat tot soiul de bîrfe care au circulat în
Franţa şi în Europa.
Curtea purta pecetea gustului pentru lux şi splendoare al familiei
Bonaparte. Era formată din funcţionari, ofiţeri, doamne de onoare,
prieteni şi numeroşi invitaţi.

Căsătoria a fost celebrată la 29 februarie la starea civilă şi la 30
ianuarie la Notre-Dame, cu toată pompa care însoţea ceremoniile
oficiale. Lucrurile merseseră extrem de repede.
În acele cîteva zile febrile, croitoresele din Paris n-au ştiut ce-i
odihna. Lirismul oficial a luat un avînt puternic: elucubraţii gogonate
care acum ne amuză.
După terminarea ceremoniei, noii soţi îşi vor adăposti fericirea în
micul castel de la Velleneuve-l'Etang, apoi la Santi-Cloud.
Începea domnia Eugeniei de Montijo.
Auspiciile erau dintre cele mai fericite... Napoleon al III-lea se afla
la apogeul carierei sale. Avea duşmani, dar în ţară se bucura de o
reală popularitate. Oamenii aşteptau lucruri mari de la el. Nehotărîrea
lui era considerată reflecţie, pasivitatea - profunzime, nonşalanţa
naturală - o predispoziţie spre acţiune. Constituţia copiată după cea a
primului imperiu îi conferea o putere aproape absolută. Franţa era
puternică; politica naţionalităţilor, care s-a dovedit la un moment dat
salutară, pentr
u ca ulterior să-i fie fatală, încă nu-l împinsese în braţele
aventurii.
Î
mpăratul mai mult asculta decît discuta. Înregistra opinii diferite şi
îşi urma propriul raţionament. El rumega aceste gînduri, dar nu reuşea
să le imprime un contur clar. Aştepta momentul: putea să-l aştepte mult
şi bine. Nu avea o suficientă precizie a spiritului ca să-şi traseze o
linie de conduită fermă. În afara cîtorva elemente constante la care nu
renunţa, el a suportat tot felul de influeţe: politica celui de-al
II-lea imperiu a fost deosebit de deconcertantă... Se înconjurase de
oameni de valori diferite cărora - fără a-i folosi pe toţi în aceeaşi
măsură sau în acelaşi timp - le acorda prietenia şi încrederea sa. Pe
parcursul domniei lui nu a fost nimeni dizgraţiat. Avea alături de el o
femeie inteligentă, pe care a iubit-o... cîţiva ani.
Eugenia, devenită împărăteasă, ocupa un loc de invidiat, dar şi
dificil. Era ea oare înzestrată cu calităţile necesare pentru a-l
susţine aşa cum se cuvenea?
Educaţia fusese întrucîtva neglijată, astfel că Napoleon s-a străduit
să i-o completeze. I-a cerut lui Duruy să-i dea lecţii de istorie pe
care ea le-a ascultat cu bunăvoinţă. Dar în cazul celorlalte ştiinţe
lucrurile se complicau deoarece, în absenţa unor noţiuni elementare, cu
greu p
u
teau fi asimilate noi cunoştinţe. Şi au mai apărut şi alte
inconveniente atunci cînd suverana s-a apucat să facă politică.

Napoleon o remarcase deja pe cînd era doar preşedintele republicii. O
conducea la banchete, stătea mult alături de ea. El ar fi făcut bucuros
din ea o nouă doamnă de Pompadour, dar întîmpina rezistenţă. Într-o zi,
aflat pe terasa de la Domul Invalizilor, unde trecea în revistă
trupele, a zărit-o pe Eugenia pe un balcon apropiat de capelă. A
întrebat-o: ,,Cum să ajung pînă la tine?" La care ea a răspuns: ,,Pri
n capelă". Acesta era într-adevăr singurul drum, şi din acel moment el
s-a gîndit numai la căsătorie. Avea însă unele îndoieli. În jurul
doamnelor de Montijo plutea o atmosferă stranie. Nimeni nu pretindea
ceva anume, dar călătoriile, cosmopolitismul şi omagiile constante,
toate astea aveau ceva echivoc. Cînd conversaţia a alunecat la un
moment dat spre trecut, împăratul a încercat să o descoasă în termeni
politicoşi. Eugenia a recunoscut că dusese o viată mondenă, că fusese
foarte mult curtată dar că - a adăugat ea: - ,,Sînt tot domnişoara de
Montijo".
Aceste îndoieli şi îngrijorări le împărtăşeau şi alţii. Atenţiile
stăpînului au provocat un amestec de nemulţumire şi gelozie. Cei care
au îndrăznit şi-au exprimat fără echivoc părerea. Prinţesa Mathilde l-a
blamat cu glas tare pe prinţul Napoleon. Persigny, prieten din prima
tinereţe care, se spune, îl tutuia pe împărat în intimitate, l-a
atenţionat: ,,Faci o prostie". Dar Napoleon se afla într-o dispoziţie
ce făcea imposibilă înţelegerea acestor raţionamente
: era îndrăgostit. În plus, după cum constatase deja mama lui,
Hortense, era un ,,încăpăţînat dulce". Nu a ripostat; s-a limitat doar
să spună: ,,Această căsătorie va avea loc". Într-o seară, în parcul de
la Compiégne, el a pus pe capul frumoasei sale prietene o coroniţă de
crenguţe şi i-a spus: ,,În curînd vei purta alta". La 22 ianuarie 1853
a avut loc cererea oficială; în acelaşi timp şi-a anunţat căsătoria
marilor instituţii ale statului. Cu abilitatea-i caracteristică, şi-a
făcut un titlu de laudă din alegerea sa modestă. Iată ce spune în acest
sens: „De altfel, exemplele trecutului au alimentat credinţele
superstiţioase ale poporului. El nu a uitat că, de 17 ani, prinţesele
străine au urcat pe tronul Franţei doar ca să-şi vadă neamul împrăştiat
şi pro
scris de război sau de revoluţie. O singură femeie pare să fi adus
fericire şi trăieşte mai mult decît celelalte în amintirea poporului;
şi prin venele acestei femei, soţia modestă şi bună a generalului
Bonaparte, nu curgea sînge regal“.
Şi continuă: „De aceea, domnilor, spun Franţei: prefer o femeie pe care
o iubesc şi o respect unei necunoscute, alianţă ale cărei avantaje ar
fi pălit în faţa sacrificiilor... Iar voi, după ce veţi învăţa să o
cunoaşteţi, o să vă daţi seama de faptul că, şi de data aceast
a
, am fost inspirat de Providenţă“. Poate că era puţin cam riscant, dar
în felul acesta punea capăt unei situaţii delicate. Şi aici, ca şi în
alte proclamaţii, se reflectă arta celor din familia Bonaparte care,
chiar dacă au făcut multe greşeli, au ştiut totdeauna să se adreseze
poporului.

Femei celebre: nevasta
lui Napoleon al III-lea




Autor :
EDMOND ROSSIER




ÎMP
ĂRĂTEASA EUGENIA (I)
La un an după lovitura de stat, în decembrie 1852, în Franţa a fost
restaurat imperiul.
În 21 şi 22 decembrie a avut loc un plebicist, cîştigat aproape în
unanimitate de putere. După exilarea adversarilor, Napoleon al III-lea
s-a instalat la Tuileries. El şi-a amintit atunci, deşi puţin cam
tîrziu, de preceptul biblic potrivit căruia nu e bine ca bărabatul să
fie singur. Adevărul e că nici nu prea suferise de singurătate. În
micile apartamente de la Saint-Cloud se afla o anumită miss Howard,
bine cunoscută dincolo de Canalul Mînecii, care îşi dădea aere de
favorită, dacă nu chiar de împărăteasă. Dar există o diferenţă netă
între aceste aventuri galante şi căsnicie, şi se înţelege de la sine că
un suveran trebuie să fie căsătorit.
Căutările începuseră încă înainte de restaurarea imperiului. Cîndva se
discutase despre eventualitatea unui mariaj cu sora sa, principesa
Mathilde; dar planul eşuase. Mult mai tîrziu s-au iniţiat unele
negocieri; se vorbea de o prinţesă de Wasa, de o Hohenzollern, soră cu
acel prinţ Leopold de tristă amintire pentru Franţa. Dar, deşi Ludovic-
Napoleon a devenit unul dintre suveranii cei mai puternici din Europa,
Curţile stăine nu prea se grăbeau să i se deschidă: lovitura de stat de
la 2 decembrie fusese lipsită de eleganţă, iar durata regimului era
pusă sub s
emnul îndoielii.
Şi nici el nu părea prea insistent; privirea lui se îndrepta în altă
parte... De la o vreme, curtenii constataseră cu interes că împăratul
nu avea ochi decît pentru domnişoare de Montijo, o prezenţă remarcabilă
prin eleganţa şi frumuseţea s
a.
Eugenia de Montijo, de Guzman y Palafox, contesă de Teba şi multe alte
locuri, grande de Spania, dar nu de neam regal, se născuse la Granada
în 1826. Mai tîrziu, titlurile şi naşterea ei aveau să fie contestate
de detractori, însă în absenţa dovezilor, gestul lor era gratuit.
Familia se bucura de o mare consideraţie. Mulţi oameni o frecventau,
chiar şi literaţi francezi. Mérimée se număra printre prietenii ei
fideli şi aşa va rămîne pînă la moarte. Iar cînd Eugenia era doar o
copilă, Stendhal o lua pe g
enunchi şi îi spunea: ,,Cînd vei fi mare, o să te căsătoreşti cu
marchizul de Santa Cruz sau de Santa Flor; dar eu n-am să te mai
cunosc”. Gîndea că destinul îi va rezerva un soţ vestit în genul
marchizului de Carabas şi succese strălucite în lume, însă vii
torul a depăşit toate aceste previziuni.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=22901

