Napoleon[Bonaparte][v=]

Rezumarea primului mesaj :

NAPOLEON BONAPARTE-
65]Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
64]Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale.
63]Nu vă fie teamă, prieteni, glonţul care trebuie să mă omoare încă nu a fost turnat.
62]Imposibil este un cuvânt care se găseşte doar în dicţionarul proştilor.
61]Modestia este calitatea celor care nu au calităţi.
60]Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
59]Capacitatea de a cuceri victorii strălucite, constă şi din capacitatea, la nevoie, de a suferi înfrângeri.
58]Orice obstacol are în el şi bucuria omului care-l va depăşi.
57]Succesele mele şi toate faptele bune pe care le-am făcut, le datorez mamei mele.
56]Cel mai primejdios sfetnic este amorul propriu.
55]Actiunea este masura reala a inteligentei.
54]Comandantul trebuie sa aiba atata caracter cat si inteligenta, oamenii care au multa inteligenta si putin caracter sunt cei mai putini indicati.
53]Ne putem opri in timpul urcarii, dar niciodata in timpul coborarii.
52]Orice obstacol are in el si bucuria omului care-l va depasi.
51]Victoria apartine celui ce persevereaza.
50]Zece oameni care-si exprima parerea in public sunt mai puternici decat alte sute de mii care tac.
49]In viata poti face multe promisiuni, dar nu e neaparat nevoie sa le respecti.
47]Francezii fac revoluţii fără reforme, iar englezii fac reforme fără revoluţii.
46]Dintre toate instituţiile, cea mai importantă este învăţămîntul. Totul depinde de el, atît prezentul, cît şi viitorul.
45]China este un uriaş care doarme. Lăsaţi-l să doarmă. Pentru că, o dată trezit, el va zdruncina întreaga lume.
44]Soarta favorabilă e ca femeia: dacă nu profiţi de ea când îţi iese în cale, mâine n-o mai prinzi, că a avut-o altcineva.
43]Exista doar doua forte pe lume, sabia si sufletul. In perspectiva indepartata, sabia va fi intotdeauna cucerita de suflet.
42]Un soldat va lupta mult si din greu pentru o bucatica de pamblica colorata.
41]Nu trebuie sa te lupti prea des cu un singur inamic pentru ca astfel va invata arta razboiului de la tine.
40]Ce este viitorul? Ce este trecutul? Ce sîntem noi? Ce este acest fluid magic care ne înconjoară şi ascunde lucrurile pe care trebuie să le cunoaştem? Trăim şi murim în mijlocul minunilor.
39]Toţi italienii sînt hoţi.
38]Un conducător este un neguţător de speranţe.
37]Cel mai strălucit orator din lume este succesul.
36]Cine ştie să flateze ştie şi să calomnieze.
35]Singurul mod de a ramane sarac este sa fi cinstit.
34]Adevaratul eroism consta in a fi superior fata de problemele vietii, in orice forma ne-ar provoca la lupta.
33]Nu am reuşit să cuceresc nici măcar un continent, măcar pentru un sfert de secol, în ciuda armatei şi a generalilor mei. În schimb, de-a lungul mileniilor, Isus cucereşte popoare şi civilizaţii fără puterea armelor.
32]Toate femeile sunt curve, in afara de mama si de sor-mea! Dar sa nu uitam ca si ele sunt femei!
31]Nu poti cuceri toate femeile din lume! Dar merita sa incerci!
30]Cuvantul "imposibil" nu exista in dictionarul meu.
29]Mă tem de trei ziarişti mai mult decît de o mie de baionete.
28]Răzuiţi primul strat al rusului şi veţi descoperi tătarul.
27]Nimic nu face viitorul sa para mai roz decat contemplatul printr-un pahar de Chambertin…
26]Inima unui om de Stat trebuie să fie în cap.
25]A muri nu inseamna a fi invins. Dar a trai invins si fara glorie inseamna a muri in fiecare zi.
24]Fara religie, adica fara teama si respectul de Dumnezeu, unde ar ajunge omenirea?
23]Femeia frumoasa e o bijuterie. Femeia buna e o comoara intreaga.
22]Sînt atît de multe legi, încît nimeni nu este scutit de spînzurătoare.
21]Succesul n-are nevoie de justificări. Eşecul nu se iartă niciodată.
20]Pe termen lung , sabia este infranta de inteligenta.
19]Curajul este ca dragostea, se hraneste din speranta.
18]Multi oameni, ca si cifrele, capata valoare numai prin pozitia lor.
17]Arta de a fi cind foarte indraznet, cind foarte prudent este arta de a reusi
16]Casatoria este fara indoiala, starea de perfectiune sociala.
15]Adevaratele victorii, si singurele care nu aduc regrete, sint cele obtinute in lupta cu ignoranta.
14]În dragoste, victoria barbatului este fuga.
13]Nu-ti intrerupe dusmanul atunci cind face greseli.
12]Eforturile isi arata roadele numai daca persoana care le face refuza sa se opreasca.
11]In politica, prostia nu e un handicap.
10]Femeia frumoasa place ochiului, femeia blanda place inimii. Prima este o adevarata bijuterie, dar a doua este o comoara.
9]Nimic nu e mai dificil, dar nici mai pretios, decit puterea de a lua hotariri.
8]Gloria zboara repede, obscuritatea este eterna.
7]Orice conducator este un negustor de sperante.
6]Multi oameni, ca si cifrele, capata valoare numai prin pozitia lor.
5]Eu poruncesc, sau tac.
4]In dragoste uneori fuga e un act de eroism.
3]Moartea nu inseamna nimic, insa a trai infrant si fara glorie inseamna a muri in fiecare zi.
2]Istoria este acea imagine a trecutului asupra careia toti au cazut de acord.
1]Prostul are un mare avantaj asupra omului de spirit. El e totdeauna multumit de sine.
=====
LOIS
ROLAND
JOSEPH

Muzeu în cinstea înfrângerii lui Napoleon

„Sper că va fi o expoziţie la nivelul celor mai bune muzee din lume“, a declarat Jukov, precizând că acest proiect va fi finanţat cu suma de 2,38 de miliarde de ruble. Aleksandr Jukov a mai afirmat că în muzeu vor fi aduse numeroase piese din perioada campaniei lui Napoleon în Rusia, care sunt, în prezent, păstrate în depozitele Muzeului de Istorie din Piaţa Roşie a Moscovei.
Împăratul francez Napo­leon I a început invadarea Rusiei ţariste în iunie 1812. În septembrie, el a ajuns la Moscova, însă ţarul Alexandru I nu a capitulat, aşa că, în luna octombrie, Napoleon este constrâns la o retragere catastrofală. Hărţuită de trupele ţariste şi de ger, marea armată a lui Napoleon este nimicită în noiembrie, când traversează râul Berezina.

