Iliescu[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ION  ILIESCU-
2]Din 5 oameni, unul e chinez.
1]De-a lungul anilor, Romania a avut numai doi buni vecini: Iugoslavia si Marea Neagra!
=====
Roxana
Adriana
Dan 
Ileana
Valentin

Ion Iliescu, in spital: i s-a facut rau

Adrian Paul Iliescu - biografie - (opera si scrierile)

Ion Iliescu reacţionează: "Nu le datorez nimic nici preşedintelui Gorbaciov, nici fostei URSS"

În urma dosarului realizat de Revista Historia în luna August : Puciul care a lichidat URSS, fostul presedinte al României, Ion Iliescu ne-a trimis un drept la replică cu privire la evenimentele petrecute atunci, lămurind şi motivul pentru care a semnat Tratatul cu URSS din aprilie 1991.


Domnule Ioniţă,

Vă scriu în legătură cu opiniile exprimate de dumneavoastră în revista „Historia”, numărul din august a.c. dedicat puciului de la Moscova, de acum două decenii, care a dus la destrămarea URSS.

În editorialul pe care îl semnaţi spuneţi: „„Ion Iliescu poate găsi explicaţii pentru multe dintre deciziile sale controversate din timpul Revoluţiei sau de la începutul anilor ’90. Dar semnarea tratatului cu URSS, în aprilie 1991, rămâne un gest politic de neexplicat.

Într-un moment în care Polonia, Cehoslovacia, Ungaria scăpau de trupele sovietice de pe teritoriul lor, când Germania se reunea, iar Pactul de la Varşovia îşi dădea duhul, Ion Iliescu găsea de cuviinţă să semneze cu URSS un tratat prin care vecinul de la Răsărit urma să decidă asupra alianţelor României.

Şi-a plătit atunci Iliescu o datorie către Gorbaciov? Se poate spune. Cert este că momentul istoric anula chiar şi o posibilă astfel de „datorie“. La momentul semnării tratatului, 5 aprilie 1991, la Moscova era evident că URSS îşi trăia ultimele clipe. Patria poporului sovietic, mama comunismului, era supusă unor tensiuni interne de o asemenea intensitate, încât se punea problema nu dacă va crăpa coşmelia, ci cât de repede se va întâmpla acest lucru.” (click aici pentru a citi articolul Redactorului Sef Ion Ioniţă)


De la bun început precizez că nu am avut şi nu am nicio obligaţie faţă de preşedintele Gorbaciov! Trebuie să vă dezamăgesc, atât pe dumneavoastră, cât şi pe cei care au compus şi susţinut tot felul de scenarii pe această temă: nu l-am cunoscut pe Mihail Gorbaciov înainte de 1989. Ne-am întâlnit prima oară la Moscova, în iunie 1990, cu ocazia ultimei reuniuni a Consiliului Consultativ al Tratatului de la Varşovia, unde erau prezenţi şefii de stat sau de guvern din ţările membre. Iar în al doilea rând Revoluţia Română nu a fost o lovitură de stat montată de KGB, CIA, Mossad sau alte asemenea structuri. Nu le datorez nimic nici preşedintelui Gorbaciov, nici fostei URSS. Insinuările dumneavoastră sunt gratuite şi fără temei.

Îmi pare rău să constat că şi dumneavoastră citiţi şi prezentaţi de o manieră total deformată Tratatul cu URSS, semnat la Moscova, în aprilie 1991. Ideea de fond a Tratatului era dezideologizarea relaţiilor cu URSS, ideologizare care stătea la baza vechiului Tratat. Noul Tratat avea la bază principiile dreptului internaţional, reflectând noile realităţi de pe continent, după încetarea Războiului Rece. Aceste principii se regăsesc în toate Tratatele semnate de România, după 1989, atât cu vecinii, cât şi cu ţările din Occident.

Noul Tratat consfinţea, de asemenea, libertatea stabilirii de relaţii directe cu republicile unionale, componente ale URSS, conform cu noile principii din politica URSS, lucru care ne interesa în mod special, având în vedere dorinţa noastră de a avea astfel de relaţii cu Republica Moldova, fără a mai trece pe la Moscova.

Faptul că eu am semnat Tratatul decurgea din atribuţiile mele în acel moment. Decizia a fost una colectivă, care a implicat Guvernul, Ministerul de Externe, alte instituţii ale statului, inclusiv Parlamentul.

În al treilea rând este falsă afirmaţia dumneavoastră că Tratatul oferea drept de veto URSS în ceea ce priveşte alianţele noastre. S-a interpretat abuziv şi deformat o prevedere din Tratat, şi anume că „cele două părţi se angajează să nu participe la alianţe îndreptate împotriva celeilalte părţi”. Nu este firească o asemenea prevedere într-un tratat de prietenie şi de bună vecinătate dintre două state?

Se spune că această prevedere ar fi echivalat cu împiedicarea României să adere la NATO. Este fals! Partenerii noştri din NATO, spre deosebire de unii comentatori politici români, abordau acele prevederi mai raţional şi mai realist. În 1992 secretarul general al NATO, Manfred Woerner, a făcut o vizită oficială la Bucureşti, unde am inaugurat împreună „Casa NATO”, în fosta locuinţă a lui Nicolae Ceauşescu. În acelaşi an, cu prilejul vizitei mele la sediul NATO din Bruxelles, răspunzând unei întrebări pusă de o jurnalistă română, în cadrul conferinţei comune de presă, acelaşi Manfred Woerner preciza că „NATO nu mai tratează Rusia ca pe un adversar, ci ca pe un potenţial partener”, lucru concretizat ulterior în parteneriatul special NATO-Rusia.

Dacă nu analizaţi lucrurile în contextul concret al situaţiilor de atunci şi al evoluţiilor vieţii internaţionale, nu veţi înţelege nimic din ceea ce se întâmpla atunci şi nici esenţa deciziilor adoptate.

În legătură cu puciul de la Moscova mă văd nevoit să aduc o serie de precizări, în special în legătură cu cu unele dintre afirmaţiile domnului Petre Roman, făcute în interviul publicat de revista dumneavoastră în acelaşi număr din luna august.

În dimineaţa zilei de 19 august 1991, la aflarea ştirilor despre lovitura de stat de la Moscova, prima decizie pe care am luat-o a fost convocarea CSAT, invitându-i la şedinţă şi pe cei doi preşedinţi ai Camerelor Parlamentului. În cadrul şedinţei a fost discutat şi aprobat, printre altele, un Comunicat al CSAT, care a fost prima poziţie publică a unui stat, în timp ce alte cancelarii europene, inclusiv cele ale marilor puteri, se abţineau de la orice comentarii, iar premierul maghiar se grăbea să transmită un mesaj de felicitare lui Ianaev.

Premierul Petre Roman nu se afla în acel moment în ţară, fiind plecat în concediu în Spania. În cursul dimineţii premierul m-a sunat de la Madrid, întrebându-mă dacă este cazul să se întoarcă la Bucureşti. I-am replicat că nici măcar nu trebuie să-şi pună această problemă, şi i-am cerut să se urce în primul avion spre Bucureşti. N-am înţeles afirmaţiile sale referitoare la faptul că „avionul oficial” nu era disponibil, insinuând că cineva i-ar fi făcut o şicană, şi că a apelat la ministrul Transporturilor, să-i trimită un avion al Tarom.

Domnul Roman uită să spună că, atunci când a ajuns la Cotroceni, prima sugestie pe care a ţinut să mi-o facă a fost aceea de a lua legătura telefonic cu noul preşedinte auto-proclamat al URSS, Ianaev, şeful aşa zis-ului Comitet de Stat pentru Starea Excepţională. Pe Ianaev îl întâlnisem cu două luni în urmă la Praga, cu prilejul semnării documentului care consfinţea desfiinţarea Tratatului de la Varşovia. Era vice-preşedinte al URSS, şi îi ţinea locul la ceremonie preşedintelui Gorbaciov.

În schimb continuă jocul nedemn al insinuărilor, afirmând că el ar fi avut o poziţie mai radicală, care contrasta cu poziţiile celor din CSAT, de la şedinţa căruia lipsise. Eu aş fi fost mai rezervat; este total ne-relevantă încercarea sa de a compara textele Declaraţiei CSAT din 19 august şi cea a guvernului, din 20 august. Ce iarăşi uită să spună este faptul că citise textul Declaraţiei CSAT şi nu avusese nicio obiecţie. Faptul că ajunsese după adoptarea ei nu are relevanţă, se putea modifica pe loc.

