Napoleon[Bonaparte][v=]

Rezumarea primului mesaj :

NAPOLEON BONAPARTE-
65]Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
64]Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale.
63]Nu vă fie teamă, prieteni, glonţul care trebuie să mă omoare încă nu a fost turnat.
62]Imposibil este un cuvânt care se găseşte doar în dicţionarul proştilor.
61]Modestia este calitatea celor care nu au calităţi.
60]Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
59]Capacitatea de a cuceri victorii strălucite, constă şi din capacitatea, la nevoie, de a suferi înfrângeri.
58]Orice obstacol are în el şi bucuria omului care-l va depăşi.
57]Succesele mele şi toate faptele bune pe care le-am făcut, le datorez mamei mele.
56]Cel mai primejdios sfetnic este amorul propriu.
55]Actiunea este masura reala a inteligentei.
54]Comandantul trebuie sa aiba atata caracter cat si inteligenta, oamenii care au multa inteligenta si putin caracter sunt cei mai putini indicati.
53]Ne putem opri in timpul urcarii, dar niciodata in timpul coborarii.
52]Orice obstacol are in el si bucuria omului care-l va depasi.
51]Victoria apartine celui ce persevereaza.
50]Zece oameni care-si exprima parerea in public sunt mai puternici decat alte sute de mii care tac.
49]In viata poti face multe promisiuni, dar nu e neaparat nevoie sa le respecti.
47]Francezii fac revoluţii fără reforme, iar englezii fac reforme fără revoluţii.
46]Dintre toate instituţiile, cea mai importantă este învăţămîntul. Totul depinde de el, atît prezentul, cît şi viitorul.
45]China este un uriaş care doarme. Lăsaţi-l să doarmă. Pentru că, o dată trezit, el va zdruncina întreaga lume.
44]Soarta favorabilă e ca femeia: dacă nu profiţi de ea când îţi iese în cale, mâine n-o mai prinzi, că a avut-o altcineva.
43]Exista doar doua forte pe lume, sabia si sufletul. In perspectiva indepartata, sabia va fi intotdeauna cucerita de suflet.
42]Un soldat va lupta mult si din greu pentru o bucatica de pamblica colorata.
41]Nu trebuie sa te lupti prea des cu un singur inamic pentru ca astfel va invata arta razboiului de la tine.
40]Ce este viitorul? Ce este trecutul? Ce sîntem noi? Ce este acest fluid magic care ne înconjoară şi ascunde lucrurile pe care trebuie să le cunoaştem? Trăim şi murim în mijlocul minunilor.
39]Toţi italienii sînt hoţi.
38]Un conducător este un neguţător de speranţe.
37]Cel mai strălucit orator din lume este succesul.
36]Cine ştie să flateze ştie şi să calomnieze.
35]Singurul mod de a ramane sarac este sa fi cinstit.
34]Adevaratul eroism consta in a fi superior fata de problemele vietii, in orice forma ne-ar provoca la lupta.
33]Nu am reuşit să cuceresc nici măcar un continent, măcar pentru un sfert de secol, în ciuda armatei şi a generalilor mei. În schimb, de-a lungul mileniilor, Isus cucereşte popoare şi civilizaţii fără puterea armelor.
32]Toate femeile sunt curve, in afara de mama si de sor-mea! Dar sa nu uitam ca si ele sunt femei!
31]Nu poti cuceri toate femeile din lume! Dar merita sa incerci!
30]Cuvantul "imposibil" nu exista in dictionarul meu.
29]Mă tem de trei ziarişti mai mult decît de o mie de baionete.
28]Răzuiţi primul strat al rusului şi veţi descoperi tătarul.
27]Nimic nu face viitorul sa para mai roz decat contemplatul printr-un pahar de Chambertin…
26]Inima unui om de Stat trebuie să fie în cap.
25]A muri nu inseamna a fi invins. Dar a trai invins si fara glorie inseamna a muri in fiecare zi.
24]Fara religie, adica fara teama si respectul de Dumnezeu, unde ar ajunge omenirea?
23]Femeia frumoasa e o bijuterie. Femeia buna e o comoara intreaga.
22]Sînt atît de multe legi, încît nimeni nu este scutit de spînzurătoare.
21]Succesul n-are nevoie de justificări. Eşecul nu se iartă niciodată.
20]Pe termen lung , sabia este infranta de inteligenta.
19]Curajul este ca dragostea, se hraneste din speranta.
18]Multi oameni, ca si cifrele, capata valoare numai prin pozitia lor.
17]Arta de a fi cind foarte indraznet, cind foarte prudent este arta de a reusi
16]Casatoria este fara indoiala, starea de perfectiune sociala.
15]Adevaratele victorii, si singurele care nu aduc regrete, sint cele obtinute in lupta cu ignoranta.
14]În dragoste, victoria barbatului este fuga.
13]Nu-ti intrerupe dusmanul atunci cind face greseli.
12]Eforturile isi arata roadele numai daca persoana care le face refuza sa se opreasca.
11]In politica, prostia nu e un handicap.
10]Femeia frumoasa place ochiului, femeia blanda place inimii. Prima este o adevarata bijuterie, dar a doua este o comoara.
9]Nimic nu e mai dificil, dar nici mai pretios, decit puterea de a lua hotariri.
8]Gloria zboara repede, obscuritatea este eterna.
7]Orice conducator este un negustor de sperante.
6]Multi oameni, ca si cifrele, capata valoare numai prin pozitia lor.
5]Eu poruncesc, sau tac.
4]In dragoste uneori fuga e un act de eroism.
3]Moartea nu inseamna nimic, insa a trai infrant si fara glorie inseamna a muri in fiecare zi.
2]Istoria este acea imagine a trecutului asupra careia toti au cazut de acord.
1]Prostul are un mare avantaj asupra omului de spirit. El e totdeauna multumit de sine.
=====
LOIS
ROLAND
JOSEPH

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/napoleon-rusia-salvator-anticrist

Pe 24 iunie 1812, Napoleon traversa râul Niemen și pășea pe teritoriul rus cu o armată multinațională de 400/450.000 de oameni. Pe 28 iunie, ajungea la Vilnius; la 8 iulie soldații francezi erau la porțile orașului Mogilev, pe care l-au cucerit ziua următoare după învingerea rușilor. Pe 18 august, după prima bătălie majoră cu armată rusă, francezii intrau în Smolensk. În timp ce rușii se retrăgeau, Napoleon înainta spre inima Rusiei și, după bătălia de la Borondino, intra în Moscova pe 14 septembrie.

Napoleon spera că ocuparea Moscovei îl va forța pe Țar să răspundă apelurilor sale pentru pace, dar Alexandru știa că nu-și poate permite să încheie pacea atâta timp cât armata napoleoniană se afla pe pământ rusesc. La Grande Arméea părăsit Moscova pe 19 octombrie pentru a o lua spre sud-vest, spre orașul Kaluga, dar după bătălia de la Maloiaroslavets, armata a trebuit să se retragă pe același drum pe unde pornise invazia, trecând prin Smolenks și Vilnius. Rămășițele armate au trecut râul Berezina la sfârșitul lui noiembrie și au revenit pe teritoriul Prusiei pe 13-14 decembrie.

Francezii au stat pe teritoriul Imperiului Rus mai puțin de șase luni, iar durata scurtă a șederii lor arată că ei n-au văzut niciodată administrarea teritoriilor rusești aflate sub ocupație ca fiind altfel decât temporară, având ca unic scop asigurarea aprovizionării pentru armată.

Care a fost răspunsul rușilor la invazia lui Napoleon? Cum a fost percepută La Grande Armée de către populația locală? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie analizate sursele din Mogilev, Smolensk și Kaluga. Primele două orașe au fost ocupate de francezi, iar aici a fost organizată o administrație temporară. Kaluga a rămas sub controlul rușilor, dar era amenințat constant de proximitatea inamicului și a trebuit să suporte consecințele invaziei din regiunile apropiate.

Polonezii se alătură lui Napoleon

Cum armata napoleoniană avansa către Vilnius și Mogilev, exista posibilitatea ca nobilii polonezi și lituanieni să-l vadă pe Napeleon ca pe un salvator. Vilnius era capitala Lituaniei, zonă achiziționată de Rusia ca urmare a celor trei împărțiri ale Poloniei (1772, 1775, 1795). Mogilev era în Bielorusia, care făcuse cândva parte din Marele Ducat al Lituaniei, dar fusese încorporat Imperiului Rus ca urmare a Primei Împărțiri a Poloniei. Populația Bieloruiei era mixtă din punct de vedere etnic și religios: proprietarii de pământ erau în mare parte polonezi de rit catolic, în timp ce țăranii erau ortodocși sau uniți.

Napoleon a creat Marele Ducat al Varșoviei în 1807 din teritoriile poloneze din Prusia, și mulți din polonezii care s-au alăturat armatei lui Napoloen (circa 100.000) visau la nașterea unui nou regat polonez care să includă cel puțin și acele teritorii pierdute ca urmare a împățirilor Poloniei și teritoriile fostei Uniuni Polono-Lituaniene. Nobilimea vorbitoare de poloneză din Lituania era însă interesată de posibilitatea unui regat al Lituaniei restaurat, independent de Polonia. Napoleon a găsit sprijin și în Bielorusia. O confederație de nobili formată la Mogilev i-a promis loialitate lui Napoleon, în calitate de ”cetățeni ai vechii, inseparabile Polonii”.

Napoloen nu s-a ridicat la așteptările polonezilor și lituanienilor și nu a fost considerat de majoritatea nobilimii bieloruse un salvator, și asta din două motive. În primul rând, Napoleon era interesat doar de succesul campaniei sale și nu era dispus să prejudicieze negocierile cu Alexandru prin acordarea de alte concesii polonezilor. El a stabilit o administrație separată în Vilnius, denumită Guvernul Lituaniei, dar acesta nu a fost alăturat Ducatului Varșoviei și, în plus, excludea provinciile bieloruse Mogilev și Vitebsk. În al doilea rând, cu puține excepții, nobilimea poloneză din Bielorusia nu era dispusă să-l sprijine pe Napoleon. Confederația din Mogilev a rămas inactivă în timpul campaniei, iar proprietarii polonezi nu s-au grăbit să se alăture armatei. Polonezii care au luptat alături de Napoleon îi priveau cu dezgust pe polonezii pasivi care refuzau să se implice atâta vreme cât rezultatul războiului rămânea încă neclar.

Potrivit mărturiei unui oficial din Mogilev, Matshal Davout, acesta și-a exprimat surprinderea că nu a găsit același entuziasm și ”spirit polonez” în Mogilev așa cum a văzut în alte provincii. Chiar și în Vilnius, unde francezii au fost mult mai bine primiți, era greu să găsești oameni dispuși să intre în armată: ”Lituanieii aveau numai laude pentru Țarul Alexandru, și a fost foarte dificil [...] de a-i inspira pe lituanieni cu dorința sau sentimentul renașterii patriei poloneze.” Sursele contemporane, atât franceze cât și rusești, explică reticența nobililor faptului că aceștia se temeau că francezii aveau să impună eliberarea șerbilor.

Poziția evreilor

Alt grup a cărui loialitate era suspectă au fost evreii. În Bielorusia, populația evreiască a fost estimată ca variind între 32.000 și 200.000. Prima împărțire a Poloniei, din 1772, crease o problemă evreiască. Ecaterina a II-a și Alexandru I au încercat, pe de-o parte, asimilarea populației evreiești și, pe de altă parte, protejarea țărănimii prin limitarea activităților economice ale evreilor. Rezultatul a fost creșterea nemulțumirii evreilor din cauza imixtiunilor în organizațiile administrative tradiționale și dezagregarea mijloacelor lor de trai, fără a se face niciun progres în vederea asimilării.

Politica lui Napoloen vis-a-vis de evrei a dat guvernului rus încă un motiv de îngrijorare. În 1806, Napoleon a cerut formarea unei Adunări a notabililor evrei din ținuturile franceze și italiene. În 1807 s-a ținut încă o adunare de acest fel, la care au fost invitați evrei din toată Europa. La acel moment, guvernul rus s-a temut că evreii vor ajunge să-l vadă pe Napoleon ca pe salvatorul și eliberatorul lor; astfel, sstrămutarea evreilor din Bielorusia a fost oprită temporar. În 1812, La Grande Armées-a folosit de evrei pentru spionaj, aprovizionare și, având în vedere cunoștiințele lor de limbi străine, pentru negoț. Dar sursele franceze și unele din mărturiile ofițerilor ruși subliniază faptul că majoritatea evreilor rămâneau loiali Rusiei. Davout, spre exemplu, a trimis un raport lui Napoleon pe 8 august din zona Smolensk, în care spune că evreii i-au indus în eroare pe francezi în mod intenționat cu privire la poziția trupelor de cazaci.

Napoleon, eliberatorul șerbilor?

Cea mai mare frică a guvernului rus era însă că Napoleon se va prezenta ca eliberator al șerbilor. Încă dinaintea invaziei au apărut zvonuri în rândul șerbilor conform cărora aceasta era intenția lui Napoleon, astfel că guvernul imperial a răspuns prin staționarea de soldați în fiecare provincie pentru a preveni orice probleme. Există dovezi care susțin că Napoleon a luat în considerare și acest pas. În timp ce se afla la Moscova a cerut să-i fie prezentate materiale privind revolta lui Pugaciov (ultima mare revoltă țărănească din Rusia).

Proclamația franceză Réponse d'un grenadier français condamna existența șerbiei în Rusia, promitea eliberarea șerbilor și făcea apel către soladții ruși pentru sprijinirea acestei cauze. Dacă s-a gândit la posibilitatea eliberării șerbilor, Napoleon nu a făcut-o și, pe când se afla în exil în Insula Sf. Elena, și-a exprimat regretele în acest sens. La întoarcerea în Franța, când s-a adresat Senatului, Napoloen a declarat că a luat această decizie pentru a preveni masacrarea proprietarilor de pământ de către șerbi. Dar după cum o arată și politica sa față de polonei și lituanieni, scopurile lui Napoleon erau limitate. El nu dorea distrugerea societății rusești sau eliminarea Țarului; el dorea înfrângerea armatei rusești pentru a-l putea obliga pe Alexandru să încheie pacea în termenii doriți de el, adică alinierea Rusiei la blocada asupra Angliei. Un apel către șerbi ar fi făcut mult mai dificile negocierile cu Alexandru.

Rezistența

Au existat revolte ale șerbilor împotriva stăpânilor în timpul invaziei, cu precădere în teritoriile ocupate de francezi, dar și în provinciile vecine. Istoricii sovietici, dar și unii istorici occidentali, au interpretat aceste revolte în termenii luptei de clase. Cum autoritatea rusească a fost restabilită destul de repede, e imposibil de știut cum ar fi evoluat situația dacă prezența franceză și haosul cauzat de invazie ar fi continuat. Mai degrabă prezența Armatei a oferit țăranilor nu inspirație ideologică, ci oportunitatea de a comite violențe sporadice.

Pe lângă acele părți ale societății care l-au sprijint pe Napoleon, au fost și indivizi care au lucrat cu francezii în timpul invaziei. Oficialii ruși din Mogilev și Smolensk au plecat împreună cu armata rusă în timpul retragerii, iar francezii au pus bazele unei administrații proprii: în Mogilev, o comisie civilă formată din opt membri și comisii similare în provincie; în Smolensk, un consiliu urban și comisari la sate. După expulzarea francezilor, cei care au ocupat funcții în administrația franceză au fost supuși unor investgații. Aproape toți au susținut că au fost obligați de francezi să lucreze cu ei împotriva voinței lor. Cu puține excepții, cei acuzați de colaboraționism au fost eliberați. Tratamentul blând al autorităților rusești față de acești indivizi sugerează că activitățile lor n-au fost considerate ca fiind o adevărată amenințare. Inclusiv sursele contemporante franceze fac comentarii la adresa ineficienței administrații și reticența celor cooptați.

Deși toți oficialii ruși s-au retras din fața francezilor, membrii clerului au rămas, în mare parte, pe loc, iar în Smolensk și Mogilev clerul a fost acuzat de colaboraționism. Cel mai cunoscut caz este cel al Arhiepiscopului Varlaam din Mogilev. Printre altele, el a fost acuzat că ar fi depus un jurământ de loialitate față de Napoleon, forțându-i pe membri tineri ai clerului să facă la fel; că a sărbătorit aniversarea lui Napoloen, spunând rugăciuni pentru el și nu pentru familia țarului. După un lung proces, Varlaam a fost găsit vinovat și forțat să se călugărească.

S-au făcut multe speculații privind motivele de trădare ale lui Varlaam. El însuși a susținut că a acționat din frică, deși alții susțineau că el a fost captivat de șarmul și personalitatea lui Napoleon, că a căutat să devină Arhiepiscopul bisericii ortodoxe atunci când teritoriile bieloruse s-ar fi unit cu Polonia. Mai mult, unii martori au susținut că Varlaam a fost tentat de promisiunea lui Napoleon că-l va face Cardinal dacă trece la catolicism.

Deși anumiți indivizi au căutat avantaje din partea francezilor, imaginea de ansamblu – dată de mărturiile contemporane și ulterioare – este aceea a mișcărilor patriotice împotriva invadatorului. E vorba de mișcările de partizani și de actele individuale de violență comise de țărani împotriva invadatorilor. Pe lângă grupurile organizate de partizani, există numeroase mărturii populare despre rezistența eroică a țăranilor. O carte cu aceste mărturii a fost pulicată cu ocazia centenarului invaziei în semn de tribut față de eroinele Rusiei: în Smolensk, o fată a dat peste doi francezi beți, i-a lovit pe amândoi cu o bâtă, le-a tăiat capetele cu propriile săbii și le-a luat armele pentru a le oferi partizanilor. O altă femeie, de data aceasta o bătrână pe nume Vasilisa, a invitat niște soldați în coliba ei, le-a dat de băut pentru a-i îmbăta, apoi a dat foc colibei. Dacă Napoloen ar fi știut de aceste femei, spunea autorul cărții, nu ar mai fi invadat Rusia!

Deși unele povești despre eroismul partizanilor și țăranilor au fost, cu siguranță, exagerate, daunele aduse francezilor nu pot fi subestimate. În districtul Sychevka din provincia Smolensk, între august și octombrie partizanii au ucis peste 3000 de membri ai Armatei, capturând alți 1000.

Practic, țăranii au fost mult mai puternic influențați de dezastrele cauzate de invazia armatei franceze decât de ideile revoluționare aduse de soldații acesteia. Baronul von Lowenstern, ce lupta în armata rusă, nota că țăranii nu credeau în demonstrațiile de fraternitate organizate de francezi, căci ”își vedeau casele distruse, soțiile și fiicele violate, bisericile pângărite, și astfel fiecare dintre ei lua arma în mână. ”

Armata lui Napoleon a intrat în Rusia cu mult mai multe provizii decât pentru orice altă campanie precedentă, dar chiar și așa avea provizii pentru doar 24 de zile. Ceea ce însemna că odată ce Napoleon s-a decis să meargă mai departe de Smolensk, exploatarea pământurilor pentru provizii era inevitabilă. Generalii francezi erau conștienți că modul de comportament al soldaților lor îi aliena pe țărani, dar nu aveau mijloacele necesare pentru a le asigura hrană prin alte mijloace.

Francezii, ”o legiune de diavoli comandați de Anticrist”

E dificil de determinat modul în care rușii îi percepeau pe soldații armatei napoloeniene cu care intrau în contact. 22.000 de prizonieri de război au trecut prin provincia Kaluga în trei luni: francezi, polonezi, italieni, austrieci, spanioli, portughezi, bavarezi, danezi, suedezi, olandezi și americani. Soldații care și-au scris memoriile după război vorbesc despre tratamentele inumane la care au fost supuși ca prizonieri de război, mai ales de către cazaci. Pe de altă parte, unii prizoneri au ales să rămână în Rusia după ce au fost eliberați, fapt ce sugerează că n-au avut parte de o experiență atât de traumatică. Heinrich Ross, un doctor german, a fost bine tratat de ruși, continuând să-și practice meseria în timpul captivității. După război, el a rămas în Rusia. Exista ideea că străinii au competențe și o capacitate mai mare de muncă la care rușii nu pot ajunge, astfel că aceștia au fost încurajați să rămână în Imperiu.

Chiar dacă abilitățile străinilor erau apreciate de guvern, la baza societății soldații străini erau priviți mai degrabă ca agenți ai Anticristului. Invazia Rusiei a trezit o reacție foarte puternică împotriva francezilor, mai ales una de ordin religios. În multe regiuni, clerul ortodox îi prezenta pe francezi ca fiind ”o legiune de diavoli comandați de Anticrist”.

Guvernul rus avea destule motive pentru a se preocupa de securitatea internă a imperiului pe timpul invaziei. Cel mai mare pericol era ca șerbii să se revolte și, într-o mai mică măsură, și evreii reprezentau o problemă. În cele din urmă, guvernul rus a respirat ușurat: prezența franceză a fost de scurtă durată, iar Napoleon nu avea decât niște scopuri limitate. În plus, francezii nu au avut nimic de oferit acelor grupuri care, în alte circumstanțe, s-ar fi dezis de loialitatea față de țar. Mai mult, indisciplina soldaților a făcut ca ”eliberatorii” să fie priviți ca inamici. La nivel popular, invadatorii puteau fi priviți inclusiv ca diavoli, dar nu toți francezii erau urâți și disprețuiți. În Rusia de vest, soldații polonezi erau chiar și mai disprețuiți. Nu toți prizonerii de război au avut de suferit, unii alegând să rămână în Rusia. Unul dintre ei a ajuns chiar profesor de franceză la Universitatea din Harkov. Despre el, un memorialist spunea că ”nu a fost dificil pentru el să devină din soldat profesor de franceză.”



www.historytoday.com

Omul care l-a învins pe Napoleon

Anul 1769 a fost unul de grație pentru continentul european. Nimeni nu și-ar fi închipuit că, în acel an, în decurs de două luni și jumătate, se vor naște doi viitori adversari pe câmpul de luptă. Acești doi oameni vor schimba major istoria Europei: unul din ei, Napoleon Bonaparte, va declanșa ceea ce se va numi Războaiele Napoleoniene, iar celălalt, Arthur Wellesley, va fi cel care îl va înfrânge definitiv pe Napoleon, în urma bătăliei de la Waterloo.

Mareșal al Marii Britanii, Arthur Wellesley, primul duce de Wellington, a fost un militar și om politic britanic, de origine irlandeză, care a devenit cunoscut odată cu desfășurarea campaniei peninsulare din timpul Războaielor Napoleoniene.

Acesta va fi comandantul armatelor aliate la Waterloo, bătălia decisivă ce va pune capăt Războaielor Napoleoniene. Arthur Wellesley va deveni de două ori prim-ministru al Marii Britanii, din partea partidului Tory și va adopta Legea Emanciparii Romano-Catolicilor în 1829. Va rămâne membru al Camerei Lorzilor și comandantul suprem al armatei britanice până la moartea sa, în 1852.