Josephine Bonaparte: „Totul s-a sfârşit, a abdicat...“
Totul s-a sfâr­­­­­­­­­­şit, a abdicat...“, spunea Josephine în scrisoarea trimisă în aprilie 1814 fiului său din prima căsătorie, Eugène de Beauharnais. O lună mai târziu, în mai 1814, Josephine a decedat de pneumonie.
Scrisoarea a făcut parte din colecţia unui francez care cuprindea 50 de misive ale împărătesei Josephine şi 400 de documente cu privire la Revoluţia franceză. Întreaga colecţie a fost vândută pentru suma totală de 700.000 de euro.
Scrisoarea din 1814 a depăşit astfel recordul deţinut de o misivă a împărătesei Franţei, deţinut până acum de un document din 1796, licitat în urmă cu câţiva ani pentru suma de 36.655 de euro, în care Josephine mărturisea: „soţul meu nu mă iubeşte, mă adoră, cred ca va deveni nebun“.
Născută în 1763, Ma­­­­­­rie-Josephe-Rose de Tascher de la Pagerie a fost căsătorită prima oară cu Alexandre de Beauharnais şi a rămas văduvă după ce acesta a fost ghilotinat în 1785.
După ce a fost închisă în 1794, îl va cunoaşte pe Napoleon Bonaparte cu care se va căsători în martie 1796. Proclamată împărăteasă în 1804, doi ani mai târziu Josephine a fost constrânsă să divorţeze pentru că nu îi putea oferi împăratului un moştenitor. În 1814, Josephine a decedat de pneumonie.mai mult

87.000 de euro pentru o scrisoare de la Josephine către Napoleon

Misterul morţii împăratului Napoleon

La aproape 190 de ani de la moartea lui Napoleon se încearcă
elucidarea unei enigme, din cele de care istoria nu duce lipsă:
adevărata cauză a morţii lui Napoleon. Locul ales de învingători,
pentru a-l izola definitiv pe prizonierul lor, nu putea..

Napoleon nu-i putea suferi pe ziarişti Cu toate că Directoratul organizase o presă oficioasă, atacurile presei neoregaliste aflau o mare audienţă în opinia publică. Un ordin dat în ziua de 18 fructidor, anul V al Revoluţiei (4 septembrie 1797) prevedea arestarea a 31 de editori de la 31 de ziare, socotite ca fiind cele mai periculoase...

Napoleon a încercat să se sinucidă Revue des deux Mondes publică însemnările generalului Colincourt, – un contemporan al lui Napoleon I –, însemnări care produc senzaţie şi vâlvă atât prin noutatea materialului, cât şi prin evenimentele la care se referă. Colincourt a fost ani de zile trimisul împăratului în Capitala...

Împărăteasa Josephine a lui Napoleon, târfă la vârsta de 14 ani Marie-Josephe-Rose Tascher de la Pagerie, fiica unui plantator din Martinica, are 15 ani când este trimisă la Paris pentru a se căsători cu un moştenitor bogat, Alexandre de Beauharnais. Mai târziu, drumul i se va încrucişă cu un anume Napoleon… Exista însă o mică problemă: micuţa...

mpãrãteasa mai dãduse dovadã de curaj cu ocazia atentatului lui
Orsini cînd, în mijlocul panicii generale, spusese: ,,Nu vaã ocupati de
noi, asta e meseria noastrã; pansati rãnitii". În atmosfera de
tulburare care a urmat înfrîngerii, Eugenia s-a depasit pe sine. Emile
Ollivier, în ultimele zile ale puterii sale, a recunoscut acest lucru:
,,Împãrãteasa este admirabilã; toatã lumea o priveste surprinsã". La
rîndul sãu, Mérimée, prietenul din timpurile fericite, constatã: ,,E
tare ca o stîncã". Iar Trochu, cãruia i se încredintase apãrarea
Parisului, avea sã confirme spusele lor: ,,Aceastã femeie e o adevaratã
romanã".

Totusi, avea uneori
senzatia ca e la capatul puterilor. Printesei de Essling, care îi
deschidea bratele plîngînd, ea îi va raspunde: ,,Nu ma înduiosa, acum
mai mult ca oricînd trebuie sa dau dovada de curaj". O singura data
evenimentul a depasit-o: cînd a aflat vestea capitularii de la Sedan.
Sosise o depesa de la Napoleon al III-lea de un laconism
înspaimîntator: ,,Armata e învinsa si captiva; eu însumi sînt
prizonier". Filon si Conti, seful de cabinet al împaratului, erau de
fata atunci cînd împarateasa, palida, cu chipul desfigurat, a izbucnit:
,,Dusmanul pretinde ca împaratul s-a predat, ca a capitulat, sa nu
credeti aceasta infamie!" A urmat o avalansa de cuvinte tumultoase,
smintite. ,,Conti n-a repetat nimanui spusele ei - avea sa scrie Filon
- si la fel am sa procedez si eu". Ceea ce nu l-a împiedicat pe unul
dintre ultimii istorici ai Eugeniei de Montijo sa reconstituie scena ca
si cum ar fi asistat la ea.
A urmat 4 septembrie. În timp ce în
Paris mocnea revolutia, împarateasa a fugit. Nu era lasitate: îsi
întrezara moartea pe esafod, asa cum se întîmplase si în cazul Mariei
Antoaneta. Se temea de tumultul strazii, de cumetrele care ar fi
tîrît-o de colo-colo rupîndu-i hainele... Ambasadori straini,
Metternich, Nigra, au stat de vorba cu ea si i-au explicat ca trebuie
sa fereasca Franta de o crima... S-a dus la Deauville, la Hastings,
unde si-a regasit fiul, si ceva mai tîrziu la Chislehurst unde, dupa
încheierea pacii, a venit si Napoleon al III-lea. Cînd a parasit
Franta, Eugenia împlinise 44 de ani; avea sa mai traiasca înca
cincizeci de ani.
A urmat apoi exilul. Primii doi ani au fost
suportabili. În jurul proscrisilor se formase o mica Curte si se agitau
planuri de restauratie. Napoleon, vesnic conspirator, era gata sa se
lanseze într-o noua aventura. Dar, la 9 ianuarie 1873, a murit. Atunci
toate preocuparile împaratesei detronate s-au îndreptat asupra fiului
ei. Acesta îsi facea ucenicia militara la Woolwich, unde se distingea
prin inteligenta, forta si energie, îndreptatind cele mai frumoase
sperante.
S-au spus despre el o multime de lucruri. Dupa parerea
unor autori, duritatea mamei sale, avaritia ei gratie careia avea
asigurat strictul necesar traiului, l-au facut pe printul Louis sa
plece spre un continent îndepartat. Afirmatia nu are nici o acoperire.
Augustin Filon, care a cunoscut familia mai bine decît oricine de vreme
ce facea parte din ea, a spus ca fostul lui elev nu a dus niciodata
lipsa de nimic. Incontestabil ramîne doar faptul ca mama sa exercita
asupra lui o autoritate împletita cu gelozie si îngrijorare.