Domnul Roman uită să menţioneze declaraţia mea din ziua următoare, 20 august, când apărea şi declaraţia Guvernului, declaraţie în care se exprima explicit încrederea în continuarea procesului de democratizare a URSS şi se condamna, odată în plus, acţiunea puciştilor; dar nu le menţionează nici pe cele ale preşedintelui Senatului, Alexandru Bârlădeanu(într-un fel chiar mai „radicală” decât cea a Guvernului) şi ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Dan Marţian. O ignoră şi pe aceea făcută de mine la Televiziunea Publică, pe 21 august 1991, după discuţiile telefonice avute cu preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, cu preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Eltîn şi cu preşedintele Republicii Franceze, Francois Mitterand.

Nu înţeleg şi nici nu pot accepta, moral vorbind, încercările domnului Petre Roman, la două decenii de la evenimentele în discuţie, de delimitare de mine şi de alte personalităţi ale României din acele zile, un demers în care încearcă să se pună pe sine în poziţia de unic „radical pro-occidental”, în contrast cu „conservatorii” din conducerea ţării. Este o manifestare de egocentrism şi de narcisism, care nu i-au făcut şi nu-i fac bine. Lucrurile nu pot fi înţelese dacă sunt prezentate de pe acest tip de poziţii, blochează orice dezbatere şi deformează grav realitatea.

Cea mai hazardată afirmaţie a lui Petre Roman este aceea care face, forţat şi fără niciun temei, legătura dintre puciul de la Moscova şi tensiunile sociale din toamna anului 1991, din luna septembrie, care au culminat cu venirea minerilor la Bucureşti. Reamintesc faptul că acele tensiuni sociale s-au calmat odată cu depunerea mandatului de premier de către Petre Roman. Acel gest politic nu poate fi echivalat nici cu un puci, nici cu o lovitură de stat. A fost un gest firesc şi normal într-o democraţie, şi el nu a schimbat nimic din natura democratică, pluralistă, a regimului politic românesc de la acea dată.

Acuzele domnului Roman se îndreaptă cu virulenţă spre Alexandru Bârlădeanu, preşedintele Senatului, care a anunţat în Biroul Senatului demisia premierului. De altminteri domnul Roman glosează pe marginea deosebirii dintre „demisie” şi „depunere de mandat”, ignorând fondul: demisia asta înseamnă, depunerea mandatului! Teoria „loviturii de stat din septembrie 1991” este o exagerare fără temei în realitate. Dar să nu uităm că minerii veniţi la Bucureşti în septembrie 1991 sunt cei primiţi cu aplauze de participanţii la Congresul PNŢ-CD şi invitaţi de Ion Raţiu să vină la Cotroceni şi să îmi ceară mie demisia.

Domnul Roman omite un lucru elementar: dacă eu aş fi dorit demiterea sa, nu aveam de ce apela la tot felul de artificii. În textul Legii Electorale din 1990, care conţinea şi prevederi de ordin constituţional privindu-l pe preşedintele ales atunci, exista o prevedere privitoare la dreptul preşedintelui de a numi şi de a demite premierul. Nu era foarte complicat să o fac, dacă doream debarcarea domniei sale. Fără mişcări de stradă şi violenţe.

Reamintesc, iarăşi, contextul în care au avut loc evenimentele de atunci: la sfârşitul lunii iunie, după o perioadă de tensiuni sociale extreme, cu greve în valuri, inclusiv greva mecanicilor de locomotivă, care a blocat transportul feroviar timp de o săptămână, domnul Petre Roman a venit la mine, exprimându-şi intenţia de a-şi prezenta demisia din funcţia de prim-ministru, urmând să se concentreze asupra muncii de partid în cadrul FSN. Poate că finalizarea acelei intenţii atunci, la sfârşitul lunii iunie, ar fi dezamorsat tensiunile sociale, provocate de scăderea dramatică a nivelului de trai în primăvara aceluiaşi an, şi nu am mai fi asistat la venirea minerilor la Bucureşti.

Aşa cum am condamnat ca fiind inacceptabile violenţele minerilor din iunie 1990, deşi nu ei au dat tonul violenţelor, aşa am condamnat şi violenţele lor din septembrie 1991. Dar ele nu pot fi prezentate drept o lovitură de stat. Pentru că nu au fost aşa ceva. Asta ar însemna că ori de câte ori politicul alege să facă schimbări în guverne, pentru a reduce tensiunile sociale şi a calma violenţele, el dă „lovituri de stat”, ceea ce este absurd şi abuziv ca interpretare.

În septembrie 1991 s-a schimbat un guvern monocolor cu unul de coaliţie, fiind cooptaţi la guvernare şi liberali, un gest care dorea să dea un semnal de deschidere către toate componentele naţiunii. Acest gest a permis continuarea democratizării ţării şi implementarea reformelor economice.

Mă rezum la aceste consideraţii, pe care vă rog să le inseraţi în următorul număr al revistei dumneavoastră.



Cu stimă,

Ion Iliescu

Iliescu prevesteste moartea PSD


“Bunicuta” social-democratiei mioritice incearca sa-si aduca nepoteii pesedisti cu picioarele pe pamant, avertizandu-i ca sunt la un pas de a pierde alegerile. Dupa ce a rabdat cat a rabdat, Ion…

Ion Iliescu pune degetul pe rana

Cum se putea ajunge în anturajul preşedintelui Ion Iliescu pentru a înfiinţa un centru de spionaj
România Liberă continuă seria dezvăluirilor despre Centrul de Afaceri Româno-Rus, condus din umbră de foşti ofiţeri KGB şi Securitate-SRI, care au pus umărul la falimentarea petrochimiei româneşti. Între ofiţerii de informaţii români care au sprijinit activităţile subterane ale "Centrului" figurează şi fostul şef al SRI Prahova, Corneliu Păltânea.


În primul episod publicat cu titlul "Reţelele secrete ale unui război economic" am relatat despre destabilizarea financiară a combinatului Oltchim Râmnicu Vâlcea, săvârşită prin implicarea firmei PetroCarboChem (PCC), patronată de doi polonezi, dintre care cel puţin unul a fost ofiţer de informaţii. În al doilea episod ("Cum au pierdut ruşii controlul din cauză că Adrian Năstase nu a ajuns preşedinte") am relatat despre modul în care foşti ofiţeri ruşi, cu ajutorul ofiţerilor români corupţi, l-au folosit pe electricianul Constantin Samson ca paravan pentru înfiinţarea, în 2003, a Centrului de Afaceri Româno-Rus cu scopul de a crea " o mare bază de date" şi de a controla petrochimia românească. În numărul de astăzi dezvăluim numele politicienilor care au sprijinit înfiinţarea Centrului, aşa cum au fost relatate de Samson.

Între oamenii politici figurează nume grele precum Ion Iliescu ( fost preşedinte), Ioan Talpeş ( fos şef al administraţiei prezidenţiale), Mitică Honciu ( fost şef al protocolului prezidenţial), foştii consilierii prezidenţiali Şerban Nicolae, Corina Creţu, Emil Cico Dumitrescu, Dumitru Iliescu sau fostul şef al SPP, gen Gabriel Nagy. Din partea Guvernului, Samson spune că avea sprijin total de la premierul de atunci Adrian Năstase, prin ministrul Industriilor, Dan Ioan Popescu. Dezvăluirile lui Samson despre susţinerile politice de care a beneficiat ( redăm fragmente din interviu) au fost confirmate pentru România Liberă de generalul (r) Ioan Talpeş.


A ajuns în anturajul preşedintelui ţării printr-un infractor
Rep : Cu cine v-aţi mai sfătuit când aţi înfiinţat Centrul de Afaceri Româno-Rus?

Constantin Samson : În afară de domnul preşedinte Iliescu , de Mitică Honciu şi de domnul general Talpeş, m-am sfătuit în întâlniri separate şi cu Gabriel Nagy, cu Cico Dumitrescu şi cu Corina Creţu, cu care sunt în relaţii de prietenie şi acum. Ca şi cu Şerban Nicolae , pe care l-am cununat.

Rep: Observ că eraţi un apropiat de Palatul Cotroceni.

C.S.: Da, când era preşedinte domnul Iliescu . Eu am fost în toate vizitele, am făcut parte din toate delegaţiile domnului preşedinte Iliescu (...)Ştiu că veneau cu nevestele şi Omar Hayssam şi Munaf ( condamnaţi pentru răpirea jurnaliştilor români în Irak).

Rep: De cine mai eraţi apropiat în 2003?

C.S.: Am avut relaţii civilizate cu Dan Ioan Popescu ( ministrul Industriilor-n.n.), care era prieten cu Năstase. Şi D.I Popescu mi-a spus să fac Centrul.

Rep: Cum l-aţi cunoscut pe dl Iliescu?