Napoleon a murit din cauza unei insuficienţe renale


Un prestigios medic danez a declarat că împăratul Napoleon al Franţei a decedat din cauza unei insuficienţe şi intoxicaţii renale, fapt care contrazice teoriile potrivit cărora acesta ar fi murit otrăvit cu arsenic sau din cauza unui cancer la stomac.

În cartea lansată săptămîna aceasta, "Napoleons nyrer" ("Rinichii lui Napoleon, editura Hovedland), medicul Arne Soerensen spune că împăratul a murit din cauza unor probleme renale şi urinare, bolile sale fiind cronice.
Citeste articolul

Azi, 5 mai, comemorăm moartea lui Napoleon Bonaparte (1769-1821)



Autor : CORNELIU VADIM TUDOR (Fragment din lucrarea „Parfumuri şi Culori”, Editura Fundaţiei „România Mare”, 2007)
Călătoria lui Napoleon către Insula Sfînta Elena a durat nu mai puţin de 10 săptămîni. Ăsta, da, coşmar, mai ales pentru un om care suferea de rău de mare: 2 luni şi jumătate pe mare sau, mai exact, pe ocean! Medicul irlandez O’Meara ne-a lăsat cîteva notiţe despre obiceiurile împăratului în exil: „Mînca bine, cu poftă şi foarte repede, fără să-i pese că mîncărurile erau prea condimentate, sau prea rafinate. ÎI plăceau cotletele de oaie. Rareori bea mai mult de o jumătate de sticlă de vin, mult diluată cu apă. Nu i se servea decît o ceaşcă mică de cafea, după fiecare masă. Înainte de culcare, juca şah sau whist, dar cel mai adesea căuta o carte cu piesele lui Corneille sau ale altui autor la care ţinea şi citea cu voce tare o oră”. Toaleta de dimineaţă e descrisă astfel: „Cînd se îmbrăca, era ajutat de Marchand, Saint-Denis şi Novarre. Unul dintre cei doi, Saint-Denis sau Novarre, îi ţinea o oglindă iar celălalt îi întindea, pe rînd, obiectele necesare pentru ras; Marchand aştepta să-i dea hainele, apa de colonie etc. Cînd termina de ras un obraz, îl întreba pe Saint-Denis sau pe Novarre: <> La răspunsul lor afirmativ, începea să-şi radă şi celălalt obraz. Dacă simţea că nu era în regulă, îi lua de urechi sau îi lovea uşor peste obraz şi le spunea vesel: <> Se spăla pe dinţi cu gri jă şi apoi se îmbrăca”.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=21519

Napoleon nu a murit otrăvit cu arsenic!
Un medic danez pensionar, specialist recunoscut în boli de rinichi, a exclus marţi miturile [...]

Expozitia Napoleon al III-lea si Principatele Romane, pana la finele lui iunie la Compiegne



http://www.gandul.info/lumea/china-preia-controlul-asupra-a-mii-de-calculatoare-publice-si-private-din-zeci-de-tari.html?3929;4113728#comments

Muzeul National al Castelului din Compiegne gazduieste in perioada 21 martie - 29 iunie expozitia Napoleon al III-lea si Principatele Romane, aflata sub inaltul patronaj al lui Nicolas Sarkozy, Presedintele Republicii Franceze, si al lui Traian Basescu, Presedintele Romaniei, transmite Romanian Global News, care citeaza Centrul Cultural Roman din Strasbourg.



Organizata cu ocazia implinirii a 200 de ani de la nasterea lui Napoleon al III-lea si, anticipat, a 150 de ani de la Unirea Principatelor Romane (in 2009), expozitia prezinta circa 200 de opere de arta plastica si decorativa, documente si fotografii rare de la mai multe muzee si institutii din Romania si Franta.

Expozitia ilustreaza legaturile politice, culturale si artistice dintre Franta si Principatele Romane de la sfarsitul secolului al XVIII-lea pana in 1881, anul proclamarii Regatului Romaniei.

Parcursul expozitional va puncta aspecte precum: marturiile calatorilor francezi in tarile romane, incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea, Razboiul din Crimeea (1856), Expozitia Universala de la Paris (1857) in cadrul careia a fost expus Tezaurul de la Pietroasa, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor in Moldova si Tara Romaneasca (1859), sprijinita de Napoleon al III-lea, Razboiul de Independenta (1877-1878), precum si personalitatea lui Carol I si calatoriile sale in Franta. Un spatiu mai amplu este alocat schimburilor artistice dintre Franta si Romania, prezentand lucrari de: Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Sava Hentia, Michel-Martin Drolling, Gustave Moreau, Jean-François Millet, Alfred Sisley etc.

La realizarea acestei expozitii au contribuit urmatoarele muzee si institutii din Romania: Muzeul National de Arta al Romaniei, Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Romane, Muzeul National de Istorie a Romaniei, Muzeul Municipiului Bucuresti, Muzeul Gheorghe Tattarescu, Muzeul Theodor Aman, Complexul Muzeal "Iulian Antonescu" - Sectia de Arta din Bacau, Muzeul de Arta din Craiova, Muzeul de Arta din Iasi, Muzeul de Arta din Timisoara si din Franta: Arhiva Ministerului de Externe, Arhivele Nationale, Biblioteca Institutului Frantei, Biblioteca Nationala a Frantei, Scoala nationala superioara de arte, Institutul national de istorie a artei, Muzeul Orsay, Muzeul Luvru, Muzeul Gustave-Moreau, Muzeul Marmottan-Monet, Petit Palais - Muzeul de arta al Parisului, Muzeul de Arta si Arheologie din Besancon, Muzeul national al castelului din Compiegne, Palais des Beaux-Arts din Lille, Muzeul de Arta din Rennes, Muzeul national al castelelor de la Malmaison si Bois-Preau, Muzeul de Antichitati Nationale din Saint-Germain-en-Laye, Muzeul de Arta din Tours, Muzeul de Arta din Valenciennes.

Curatorii expozitiei Napoleon al III-lea si Principatele Romane sunt: din partea franceza - Emmanuel Starcky, Directorul muzeelor nationale si al domeniului castelelor de la Compiegne si Blerancourt si Marie Lionnet, istoric de arta, iar din partea romana - Roxana Theodorescu, Director General al Muzeului National de Arta al Romaniei si Octav Boicescu, Seful Departamentului de Arta Europeana al Muzeului National de Arta al Romaniei.

Vernisajul acestei expozitii a avut loc pe 20 martie, in prezenta Ambasadorului Frantei in Romania, E. S. Henri Paul, a Directorului General al Muzeului National de Arta al Romaniei, Roxana Theodorescu, a Directorului muzeelor nationale si al domeniului castelelor de le Compiegne si Blerancourt, Emmanuel Starcky, a Administratorului general al Reuniunii Muzeelor Nationale din Franta, Thomas Grenon, a doamnei Marion Mangon si a ministrului roman al Culturii si Cultelor, Theodor Paleologu.