În copilărie, mama lui îl considera „prost, bâlbâit și bădăran”

Arthur Wellesley s-a născut pe 1 mai 1769 (conform certificatului de botez, mulți istorici preferând această dată), în casa din Upper Merrion Street 24 (numărul 6 în 1769)[1], Dublin, fiind al șaselea copil al primului Earl de Mornington, Garret Wesley, profesor de muzică la Colegiul Trinity din Dublin, membru al micii nobilimi anglo-irlandeze și al Annei Hill, fiica primului viceconte de Dunnagon, Arthur Hill-Trevor. La moartea lui Garret, în 1780, primul fiu al său, Richard, moștenește ambele titluri nobiliare ale tatălui său (Earl de Mornington și Viceconte Wellesley), și decide să schimbe numele familiei în Wellesley, din două motive: ori considera că acest nume are o conotație aristocratică, ori din dorința de a se dezice de pastorul metodist John Wesley[2].

Mama sa, o femeie cu principii puternic înrădăcinate, nu avea o părere foarte bună despre el, considerându-l „prost, bâlbâit și bădăran”[3], și nu credea că se va ridica vreodată la nivelul fratelui său mai mare, Richard, care va fi educat la Oxford, ajungând în cele din urmă Guvernator general al Indiei.

La vârsta de 7 ani, micul Arthur se mută cu familia sa la Londra. Motivul mutării din Irlanda în Anglia a fost acela ca odraslele familiei Wesley să nu vorbească engleza cu accent irlandez, lucru considerat de familie ca fiind un impediment într-o eventuală ascensiune pe scara socială. În capitala britanică, viitorul duce va fi educat într-o școală din cartierul Chelsea, iar după moartea tatălui său, este trimis la Colegiul Eton pentru a-și definitiva studiile. Aici se va dovedi incapabil de a se adapta rigorilor academice, nu va reuși să învețe latina sau greaca veche, și va evita în mod constant activitățile sportive, în special fotbalul.

În 1784, Arthur se retrage de la Eton, și pentru o scurtă perioadă, va avea un profesor particular. Mama sa decide să-l trimită la Bruxelles, în speranța că, „dacă fiul său tot nu a putut stăpâni greaca sau latina, măcar ar putea învața franceza”[4]. Participând la cursurile unei școli locale, va reuși să învețe franceza, vorbind-o cu accent belgian, și își descoperă poate singura moștenire de la tatăl său -interpretatul la vioară.

Intrarea în armată


În curând, tânărul Arthur se va alătura Academiei Militare de la Angers, condusă de M. de Pignerolle, o școală militară departe de prestigiul unor școli precum Sandhurst sau Saint-Cyr. La Angers, tânărul Wellesley a învățat teorii ale fortificațiilor, a luat lecții de scrimă și echitație, și poate cel mai important, și-a perfecționat limba franceză, având în vedere că la acea vreme, limba diplomației era franceza, și nu engleza, iar că în viitor, toți comandanții trupelor aliate vor fi cunoscători de limba franceză. Arthur pleacă de la Angers în 1786, M. de Pignerolle spunând despre el că „acest băiat irlandez este o mare speranță”[5]. Dacă Arthur Wellesley a fost atras de la bun început de viața militară e greu de spus, chiar pare imposibil, dar el a realizat că trebuie să-și găsească un loc de muncă sigur și bine plătit.
În 1787, Arthur Wellesley se alătură Regimentului 73 de infanterie, plătind un comision de aproximativ 400 de lire sterline, în condițiile în care salariul său ar fi fost de cinci șilingi pe zi (un sfert de liră sterlină). Această numire s-a făcut în urma intervenției fratelui său mai mare pe lângă viceregele Irlandei, ducele de Rutland. La scurt timp însă, în octombrie 1787, ducele de Rutland decedează, iar locul său este luat de marchizul de Buckingham, care îl numește ca adjunct pe viitorul duce de Wellington. În ziua de Crăciun a anului 1787, Wellesley intră în Regimentul de infanterie 76, devenind locotenent, iar la scurt timp, în ianuarie 1788 se va transfera în Regimentul 41 de infanterie pentru a evita plecarea în India. În iunie 1789 se va transfera din nou, de această dată în Regimentul 12 de cavalerie.

După acest moment, Arthur își începe ascensiunea politică, fiind ales în Parlamentul irlandez, unde va ține câteva cuvântări, una din ele fiind o condamnare la adresa Franței revoluționare pentru invadarea Olandei și încarcerarea regelui Ludovic XVI. Viața tânărului ofițer nu se reducea la treburile militare și parlamentare, ci avea și o viață socială, încercând să-și găsească o soție. Astfel, o va curta pe Catherine (Kitty) Pakenham, a doua fiica a lui Edward Pakenham, al doilea baron de Longford și căpitan în Royal Navy. Deși potrivit rangului, cei doi s-ar fi potrivit, părinții femeii au refuzat să accepte o astfel de căsătorie, motivând ca tânărul Wellesley nu are bani și nici perspective foarte îmbucurătoare. Această decepție în dragoste îl va face să abandoneze pasiunea pentru jocurile de noroc și să se concentreze asupra carierei militare.

Cariera militară va evolua constant, prin cumpărarea de grade, ajungând ca în 1793, Arthur Wellesley sa fie maior în Regimentul 33 de infanterie; în același an va deveni locotenent-colonel al aceluiași regiment.

În cadrul campaniei din Flandra (1794-1795), Wellington va participa la primele sale acțiuni militare. Armata britanică nu va avea succese notabile, dar tânărul locotenent-colonel va învăța ceva important, și anume că această campanie l-a învățat ce să facă, și ce nu, „ceea ce este o lecție extrem de valoroasă”[6]. Întors în Irlanda, își va relua scaunul de parlamentar și va încerca să obțina poziția de secretar (ministru) de război în guvernul irlandez. Nu va reuși să obțină această poziție, deși inițial era foarte optimist, dar i se va propune o poziție mult inferioară pe care Arthur o va refuza. Aceste eșecuri îl vor determina pe acesta să accepte plecarea în India, în 1796, fiind promovat la gradul de colonel.

Ajuns în India, la Calcutta, în februarie 1797, tânărul colonel va fi trimis într-o scurtă expediție în Filipine, iar la reîntoarcerea sa, în noiembrie 1797 va afla că fratele său Richard a fost numit guvernator al Indiei. Acest lucru i-a permis să-și exploateze talentele, își va schimba numele în Wellesley și se va pregăti pentru al patrulea război anglo-mysor.

Arthur Wellesley primește comanda unei divizii, iar armata britanic îl va înfrânge pe sultanul statului Mysore, în urma bătăliei de la Seringapatam. În urma acestui succes, va fi numit guvernator al Mysore în 1799 și devine comandant suprem al armatei în campaniile contra Confederației Maratha. Între războiul cu statul Mysore și cel cu confederația Maratha, Wellesley va fi promovat până la rangul de general-maior. În august 1803 izbucnește al doilea război între britanici și Maratha, pe care Wellington îl va tranșa în favoarea țării sale, în urma a trei victorii importante: Assaye, Argaum și Gawilghur, și tot el va fi cel care va negocia pacea.

Wellington vs. Napoleon


În iunie 1804, Arthur cere permisia de a se întoarce în Marea Britanie, pe care o și obține, plecând odată cu fratele său, al cărui mandat de guvernator se termina, în martie 1805. Pentru serviciile aduse coroanei britanice în India, el va fi înnobilat, devenind Cavaler al ordinului de Bath. Pe drumul de întoarcere, Arthur se va opri pentru puțin timp pe insula Sfânta Elena, unde-și va găsi exilul Napoleon Bonaparte.

La revenirea în Anglia, sarcinile militare ale lui Wellesley au fost minore. A comandat o brigadă într-o scurtă expediție în nordul Germaniei, în anul 1805. De asemenea, a cerut-o din nou în căsătorie pe Kitty Pakenham, iar părinții ei au acceptat de această dată, având în vedere poziția viitorului lor ginere. În același timp, cariera sa politică avansa încet, dar sigur: devine membru al Parlamentului din partea partidului Tory și va deveni secretar-șef al Irlandei sub conducerea Ducelui de Richmond.

În mai 1807, aflat în Irlanda, Arthur află de expediția britanică ce se pregătea pentru intervenție în Danemarca, și decide să părăsească toate funcțiile politice pentru a se alătura corpului expediționar, din care primește comanda unei brigade, cu care va lupta în a doua bătălie a Copenhagăi. În luna septembrie este promovat la gradul de general-locotenent, iar în iunie 1808 primește comanda a 9.000 de oameni pentru a ataca coloniile spaniole din America de Sud, dar acțiunea este deturnată spre Portugalia, începând astfel celebra campanie peninsulară a viitorului duce de Wellington.

În 1809, Wellesley are parte de câteva victorii asupra francezilor, la Vimeiro și Roliça, dar o eventuală urmărire a trupelor franceze nu este aprobată de superiorii săi, aceștia preferând să semneze Convenția de la Sintra. După evacuarea Spaniei de către britanici, el a reușit să-i convingă să reînceapă ostilitățile, considerând că Portugalia mai poate fi ținută departe de influența napoleoniană. Aceste acțiuni i-au convins pe britanici, iar Wellesley a fost numit comandant suprem al forțelor britanice din Portugalia.

În aprilie 1809, Wellesley debarcă la Lisabona, preia comanda trupelor și îi alungă pe francezi de pe teritoriul Portugaliei. După acest succes, viitorul duce pătrunde în Spania, dar în ciuda victoriei de la Talavera (27-28 iulie), armata anglo-spaniolă nu va reuși să cucerească Madridul. În următorii doi ani, Wellesley va avea de-a face cu două invazii franceze, de fiecare dată reușind să-i alunge pe francezi din Portugalia.

În 1812, marchizul de Wellington reușește să-i înfrângă pe francezi la Salamanca, deschizându-și astfel drumul spre capitala Spaniei, Madrid. Totuși, nu va reuși să cucerească fortăreața Burgos, în parte datorită lipsei armelor de asediu, iar armata sa se va retrage în Portugalia.

În 1813, Wellington pătrunde din nou în Spania, și înfrânge armata regelui Joseph Bonaparte la Vitoria. Această victorie însă a fost sărbătorită în exces de trupele britanice care s-au îmbătat și le-au permis francezilor să scape, fugind în Pirinei. Referindu-se la starea trupelor sale, Wellington le-a numit „scursurile pământului”[7]. Această victorie a încurajat alianța europeană anti-napoleoniană să intensifice acțiunile pentru eliminarea lui Napoleon. Unele succese inițiale din Pirinei ale mareșalului francez Nicolas Jean-de-Dieu Soult nu l-au împiedicat pe Wellington să cucerească orașele spaniole Pamplona și San Sebastian. Când s-a instalat primăvara, Wellington pătrunde în Franța, și la 10 aprilie 1814 intră în Toulouse, astfel încheiându-se războiul peninsular. Cu patru zile înainte, Napoleon abdicase. Ca urmare a succeselor sale militare și deja având gradul de mareșal, Wellington devine duce și primește un dar din partea națiunii, în valoare de 500.000 lire sterline[8]. În urma abdicării lui Napoleon, noul duce este numit ambasador al Marii Britanii pe lângă curtea regelui francez Ludovic XVIII, iar în februarie 1815 preia portofoliul afacerilor străine la Congresul de la Viena.

La 1 martie, Napoleon Bonaparte debarcă în Franța, și începe perioada „celor 100 de zile”. Ducele de Wellington împreună cu mareșalul prusac Gebhard Leberecht von Blücher îl vor înfrânge pe Napoleon la Waterloo, în data de 18 iunie, ceea ce a pus definitiv capăt Războaielor Napoleoniene. După această bătălie, Wellington ar fi spus: „Sper ca această să fi fost ultima mea bătălie”[9].

Viața politică


În 1818, ducele de Wellington se întoarce acasă, iar un an mai târziu va reintra în politică. Împreună cu Robert Peel, va fi unul din liderii proeminenți ai Partidului Tory în următorul deceniu și jumătate. Wellington va avea dispute politice cu unul din colegii săi de partid, George Canning. Acesta va retrage Marea Britanie din sistemul de alianțe europene[10], lucru pe care Wellington l-a considerat ca fiind greșit, și va încerca să repare imaginea Regatului Unit la Congresul de la Verona din 1822. În aprilie 1827, adversarul său, George Canning, va fi desemnat prim-ministru de către regele George IV, lucru care a provocat demisia în masă a mai multor membri ai guvernului, în frunte desigur, cu Wellington și Peel[11], primul renunțând și la comanda armatei. Însă acest cabinet Canning nu va rezista decât până în august 1827, la moartea prim-ministrului. El va fi urmat de vicecontele Goderich, care, la rândul său, va depune mandatul rapid, în ianuarie 1828. Astfel, regele se vede nevoit să-i ceară ducelui de Wellington formarea unui nou cabinet, la 9 ianuarie 1828.

Ducele de Wellington devine astfel primul prim-ministru de descendență irlandeză. Primul lucru pe care îl va face nou prim-ministru va fi acela de a reunifica Partidul Tory, prin împăcarea cu partizanii lui Canning, conduși de William Huskisson, dar și îndepărtarea „ultra-toriștilor„ care se dovedeau a fi incompatibili cu politica ducelui de moderație. Va reforma Legea Grâului, care interzicea importul de grâu la prețuri mai mici, aceasta fiind chiar mai liberală decât el, sau cei cu interese în domeniul agricol ar fi dorit-o. La scurt timp de la preluarea mandatului, va intra în conflict cu grupul lui Huskinsson, pe marginea reformei parlamentare.

Ducele va deveni un avocat al catolicilor, în încercarea lor de a primi drepturile ce li se cuveneau ca cetățeni ai Marii Britanii. În august 1828, prim-ministrul începe campania pentru promovarea Legii de Emancipare a romano-catolicilor, în parte și datorită alegerii în sudul Irlandei ca parlamentar, a unui catolic – Daniel O’Connell. Va reuși să-l convingă pe Robert Peel, președintele Camerei Comunelor, de nevoia adoptării acestei legi, dar și pe regele George IV. Desigur, au existat contestatari și în interiorul partidului, acei „ultra-toriști”, care au refuzat să accepte legea. Cu toate aceste împotriviri, legea va fi votată în aprilie 1829, marcând astfel cea mai strălucită victorie politică a Ducelui de Wellington.

În perioada 1829-1830, noul lider Whig, Charles Grey, al doilea Earl Grey, va sprijini orice tentativă de reformă parlamentară. Wellington vedea orice fel de reformă parlamentară ca fiind o sinucidere constituțională, având în vedere Revoluția burgheză din Franța, dar și alegerile generale ce au urmat decesului regelui George IV. Cabinetul Wellington, care menținea politica de limitare a reformelor, va pierde votul de încredere al celor două camere pe data de 15 noiembrie 1830, iar a doua zi, Ducele de Wellington își depune mandatul. Următorul prim-ministru va fi Charles Grey.

În mai 1832, Guvernul Whig al lui Grey va supune celor două camere Legea privind reforma parlamentară, dar va eșua de două ori în Camera Lorzilor. În aceste condiții, regele va refuza să creeze noi lorzi pentru ca legea să fie adoptată, și îi propune lui Wellington formarea unui nou cabinet Tory. Acesta va fi incapabil de a forma cabinetul, iar regele William IV îi cere formarea guvernului tot lui Charles Grey. Legea va fi în cele din urmă adoptată, ceea ce va provoca, într-o oarecare măsură, antipatia populației pentru Ducele de Wellington, care s-a opus cu toată tăria adoptării acestei legi. De asemenea, se va declara un adversar înfocat al Legii privind emanciparea evreilor, care, în mod evident nu va fi adoptată. Porecla sa, „Ducele de Fier”, îi va fi atribuită în această perioadă tumultoasă (1830-1832), după ce geamurile casei sale vor fi sparte de mai mulți demonstranți, pe 27 aprilie și 12 octombrie 1831.

În 1834, regele William IV demite guvernul Whig și îi propune Ducelui să preia funcția de prim-ministru. Acesta refuză, considerând că Robert Peel ar fi mai indicat pentru o astfel de poziție, dar, cum acesta era plecat în Italia, Wellington va conduce guvernul timp de câteva săptămâni. Va fi numit totuși ministru de externe (1834-1835) în guvernul Peel și ministru fără portofoliu (1841-1846). O greșeală a Ducelui a fost aceea de a menține comanda armatei, într-un timp în care era nevoie imperioasă de reforme. Totuși, din punct de vedere militar, a mai strălucit încă o dată în 1848, când calmul său în a trata o posibilă mișcare cartistă a fost decisiv pentru evitarea violenței, el organizând forțele armate ce urmau să apere Londra. După 1846, Ducele se va retrage din viața publică, iar Apsley House din Piccadilly va fi frecventată de liderii tuturor partidelor care continuau să-l consulte pe Duce.

Wellington în memoria colectivă a britanicilor: „învingătorul cuceritorului lumii”

Arthur Wellesley, primul duce de Wellington a decedat la 14 septembrie 1852 la Castelul Walmer, reședința sa favorită, în urma unui atac cerebral. A avut parte de funeralii de stat, iar la 14 noiembrie 1852, sicriul său a fost depus în Catedrala Sfântul Paul.

Pentru a-i onora memoria, Regimentul 33 de infanterie în care a servit și Ducele, a primit numele de „Ducele de Wellington” la data de 18 iunie 1853.

Rămas în istorie ca „învingătorul cuceritorului lumii”[12], Arthur Wellesley, primul duce de Wellington, nu a fost doar atât. Deși ironizat de Napoleon[13], el se va dovedi un militar remarcabil, un fin tactician, preocupat în permanență de moralul trupelor sale în orice moment al campaniilor sale. Totuși, nu se va dovedi un politician la fel de abil, având câteva derapaje în viața sa politică, nereușind să stăpânească în totalitate pârghiile vieții politice sau ale partidului său.

Ducele de Wellington a fost și va rămâne o mare personalitate a Angliei, un om respectat pentru faptul că a dat totul pentru patria sa. Exact cum i se cuvine unui erou național.

Un spion al lui Napoleon al III-lea la curtea lui Carol I

Napoleon Bonaparte văzut ca Anticristul în Ţările...
La începutul secolului XIX, viaţa şi faptele lui Napoleon sunt privite în Principatele Române prin prisma unui ortodoxism profound. Datorită faptului că Revoluţia Franceză a luptat pentru religia raţiunii împotriva religiei lui Dumnezeu, oamenii culţi din Principate, care în general erau clerici, vedeau Revoluţia Franceză ca pe o Apocalipsă, iar pe Napoleon, Anticristul.

Printre cei care au scris în Principate despre evenimentele din Europa la începutul secolului XIX, evenimente dominate de figura lui Napoleon Bonaparte, se număra Nicolae Stoica de Haţeg în „Cronica Banatului“; Zilot Românul în „Înainte de Tudor Vladimirescu.1800-1821. Ultima cronică română din epoca Fanarioţilor“.

„Cronica Banatului“ este opera de căpetenie a lui Nicolea Stoica (de Haţeg), la care a lucrat aproape doi ani, în 1826 şi 1827, cu unele reveniri asupra ei până în anul 1829, pe măsură ce cronicarul îşi amintea evenimente omise sau intră în posesia unor noi izvoarea. Privitor la istoria universală, autorul aminteşte despre Revoluţia franceză şi despre războaiele lui Napoleon. Faţă de revoluţia din Franţa cronicarul se situează pe poziţii de totală condamnare. Atitudinea sa este explicabilă: revoluţionarii francezi erau duşmani ai Imperiului Habsburgic, iar Nicolae Stoica era din Banat, care aparţinea de Imperiul Austriac. Valoarea cronicii este mare datorită ştirilor cu caracter politic şi militar şi a informaţiilor amănunţite despre unităţile participante şi comandantii lor, despre luptele purtate.

Evenimentele de istorie universala, dominate de figura lui Napoleon, sunt inspirate în cronică dintr-una din broşurile care circulau pe atunci în limbi străine, dar şi în limba română, care îi erau cunoscute lui Stoica, două figurând chiar în biblioteca sa. Câteva din aceste broşuri ar fi putut fi: „Napoleon Bonaparte ce au fost şi ce iaste. O întocmită arătare despre viaţa şi faptele sale“, apărută la Buda în 1815; „Viaţa împăratului Bunăparte“ apărută la Sibiu în 1810.

Referitor la Napoleon, cronica începe prin a prezenta marea acţiune socială ce avuse loc în Franţa şi anume Revoluţia franceză. Cum am precizat deja, revoluţia din Franţa a fost privită doar din perspective negative. Este precizat faptul că legile şi religia au fost încălcate, iar numele zilelor şi lunilor au fost schimbate. Se mai precizează că această revoluţie a deranjat pe ceilalţi mari împărati ai Europei, aceştia pornind război împotriva Franţei[1]. Este prezentată cu lux de amănunte campania lui Napoleon din Egipt şi este facut cunoscut chiar numele unui general francez: Kleber[2]. Deasemenea este prezentată cu o remarcabilă precizie pentru acea perioadă, campania din Italia, care se finalizează cu pacea de la Campo-Formio. Este precizat chiar şi faptul că Franţa şi Austria au semnat pacea de la Luneville[3].

Următoarele campanii prezentate la fel de precis sunt cele din 1805-1807 când Napoleon învinge din nou coaliţia, şi totul se termină cu semnarea tratatului de pace cu ţarul rus Alexandru la Tilsit, în februarie 1807[4]. Napoleon şi cu Alexandru se înţeleg şi fiecare ocupă teritoriile pe care le cucerisera până la semnarea păcii.

Următorul lucru remarcabil al acestei cronici este prezentarea conducerii armatei franceze în campania din Rusia, pe regimente şi batalioane. Aşadar mai aflăm numele unor mareşali francezi: conducătorul cavaleriei este Murat, Ney conduce corpul al III-lea de armată, Davoust conducea corpul I de armată, polonezul Poniatovschi conducea corpul V de armată, Oudinot conducea corpul II de armată, iar MacDonald corpul X de armată[5]. Campania din Rusia este prezentată cu multe amănunte privitoare la tacticile şi strategiile militare folosite.

Un alt contemporan român ce a scris despre ceea ce se întampla în Europa şi în Principate la începutul secolului al XIX-lea, este Zilot Românul. Memoriile sale au fost publicate pentru prima dată de B. P. Hasdeu în anul 1884.

Zilot Românul este un pseudonim[6], căci în acei ani majoritatea cei ce scriau în Principate nu-şi notau operele, sau şi le notau sub un pseudonim, fapt explicat prin frica persecuţiilor din partea administraţiei fanariote.

Numele său adevrat era Ştefan Fănuţă, şi în urma cercetarilor s-a stabilit că el s-a născut la 27 decembrie 1787, undeva pe lângă Bucureşti[7].