C S: Prin 1999-2000, prin Cico Dumitrescu pe care l-am cunoscut prin Ilie Alexandru ( condamnat definitiv-nn) de la Hermes Slobozia. Cico m-a prezentat dlui Ion Iliescu. Iar prin domnul preşedinte i-am cunoscut pe Gabi Nagy, Mitică Honciu, Corina Creţu, Dumitru Iliescu(...)

Rep: De ce aţi înfiinţat Centrul de Afaceri Român- Rus (...)Să aduceţi vizitatori din Rusia?

C S : Nu, ne gândeam la o relaţie strict economică. În 2003, m -am întâlnit cu un prieten ( Liviu Niţă, condamnat definitiv-n.n.), care mi-a zis : "Bă, Costele, de ce nu facem şi noi un centru de afaceri româno-rus. Expune-le ideea , că tu ai cui să expui, ai susţinere la autorităţi". Şi i-am spus prima dată lui Mitică Honciu, care era şeful grupului prezidenţial la Ion Iliescu. "Da' cum vezi tu asta?" - m-a întrebat el. "Băi, strict ca pe o societate comercială . 50%- noi, 50%- ei " i-am zis eu. " Ei cine sunt , Costele?" " Ei - zic eu- sunt : unu' e Anatoli Patron, care e preşedinte la NOVA BANK ( fostă UNIREA-n.n.) Si mai ştiu pe unu' Iuri Cecan , şi mai ştiu pe unu Ustinov, pe unu chel , care mai traducea (...) Am mai avut marea onoare să-l cunosc pe Arkadie Volski ( general KGB, fost consilier al lui fostului preşedinte rus Vladimir Putin-nn)

Rep: Inseamnă că Rusia era foarte interesată de dezvoltarea relaţiilor cu România?

C S: Era extrem de interesată. I-am spus preşedintelui Ion Iliescu de proiectul ăsta încă înainte să-l facem. "Ce ziceţi, să-l facem?" El a zis " Da, măi, da, să-l faceţi, că-i foarte bine" (...). N-am mai aşteptat să-l facem ca un grup de interese, deşi era un proiect pentru asta (...), dar n-am avut timp, pentru că trebuia să plecăm în vizită ( prezidenţială-nn) la Moscova şi voiam să inaugurăm înainte de vizită.

Ruşii voiau " o mare bază de date"

Rep: Ce-aţi făcut la Moscova?

C S: Era vizită prezidenţială, când s-a inaugurat şi filiala Centrului de Afaceri Româno-Rus de acolo, în prezenta celor doi preşedinţi, Putin şi Iliescu (...) Şi acolo nu mi-au plăcut nişte lucruri. ( ezită să spună)

Rep: Ce nu v-a plăcut?

C S: Nu ştiu (...) Cred că nu mă vroiau pe mine preşedinte acolo. Se credea că trebuiau să facă foarte mulţi bani. Şi au apărut tot felul de persoane, care nu aveau de-a face cu treaba asta, şi asta nu mi-a plăcut (...) I-am întrebat cam ce ar vrea ei să facem şi ei au spus să afiliem nişte firme din România la treaba asta, să facem baza de date. Ei voiau o bază mare de date, şi mie mi s-a părut mult prea stresantă pentru mine treaba asta (...).

Rep: Cum a ajuns Păltânea ( fost şef SRI Prahova-nn) la Centru ?

C S: L-a adus Iurie Cecan ( cetăţean moldovean, locotenentul lui Anatoli Patron-nn) ) , la consiliul de administraţie când am semnat înfiinţarea filialei de la Moscova. Atunci l-am văzut prima dată pe Păltânea şi l-am mai văzut odată, la mine în birou, când am cedat părţile sociale.(...)

Rep: Cine v-a zis să vă vindeţi părţile?

C S: (...) Eu am decis să vând, când m-am întors de la Moscova (...)Am zis că stresul e mare, nu merge, că vin toţi ciudaţiii; nu ştii de unde să-i iei, nu ştii cum îi cheamă, cine sunt, de unde vin. Nu era lumea în care mă învârteam eu. (...). Eu le-am zis "Luaţi-le!", că n-a fost cu bani (...).

Rep: Cum adică fără bani? (...)V-a obligat cineva?

C S: Nici vorbă de asa ceva. Nici un ban, nici o copeică

Ion Iliescu lansează volumul "Fragmente de viaţă şi de istorie trăită"

Un preşedinte pe viaţă: Ion Iliescu

Puciul moscovit şi începutul conflictului Iliescu-Roman
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/puciul-moscovit-inceputul-conflictului-iliescu-romanÎn dimineaţa de 19 august, redacţiile cotidianelor româneşti dotate cu telex internaţional au constatat muţenia agenţiei sovietice TASS, traficul fiind complet închis. Agenţiile occidentale anunţau foarte scurt că la Moscova se aşteaptă evenimente importante, în timp ce preşedintele Gorbaciov se află în vacanţă într-o staţiune din Crimeea. Cum la acea dată presa română se scotea prin metoda tipar înalt, era imposibil de intervenit asupra ziarelor deja difuzate, astfel că cotidianele româneşti din acea zi nu aveau cum să prevestească pericolul. Pe de altă parte, Televiziunea nu a reacţionat pentru a-i informa pe români, şefii ei căutându-i cu disperare pe liderii ţării, Ion Iliescu şi Petre Roman, pentru a percepe atitudini şi, mai ales, pentru a obţine detalii.

În acea dimineaţă, în capitala URSS se declanşase o lovitură de stat. Prin componenta sa militară şi prin proiecţia mediatică occidentală, ea a rămas cu denumirea improprie de "puciul de la Moscova".


Cine şi de ce?
Printr-un comunicat al "Comitetului de Stat pentru Starea Excepţională în URSS" (CSSE), un grup de lideri ai PCUS anunţa faptul că preşedintele Gorbaciov este în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia, din cauza agravării stării sale de sănătate, şi că se instituie starea excepţională, potrivit unor prevederi ale Constituţiei, pentru o perioadă de şase luni. Comunicatul era semnat de G. Ianaev, V. Pavlov şi O. Baklanov, grupul de pucişti fiind însă mai mare, incluzându-l şi pe preşedintele KGB, V. A Kriucikov. Apropiaţii lui Gorbaciov, precum şi alţi lideri din conducerea superioară de partid şi de stat au fost derutaţi, la primele ore, de comunicatul CSSE, ştiind din anturajul medical al preşedintelui că acesta avusese o criză de lumbago pentru care suportase o intervenţie urgentă cu infiltraţii. Apoi, odată cu apariţia tancurilor pe străzile Moscovei, lucrurile au fost clare. Eduard Şevardnadze, care îşi dăduse o zgomotoasă demisie în decembrie 1990, motivând iminenţa unei lovituri, avea să consemneze în Amintirile sale: "Tot ceea ce mă obsedase nu-mi dădea linişte - îmi alungase mintea într-un labirint de întrebări fără ieşire: "Cine? Cum? De ce?" - într-o fracţiune de secundă s-au destrămat şi au dispărut, aşa cum dispare ceaţa când este gonită de vânturi puternice. A intervenit o stranie transparenţă. Totul era acum la vedere - nume, intenţii, acţiuni. Secretul a încetat să mai fie secret, umbrele confuze au căpătat claritatea unor figuri şi persoane concrete. Dispozitivele şi amplasarea forţelor erau stabilite". Cu câteva zile înainte de lovitură, organizaţiile de partid din Armata URSS adresaseră un avertisment public "forţelor anticomuniste care atacă PCUS", ameninţând cu represalii.