Mari enigme ale trecutului








Nouă regalitate pentru Europa
Napoleon s-a născut într-o familie corsicană de origine italiană. Pe
măsură ce a avansat de la gradul de cadet la cel de împărat al Franţei,
el a început să facă din numeroasa lui familie o nouă dinastie care să
domnească în ţările pe care le cucerise. Fratele său mai mare, Joseph,
a devenit regele Neapolului, apoi al Spaniei. Doi dintre fraţii mai
mici, Louis şi Jerome, au fost aşezaţi pe tronurile Olandei, respectiv
regatului german Westphalia. Surorile sale s-au căsătorit cu prinţi.
Nici unul di
ntre ei nu a rezistat după căderea lui Napoleon, dar un general al lui
Napoleon a avut noroc. Jean-Baptiste Bernadotte aparţinea micii
nobilimi din sud-vestul Franţei. Tatăl său, ca şi tatăl lui Napoleon,
era avocat; ca şi Napoleon Bernadotte a intrat în armată şi a devenit
mareşal al Franţei în 1804.
Î
n anul următor, Napoleon l-a numit pe Bernadotte prinţ de Pontecovro.
Cei doi nu erau apropiaţi; se spune chiar că Bernadotte s-a opus
aca-părării puterii de către Napoleon. Dar în 1798 el s-a căsătorit cu
fosta logodnică a lui Napoleon, Désirée Clary; poate că această alianţă
l-a scăpat de o pedeapsă aspră. Î
n 1810, parlamentul suedez, sperînd, poate, să intre în graţiile lui
Napoleon, l-a ales pe Bernadotte moştenitor al tronului lui Carol al
XIII-lea, care nu avea copii. Deşi Bernadotte nu a urcat pe tron
imediat, el a condus încă de la început regatul. El a unit Suedia şi
Norvegia şi a iniţiat distanţarea noii sale ţări de problemele Europei,
o politică de neutralitate care persistă şi astăzi. La trei ani de la
plecarea lui Napoleon în exilul de pe Insula Sf. Elena, Bernadotte a
fost încoronat sub numele de Carl al XIV-lea Johan al Suediei.
Descendentul său direct, Carl al XVI-lea Gustav, este actualmente
regele Suediei.

http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=23481

Un poet vizionar i-a prezis
lui Napoleon, în 1804:




Autor :
JULES MICHELET

(„Franţa sub Napoleon. De la 18 Brumar la Waterloo“)


„IAT
Ă, EŞTI ÎMPĂRAT ŞI Ţ
I-AI FĂCUT AŞTERNUT
ÎN PATUL BOURBONILOR –
NU VEI DORMI ÎN EL 10 ANI!"
Poetul Lemercier, a cărui figură angelică le fermecase odinioară pe
doamna de Lamballe şi pe Joséphine de Beauharnais, a fost un om demn.
Bonaparte, care îl cunoscuse tînăr, nu i-a arătat pentru asta nici cea
mai mică bunăvoinţă şi l-a persecutat, fie făcînd să-i fie respinse
piesele, fie contribuind la căderea lor; pe atunci, era uşor să obţii
acest lucru. Iar Lemercier n-avea cunoştinţă despre căile pe care îţi
poţi asigura succesul. De aici marea lui independenţă, trufia lui,
prezicerile să spunem mai exact: profeţiile contra lui Napoleon.
Acestea s-au împlinit cu cea mai mare precizie. Lemercier i-a spus în
1804: „Iată, eşti împărat şi ţi-ai făcut aşternut în patul Bourbonilor;
nu vei dormi în el 10 ani!“. Î
n 1811, împăratul pleca spre Moscova; îl vede la o adunare de la
Institut şi îi spune, laş, acestui om, căruia îi înăbuşe glasul: „Ei,
nu mai dai nimic teatrului?“. Lemercier îi răspunde: „Mai aştept!“.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=23458

Dar, în testamentul redactat de el înainte de a se îmbarca, a lăsat
diferite sume care se ridicau la aproape un milion, ceea ce exclude
ideea sărăciei.
Prinţul Louis avea să ia acea hotărîre fatală deoarece îşi dădea seama
că lipsa de afecţiune era periculoasă pentru un pretendent. Dorea să
cîştige respectul lumii, să se evidenţieze printr-o acţiune
răsunătoare. Dar a fost prost inspirat: o expediţe împotriva
sălbaticilor nu putea fi încununată de succes. Şi el, a cărui naştere a
provocat atîta bucurie, a pierit străpuns de suliţele zuluşilor,
părăsit în mod laş de camarazii săi de arme. Parisul l-a plîns pe cel
căruia oamenii continuau să-i spună ,,micul prinţ".
Durerea Eugeniei a fost sfîşietoare. De acum înainte viaţa ei nu mai
avea nici un rost. Totuşi a continuat să trăiască, şi încă mult timp. A
început să călătorească din nou, ca în tinereţe. A plecat în Zululand
şi a parcurs drumul pînă la locul unde fusese ucis fiul ei. A vizitat
Egiptul , Ceylonul, Norvegia. Iahtul ei, Thistle, era deseori întîlnit
în Marea Nordului sau în Mediterana. La reşedinţele sale din Anglia, la
Chislehurt sau Farnborough, primea cîţiva prieteni apropiaţi.
Se discutau cele mai diverse probleme. Cînd se retrăgeau, la orele
unsprezece fix, se înclina în faţa invitaţilor cu o reverenţă distinsă,
de o graţie suverană, care le amintea celor mai vîrstnici de vremurile
de odinioară. Era ceea ce ar fi trebuit să rămî
nă întotdeauna: o mare doamnă, o admirabilă stăpînă a casei, care se
remarca prin inteligenţă, energie şi capacitate de decizie, dar care nu
avea pregătirea şi cunoştinţele necesare pentru a fi în fruntea unui
stat.
Tîrziu, în anii care au precedat primulu
i război mondial, a fost cuprinsă de dorinţa de a reveni în Franţa. A
locuit în vila de la Capul Martin, pe care guvernul republican îi
permisese să o cumpere. Venea din cînd în cînd la Paris, reţinea un
apartament la Hotelul Continental şi se ruga la biserica Saint-Roch. Şi
se plimba în grădinile Tuileries, unde fiului ei îi plăcea să se joace
în copilărie. În acest oraş, care fusese martorul splendorii sale,
nimeni nu o recunoştea pe bătrîna cu părul alb, îmbrăcată în negru,
care mergea spijinindu-se într-un baston de abanos. (Sfîrşit)