Opera lui Zilot Românul debutează cu a doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti (1796-1797), prezentând şi începutul revoltei lui Pazvantoglu împotriva puterii centrale otomane. În continuare este prezentată situaţia ţărilor în timpul domniei lui Alexandru Moruzi (28 februarie 1799- 8 octombie 1801); a treia domnie în Muntenia a lui Mihai Şuţu (8 octombrie 1801- 10 mai 1802); domnia lui Constantin Ipsilanti, al cărei debut este marcat de puternicul cutremur de pământ de la 14 octombrie 1802. Cronicarul acordă mult spaţiu războiului ruso-turc din anii 1806-1812, accectuând rolul jucat de Napoleon Bonaparte în acest eveniment, prezentând de asemenea situaţia nesigură a domnitorilor din cele doua Principate şi împrejurările încheierii păcii din 1812 dintre ruşi şi turci. Opera sa cuprinde evenimetele dintre anii 1796-1823.

În text se precizează faptul că la începutul secolului al XIX-lea, în Europa domnea neliniştea, aceasta fiind provocată de împăratul francezilor, Napoleon. Zilot Românul afirma că acesta, „din om prost din insula Corsica“, prin intermediul Revoluţiei franceze ajunge împăratul Franţei, alungând pe regele ce domnise până atunci. Apoi se vorbeşte despre prestigiul lui Napoleon spunându-se că are mult victorii pe câmpul de luptă, în special asupra germanilor, acest fapt înfricoşând pe restul europenilor, singurii capabili de a se opune francezilor fiind ruşii[8].

Autorul consideră că Napoleon dorea o alianţă cu Turcia împotriva Rusiei, dar nu din sinceritate ci din interes, turcii hotărând să fie în relaţii bune şi cu ruşii, căci aceştia erau mult mai aproape decât francezii de graniţele otomane[9].

Sunt prezentate pe scurt şi împrejurările păcii de la Bucuresti din 1812. Astfel, datorită faptului că Napoleon porneşte război împotriva ruşilor, aceştia sunt nevoiţi să se retragă din Principate, pentru a face faţă mai bine armatei franceze, încheind pacea cu turcii, dar luând de la aceştia Basarabia[10].

Despre valoarea scrierii lui Zilot Românul ca document al istoriei ţării, vorbeşte interesul manifestat de istorici pentru informaţiile pe care le conţine şi pe care le-au folosit în operele lor, dedicate sfârşitului epocii fanariote în Principate. Stau mărturie lucrările lui B. P. Haşdeu, Gr. Tocilescu, V. A. Urechia, Ionescu-Gion, A. D. Xenopol, Andrei Oţetea, Mircea T. Radu, etc.

Ce a căutat măreţul Napoleon în Egipt?
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-cautat-maretul-napoleon-egipt„Aş fi vrut sã desenez totul şi nu îndrãzneam sã mã apuc de lucru. Simţeam cã, neputând sã mã ridic la înãlţimea celor pe care le admiram, diminuam ceea ce voiam sã imit. Nicãieri nu am fost înconjurat de atâtea obiecte în stare sã-mi exalteze imaginaţia. Aceste monumente, care marcau respectul datorat sanctuarului divinitãţii, erau cãrţile deschise din care s-a dezvoltat ştiinţa, unde a fost dictatã morala, unde au fost profesate artele utile. Totul vorbea, totul era animat şi mereu în acelaşi spirit”.


Astfel descria Dominique Vivant Denon (1747-1825), artist plastic şi scriitor francez ataşat armatei lui Napoleon Bonaparte, sentimentele pe care le trãia la întâlnirea cu mãreţia ruinelor Egiptului.
Înfiinţarea Institutului Egiptului de la Cairo, în august 1798, i-a permis lui Vivant Denon sã devinã membru al Secţiei de literaturã şi artã, dupã ce în 1787 fusese ales membru al Academiei Regale de Picturã şi Sculpturã, şi sã participe la editarea marii lucrãri istorice Description de l’Égypte, ou Recueil des observations et des recherches qui ont été faites en Égypte pendant l’expédition de l’armée française, cunoscutã cu denumirea mai scurtã Description de l’Égypte (Descrierea Egiptului). Numit director al Muzeului Central al Republicii (devenit apoi Muzeul Regal de la Luvru), Vivant Denon va publica în 1802 propria sa lucrare în douã volume, sub forma unui jurnal al expediţiei: Voyage dans la Basse et la Haute Égypte pendant les campagnes du général Bonaparte.
Este semnificativ pentru episoadele de glorie ale istoriei cã, dintr-o campanie militarã cum a fost cea francezã din Egipt (1798-1802), a rãmas ca eveniment remarcabil descoperirea Stellei de la Rosetta şi, în general, trezirea interesului pentru antichitatea Egiptului. Rezonanţa istoricã a bãtãliei navale de la Abukir sau controversele nãscute în jurul cauzelor expediţiei militare franceze în Egipt pãlesc în faţa ecoului multisecular pe care l-au avut informaţiile istorice, ştiinţifice şi culturale aduse în Europa de echipa savanţilor francezi care a însoţit campania militarã. Existã chiar opinia cã una dintre motivaţiile expediţiei militare a fost exploatarea culturalã a unui trecut fascinant, cunoscut din opera autorilor elini, la fel cum cei mai mulţi autori subliniazã cã în calculele fãcute de generalul Bonaparte intra şi proiectul unor cuceriri în Orient asemãnãtoare celei a lui Alexandru cel Mare, pânã în India.
Într-adevãr, analiza motivaţiilor campaniei generalului Bonaparte în Egipt şi Siria trezeşte în continuare dezbateri, datoritã aspectelor sale militare ilogice. Din punct de vedere strategic, ideea dominantã era aceea a blocãrii intereselor britanice în Orient, dupã ce Marea Britanie suferise pierderea importantã a coloniilor americane. Camera de comerţ din Paris înregistrase, încã din 1790, douã memorii ale agenţilor francezi de la Alexandria prin care se cerea o expediţie militarã în Egipt cu scopul „blocãrii comerţului britanic spre India”1, la care a apãrut ca motivaţie suplimentarã şi faptul cã Alexandria este slab apãratã şi uşor de cucerit. Charles Esdaile, profesor de istorie la Universitatea din Liverpool, adaugã şi un argument discutabil, la fel de marginal, acela al protejãrii comerţului Franţei cu bumbacul cultivat în Egipt.
Mult mai importantã se dovedeşte peste timp proiecţia politico-militarã a Franţei din acea perioadã, ilustratã cel mai bine de concepţia lui Charles-Maurice de Talleyrand. Ales membru al Institutului Franţei în iulie 1797, Talleyrand prezintã academiilor lucrarea „Eseu despre foloasele ce se pot trage de pe urma unor noi colonii” (Essai sur les avantages retirer des colonies nouvelles), în care pleda pentru nevoia de a se asigura resurse din colonii, pe fondul pierderii de cãtre Anglia a coloniilor americane3. Douã sãptãmâni mai târziu era numit de cãtre Directorat ministru al Relaţiilor externe. În aceeaşi searã îi scrie generalului Bonaparte (scrisoarea din 24 iulie 1797), enunţând explicit importanţa rezultatelor militare în negocierile de politicã externã şi sugerând subtil simbioza între gloria militarã şi mijloacele pe care aceasta le pune la dispoziţia politicii externe4. Mai simplu spus: o alianţã politico-militarã, între militarul cel mai activ şi ministrul de Externe.
Impresia lui Talleyrand despre generalul zilei era cât se poate de lucidã şi rece: „Tânãrul general Bonaparte, care de doi ani ocupã cu atâta strãlucire scena mondialã, nu voia sã se piardã în mulţimea simplilor generali; el voia sã ţinã opinia publicã cu respiraţia tãiatã şi sã continuie sã atragã privirile asupra lui”5. În condiţiile în care Directoratul plãnuia o expediţie militarã în Irlanda şi îi ordonase lui Napoleon Bonaparte sã pregãteascã acţiunea, generalul refuza cu încãpãţânare şi cerea insistent mutarea campaniei în Orient: „Nu e departe timpul când vom simţi cã, pentru a distruge cu adevãrat Anglia, va trebui sã punem mâna pe Egipt”6. În legãturã cu motivele expediţiei în Egipt, Talleyrand aduce douã argumente: 1. Dorinţa de glorie a lui Napoleon şi planurile sale mãreţe de transformare a Imperiului Otoman într-o republicã „una şi indivi­zibilã”, şi 2. Dorinţa Direc­t­oratului de a se debarasa de un om „care îi fãcea umbrã”, cauzã a cedãrii la insistenţele sale şi a aprobãrii expediţiei.
Charles Esdaile urmãreşte gândirea strategicã a generalului Bonaparte în zona planificãrii militare. Operaţiunea din Egipt trebuia sã fie anticipatã de cucerirea insulei Malta, pentru a bloca flota britanicã de la Gibraltar, şi a insulelor Ioniene, pentru a le transforma în baze navale ale flotei franceze trimise în Egipt. Din punct de vedere tactic, transferarea unei armate numeroase cu o flotã dintr-o parte a Europei în capãtul estic al Mediteranei a fost o mişcare importantã, dar şi foarte riscantã. Istoricul britanic considerã cã raţiunile acestei expediţii erau eronate, în primul rând din punct de vedere militar, pentru cã Anglia va reacţiona pe mare, tãind legãturile armatei franceze, şi în al doilea rând pentru cã expediţia militarã francezã nu deranja prea mult comerţul cu India, în condiţiile în care la acea datã nu se punea problema Canalului Suez8. Dar Esdail conchide cã principala motivaţie a expediţiei a fost un calcul politic din partea tânãrului general: „Pornit de la Napoleon, planul pare a fi fost ca acesta sã-şi ducã armata în Egipt, sã trimitã flota francezã înapoi în siguranţã la Corfu, sã asigure câteva victorii imediate şi apoi sã se strecoare înapoi în Franţa cu o fregatã rapidã, astfel încât sã exploateze fructele triumfului sãu aparent”9. Într-adevãr, la întoarcerea în Franţa, în august 1799, gloria generalului Bonaparte era legatã de marile descoperiri culturale ale savanţilor trimişi în Egipt, şi nu de victoriile sale militare, altfel îndoielnice.
Interesul pentru descifrarea hieroglifelor explodeazã la sfârşitul secolului al XVIII-lea, odatã cu descoperirea în zidul fortului de la Rosetta (El Rachid) a celebrei stelle de bazalt negru, conţinând textul unui omagiu adresat faraonului Ptolemeu V Epifanul inscripţionat cu trei tipuri de scriere: hieroglificã, demoticã şi elinã. Descoperirea a fost fãcutã de militarii cãpitanului de geniu François-Xavier Bouchard în august 1799, spre sfârşitul cãlãtoriei lui Dominique Vivant Denon, care s-a desfãşurat între 19 mai 1798 şi 9 octombrie 1799. Când ajunge în iulie la Rosetta, port fortificat, Denon face o descriere a localitãţii: „un grup de case care formeazã un fel de burg, apoi un spaţiu gol între acesta şi portul devastat de rãzboi”, nimic mai mult şi face afirmaţia care ţine atât de ironia istoriei, cât şi de farmecul şi valoarea ei în destinul umanitãţii: „Rosetta nu oferã nici un monument deosebit” (Rosette n’offre aucun monument curieux).

Napoleon învăţa engleza pe insula Sfânta Elena. Caietul cu exerciţiile sale - scos la licitaţie

Cele 35 de zile ale lui Napoleon în MoscovaÎn 23 iunie 1812, cea mai impresionantă armată a timpurilor moderne, cunoscută în istorie drept La Grande Armée, trece Niemenul. Cei peste 430.000 de soldaţi care vorbesc 12 limbi diferite ignoră obiectivul acestei adevărate aventuri şi-l urmează orbeşte pe Napoleon, ce-şi propune să reconstituie o Polonie "de la Poznan la Danzig şi Vilna". Ordinul de zi pe care-l redactează este pretenţios: "Soldaţi! Cel de-al doilea război pentru Polonia a început. Primul s-a terminat la Friedland şi Tilsit. La Tilsit, Rusia a jurat alianţă eternă cu Franţa şi război Angliei. Ea încalcă azi jurămintele pe care le-a făcut (...). Ea ne plasează acum între dezonoare şi război. Alegerea va fi fără echivoc. Să trecem deci Niemenul! Cel de-al doilea război pentru Polonia va fi la fel de glorios pentru armata franceză ca şi primul. Dar pacea pe care o vom încheia va conţine garanţii şi, totodată, va pune capăt influenţei nefaste pe care o exercită Rusia de peste 50 de ani în toate problemele Europei". Numai că Napoleon nu se opreşte la Vilna, ci avansează. Tentaţia de a cuceri imensul imperiu al "fratelui" Alexandru este prea mare, iar Moscova este din ce în ce mai aproape. Chiar dacă Petru I mutase, în 1712, capitala în oraşul ridicat de el pe malurile Nevei, Moscova nu încetase niciodată să fie inima Rusiei. În conştiinţa poporului rus, Moscova, dar în special Kremlinul, jucase întotdeauna un rol deosebit, sacru, simbolizând puterea legitimă a vechii, bătrânei Rusii. Când Napoleon se îndreaptă spre Moscova, este convins că soarta acestui oraş va decide şi soarta campaniei sale...