Panică, neînţelegeri şi gafe la Bucureşti
La Bucureşti, lovitura de la Moscova a creat panică. Spaima cetăţenilor şi a oamenilor politici era alimentată de frica biseculară de Marea Putere de la Est şi era totodată amplificată de sentimentul difuz că românii şi-au permis prea multe libertăţi, uitând că se află încă în sfera de influenţă sovietică. Cel care percepea cel mai acut acest sentiment era şeful statului, Ion Iliescu, pentru care numele presupusului lider al "puciului", Ianaev, nu era unul necunoscut - fuseseră colegi de Universitate în URSS. Aşa cum a fost observat de mulţi apropiaţi în acele ore critice, Ion Iliescu percepea pericolul nu numai în plan personal, ci şi în plan naţional, fiind în egală măsură preocupat de soarta României şi a Basarabiei (Republica Moldova). Petre Roman se găsea în vacanţă în Spania, unde se pregătea să participe la o conferinţă organizată la Escurial. Primul-ministru român a aflat despre lovitura de la Moscova încă de dimineaţă şi a luat legătura telefonică cu Ion Iliescu - pe care l-a simţit destul de panicat -, preşedintele cerându-i să se întoarcă urgent în ţară. A existat un moment de ezitare între cei doi, Roman invocând nevoia de a participa totuşi la acea conferinţă, iar Iliescu şi unii miniştri având impresia că premierul vrea să-şi continue vacanţa. Cu aceeaşi ocazie, Petre Roman i-a transmis lui Ion Iliescu şi rugămintea premierului spaniol Felipe Gonzales de a lua legătura cu Ianaev pentru a se interesa de soarta lui Gorbaciov (mai mulţi lideri occidentali erau îngrijoraţi pentru viaţa acestuia). Potrivit unor surse guvernamentale, ca urmare a mai multor intervenţii venite din partea unor lideri occidentali, Iliescu l-a sunat pe Ianaev.
La Madrid, Petre Roman dă o primă declaraţie categorică împotriva loviturii de la Moscova, declaraţie care va fi transmisă numai pe radio şi televiziune (audio). Este interesant şi detaliul că SPP şi protocolul de stat nu au fost în stare (sau nu au vrut) să asigure premierului Petre Roman o modalitate de transport în ţară, motiv pentru care ministrul Transporturilor, Traian Băsescu, a trimis un Boeing din flotila specială. Speriaţi de moarte din cauza posibilei reveniri a dictaturii bolşevice la putere în URSS, liderii Partidului Naţional Ţărănesc-creştin democrat îl desemnează pe Ioan Lup să transmită public poziţia partidului, iar declaraţia acestuia, împănată cu formule de genul "prietenia cu marea Uniune Sovietică" şi "salutul frăţesc pentru noii lideri de la Moscova", va rămâne în Istorie ca o catastrofă mediatică. Ceva mai liniştit după evoluţia pozitivă a lucrurilor, Corneliu Coposu va cere a doua zi "neutralizarea extremiştilor de stânga şi de dreapta, care promovează în mod artificial xenofobia, şovinismul, antisemitismul, intoleranţa, incitaţiile interetnice şi interconfesionale, ura", declaraţie care cădea exact ca nuca în perete, neavând nici o legătură cu drama aflată în desfăşurare pe străzile Moscovei şi care îngrijora întreaga Românie. Mircea Dinescu, a cărui disidenţă fusese legată de proiectul gorbaciovist al liberalizării, îi va reproşa public lui Ion Iliescu faptul că nu a sărit în apărarea lui Gorbaciov şi că s-a grăbit să ia legătura cu Ianaev.


Declaraţia guvernului si furia lui Iliescu
În noaptea de 19 august, după ora 22.00, la Cotroceni s-a desfăşurat o şedinţă tensionată, generată în primul rând de evoluţia evenimentelor din URSS, în urma căreia Ion Iliescu şi-a exprimat "profunda preocupare şi îngrijorare în legătură cu evenimentele care au loc în URSS, cu posibila lor agravare, inclusiv pentru fraţii noştri din Republica Moldova, care pot să pericliteze cursul transformărilor democratice". A doua zi, Guvernul se va întruni într-o şedinţă extraordinară şi va emite o Declaraţie în care se afirma, printre altele, că "evoluţia evenimentelor din ţara vecină, utilizarea unor metode neconstituţionale, reprezintă un semnal al tendinţelor de refacere a structurilor totalitare, o ameninţare la adresa valorilor democraţiei şi a libertăţilor individuale, a proceselor de reformă". Termenii categorici folosiţi în Declaraţie stârnesc la Cotroceni furia lui Ion Iliescu. Petre Roman îşi aminteşte: "Momentul efectiv de dezacord este momentul puciului. Atunci a fost clar, 19-20 august 1991, atunci a fost clar că noi avem poziţii diferite. A avut o reacţie împotriva declaraţiei Guvernului, spunând că este aventuroasă, iresponsabilă".
O zi mai târziu, deşi primise atenţionările preşedintelui, Guvernul retransmite comunicatul către presă, constatând că unele redacţii nu-l publicaseră, de frică sau ca urmare a unor intervenţii personale din partea unor autorităţi centrale. Totodată, Petre Roman îi contactează în secret pe liderii partidelor din Opoziţie, oferindu-le o negociere pentru formarea unui guvern "de unitate naţională". Speriaţi de perspectiva întoarcerii regimului militarist sovietic la graniţele ţării, liderii Opoziţiei acceptă. Este momentul în care Ion Iliescu trage concluzia că Petre Roman şi Guvernul său reprezintă o aventură pe care România nu şi-o poate permite nici intern, nici internaţional. La rândul său, premierul îşi dă seama că Ion Iliescu nu poate prezida o reformă autentică pentru ţară: "Sunt profund convins că, dacă puciul comunist ar fi izbutit, (Iliescu, n.a.) ar fi încercat să cadă la înţelegere cu noua echipă de conducători moscoviţi formată în jurul lui Ianaiev. Acela a fost momentul în care am înţeles cu adevărat că Iliescu nu este în stare să conceapă pentru România mai mult decât o respoire a sistemului comunist"6. În mod ciudat, conflictul dintre preşedinte şi premier, precum şi atitudinile lor publice diferite de la Bucureşti, copiau situaţia de la Paris, unde preşedintele Mitterrand se arăta foarte rezervat în condamnarea "puciului de la Moscova", în timp ce Roland Dumas se deplasa urgent în Ţările Baltice, unde dădea declaraţii de sprijin pentru independenţă şi condamna acţiunea complotiştilor moscoviţi.


Presa de opoziţie îl atacă dur pe Ion Iliescu
Ezitările lui Ion Iliescu din timpul puciului moscovit au produs o relansare a campaniei mediatice anti-Iliescu şi au scos încă o dată în evidenţă deosebirile de orientare politică internaţională dintre el şi Petre Roman. Preşedintele va fi prezentat din nou ca un vechi activist al partidului comunist, legat de nomenclatura sovietică, adică depăşit de evoluţia procesului de liberalizare a Estului şi rămas la Cotroceni ca frână a dezvoltării democratice a României. În realitate, atât Ion Iliescu, fostul înalt demnitar comunist român, cât şi vechii deţinuţi politici de la PNA-cd aveau o altă percepţie a pericolului pe care îl reprezentau pentru România şi pentru ei forţele politice şi militare sovietice dictatoriale, decât populaţia care trăia doar frica instinctivă. Şi Iliescu şi Coposu se aşteptau în orice clipă ca politica URSS să se schimbe peste noapte într-una agresivă, să revină la doctrina Brejnev şi să restabilească "liniştea" în sfera sa de influenţă, începând cu Basarabia şi România. Occidentul - de fapt numai America şi Marea Britanie - ar fi reacţionat prin proteste, dar nu ar fi făcut nimic concret pentru România. Dintre toţi cetăţenii României, numai Ion Iliescu, înconjurat de agenţii KGB-ului plasaţi în funcţiile cheie ale statului încă din decembrie 1989 şi cu alte grupări prosovietice manevrând în societate, în presă şi în agenturi de spionaj active, avea imaginea completă a pericolului pe care îl reprezenta pentru ţară o eventuală victorie a puciştilor de la Moscova.
Prudenţa lui era de fapt expresia situaţiei reale a României din acel moment, satelit al URSS în care diferite forţe politice şi sociale agitau scena pentru a produce o desprindere. Lentă, foarte lentă. Atitudinea curajoasă a Guvernului de atunci a fost mai degrabă un risc, decât un gest calculat. Presa însă nu va scăpa ocazia să-l marteleze din nou pe preşedinte: "După ce, în prima zi a crizei sovietice, pe preşedintele nostru l-a apucat noaptea până să-şi adune sfetnicii şi să admită un palid comunicat de presă. După ce a doua zi s-a pronunţat în problemă, tot la ora cucuvelei, tot palid, neuitând să ne ceară liniştea pe care ne-au promis-o trandafirii noştri aleşi, dar nu ne-a oferit-o. În a treia zi, tot noptatea, când pantalonii cu lampasuri ai lui Iazov se şifonaseră de tot, dl. Ion Iliescu ne-a comunicat - în totala admiraţie a unui televiziv - că s-a pus pe felicitări telefonice ba cu Elţân, ba cu Snegur, ba cu Mitterrand, şi probabil i-ar fi prins şi pe Bush şi pe John Mayor, dacă nu i s-ar fi rupt inima la gândul adiţionalelor pe postul telefonic de la Cotroceni...". La numai câteva ore după eşuarea puciului, presa şi-a adus aminte că Ion Iliescu tocmai semnase un tratat de prietenie cu URSS, tratat pe care alte state foste comuniste îl refuzaseră şi care conţinea clauze de interdicţie a aderării la NATO. Încă o dată apropierea lui Petre Roman de Manfred Worner a fost scoasă în contrast cu atitudinea prosovietică a lui Ion Iliescu. Potrivit lui Adrian Severin, Ministerul de Externe a întocmit o notă privind negocierea tratatului cu URSS (14/780 din 15.03.1991), având caracterul unei faze intermediare, şi a primit de la primul-ministru indicaţii verbale asupra "posibilităţii ca România să-şi aleagă liber aliaţii", iar tratatul să fie identic cu cele semnate de URSS cu fostele ţări comuniste europen. Severin i-a acuzat ulterior pe Ion Iliescu şi pe Adrian Năstase de complicitate la semnarea unui tratat defavorabil României şi care marca opţiunea acestora "pentru rămânerea în sfera de influenţă a superputerii răsăritene".