Împărăteasa mai dăduse dovadă de curaj cu ocazia atentatului lui Orsini
cînd, în mijlocul panicii generale, spusese: ,,Nu vă ocupaţi de noi,
asta e meseria noastră; pansaţi răniţii". În atmosfera de tulburare
care a urmat înfrîngerii, Eugenia s-a depăşit pe sine. Emi
le Ollivier, în ultimele zile ale puterii sale, a recunoscut acest
lucru: ,,Împărăteasa este admirabilă; toată lumea o priveşte
surprinsă". La rîndul său, Mérimée, prietenul din timpurile fericite,
constata: ,,E tare ca o stîncă". Iar Trochu, căruia i se încredinţase
apărarea Parisului, avea să confirme spusele lor: ,,Această femeie e o
adevărată romană".
Totuşi, avea uneori senzaţia că e la capătul puterilor. Prinţesei de
Essling, care îi deschidea braţele plîngînd, ea îi va răspunde: ,,Nu mă
înduioşa, acum mai mult ca oricînd trebuie să dau dovadă de curaj". O
singură dată evenimentul a depăşit-o: cînd a aflat vestea capitulării
de la Sedan. Sosise o depeşă de la Napoleon al III-lea de un laconism
înspăimîntător: ,,Armata e învinsă şi captivă; eu însumi sî
nt prizonier". Filon şi Conti, şeful de cabinet al împăratului, erau de
faţă atunci cînd împărăteasa, palidă, cu chipul desfigurat, a izbucnit:
,,Duşmanul pretinde că împăratul s-a predat, că a capitulat, să nu
credeţi această infamie!" A urmat o avalanşă de cuvinte tumultoase,
smintite. ,,Conti n-a repetat nimănui spusele ei - avea să scrie Filon
- şi la fel am să procedez şi eu". Ceea ce nu l-a împiedicat pe unul
dintre ultimii istorici ai Eugeniei de Montijo să reconstituie scena ca
şi cum ar fi asistat la ea.
A urmat 4 septembrie. În timp ce în Paris mocnea revoluţia, împărăteasa
a fugit. Nu era laşitate: îşi întrezăra moartea pe eşafod, aşa cum se
întîmplase şi în cazul Mariei Antoaneta. Se temea de tumultul străzii,
de cumetrele care ar fi tîrît-o de colo-colo rupîndu-i hainele...
Ambasadori străini, Metternich, Nigra, au stat de vorbă cu ea şi i-au
explicat că trebuie să ferească Franţa de o crimă... S-a dus la
Deauville, la Hastings, unde şi-a regăsit fiul, şi ceva mai tîrziu la
Chislehurst unde, după încheierea păcii, a venit şi Napoleon al
III-lea. Cînd a părăsit Franţa, Eugenia împlinise 44 de ani; avea să
mai trăiască încă cincizeci de ani.
A urmat apoi exilul. Primii doi ani au fost suportabili. În jurul
proscrişilor se formase o mică Curte şi se agitau planuri de
restauraţie. Napoleon, veşnic conspirator, era gata să se lanseze
într-o nouă aventură. Dar, la 9 ianuarie 1873, a murit. Atunci toate
preocupările împărătesei detronate s-au îndreptat asupra fiului ei.
Acesta îşi făcea ucenicia militară la Woolwich, unde se distingea prin
inteligenţă, forţă şi energie, îndreptăţind cele mai frumoase speranţe.
S-au spus despre el o mulţime de lucruri. După părerea unor autori,
duritatea mamei sale, avariţia ei graţie căreia avea asigurat strictul
necesar traiului, l-au făcut pe prinţul Louis să plece spre un
continent îndepărtat. Afirmaţia nu are nici o acoperire. Augustin
Filon, care a cunoscut familia mai bine decît oricine de vreme ce făcea
parte din ea, a spus că fostul lui elev nu a dus niciodată lipsă de
nimic. Incontestabil rămîne doar faptul că mama sa exercita asupra lui
o autoritate împletită cu gelozie şi îngrijorare.

Dimpotrivă, înflăcărarea lui creştea pe zi ce trece. Majoritatea
francezilor continuau să-l considere pe Napoleon al III-lea un suveran
respectat, dar în capitală era ridiculizat, huiduit. Împăratul nu mai
îndrăznea să iasă pe stradă.
Bonapartiştii, fidelii, erau îngrijoraţi mai mult ca oricînd. ,,Sire,
fiţi la înălţime", se murmura. Singura soluţie ar fi fost o faptă de
răsunet, un război victorios care ar fi întărit edificiul zbuciumat.
Bismarck aştepta momentul potrivit.
Pretextul războiului, care va izbucni în iulie 1870, l-a constituit
candidatura unui Hohenzollern la tronul Spaniei. Napoleon al III-lea
n-a dorit acest lucru, dar nu a mai avut energia necesară ca să conducă
evenimentele; era lipsit de voinţă, bolnav. Dar care a fost contribuţia
împărătesei?
I se atribuie o frază teribilă: ,,Ăsta e războiul meu". După părerea
lui Filon, aceste cuvinte, ca multe altele care au fost puse pe seama
unor personaje istorice, nu au fost rostite niciodată, şi probabil că
ăsta este adevărul.
În schimb, se ştie că a fost belicoasă, ceea ce e lesne de înţeles. Nu
împărtăşea ideile liberale pentru că nu înţelegea nimic din democraţie,
de la care nu aştepta nimic bun. Voia mai cu seamă să asigure viitorul
fiului ei: pentru aceasta se impunea o strălucită manifestare de forţă.
Împărăteasa a aprobat cu atît mai uşor războiul cu cît fiecare o
asigura că va fi victorioasă. Franţa avea soldaţi învincibili: era
înconjurată de numeroşi susţinători. Mareşalul Leboeuf a asigurat-o că
nu ducea lipsă de soldaţi, iar Grammont şi-a exprimat convingerea ,,că
ni se va cerşi alianţa". Î
n aceste condiţii, Eugenia milita pentru adoptarea unui ton arogant,
urmînd ca Prusiei să i se ceară noi garanţii. Dar nu voia în ruptul
capului ca Roma să fie abandonată Italiei. Mai mult, a insistat ca
împăratul şi prinţul imperial să plece la război: era vorba tot de
prestigiu... Iar ea a rămas la Paris ca regentă.
La 30 iulie, Eugenia a primit de la Napoleon al III-lea o scrisoare de
la Metz, în care acesta o anunţa dezolat că nimic nu era pregătit. În
zilele următoare au continuat să sosească veşti proaste: la 4 iulie a
avut loc înfrîngerea zdrobitoare a diviziei Abel Douay la Wissemburg,
iar pe 6, înfrîngerea lui Mac-Mahon la Reichshoffen şi a lui Frossard
la Forbach.
Autoritară din fire, împărăteasa nu numai că a făcut faţă situaţiei,
dar şi-a depăşit mandatul de regentă - a convocat Corpul legislativ, a
provocat căderea guvernului lui Emile Ollivier şi l-a înlocuit cu un
altul, la conducerea căruia l-a pus pe generalul Montauban, devenit
conte de Palikao în urma campaniei sale din China. Dar cînd i s-a
vorbit de întoarcerea împăratului, de concentrarea trupelor în faţa
Parisului, Eugenia nu a fost de acord: a
r fi însemnat o recunoaştere a înfrîngerii, triumful opoziţiei şi
implicit ameninţarea securităţii tronului... Î
mpărtăşind părerea bătrînului Palikao, ea a obligat armata lui
Mac-Mahon, insuficient refăcută, să reia ofensiva spre Metz ca să-l
elibereze pe Bazaine din încercuire. Acest marş a dus la capitularea de
la Sedan (2 septembrie).