"Torentul absorbit de burete"
În 9 septembrie, Napoleon se află deja în Mojaisk. El suferă din cauza vremii umede şi face o laringită. Pentru a se reface are nevoie de încă trei zile, însă în 13 septembrie el îşi ajunge din urmă armata, care se deplasează în direcţia Moscovei. Noaptea de 13 spre 14 septembrie el o petrece în Viazma.
În acest timp, mii de răniţi ruşi afluesc către Moscova, fiind urmaţi de ţărani înnebuniţi de groază, care declară că francezii înaintează din toate părţile şi dau foc satelor prin care trec. Moscoviţii care nu au apucat să se refugieze intră iar în panică, în ciuda proclamaţiilor încurajatoare afişate de Fiodor Rostopcin, guvernatorul Moscovei. Cererile repetate pe care i le face Kutuzov de a-i trimite cai şi căruţe rămân fără răspuns.
La Moscova, mii de vizitii şi de furgoane transportă bunurile de preţ din cele trei catedrale patriarhale ale Kremlinului, mănăstiri, biserici, muzee, tone de documente, provenind din diverse arhive oficiale. Cu 15 zile înainte ca Napoleon să intre în oraş, arhivele Senatului legislativ, ale Departamentului pentru Afaceri Străine, ale Ministerului de Finanţe sunt deja la adăpost.
La capătul câtorva săptămâni de tensiune, Fiodor Rostopcin începe să-şi piardă sângele rece. Veştile de la Kutuzov sunt destul de neliniştitoare, aşa că el îşi face un plan: acela de a transforma oraşul într-o maşină infernală, a cărei explozie ar urma să-l nimicească pe Napoleon. Dacă inamicul ar scăpa şi de această primejdie, ar rămâne fără adăpost şi mijloace de subzistenţă. Planul lui Rostopcin este, cu toată monstruozitatea lui, admirabil pentru că, în acest fel, ţarul nu este obligat să încheie o pace ruşinoasă pentru Rusia. Mai mult, Napoleon ar fi cel acuzat de distrugerea Moscovei, aşa cum fusese acuzat şi de incendiul de la Smolensk.
În dimineaţa zilei de 11 septembrie, Serghei Glinka, editorul revistei Russkii vestnic (Mesagerul rus), vine să-l viziteze pe Rostopcin la reşedinţa acestuia din Sokolniki, aflată la sud-vest de Moscova. "Spuneţi-mi sincer, conte, îl întreabă el pe Rostopcin, Moscova va fi cedată cu sau fără vărsare de sânge?".
"Fără vărsare de sânge", răspunde laconic Rostopcin. În dimineaţa următoare, guvernatorul îşi ia rămas bun de la soţia sa şi de la cele trei fiice cu lacrimi în ochi. El le spune că este posibil să nu se mai revadă niciodată, întrucât el a decis să rămână în oraş.
În 13 septembrie, după o scurtă întrevedere cu guvernatoul Moscovei, Kutuzov le ordonă şefilor corpurilor de armată să se reunească la ora 14, într-o căsuţă simplă, o izba rusească la Fili. În jurul său se află Barclay de Tolly, Dohturov, Uvarov, Ermolov, Ostermann - Tolstoi. Miloradovici nu poate participa, întrucât el se află în ariergardă, ţinându-i sub observaţie pe francezi, dar îl trimite ca reprezentant al său pe Raevski. Soseşte în grabă şi Bennigsen, care trecuse în revistă aripa stângă a armatei. Kutuzov supune dezbaterii problema dacă armata e capabilă să dea o nouă bătălie sau să se retragă, lăsând oraşul în mâinile lui Napoleon.
Bennigsen, Uvarov, Dohturov, Ermolov se pronunţă în favoarea unei noi bătălii. Mai precaut, Barclay de Tolly se pronunţă pentru retragere întrucât, după părerea sa, armata rusă ar putea fi distrusă. Chiar dacă abandonul vechii capitale e penibil, armata rusă şi-ar putea salva forţele, dar şi capacitatea de manevră.
Bennnigsen ţine un mic discurs, subliniind că abandonarea Moscovei ar produce efecte dezastruoase asupra moralului armatei, dar şi al naţiunii. El propune ca pe timpul nopţii să fie deplasate câteva corpuri de armată către aripa stângă a liniilor ruseşti, pentru a lansa în zori un atac-surpriză asupra francezilor.
Barclay ripostează, subliniind că este prea târziu pentru a modifica dispozitivul de luptă. Discuţiiile devin însă aprinse, astfel că bătrânul generalissim le pune capăt cu o concluzie neaşteptată: "Prin puterea încredinţată de ţar şi de patrie, ordon deci retragerea ! Am conştiinţa responsabilităţii pe care mi-o asum, dar mă sacrific pentru binele patriei mele".
Cunoscând rapiditatea cu care se deplasează Napoleon, el dă impresia că se îndreaptă spre Riazan, pentru a-l atrage pe acesta spre Moscova. În cuvântul său, Barclay de Tolly lansase deja ideea că ocuparea Moscovei ar putea fi începutul sfârşitului pentru La Grande Armée. Kutuzov exprimă aceeaşi idee de o manieră frapantă: "Vă temeţi de retragere, dar eu consider acest lucru ca pe o minune, care va salva armata. Napoleon este ca un torent năvalnic, ce nu poate fi oprit. Moscova va fi însă buretele care îl va absorbi".
Câteva ore mai târziu, el îi trimite un mesaj lui Rostopcin prin care îl anunţă că a decis să abandoneze Moscova fără luptă.
Moscova e pregătită să-şi întâmpine "oaspeţii"
Cea din urmă zi a Moscovei sosise. Era o zi de duminică şi clopotele sunau de liturghie în toate cele 295 de biserici ale oraşului. Nimeni nu ştie exact ce soartă urma să aibă oraşul. Când mulţimea se convinge că Moscova va fi predată, se răspândeşte prin ospătării şi cârciumi. Preţurile ce se vehiculează indică adevărata stare de lucruri. Cel al armelor, căruţelor şi cailor e în creştere, pe când cel al obiectelor de lux scade necontenit. Mobilele, oglinzile şi bronzurile se vând aproape pe degeaba.
Pe timpul nopţii, trimişii guvernatorului bat pe la uşi anunţând incendiul. Se pun fitile explozive în toate crăpăturile, în special în prăvălii şi magazii. La ora 8 dimineaţa, porţile închisorilor sunt deschise şi sunt eliberaţi circa 800 de deţinuţi de drept comun, cărăra li se dă de înţeles că pot spera la o amnistie, cu condiţia să incendieze clădirile ce vor fi ocupate de către francezi. Primele ţinte vor fi rezervele de cereale ce există în magazinele alimentare din apropierea Kremlinului. Materiale inflamabile sunt puse peste tot, iar pompele de apă distruse sau scoase din oraş.
În noaptea de 1 /13 septembrie, Kutuzov dă ordinul de retragere a trupelor. Armata iese din oraş pe poarta Kolomna, târând după ea populaţia care mai rămăsese în oraş. Se aude chiar şi muzica intonată de orchestra unui batalion de garnizoană. Furios, Miloradovici întreabă cine a dat ordinul ca orchestra să cânte. Potrivit unui cod al lui Petru I, în momentul în care garnizoana părăseşte oraşul, acest lucru trebuie făcut în sunetul muzicii. Furios, generalul exclamă: "Oare codul lui Petru I a prevăzut şi capitularea oraşului? Încetaţi imediat acest tărăboi!".
Kutuzov străbate Moscova, însoţit fiind de cneazul Goliţân, pe care-l roagă să-i arate un drum pe care să nu întâlnească pe nimeni în calea sa.
La ordinul lui Kutuzov, generalul Miloradovici trimite un curier la cartierul general francez, pentru a cere încetarea focului până la ora 7 dimineaţa a zilei următoare, în vederea evacuării a circa 9.000 de răniţi din Moscova. Dacă Napoleon şi-ar fi putut imagina măcar această politică a pământului pârjolit pe care i-o pregătea Rostopcin nu ar fi fost, desigur, de acord să-şi amâne intrarea oficială în Moscova.
În dimineaţa zilei de 14 septembrie, în suburbia Dorogomilov nu se mai află decât ariergarda rusă. Rostopcin îi strigă fiului său Serghei: "Salută oraşul pentru ultima oară. Într-o jumătate de oră el va fi în flăcări!".
Liniştea dinaintea furtunii
În aceeşi zi, în jurul orelor 10 dimineaţa, înconjurat de ofiţerii din statul său major, Napoleon înaintează cu grijă pe calul său Emir către Moscova. Când ajunge la poalele colinei numite Poklonnaia sau Muntele Salutului e ora două după- amiază. Aici, potrivit unei vechi tradiţii, când reveneau acasă, moscoviţii se opreau şi se închinau înainte de a intra în oraşul sfânt pentru ei.
Vremea este deosebit de frumoasă. Este un început neobişnuit de toamnă, când soarele străluceşte şi încălzeşte chiar mai puternic decât primăvara. De pe deal, Moscova se aşterne larg la picioarele sale, mai orientală decât îşi putea imagina, cu minunate biserici, ale căror cupole aurite strălucesc în bătaia soarelui. Panglica râului Moscova are reflexe argintii.
Napoleon este acum nerăbdător. În faţa lui se aşterne Oraşul făgăduinţei, în care este întruchipat întregul imperiu rus, încununarea gloriei sale...
Oare când aveau să se deschidă porţile oraşului şi când aveau să vină deputaţii, care să-i înmâneze cheia mult râvnită?
Descoperind oraşul, ofiţerii din suita lui Murat aplaudă într-un elan spontan. Se aud strigăte: Moscova! Moscova!. Veteranii îşi amintesc cum strigaseră salutând oraşul cu o sută de porţi: Teba! Teba!, în campania din Egipt. Este ca un fel de beţie, pe care Philippe de Ségur o compară cu fericirea marinarilor când descoperă pământul. Este o zi de glorie şi pentru Napoleon, care exclamă încântat: "Iată şi acest oraş vestit!", după care adaugă: "Era şi timpul!"
El descalecă şi cere o lunetă pentru a putea contempla mai bine acest amestec exotic de Orient şi Occident, această pădure de minarete cu domuri sclipitoare, acest "roi de globuri de aur", într-un oraş cu aproape 300.000 de locuitori. Măreţia sa multicoloră striveşte parcă celelalte oraşe care i se supuseseră: Veneţia, Alexandria, Cairo, Viena, Berlin, Madrid, Varşovia, Amsterdam, Anvers...
"Un singur cuvânt al meu, o singură mişcare a mâinii şi această străveche capitală a ţarilor e definitiv pierdută. Însă clemenţa mea e întotdeauna gata să coboare asupra celor învinşi. Trebuie să fiu mărinimos şi cu adevărat mare (...) De la înălţimea Kremlinului le voi dărui legile dreptăţii, le voi arăta însemnătatea adevăratei civilizaţii, voi face ca generaţii de boieri să-şi amintească cu drag numele cuceritorului".
Timpul trece, însă Moscova rămâne tăcută, tristă şi neînsufleţită. Nimeni nu pare să-şi facă griji în legătura cu prezenţa lui aici. Câţiva ofiţeri francezi pătrund în oraş şi-i aduc o veste surprinzătoare: "Sire, oraşul este pustiu!"
Înfuriat de această veste, Napoleon se întoarce către Caulaincourt: "Barbarii! Ne-au abandonat toate acestea? Nu este posibil. Puteţi crede aşa ceva?".
Lovitură de teatru ratată
În fine, după câteva ezitări, Napoleon coboară de pe Muntele Salutului pentru a intra în Moscova. El nu dă crezare zvonurilor că locuitorii acesteia au abandonat oraşul.
Rapoartele încep să sosească şi toate sunt la fel. Câţiva francezi, locuitori ai Moscovei, îndrăznesc să părăsească locurile unde se ascunseseră din cauza furiei populaţiei şi-i aduseră împăratului aceeaşi ştire fatală.
Napoleon îşi închipuie însă că nobilii stau paralizaţi de groază în casele lor şi cum ştie că aici ei se mai numesc şi boieri, porunceşte: "Duceţi-vă şi aduceţi-mi boierii!". Un general, urmat de suita sa, porneşte în galop pentru a-i aduce boierii.
După două ceasuri, timp în care şi-a luat dejunul, Napoleon se întoarce din nou pe dealul Poklonnaia, aşteptând deputăţia boierilor. Până la Moscova, delegaţii de notabili din oraşele cucerite veniseră imediat să-l întâmpine şi să-i ofere cheile oraşului lor.
El se gândeşte deja la cuvântarea pe care o va ţine şi la faptul că trebuie să se arate mărinimos. În Moscova sunt multe instituţii de binefacere, aşa că va da ordin să se graveze pe frontispiciile acestora Instituţie dedicată scumpei mele mame sau chiar mai simplu: Casa mamei mele.
Între timp, cei care fuseseră trimişi după boieri, se înapoiază cu vestea că boierii au plecat şi că Moscova e pustie. Napoleon înălţă din umeri, spunând cu un aer de dispreţ: "Ruşii nu ştiu încă ce efect va avea asupra lor ocuparea acestui oraş!".
O oră mai târziu, Murat şi cavaleria sa năvălesc în Moscova, în inima acelui "corp gigantic, neatins încă, dar neîsufleţit", după cum spune contele de Ségur în memoriile sale. Neobosit ca în Italia sau Egipt, după cele 60 de bătălii la care luase parte, Murat străbate Moscova fără să se oprească. Francezii au impresia că, o dată cu intrarea în oraş, războiul a luat sfârşit. Pretutindeni îi întâmpină însă aceeaşi linişte de mormânt.
Se înnoptase deja când Napoleon intră în oraş. El se opreşte mai întâi la bariera Dorogomilov, aşteptând în continuare să vină o deputăţie, măcar de formă, dar absolut necesară pentru păstrarea regulilor protocolului. Lovitura de teatru este însă ratată.
Din motive de securitate, el este sfătuit să înnopteze într-un han din acelaşi cartier Dorogomilov, în timp ce generalii săi ocupă principalele cartiere ale oraşului: Maroseika, Lubianka, Pokrovka sau Znamenka, Nikolskaia şi Tverskaia.
Deşi obosit, neliniştit şi încruntat, Napoleon nu poate totuşi să-şi înăbuşe bucuria de a se afla în cetatea ţarilor. Scrisoarea pe care i-o adresează în aceeaşi seară împărătesei Maria Luiza este mărturie a primelor sale impresii: "Oraşul este la fel de mare ca Parisul. Aici sunt o mie şase sute de biserici şi peste o mie de palate. Nobilimea a plecat, negustorii la fel, dar poporul a rămas. Această frumoasă cucerire este rezultatul bătăliei pentru Moscova".
"Un spectacol înspăimântător"
Noaptea fu tristă. La statul major se primesc rapoarte sinistre, care anunţă incendiul oraşului. A doua zi către prânz izbucneşte un mic incendiu în Kitai Gorod, important centru comercial al Moscovei, ce se întinde până în Piaţa Roşie. Către orele 17, coloane de fum se ridică din acelaşi cartier. Către ora 19, o altă coloană de fum se înalţă în spatele palatului guvernatorului.
Apoi, între orele 23 şi miezul nopţii, o explozie formidabilă zguduie cartierul de pe malul râului Iauza, la câţiva kilometri est de Kremlin. Vântul goneşte acum flăcările spre Kremlin, unde se odihneşte elita armatei franceze. Spre norocul acestora flăcările ocolesc Kremlinul. Pe la orele două după miezul nopţii, Kitai Gorod, ca şi Karetnîi Riad sau Gostinîi Dvor, alte două importante centre comerciale sunt deja în flăcări.
Dis-de-dimineaţă, Mortier, obosit după 36 de ore de luptă cu focul, cade rupt de oboseală şi disperare. După toate datele, în noaptea de 14 spre 15 septembrie luase foc mai întâi palatul Trubeţkoi, apoi imediat după aceea luase foc şi Bursa. Au fost văzuţi atunci 50-60 de cetăţeni, care aţâţau focul cu lănci unse cu păcură.
Incendiatorii, înarmaţi cu torţe, străbat oraşul în marş triumfal.
Se dă atunci ordin ca incendiatorii prinşi asupra faptei să fie judecaţi şi executaţi fără întârziere. Napoleon îl numeşte pe Mortier guvernator al oraşului şi apoi, în după-amiaza zilei de 15 septembrie, după ce se se instalează în apartamentele din Kremlin, face o plimbare călare prin Moscova.
De departe se zăresc câteva coloane de fum ce se înalţă către cer. Ofiţerii care-l însoţesc îl asigură că nu este nimic grav. Obosit după o zi lungă, împăratul se culcă devreme.
În timpul nopţii însă, cerul este luminat de o sinistră culoare roşie. La ora patru dimineaţa, jumătate de oraş e deja în flăcări. Lumina puternică îl trezeşte pe Napoleon, iar ofiţerii săi îl anunţă că un turn al Kremlinului a luat foc. Ei mai precizează că pompele ce servesc pentru stingerea incendiilor sunt ori stricate ori nu există, deoarece se pare că au fost scoase din oraş.
În dimineaţa zilei de 16 septembrie, Napoleon urcă în Clopotniţa lui Ivan cel Mare, cea mai înaltă clădire din Kremlin, de unde poate evalua mai bine amploarea incendiilor. Chiar dacă acestea se înteţesc, la lumina zilei acest lucru nu este destul de evident.
În noaptea de 16 spre 17 septembrie se porneşte un vânt puternic. O imensă trombă de foc se înalţă spre cer, colorându-l. Armata franceză abia reuşeşte să lupte cu flăcările. Oripilat, Napoleon exclamă: "Asta întrece orice măsură: este un război de exterminare, o tactică oribilă, fără precedent în istoria civilizaţiei... Să dai foc propriilor oraşe! Un demon îi inspiră pe aceşti oameni... Sunt nişte barbari... E un spectacol înspăimântător!".
Apoi, făcând aluzie la tactica pământului pârjolit, instaurată de vechile populaţii din Caucaz şi Rusia meridională, care în felul acesta voiau să-i descurajeze pe cei care le călcau teritoriile, el adaugă: "Ce popor ! Sunt sciţi, adevăraţi sciţi!". El i se adresează în special lui Caulaincourt, cunoscut pentru simpatia sa faţă de ruşi.
Chiar dacă nu dă crezare zvonurilor că palatele sunt minate, Murat şi prinţul Eug ne, ca şi mareşalul Berthier îl imploră să părăsească locul acela teribil. El ezită însă, deoarece plecarea sa precipitată din Kremlin ar putea fi interpretată ca o fugă şi acest lucru ar avea consecinţe regretabile asupra moralului armatei sale. Berthier găseşte un argument decisiv: "Sire, dacă inamicul atacă trupele ce se află în afara Moscovei, Majestatea Voastră nu va avea nici un fel de mijloc de comunicare cu ele".
Către ora patru după-amiază, Napoleon se îndreaptă spre poarta care dă spre Piaţa Roşie, însoţit de ofiţerii săi de stat major. Flăcările îi împiedică însă să iasă pe aici, aşa că ofiţerii săi găsesc o ieşire către cheiul Moscovei. Fumul gros, cenuşa dusă de vânt le încetinesc înaintarea.
"Aerul era aproape irespirabil, iar scânteile cădeau ca o ploaie. Păşeam pe un sol de foc, sub un cer de foc, între două ziduri de foc", avea să descrie această scenă Philippe de Ségur.
Napoleon hotărăşte să se retragă în palatul Petrovsk, situat în afara oraşului, unde suveranii ruşi aveau obiceiul de a-şi petrece noaptea, înainte de a-şi face intrarea solemnă în vechea capitală. Ofiţerii îi aduc o pancartă găsită la Voronovo, printre ruinele uneia dintre casele guvernatorului Rostopcin. Acesta scrisese: "Am înfrumuseţat timp de opt ani acest sat şi am trăit fericit în sânul familiei mele. Locuitorii acestor pământuri, în număr de 1720, le-au părăsit la apropierea voastră. Eu am dat foc casei pe care am părăsit-o, pentru ca ea să nu fie mânjită de prezenţa voastră. Francezi, eu am abandonat două case la Moscova, cu mobilier în valoare de o jumătate de million de ruble. Aici nu veţi găsi decât cenuşă". Napoleon este consternat. Această pancartă este dovada urii profunde a ruşilor faţă de el. În aceste condiţii, va fi foarte greu de încheiat o pace.
În 18 septembrie focul se linişteşte. Împăratul parcurge străzile oraşului şi exclamă: "Asta e tot ce a rămas din Marea Moscovă?"
În aceeaşi seară el îi scrie împărătesei Marie Louise: "Guvernatorul oraşului şi ruşii au pus foc în oraş din cauză că au fost învinşi (...) Aceşti mizerabili au distrus chiar şi pompele de apă".
În aşteptarea condiţiilor de pace
Napoleon nu avea cum să prevadă ocuparea şi administrarea unui oraş abandonat, care se transformă încet, încet în cenuşă. Desigur, soldaţii francezi, ca şi aliaţii lor vor fi acuzaţi de incendierea Moscovei, ceea ce va exacerba patriotismul fanatic al ruşilor. El se gândeşte că trebuie să facă ceva, dar repede, pentru a-şi restabili prestigiul. Dar ce anume?
Aplecat asupra hărţii, face calculul că pentru a ajunge la Sankt Petersburg ar avea nevoie de 15 zile de marş. În plus, forţele ruse masate în direcţia aceasta, câteva mii de oameni, nu constituie o forţă capabilă să-l oprească.
Napoleon îşi cheamă mareşalii pentru a le expune planul său de a arde ce-a mai rămas din Moscova, după care trupele sale se vor putea îndrepta spre Petersburg, unde armata lui Macdonald va putea să-l ajungă din urmă. Plin de entuziasm exaltat, el se gândeşte că va uimi întreaga Europă după ce va fi cucerit, în răstimp de trei luni, două mari capitale ale Nordului: "Ce glorie şi ce va zice lumea când va afla că am cucerit în trei luni două dintre cele mai mari capitale ale Nordului!".
Mareşalii săi sunt împotriva acestei noi campanii în ajun de iarnă, cu o armată diminuată şi cu "forţele lui Kutuzov în spate". Ei invocă, de asemenea, oboseala, lipsa hranei, drumul pustiu, dar şi fanatismul ruşilor. Napoleon nu mai insistă, ştiind bine că armata sa are nevoie de odihnă. Oricum, ştiind că armata sa a abandonat vechea capitală fără luptă, Alexandru va fi nevoit să ceară pacea.
Însă Kutuzov îi raportează lui Alexandru abia în 16 septembrie pierderea Moscovei: "Îndrăznesc să raportez Majestăţii Voastre Imperiale că intrarea duşmanului în Moscova nu înseamnă învingerea Rusiei. Marea armată este distrusă prin fier, foame şi dezertări. Ea nu mai are în Moscova decât sfărâmături. Este în mijlocul Rusiei, dar nici un rus nu i s-a supus încă".
Vestea că Moscova a fost abandonată în mâinile francezilor stârneşte reacţii vii la Curte şi în saloanele din Sankt Petersburg. Sora împăratului, Ecaterina Pavlovna, care se află în acel moment la Iaroslavl, îl imploră să nu încerce cumva să încheie pacea cu Napoleon: "Moscova este în mâinile lui...e adevărat acest lucru este inexplicabil. Dragul meu, nu uita hotărârea ta... nici un fel de pace!"
Pe de altă parte, Napoleon îi transmite lui Alexandru un prim mesaj în care îi face propuneri de pace. Într-un alt mesaj, el îi explică faptul că incendiul Moscovei a fost ordonat de guvernatorul Rostopcin şi că el însuşi a ordonat împuşcarea a 400 de incendiatori.
Deşi tulburat de aceste informaţii, Alexandru înţelege că un tratat de pace în acest moment ar fi ruşinos pentru ruşi, ba ar însemna chiar sfârşitul Rusiei. Nu, în nici un caz nu va mai exista un nou Tilsit. Alexandru nu poate uita atmosfera glacială din capitala Rusiei după încheierea acestui tratat, când opinia publică exclamase plină de indignare: "Niciodată, Rusia, sfânta Rusie ortodoxă a lui Petru I şi a Ecaterinei cea Mare nu a suferit ceva atât de înjositor. Trădarea de la Tilsit este execrabilă".
În consecinţă, Alexandru nu-i transmite nici un răspuns lui Napoleon şi rosteşte o frază istorică: "Napoleon sau eu! Eu sau el! Am învăţat să-l cunosc şi nu mă va mai înşela niciodată".
La Moscova, Napoleon dă impresia că a încheiat războiul şi că aşteaptă doar condiţiile de pace ale lui Alexandru.
Vreau pacea numaidecât!
Aşteptând noutăţi din partea ţarului, Napoleon pare calm şi încearcă să restabilească ordinea în Moscova. El se ocupă de treburile de stat ca şi cum ar fi la Tuileries, trece trupe în revistă, vizitează spitale, depozite şi magazine.
În mijlocul ruinelor se ridică chiar şi un teatru, în care sunt invitaţi actori de la Paris. Tarquino, un tenor italian este invitat la Kremlin de două ori pentru a-i cânta împăratului câteva din ariile sale favorite.
O perioadă, toată lumea se autoiluzionează văzând vremea deosebit de caldă, ce se prelungeşte încă. Napoleon exclamă: "Toamna de aici e chiar mai blândă decât la Paris sau Fontainbleau. Caulaincourt s-a amuzat să ne spună poveşti despre iarna rusească, numai bune de speriat copiii".
În plus, un alt motiv de satisfacţie este faptul că ştafetele îi aduc la timp mesajele de la Paris. Napoleon pare să guverneze imperiul său aproape la fel de bine de la Moscova, ca şi de la Paris.
La început de octombrie însă, Napoleon începe să devină neliniştit. De mai bine de două săptămâni nu are nici un fel de veşti de la Alexandru. Pentru a găsi o soluţie la toate problemele, el dictează un memorandum detaliat în care prezintă cele trei soluţii pe care le are în vedere. Prima, aceea de a înainta spre Kaluga, adică exact în direcţia din care Kutuzov primeşte întăriri din provinciile meridionale. Cea de a doua, de a se retrage pe drumul spre Smolensk pune probleme, deoarece Vitebsk, ca şi Smolensk sunt zone sărace în comparaţie cu cele din Prusia Orientală. În sfârşit, cea de-a treia posibilitate este de a concentra grosul forţelor sale spre Velikie Luki. Această mişcare ar putea fi luată drept o ofensivă şi nu o retragere, deci i se pare a fi cea mai atrăgătoare.
În 3 octombrie, după o noapte extrem de agitată, Napoleon îi cere lui Caulaincourt să-i înmâneze un mesaj ţarului. Caulaincourt declară că o asemenea misiune este inutilă, întrucât Alexandru va refuza să-l primească. Napoleon îi cere apoi să meargă cu o propunere de pace la cartierul general al lui Kutuzov. Caulaincourt refuză din nou, subliniind că este mult mai înţelept să fie evitat orice fel de demers, întrucât acest lucru ar fi interpretat ca un semn de slăbiciune. "Bine, răspune Napoleon, îl voi trimite pe Lauriston".
Fostul ambasador la Moscova îi expune împăratului aproape aceleaşi argumente ca şi Caulaincourt, dar acceptă totuşi să meargă să-l vadă pe Kutuzov. "Vreau pacea, o vreau numaidecât", repetă Napoleon.
Lauriston ajunge la avanposturile ruşilor în seara de 4 octombrie. A doua zi, în jurul orei 10 dimineaţa este condus în cortul lui Kutuzov. După ce-i prezintă mareşalului prima scrisoare de intenţii, el anunţă că Napoleon i-a încredinţat o a doua scrisoare, adresată ţarului şi pe care ar trebui să o înmâneze personal. Kutuzov îi răspunde că nu dispune de autoritatea necesară pentru a-i acorda liberă trecere către Sankt Petersburg. Lauriston nu-şi pierde cumpătul. Chiar dacă, spune el, nu va putea înmâna personal ţarului scrisoarea lui Napoleon, ar fi de dorit ca aceasta să fie trimisă printr-un curier care, pentru a-şi putea scurta drumul, ar avea liberă trecere la traversarea liniilor franceze.
Kutuzov îi mulţumeşte, dar adaugă faptul că ruşii îşi cunosc foarte bine ţara, deci şi drumul pe care trebuie să-l urmeze. Apropiindu-se de fereastră, el remarcă totodată, că ploaia nu încetează şi deci ar fi inuman ca o ştafetă să plece pe o aşa vreme execrabilă. Laurison se apropie încet de scopul misiunii sale. Nu crede oare mareşalul că ar fi timpul, atât pentru ruşi, cât şi pentru francezi să încheie acest război? "Să terminăm războiul, se miră Kutuzov? Dar războiul nu a început încă". După câteva momente de tăcere, el adaugă: "Posteritatea mă va blama dacă eu voi fi cel care voi conduce orice gen de conciliere, pentru că aşa este spiritul actual al naţiunii mele...Ruşii îi consideră pe francezi ca şi pe tătarii lui Gengis Khan".
"Există totuşi o diferenţă", protestează Lauriston. "Poporul rus nu vede această diferenţă", îi răspunde Kutuzov.
În câteva cuvinte, fără a ridica vocea, el îi comunică interlocutorului său că este perfect informat despre dificultăţile pe care le întâmpină zilnic francezii, despre eşecul din Spania, ca şi despre nemulţumirea generală, ce creşte în Europa. După mai bine de o jumătate de oră, Lauriston înţelege că această întrevedere nu poate schimba nimic şi cere permisiunea de a se retrage. El obţine doar un scurt armistiţiu până la întoarcerea aghiotantului cu răspunsul ţarului.
În ziua următoare, Lauriston este deja la Moscova şi se prezintă imediat la Kremlin. Raportul lui îi dă lui Napoleon iluzia că pacea se apropie. Timpul trece, însă nici un răspuns nu parvine din capitala rusă.
Încredinţându-se încă o dată că ţarul nu are de gând să înceapă tratativele de pace, Napoleon îşi pune din nou obsedanta întrebare: Ce-i de făcut?. El i-a trimis deja lui Alexandru trei scrisori. Răspunsul acestuia întârzie, dar este clar că nu poate fi vorba de nici un fel de tratative. Această a treia tentativă îl irită şi-l tulbură, deoarece este obişnuit să i se ceară pacea, nu să o ceară el însuşi.
Napoleon nu se poate hotărî nici să plece, dar nici să rămână: "Retragerea ar putea să pară mai degrabă o fugă", declară el. "Acest lucru ar avea repercursiuni în Europa... Nu trebuie niciodată să baţi în retragere şi să-ţi recunoşti astfel propriile greşeli". În acelaşi timp, el caută o justificare pentru cazul în care ar părăsi capitala: "Moscova nu este de fapt o poziţie militară, ci una politică".
Un exod tardiv
În 13 octombrie, oraşul se trezeşte acoperit de un strat subţire de zăpadă, care de altfel se topeşte foarte repede. O dată cu primii fulgi de zăpadă, Napoleon începe să-şi piardă iluziile. Fără a o recunoaşte, el ia această primă manifestare a iernii ruseşti ca un avertisment. Nopţi întregi, împăratul umblă cu paşi mari încolo şi încoace, pradă unei vii agitaţii. El se gândeşte la evacuarea ulterioară a oraşului, dar revine apoi asupra deciziei, dar dă totuşi ordin ca răniţii şi bolnavii să fie transportaţi în Mojaisk.
În circa 20 de zile, armata sa ar trebui să fie deja în cartierul de iarnă. Cu toată fervoarea pregătirilor, el nu uită să ordone să fie coborâtă crucea aurită de pe Clopotniţa lui Ivan cel Mare, pentru a o monta ulterior pe Domul Invalizilor în Franţa (din nefericire, în timpul retragerii, această relicvă, ce constituia un adevărat obiect de veneraţie pentru moscoviţi, s-a pierdut).
Atacul neaşteptat al ruşilor în după-amiaza zilei de 18 octombrie asupra armatei conduse de Murat şi faptul că un cazac trage asupra acestuia, îl face pe Napoleon să se decidă. De pace nici nu mai poate fi vorba.
În aceste condiţii, în zorii zilei de 19 octombrie, primii soldaţi francezi încep să părăsească oraşul, pentru ca în 22 octombrie, la apusul soarelui, toţi cei 100.000 de combatanţi, francezi şi aliaţi să abandoneze oraşul martir.
Retrăgându-se, soldaţii nu reuşesc să şteargă socotelile făcute pe zidurile Catedralei Uspenski: "S-au strâns 288 de kilograme de aur şi 5.200 de kilograme de argint".
Decizia lui Napoleon este de a se retrage spre Kaluga şi Smolensk, chiar dacă trebuie să facă un lung ocol, pentru a putea apoi să se aprovizioneze într-un teritoriu nepustiit. El vrea să atingă astfel cât mai repede frontiera cu Polonia. În momentul în care părăseşte Moscova, el exclamă: "Să mergem spre Kaluga şi vai de cei pe care-i voi întâlni în calea mea!"
În Moscova mai rămân circa 8.000 de militari ai generalului Mortier, care a primit deja indicaţii speciale. Cândva împăratul declarase: "Eu nu fac niciodată lucruri inutile". Însă tocmai acum, după o lună de şedere într-o Moscovă pustiită, el îi dă lui Mortier ordinul barbar şi de-a dreptul inutil de a arunca în aer principalele edificii publice, Kremlinul şi mai ales Catedrala Vasili Blajennîi, pe care el o numeşte "la Mosquée". Acesta este răspunsul său la tăcerea lui Alexandru.
183.000 de butoaie cu praf de puşcă sunt puse în toate încăperile palatului ţarului. Fitilele sunt aprinse şi francezii pleacă. Destinul face însă ca acest loc sacru să fie ocrotit. În timp ce Napoleon înaintează spre Kaluga, începe o ploaie torenţială şi flăcările se sting...
Aceeaşi ploaie teribilă desfundă drumurile şi-l sileşte să se oprească. Abia cu greu mai pot fi scoase tunurile împotmolite în noroi.
Începutul unui nou anabasis
Napoleon nu putea să aleagă ceva mai prostesc şi mai păgubitor pentru armata sa: să rămână în Moscova până în octombrie, permiţând soldaţilor săi să jefuiască oraşul, pentru ca apoi să părăsească garnizoana aproape la întâmplare, să se apropie apoi de Kutuzov, dar fără a trece la ofensivă, după care să cotească spre dreapta, spre Maloiaroslaveţ, şi apoi să se întoarcă spre Mojaisk, pe drumul pustiit al Smolenskului.
În 26 octombrie, când începe fatala mişcare a retragerii armatei lui Napoleon, moralul trupelor este la pământ. După ce lasă în urmă Mojaisk-ul, la doar câteva verste de oraş, îi ajunge iarna din urmă. Oamenii încep să moară, unii de oboseală, alţii de foame şi frig. Se aud sinistre urlete de lupi. Ca să poată trece prin mlaştini, artileriştii sunt nevoiţi să descalece şi să se înhame singuri la tunuri, pentru a le putea salva.
Efectivele armatei franceze, care au scăzut acum la început de noiembrie la aproximativ 55.000 de combatanţi, nu sunt însă suficiente pentru a angaja, fără riscuri, o bătălie. În 6 noiembrie, prima furtună de zăpadă surprinde armata franceză. Termometrele coboară deja la -12 grade, iar ruşii înconjoară coloanele înfometate, ce par a se scurge către Smolensk, pe drumul pierzaniei.
Napoleon fuge mai departe, lăsând în voia sorţii porţiuni zdrobite din armata sa. Armata sa sau mai bine zis fantoma ei străbate automat distanţele. Cei care cad nu se mai pot ridica şi rămân pe loc. Abia apucă să închidă ochii, că fraţii lor de arme le scot cizmele, îmbrăcămintea şi iau cu sine puţinele provizii pe care muribunzii au reuşit să le conserve. Spectacolul este halucinant şi această viziune de coşmar îi va bântui nopţi întregi pe cei care reuşesc să supravieţuiască.
Restul campaniei nu este decât o agonie. Rămăşiţele Marii Armate sunt atacate fără încetare, iar, ultimii soldaţi francezi sunt alungaţi de pe teritoriul rus. Când trece din nou Niemenul, la 31 decembrie, ceea ce fusese odată La Grande Armée nu mai are decât aproximativ 20.000 de oameni.
Contele de Ségur avea să scrie cu amărăciune: "Ce oameni! Ce şef! Ce soartă! Sunt tot acei care, cu 13 ani în urmă încercaseră să ispitească Orientul prin Egipt, zdrobindu-se de porţile lui. De-atunci ei au cucerit Europa. Şi iată-i revenind din Nord, înfăţişându-se din nou acestei Asii şi zdrobindu-se din nou la porţile ei! Cine i-a împins în acestă viaţă rătăcitoare şi aventuroasă ? Nu erau barbari plecaţi în căutarea unor clime mai bune, a unor locuinţe mai comode, a unor bogăţii mai mari; Dimpotrivă, aveau toate aceste bunuri, se bucurau de toate aceste plăceri, dar le-au părăsit ca să trăiască fără adăpost, fără pâine, ca să cadă în fiecare zi şi pe rând, morţi sau mutilaţi. Ce nevoie i-a îndemnat să facă asta? Care alta, dacă nu încrederea într-un şef până atunci infailibil, ambiţia de a isprăvi o mare operă începută glorios, beţia victoriei şi mai ales acea nepotolită pasiune de glorie, acest instrument puternic care-l împinge pe om la moarte, pentru a căuta nemurirea!"
Napoleon însuşi avea să declare despre această campanie dezastruoasă: "Acest război cu Rusia a fost o afacere proastă. M-am înşelat nu numai asupra scopului acestuia sau a oportunităţii politice, dar chiar şi asupra modului de a-l purta. Am ajuns la Moscova şi am crezut că voi semna pacea, dar am rămas acolo prea mult. Am crezut că voi obţine într-un an ceea ce ar fi trebuit să execut în două campanii...". Şi ca şi când nu-şi putea imagina că ceasul imperiului său sunase deja, el adăugă: "Am făcut o mare greşeală, dar voi avea mijloace să o repar".
Viitorul apropiat avea să-i distrugă şi această ultimă iluzie. Doi ani mai târziu, sub presiunea întregii Europe coalizate împotriva lui, Napoleon este obligat să abdice.
Oamenii lui Napoleon
- Jérôme Bonaparte (1784 - 1860), fratele cel mai mic al lui Napoleon. Rege al Westfaliei (1807 - 1813). În campania din Rusia a condus un corp de armată de 70.000 de oameni, între care se aflau 17.000 de westfalieni.
- Eug ne Rose de Beauharnais (1781 - 1824), general, vicerege al Italiei, prinţ de Veneţia, duce de Leuchtenberg, prinţ d'Eichstatt. Fiul Josephinei de Beauharnais. În 1812 el este numit comandant al Corpului 4 al armatei franceze.
- Jacques MacDonald (1765 - 1840), mareşal, duce de Taranto. Comandant al flancului stâng al armatei cu care Napoleon a invadat Rusia.
- Philippe-Paul de Ségur (1780-1873), diplomat, istoric. A fost aghiotant al lui Napoleon şi l-a însoţit pe acesta în Campania din Rusia, cu gradul de general de brigadă.
- Joachim Murat (1767-1815), mareşal al Imperiului în 1804, apoi rege de Neapole (1808-1815). Căsătorit cu Caroline Bonaparte, cea de-a treia soră a împăratului. A fost lăsat la comandă de Napoleon, care s-a dus în Franţa spre a contracara lovitura de stat plănuită de generalul Malet. Murat a abandonat armata şi a plecat să-şi salveze tronul, încredinţând conducerea lui Eug ne de Beauharnais.
- Louis Alexandre Berthier (1753-1815), mareşal, prinţ de Neuchâtel, duce de Valengin, prinţ de Wagram.
- Armand Caulaincourt (1773-1827), marchiz, duce de Vicence, general şi diplomat. El a devenit aghiotant al lui Napoleon în 1802. Ambasador în Rusia între 1807 -1811, ministru de externe în 1813.
- Géraud Cristophe Michel Duroc (1722-1813), general, duce de Frioul. A fost aghiotant al lui Napoleon în Italia, apoi în Egipt. Mareşal al palatului în 1804.
- Louis Marie Jacques Amalric Narbonne-Lara (1734 - 1821), conte, general. Ministru de război în 1791. Numit aghiotant al lui Napoleon în 1811.
- Louis Nicolas Davout (d'Avout) (1770-1823), mareşal, duce de Auerstedt, prinţ d'Eckmühl. Se remarcă în campania din 1809 şi în cea din Rusia, în bătălia de la Moghilev.
- Michel Ney (1769-1815), mareşal, duce d'Elchingen (1808), prinţ de Moscova. În Campania din 1812 conduce ariergarda armatei franceze în timpul retragerii.
Oamenii ţarului
- Mihail Bogdanovici Barclay de Tolly (1761-1818), general-feldmareşal. Ministru al armatei până în septembrie 1812, când cere să fie trecut în rezervă din motive personale.
- Mihail Ilarionovici Kutuzov (1745 - 1813). L-a înlocuit la comanda armatei ruse pe Barclay de Tolly. Este considerat salvatorul Rusiei în faţa invaziei napoleoniene.
- Piotr Ivanovici Bagration (1765-1812), comandant de oşti, cneaz. În războiul din 1812 a comandat Armatele 2 şi 3 de Vest. Este rănit într-un atac şi moare pe moşia sa, în gubernia Vladimir.
- Leonti Leontievici Bennigsen (1745-1826), general de cavalerie. În timpul războiului din 1812 a fost şef de stat major, dar scos din funcţie din cauza intrigilor.
- Dmitri Serghevici Dohturov (1756-1816), general. În 1812, când a început retragerea lui Napoleon din Moscova, Kutuzov l-a trimis să-i taie calea acestuia la Maloiaroslaveţ.
- Alexandr Ivanovici Ostermann - Tolstoi (1771-1857), general. În războiul din 1812 revine în armată ca voluntar în Corpul 1 de infanterie şi e numit comandant al Corpului 4 infanterie al Armatei de vest.
- Mihail Andreevici Miloradovici
(1771-1825), general. În timpul luptei de la Borodino comandă aripa dreaptă a Armatei 1. Este numit apoi şeful ariergardei, care a asigurat retragerea armatei ruse spre Tarutino.
- Feodor Petrovici Uvarov (1773-1824), general de cavalerie. În 1812 este numit comandant al Corpului 1 cavalerie. A participat la luptele de la Viazma şi Krasnoe.
- Alexandr Petrovici Tormasov (1752-1819), general. În Războiul din 1812 a comandat Armata a 3-a.
Piotr Hristianovici Wittgenstein (1768-1842), feldmareşal. La începutul războiului din 1812 îi este încredinţat Corpul 1. După moartea lui Kutuzov este numit în locul acestuia la conducerea forţelor armate ruse.
- Alexei Petrovici Ermolov (1772 - 1861), general şi diplomat. După bătălia de la Borodino a fost numit şef al Statului Major al Armatelor I-a şi a 2-a ruse.
- Nicolai Nicolaevici Raevski (1771 - 1829), general şi om politic. În 1812 a comandat Corpul 7 Infanterie.
- Mihail Semionovici Voronţov (1782 - 1856), general. A condus o divizie de grenadieri din cadrul celei de-a 2-a armate. A fost rănit în bătălia de la Borodino.