Napoleon a încercat să se sinucidă



Revue des deux Mondes publică însemnările generalului Colincourt, – un contemporan al lui Napoleon I –, însemnări care produc senzaţie şi vîlvă atît prin noutatea materialului, cît şi prin evenimentele la care se referă. Colincourt a fost ani de zile trimisul împăratului în Capitala Rusiei şi s-a bucurat de încrederea lui deosebită. El a fost marto rul evenimentelor critice de la Fontainebleau, care s-au terminat cu abdicarea împăratului la 11 aprilie 1814. În ziua de 12 aprilie 1814 s-a redactat de către învingătorii de la Leipzig actul de abdicare. Actul a fost adus la castelul Fontainebleau de către reprezentantul ţarului Alexandru I, ducele Schuwalov. Napoleon se arată de acord să plece pe Insula Elba, dar tot spera, pînă în ultima clipă, că se va acorda soţiei sale Maria Luisa şi fiului său „Regele Romei“ posesiunea provinciei Toscana. Dar tatăl împărărătesei – împăratul Austriei – a hotărît ca fiica sa să se înapoieze în casa părintească, luîndu-i astfel posibilitatea de a-l mai revedea pe Napoleon. Această hotărîre a fost o lovitură grea pentru împărat, care abia atunci şi-a dat seama de situaţia în care se găsea. Gînduri de sinucidere îi încolţiră. În seara aceleiaşi zile, împăratul s-a întreţinut multă vreme cu generalul Colincourt, discutînd despre armată, flotă şi viitorul Franţei. Oboseala însă îl determină să întrerupă convorbirea cu cuvintele: „Trebuie să mă odihnesc. Şi d-ta... Culcă-te! O să ne mai vedem în noaptea asta“. Într-adevăr, pe la ora 3 din noapte, Colincourt fu sculat. Împăratul dorea să-i vorbească. Napoleon îl primi culcat în pat şi-i vorbi de împărăteasa Maria Luisa şi de fiul său, de care era îngrijorat. Se temea că vor avea să sufere multe umiliri. Apoi îşi exprimă gîndul de a nu semna tratatul umilitor, care lăsa destinele Franţei la cheremul învingătorilor şi, înmînînd generalului o scrisoare pentru împărăteasă zise: „Dă-mi mîna Colincourt, îmbrăţişează-mă! În curînd totul se va sfîrşi cu mine. Notează-ţi tot ce ţi-am spus în ultimele zile. Predă scrisoarea aceasta împărătesei. Aici sînt scrisori pe care Maria Luisa mi le-a adresat mie; astea-s pentru fiul meu, cînd va fi mare. Spune împărătesei că am fost fericit cu ea. Pierderea tronului o regret numai de dragul familiei. Din fiul meu am voit să fac un om demn să conducă destinele Franţei“. Împăratul mai vorbi mult. Vocea lui slăbea din ce în ce. Lupta vădit cu dureri puternice. Colincourt înţelese că Napoleon se otrăvise şi trimise de urgenţă după medic. Napoleon deveni neliniştit: „Nu lăsa pe nimeni să intre la mine! Acesta e ultimul serviciu pe care ţi-l cer“. Durerile creşteau mereu, împăratul se zvîrcolea în pat. Fruntea îi era scăldată în sudoare, avea temperatură, vorbea din ce în ce mai greu, dar continua: „Spune Iosephinei că m-am gîndit la ea... Uf, ce greu îmi vine să mor!“. Sosi medicul. Napoleon i se adresă cu cuvintele: „Doctore, dă-mi încă o doză de otravă, asta-i datoria d-tale. Nu ai nici un drept să-mi refuzi acest lucru!“. Medicul era foarte agitat. El răspunse împăratului că nu are nici un drept moral de a da otravă şi că nu e asasin! Între timp, Napoleon începu să vomite. Vărsăturile însoţite de dureri îngrozitoare au durat pînă dimineaţa, la ora 7, cînd împăratul căzu în stare letargică. La ora 11 încetară durerile. Napoleon zise atunci: „M-am împăcat cu soarta: moartea nu vrea să mă ia nici pe cîmpul de luptă, nici în pat... Se vede că trebuie să aştept sfîrşitul natural“. Aceasta este povestea încercării de sinucidere a lui Napoleon. Că împăratul a vrut să se sinucidă se ştia din relatările credinciosului său camerist Constant; dar relatările acestuia erau pline de contraziceri şi de aceea nu inspirau de stulă încredere. Abia acum se ştie cu siguranţă – graţie însemnărilor generalului Colincourt – că Napoleon a încercat să-şi pună capăt zilelor în noaptea dintre 12 şi 13 aprilie 1814.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=18979&_nr=807

Clipele astrale ale lui Napoleon

Excelentul scriitor care a fost Stefan Zweig vorbea, intr-una dintre cartile sale, despre „orele astrale ale omenirii”, sustinand ca istoria a fost marcata de anumite evenimente epocale, care au schimbat-o radical, transpunand-o pe un alt fagas. Situatia pare a fi valabila si pentru Napoleon Bonaparte, a carui evolutie fulminanta a fost brazdata de intamplari dintre cele mai neasteptate, puse de unii pe seama hazardului, atribuite, de altii, destinului. Ce s-ar fi intamplat cu „Micul Caporal” daca nu ar fi existat Revolutia de la 1789? Cu siguranta, ar fi ramas un modest ofiter de garnizoana, frustrat de accentul sau corsican. Dar, dupa cum vom vedea, declansarea acestui eveniment de rasunet n-a fost singurul element care a schimbat viata lui Napoleon si, odata cu ea, pe a lumii intregi.

23 octombrie 1812 - Puciul esuat impotriva lui Napoleon

In vreme ce Napoleon Bonaparte dadea grele lupte cu rusii, aproape de zidurile Moscovei, la Paris zvonurile legate de soarta sa erau contradictorii. Unele pretindeau ca imparatul francezilor murise si prin urmare trebuia aleasa o alta conducere. In spatele acestor zvonuri s-a aflat un personaj interesat si interesant: Claude Francois de Malet. Aristocrat pur-sange, el a fost totusi trup si suflet de partea revolutionarilor, in 1789 si a avut o cariera fulminanta, in Armata Alpilor, ajungand la rangul de general. Dar, la referendumul prin care se solicita schimbarea Directoratului cu Consulatul, Malet a votat impotriva proclamarii lui Napoleon ca prim consul.

Poloneza plînge în braţele lui şi îl imploră s-o ia cu el în exil. Deşi îi promite că o va chema „cîndva“, dacă „întîmplările“ vor fi favorabile, Bonaparte iese pentru totdeauna din viaţa sa. Locul acestuia este luat de generalul Auguste d'Ornano. După ce este rănit grav într-un duel, Walewska îl îngrijeşte cu devotament, însă, după ce se face bine, încearcă să se ascundă. Îl iubeşte, însă se fereşte să-i strice cariera. Băut, d'Ornano se pronunţă în favoarea lui Napoleon, motiv pentru care este arestat şi încarcerat la l'Abbaye. Poloneza se consideră vinovată pentru cele întîmplate şi începe demersurile pentru a-l elibera. Reuşeşte să obţină trimiterea lui în „concediu“, în Anglia. În vara anului 1816, după ce vinde la licitaţie întreaga avere mobilă, Walewska pleacă în Belgia, pentru a începe o viaţă nouă. Aici se mută şi d'Ornano. Se căsătoresc şi se stabilesc la Liége. Maria îl asigră că este singurul bărbat pe care îl iubeşte cu adevărat. Spre sfîrşitul anului 1816, rămîne însărcinată. Naşte un băiat, dar sănătatea i se şubrezeşte. Cere să fie dusă să moară în Franţa. Luptă să reabiliteze în faţa soţului şi a lumii întregi şi se roagă pentru un sfîrşit uşor. Bonapartiştii o acuză că s-a măritat prea repede după moartea lui Napoleon. Cu toate că se simte foarte rău, începe să-i dicteze amintirile lui Carité. În două luni, lucrarea autobiografică este dusă la capăt. După ce este instalată în palatul parizian, dăruit micului Alexandru de către tatăl său, în noiembrie 1817, Walewska nu se mai ridică de la pat. Moare la 11 decembrie 1817, la patru zile după ce împlineşte 31 de ani. Este înmormîntată în Franţa, dar osemintele îi sînt repatriate, potrivit ultimelor dorinţe. Se odihneşte pentru totdeauna la Kiernozia, însă există controverse privitoare la locul exact al mormîntului său. Un loc important în viaţa lui Napoleon l-a jucat şi Maria-Luiza de Habsburg-Lorena. Fiica împăratului Austriei, Francisc I, s-a născut în anul 1791, la Viena. Înainte de „a fi dată pe mîna“ lui Napoleon, declarase: „... vederea acestei persoane ar fi pentru mine ceva mai rău decît orice supliciu“. Nu este o fată prea frumoasă; are ochii bulbucaţi, de un albastru senin, nas foarte lung, bărbie cam grasă. Numai mîinile mici şi picioarele parcă sculptate sînt pe placul lui Bonaparte. În schimb, după ce-l cunoaşte, austriaca este plăcut surprinsă de viitorul soţ. Tatăl său îi recomandă să-i dea ascultare întru totul. Căsătoria are loc în aprilie 1810. Maria-Luiza este nerăbdătoare să facă dragoste, după cum avea să povestească Napoleon. Poporul francez o primeşte cu răceală. Nu este bucuros ca o austriacă să ia locul Josefinei. În schimb, curtea îi face o primire bună. În anul 1811, se naşte ducele de Reichstadt – fiul lui Napoleon şi al Mariei-Luiza, supranumit L'Aiglon - care avea să moară la vîrsta de numai 21 de ani. Austriaca părăseşte Parisul în martie 1814, împreună cu fiul. În timpul exilului, în Insula Elba, nu se sinchiseşte să-l viziteze. Din zi în zi, cedează farmecelor lui Neipperg şi îi devine amantă la 27 septembrie 1814. Ducesă de Parma, din anul 1815, se mărită, succesiv, cu austriecii Nipperg şi Bombelles şi încetează din viaţă la vîrsta de 56 de ani. Istoricii susţin că Napoleon s-ar fi căsătorit cu Maria-Luiza numai şi numai în slujba gloriei. Din raţiuni politice, a renunţat la cele două femei pe care le-a iubit cu adevărat - creola Josefina şi blonda Walewska. Pe prima o abandonează pentru că nu-i dăruieşte moştenitori, iar cu a doua nu-şi legalizează legătura, pentru că o femeie divorţată nu i-ar fi adus nici un avantaj în planul ambiţiilor măreţe. Superstiţios ca orice corsican, se spune că ar fi fost convins că şi-a alungat steaua norocoasă o dată cu renunţarea la Josefina, răsărită o dată cu ea în viaţa lui. (Sfîrşit)