T
otuşi, aparenţele se păstrau, imperiul lăsînd impresia de soliditate.
Afacerile se derulau în continuare. E adevărat că au avut loc cîteva
falimente răsunătoare; era un semn de rău augur, dar lucrurile mergeau
mai departe.
Î
n 1867, expoziţia universală şi-a etalat din nou splendoarea,
depăşind-o în strălucire pe precedenta. Parisul era atunci nu numai
oraşul admirabil care înfierbînta imaginaţia tuturor, ci şi un fel de
capitală politică. Se anunţa vizita unor personaje importante: ţarul
Alexandru al Rusiei, regele Prusiei, împăratul Austriei... Ultimul nu a
mai venit: moartea tragică a fratelui său Maximilian la Queretaro îi
impunea respectarea doliului. Dar se aflau acolo mulţi alţi suverani!
În acest cortegiu strălucit, cel care a făcut cea mai bună impresie a
fost cu siguranţă regele Wilhelm I al Prusiei: i se admira înfăţişarea
bărbătească, i se aprecia marea abilitate; toate criticile păreau să fi
fost date uitării... Totuşi, Bismarck, care era şi el acolo, îşi
contraria interlocutorii cu sarcasmul său, iar Moltke făcea o sumedenie
de plimbări strategice în împrejurimile Parisului.
La scurt timp după aceea a avut loc întîlnirea de la Salzburg.
Î
mpăratul şi împărăteasa au găsit de cuviinţă să se ducă acolo ca să-şi
exprime simpatia faţă de Franz Joseph şi soţia sa. Din exterior, gestul
lor a fost interpretat ca un semn politic. Poate că au fost abordate şi
subiecte politice, dar nu s-a luat nici o decizie. Î
n 1869 a avut loc un alt eveniment. Istmul de Suez fusese străpuns
datorită lui Ferdinand de Lesseps, la vremea respectivă plin de
energie; astfel, drumul spre India era scurtat cu 1.000 de leghe...
Franţa jucase un rol preponderent în această acţiune şi ar fi trebuit
să ocupe un loc de onoare... Napoleon al III-lea nu putea să facă
deplasarea, căci suferea deja de maladia care avea să-l doboare cîţiva
ani mai tîrziu. Împărăteasa Eugenia a pornit la drum. Ea a fost primită
grandios de kedivul Ismail, foarte priceput în arta punerilor în scenă.
A urmat o serie de serbări uluitoare în lumina Orientului. Apoi a urmat
un şir de zile nefaste.
Î
n acel an, 1869, au avut loc alegerile legislative, cu rezultate
proaste pentru imperiu. Greşelile de politică externă deveniseră
evidente pentru toată lumea. Opoziţia republicană, deşi continua să fie
în minoritate, devenea din ce în ce mai activă. Marile oraşe trăiau
într-o stare de efervescenţă care s-ar fi putut transforma foarte uşor
în revoltă. Curtea era îngrijorată: petrecerile vesele de altădată
fuseseră date uitării.
Augustin Filon, care a fost preceptorul prinţului imperial, a descris o
seară de gală organizată la Tuileries în onoarea reginei Olandei.
În timp ce orchestra lui Waldteufel intona un vals şi invitaţii se
pregăteau să facă primii paşi de dans, în piaţa Caruselului se auzea
zgomotul mulţimii ostile, strigătele şi injuriile agenţilor.
Napoleon al III-lea şi-a dat seama că situaţia devenea imposibilă La
fel ca unchiul său la întoarcerea din insula Elba, a încercat o
schimbare radicală.
În luna septembrie, Monitorul oficial a anunţat o serie de inovaţii
liberale vizînd modificarea Constituţiei. La 2 ianuarie 1870 a fost
format guvernul lui Emile Ollivier. Apoi, în luna mai a urmat
consultarea populară. Plebicistul a dat cîştig de cauză imperiului.
Tronul prinţului imperial părea asigurat. Dar între Consti
tuţia de la 2 decembrie şi liberalism exista o opoziţie prea mare.
Cîţiva foşti parlamentari s-au raliat noii Constituţii, însă tineretul
republican nu a dezarmat.

Prin urmare, împărăteasa ar fi făcut politică în ,,compensaţie”. Ceea
ce este probabil exagerat dacă ţinem seama de faptul că multe alte
femei, îndreptăţite să se plîngă de soţii lor, ar fi putut face la fel;
cariera ar fi devenit astfel foarte jenantă.
E mai simplu să credem că, în virtutea inteligenţei şi a firii sale
autoritare, Eugenia a găsit de cuviinţă că trebuia să adopte o poziţie
în politica statului. Aceasta cu atît mai mult cu cît nu întîlnise nici
o minte superioară în stare să o înfrunte. De altfel, Napoleon dădea
unele semne de slăbiciune. Marcat şi de viaţa sa împrăştiată, devenea
din ce în ce mai incapabil să ia o decizie; îi trceau prin minte tot
soiul de proiecte măreţe, dar nu ştia la care să se oprească. Trăia ca
înt
r-un vis înceţoşat, cam însîngerat spre final. Nu avea prea mare
încredere în soţia sa, dar s-a lăsat treptat subjugat; asta mai ales
pentru că se simţea vinovat şi voia să preîntîmpine eventualele ei
scene. Generalul du Barail scria: ,,A dobîndit asupra împăratului o
putere aproape nelimitată. Îl domina mai puţin prin farmecul ei, cît
prin evocarea unor numeroase împrejurări în care o neglijase... Un
obişnuit al castelului mi-a spus: Împăratul detestă atît de mult
scenele domestice, încît ar fi în stare să dea foc Europei ca să scape
de unul dintre aceste scandaluri la care s-a expus prea des din cauza
infidelităţilor sale”. La un moment dat, situaţia a ajuns într-un
impas. Complet descurajată, Eugenia a făcut o călătorie în afara
Franţei. Curtea a fost cuprinsă de o mare emoţie; în grupul persoanelor
apropiate de cuplul imperial s-a vorbit de divorţ. Dar Napoleon al
III-lea nu dorea aşa ceva: ,,Mi se reproşează, a zis el, că aş călca pe
urmele unchiului meu, dar nu vreu să-l imit pînă la capăt”. Împărăteasa
s-a întors şi lucrurile s-au liniştit de bine, de rău.
Numai că influenţa Eugeniei de Montijo – care a avut succes la
Consiliul din 1859, care a fost regentă în timpul campaniei din Italia,
redevenind regentă în 1865, în timp ce împăratul se afla în Algeria, şi
mai tîrziu în 1870 – s-a dovedit nefastă. Nu se pricepea la politică,
nu avea habar de sentimentele popoarelor şi de reacţiile de care sînt
capabile şi se lăsa ghidată de impulsuri.
În convorbirile ei cu ambasadorii spunea aproape tot ce-i trecea prin
minte. Probabil că în arhivele marilor state există rapoarte foarte
ciudate. Eugenia a condamnat campania din Italia: ca o bună catolică ce
era, se temea de papă. Nu pare să fi fost prea preocupată de Polonia,
de Danemarca sau de problemele cu Germania. Dar a susţinut războiul din
Mexic. De ce? Pentru că, din instinct, din devotament faţă de familie,
era sensibilă la discursurile lui Miramon şi ale altor delegaţi fără
mandat care pledau pentru crearea unui mare imperiu latin, succesor al
celui condus d
e Carol Quintul. Şi atunci cînd au sosit veştile proaste, cînd acţiunea
s-a dovedit dezastruoasă, poporul francez nu s-a mai înşelat. Pe
străzile Parisului lumea striga: ,,Spaniola e de vină!”; aşa cum pe
timpul Mariei Antoaneta se spunea ,,Austriaca e de vină”. Steaua lui
Napoleon al III-lea pălea. Susţinuse acţiunea lui Cavour, deşi nu
corespundea intenţiilor sale. Dar, de la sfîrşitul anului 1862,
Bismarck agita Germania în scopul unificării ei. Desigur, era în
discuţie politica naţionalităţilor, dar sub o formă care contrasta cu
toate tradiţiile franceze de la Richelieu încoace.
Din acel moment, Napoleon al III-lea a avut parte numai de înfrîngeri.
A compromis alianţa cu Anglia, care a sperat - cu ocazia anexării
Savoiei - la o întoarcere la marile ambiţ
ii imperiale. În 1863, s-a certat cu Rusia fără ca gestul său să-i fie
de vreun folos Poloniei revoltate. În anul următor a asistat pasiv la
strivirea Danemarcei, atitudine pe care ziarele oficiale au încercat
zadarnic să o justifice învocînd dreptul ducatelor de Elba să se
alăture ,,fraţilor de neam". În 1866, după ce lăsase impresia că vrea
să încurajeze Prusia, în ultimul moment s-a întors către Austria. Şi,
brusc, la Paris a ajuns vestea despre Sadova: era un avertisment
sinistru. Împăratul Frantz Joseph a implorat ajutorul Franţei. Dar
frumoasa armată, care constituia gloria imperiului, dispăruse fără
urmă. Cele mai bune trupe fuseseră trimise în Mexic; efectivul real nu
corespundea cu datele de pe hîrtie, arsenalele erau goale, intendenţa
dezorientată. Şi evenimentele îşi urmau cursul.
Bismarck ştia că nu va putea realiza unificarea Germaniei decît după
adjudecarea victoriei asupra Franţei. Sigur pe armata pe care o
întăreau permanent Roon şi Moltke, el nu o va mai menaja.
În 1867, cu ocazia afacerii Lu
xemburgului, războiul se profila ameninţător la orizont. Guvernul
imperial l-a evitat în ultima clipă, dar prestigiul lui a fost afectat;
şi chiar în acel an, pentru prima dată, Corpul legislativ a criticat în
termeni duri politica oficială.