Reacţii din URSS şi din România
Paradoxul situaţiei în care se afla atunci Ion Iliescu era într-adevăr uriaş: inclusiv forţele reformiste şi democrate din URSS îl considerau pe Ion Iliescu un comunist înapoiat. Iată ce îşi aminteşte în Memoriile sale R. G. Pihoia, fostul consilier pe probleme de securitate al lui Mihail Gorbaciov: "La 15 august, în Biroul Politic a fost difuzată scrisoarea secretarului de partid al regiunii Voronej, V. Smetanina, în care acesta comunica despre mitingurile organizate în Voronej de către V.I. Novodvorskoi, liderul unei grupări de mici dimensiuni, dar foarte zgomotoasă, cu denumirea "Uniunea Democratică". Mitingurile acestei grupări, la care participau câteva zeci de oameni, se desfăşurau sub lozinci ce vizau răsturnarea orânduirii sovietice şi a PCUS, cu jigniri la adresa lui Gorbaciov şi a lui Elţîn şi pancarte "Gorbaciov e Ceauşescu, Elţîn este Iliescu", "Jos PCUS, Jos KGB", "Gorbaciov călău şi criminal. Baku, Tbilisi, Sumgait"". Presa română nu va întârzia să reacţioneze. Din acel moment, şeful statului va fi văzut ca un guvernator al unei gubernii sovietice de tipul celor pierdute prin Siberia şi la care perestroika şi glasnost încă nu au ajuns, fiind prea departe la Est. Ion Iliescu, preşedintele care nu se poate "recicla" din comunist de profesie, "vinovat de violenţele politicii româneşti", era acum guvernatorul sovietic al României, instalat cu misiunea de a împiedica despărţirea ţării de comunism: "Guvernatorul, a cărui primă grijă a fost să se instaleze în palatul regal de la Cotroceni, pare să ignore un lucru de tot vizibil: acela că ne aflăm într-o cursă contra cronometru, cursă care va fi câştigată de acei ce se vor debarasa mai rapid de comunism".
La România liberă, Florin Gabriel Mărculescu ataca foarte dur prin articolul "Un preşedinte marxist: Ion Iliescu": "A venit însă cutremurul de la Kremlin, castelul comunismului tutelar s-a prăbuşit şi (de astă dată îi înţeleg durerea) dl. Iliescu s-a văzut lipsit de sprijinul atotputernicei Walhalle kaghebiste ce-l propulsase în vârful piramidei autohtone. După o primă declaraţie ezitantă şi prudent-duplicitară, dl Iliescu, încurajat de înfrângerea puciului şi de revenirea protectorului, a dat fuga la TV pentru a face o declaraţie în total contratimp cu desfăşurarea evenimentelor şi - asta nu se poate trece cu vederea - în iresponsabilă contradicţie cu aspiraţiile românilor trăitori de-a dreapta şi de-a stânga Prutului. Merită a fi reprodusă: "În ciuda unor critici care s-au exprimat, tratatul nostru capătă o nouă valoare, de astă dată pentru că este primul document juridic de acest fel care aşază relaţiile dintre ţara noastră şi Uniunea Sovietică pe baze noi, în concordanţă cu principiile care guvernează relaţiile internaţionale şi stabileşte această posibilitate de a dezvolta relaţii nemijlocite cu republicile componente". Bravul nostru preşedinte şi-a confirmat cu brio incapacitatea politică, din păcate însă în vremuri de grea cumpănă, când în fruntea ţării ar trebui să se afle un bărbat capabil să-i priceapă năzuinţele şi să le susţină cu abnegaţie şi neştirbită demnitate". Textul cel mai interesant şi, printre altele, foarte bine scris, îi va aparţine ziaristului de investigaţie Mirel Curea: "Să fim bine înţeleşi: nu suntem îngrijoraţi că avem un preşedinte ce se dovedeşte total pe dinafară a ceea ce se întâmplă în ţară sau în lume, descurajarea provine din faptul că nu suntem reprezentaţi de un personaj capabil de gesturi politice inspirate, oportune şi cu valabilitate istorică". Pentru intelectualii organizaţiilor societăţii civile şi pentru presa de opoziţie, Petre Roman dădea semnale vizibile în privinţa debarasării de comunism; pentru populaţia abia ieşită din spaimă şi mai ales pentru anumite categorii profesionale, cum erau minerii, care erau profund şi interesat legate de privilegiile sociale ale sistemului comunist, imaginea de prooccidental a lui Petre Roman era o evadare echivalentă cu trădarea. Cum presa nostalgică continua să-l atace pe tânărul premier, şansa de a specula nemulţumirile sociale, salariale şi mai ales politice, de ordin intern, printr-o teză a trădării naţionale a fost pe deplin oferită şi adoptată. Pe axa conflictului Iliescu-Roman s-a aşezat atunci vechiul rival al premierului, Virgil Măgureanu, directorul SRI, care va acţiona fără menajamente pentru "a-l scăpa pe preşedintele Iliescu de povara Petre Roman". Toate aceste fenomene politice, plus costurile reformei economice au condus la mineriada din septembrie 1991.

Iliescu a povestit cum a cunoscut-o, în 1947, pe Lia Manoliu şi cum a muncit la un teren de sport. PLUS: Amintiri despre Ceferiadă

O decizie criminală: înarmarea Gărzilor Patriotice

Adriana Iliescu, cea mai bătrână mămică din ţară, nu îi mai dă fiicei sale carne de pui pentru că i-a crescut păr pe mâini


Adriana Iliescu are mare grijă de alimentaţia şi de sănătatea fiicei sale de 7 ani.



http://www.cancan.ro/showbiz/showbiz-intern/adriana-iliescu-cea-mai-batrana-mamica-din-tara-nu-ii-mai-da-fiicei-sale-carne-de-pui-pentru-ca-i-a-crescut-par-pe-maini-168785.html

Ea a observat că fetiţei a început să îi crească păr pe mâini şi de atunci nu i-a mai dat să mănânce carne de pui. Cea mai vârstnică mămică din România i-a făcut şi un cadou fiicei sale la terminarea anului şcolar, casete cu opere de Verdi.


"Sunt o femeie săracă, modestă de tot şi i-am făcut nişte cadouri după posibilităţi. I-am pregătit nişte casete cu opere de Verdi" a spus Adriana.
"Este foarte foarte grav că există pui pe piaţă cu hormoni de creştere şi am observat că micuţa avea păr pe mâini. Asta este foarte grav pentru că poate ajunge mai repede la pubertate. Acum îi dau mai mult porc şi văd că i-a dispărut părul" a mai adăugat femeia.
Micuţa este foarte încâtată de ce învaţă la şcoală şi cel mai mult îi place matematica.


"Anul acesta de şcoală a fost foarte frumos, cel mai mult mi-a plăcut matematica. Am participat la mai multe concursuri" a povestit micuţa care a terminat clasa întâi.

ILIESCU A REFUZAT OFERTA DE UNIRE A MOLDOVEI CU ROMÂNIA

Tovarăşul şi domnul Ion Iliescu – basca ...