Totuşi, în toamna anului 1810, se hotărăşte să plece definitiv la Paris, împreună cu amîndoi copiii, din cauza certurilor cu Walewski. Napoleon o instalează împărăteşte în capitala Franţei. În fiecare dimineaţă trimite pe cineva să-i afle dorinţele. Î se oferă o pensie lunară de 10.000 de franci şi un angajat care are misiunea de a-i face cît mai plăcută şi mai comodă viaţa. Dar, în timp ce aşteaptă ca arhiducesa Maria-Luiza să-i dăruiască un moştenitor pentru tron, nu mai are timp pentru amantă. Se interesează numai de fiul său, Alexandru. Maria pozează pentru pictori celebri, preocupată să fie mereu elegantă. Cu toate că soţia este foarte geloasă, Napoleon nu renunţă cu totul la „nevasta poloneză". Cînd fiul lor, Alexandru, implineşte doi ani, îi face un important act de donaţie. Căsătoria soţilor Waleeski se desface oficial, pe motiv că şambelanul începuse să aibă datorii care puteau înghiţi darurile lui Napoleon. La proces, soţul declară că ar fi fost înţeles cu tînăra consoartă să nu-i păstreze credinţă matrimonială. Divorţul se pronunţă la 24 august 1812. După cea de-a doua căsătorie a lui Bonaparte, Josefina „prinde" simpatie faţă de fosta rivală poloneză. O invită, deseori, împreună cu fiul său, Alexandru, la palatul din Malmaison. Generalul d'Ornano (în vîrstă de 30 de ani), unul dintre cei mai eleganţi cavaleri francezi, se îndrăgosteşte de Walewska. Sîntem în ultimele zile ale Imperiului. Napoleon abdică. Maria-Luiza fuge cu moştenitorul tronului la Blois. Împăratul încearcă să se sinucidă, dar otrava nu-i provoacă moartea, pentru că este prea veche. Disperată, Maria porneşte spre Fontainbleau pentru a-l vedea înainte de plecarea în exil. Riscurile pe care şi le asumă în timpul acestei călătorii îl impresionează foarte mult pe Bonaparte. În timpul exilului pe Insula Elba, o cheamă insistemt pe Maria-Luiza. Dar ex-împărătesa nu dă curs invitaţilor. Tot poloneza îşi face apariţia, iar Napoleon se preocupă în mod exagerat să nu audă soţia de această vizită. Foarte afectată, Walewska pleacă la Neapole, unde va rămîne o jumătate de an. Este foarte tulburată de vestea morţii fostului soţ. Napoleon „fuge“ din Elba şi debarcă în Franţa. Dar fericirea nu durează mult. La 28 iunie 1815, la zece zile după înfrîngerea de la Watorloo, Maria îl vizitează pentru ultima oară, împreună cu fiul lor – la Malmaison – pe împăratul „celor 100 de zile“. Din nou detronat, se pregăteşte să părăsească Franţa. Poloneza plînge în braţele lui şi îl imploră s-o ia cu el în exil. Deşi îi promite că o va chema „cîndva“, dacă „întîmplările“ vor fi favorabile, Bonaparte iese pentru totdeauna din viaţa sa. Locul acestuia este luat de generalul Auguste d’Ornano. După ce este rănit grav într-un duel, Walewska îl îngrijeşte cu devotament, însă, după ce se face bine, încearcă să se ascundă. Î l iubeşte, însă se fereşte să-i strice cariera. Băut, d’Ornano se pronunţă în favoarea lui Napoleon, motiv pentru care este arestat şi încarcerat la l’Abbaye.

Î n ianuarie 1807, la carnavalul istoric de la Varşovia, Bonaparte o remarcă. O invită la dans, pentru a putea stabili o legătură. A doua zi, după bal, îi trimite un imens buchet de flori şi un bilet de dragoste. Contesa nu-i răspunde. Nu-i răspunde nici la al doilea bilet, însoţit din nou de un buchet de flori. Al treilea bilet este mai convingător: „Patria dumneavoatră îmi va fi mai dragă, cînd veţi avea milă de biata mea inimă“. Maria înţelege că Napoleon nu se va interesa de soarta Poloniei, decît dacă va ceda. În consecinţă, se lasă dusă la castel. Se presupune că, la prima întîlnire, împăratul nu ar fi obţinut nimic. Îi trimite o bijuterie, pe care poloneza nu o primeşte. Dar acceptă să meargă din nou la castel (este vorba despre castelul varşovian pus la dispoziţia lui Bonaparte). Unii susţin că Walewska şi-ar fi prezentat în mod exagerat aventura drept exclusiv o problemă politică. Motivează că i s-ar fi dăruit, în cele din urmă, numai la insistenţele delegaţiei guvernamentale, sub ameninţarea că, altfel, Napoleon nu va mai lupta pentru Polonia şi o va lăsa la dispoziţia ruşilor şi a pruscilor. La a doua întîlnire, împăratul devine aproape dur. Contesa avea să insinueze că legătura lor ar fi debutat printr-un viol, săvîrşit în timp ce era leşinaţă. Convieţuirea cu Napoleon începe la Finckenstein. Se înţeleg foarte bine, datorită firii ei foarte înţelegătoare. Începe să-l iubească. Drept mărturie stă un inel ce i-l dăruieşte şi pe care pune să fie gravat: „Dacă ai să încetezi să mă iubeşti, să nu uiţi că eu te-am iubit“. Napoleon o apreciază în mod deosebit, pentru că nu îi cere niciodată avantaje materiale. Tot ceea ce îi pretinde, este legat de Polonia. Din această cauză, părăseşte dezamăgită Finckenstein, pentru că împăratul nu-i restituie independenţa. Nu-i promite că va merge la Paris, în ciuda tuturor insistenţelor lui. Dar, de mers, merge... Apogeul iubirii lor este atins la Schönbrunn, doi ani mai tîrziu, unde Napoleon se stabileşte după victoria de la Wagram. O instalează într-o casă de vis din Viena. După o lună, rămîne însărcinată, eveniment deosebit de important în viaţa împăratului, deoarece Josefina îl acuza de infertilitate. În al nouălea cer, manifestă o grijă deosebită faţă de copilul pe care abia îl aşteaptă. Micuţul vine pe lume la Walewice, la invitaţia şambelanului. Şi Napoleon este de acord cu această iniţiativă, pentru ca fiul său să se poată bucura de privilegii legale. Walewski declară că bebeluşul – născut la 4 mai 1810 şi botezat Floryan Alexander Josef - este al lui. Deşi Fouché, ministrul Poliţiei, îi propusese să lupte împreună împotriva Josefinei, să-i facă un copil lui Napoleon şi să acceadă la tron, Maria are reticenţe. Împăratului îi vine ideea să-i ia nou-născutul şi să simuleze că l-ar fi născut soţia legitimă. Fouché o influenţează să nu accepte „tîrgul“. Îl determină apoi pe Napoleon să divorţeze de Josefina, care făcuse tot ce-i stătuse în putinţă – îi „vîrîse“ chiar şi alte femei în pat - n.a. – ca să-l despartă de poloneză. Walewska reuşeşte să-şi determine amantul să renunţe la căsătoria cu marea ducesă, Anna – sora mai tînără a ţarului Alexandru – care îi cere să se oblige că nu va reface niciodată regatul independent polonez. Despre căsătoria lui cu fiica cea mare a împăratului Austriei, află din ziare. Supărată, se retrage luni de zile la Walewice