Î
n timp ce se elabora tratatul, în dimineaţa zilei de 16 martie, o salvă
de tun a anunţat naşterea prinţului imperial. Împăratul deborda de
bucurie; Curtea şi oraşul erau în sărbătoare, în vreme ce adversarii
murmurau: ,,Fericirea acestui om e insolentă".
După cîţiva ani a început războiul din Italia, ca o aplicare a
politicii naţionalităţilor la care ţinea în mod special suveranul.
Bătăliile au fost cîştigate cu greu; au ieşit la iveală lipsuri grave
în ceea ce priveşte organizarea şi comanda. Dar victoria a şters totul:
Napoleon al III-lea părea m
ai puternic ca oricînd.
Cînd şi de ce s-a implicat în politică împărăteasa? S-a spus că la
palat era o oarecare plictiseală, că în 1855, cu ocazia călătoriei la
Londra, a fost sedusă de ideea de a o imita pe regina Victoria, care
ocupa un loc însemnat în st
at. Şi poate că există un sîmbure de adevăr în toate astea... S-a mai
spus că, descurajată de infidelităţile soţului său, a început să
dorească altceva... Napoleon îşi iubea soţia, dar asta nu l-a
împiedicat, după prima vîlvătaie, să-şi îndrepte privirea spre altele.
,,Interlocutorul lui, indiferent cine ar fi fost el, povestea marchiza
de Taisey-Chastenoy, era imediat părăsit dacă o femeie drăguţă, trecînd
pe lîngă Maiestatea sa, îl smulgea din reverie". Şi s-a vorbit mult în
acea perioadă de contesa de Castiglione, italiancă de o rară frumuseţe,
a cărei acţiune nu a fost niciodată foarte bine definită, dar care a
tulburat căsnicia împăratului.

Î
mpărăteasa Eugenia (IX)
Toată această lume era fericită; atît de fericită încît puţini se
gîndeau la viitor. Cîţiva ani buni după 1870, un familiar al reşedinţei
de la Tuileries, bogat cîndva, ajuns în pragul sărăciei, a fost
întrebat: ,,De ce nu ţi-ai luat nici un fel de măsuri de precauţie?"
Iar el a răspuns: ,,ce vreţi, era atît de frumos! Credeam că asta o să
dureze veşnic".
Existau desigur şi detractori. Intelec tualii, foştii parlamentari
rămîneau în majoritatea lor departe de viaţa de la Curte. Iar victimele
de la 2 decembrie şi proscrişii care au supravieţuit nu au uitat
niciodată cele întîmplate. Totuşi, în anii frumoşi ai imperiului,
Franţa era şi ea fericită.
Monarhia din iulie se ocupase doar de o singură clasă: burghezia, care,
în schimbul acestei atitudini, avea să o susţină prin vot. Imperiul a
manifestat cu totul alte preocupări. Ca şi cel al primului Napoleon, el
a avut un caracter democratic; deschidea perspective frumoase celor
inteligenţi şi muncitori. Nu s-a temut, în împrejurări solemne, să facă
apel l
a întreaga Franţă, străduindu-se să concilieaze diversele categorii
sociale.
Î
n cursul lungilor reverii din tinereţe, împăratul cochetase cu ideile
filantropice; atenţia lui se îndreptase spre problemele muncitorilor.
Imediat după încoronare, fuseseră iniţiate lucrări de amploare:
construcţii de drumuri, de canale, porturi lărgite şi transformate. Se
inaugura o nouă epocă, aceea a căii ferate; era de lucru pentru toată
lumea, la aceasta adăugîndu-se şansa unor plasamente financiare
avantajoase şi aceea a speculaţiilor la bursă. Faţa Parisului se
schimba radical. Din considerente strategice, dar şi estetice,
prefectul Haussmann distrugea fără milă vechile străzi, care fuseseră
de foarte multe ori blocate de baricade, deschidea artere largi şi
făurea un oraş nou, apropiat de cel pe care îl cunoaştem azi. În
acelaşi timp, Creditul Funciar le permitea agricultorilor să-şi procure
bani cu dobîndă mică, iar în marile centre industriale luau fiinţă
centrele muncitoreşti.
La fel de rapid se succedau şi succesele.
În 1855 s-a organizat expoziţia universală, de o spendoare încă
necunoscută pe continent, un eveniment care a atras la Paris vizitatori
din lumea întreagă. În anul următor, la sfîrşitul iernii, a avut loc
marele congres de miniştri şi de ambasadori, însărcinat să
restabilească pacea. Franţa, victorioasă în Crimeea, a recuzat veciul
acord de la Chaumont, încheiat împotriva lui Napoleon I, care prevedea
represalii la adresa sa ori de cîte ori se agita sau redevenea
puternică. Suveranul Franţei va fi pentru un ti
mp arbitrul Europei