Ion Iliescu aleargă pe bandă chiar şi la 81 de ani

Ion şi Nina Iliescu, 60 de ani de la căsătorie


Fostul preşedinte, Ion Iliescu, aniversează, în 2011, 60 de ani de la căsătoria cu Nina Iliescu. ... citeşte mai mult

Ion Iliescu, trimis de Ceauşescu la şcoala vieţii
În biografia lui Ion Iliescu, scrisă de el însuşi, dar şi de hagiografi, după decembrie 1989, momentul 15 iulie 1971 e văzut ca o pedeapsă administrată de Nicolae Ceauşescu, pentru că s-ar fi opus întoarcerii PCR la dogmatismul stalinist. O radiografie a momentului respectiv ne arată însă că altul e adevărul. La cererea sa expresă, Ion Iliescu e trimis la Comitetul judeţean PCR Timiş, pe postul de secretar cu Propaganda pentru a urma şcoala vieţii, străină unui aparatcik din sediul Comitetului Central al PCR. În viziunea lui Nicolae Ceauşescu, absolvirea acestei şcoli (urmate şi de Nicu Ceauşescu) reprezenta o condiţie sine qua non a promovărilor ulterioare în ierarhia de partid şi de stat. E ceea ce se va întâmpla, de altfel, cu Ion Iliescu după stagiul de la Timiş.
„Aţi auzit aici pe cîţiva tovarăşi care s-au ocupat şi se ocupă acum de problemele activităţii ideologice la Comitetul Central; au vorbit pe larg unii dintre tovarăşi şi despre neajunsurile din acest domeniu de activitate şi despre lipsurile pe care le-au avut ei în muncă. Eu nu pot să nu fiu de acord cu tovarăşul Trofin, care i-a atras atenţia tovarăşului Iliescu că nu ne putem limita la a spune că, în spiritul muncii colective, trebuie să ne facem toţi autocritica, că ne priveşte pe toţi şi să luăm măsuri să îndreptăm activitatea. Tovarăşul Iliescu a lucrat cîţiva ani la tineret – pînă acum cîteva luni. El a activat în trecut şi la Secţia de propagandă, a fost şi şeful secţiei. Numai de a vorbi la general că trebuie să educăm tineretul, nu se poate! Tovarăşul Iliescu are şi el o răspundere pentru lipsurile care s-au manifestat în organizarea activităţii în rîndul tineretului. În această activitate s-a introdus un spirit «intelectualist», funcţionăresc, de neglijare a tineretului muncitoresc, de nesocotire a rolului său – şi aceasta în timpul cînd tovarăşul Iliescu a condus munca. Şi atunci cînd dezbatem o problemă de asemenea importanţă nu se poate ca un tovarăş care este în conducerea partidului, care a răspuns de un sector de activitate, să vorbească despre ea ca şi cum nici n-ar fi trecut pe acolo. Ce valabilitate mai are atunci teza noastră că pînă la urmă seriozitatea unui comunist constă în felul cum ştie să-şi analizeze propria activitate?“.

Autorul rândurilor de mai sus nu e nimeni altul decât Nicolae Ceauşescu. Fostul Secretar General al PCR le-a citit de la tribuna Consfătuirii de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative din 9 iulie 1971. Reuniunea constituie unul dintre punctele momentului complex rămas în istorie sub sintagma Tezele din iulie.
Cu trei zile înainte, în 6 iulie 1971, fără o pregătire prealabilă a opiniei publice, Nicolae Ceauşescu convoacă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv, instanţă colectivă de conducere a PCR, situată ca nivel decizional între Biroul Politic şi Comitetul Central, în cadrul căreia prezintă documentul „Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. Publicate în „Scînteia” din 7 iulie 1971, Propunerile, în număr de 17, sunt considerate de specialiştii în comunism drept documentul care pune capăt pentru totdeauna procesului de liberalizare început de Nicolae Ceauşescu în 1965.


Comunicatul privind şedinţa CPEx se defineşte prin lapidaritatea tipică textelor oficiale emise de un regim pe care nu-l caracterizează transparenţa. Potrivit documentului, „Comitetul Executiv a luat în discuţie propunerile prezentate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii. Comitetul Executiv a adoptat în unanimitate propunerile respective şi a hotărît să fie publicate în presă”.
Un moment cu efecte şi în perioada postdecembristă
Momentul Tezelor din iulie rămâne în istoria României de după Al Doilea Război Mondial nu numai prin sfârşitul procesului de liberalizare, dar şi printr-un alt fapt, care se va dovedi ulterior crucial pentru perioada postdecembristă: stoparea ascensiunii fulgerătoare a lui Ion Iliescu în cadrul nomenklaturii PCR.
Trecerea lui Ion Iliescu pe linie moartă în ultimii ani ai regimului Ceauşescu a împins în plan secund destinul său de până la 15 iulie 1971. Graţie şi propagandei FSN-iste din primii ani postdecembrişti, s-a creat, prin binecunoscuta rescriere a trecutului în interesul prezentului, imaginea unui Ion Iliescu activist mărunt în istoria comunistă a României, ba chiar a unui tehnocrat rătăcit printre tovarăşi. În realitate, Ion Iliescu a fost unul dintre cei mai însemnaţi lideri comunişti din perioada postbelică. El nu numai că a intrat în Mişcare – încă din 1944 – pentru a-şi transpune în practică sincerele convingeri comuniste, dar mai mult, între membrii nomenklaturii, el se remarcă printr-o ascensiune continuă, după 1950, în ierarhia de partid.
O ascensiune lentă, dar sigură, înainte de venirea lui Ceauşescu la putere: membru UTC (din august 1944), voluntar în brigada de muncă „Vasile Roaită” din Albania, voluntar pe şantierul naţional al tineretului la Căile ferate (1947), membru al CC al UTC (21 martie 1949), secretar al Comitetului Unional al studenţilor şi aspiranţilor români aflaţi la studii în URSS (1950), membru PCR (din 1953), membru al Biroului CC al UTC (1 martie 1954-28 martie 1960), secretar al CC al UTC (30 iunie 1954-28 martie 1960), reprezentant al UTC la Uniunea Internaţională a studenţilor de la Praga (din iunie 1956), preşedinte al Comitetului de organizare al Asociaţiilor Studenţeşti din RPR (15 august 1956), preşedinte al Consiliului Asociaţiilor studenţeşti al Studenţilor din RPR (10 martie 1957), adjunct al Şefului Secţiei de Propagandă şi Agitaţie al CC al PCR (1960-1962), şef al Secţiei de învăţământ şi Sănătate din Direcţia de Propagandă şi cultură a CC al PCR (1962-1965), deputat MAN (din 3 februarie 1957 până în 1985).
Devenit şef al partidului, Nicolae Ceauşescu trece rapid la promovarea unor oameni tineri, loiali politicii, dar şi persoanei sale, folosiţi, printre altele, şi în bătălia cu baronii lui Gheorghiu-Dej. Ion Iliescu e unul dintre aceşti oameni. După 1965, el cunoaşte o ascensiune fulminantă. Membru supleant al CC al PCR (23 iulie 1965-12 august 1969), membru al CC al PCR (12 august 1969-22 noiembrie 1984), membru supleant al CPEx (12 august 1969-28 noiembrie 1974), membru plin al CPEx (12 noiembrie 1974-23 noiembrie 1979), prim-secretar al CC al UTC (9 decembrie 1967-20 martie 1971), secretar al CC al PCR (11 februarie 1971-15 iulie 1971).
Un destin spectaculos de nomenklaturist

Prin raportare la alte destine de nomenklaturişti din anii Ceauşescu, cel al lui Ion Iliescu poate fi înscris între destinele spectaculoase. Îl egalează, din acest punct de vedere, doar cel al lui Dumitru Popescu, şi-l depăşeşte doar cel al lui Nicolae Ceauşescu.