Frumoasa creolă va exercita o mare influenţă mondenă, chiar politică, în vremea Consultantului. Va fi gata mereu să-şi ajute bărbatul, din toate puterile. Împărtăşeşte prodigioasa lui ascensiune şi este încoronată, după celebrarea grăbită a căsătoriei lor religioase. Cu toate că Napoleon îi pune la dispoziţie sume din ce în ce mai mari, Josefina face în tot timpul vieţii datorii importante. Împăratului nu-i place să-şi întrerupă lucrul şi-şi lasă adesea nevasta să nu-l aştepte peste putinţă. Într-o zi sînt puşi la cuptor 23 de pui, pentru ca în orice moment o pasăre să fie proaspăt friptă pentru el. La Tuilleries, cei doi cinează singuri, cu excepţia duminicilor, cînd reuneşte în jurul lor întreaga familie imperială. Dar paradisul nu durează mult. Deşi a iubit-o, Bonaparte începe să-şi înşele soţia, care varsă multe lacrimi din cauza infidelităţilor sale. Rivala cea mai de temut este contesa Walewska. Josefina foloseşte cele mai incredibile stratageme pentru a îndepărta femeile care se furişează în inima bărbatului ei. Însă nu-i dăruieşte copii. Iar Napoleon, care pune bazele unei noi dinastii, nu poate renunţa la speranţa de a lăsa un moştenitor. Începînd din anul 1807, se gîndeşte să-şi repudieze soţia. Crud încercată, Josefina consimte pînă la urmă divorţul, care este pronunţat la 16 decembrie 1809. Locuişte apoi,fie la Castelul din Navaré (Eure), fie la Malmison, în apropiere de Paris, şi nu încetează să corespondeze cu împăratul. Moare la două luni de la prima sa abdicare, la 29 mai 1814 (la Malmaison). Maria Waleweska, născută Marysia Lonczynska, a venit pe lume la 7 decembrie 1786 în Brodno. Tatăl ei, pan Maciej Lonczynska, era un moşier din Kiernozia, iar mama se numea Ewa Lonczynska. Marysia este cel de-al cincilea copil din cele şapte odrasle ale familiei. Încă de mică, primeşte o educaţie aleasă. Învaţă franţuzeşte, nemţeşte, muzica şi dansul. Este trimisă la un pensionat de mănăstire, de unde se întoarce acasă înainte de a împlini 16 ani. Numeroşi pretendenţi îi cer mîna. Cea mai „tentantă“ partidă: Anastazy Colonna-Walewski, un moşier din Walewice, de patru ori mai în vîrstă decît ea. Ce o determină pe Maria să se mărite cu un bărbat de 67 de ani? Unele mărturii şi documente vorbesc despre dificila situaţie materială a familiei Lonczynski, după întoarcerea sa de la mănăstire. Totuşi, mireasa primeşte o dotă de 100.000 de florini, ceea ce ridică alte semne de întrebare. Este convinsă de mamă şi de frate să devină soţia bătrînului şambelan. „Plîngea. De-abia am putut s-o duc la altar“, avea să recunoască mai tîrziu Benedykt Iosef Loczynski, devenit general de brigadă. La început, Walewska laudă „bunătatea, politeţea şi tactul“ soţului. După o călătorie în Italia, îi dăruieşte un fiu, botezat Antony Bazyli Rudolf. Nu trece multă vreme însă, şi începe să se simtă stingheră la palatul din Walewice. Există mai multe varinate privitoare la prima întîlnire dintre Napoleon şi contesa Walewska. Unii spun că ar fi fost zărită de fiul natural al faimosului om politic, Talleyrand – contele Flahaut – şi, pe această filieră, ar fi obţinut o invitaţie la un bal organizat în cinstea împăratului la Varşovia. Însă Walewska susţine că l-ar fi cunoscut pe Bonaparte în ianuarie 1807, în faţa unui han din Blonie – în unele lucrări numele apare greşit, Bronie – după luptele de la Pultusk şi Golymin. Potrivit istoricului Frédéric Masson, care preia relatarea din memorialul contesei, s-ar fi furişat din Walewice, împreună cu o prietenă, înghesuindu-se printre ţărani şi lucrători, pentru a-l vedea pe cel care era convinsă că va ridica Polonia din „cădere". După cum se ştie, această ţară trece printr-o perioadă tulbure după tratatul ruso-austriac cu privire la a treia sa împărţire. După ce i-ar fi urat „bun venit“, Napoleon i-ar fi oferit un buchet de flori. Ar fi scurtat-o cu privirea, încîntat de apariţi a blondă, cu ochi albaştri, imenşi şi ten strălucitor. De talie mică, cu gura frumoasă, nas drept, gît lung şi delicat, braţe fine şi mereu elegantă, contesa era o femeie fascinantă, potrivit contemporanilor săi.

FEMEILE LUI NAPOLEON Creola Josefina şi blonda Walewska – Marie Josephe Rose Tasher de la Pagerie, prima nevastă a împăratului Napoleon I Bonaparte, s-a născut la 23 iunie 1763 la Trois-Ilets în Martinica. Tatăl ei era locotenent de marină. În anul 1779, viitoarea împăteasă ajunge în Franţa şi este căsătorită, la vîrsta de 16 ani, cu vicontele Alexandre de Beauharnais, împreună cu care are doi copii, Eugéne şi Hortense. În anul 1794, soţul este trimis la eşafod, iar ea este închisă din m otive politice. Este eliberată de 9-10 Thermidor (27-28 iulie 1794) – zile revoluţionare care antrenează căderea lui Robespierre şi sfîrşitul Convenţiei montagnarde. Frumoasa creolă devine una dintre femeile cele mai curtate în saloanele din epocă. Duce o viaţă destul de liberă... În octombrie 1795, în casa doamnei Tallien, îl cunoaşte pe generalul Bonaparte. Cu toate că este cu şase ani mai mare decît el, o va iubi cu pasiune şi va suferi cumplit din cauza geloziei. Nu va trece multă vreme şi îi va plăti cu aceeaşi monedă... Napoleon o „botează“ „Incomparabila“ Josefina. Nu concepe să-i spună Rose, nume rostit de prea multe guri de bărbaţi. Creola i se „dă“ într-o seară de ianuarie. Nu înseamnă mare lucru pentru ea. Dar generalul o iubeşte şi o ia de nevastă la 9 martie 1976. Foloseşte acte false, pentru a masca diferenţa de vîrstă. Soţia „întinereşte“ cu patru ani, în timp ce soţul „îmbătrîneşte” cu 18 luni. Josefina nu-şi schimbă comportamentul uruşatic: se îndrăgosteşte de Hyppolyte, un locotenent cu nouă ani mai tînăr. Napoleon este înştiinţat de infidelitatea sa. Femeie foarte inteligentă, realizează că are mult de pierdut şi, cu toate că îl adoră pe Hyppolyte, îşi dă toată osteneala să-şi convingă bărbatul că nu este vinovată. Între timp, Bonaparte pleacă în campanie în Egipt. Ca să-l împace, îi promite că îl va însoţi. Dar ştie cum să aranjeze lucrurile şi, în final, rămîne la Paris. Continuă relaţia cu Hyppolyte. Soţul prinde de veste şi se luptă permanent cu bănuielile. Se întoarce „turbat“. Ameninţat ă cu divorţul, Josefina ştie să-i recîştige rapid afecţiunea, mai ales că este avertizat de un apropiat că ochii Franţei nu trebuie să-l surprindă angajat în certuri casnice.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=16493

Mareşalul Ney a scăpat de execuţie... teleportându-se în America!