Testamentele unor oameni excentrici
Respectate adesea cu o teama aproape superstitioasa, ultimele dorinte ale muribunzilor constituie de obicei reflectarea stradaniilor lor de o viata, imperative lasate cu limba de moarte urmasilor, precum si delimitarea mostenirilor acordate acestora. Pe langa specificatii banale, testamentele contin insa si dorinte bizare, cu atat mai interesante atunci cand vin din partea unor personalitati.

O scrisoare de dragoste de la Napoleon ...

Viata lui Napoleon, prezentata in Germania


Desi au trecut doua veacuri de la rasunatoarele sale cuceriri, Napoleon inca ramane un subiect ... detalii ť

Ce a căutat măreţul Napoleon în Egipt?„Aş fi vrut sã desenez totul şi nu îndrãzneam sã mã apuc de lucru. Simţeam cã, neputând sã mã ridic la înãlţimea celor pe care le admiram, diminuam ceea ce voiam sã imit. Nicãieri nu am fost înconjurat de atâtea obiecte în stare sã-mi exalteze imaginaţia. Aceste monumente, care marcau respectul datorat sanctuarului divinitãţii, erau cãrţile deschise din care s-a dezvoltat ştiinţa, unde a fost dictatã morala, unde au fost profesate artele utile. Totul vorbea, totul era animat şi mereu în acelaşi spirit”.


Astfel descria Dominique Vivant Denon (1747-1825), artist plastic şi scriitor francez ataşat armatei lui Napoleon Bonaparte, sentimentele pe care le trãia la întâlnirea cu mãreţia ruinelor Egiptului.
Înfiinţarea Institutului Egiptului de la Cairo, în august 1798, i-a permis lui Vivant Denon sã devinã membru al Secţiei de literaturã şi artã, dupã ce în 1787 fusese ales membru al Academiei Regale de Picturã şi Sculpturã, şi sã participe la editarea marii lucrãri istorice Description de l’Égypte, ou Recueil des observations et des recherches qui ont été faites en Égypte pendant l’expédition de l’armée française, cunoscutã cu denumirea mai scurtã Description de l’Égypte (Descrierea Egiptului). Numit director al Muzeului Central al Republicii (devenit apoi Muzeul Regal de la Luvru), Vivant Denon va publica în 1802 propria sa lucrare în douã volume, sub forma unui jurnal al expediţiei: Voyage dans la Basse et la Haute Égypte pendant les campagnes du général Bonaparte.
Este semnificativ pentru episoadele de glorie ale istoriei cã, dintr-o campanie militarã cum a fost cea francezã din Egipt (1798-1802), a rãmas ca eveniment remarcabil descoperirea Stellei de la Rosetta şi, în general, trezirea interesului pentru antichitatea Egiptului. Rezonanţa istoricã a bãtãliei navale de la Abukir sau controversele nãscute în jurul cauzelor expediţiei militare franceze în Egipt pãlesc în faţa ecoului multisecular pe care l-au avut informaţiile istorice, ştiinţifice şi culturale aduse în Europa de echipa savanţilor francezi care a însoţit campania militarã. Existã chiar opinia cã una dintre motivaţiile expediţiei militare a fost exploatarea culturalã a unui trecut fascinant, cunoscut din opera autorilor elini, la fel cum cei mai mulţi autori subliniazã cã în calculele fãcute de generalul Bonaparte intra şi proiectul unor cuceriri în Orient asemãnãtoare celei a lui Alexandru cel Mare, pânã în India.
Într-adevãr, analiza motivaţiilor campaniei generalului Bonaparte în Egipt şi Siria trezeşte în continuare dezbateri, datoritã aspectelor sale militare ilogice. Din punct de vedere strategic, ideea dominantã era aceea a blocãrii intereselor britanice în Orient, dupã ce Marea Britanie suferise pierderea importantã a coloniilor americane. Camera de comerţ din Paris înregistrase, încã din 1790, douã memorii ale agenţilor francezi de la Alexandria prin care se cerea o expediţie militarã în Egipt cu scopul „blocãrii comerţului britanic spre India”1, la care a apãrut ca motivaţie suplimentarã şi faptul cã Alexandria este slab apãratã şi uşor de cucerit. Charles Esdaile, profesor de istorie la Universitatea din Liverpool, adaugã şi un argument discutabil, la fel de marginal, acela al protejãrii comerţului Franţei cu bumbacul cultivat în Egipt.
Mult mai importantã se dovedeşte peste timp proiecţia politico-militarã a Franţei din acea perioadã, ilustratã cel mai bine de concepţia lui Charles-Maurice de Talleyrand. Ales membru al Institutului Franţei în iulie 1797, Talleyrand prezintã academiilor lucrarea „Eseu despre foloasele ce se pot trage de pe urma unor noi colonii” (Essai sur les avantages retirer des colonies nouvelles), în care pleda pentru nevoia de a se asigura resurse din colonii, pe fondul pierderii de cãtre Anglia a coloniilor americane3. Douã sãptãmâni mai târziu era numit de cãtre Directorat ministru al Relaţiilor externe. În aceeaşi searã îi scrie generalului Bonaparte (scrisoarea din 24 iulie 1797), enunţând explicit importanţa rezultatelor militare în negocierile de politicã externã şi sugerând subtil simbioza între gloria militarã şi mijloacele pe care aceasta le pune la dispoziţia politicii externe4. Mai simplu spus: o alianţã politico-militarã, între militarul cel mai activ şi ministrul de Externe.
Impresia lui Talleyrand despre generalul zilei era cât se poate de lucidã şi rece: „Tânãrul general Bonaparte, care de doi ani ocupã cu atâta strãlucire scena mondialã, nu voia sã se piardã în mulţimea simplilor generali; el voia sã ţinã opinia publicã cu respiraţia tãiatã şi sã continuie sã atragã privirile asupra lui”5. În condiţiile în care Directoratul plãnuia o expediţie militarã în Irlanda şi îi ordonase lui Napoleon Bonaparte sã pregãteascã acţiunea, generalul refuza cu încãpãţânare şi cerea insistent mutarea campaniei în Orient: „Nu e departe timpul când vom simţi cã, pentru a distruge cu adevãrat Anglia, va trebui sã punem mâna pe Egipt”6. În legãturã cu motivele expediţiei în Egipt, Talleyrand aduce douã argumente: 1. Dorinţa de glorie a lui Napoleon şi planurile sale mãreţe de transformare a Imperiului Otoman într-o republicã „una şi indivi­zibilã”, şi 2. Dorinţa Direc­t­oratului de a se debarasa de un om „care îi fãcea umbrã”, cauzã a cedãrii la insistenţele sale şi a aprobãrii expediţiei.
Charles Esdaile urmãreşte gândirea strategicã a generalului Bonaparte în zona planificãrii militare. Operaţiunea din Egipt trebuia sã fie anticipatã de cucerirea insulei Malta, pentru a bloca flota britanicã de la Gibraltar, şi a insulelor Ioniene, pentru a le transforma în baze navale ale flotei franceze trimise în Egipt. Din punct de vedere tactic, transferarea unei armate numeroase cu o flotã dintr-o parte a Europei în capãtul estic al Mediteranei a fost o mişcare importantã, dar şi foarte riscantã. Istoricul britanic considerã cã raţiunile acestei expediţii erau eronate, în primul rând din punct de vedere militar, pentru cã Anglia va reacţiona pe mare, tãind legãturile armatei franceze, şi în al doilea rând pentru cã expediţia militarã francezã nu deranja prea mult comerţul cu India, în condiţiile în care la acea datã nu se punea problema Canalului Suez8. Dar Esdail conchide cã principala motivaţie a expediţiei a fost un calcul politic din partea tânãrului general: „Pornit de la Napoleon, planul pare a fi fost ca acesta sã-şi ducã armata în Egipt, sã trimitã flota francezã înapoi în siguranţã la Corfu, sã asigure câteva victorii imediate şi apoi sã se strecoare înapoi în Franţa cu o fregatã rapidã, astfel încât sã exploateze fructele triumfului sãu aparent”9. Într-adevãr, la întoarcerea în Franţa, în august 1799, gloria generalului Bonaparte era legatã de marile descoperiri culturale ale savanţilor trimişi în Egipt, şi nu de victoriile sale militare, altfel îndoielnice.
Interesul pentru descifrarea hieroglifelor explodeazã la sfârşitul secolului al XVIII-lea, odatã cu descoperirea în zidul fortului de la Rosetta (El Rachid) a celebrei stelle de bazalt negru, conţinând textul unui omagiu adresat faraonului Ptolemeu V Epifanul inscripţionat cu trei tipuri de scriere: hieroglificã, demoticã şi elinã. Descoperirea a fost fãcutã de militarii cãpitanului de geniu François-Xavier Bouchard în august 1799, spre sfârşitul cãlãtoriei lui Dominique Vivant Denon, care s-a desfãşurat între 19 mai 1798 şi 9 octombrie 1799. Când ajunge în iulie la Rosetta, port fortificat, Denon face o descriere a localitãţii: „un grup de case care formeazã un fel de burg, apoi un spaţiu gol între acesta şi portul devastat de rãzboi”, nimic mai mult şi face afirmaţia care ţine atât de ironia istoriei, cât şi de farmecul şi valoarea ei în destinul umanitãţii: „Rosetta nu oferã nici un monument deosebit” (Rosette n’offre aucun monument curieux).