Explicaţiile acestei cariere ieşite din comun prin urcare neîntreruptă trebuie căutate îndeosebi în personalitatea lui Ion Iliescu:
1) Indiscutabil, Ion Iliescu e un activist întrucâtva deosebit de cei promovaţi pe motive de origine sănătoasă. E un personaj inteligent, cultivat, cu vederi mai liberale decât alţii. E însă, în acelaşi timp, un comunist convins, crescut de mic în cultul ideilor revoluţionare (tatăl a fost ilegalist). După 1965, în nomenklatura de vârf a PCR au apărut figuri noi, promovate de Nicolae Ceauşescu din rândurile tehnocraţilor. Ion Iliescu nu se numără printre specialiştii aduşi de Nicolae Ceauşescu în conducerea partidului şi statului din nevoia de modernizare a administraţiei şi a economiei. Ion Iliescu e ceea ce se cheamă un aparatcik, un activist de partid care-şi croieşte drum spre vârf cu o tenacitate uimitoare, un activist care-şi putea spune cu mândrie, asemenea lui Nicolae Ceauşescu, „un revoluţionar de profesie”.
2) Ambiţia ieşită din comun, supraomenească – am spune – a lui Ion Iliescu de a ajunge tot mai sus în ierarhia de partid, singura ierarhie pe care o recunoaşte în viaţă.
Surâsul lui Ion Iliescu – o mască înşelătoare
Dumitru Popescu povesteşte în Memoriile sale un episod mai mult decât semnificativ pentru această ambiţie crâncenă a lui Ion Iliescu de a parveni cu orice preţ. La un moment dat – relatează Dumitru Popescu – s-a pus problema înlocuirii lui Pompiliu Macovei din fruntea Ministerului Culturii, dat fiind că Nicolae Ceauşescu „nu-l mai suporta” în acest post. Dumitru Popescu se gândeşte că pentru postul ocupat de Pompiliu Macovei un activist nimerit ar fi Ion Iliescu, prim-secretar al CC al UTC, „trecut mult de vârsta membrilor acestei organizaţii”.
Dumitru Popescu avea argumente temeinice pentru a propune lui Nicolae Ceauşescu trecerea lui Ion Iliescu din funcţia de prim-secretar al CC al UTC în cea de ministru al Culturii: „Ne mai întâlneam câteodată (împreună şi cu Bujor Sion, şeful Secţiei de presă, pe care o coordonam) cu soţiile, vedeam un film, stăteam de vorbă. Îmi plăcea cum evoluase I.I. ca intelectual – citea, avea contacte cu tinerii scriitori şi artişti într-o manieră nonşalantă, prietenoasă, îl vedeam deschis ideilor noi. Mă gândeam că ar aduce un aer proaspăt la minister, ar da un ton cordial relaţiilor cu oamenii de artă, destul de anoste pe atunci, şi că i-ar contura şi lui o perspectivă nu lipsită de atractivitate la acea vârstă”.
Reacţia lui Nicolae Ceauşescu la propunerea cu Ion Iliescu îl surprinde niţel pe Dumitru Popescu: „N.C. m-a ascultat şi a zâmbit amuzat, destins. Îl convinsesem. «Dar crezi că o să vrea?», m-a întrebat. Personal, nu vedeam vreun motiv de opoziţie. «Nu ştiu dacă îl cunoşti destul de bine», a adăugat cu acelaşi aer senin. «Eu sunt de acord», a afirmat cu o lejeritate pe care nu i-o mai remarcasem în discuţiile despre cadre. Vorbeşte cu el. Dar o să refuze. Cu siguranţă vrea să se întoarcă la Comitetul Central»”.
Reacţia lui Ion Iliescu îl surprinde însă total, până în marginea descumpănirii: „Zis şi făcut. Am găsit o ocazie şi l-am abordat. În timp ce vorbeam, prezentându-i ministerul şi exprimându-mi convingerea că munca acolo i-ar veni ca o mănuşă, s-a întunecat la faţă. Nu mai văzusem penumbra aceasta pe chipul lui, de obicei iradiant. Trăsăturile i se înăspriseră, avea o expresie de severitate ostilă, care m-a descumpănit. În faţa mea se afla alt om decât cel perceput de un deceniu şi jumătate. «În primul rând», a replicat cu un ton iritat, de om adânc jignit, «de ce nu m-a chemat el? De ce te-a trimis pe tine să-mi faci propunerea?» şi chiar aştepta un răspuns, explicaţii. Îmi cerea cam mult, în mod normal nu puteam vorbi în numele celui invocat. Cu toate acestea, am făcut-o, menţionând că eu doar îl tatonez, iar N.C. se rezerva pentru etapa a doua. A acceptat oarecum raţionamentul şi s-a mai îmblânzit. Dar duritatea hotărârii deja luată rămânea neclintită. «Nu, nu mă interesează Ministerul Culturii», mi-a spus. «Spune-i că singurul loc unde vreau să lucrez este Comitetul Central. Eu sunt activist, şi asta am să rămân»”.
Dumitru Popescu e şi un scriitor, nu numai un memorialist. Fragmentul din Memorii ne dezvăluie un Ion Iliescu deosebit de Zâmbitorul post-decembrist sau Zâmbăreţul, cum a fost poreclit. Surâsul lui Ion Iliescu e o mască înşelătoare!
Dumitru Popescu îi duce lui Nicolae Ceauşescu răspunsul dat de Ion Iliescu. Din nou, Nicolae Ceauşescu îl descumpăneşte prin reacţia sa: „Când i-am transmis mesajul, N.C. a râs cu poftă, deloc surprins sau afectat, cu aceeaşi destinsă bunăvoinţă ca prima dată. «Ţi-am spus că nu-l cunoşti. Bine! O să vedem ce facem. Am să stau de vorbă cu el»”.
După 1989, asemenea altor lideri PCR, Dumitru Popescu a făcut puşcărie pe nedrept, împins în celulă, ca şi ceilalţi, din nevoia lui Ion Iliescu de a supravieţui la putere prin executarea cu sânge rece a foştilor tovarăşi de nomenklatură.
Din perspectiva acestei experienţe, Dumitru Popescu notează în Memoriile sale: „Şi-acum mă uimeşte precizia intuiţiei sau a documentaţiei, cine ştie? dovedită atunci de N.C. în cazul lui Iliescu. Nu înţelegeam cum de mă situam eu atât de departe de realitate, de adevăratul I.I. Pusesem prea mult temei pe zâmbetele şi râsul lui, văzusem în el un om mai maleabil şi permeabil, accesibil, deloc dezinteresat, dispus la concesii. Scăpa observaţiei mele psihologice alter ego-ul său. Lui Ceauşescu nu-i scăpa, el nu se lăsa iluzionat de poză, pătrundea esenţa. Probabil că aspiraţiile lui Iliescu se suprapuneau pe intenţiile sale, fiindcă la puţin timp după cele întâmplate, o plenară l-a desărcinat din funcţia de prim-secretar al UTC şi l-a ales secretar CC cu propaganda”.
Aşadar, la Consfătuirea din 9 iulie 1971, Ion Iliescu ocupă unul dintre cele mai importante posturi în ierarhia regimului comunist: secretar cu Propaganda al CC al PCR. Ajunsese în această funcţie prin promovarea de la şefia UTC. O promovare ieşită din comun, dorită de el cu ardoare, pentru că însemna trecerea de la UTC la PCR.
La expirarea vârstei UTC-iste, mulţi prim-secretari ai CC al PCR erau trimişi în judeţe. Ion Iliescu are privilegiul de a fi trecut direct în munca de partid de la nivel central şi nu oricum, ci în ditamai postul de secretar al CC al PCR. Alături de alţi lideri comunişti, Ion Iliescu ia cuvântul la reuniune pentru a-şi expune poziţia faţă de Propunerile prezentate de Nicolae Ceauşescu la şedinţa CPEx din 6 iulie 1971. Publicată în „Scînteia” din 11 iulie 1971, intervenţia lui Ion Iliescu nu lasă să se vadă nici un dezacord faţă de Tezele din iulie.
Declară Ion Iliescu chiar în primele rânduri ale discursului său: „Dezbatem, în această consfătuire de lucru, probleme de excepţională însemnătate pentru activitatea generală a partidului, pentru ridicarea nivelului muncii politico-ideologice şi cultural-educative, pentru orientarea activităţii tuturor celor ce lucrează în diverse sectoare ale frontului nostru ideologic. Propunerile de măsuri prezentate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi adoptate de Comitetul Executiv constituie un important sprijin pentru orientarea clară, fermă, principială, de pe poziţii partinice, a amplei activităţi de educare, de formare a conştiinţei oamenilor, proces deosebit de complex, dar şi deosebit de important pentru actuala etapă a dezvoltării societăţii noastre. Traducerea în viaţă a acestor măsuri are o importanţă deosebită pentru creşterea continuă a rolului partidului ca factor conştient, dinamizator, organizator al întregii activităţi de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.” Ion Iliescu îşi exprimă deplinul acord nu numai cu Propunerile avansate de Nicolae Ceauşescu, dar şi cu întreaga analiză critică pe temeiurile căreia fostul Secretar General al Partidului declanşa un vast îngheţ politico-ideologic.
E de acord cu Tezele din iulie
Dialogul cu Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt – primul şi singurul interviu luat lui Ion Iliescu de un specialist în comunismul românesc – are şi valoarea unor memorii mascate. Punct de referinţă în viziunea lui Ion Iliescu asupra propriului destin, volumul îi dă posibilitatea de a caracteriza astfel momentul iulie 1971: „A avut loc o reuniune a activului ideologic, cum s-a numit atunci, care dorea să pună în valoare vizita în ţările asiatice – China, Vietnam, Mongolia şi Coreea de Nord. S-a prezentat un material succint, nişte «teze», care, după aceea, au fost considerate tezele revoluţiei culturale ale lui Ceauşescu”.

