Petru cel Mare[v=]

Regii Frantei jurau, la incoronare, pe un manuscris romanesc

In anul 1717, Petru I, Tar al Rusiei, care reusise sa-i contrarieze
pe parizieni prin purtarile lui extravagante si nonconformiste, avea
sa mai dea un subiect de barfa printre supusii regelui francez. Aflat
intr-o vizita la Catedrala de la Reims, unde un grup de clerici ii
aratau locul in care regii Frantei erau unsi in numele Domnului,
Petru deschide Biblia, pe care suveranii francezi depuneau juramantul
de credinta si ... incepe sa cante. La final, explica auditoriului ca
textul era scris „pe limba noastra, slavoneasca". Incepand de la acea
data, multi au incercat sa dezlege misterul manuscrisului. Peste
aproape un secol si jumatate de la acest eveniment, in anul 1843, la
solicitarea Curtii Imperiale Ruse, evangheliarul a fost copiat si
studiat. In felul acesta s-a constatat ca este format din doua parti
complet distincte, legate impreuna printr-o ciudatenie, care nu a
fost determinata. Prima parte era scrisa cu alfabet glagolitic.
Citit, textul glagolitic spunea: „Anul Domnului 1390. Aceste
Evanghelii si Epistole, scrise in limba slava, se canta la sarbatori
mari de peste an, cand egumenul slujeste Liturghia cu mitra, iar
cealalta parte a acestei carti, scrisa dupa credinta legii rutene, a
scris-o Sf. Procopiu Egumenul, cu insasi mana sa, iar acest manuscris
rutean raposatul Carol al IV-lea, imparatul roman, l-a dat spre
cinstea acestei manastiri si pomenirea fericitului Ieronim si a Sf.
Procopiu. Da-i Doamne pace in veci. Amin".
B. P. Hasdeu considera ca partea chilirica a manuscrisului dateaza
din secolul XIV si este o copie dupa un alt manuscris din secolul
XII. Hasdeu sustine si ideea filologului rus Petre Biliarsky, care
considera ca autorul textului este un roman din Moldova, in a carui
limba slava – limba oficiala folosita de preoti – apar si influente
rutene. Principalele argumente in sustinerea acestei teorii sunt
repetarea confuziilor in folosirea cazurilor genitiv si dativ. Dupa
cum se stie, in limba slava aceste cazuri sunt total diferite, dar in
romana ele sunt foarte asemanatoare, mergand pana aproape de
suprapunere, in unele exemple. De asemenea, in manuscris se foloseste
des cazul nominativ in locul genitivului, dar respectandu-se
terminatiile caracteristice limbii noastre: Gavriilu, Mihailu,
Daniilu sau Azarie, Istratie (situatii care nu apar in limba slava).
Textul contine si unele forme de contractie a cuvintelor, explicabile
doar prin folosirea limbii romane, in care pre-, in- devine prin-, nu
am devin n-am, cu un devine c-un etc. Cercetat in amanunt, se pare ca
manuscrisul dateaza din secolul al IV-lea si a fost copiat in Banatul
de sud. Scrierea lui s-a facut undeva prin nordul Moldovei, acolo
unde cronicile rusesti amintesc pe bolohoveni si tara lor
bolohoveana – sa nu uitam ca vorbim despre o perioada in care Tarile
Romane erau impartite in zeci de cnezate si voievodate. Iesit de sub
pana autorului muntean, manuscrisul a ajuns in Dalmatia, unde, se
pare, a fost legat cu un altul, scris tot in slavona, dar cu litere
glagolitice, necunoscute romanilor. De aici ajunge in mainile lui
Carol al IV-lea, care il daruieste manastirii Emaus din Praga si,
intr-un final, nu se stie cum, ajunge in Franta, unde doua dinastii
succesive- Valoisii si Bourbonii - depun juramant de credinta pe el.
Oare din cauza asta sa nu-si fi respectat aproape nici unul din regii
respectivi juramintele? ...

FOCUS VEST