Armele secrete ale lui Napoleon
Ca nimeni altul, Napoleon a dat Franţei o imensă glorie, instituţii moderne şi monumente copleşitoare. Fie că era vorba de un război sau de o încoronare, micul corsican a avut însă mare grijă de proiecţia imaginii sale atât asupra supuşilor, cât şi pentru posteritate. Propaganda a fost arma secretă a lui Napoleon atât în luptă, cât şi în politică.
Ambiţiosul şi energicul Napoleon Bonaparte a intuit perfect şi a beneficiat din plin de explozia presei scrise şi a tipăriturilor generate de Revoluţia Franceză, pe care a ştiut să o exploateze pentru construirea şi consolidarea unei imagini publice extrem de puternice în timpul vieţii sale, dar care a rămas la fel de vie şi după dispariţia sa. Istoricul Philip Taylor afirma că „sub Napoleon, Franţa a devenit în fapt primul stat modern bazat pe propagandă“. Mai mult decât atât, în timpul lui Napoleon, „pentru prima dată, propaganda a fost totală“, în sensul că ea a fost prezentă peste tot prin forţa unei cenzuri stricte şi a ubicuităţii autorităţii imperiale.
Napoleon a fost primul şef de stat care a utilizat sistematic şi fără scrupule mecanismele guvernamentale pentru controlul opiniei publice. Citindu-i corespondenţa şi memoriile, rezultă că abia în timpul campaniei din Italia, din martie 1796-octombrie 1797, după victoria de la Lodi, generalului Bonaparte i s-au trezit ambiţiile politice, drept pentru care a început să-şi construiască o imagine publică de erou revoluţionar. Un prim pas l-a constituit transformarea celor două ziare militare sponsorizate de guvern, „Courrier de l’Armée d’Italie“ şi „La France vue de l’Armée d’Italie“, menite să susţină moralul trupelor franceze, în instrumente de promovare a personalităţii sale, asociind mereu numelui său orice victorie sau acţiune eroică de pe frontul italian. Pentru consolidarea şi amplificarea imaginii sale publice în ţară, Napoleon a redactat continuu depeşe, buletine, proclamaţii.
Napoleon „matematicianul”. În timpul controversatei sale campanii din Egipt din 1798-1799, generalul Bonaparte a repurtat iniţial câteva succese, dar expediţia s-a terminat cu un eşec total şi a fost punctată de numeroase atrocităţi şi crime de război. Napoleon a valorificat, însă, rodul muncii numeroasei echipe de savanţi (circa 170) din toate domeniile care a însoţit corpul expediţionar francez şi a ştiut să-şi creeze o imagine de general invincibil, de urmaş al anticului Alexandru, de icoană triumfătoare a Franţei. Ca urmare, portretul tânărului general a început să fie multiplicat de comercianţi pe diferite produse, începând de la cutii cu bomboane, sau în ziare şi cărţi. Eforturile sale de promovare a imaginii au mers până la alegerea sa la Institutul Francez, în 1798, ca matematician, poziţie necesară pentru completarea profilului de militar de succes cu cel al unui intelectual rafinat.
Una dintre primele măsuri luate de Napoleon în momentul în care a devenit prim-consul al unei ţări ce-şi proclamase recent libertatea drept un ideal suprem şi un mod de viaţă a fost introducerea unei cenzuri stricte. Astfel, în perioada 1800-1801 a suprimat 64 de publicaţii dintre cele 73 care apăreau în Franţa. Simultan campaniilor militare napoleoniene în Europa, au fost editate chiar în limba popoarelor respective, prin contribuţia unor gazetari nativi, diverse ziare şi publicaţii de propagandă franceză, precum „Corriere d’Italia“, „Monitorul de Westphalia“, „Gazeta de Madrid“, „Buletinul german“ sau „Argus“-ul în limba engleză. Acestea răspândeau în rândul naţiunilor cucerite varianta napoleoniană a evenimentelor şi supremaţia civilizaţiei franceze. „Le Moniteur“ a devenit practic singura publicaţie guvernamentală accesibilă francezilor, ea reflectând doar poziţia şi politica împăratului, alături de „Bulletin de la Grande Armée“ ce era distribuit gratuit militarilor pentru întreţinerea moralului acestora. În 1810, Napoleon a înfiinţat Direcţia Generală a Imprimeriilor şi Librăriilor ca instituţie ce colabora cu poliţia pentru controlul oricăror publicaţii. Totodată, istoria Franţei a fost rescrisă în sensul evidenţierii decadenţei Bourbonilor în comparaţie cu vigoarea şi măreţia împăratului.
Arta monumentală, vehiculul de propagandă preferat. Napoleon a fost deosebit de preocupat şi în ceea ce priveşte modul de păstrare a imaginii sale în opere de artă destinate posterităţii, stipendiind şi încurajând pictori, arhitecţi şi sculptori de curte pentru crearea unor portrete eroice şi maiestuoase. Niciun comandant de oşti nu a avut parte de atât de multe tablouri înfăţişându-l pe câmpul de luptă în ipostaze eroice, precum Napoleon. Au rămas antologice creaţiile lui Jacques-Louis David: „Napoleon Bonaparte trecând Alpii în pasul Saint Bernard“, pictat în 1799, sau, mai ales, monumentala „Încoronarea lui Napoleon I şi a împărătesei Josephine“ (629 x 979 cm), realizat între 1805 şi 1807, conform indicaţiilor împăratului (intitulat iniţial „Sacralizarea împăratului Napoleon I şi încoronarea împărătesei Josephine în Catedrala Notre Dame de Paris la 2 decembrie 1804“), la fel ca şi solemnul „Napoleon I pe tronul imperial“, semnat de Jean Auguste-Dominique Ingres, în 1806.
Tot în registru eroic-maiestuos sunt şi tablourile baronului Antoine-Jean Gros, „Napoleon pe podul de la Arcole“ (1796), „Napoleon printre ciumaţii din Jaffa“ (1804) sau „Napoleon pe câmpul de luptă de la Eylau“ (1808). La aceste picturi ce au contribuit substanţial la fondarea mitului lui Napoleon şi la glorificarea unui militarism romantic, trebuie adăugate Coloana Vendome, de 44 de metri, din Paris, sculptată în spirală după modelul Columnei lui Traian din Roma, în memoria victoriei de la Austerlitz, puternic-emoţionalul altorelief – „Plecarea voluntarilor la 1792, La Marseillaise“ – al lui Francois Rude de pe Arcul de Triumf, comandat de Napoleon în 1806, dar finalizat abia în 1833-1836.
Arhitectura a fost şi ea exploatată în beneficiul cultului împăratului, nu numai prin Arcul de Triumf, dar şi prin Podul Austerlitz peste Sena sau „La Madeleine“ („Templul Marii Armate”, comandat în 1806 personal de împărat lui Barthelemy Vignon), dar existau planuri de construire a unor memoriale de război în fiecare oraş al Franţei. Litera „N“, la fel ca şi albina imperială au fost imprimate, înscrise sau gravate pe orice suport posibil, astfel încât însemnele lui Napoleon erau pretutindeni.
Napoleon a pus mare preţ şi pe un sistem propriu de gratificare şi recompensare onorantă a militarilor săi prin ordine şi medalii, „Legiunea de Onoare“, înfiinţată la 19 mai 1802, fiind doar cea mai cunoscută dintre acestea. Începând din 1809, monedele franceze au fost înscripţionate cu „Napoleon Empereur“, în locul „Republique Française“. Bogăţia şi eleganţa uneori ostentativă a uniformelor militare instituite de Napoleon pentru toate gradele au contribuit atât la motivarea militarilor şi la glorificarea militarismului, cât şi la fastul ceremoniilor militare extrem de frecvente care-i emoţionau pe soldaţi şi-i impresionau pe rivali.
Paradele militare, defilările cu întregul lor ritual simbolic, abundenţa drapelelor de luptă, sărbătorile civice, focurile de artificii, balurile fastuoase etc. au reprezentat un alt mod de proiectare a cultului personalităţii lui Napoleon, de consolidare a autorităţii sale şi a percepţiei generale privind infailibilitatea şi genialitatea sa.
Inovaţie şi lipsă de scrupule. Introducerea sistemului conscripţiei de către Carnot a permis constituirea unor armate uriaşe ca număr de militari, care însă trebuiau permanent motivaţi psihic şi susţinuţi nu doar logistic, ci şi moral. Napoleon a ştiut, aşa cum puţini alţi comandanţi militari au reuşit, să se facă adulat de către soldaţii săi, în ciuda uriaşelor pierderi şi suferinţe cauzate de războaiele sale, îndeosebi în Spania şi în dezastruoasa sa campanie din Rusia.
Metodele inovative, adesea lipsite de scrupule, folosite de Napoleon în masiva şi costisitoarea propagandă desfăşurată în sprijinul politicii şi imaginii sale au stat la baza demersurilor similare la care au recurs apoi toţi dictatorii contemporani. Spre exemplu, pentru a-şi legitima războiul contra Rusiei, Napoleon, prin poliţia sa secretă, a girat publicarea ficţiunii „Testamentul Ţarului Petru I“, despre ale cărui misiuni expansioniste se sugera că trebuiau prevenite atunci printr-o intervenţie militară. Tehnica complotului perfid din străinătate pentru asasinarea mişelească a „iubitului împărat“, dezvăluită publicului francez prin presa imperială şi susţinută tot prin omniprezenta poliţie secretă a lui Fouché, a fost o altă tehnică de manipulare pentru supralicitarea imaginii lui Napoleon şi justificarea strivirii oponenţilor.
Intervenţia politică directă şi autoritară a împăratului a constituit o modalitate de impunere şi revitalizare permanentă a imaginii atotputernicului „Napoleon, împărat al tuturor francezilor“ în conştiinţa europenilor, fie aceştia francezi care-l adulau, fie străini care-l urau. După 1803, amplificată de ruperea păcii franco-britanice de la Amiens, în Marea Britanie a înflorit o bogată şi virulentă propagandă anti-napoleoniană. Aceasta s-a dovedit a fi deosebit de eficientă în crearea unei adevărate isterii şi panici privind o iminentă invazie franceză, argument pentru stimularea voinţei combative a britanicilor de a-şi apăra cu orice preţ insula prin demonizarea şi satirizarea împăratului în orice fel. Chiar dacă guvernul britanic ştia că francezii nu aveau capacitatea navală de a invada Anglia, Napoleon a fost insistent şi exagerat portretizat prin presă, caricaturi, postere, bilete de mână, drept un tiran, un demon însetat de sânge (se aducea argumentul masacrării celor 4.000 de prizonieri musulmani la Jaffa), responsabil de atrocităţi, un pericol de moarte pentru toţi britanicii care erau astfel îndemnaţi să se înroleze şi să lupte pentru a nu fi făcuţi sclavi.


Războaiele lui Napoleon
19 decembrie 1793
Participă la bombardarea şi cucerirea oraşului Toulon.
15–17 septembrie 1796
Napoleon îşi dovedeşte pentru prima dată geniul în bătălia contra austriecilor de la Arcole.
14 ianuarie 1797
La Rivoli, Napoleon îi înfrânge pe habsburgi.
1798–1799
Generalul Bonaparte conduce campania din Egipt.
1 august 1798
Napoleon îi învinge pe turcii mameluci la Abukir.
Mai 1799
Bonaparte eşuează în tentativa sa de a cuceri cetatea otomană Acra.
14 iunie 1800
Habsburgii sunt învinşi de Napoleon la Marengo.
21 octombrie 1805
Napoleon a fost învins de către flota britanică condusă de amiralul Nelson la Trafalgar.
2 decembrie 1805
La Austerlitz, armata franceză condusă de Napoleon înfrânge decisiv armata ruso–austriacă comandată de ţarul Alexandru I.
14 octombrie 1806
Dublă victorie pentru armata franceză. La Jena, o armată franceză comandată de împăratul Napoleon învinge o armată prusacă condusă de Prinţul Hohenlohe. În aceeaşi zi, o altă armată franceză condusă de mareşalul Davout zdrobeşte principala armată prusacă la Auerstadt.
8 februarie 1807
Napoleon înfrânge armata ţarului Alexandru I la Eylau.
14 iunie 1807
La Friedland, Napoleon învinge din nou armata ţaristă.
5–6 iulie 1809
Bonaparte obţine o nouă victorie asupra austriecilor la Wagram.
1812
Napoleon a declanşat campania de cucerire a Rusiei, marcată de bătăliile cu rezultat neconcludent de la Smolensk (17 august 1812), Borodino (7 septembrie 1812) şi scurta ocupare a Moscovei (14 septembrie–18 octombrie 1812).
19 octombrie 1814
Napoleon este învins la Leipzig de armatele ruso–prusace.
26 februarie 1815
La Waterloo, Napoleon suferă ultima sa înfrângere în calitate de conducător al armatei franceze, fiind învins de ducele de Wellington.

Madame de Pompadour şi şampania Moët
După ce, vreme de zeci de ani, a ocupat un loc de cinste la festinurile regale şi a avut parte de ambasadori faimoşi precum Madame de Pompadour sau Napoleon, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Casa de şampanie Moët & Chandon s-a dat pe mâna lui Alphonse Mucha. Artistul grafic ceh a realizat, astfel, în 1899 două postere şi câteva meniuri pentru sortimentele Crémant Imperial şi Champagne White Star.

Claude Moët, descendent al unei familii care fusese înnobilată de regele Carol al VII-lea în 1446, este cel care a pus pe picioare o afacere cu vinuri în regiunea Champagne, la Epernay, fondând în 1743 La Maison Moët. Avea să fie începutul unei afaceri de succes, care trăieşte şi astăzi, la mai bine de 250 de ani de la decizia lui Claude.
În timpul vieţii, francezul a păstrat conştiincios un jurnal din care aflăm, de pildă, că, încă de la începuturi, Casa Moët aproviziona Curtea regală a Franţei cu şampanie. Se trimiteau câteva sute de sticle pe an la Versailles şi, vara, la castelul de la Compiègne. Lucru important, băutura cu bule reuşise s-o cucerească pe metresa regelui Ludovic al XV-lea, Madame de Pompadour, care a devenit primul şi cel mai important ambasador al şampaniei Moët. Şi, dat fiind că era favorita suveranului, preferinţele ei erau înregistrate cu sfinţenie în cronicile timpului, una dintre replicile care s-au păstrat fiind aceea că şampania e „singurul vin care lasă o femeie frumoasă după ce bea“.
Alegerile îi influenţau, evident, pe membrii anturajului, aşa că şampania îşi câştigase o mulţime de admiratoare printre doamnele de la Curte. Iar despre marchiză se spunea chiar că avea la gât un pandantiv din cristal, în forma unui flaut, care „găzduia“ câteva guri din băutura care-i plăcea atât de mult.
Napoleon vine la Epernay



Nu mai puţin important pentru istoria şampaniei Moët a fost Napoleon Bonaparte, viitorul Napoleon I. Prieten bun cu Jean-Rémy Moët, nepotul fondatorului Casei Moët, Napoleon se delecta adesea cu şampanie chiar la Epernay. Ochii curioşi ai turiştilor văd astăzi, la intrarea în beciuri, o inscripţie gravată cu litere din aur pe o placă din marmură care aminteşte de prima vizită a lui Napolon aici: „La întoarcerea în Franţa după semnarea Tratatului de la Tilsit, marele împărat a vizitat aceste beciuri în compania lui Jean-Rémy Moët, la 26 iulie 1807“.
De altfel, Jean-Rémy Moët a primit Legiunea de Onoare de la Napoleon, şi, mult mai târziu, acestuia i-a fost dedicat sortimentul Brut Impérial. Gama consumatorilor faimoşi e însă mult mai bogată şi îi include pe Alexandru I al Rusiei, pe Franz II Joseph Karl, împăratul Austriei, pe Ducele de Wellington sau pe Regina Victoria a Marii Britanii. Un punct important în istoria Casei de şampanie îl reprezintă căsătoria Adélaïdei Moët cu Pierre Gabriel Chandon de Briailles în august 1816, în urma căreia, în 1832, titulatura oficială devine Moët & Chandon.
O şampanie faimoasă cerea un artist faimos

Dacă, timp de 150 de ani, în acţiunea de promovare a mărcii, casa de şampanie mizase exclusiv pe puterea de convingere a personalităţilor, pe viul grai, anul 1899 aduce cu sine o comandă a firmei către artistul ceh Alphonse Mucha, care execută două postere şi câteva meniuri pentru sortimentele Crémant Imperial şi Champagne White Star. Nici nu se putea o alegere mai potrivită: operele grafice ale lui Mucha făceau furori în Parisul acelor ani, împânzind zidurile clădirilor, reţinând privirile trecătorilor şi aflându-se în centrul unor expoziţii dedicate lui.
Mucha era artistul, trăia, din punct de vedere creativ, cei mai buni ani ai vieţii sale. Dăduse lovitura în 1895 cu un poster de promovare a piesei „Gismonda“ de la teatrul parizian Renaissance: în centrul său, actriţa Sarah Bernhardt. Un poster mare, şi la propriu, şi la figurat: avea 2 metri şi înfăţişa o Sarah Bernhardt fără vârstă, în veşminte preţioase, într-un ansamblu frumos şi închegat, asemenea unui mozaic.
Atunci începuse, aşadar, perioada de graţie a lui Mucha, iar artistul era fidel crezului că „orice este sau poate fi artă“, aşa că desena calendare, meniuri şi cărţi poştale, făcea ilustraţii pentru cărţi şi reviste („Ilsée, Princesse de Tripoli“, „La Plume“, „Cocorico“), decoruri şi schiţe de costume, afişe de promovare pentru piese de teatru („Les Amants“, „Hamlet“, „La Samaritaine“, „Lorenzaccio“, „La Dame aux Camélias“), pentru destinaţii turistice (posterul „Monaco Monte Carlo“), dar, mai ales, pentru numeroase produse: hârtia pentru ţigări Job, lichiorul Bénédictine, biscuiţii Lefèvre-Utile, bijuteriile Fouquet, produsele Nestlé, şampania Ruinard, ciocolata Masson, ciocolata Ideal, Fox-Land Jamaica Rum, săpunurile Bagnolet, parfumul Rodo şi, bineînţeles, şampania Moët & Chandon.

Istoria românilor care l-au oprit pe Napoleon
Campania din Italia
Bătălia podului
Concluzii

Nu putem intui parcursul istoriei dacă acest fapt s-ar fi împlinit, la fel cum nu ne putem imagina harta Europei dacă Napoleon ar fi fost învingător în Italia înainte de finele anului 1796. Poate campania din Egipt nu ar fi avut loc, poate Viena ar fi căzut mai devreme, iar Franţa şi-ar fi putut concentra forţele asupra singurului inamic rămas, Anglia, mult mai eficient şi înainte ca Nelson să scufunde flota franceză la Abukir şi Trafalgar. Nimeni nu poate şti, acesta rămânând doar un recurs la o istorie alternativă.
Nouă ne rămân doar faptele, aşa cum au fost. Totuşi, aceste fapte, au fost supuse şi ele tentativelor de denaturare, atât de istoriografii austrieci, cât mai ales de cei unguri. Aceştia au încercat din răsputeri să falsifice istoria, spunând că apărătorii podului au făcut parte dintr-un batalion croat. Dar dovezile s-au dovedit, peste timp, indubitabile. Totuşi, mai persistă în unele cercuri această idee, preluată din respectivele surse. Acest fals al istoriei, fie cu intenţie, fie din neştiinţă, a fost demontat de către istoricii serioşi şi imparţiali. Cu toate acestea, până şi astăzi, în epoca internetului, confuziile persistă pe unele site-uri istorice, în care se evocă rezistenţa neînfricată a batalionului „croat”.
Unul dintre primii scriitori de la noi care a făcut cuvenita corecţie, pe bază de documente oficiale, a fost nemuritorul George Coşbuc, care face astfel un mare serviciu istoriei, la fel cum şi prin alte scrieri ale sale aduce cuvenite rectificări unor greşeli mai mult sau mai puţin voite asupra istoriei neamului românesc. Şi când te gândeşti că poporul său îl ştie mai mult de poet decât de istoric! În acele vremuri, chiar şi poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, redacta scrieri istorice de primă mărime menite redeşteptării spiritului naţional, pentru a-l pregăti pentru marile încercări ce aveau să vină!
Timpul şi istoria ne-au dat dreptate. Este deja recunoscut faptul că batalionul care l-a oprit pe Napoleon la Arcole a fost românesc, al ardelenilor de la Năsăud. Pe de altă parte, Napoleon Bonaparte n-a ştiut niciodată acest adevăr. În raportul pe care îl expediază direct de pe câmpul de luptă Directoratului Republicii despre bătălia de la Arcole, trecând peste orgoliul său nemăsurat, laudă „vitejia diabolică a batalionului de nemţi”peste care nu a putut trece. Către statul său major, istoria spune că ar fi exclamat: „De aş avea eu un asemenea batalion nemţesc, aş ajunge în trei zile la Viena”.
Sărmanul Napoleon, nu avea de unde să ştie că singurul neamţ din acel batalion de „diavoli”, cum i-a numit chiar el, era comandantul batalionului, maiorul Vorstenradt. Restul, adică toţi ofiţerii, gradaţii şi soldaţii erau români ardeleni.
Mai mult, nu avea de unde să ştie că păţania sa, când a căzut în mlaştină în iureşul trupelor care se retrăgeau, fiind salvat de devotamentul unui soldat zdravăn, era similară cu cea a altui mare general al timpului, înfrânt de către români, în urmă cu 201 ani. Atunci, generalul Sinan Paşa, supranumit „Cuceritorul”, a fost atras de Mihai Viteazu printre mlaştinile şi mocirlele de la confluenţa Călniştea cu Neajlov şi nevoit să treacă podul dintre Hulubeşti şi Călugăreni.
Aici, deşi superior în proporţie de 20 la 1, turcii nu puteau trimite la atac decât detaşamente mici, anihilate pe rând de oştile lui Mihai. La un iureş turcesc, urmat de un contraatac condus de însuşi Mihai, podul se rupe urmând dezastrul trupelor turceşti. Prinşi de vălmăşagul soldaţilor ce fugeau să-şi salveze pielea, Sinan Paşa, rănit, cade de pe pod rupându-şi şi ultimii doi dinţi. La fel ca şi Napoleon la Arcole, şi el a fost salvat de un soldat care s-a oprit să-l care în spate.
La Arcole, Napoleon a simţit gustul amar al eşecului, la fel ca şi Sinan Paşa la Călugăreni. Noroiul umed al mlaştinii în care se afundaseră, se poate să fi avut acelaşi gust, cel al înfrângerii în faţa unor forţe superioare nu ca armament sau echipament, ci doar al voinţei de a învinge. Căci, în orice bătălie, învingător este acela care îşi doreşte victoria cu orice preţ, mai presus de voinţa de luptă a adversarului. În mod sigur, Napoleon a învăţat din lupta de la Arcole. A văzut ce poate face exemplul personal, când şi-a întors soldaţii la atac, dar a văzut că asta nu e totul, dacă adversarul este la fel de decis să lupte. De atunci, Napoleon s-a mai avântat în primele linii, dar nu s-a mai expus într-un asemenea grad ca şi la podul de la Arcole. S-a dovedit, de-a lungul vieţii, un general şi un strateg desăvârşit, un geniu militar care i-a făcut şi pe adversari să îl admire şi să-l aprecieze, spunându-i chiar „Dumnezeul războiului” la Wagram.
Viteazul general Jean Lannes, cel care a condus contraatacul care l-a salvat pe Napoleon de soarta prizonieratului, fiind rănit în trei locuri, a participat aproape la toate campaniile napoleoniene. A participat la bătăliile de Montebello, Ulm, Austerlitz, Jena, Friedland. A ajuns mareşal, prinţ de Sievres şi pair al Franţei. La 22 mai 1809, în timpul bătăiliei de la Apern-Essling, un glonţ îi zdrobeşte ambii genunchi. Îi sunt amputate ambele picioare, dar moare din cauza hemoragiei la 31 mai, în vârstă de 40 de ani. Numele său este înscris pe partea estică a Arcului de Triumf.
Generalul Augereau, comandantul diviziei, care cade rănit cu steagul în mână, steag preluat de Napoleon, devine şi el mareşal. Se distinge în bătălia de la Jena, dar se îmbolnăveşte în timpul celei de la Eylau, ducând la pierderi mari în rândul trupelor sale. Trimis în Spania, are victorii şi înfrângeri în egală măsură. Se apără bine la Leipzig, în 1813, dar în timpul campaniei din Franţa din 1814 îl trădează pe Napoleon, trecând de partea Bourbonilor. La întoarcerea lui Napoleon, încearcă să revină, dar Napoleon nu-l acceptă. Şi Ludovic Bourbon, în timpul Restauraţiei de după Waterloo, îl îndepărtează. Moare în 1816, la 59 de ani.
Generalul Joseph Alvinzi pierde bătălia de la Rivoli în faţa lui Napoleon în anul următor, la 14 ianuarie. Este acuzat de incompetenţă, chiar de trădare, dar reuşeşte să se justifice, şi împăratul îl numeşte guvernator al Ungariei în 1798. Moare de un atac de apoplexie în 1810, la vârsta de 84 de ani.
Istoria nu spune ce s-a întâmplat cu apărătorii ardeleni ai podului de la Arcole, cu căpitanul Herţa şi vitejii săi. Au continuat să-şi facă datoria cu bravură, ducând mai departe faima grănicerilor năsăudeni şi făgărăşeni, a luptătorilor români. Fiindcă cei care s-au ridicat alături de Avram Iancu zdrobind prestigiul unor alţi mari generali 50 de ani mai târziu, în mod sigur s-au inspirat din exemplul de eroism al românilor care l-au oprit pe marele Napoleon Bonaparte în faţa podului de la Arcole.
Nouă, celor de astăzi, ne rămâne datoria de a evoca şi a face cunoscut tuturor eroismul acestor bravi înaintaşi ai noştri, ale căror nume pot sta alături de ilustra galerie de luptători neînfricaţi ridicaţi din rândurile neamului nostru. Şi, mai presus, suntem datori să facem toate eforturile pentru a repara această injustiţie istorică care li se face apărătorilor de la Arcole şi care continuă să persiste prin anumite cercuri, cum că la Arcole croaţii, nu românii, l-ar fi oprit pe marele Napoleon Bonaparte!