n timpul serii stăruia o oarecare jenă atîta timp cît împăratul era de
faţă. Napoleon nu deosebea întotdeauna binele de rău, adevărul de
minciună. Cu ocazia loviturii de stat, manifestase o indiferenţă
vinovată în privinţa mijloacelor, deşi, după cum a dovedit în repetate
rînduri, avea un fond bun. Ar fi vrut să fie amabil cu invitaţii săi,
dar nu prea reuşea: aerul său absent şi privirea visătoare stîrneau
îngrijorare... După ce se retrăgea, atmosfera se destindea şi invitaţii
se
distrau cu adevărat. Scoţianul Home, cel care a introdus mesele turnate
de spiritism, s-a bucurat de o mare popularitate pînă în ziua în care,
din nefericire, a fost surprins folosind un mecanism interzis. (În
realitate, Home Daniel Dunglas 1833-1886, a fost un medium dintre cei
mai cunoscuţi şi a cărui onestitate nu a putut fi pusă la îndoială.
L-au examinat cercetători eminenţi din Europa şi America, dar nici unul
nu a contestat vreodată loialitatea sa. S-a produs în faţa împăratului
Franţei, a ţarului şi a celor mai importante familii nobile din
Germania şi Anglia. Episodul cel mai faimos din întreaga sa carieră
rămîne levitaţia realizată pe cînd era oaspetele lordului Adare, între
1867 şi 1869. De faţă cu numeroşi martori, Home a ieşit în levitaţie pe
o fereastră şi a reintrat pe alta). I-au urmat alţi artişti sau
şarlatani... Curtea a căpătat un plus de spontaneitate mai ales
datorită prinţesei Pauline de Metterinch. Această femeie foarte
inteligentă, soţie ireproşabilă, care, supravieţuind războiului, a
scris nişte ,,amintiri" interesante, era de o vitalitate debordantă. Ea
a fost cea care, în cîteva rînduri, a antrenat-o pe împărăteasă în
diverse aventuri.

Marii maestri ai lovilutiilor
Poate ca termenul „lovilutie” o sa vi se para
ciudat. Veti fi tentati sa credeti ca este vorba de o greseala de tipar
sau de o neintelegere. Nici vorba de asa ceva. Pe de alta parte, nu
cautati termenul in dictionar, fiindca nu-l veti gasi. El nu exista
nicaieri, decat in realitatea anumitor situatii istorice: acele
spectaculoase miscari politice care se doresc a fi revolutii dar
dincolo de care se ascunde ranjetul had al loviturii de stat. Situatii
deloc putine, cel putin in ultimele secole si ale caror repercusiuni
s-au reflectat asupra unor indelungate perioade de timp. Care au fost
cele mai importante si mai spectaculoase dintre ele, haideti sa vedem
impreuna.


O revolutie de palat
Se
numeste „revolutia glorioasa”, dar denumirea, recunosc istoricii, este
cat se poate de falsa, cu toata poleiala sa tipatoare. N-a fost o
revolutie ci o lovitura de stat in urma careia regele Iacob II al
Angliei a fost detronat, de o mana de complotisti parlamentari, care se
aflau in legatura cu stadholderul Olandei, Wilhelm de Orania, pe care
l-au adus la putere in 1688 pentru ca promisese ca va respecta fara
cracnire puterile parlamentare. La fel de gresit este numita uneori si
„revolutia nesangeroasa”: au existat trei batalii importante in Irlanda
si numeroase ciocniri in Scotia, duse de parlamentaristi contra
regalistilor care n-au acceptat schimbarea de buna voie. Totusi,
trebuie sa recunoastem ca este una dintre putinele „lovilutii” care au
adus ceva bun: instaurarea democratiei parlamentare moderne, ce a
inspirat marile miscari democratice din secolele XVIII-XIX.
Arogantul Napoleon
18
Brumar 1799 reprezinta o data cruciala in destinul lui Napoleon
Bonaparte. Un prilej in care el si-a dovedit curajul, hotararea, dar si
aroganta bazata pe forta baionetelor. In dimineata acelei zile, membrii
Colegiului Batranilor care cunosteau detalii ale planificatului puci
si-au avertizat colegii asupra unei presupuse conspiratii iacobine si
i-au convins sa se mute la Chateau de Saint-Cloud, la vest de Paris,
unde s-ar fi aflat la adapost. Generalul Bonaparte a fost insarcinat cu
paza corpurilor legiuitoare. In aceeasi zi, doi dintre membri
Directoratului, Sieyes si Ducos, au demisionat iar Talleyrand l-a
convins pe un al treilea, Barras, sa procedeze la fel. Ceilalti doi
ramasi, Gohier si Moulin, au inteles ce se pregatea de fapt si au
refuzat sa-si prezinte demisiile. Forul legislativ le-a tinut partea si
a continuat sa-si desfasoare sedinta. Confruntat cu rezistenta lor,
Napoleon a patruns in sala, intovarasit de o companie de grenadieri si
le-a impus demisia. De aici pana la numirea lui ca prim consul si apoi
la proclamarea ca imparat nu va mai fi decat un pas...
Tapul ispasitor e intotdeauna binevenit
In
noaptea de 27 februarie 1933, cladirea Reichstagului, parlamentul
german, a fost cuprinsa de flacari si imediat s-a gasit si
incendiatorul: Marinus van der Lubbe, un olandez care, pe langa
probleme psihice evidente, avea si simpatii comuniste. Nu i-a fost greu
lui Adolf Hitler, proaspat numitul cancelar al Germaniei, sa puna
gravul incident in carca anarhistilor, socialistilor si comunistilor,
care au fost trimisi in lagarele de concentrare, fara ca opinia publica
sa condamne asemenea masuri, ci dimpotriva, incurajandu-le Incidentul a
dus si la restrangerea drastica a libertatilor cetatenesti, „in
interesul statului”, prin votul Parlamentului: 444 deputati au votat
pentru si doar 94 dintre social-democratii ramasi in forul suprem s-au
opus.
Documentul a dat guvernului – si implicit
Partidului Nazist – puteri legislative si l-a autorizat sa se abata de
la prevederile constitutionale pe o perioada de patru ani. Adolf Hitler
obtinea astfel puteri dictatoriale. Au existat multe discutii privind
gestul lui van der Lubbe: unii l-au acuzat ca actionase din cauza
convingerilor comuniste, dar majoritatea istoricilor credeau, pana nu
demult, ca el fusese de fapt o unealta a nazistilor, de care acestia
s-au descotorosit imediat ce au facut-o sa actioneze in folosul lor.
Documente recente au scos la iveala ca olandezul era doar un megaloman,
dornic sa atraga atentia asupra lui. Cei mai surprinsi de gestul lui au
fost deci in primul rand nazistii, dar Hitler si-a revenit rapid din
surpriza si a intors lucrurile in favoarea lui.
De la Khomeini la Bin Laden
Daca
astazi fundamentalismul islamic a devenit o forta de temut, faptul se
datoreaza in mare masura victoriei asa-numitei „revolutii iraniene”,
care a dus, in 1979, la detronarea sahului Mohammad Reza Pahlavi. O
revolutie in toata puterea cuvantului, am putea spune, tinand cont de
grevele si miscarile sociale de masa prin care s-a manifestat. De fapt,
o lovitura abila data de fortele nationaliste islamice impotriva unui
regim pe care-l mai percepeau tot mai „vandut” Occidentului.
Beneficiind si de figura carismatica a ayatollahului Ruhollah Khomeini,
unul dintre cei mai influenti oameni ai secolului XX, aceste forte s-au
impus in cele din urma, revenirea lui Khomeini din exil fiind marcata
de impresionante demonstratii, milioane de iranieni iesind pe strazile
Teheranului spre a sarbatori victoria.
Miscarea a
adus la putere o teocratie conservatoare, constituind in Iran un nucleu
al fanatismului musulman, a carui prima „isprava” va fi criza
ostaticilor de la ambasada americana din Teheran. Tot impotriva
monarhiei a fost indreptata si miscarea egipteana din 1952, cunoscuta
drept „revolutia din 23 iulie”, desi a fost un puci militar sadea de
care majoritatea egiptenilor n-au avut habar. Cei ce au avut initiativa
rasturnarii detestatului rege Farouk I au fost mai multi militari,
reuniti in „Organizatia Tinerii Ofiteri”. Dar, dupa ce suveranul a fost
detronat, miscarea nu s-a multumit cu proclamarea republicii, ci a
pornit pe un fagas socialist, materializat prin nationalizarea
Canalului Suez si declansarea unui conflict cu fortele colonialiste
franco-britanice. Miscarea ofiterilor egipteni, condusa de Nasser, a
inspirat numeroase alte actiuni similare, in tari arabe si africane,
cea mai de succes fiind cea a colonelului Gaddafi, inca presedinte al
Libiei.
Cuba libre
De
partea cealalta a Atlanticului, o miscare la fel de spectaculoasa si
care a avut numeroase ingrediente ale unei revolutii, s-a petrecut in
Cuba. Ducand cu tenacitate un razboi de gherila contra dictatorului
pro-american Fulgencio Batista, Fidel Castro si luptatorii sai, printre
care se numara si celebrul Che Guevara, au reusit rasturnarea regimului
dictatorial, la 1 ianuarie 1959, izbutind sa faca fata si invaziei din
Golful Porcilor. Desi mai degraba socialist decat marxist, Castro a
fost nevoit sa se indrepte spre URSS, in conditiile in care americanii
il urau de moartea. Acest „ghimpe din coasta Americii” a fost punctul
de plecare al temutei „crize a rachetelor”, care in 1962 era sa arunce
lumea in haosul unui razboi nuclear.
Trotki – artizanul loviturii de stat
Revolutia
rusa din octombrie 1917 poate fi numita doar teoretic „revolutie”
fiindca a fost de fapt rodul unor intrigi politice tesute de Lenin, pe
tot parcursul acelui an, pentru rasturnarea guvernului moderat al lui
Kerenski. Spre deosebire de miscarea spontana din martie, care a dus la
abdicarea tarului, cea din octombrie a fost indelung pregatita de Lenin
si mai ales de Trotki, un „artizan al loviturii de stat”, cum il
considera autorul italian Curzio Malaparte. Ironia sortii face insa ca
tocmai omul care s-a aflat in spatele succesului revolutiei bolsevice
si al victoriei in costisitorul razboi civil ce a urmat sa fie
indepartat de la putere de abilul Stalin, printr-o lovitura de stat
mult mai discreta...