Intelig enţa superioară a lui Napoleon a inventariat riscurile acestei izolări într-un cor de adulatori care nu-i pot da niciodată o informaţie exactă, ascunzîndu-i cu un zel slugarnic adevărul şi, pentru a remedia acest rău, a găsit cel mai neaşteptat mijloc. A ales un gazetar, fost redactor la „Cronique de Paris", „La Gazette de France" şi la „Mercure", Fievée, care să-i facă rapoarte speciale, un fel de ziar secret, cu un singur cititor. Fievée era un spirit fin, avea o vervă muşcătoare şi un caracter demn. El trebuia să-i comunice lui Napoleon, în toată libertatea, impresiile lui asupra evenimentelor, oamenilor şi asupra tuturor problemelor zilei. Deci Napoleon dorea să aibă un ziar total independent, reprezentînd o opoziţie, cu avantajul că un asemenea ziar nu putea influenţa decît pe dictator, şi nu avea nici o influenţă asupra opiniei publice. Fiévée pusese o condiţie, aceea ca notele lui să nu cadă niciodată sub ochii altcuiva. Napoleon s-a ţinut de cuvînt şi Fouché, căruia nu-i scăpa nimic, n-a putut niciodată să citească notele lui Fiévée, care soseau prin directorul general al poştei şi plicul nu-l deschidea decît Napoleon. Astfel, gazetarul putea să informeze pe dictator, fără să se teamă de a mai fi închis, căci Fiévée fusese anterior închis de Fouché pentru ideile lui reacţionare. Chestiunile de actualitate, problemele politice interne şi externe, curentele de opinie publică ce se formau erau expuse cu simţul măsurii şi cu multă înţelegere. Fiévée se găsea faţă de Napoleon într-o poziţie privilegiată, unică, era singurul francez care-i putea vorbi liber. Unsprezece ani - de la 1802 la 1811 -, Napoleon a citit acest ziar confidenţial. În 1837, J. Fiévée a publicat, în trei volume, rezultatul acestei activităţi sub titlul „Correspondance et rélations avec Bonaparte (Premier Consul et Empereur) pendant onze anées. Revoluţia franceză s-a extins ca un uragan asupra vechilor aşezări ale Europei. Ideea îşi aflase geniul militar care să-i dea forţa baionetelor. În Elveţia, regimul guvernelor de partid, refractar ideilor înnoitoare, s-a prăbuşit o dată cu invazia franceză (1798). Primul efect al invaziei a fost apariţia ziarelor; între 1789 şi 1803 au apărut 84 de gazete noi, fără să mai socotim revistele şi alte publicaţii periodice. Spiritele de elită, ca Pestalozzi, filozoful Konrad Escher, Paul Usteri, Mieville apărau ideile noi.
În Germania, în Austria, ecoul Revoluţiei franceze frămînta spiritele. Dar în urma lui Napoleon, în spaţiul cucerit, presa liberă amuţea, exponentul revoluţiei netolerînd decît o presă domesticită, a cărei unică misiune era să justifice politica lui. Chiar această presă dirijată aducea servicii imense cuceritorului francez. În 1805, Metternich, atent observator al metodelor politice folosite de Napoleon, îi scria unui prieten: „Gazetele valorează pentru Napoleon o armată de 300.000 de oameni”. Într-o altă scrisoare revenea asupra aceleiaşi constatări privitoare la utilitatea presei dirijate: „A dispreţui opinia publică este tot aşa de periculos ca şi dispreţul faţă de principiile morale”. În tot timpul epocii napoleoniene, singura presă liberă a fost aceea care apărea în Anglia. Pe bună dreptate, Burke, aprigul critic al Revoluţiei franceze, spunea ziariştilor, care de puţin timp aveau acces în tribunele Camerei Comunelor: „Sînteţi a patra putere". Ziarele nu erau simpatizate de conservatori (tories), dar prestigiul presei era în continuă ascensiune. Marele orator şi scriitor Richard Sheridan făcea, în 1810, o elocventă apologie a libertăţii presei: „Daţi-mi libertatea presei şi eu las Guvernului o Cameră a Lorzilor venală, o Cameră a Comunelor coruptă şi servilă; îi las numirile în posturile oficiale şi toată puterea pe care autoritatea i-o asigură”. (Sfîrşit)

Dacă un istoric ar voi să se documenteze din cele 4 ziare care apăreau în 1812 asupra faimoasei conspiraţii a generalului Malet, ar constata cu surprindere că faptul nu a fost înregistrat şi ziarele au păstrat o totală tăcere, ca şi cînd nici n-ar fi existat conspiraţia Malet. Nu-i aşa de uşor să se mînuiască o presă di rijată, mai ales în epoci de instabilitate, cînd evenimentele se succed într-o cadenţă ameţitoare. Presa etatizată a ţinut să aducă un omagiu geniului militar al lui Napoleon şi bravurii trupelor în 1814, în consecinţă, a subliniat faptul că francezii s-au luptat în proporţie de 1 contra 3. Ministrul Poliţiei a primit imediat o scrisoare de admonestare din partea lui Bonaparte: „Ziarele sînt scrise fără minte. Se cuvine oare în momentul de faţă să se spună că avem oameni puţini, că am învins luîndu-l prin surprindere pe inamic şi că eram 1 contra 3? V-aţi pierdut, cu siguranţă, minţile la Paris, în vreme ce eu spun peste tot că am 300.000 de oameni. Numisem un birou care să conducă ziarele. Biroul ăsta nu vede asemenea articole? Iată cum distrugeţi din condei tot binele cîştigat prin victorie!... Dar cum să priceapă nişte poeţi care nu caută decît să mă flateze pe mine şi amorul propriu naţional, în loc să-şi facă datoria?“. Fără îndoială că Napoleon avea dreptate, ziarele domesticite, integral aservite, nu căutau decît să linguşească vanitatea dictatorului, fără să-şi dea seama că afirmaţia că francezii au luptat 1 contra 3 putea forma o preţioasă indicaţie militară inamicului, arătîndu-i că armatele franceze sînt obligate să suplinească prin bravură lipsa de efective. Dar ce mai poţi cere unei prese îngenuncheate, unor gazetari cărora li s-a interzis orice judecată personală, toţi fiind obligaţi să însăileze, după normative, un articol? Şi chiar oamenii familiarizaţi cu ideile lui Napoleon, puşi cenzori la cele 4 ziare, riscau adesea să se înfrunte cu temperamentul năbădăios al împăratului. Un exemplu: „Le journal de l’Empire“ îl numise cenzor pe un om de credinţă: Etienne. Împăratul, nemulţumit de vizitele prea dese pe care le făcea cancelarul Austriei, Metternich, împărătesei Marie-Louise, şi bănuind o urzeală de intrigi politice, ca să-şi potolească furia a scris un articol extrem de violent contra socrului său, împăratul Austriei, şi l-a trimis lui Etienne ca să-l insereze în „Le journal de l’Empire“. Cenzorul, om de bun-simţ, şi-a dat seama că termenii ofensatori folosiţi de Napoleon contra împăratului Austriei fac imposibilă publicarea articolului. De aceea s-a dus imediat la mini-strul de Stat, ducele de Bassano, şi i-a atras atenţia asupra gravităţii politice a articolului şi a consecinţelor pe care le-ar putea avea. Ministrul, ca un curtezan perfect, s-a mulţumit să răspundă: „Împăratul l-a văzut“. Cenzorul, conştiincios, reciteşte articolul, cumpăneşte fiecare cuvînt şi ajunge la hotărîrea de a nu publica articolul împăratului. A doua zi, cînd a văzut că articolul nu a fost publicat, Napoleon l-a chemat pe ducele de Bassano, făcîndu-l direct responsabil de neapariţia articolului. Ministrul atrage atenţia cenzorului Etienne asupra sancţiunilor ce i se vor aplica în cazul că s-ar încumeta să oprească încă o dată apariţia articolului. Conştiinciosul cenzor a recitit proza împăratului şi a ajuns la aceeaşi concluzie: publicarea articolului ar constitui o gravă greşeală politică. Şi Eugéne Hatin, în „Istoria politică şi literară a presei în Franţa cu o introducere despre originile ziarului“, redă scena finală: „În următoarea zi, după ce citeşte &laquo;Journal de l’Empire&raquo;, îi dă raportul tremurînd lui Napoleon, care exclamă: Ş i articolul meu? – Sire, n-a apărut. – Cin e a cutezat să nu-mi asculte porunca? – Dl. Etienne; susţine că articolul nu e demn de domnia-voastră şi refuză să-l publice. – Da? Dl. Etienne a îndrăznit… Apoi, după ce reflectează o clipă: Ei bine, a avut dreptate.“ Î n asemenea condiţii, oricare cenzor-redactor, pentru a nu-şi pierde mijloacele de existenţă, găsea mai cuminte să nu aibă păreri şi să laude, fără nici un discernămînt, toate actele politice ale împăratului