22 iulie 1832 - A murit regele Romei
Napoleon Francois Joseph Charles Bonaparte, duce de Reichstadt, a fost fiul lui Napoleon I, imparat al francezilor, si al celei de-a doua sotii a acestuia, Maria Louisa de Austria. Print imperial prin nastere, el a fost cunoscut, inca de la nastere, drept „regele Romei”, devenind mostenitor virtual al lui Napoleon. La trei ani dupa nasterea lui insa, Napoleon a abdicat, plecand in exil, iar sotia si fiul lui au parasit, la randul lor, palatul Tuileries, stabilindu-se la bunicul micului print, imparatul Francisc II al Austriei. In 1818, cel care a fost poreclit „Vulturasul” si numit Napoleon II, desi nu a domnit niciodata oficial, cu toate ca ilustrul lui tata a abdicat in favoarea sa, a primit titlul de duce de Reichstadt.

Garda moare, dar nu se preda!
Aceste cuvinte memorabile ar fi apartinut, potrivit traditiei, generalului Cambronne, seful Garzii lui Napoleon Bonaparte, si ar fi fost rostite in timpul bataliei de la Waterloo, cand francezilor, inconjurati, li s-a cerut sa capituleze. Istoricii sunt de acord ca este vorba de un caz tipic de expresie inventata dupa eveniment, intrucat Cambronne a raspuns, la auzul cererii de capitulare, cu mult mai soldatescul „Merde!” Dar expresia a ramas, ca simbol al luptei eroice, pana la moarte, si ar putea fi la fel de potrivita oricaruia dintre exemplele de mai jos.

Napoleon între politică şi femei
Istoria consemnează existenţa multor femei în viaţa lui Napoleon. Unele au încercat să‑şi folosească farmecele în interese politice. Napoleon nu le‑a refuzat în ce priveşte farmecele. În ce priveşte politica însă, n‑a cedat. Pentru că un adevărat bărbat politic are în viaţă o singură iubită: Puterea.
Cel mai viu şi cel mai activ bărbat de stat al epocii moderne din Europa a fost pus şi el adesea în situaţia de a alege între cele două mari tentaţii: femeile şi politica. Cu cea dintâi s‑a născut şi a păşit din frageda tinereţe pe sol francez, unde o va cunoaşte imediat pe cea de‑a doua. Stările tensionate ale acesteia din urmă le aflăm totuşi incipient şi haotic înainte chiar de a părăsi definitiv Corsica.
Mama lui – doamna Laetitia – are primul merit de a‑l determina să aleagă Franţa drept teatru pentru a parveni cu şanse decisive în cariera lui politică, la care visa. Descălecatul lui la Marsilia cu întreg tribul Bonaparte îi scoate în cale în casa familiei Permon pe Laura. Relaţia lui cu această tânără se reducea la hârjoneli, înţepături din partea ei, primite de el adesea cu scoateri din sărite. Acestea nu au împiedicat‑o pe Laura să ajungă, din generozitatea lui, mai târziu, ducesa d’Abrantes, devenind apoi un cronicar feminin de seamă al epocii.
Au urmat alte hârjoneli cu Désirée Clary, proaspăt pubera cumnată a fratelui său Joseph. Nu ştiu dacă relaţiile lor au depăşit această fază inocentină, dar în „Memorialul de la Sfânta Elena“ el îi va dicta semeţ lui Las Cases: „Pentru că i‑am luat lui Desiree sexul şi fetia, l‑am făcut pe Bernadotte mareşal, principe şi rege“.
Ea se va căsători cu rivalul lui, veleitarul republican, Charles‑Jean Bernadotte, care va cunoaşte, în ciuda rivalităţii lor ideologice, toate favorurile generozităţii lui Napoleon, prin care va întemeia o dinastie în Suedia. Hilar este în această poveste că mama fetei va zice „nu!“ timidului „chat botte“, când acesta i se prezintă să ceară mâna lui Desiree, nebănuind ce avea să urmeze: „Îmi ajunge un Bonaparte în familie!“, va nuanţa ea.
Scumpa creolă

Devenit general la 24 de ani, tânărul cu pielea tăbăcită se va lăsa prins în mrejele văduvei Josephine de Beauharnais, prietena Theresiei Tallien, metresa călăului de la Bordeaux, care, de dragul acesteia, va risca lovitura de stat ce avea să‑l doboare pe Robespierre. Theresia Cabarrus va trece apoi prin forţa evenimentelor în braţele unui soi de rege al Republicii Franceze, directorul Barras, cel mai important dintre cei cinci membri ai Directoratului.
Josephine avea 30 de ani şi doi copii din prima căsătorie, când avea să‑şi unească destinul cu „nostimul“ ei Bonaparte. Cum trecuse probabil înainte şi prin patul lui Barras, acesta îi oferi o dotă: numirea proaspătului ei soţ în funcţia de Comandant al Armatei din Italia. Acolo, tânărul general de 26 de ani îşi va aştepta soţia să i se alăture. Dar ea va ajunge la el fără grabă şi jucând pe genunchi în faţa tânărului ei soţ pe un oarecare căpitan Charles, elegant, ce‑i drept, ca un bărbier, dar cu doi ani mai bătrân decât încornoratul căruia îi era subaltern. Soţul înşelat atingea ridicolul.
Totuşi aceasta nu îl va împiedica să se arate generos, hotărând o măsură mai blândă cu ocazia discutării în plenul Consiliului de Stat a articolului din Codul Penal referitor la pedepsirea adulterului. Scumpa lui creolă va triumfa asupra lui şi nu va fi repudiată aşa cum îi cereau membrii familiei lui. O va încorona cu mâna lui împărăteasă a francezilor şi se va hârjoni cu fiica ei din prima căsnicie, Hortense, pe care o va mărita de formă cu fratele său Louis.
Următorul an îi va aduce o nouă ispită. După victoria de la Jena şi Preusssich‑Eylau, va avea loc marea întâlnire a celor doi stăpâni ai Europei, Napoleon şi ţarul. Acesta din urmă îi promisese fermecătoarei regine Luiza a Prusiei că va pune o vorbă pe lângă Napoleon în favoarea sa. Ea se aşază la masă alături de învingător, toată numai nuri, întinzându‑i o floare: „Sire, cette fleur pour Magdeburg!“.
El va primi floarea, dar îşi va păstra Magdeburg. Splendida regină îi va propune chiar să‑l viziteze la Paris, lăsându‑l să înţeleagă că, la nevoie, ar putea să sacrifice pentru el. Napoleon îi va scrie creolei sale: „Scumpa mea Josephina, regina Prusiei este cu adevărat fermecătoare, dar să nu fii geloasă; m‑ar costa mai mult s‑o fac pe galantul“. Politica a triumfat!
Un amor de dragul Poloniei
Polonia a constituit de la o bună bucată de vreme un măr al discordiei europene. Cândva s‑a aflat unită cu Franţa sub acelaşi sceptru. Au avut loc apoi nişte împărţiri ale Poloniei între marile puteri megieşe. Oricum, Polonia are dreptul să se socotească aliata seculară a Franţei şi, în consecinţă, să se aştepte la protecţie din partea lui Napoleon. Cu atât mai vârtos cu cât legiunea de voluntari polonezi comandată de Dabrowski îi arăta marelui stăpân al Franţei un devotament real. Mai mult, imaginaţia lor, pare‑se de sorginte biblică, îi inspirase să‑i arunce cuceritorului în braţe, la intrarea în Varşovia, o frumoasă Esthera, pe soţia contelui Walewski.
Numai că Napoleon îşi avea planul său dinainte conturat, mult mai realist decât acela de a poza intr‑un nou Ahaswerus biblic. Perspicacitatea lui proverbială, întemeiată pe o profundă cunoaştere a istoriei, îi va şopti că a‑i lua în braţe pe nătăfleţii de polonezi, restaurând regatul Poloniei, ar însemna să se aleagă numai cu dezagremente: „Polonezii, care se arată atât de circumspecţi faţă de noi şi cer garanţie înainte de a se pronunţa, sunt nişte egoişti, pe care dragostea de patrie nu‑i înflăcărează. Am multe experienţe în relaţiile cu oamenii. Măreţia mea nu se sprijină în ajutorul câtorva mii de polonezi. E cazul ca ei să profite cu entuziasm de împrejurări, nu să fac eu primul pas.“
Cu alte cuvinte, ei ar trebui să‑l ajute să‑i ajute. „Nu voi proclama independenţa Poloniei decât atunci când voi constata că ei vor cu adevărat să o susţină şi când voi vedea că o vor şi o pot susţine, când voi vedea treizeci‑patruzeci de mii de oameni sub arme, organizaţi, şi nobilimea călare, gata să‑şi pună în joc propria persoană“, îi va preciza Napoleon lui Murat, la 6 decembrie.
În fond, avea dreptate. Restaurarea regatului Poloniei ar fi însemnat un afront în plus şi poate cel mai grav pentru marile puteri din jurul ei. Desigur, Austria şi Prusia fuseseră îngenun­chiate, dar rămânea Rusia, cea mai interesată şi cea mai redutabilă dintre ele. Oricâtă desfătare i‑ar putea oferi Maria Walewska, pacea cu Alexandru, acel Sfinx cu ochii de faianţă, i se părea cu adevărat un lucru măreţ de realizat, demn de un nou Charlemagne. Şi apoi, începea să i se facă lehamite de război.
La inspecţia trupelor, glasuri răzleţe scandează: „Trăiască pacea! Pace şi pâine!“, scandări ieşite din piepturile unor soldaţi care după campania prusiană nu mai înţeleg de ce nu sunt încă intrate în cantonamente de iarnă nici pe la Crăciun. El însuşi îi va povesti lui Joseph că ofiţerii de stat major nu s‑au mai dezbrăcat de două luni, ba unii chiar de patru luni: „Eu însumi timp de cincisprezece zile nu mi‑am scos cizmele... Ne aflam în mijlocul zăpezii şi al noroiului, fără vin, fără rachiu, fără pâine, mâncând cartofi cu carne, făcând nesfârşite marşuri şi contramarşuri, fără nici un fel de plăceri, luptând de obicei la baionetă sub o ploaie de mitralii.
Răniţii sunt nevoiţi să se retragă cu săniile în plin ger pe distanţe de câte 15 leghe... după ce am distrus monarhia prusiană, luptăm împotriva restului Prusiei, împotriva carmucilor, cazacilor şi neamurilor din nord, care au invadat odinioară Imperiul Roman. Purtam războiul în toată cruzimea şi oroarea lui“.
Strădaniile Mariei Walewska

În vremea asta, Maria, sfătuită de prinţul Iosif Poniatowki, simulează un leşin, pentru a nu lăsa impresia că i se dăruie ca o cocotă oarecare, iar el profită de asta. Plăcerile ar fi continuat în acest fel, iar Maria nu uita să‑i şoptească, între două îmbrăţişări, imperialului ei amant, că, de când e lumea, lume, plăcerea pe bărbat îl costă.
Era o invitaţie voalată adresată cuceritorului de a rezolva chestiunea poloneză, un fel de a‑i prezenta nota de plată. Şi atunci Napoleon se ridică în capul oaselor spre a fi mai elocvent, făcând‑o să înţeleagă cam cât preţ pune el pe amor: „Dragostea e o prostie făcută în doi… cred, în definitiv, că dragostea face mai mult rău decât bine şi ar fi o binefacere dacă o divinitate protectoare ne‑ar descotorosi de ea si i‑ar elibera pe bărbaţi.“
Totuşi, Maria nu va dezarma, asediată de încurajări din toate părţile. Talleyrand îi vorbeşte ca un înţelept despre rolul ei, care nu va trebui să‑l dezmintă pe acela al marilor femei ale istoriei: „Doamnă, cauzele mici pot produce adesea efecte mari, femeile au avut întotdeauna o mare influenţă asupra politicii lumii. Istoria neamurilor trecute, ca şi cea a timpurilor moderne, ne certifică acest adevăr. Atâta vreme cât pasiunile îi vor domina pe bărbaţi, dumneavoastră doamnele, veţi fi una dintre puterile cele mai de temut.“ Era o invitaţie să n‑o facă pe mironosiţa.
Un localnic îşi permite să adauge: „Credeţi oare că Esthera i s‑a dăruit lui Ahaswerus dintr‑un sentiment de dragoste? Groaza pe care i‑o inspira, mergând până la a cădea leşinată în faţa privirii lui, nu era oare dovada că tandreţea nu juca nici un rol în această iubire? Ea s‑a sacrificat pentru a salva poporul şi a avut gloria de a‑l salva.
De am putea spune acelaşi lucru despre gloria dumneavoastră şi fericirea noastră! Nu sunteţi oare fiica, mama, sora, soţie de polonez patriot?“ Iar Maria nu mai ştia ce să creadă. Căci de cedat, i‑a cedat, de leşinat, a leşinat precum Esthera din Sfânta scriptură şi totuşi... el nu cedează încă în plan politic, dar va continua să‑i spună:„Patria dumneavoastră îmi va fi mai scumpă dacă voi vedea că vi se face milă de biata mea inimă“.
Ea se va strădui să‑i dovedească atâta tandreţe încât să‑l convingă că are milă de biata lui inimă. Atunci, el socoteşte că‑i poate dezvălui o parte din principiile sale cu privire la chestiunea ce făcea obiectul interesului de căpetenie: „Am silit Prusia să lase partea pe care o uzurpa, timpul va face restul. Nu e momentul să realizăm totul. Trebuie răbdare. Politica este o coardă, care se rupe dacă o întinzi prea mult. Până una alta, oamenii voştri politici se formează.
Căci, la drept vorbind, câţi aveţi? Aveţi destui buni patrioţi, braţe, da, sunt de acord că vitejilor voştri le ţâşnesc prin toţi porii onoarea şi curajul, dar aceasta nu este de‑ajuns. E nevoie de o mare unanimitate“. În rezumat, aveţi braţe, dar n‑aveţi cap politic.
Şi apoi, el îşi mai aducea aminte de experienţa istorică a unui asemenea rol: „Gândeşte‑te că ne desparte prea mare distanţă; ceea ce pot stabili eu azi poate fi mâine distrus. Primele mele îndatoriri sunt pentru Franţa, nu pot face să curgă sângele francez pentru o cauză străină intereselor sale şi nici să‑mi înarmez poporul ca să alerg în ajutorul vostru de fiecare dată când va fi necesar.“ Maria se va resemna. Din nou politica va triumfa la Napoleon.
Mariajul austriac
În fine, mariajul austriac va constitui pentru el o încununare a visului său primordial din tinereţe. Deşi perspectiva căsătoriei cu o arhiducesă de Austria îi dădea ceva fiori, amintindu‑i de Maria Antoaneta, ambiţia lui politică de a se încuscri cu cea mai veche dinastie din Europa îi surâdea înainte de orice. După ce repudiase pe Josephina, marile Curţi domnitoare se grăbeau să‑i ofere fiecare câte o juncă cu „pântece“.
Deja la Erfurt, în 1808, Napoleon amestecă într‑o conversaţie cu ţarul, pe un ton de parvenit timid, noua sa aspiraţie. Dar fără să aştepte răspunsul mamei acestuia în legătură cu marea ducesă Ana Pavlovna, care ar fi fost poate negativ, întrucât aceasta avea sub 16 ani, el repezi pe mareşalul Berthier la Viena pentru a‑i procura o arhiducesă de 18 ani, fiica ultimului Cezar roman de naţiune germană, coborâtor printre alţii şi din Carol Quintul. În concluzie, şi aici calculul său politic a fost decisiv, eclipsând latura sentimentală. Vorba lui predilectă: „J’ai une seule amante: la France. Elle m’offre son sang et ses trésors“.

Istoria trece prin stomac: Napoleon şi „Puiul Victoriei“
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-trece-stomac-napoleon-puiul-victoriei
Când spui Napoleon Bonaparte (1769-1821), te gândeşti la marele războinic pe care Rusia, Austria şi Prusia l-au numit „duşmanul umanităţii“. Te gândeşti la cel care a cucerit mare parte a Europei. Însă, puţini ştiu că în timpul domniei sale, bucătăria franceză a cunoscut o înflorire extraordinară.
Istoricii îl menţionează pe Napoleon Bonaparte nu doar ca pe o mare figură războinică, ci şi ca pe un personaj care a influenţat lumea culinară. În timpul campaniilor militare ale lui Napoleon, soldaţii francezi au suferit de foame. Se pare, însă, că Napoleon se hrănea destul de bine. Legenda spune că lui Napoleon i-ar fi plăcut câteva feluri de mâncare: „Chicken Marengo“ (Pui Marengo), „Lobster Thermidor“ (Homar Thermidor) şi plăcintele.
Există mai multe feluri de a găti „Pui Marengo“, reteţă care presupune pui înăbuşit în sos de roşii, cu usturoi şi ciuperci. Vocile istoriei îl amintesc pe Dunand, bucătarul lui Napoleon, care ar fi creat acest fel de mâncare pentru a celebra, în anul 1800, victoria francezilor asupra austriecilor, în bătălia de la Marengo, din nordul Italiei.
Napoleon avea obiceiul să nu mănânce nimic înainte de luptă, însă după o bătălie era lihnit. Nu o dată s-a întâmplat ca bucătarul să rămână fără provizii, aşa că, într-o zi, a făcut rost de un pui, de câţiva raci, de ouă, de puţin usturoi şi de câteva roşii. A tăiat puiul, l-a fript împreună cu usturoiul şi peste el a adăugat roşii tocate şi puţin coniac. Ca garnitură, a prăjit puţină pâine din raţia armatei, alături de câteva ouă şi de raci.
Se spune că lui Napoleon i-a plăcut „acest fel de mâncare a victoriei“ şi ar fi poruncit să i se prepare după fiecare bătălie. Când bucătarul Dunand a pus vin alb în loc de coniac şi a scos racul de la garnitură, Napoleon a refuzat să mai mănânce. Acest fel de mâncare este ­popular şi astăzi, mai ales în Europa.
Conform reţetei, „Puiul Marengo“ se prepară astfel: 2 linguri de ulei de măsline, patru bucăţi de piept de pui, o grămăjoară de ciuperci tăiate felii, ceapă, o linguriţă de usturoi tocat mărunt, cimbru, sare, piper negru, câteva roşii tocate, jumătate de ceaşcă de vin alb sau de supă de pui. Când uleiul s-a încins bine, se adaugă bucăţile de pui, care se rumenesc pe ambele părţi. Puiul se scoate pe o farfurie. În uleiul încins se aruncă ciupercile, ceapa şi usturoiul şi se gătesc până devin aurii.
Peste acestea se pune din nou puiul, asezonat cu cimbru, sare şi piper. La sfârşit se adaugă roşiile şi vinul, se acoperă şi se lasă timp de zece minute la fiert. Acest fel de mâncare poate fi servit cu o garnitură de orez.

13.000 $ pentru o şuviţă din părul lui Napoleon I

Josephine Bonaparte: „Totul s-a sfârşit, a abdicat...“
„Totul s-a sfâr­­­­­­­­­­şit, a abdicat...“, spunea Josephine în scrisoarea trimisă în aprilie 1814 fiului său din prima căsătorie, Eugène de Beauharnais. O lună mai târziu, în mai 1814, Josephine a decedat de pneumonie.
Scrisoarea a făcut parte din colecţia unui francez care cuprindea 50 de misive ale împărătesei Josephine şi 400 de documente cu privire la Revoluţia franceză. Întreaga colecţie a fost vândută pentru suma totală de 700.000 de euro.
Scrisoarea din 1814 a depăşit astfel recordul deţinut de o misivă a împărătesei Franţei, deţinut până acum de un document din 1796, licitat în urmă cu câţiva ani pentru suma de 36.655 de euro, în care Josephine mărturisea: „soţul meu nu mă iubeşte, mă adoră, cred ca va deveni nebun“.
Născută în 1763, Ma­­­­­­rie-Josephe-Rose de Tascher de la Pagerie a fost căsătorită prima oară cu Alexandre de Beauharnais şi a rămas văduvă după ce acesta a fost ghilotinat în 1785.
După ce a fost închisă în 1794, îl va cunoaşte pe Napoleon Bonaparte cu care se va căsători în martie 1796. Proclamată împărăteasă în 1804, doi ani mai târziu Josephine a fost constrânsă să divorţeze pentru că nu îi putea oferi împăratului un moştenitor. În 1814, Josephine a decedat de pneumonie.