În timpul serii stăruia o oarecare jenă atîta timp cît împăratul era de
faţă. Napoleon nu deosebea întotdeauna binele de rău, adevărul de
minciună. Cu ocazia loviturii de stat manifestase o indiferenţă
vinovată în privinţa mijloacelor, deşi, după cum a dovedit în repetate
rînduri, avea un fond bun. Ar fi vrut să fie amabil cu invitaţii săi,
dar nu prea reuşea: aerul său absent şi privirea visătoare stîrneau
îngrijorare... După ce se retrăgea, atmosfera se destindea şi invitaţii
se distrau cu adevărat. Scoţianul Home, cel care a introdus mesele
turnate de spiritism, s-a bucurat de o mare popularitate pînă în ziua
în care, din nefericire, a fost surprins folosind un mecanism interzis.
(În realitate, Home Daniel Dinglas 1833-1886, a fost un medium dintre
cei mai cunoscuţi şi a cărui onestitate nu a putut fi pusă la îndoială.
L-au examinat cercetători eminenţi din Europa şi America, dar nici unul
nu a contestat vreodată loialitatea sa. S-a produs în faţa împăratului
Franţei, a ţarului şi a celor mai importante familii nobile din
Germania şi Anglia. Episodul cel mai faimos din întreaga sa carieră
rămîne levitaţia realizată pe cînd era oaspetele lordului Adare, între
1867 şi 1869. de faţă cu numeroşi martori, Home a ieşit în levitaţie pe
o fereastră şi a reintrat pe alta). I-au urmat alţi artişti sau
şarlatani... Curtea a căpătat un plus de spontaneitate mai ales
datorită prinţesei Pauline de Mettenich. Această femeie foarte
inteligentă, soţie ireproşabilă care, supravieţuind războiului, a scris
nişte ,,amintiri" interesante, era de o vitalitate debordantă. ea a
fost cea care, în cîteva rînduri, a antrenat-o pe împărăteasă în
diverse aventuri. La Curte se adunau femei încîntătoare: prinţesa Anna
Murat, ducesa de Malakof, tip de frumuseţe andaluză, ducesa de Morny,
ce provenea dintr-o familie rusă, contesa Walewska, o florentină, şi
multe altele. Faimosul tabloid pictat de Winterhalter - ,,Împărăteasa
înconjurată de doamnele sale de onoare" - produce asupra noastră o
impresie ciudată din cauza mulţimii de crinoline. dar aceasta era în
moda timpului şi, după toate probabilităţile, le stătea bine

G
eneralul du Barail a fost invitat la Compiégne împreună cu soţia. Era o
recepţie oficială: programul săptămînii fusese stabilit dinaninte.
Libertate completă pînă după masa de prînz. După-amiază, invitaţii
puteau opta pentru vînătoare, plimbări în pădure sau o vizită la
castelul de la Pierrefonds, al cărui restaurator, Viollet- le Duc,
făcea onorurile casei. La orele opt avea loc marele dineu: doamnele
apăreau în toalete decoltate, bărbaţii în frac, pantaloni ¾ şi ciorapi
de mătase. Seara erau programate tot soiul de distracţii: bal în
sunetele unei orchestre sau ale unui pian mecanic, scene dansante,
reprezentaţii teatrale în care actorii ratau în general efectele din
cauza împăratului care dădea semnalul aplauzelor într-un moment
nepotrivit. Pe la orele 11 sau 11:30, după ce se retrăgeau stăpînii
casei, mai rămîneau cîteva grupuri care continuau să bea şi să
flecărească. Dar nu întotdeauna se întîmpla aşa; existau şi clipe de
intimitate. Obişnuiţii Curţii, soţiile şi fetele înalţilor funcţionari,
prietenele împărătesei formau cenaclul. Cînd nu se făceau plimbări,
zilele puteau să pară lungi.
În timpul după-amiezei, curtenii se distrau cu jocuri nevionovate:
coşuleţul (joc de societate în care fiecare trebuie să răspundă cu o
rimă în on la întrebarea: Que met-on dans mon corbillon?), bileţelele.
La un moment dat s-a încercat o dictare formată din cuvinte dificile,
la care învingător a ieşit ambasadorul Metternich. Toate acestea puteau
părea lipsite de haz, dar cînd erau prezenţi oameni ca Mérimé, Octave
Feuil
let, Alexandre Dumas sau Théophile Gautier, conversaţia lor alunga
probabil plictiseala