Interesul lui Fouché er a suprimarea acestor ziare şi, pentru a face imposibilă o soluţie de compromis, ştiind pe împărat departe de Franţa, intenţionat nu a comunicat redactorilor ordinul, în scopul ca aceştia să-şi manifeste şi mai agresiv spiritul critic, iar împăratul să fie şi mai pornit împotriva acestor publicaţii cu veleităţi de independenţă. O nouă scrisoare a venit să accentueze, aşa cum sconta Fouché , furia împăratului: „Faceţi ceva pentru a sprijini opinia publică. Spuneţi-le redactorilor că, deşi sînt departe, citesc totuşi ziarele; că dacă continuă pe tonul ăsta voi termina cu ei; că anul VIII îi reduce la 14. Cred că nişte avertismente succesive adresate principalilor redactori vor cîntări mai mult decît orice alte măsuri contradictorii. Spuneţi-le că nu-i voi judeca după răul pe care l-au spus, ci după puţinul pe care nu l-au spus. Am să-i reduc de la 14 la 7 şi-i voi păstra nu pe cei care mă laudă - n-am nevoie de elogiile lor -, ci pe aceia care vor da dovadă de bărbăţie şi că au suflet de francez şi care vor dovedi un ataşament real faţă de mine şi de poporul meu". Mai clar, mai categoric nu se putea exprima concepţia lui Napoleon despre limitele libertăţii de mişcare a gazetarului, exact limitele funcţionarului administrativ în aplicarea normelor primite de la autorităţile superioare. Concepţia totalitară nu admite presa decît sub forma unui serviciu de propagandă al regimului, iar gazetarii reduşi la rolul de simpli funcţionari ai acestui serviciu, care îi repartizează la diverse ziare. În fond, un ziar unic cu titluri diferite. Napoleon a fixat arhitectura statului totalitar, anticipînd formele de organizare statala pe care le-am cunoscut după octombrie 1917, cînd bolşevicii au preluat puterea. Dacă insistăm asupra raporturilor, asupra concepţiilor, asupra practicii de guvernămînt napoleonian în ceea ce priveşte presa, o facem pentru a sublinia similitudinea regimurilor totalitare şi conturarea lui Napoleon ca arhetipul conducătorului statului totalitar. Într-o notă inspirată de spiritul favorabil Bourbonilor, în care erau scrise articolele din „Journal des Débats", Napoleon ţinea să precizeze „că nu e de ajuns să se limiteze la a nu fi împotrivă; că avem dreptul de a cere nu doar să nu tolereze, ci chiar să combată tot ceea ce ar putea să pună într-o lumină bună sau să producă o amintire favorabilă Bourbonilor". În ceea ce priveşte tehnica informaţiilor, Napoleon dădea acest normativ: „De fiecare dată cînd guvernul va afla o veste neplăcută, aceasta nu trebuie publicată pînă cînd nu se dovedeşte atît de sigură încît să nu mai trebuiască spusă, fiind cunoscută tuturor". În fond, orice informaţie era apreciată ca inoportună şi în practică se reducea la comunicatele oficiale, a căror mare calitate, indiferent de natura regimului totalitar, constă în aceea că nu spun nimic, avînd totuşi aerul că pun la punct versiunile contradictorii care circulă în jurul unui fapt. Era fatal ca spiritul de independenţă de care dădeau dovadă redactorii ziarului suspectat de a avea nostalgia Bourbonilor, „Le journal des Débats", să provoace măsuri represive. Pînă şi titlul ziarului constituia, în aprecierea lui Napoleon, „un inconvenient, aduce aminte de Revoluţie. Ar trebui numit „Journal de l'Empire". Urmarea a fost că „Le journal des Débats", ca să poată apărea, şi-a schimbat titlul, „Le journal des Débats", devenit &laquo;Le journal de l'Empire&raquo;, continua să aibă succes, realizînd un beneficiu anual de 200.000 de franci, sumă care constituia, acum un secol şi jumătate, o adevărată avere. Tocmai acest success material a dus, cu ajutorul lui Fouché, la confiscarea proprietăţii ziarului, prin decretul din februarie 1811. Confiscarea nu s-a limitat la spolierea titlului de proprietate, care aparţinea fraţilor Bertin, ci s-a confiscat tot ce s-a găsit în casa de bani, hîrtiile, mobilele, fără nici un fel de compensaţie. Acesta era numai un început de etatizare a ziarelor. Şase luni mai tîrziu, un nou decret declara toate ziarele proprietatea Imperiului, fără ca proprietarii să aibă dreptul la vreo despăgubire: „Le Moniteur", „Le journal de l'Empire", „La Gazette de France" şi „Le journal de Paris". Aceste 4 ziare deveneau simple vehicule ale propagandei Imperiului; beneficiile şi orice fel de venituri, redacţia, redactorii aparţineau statului. Era presa ideală pentru regimul dictatorial: cuprinsul ziarelor se reducea la reclamaţii, decizii, circulare, discursuri, buletine militare şi fapte diverse.

ntr-o notă informativă Fouché, ministrul Poliţiei, atrăgea atenţia lui Bonaparte, în ceea ce priveşte „Le Journal des Débats", că „articolele bune care apar în el de ceva vreme sînt introduse acolo la ordin; trebuie observat faptul că acest ziar nu este opera unui individ, ci a mai multor scriitori însufleţiţi de aceleaşi convingeri şi mînaţi de aceleaşi principii". În ceea ce priveşte ziarul „Mercure", aprecierea lui Fouché în nota informativă era: „&laquo;Le Mercure&raquo; conţine uneori articole în care se poate remarca un oarecare talent; în general însă sînt dictate de trăiri pătimaşe şi au o orientare contrară intenţiilor Guvernului". Aceste ultime bastioane ale spiritului de inependenţă afirmat printr-o atitudine critică faţă de regimul napoleonian trebuiau domesticite. Supravegherea pe care o exercita Fouché nu însemna că-l scutea pe Napoleon să-şi exercite direct controlul. În deplasările lui, împăratul citea cu atenţie ziarele şi, oriunde s-ar fi aflat, nu uita să-l admonesteze pe Fouché. În corespondenţa lui Napoleon cu ministrul Poliţiei, ziarele ocupau un capitol constant de nemulţumiri. Într-o scrisoare, împăratul atrăgea atenţia lui Fouché că citea cu tristeţe atacurile date prin „Debats" şi „Mercure" contra filozofilor. Ordona să se atragă atenţia acestor ziare să evite tot ce ar putea să deştepte vechile uri, sectarismul de partid, care a contribuit în aşa de largă măsură la tulburarea opiniei publice. În aprilie 1805, împăratul dădea lui Fouché aceste instrucţiuni: „Ţineţi mai bine în frîu ziarele, băgaţi articole mai bune în ele. Explicaţi-i redactorului de la &laquo;Journal des Debats&raquo; şi de la &laquo;Le Publiciste&raquo; că va veni curînd o vreme cînd, constatînd că nu-mi mai sînt de folos, am să-i desfiinţez. (…) Dorinţa mea este deci să-i chemaţi pe redactorii de la &laquo;Journal des Débats&raquo;, &laquo;Le Publiciste&raquo; şi de la &laquo;Gazette de France&raquo; şi să le spuneţi că, dacă vor continua să nu fie decît nişte interpreţi ai ziarelor şi buletinelor englezeşti şi să alarmeze fără încetare opinia publică, repetînd prosteşte buletinele de la Frankfurt şi de la Augsburg, fără discernămînt şi fără judecată, n-o să mai reziste mult timp; că vremea Revoluţiei s-a dus şi că în Franţa nu mai există decît un partid; că n-am să accept niciodată ca ziarele mele să spună sau să facă ceva împotriva intereselor mele; că pot să-şi verse acum veninul, dar că într-o bună zi li se va închide gura".