Napoleon între politică şi femei
http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/napoleon-politica-femei
Istoria consemnează existenţa multor femei în viaţa lui Napoleon. Unele au încercat să‑şi folosească farmecele în interese politice. Napoleon nu le‑a refuzat în ce priveşte farmecele. În ce priveşte politica însă, n‑a cedat. Pentru că un adevărat bărbat politic are în viaţă o singură iubită: Puterea.
Cel mai viu şi cel mai activ bărbat de stat al epocii moderne din Europa a fost pus şi el adesea în situaţia de a alege între cele două mari tentaţii: femeile şi politica. Cu cea dintâi s‑a născut şi a păşit din frageda tinereţe pe sol francez, unde o va cunoaşte imediat pe cea de‑a doua. Stările tensionate ale acesteia din urmă le aflăm totuşi incipient şi haotic înainte chiar de a părăsi definitiv Corsica.
Mama lui – doamna Laetitia – are primul merit de a‑l determina să aleagă Franţa drept teatru pentru a parveni cu şanse decisive în cariera lui politică, la care visa. Descălecatul lui la Marsilia cu întreg tribul Bonaparte îi scoate în cale în casa familiei Permon pe Laura. Relaţia lui cu această tânără se reducea la hârjoneli, înţepături din partea ei, primite de el adesea cu scoateri din sărite. Acestea nu au împiedicat‑o pe Laura să ajungă, din generozitatea lui, mai târziu, ducesa d’Abrantes, devenind apoi un cronicar feminin de seamă al epocii.
Au urmat alte hârjoneli cu Désirée Clary, proaspăt pubera cumnată a fratelui său Joseph. Nu ştiu dacă relaţiile lor au depăşit această fază inocentină, dar în „Memorialul de la Sfânta Elena“ el îi va dicta semeţ lui Las Cases: „Pentru că i‑am luat lui Desiree sexul şi fetia, l‑am făcut pe Bernadotte mareşal, principe şi rege“.
Ea se va căsători cu rivalul lui, veleitarul republican, Charles‑Jean Bernadotte, care va cunoaşte, în ciuda rivalităţii lor ideologice, toate favorurile generozităţii lui Napoleon, prin care va întemeia o dinastie în Suedia. Hilar este în această poveste că mama fetei va zice „nu!“ timidului „chat botte“, când acesta i se prezintă să ceară mâna lui Desiree, nebănuind ce avea să urmeze: „Îmi ajunge un Bonaparte în familie!“, va nuanţa ea.
Scumpa creolă

Devenit general la 24 de ani, tânărul cu pielea tăbăcită se va lăsa prins în mrejele văduvei Josephine de Beauharnais, prietena Theresiei Tallien, metresa călăului de la Bordeaux, care, de dragul acesteia, va risca lovitura de stat ce avea să‑l doboare pe Robespierre. Theresia Cabarrus va trece apoi prin forţa evenimentelor în braţele unui soi de rege al Republicii Franceze, directorul Barras, cel mai important dintre cei cinci membri ai Directoratului.
Josephine avea 30 de ani şi doi copii din prima căsătorie, când avea să‑şi unească destinul cu „nostimul“ ei Bonaparte. Cum trecuse probabil înainte şi prin patul lui Barras, acesta îi oferi o dotă: numirea proaspătului ei soţ în funcţia de Comandant al Armatei din Italia. Acolo, tânărul general de 26 de ani îşi va aştepta soţia să i se alăture. Dar ea va ajunge la el fără grabă şi jucând pe genunchi în faţa tânărului ei soţ pe un oarecare căpitan Charles, elegant, ce‑i drept, ca un bărbier, dar cu doi ani mai bătrân decât încornoratul căruia îi era subaltern. Soţul înşelat atingea ridicolul.
Totuşi aceasta nu îl va împiedica să se arate generos, hotărând o măsură mai blândă cu ocazia discutării în plenul Consiliului de Stat a articolului din Codul Penal referitor la pedepsirea adulterului. Scumpa lui creolă va triumfa asupra lui şi nu va fi repudiată aşa cum îi cereau membrii familiei lui. O va încorona cu mâna lui împărăteasă a francezilor şi se va hârjoni cu fiica ei din prima căsnicie, Hortense, pe care o va mărita de formă cu fratele său Louis.
Următorul an îi va aduce o nouă ispită. După victoria de la Jena şi Preusssich‑Eylau, va avea loc marea întâlnire a celor doi stăpâni ai Europei, Napoleon şi ţarul. Acesta din urmă îi promisese fermecătoarei regine Luiza a Prusiei că va pune o vorbă pe lângă Napoleon în favoarea sa. Ea se aşază la masă alături de învingător, toată numai nuri, întinzându‑i o floare: „Sire, cette fleur pour Magdeburg!“.
El va primi floarea, dar îşi va păstra Magdeburg. Splendida regină îi va propune chiar să‑l viziteze la Paris, lăsându‑l să înţeleagă că, la nevoie, ar putea să sacrifice pentru el. Napoleon îi va scrie creolei sale: „Scumpa mea Josephina, regina Prusiei este cu adevărat fermecătoare, dar să nu fii geloasă; m‑ar costa mai mult s‑o fac pe galantul“. Politica a triumfat!
Un amor de dragul Poloniei
Polonia a constituit de la o bună bucată de vreme un măr al discordiei europene. Cândva s‑a aflat unită cu Franţa sub acelaşi sceptru. Au avut loc apoi nişte împărţiri ale Poloniei între marile puteri megieşe. Oricum, Polonia are dreptul să se socotească aliata seculară a Franţei şi, în consecinţă, să se aştepte la protecţie din partea lui Napoleon. Cu atât mai vârtos cu cât legiunea de voluntari polonezi comandată de Dabrowski îi arăta marelui stăpân al Franţei un devotament real. Mai mult, imaginaţia lor, pare‑se de sorginte biblică, îi inspirase să‑i arunce cuceritorului în braţe, la intrarea în Varşovia, o frumoasă Esthera, pe soţia contelui Walewski.
Numai că Napoleon îşi avea planul său dinainte conturat, mult mai realist decât acela de a poza intr‑un nou Ahaswerus biblic. Perspicacitatea lui proverbială, întemeiată pe o profundă cunoaştere a istoriei, îi va şopti că a‑i lua în braţe pe nătăfleţii de polonezi, restaurând regatul Poloniei, ar însemna să se aleagă numai cu dezagremente: „Polonezii, care se arată atât de circumspecţi faţă de noi şi cer garanţie înainte de a se pronunţa, sunt nişte egoişti, pe care dragostea de patrie nu‑i înflăcărează. Am multe experienţe în relaţiile cu oamenii. Măreţia mea nu se sprijină în ajutorul câtorva mii de polonezi. E cazul ca ei să profite cu entuziasm de împrejurări, nu să fac eu primul pas.“
Cu alte cuvinte, ei ar trebui să‑l ajute să‑i ajute. „Nu voi proclama independenţa Poloniei decât atunci când voi constata că ei vor cu adevărat să o susţină şi când voi vedea că o vor şi o pot susţine, când voi vedea treizeci‑patruzeci de mii de oameni sub arme, organizaţi, şi nobilimea călare, gata să‑şi pună în joc propria persoană“, îi va preciza Napoleon lui Murat, la 6 decembrie.
În fond, avea dreptate. Restaurarea regatului Poloniei ar fi însemnat un afront în plus şi poate cel mai grav pentru marile puteri din jurul ei. Desigur, Austria şi Prusia fuseseră îngenun­chiate, dar rămânea Rusia, cea mai interesată şi cea mai redutabilă dintre ele. Oricâtă desfătare i‑ar putea oferi Maria Walewska, pacea cu Alexandru, acel Sfinx cu ochii de faianţă, i se părea cu adevărat un lucru măreţ de realizat, demn de un nou Charlemagne. Şi apoi, începea să i se facă lehamite de război.
La inspecţia trupelor, glasuri răzleţe scandează: „Trăiască pacea! Pace şi pâine!“, scandări ieşite din piepturile unor soldaţi care după campania prusiană nu mai înţeleg de ce nu sunt încă intrate în cantonamente de iarnă nici pe la Crăciun. El însuşi îi va povesti lui Joseph că ofiţerii de stat major nu s‑au mai dezbrăcat de două luni, ba unii chiar de patru luni: „Eu însumi timp de cincisprezece zile nu mi‑am scos cizmele... Ne aflam în mijlocul zăpezii şi al noroiului, fără vin, fără rachiu, fără pâine, mâncând cartofi cu carne, făcând nesfârşite marşuri şi contramarşuri, fără nici un fel de plăceri, luptând de obicei la baionetă sub o ploaie de mitralii.
Răniţii sunt nevoiţi să se retragă cu săniile în plin ger pe distanţe de câte 15 leghe... după ce am distrus monarhia prusiană, luptăm împotriva restului Prusiei, împotriva carmucilor, cazacilor şi neamurilor din nord, care au invadat odinioară Imperiul Roman. Purtam războiul în toată cruzimea şi oroarea lui“.
Strădaniile Mariei Walewska

În vremea asta, Maria, sfătuită de prinţul Iosif Poniatowki, simulează un leşin, pentru a nu lăsa impresia că i se dăruie ca o cocotă oarecare, iar el profită de asta. Plăcerile ar fi continuat în acest fel, iar Maria nu uita să‑i şoptească, între două îmbrăţişări, imperialului ei amant, că, de când e lumea, lume, plăcerea pe bărbat îl costă.
Era o invitaţie voalată adresată cuceritorului de a rezolva chestiunea poloneză, un fel de a‑i prezenta nota de plată. Şi atunci Napoleon se ridică în capul oaselor spre a fi mai elocvent, făcând‑o să înţeleagă cam cât preţ pune el pe amor: „Dragostea e o prostie făcută în doi… cred, în definitiv, că dragostea face mai mult rău decât bine şi ar fi o binefacere dacă o divinitate protectoare ne‑ar descotorosi de ea si i‑ar elibera pe bărbaţi.“
Totuşi, Maria nu va dezarma, asediată de încurajări din toate părţile. Talleyrand îi vorbeşte ca un înţelept despre rolul ei, care nu va trebui să‑l dezmintă pe acela al marilor femei ale istoriei: „Doamnă, cauzele mici pot produce adesea efecte mari, femeile au avut întotdeauna o mare influenţă asupra politicii lumii. Istoria neamurilor trecute, ca şi cea a timpurilor moderne, ne certifică acest adevăr. Atâta vreme cât pasiunile îi vor domina pe bărbaţi, dumneavoastră doamnele, veţi fi una dintre puterile cele mai de temut.“ Era o invitaţie să n‑o facă pe mironosiţa.
Un localnic îşi permite să adauge: „Credeţi oare că Esthera i s‑a dăruit lui Ahaswerus dintr‑un sentiment de dragoste? Groaza pe care i‑o inspira, mergând până la a cădea leşinată în faţa privirii lui, nu era oare dovada că tandreţea nu juca nici un rol în această iubire? Ea s‑a sacrificat pentru a salva poporul şi a avut gloria de a‑l salva.
De am putea spune acelaşi lucru despre gloria dumneavoastră şi fericirea noastră! Nu sunteţi oare fiica, mama, sora, soţie de polonez patriot?“ Iar Maria nu mai ştia ce să creadă. Căci de cedat, i‑a cedat, de leşinat, a leşinat precum Esthera din Sfânta scriptură şi totuşi... el nu cedează încă în plan politic, dar va continua să‑i spună:„Patria dumneavoastră îmi va fi mai scumpă dacă voi vedea că vi se face milă de biata mea inimă“.
Ea se va strădui să‑i dovedească atâta tandreţe încât să‑l convingă că are milă de biata lui inimă. Atunci, el socoteşte că‑i poate dezvălui o parte din principiile sale cu privire la chestiunea ce făcea obiectul interesului de căpetenie: „Am silit Prusia să lase partea pe care o uzurpa, timpul va face restul. Nu e momentul să realizăm totul. Trebuie răbdare. Politica este o coardă, care se rupe dacă o întinzi prea mult. Până una alta, oamenii voştri politici se formează.
Căci, la drept vorbind, câţi aveţi? Aveţi destui buni patrioţi, braţe, da, sunt de acord că vitejilor voştri le ţâşnesc prin toţi porii onoarea şi curajul, dar aceasta nu este de‑ajuns. E nevoie de o mare unanimitate“. În rezumat, aveţi braţe, dar n‑aveţi cap politic.
Şi apoi, el îşi mai aducea aminte de experienţa istorică a unui asemenea rol: „Gândeşte‑te că ne desparte prea mare distanţă; ceea ce pot stabili eu azi poate fi mâine distrus. Primele mele îndatoriri sunt pentru Franţa, nu pot face să curgă sângele francez pentru o cauză străină intereselor sale şi nici să‑mi înarmez poporul ca să alerg în ajutorul vostru de fiecare dată când va fi necesar.“ Maria se va resemna. Din nou politica va triumfa la Napoleon.
Mariajul austriac
În fine, mariajul austriac va constitui pentru el o încununare a visului său primordial din tinereţe. Deşi perspectiva căsătoriei cu o arhiducesă de Austria îi dădea ceva fiori, amintindu‑i de Maria Antoaneta, ambiţia lui politică de a se încuscri cu cea mai veche dinastie din Europa îi surâdea înainte de orice. După ce repudiase pe Josephina, marile Curţi domnitoare se grăbeau să‑i ofere fiecare câte o juncă cu „pântece“.
Deja la Erfurt, în 1808, Napoleon amestecă într‑o conversaţie cu ţarul, pe un ton de parvenit timid, noua sa aspiraţie. Dar fără să aştepte răspunsul mamei acestuia în legătură cu marea ducesă Ana Pavlovna, care ar fi fost poate negativ, întrucât aceasta avea sub 16 ani, el repezi pe mareşalul Berthier la Viena pentru a‑i procura o arhiducesă de 18 ani, fiica ultimului Cezar roman de naţiune germană, coborâtor printre alţii şi din Carol Quintul. În concluzie, şi aici calculul său politic a fost decisiv, eclipsând latura sentimentală. Vorba lui predilectă: „J’ai une seule amante: la France. Elle m’offre son sang et ses trésors“.

Waterloo, o nouă înfrângere pentru Napoleon
http://www.jurnalul.ro/stire-externe/waterloo-o-noua-infrangere-pentru-napoleon-547320.html
Generalul francez Pierre Jacques Étienne, Viconte de Cambronne a jurat, ploaia a început să cadă ca şi când cerul însuşi l-ar fi plâns pe împăratul pe cale să fie detronat a doua oară, însă nimic nu mai este de făcut pentru a opri dezastrul: duminică, la fel ca şi în urmă cu 195 de ani, Napoleon a fost învins la Waterloo, de această dată sub ochii miilor de spectatori sosiţi pentru a urmări reconstituirea legendarei bătălii care apus capăt regimului celui supranumit 'Căpcăunul corsican', informează AFP, citată de Agerpres.
Tunurile au tras salvă după salvă, însoţind sunetul puştilor, husarii au lansat ultimul lor atac, iar împăratul a trebuit să se recunoască învins de forţele coaliţiei reunite împotriva sa.

Peste 3.000 de figuranţi veniţi din toată Europa, 50 de tunuri, 150 de cavaleri şi cai au participat duminică la reconstituirea a cinci momente esenţiale din desfăşurarea bătăliei de la Waterloo, reconstituire organizată ca o repetiţie pentru bicentenarul din 2015. Toţi sunt pasionaţi de istoria napoleoniană şi au îndurat cu stoicism capriciile vremii pentru a fi martori peste ani ai acestui moment istoric.

Bătălia de la Waterloo a avut loc la 18 iunie 1815 şi a fost un adevărat masacru. În faţa celor 74.000 de infanterişti francezi, sprijiniţi de puternice detaşamente de cavalerie, aliaţii au aliniat două corpuri de armată. Prusacii, conduşi de Gebhard von Blücher şi 'alianţa' condusă de Ducele de Wellington, ce cuprindea soldaţi britanici, germani şi flamanzi.

La sfârşitul acestei zile sângeroase, 7.000 de francezi erau ucişi, iar 18.000 răniţi. Aliaţii au plătit şi ei un preţ greu al victoriei, cu 3.500 de morţi şi 11.500 de răniţi, la care se adaugă pierderile prusace de 1.300 de morţi şi aproape 6.000 de răniţi.

Waterloo a însemnat sfârşitul aventurii napoleoniene, iar leul ridicat pe gorganul care domină câmpul de luptă le reaminteşte tuturor de această pagină a istoriei.

Din intimitatea Împăratului Napoleon Bonaparte




Împăratul Napoleon se trezea, de obicei, între orele 6 şi 7 dimineaţa. Fiind adeptul unei igiene intime desăvîrşite, lîngă dormitorul său era amplasată baia, cu o cadă impresionantă, în care obişnuia să-şi facă duşuri fierbinţi, în urma cărora încăperea rămînea cufundată în aburi. Atunci cînd nu era tensionat din cauza contextului politic, rămînea aici mai bine de o oră; această practică, spunea el, îl ajuta în ameliorarea constipaţiei, disfuncţie de care suferea încă din perioada copilăriei.
Ulterior, se înveşmînta într-un halat călduros şi se aşeza în faţa şemineului (sensibil la frig, Napoleon cerea să i se aprindă focul în cameră pînă la începutul lunii iunie şi să-i fie încălzit patul înainte de a se culca). Citea corespondenţa şi ziarele, pe care i le aducea secretarul său, în timp ce bea o ceaşcă de ceai din flori de portocal, adusă pe un platou de culoare roşie. Mai apoi, se rădea, cu un aparat cu mîner din aur, împodobit cu perle. În acest moment, 3 dintre valeţii săi îi erau în preajmă - unul ţinea ligheanul, celălalt săpunul, iar cel de-al treilea oglinda. Îşi masa faţa cu ajutorul unor bureţi foarte fini şi îşi parfuma corpul cu esenţă de lavandă, sau cu Cologne, o apă de toaletă produsă de Jean-Marie Farima, "furnizor brevetat al Majestăţii Sale". Pentru a-şi pune în mişcare circulaţia, îşi freca puternic pieptul şi braţele şi îi ordona valetului său să-i maseze, cu forţă, partea dorsală. Îşi tăia singur unghiile şi, dacă foarfeca nu era suficient de ascuţită, arunca resturile pe marmura şeminelui şi cerea alta. Pentru unghiile de la picioare, pedichiuristul său, Tobias Koenig, era solicitat o dată la 15 zile. Napoleon îşi îngrijea cu străşnicie dinţii, care erau foarte albi, şi îşi împrospăta respiraţia cu apă de gură parfumată. Apoi, îşi curăţa limba cu un răzuitor din argint. Într-o zi, această practică a fost supusă unui nefericit incident. Astfel, într-o dimineaţă, cînd medicul său personal, doctorul Corvisart, s-a prezentat, ca de obicei, pentru a afla cum se simţea Împăratul, a fost informat că acesta se închisese în baie şi nu vroia să vadă pe nimeni. Corvisart a insistat să-l vadă, a obţinut acordul acestuia şi l-a găsit pe Napoleon plin de furie: un păr din periuţa sa de dinţi îi rămăsese între doi dintre incisivi şi nu putea să-l scoată. Doctorul l-a convins să deschidă gura şi i-a extras "intrusul" fără durere. După ce îşi termina de făcut toaleta, urma ritualul de coafare, îndeplinit de dl. Duplan, "singurul care ştia să tundă" (şi să povestească întîmplări amuzante). Înainte de a se îmbrăca, Napoleon îşi îngrijea mîinile cu emulsia Pâte Cardinal. Mai apoi, era ajutat de valeţiii săi să îşi aşeze hainele. Sub pulover, purta, întotdeauna, un săculeţ cu otravă, pentru a nu cădea viu în mîna inamicilor. Valetul său Constant îi pregătea, ulterior, lenjeria intimă, din pînză fină, ciorapii, din mătase albă, şi pantalonii pînă la genunchi, legaţi cu un fir din aur. Cînd trebuia să îşi pună ghete, pentru a urca pe cal, pantalonii colanţi îi erau prinşi cu bretele elastice. După ce făcea nodul la cravata sa din muselină, îşi punea vesta şi haina verde de vînător, sau pe cea albastră, de grenadier. În fiecare dimineaţă îşi schimba vesta şi pantalonii, întrucît, neglijent, le păta cu cerneală sau cu urme de mîncare, în încercarea de a mînca foarte repede - detesta să piardă timpul la masă. Îşi punea în buzunare o mică lunetă, fiindcă avea probleme de vedere, o bombonieră şi o tabacheră, pe care nu o folosea decît pentru a respira odorul ţigărilor pe care, din neatenţie, le împrăştia. Pentru a-şi finisa ţinuta, valetul său îi aducea o batistă îmbibată cu parfumul Cologne, cu care îşi tampona faţa. Apoi, îşi punea pălăria din piele de castor. La orele 9 dimineaţa, era pregătit pentru o nouă zi.
Napoleon, arbitru al eleganţei
Împăratul Napoleon, care aborda, mai degrabă, simplitatea vestimentară, cerea de la anturajul său o eleganţă desăvîrşită. Astfel, vroia să reînvie fastul de la vechea Curte a Franţei, restaurînd, astfel, comerţul cu produse de lux, sufocat de Revoluţia Franceză. Calitatea superioară a costumelor trebuia să simbolizeze măreţia noului Împărat, iar tendinţele modei de la Paris să le influenţeze pe cele din celelalte capitale ale lumii. În acest sens, cei care desenau costumele de ceremonie ale lui Napoleon erau pictorii săi oficiali, Isabey şi David. În serile cu recepţii, Împăratul examina, cu un ochi critic, ţinuta curtenilor săi. Demnitarii şi cei cu funcţii militare trebuiau să poarte pantaloni pînă la genunchi şi ciorapi albi, uniforme acoperite cu obiecte din aur sau ciucuri, fără a uita să ataşeze, alături, sabia. Soţiile lor purtau mantouri cu trenă, rochii din velur sau din satin şi afişau coafuri împodobite cu flori sau cu pene, fără a neglija, însă, bijuteriile cu diamante. În plus, ele trebuiau să apară o singură dată cu o rochie; o femeie care afişa de două ori aceeaşi vestimentaţie îi provoca o reacţie negativă Împăratului. Această revenire a luxului o încînta pe Joséphine, soţia lui Napoleon, a cărei eleganţă şi graţie eclipsau toate celelalte apariţii. Nici o alta nu ştia să-şi poarte cu atîta delicateţe evantaiul, pe care ea îl ţinea în faţa gurii atunci cînd vorbea sau cînd rîdea. Aceasta, deoarece Împărăteasa Joséphine era ştirbă...

Napoleon, îndrăgostit
Nu am putea încheia această incursiune în viaţa personală a Împăratului Napoleon fără a evoca şi viaţa sa sentimentală. Napoleon adora femeile, de care avea o nevoie fizică ardentă. "Fără femeie, nu există nici sănătate, nici fericire", afirma el, adăugînd, "O singură femeie nu-i este suficientă unui bărbat". Această sete amoroasă nestăvilită i-a adus nenumărate aventuri (s-a speculat că s-a culcat inclusiv cu cele două surori ale sale şi cu fiica sa vitregă, Hortense!). Una dintre amantele sale, actriţa Mademoiselle George, prezintă în Memoriile ei un Napoleon ludic, comportîndu-se ca un copil, făcînd grimase, ascunzîndu-se sub masă, deghizîndu-se cu rochia tinerei femei. "Mi-a îndepărtat, încet-încet, întreaga ţinută; se comporta cu foarte multă decenţă, astfel încît nu îi puteai rezista. Se purta ca un copil, pentru a-mi fi pe plac, folosind cuvinte tandre, fără elemente obscene". Ne putem întreba dacă Mademoiselle George, aflată la o vîrstă înaintată, nu a înfrumuseţat, în amintirile ei, comportamentul Împăratului. Bărbatul pe care ni-l prezintă ea nu era deloc jenat de a le povesti celor apropiaţi trăirile sale amoroase. Astfel, în ajunul nunţii sale cu Marie-Louise, Napoleon le mărturisea celor din anturajul său: "A făcut asta rîzînd...". Le-a oferit detalii despre virginitatea soţiei sale şi despre distracţiile lor comune. Se ştie că, înaintea sosirii acesteia, nebun de dorinţa de a o vedea, a plecat în întîmpinarea ei, pentru a o aduce mai repede la Com-piégne, unde s-au retras, cîteva ore, într-o încăpere separată, deşi invitaţii aşteptau cu nerăbdare cina. Marie-Louise îl incita pe Napoleon la abuzuri sexuale, care îi nelinişteau pe medicii săi. În acest sens, doctoral Passard scria: "Excesele intime la care îl provoca Marie-Louise generau asupra acestui bărbat de 41 de ani o stare aproape constantă de excitaţie. Cuprins de priapism, în momentul în care i-ar fi fost necesar tocmai un calm al simţurilor, pentru a-şi completa destinul într-un mod grandios, el devine o marionetă, pe care fiecare femeie care trecea o putea folosi". Pe Insula Sfînta Elena, le povestea celor apropiaţi, cu foarte multe amănunte, nopţile sale de iubire cu Joséphine. "Era o femeie graţioasă inclusiv atunci cînd se culca...". Nici măcar exilul nu i-a stăvilit lui Napoleon exaltările amoroase; astfel, el se adresa soţiilor celor mai fideli generali ai săi, precum Fanny Bertrand, pe care, furios, o numea "prostituată", pentru că nu i se oferea, sau ingenua Albine de Montholon, care îi devine amantei. Albine a părăsit Insula Sfînta Elena întrucît soţul său, generalul Montholon, l-ar fi otrăvit pe Napoleon cu arsenic. O lucrare scrisă de un descendent al generalului a susţinut, recent, această teză. Dacă Napoleon, care se ştie că a murit de cancer, a fost, într-adevăr, otrăvit, ne putem gîndi la vorbele de spirit ale lui Seneca: "Moartea este, uneori, o pedeapsă; pentru unii, însă, reprezintă o stare de graţie....".
Citeste mai mult...