Ziarele, odată compuse, erau revăzute de ministrul Poliţiei, spre a li se da aprobarea de a fi puse în vînzare. Toată această supraveghere poliţienească a presei provoacă un duel între inteligenţa, spiritul inventiv al gazetarului şi autoritatea care oprimă libertatea de gîndire. Cîteva exemple: „Le Mercure” a publicat în 4 iulie 1807 o dare de seamă asupra cărţii „Voiage d'Espagne”, de Laborde. Cartea era doar un pretext pentru a strecura o serie de aluzii perfide ce îl vizau pe Napoleon. Se poate imagina furia dictatorului. Un alt ziar, „Citoyen français", îl irita pe Napoleon. Într-o scrisoare adresată lui Fouché, împăratul califica publicaţia „acest ziar oribil”, care pare „că vrea să ne scalde numai în sînge” şi care „de 8 zile încoace nu ne vorbeşte decît despre Sf. Bartolomeu”. Bonaparte îşi descărca furia asupra nenorocitului de redactor, care părea că simţea o plăcere să amintească „crimele şi nenorocirile părinţilor noştri”. În consecinţă, împăratul cerea „să se pună capăt odată acestor lucruri. Schimbaţi directorul ziarului sau desfiinţaţi-l; şi interziceţi cu desăvîrşire folosirea acestui stil dezgustător şi josnic al Terorii, care avea măcar un scop, acela de a devaloriza instituţiile existente. Sub nici un motiv să nu abordeze religia şi să nu mai facă astfel de articole cronologice”. Trei ziare erau apreciate că au tendinţe contrarii politicii preconizate de Bonaparte: „Citoyen français”, „Journal des Débats” şi „Mercure”. Primul amintea, prin chiar titlul „Citoyen”, prea insistent, epoca Revoluţiei, „Journal des Débats” manifesta prin toate articolele sale o intoleranţă excesivă, preconizînd să fie proscrişi toţi oamenii Revoluţiei. Se explică de ce Fouché avea o antipatie manifestă contra acestui ziar în general şi contra şefului-redactor Geoffroy, adversar neînduplecat al „filozofismului” şi al spiritului demagogic. Î n atitudinea lui Geoffroy faţă de spiritul Revoluţiei franceze se găseau ideile expuse dogmatic mai tîrziu de către contele Bonald, în „Essai analytique sur les lois naturelles", „Theorie du Pouvoir" etc. Beneficiarii Revoluţiei nu puteau să rămînă indiferenţi faţă de atitudinea perseverentă şi îndrăzneţ manifestată de „Journal des Débats".

Asupra raporturilor dintre Napoleon şi presă, asupra aspectului mai puţin cunoscut al prototipului cezarului modern, dictatorul gazetar, se pot găsi date interesante în cartea lui A. Périvier, „Napoleon journaliste“ (Paris, 1918). Toată concepţia lui Napoleon despre presă se rezumă în această expresie: „Mes journaux“, pe care o întrebuinţa ori de cît e ori era vorba despre presă. Nu înţelegea independenţa unui ziar, cum un şef de orchestră nu poate concepe un instrument muzical care şi-ar permite fantezia de a da o notă fără să ţină seama de partitură. Revoluţia franceză a creat condiţiile necesare, prin anarhia pe care o provocase, aşezării unor regimuri autoritare de tip cezarian, pe care le vom regăsi un secol mai tîrziu, după primul război mondial, într-o formă perfecţionată în toate regimurile totalitare, tipul desăvîrşit fiind regimul sovietic. Definirea unui regim politic nu o dă formalitatea unor alegeri, ci condiţiile de existenţă ale presei, care este sfera libertăţii exprimării unei opinii prin scris în raport cu autoritatea exercitată de un guvern. Cînd Napoleon şi-a rezervat monopolul ziarelor, mai exact monopolul publicităţii, definea implicit caracterul regimului pe care îl instaurase. Disciplinase în aşa măsură presa, încît era îndreptăţit să-i spună lui Bourrienne: „E inutil să citesc ziarele franţuzeşti; nu scriu decît ce vreau eu“. Şi nu exagera. Ziarul oficios, sub Consulat şi sub Imperiu, a fost „Le Moniteur“, dar toate celelalte ziare nu se deosebeau de acesta decît ca titluri, conţinutul fiind acelaşi. Începînd de la 30 decembrie 1799, deşi „Le Moniteur“ avea un redactor-şef în persoana lui François Sauvo, acesta nu făcea decît cronica dramatică şi curierul spectacolelor, redactorul politic fiind Bonaparte. Cei familiarizaţi cu stilul lui Napoleon, lapidar, incisiv, adesea impulsiv, de pasionat polemist, pot uşor identifica articolele scrise timp de 5 ani de primul-consul. Fire acaparatoare, nu accepta pe nimeni alături de el, care să fi avut un talent remarcabil şi să fi fost o personalitate reliefată. Aşa se explică de ce interesul pe care-l deştepta „Le Moniteur“ era datorat exclusiv colaborării lui Napoleon, colaborare ştiută de toată lumea.

Fouché, ministrul Poliţiei, care avea sub ordinele lui toată presa, l-a chemat şi i-a cerut să rectifice imediat opinia greşită pe care a exprimat-o privitor la judecata şi execuţia prinţului d' Enghien. Este suficient să spunem că Napoleon ordonase răpirea prinţului d'Enghien. Este suficient să spunem că Napoleon ordonase răpirea prinţului d'Enghien, judecarea şi sentinţa, iar pentru completare, trebuie să adăugăm că Fouché era ministrul Poliţiei, ca să ne putem da seama de ce temerar curaj dădea dovadă gazetarul Suard, atunci cînd cuteza să scrie un articol care determinase pe ministrul a Poliţiei să-i ceară imediata rectificare. În loc să scrie articolul de justificare a asasinatului - de fapt judecarea prinţului d' Enghien a fost o adevărată parodie -, Suard a trimis teribilului Fouché acest răspuns: „Am 60 de ani, domnule ministru. Nu simt că conştiinţa mea ori spiritul să fi căpătat mai mare supleţe decît membrele mele înţepenite de vîrstă. Judecata şi moartea ducelui d'Enghien m-au frapat ca un act politic pe care-l regret şi care-mi dă peste cap toate ideile mele despre justiţie şi oameni. Nu pot deci să schimb o opinie pe care o împărtăşesc". Este un model de ţinută demnă, curajoasă, în faţa arbitrariului. Bineînţeles că o atitudine similară în regimurile autoritare evoluate şi perfecţionate s-ar fi plătit cu viaţa. Fouché nu a insistat, rezervîndu-şi replica răzbunării pentru altă împrejurare, cînd Suard nu s-ar fi găsit într-o poziţie morală inexpugnabilă.

Aprecia inteligenţa sprintenă, spiritul pătrunzător, puterea de observaţie rapidă a gazetarilor, dovadă că şi-a ales adesea ca intimi colaboratori gazetari, dar instinctiv se împotrivea criticismului de fraudă al spiritului gazetăresc, contestatar al autoritarismului cu pretenţii de infailibilitate. Imediat după 18 Brumar i s-a recomandat pentru un post important fostul redactor al unui ziar şi Napoleon a reacţionat cu violenţă: „Vai! Un bun de gură, un critic, un frondor, veşnic plin de sfaturi, un cond ucător al suveranilor, un tutore al naţiunilor. Ăştia trebuie băgaţi cu toţii la ospiciu! -Dar, prim-consule, răspunse Fabre de l’Aude, folosiţi zi de zi oameni care au fost ziarişti. -Dac-ar fi doar atît, i-aş da pe toţi afară. Dar, cu toate acestea, am nevoie de ei, pricepeţi?“
Toată ostilitatea lui Napoleon faţă de gazetari se datora faptului că temperamentul lui autoritar nu izbutea să înconvoaie complet aceste spirite independente. Concepţia lui Na-poleon despre presă era aceeaşi ca şi despre armată: să execute şi să nu discute. Încazarmarea presei era idealul său, ideal pe care nu a reuşit să-l realizeze decît în parte, dar principiul presei dirijate Napoleon l-a formulat. Din nefericire, pentru realizarea presei disciplinate ca o unitate militară, el ementele cele mai valoroase se dovedeau ireductibil re-fractare. Un exemplu: Suard, redactorul principal al ziarului „Le Publiciste“, a doua zi după execuţia ducelui d’ Enghien, a refuzat să scrie un articol prin care să justifice executarea, ba, ceva mai m ult, în articolul pe care l-a scris, a lăsat să se înţeleagă că el dezaprobă procedeul