Oricât de binevoitori am fi, nu vom întâlni nici o virgulă măcar din această opinie în discursul lui Ion Iliescu, secretarul cu propaganda al CC al PCR, la Consfătuirea din 9 iulie 1971. Dimpotrivă, Tezele lui Ceauşescu sunt susţinute de vorbitor cu un indiscutabil entuziasm: „Şi aceasta, pentru că, într-adevăr, principala noastră lacună în această direcţie este slăbirea fermităţii ideologice, a spiritului de combativitate faţă de fenomenele negative, îngăduinţa şi toleranţa faţă de manifestări străine principiilor noastre de muncă şi de convieţuire. Or, este evident că acolo unde slăbeşte activitatea noastră, afirmarea cu putere a convingerilor, a poziţiilor noastre, a concepţiilor partidului nostru, îşi fac loc influenţe străine, poziţii şi mentalităţi retrograde.” Finalul, ca de obicei, încoronează opera: „În încheiere, doresc, tovarăşi, să mă angajez că, în ceea ce mă priveşte, voi depune toate eforturile pentru a contribui pe măsura posibilităţilor, cunoştinţelor, puterilor mele la înfăptuirea măsurilor stabilite de conducerea partidului”.
După 1989, Ion Iliescu a denunţat, chiar virulent, momentul Tezelor din iulie 1971 nu numai în dialogul cu Vladimir Tismăneanu, dar şi în alte intervenţii publice. Poziţia adoptată în anii postdecembrişti şi cea de la Şedinţa CPEx, de la Consfătuirea de lucru, sunt despărţite urieşeşte. Denunţare categorică după decembrie 1989. Aprobare categorică în 1971. Nu era conştient politicianul Ion Iliescu, în 1971, că Tezele din iulie se constituie într-o lovitură mortală dată procesului de liberalizare a comunismului, proces în care şi el se implicase decisiv, ca unul dintre membrii echipei Ceauşescu? Greu de presupus. Momentul de îngheţ era perceput ca atare de intelectuali, de jurnalişti, de activiştii de partid, ba chiar şi de oamenii simpli. Cum să nu-l perceapă astfel Ion Iliescu, lider comunist care, dacă ar fi să-l credem, avea drept ideal al vieţii comunismul cu faţă umană?
Mai uşor de presupus e că Ion Iliescu s-a manifestat în acel moment ca un brav oportunist. Va fi bombănit în gând sau în barbă. Când a fost vorba însă să ia cuvântul şi să ridice mâna, s-a străduit din răsputeri să nu i se citească pe faţă nicio umbră de împotrivire. Putea – între noi fie vorba – să refuze să ia cuvântul.
Ca să nu mai spunem că putea să pregătească un discurs critic faţă de Propunerile Secretarului General, şi, dacă i s-ar fi interzis să-l ţină, putea să demisioneze din toate funcţiile de partid şi de stat şi să se întoarcă la profesia de inginer hidrolog.


Istoricul trebuie să judece prestaţia unei personalităţi în contextul strict al momentului. Ion Iliescu ar putea să ne reproşeze că-i cerem să se fi comportat în 1971 ca într-o Românie democratică. I-am putea răspunde prin invocarea a două realităţi:
1) În 1971, un gest public de împotrivire faţă de Propunerile lui Nicolae Ceauşescu nu i-ar fi adus, ca în 1950, nici măcar trimiterea în lagăr. Ar fi fost dat afară din nomenklatură şi obligat să se angajeze ca inginer. Desigur, asta ar fi însemnat pierderea privilegiilor de care Ion Iliescu se bucurase timp de aproape două decenii: automobil la scară, vilă în cartierul Primăverii, acces la magazinele nomenklaturii. Milioane de români nu se bucurau de aceste privilegii. Şi, cu toate acestea, trăiau!
2) După 1989, Ion Iliescu şi-a rescris biografia astfel încât să apară drept un disident anticeauşist chiar din momentul iulie 1971. Ar fi fost de aşteptat ca domnia sa să recunoască adevărul că în 1971 n-a avut curajul să se opună făţiş Propunerilor lui Ceauşescu. Mai mult ca sigur, l-am fi înţeles. N-avem cum să-l înţelegem însă când condamnă, în climatul postdecembrist, un proces cu care a fost de acord la vremea petrecerii lui.
În 15 iulie 1971 are loc şedinţa lărgită a Comitetului Politic Executiv. S-au discutat, printre altele, şi măsurile organizatorice reclamate de aplicarea Tezelor din iulie. Textul din „Scînteia”, 16 iulie 1971, se opreşte asupra unui anunţ: „Comitetul Executiv a hotărît eliberarea tovarăşului Ilie Rădulescu din funcţia de şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR, urmînd să primească alte însărcinări şi a numit în această funcţie pe tovarăşul Miu Dobrescu – membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR. Tovarăşul Ion Iliescu a rugat Comitetul Executiv să-l elibereze din funcţia de secretar al Comitetului Central şi să-i creeze condiţii pentru a lucra la un organ judeţean de partid, în vederea completării experienţei sale de muncă. Comitetul Executiv a satisfăcut această cerere şi a supus-o spre aprobare Comitetului Central, care a hotărît eliberarea tovarăşului Ion Iliescu din funcţia de secretar al CC al PCR”.
În dialogul cu Vladimir Tismăneanu, Ion Iliescu vede în măsura luată de Ceauşescu o pedeapsă cumplită. El nu şovăie chiar a înfăţişa măsura ca asemănătoare trimiterii de către Mao la munca câmpului a activiştilor intelectuali, în timpul Revoluţiei culturale. Sărind peste cal, el pune pe acelaşi plan trimiterea sa la Timişoara cu asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu: „Ceauşescu nu-şi mai putea permite să apeleze la practicile staliniste ale anilor 40-50, ai secolului trecut, inclusiv recurgerea la reprimări fizice. Aşa ceva nu mai era posibil după plenara din 1968, care condamnase practicile lui Gheorghiu-Dej, de esenţă stalinistă, în special cazul Pătrăşcanu. Şi atunci, Ceauşescu a adoptat tactica de înlăturare a persoanelor incomode sau potenţial periculoase, trimiterea lor la «reeducare»”.
Explicaţii copilăreşti
Când vine vorba de memoria unor fapte verificabile, omul Ion Iliescu e corect. Momentele 9 şi 15 iulie 1971 sunt relatate astfel: „Consecinţa: la plenara de care vorbeam, din iulie, în «cuvântul» de concluzii, Ceauşescu m-a acuzat de «intelectualism». După aceea, l-am întrebat dacă poate să-mi descifreze această etichetare, la care se referă? Mi-a promis că o să-mi explice, nu mi-a mai explicat niciodată. Dar, în prima şedinţă de Comitet Executiv, motivând că sunt încă tânăr şi mai am de învăţat, a propus să fiu trimis la Timişoara”.
Iulie 1971 e un moment asupra căruia Ion Iliescu va reveni în dese rânduri după 1989. Lucru explicabil politiceşte. Pentru a fi legitimat în noua orânduire, el avea nevoie de un brevet de disident anticeauşist. În dialogul cu Vladimir Tismăneanu, ca şi în alte încercări de a-şi face publice amintirile (Revoluţie şi reformă, de exemplu), Ion Iliescu nu suflă un cuvânt despre vreo poziţie anticeauşistă publică luată până în 1989, ca să nu mai spunem, de vreo poziţie anticomunistă. Dacă ar fi să-l credem, ceea ce el numeşte pedepsirea sa de către Ceauşescu şi-a avut izvorul în fapte de culise, greu verificabile azi. Ştim sigur, astfel, c-a fost trimis pentru un timp la munca de partid dintr-un judeţ, după întoarcerea lui Ceauşescu din călătoria în China şi Coreea. În Marele şoc…, Ion Iliescu invocă drept cauză a trimiterii sale la Timiş mai întâi un soi de taifas pe care l-ar fi avut cu Dumitru Popa, primul secretar al Capitalei, în parcul casei de oaspeţi unde fuseseră cazaţi pe parcursul vizitei la Phenian: „Noi comentam atât atmosfera din Phenian, cât şi unele probleme din ţară, unele tendinţe care deja începuseră să se manifeste şi făceam unele comentarii. Ulterior, ne-am dat seama că, probabil, am fost interceptaţi, deşi discutasem în parcul casei de oaspeţi unde eram cazaţi. Atunci, fuseseră luaţi în delegaţie şi Pacepa, şi Pleşiţă, deci erau «urechi» suficiente. Ceauşescu era un tip care nu prea se stăpânea şi am putut constata unele ieşiri nervoase din partea lui imediat după aceea”.
Dosarul i s-ar fi încărcat apoi printr-o discuţie avută cu Nicolae şi Elena Ceauşescu în avionul cu care au revenit în ţară. Cu un an în urmă, vizitând Coreea de Nord, Ion Iliescu ar fi bârfit cu fiul preşedintelui din Sierra Leone atmosfera de la Phenian. Potrivit mărturiei sale, el a ţinut să le dezvăluie celor doi conţinutul discuţiei de acum un an: „Într-o discuţie cu cei doi le-am relatat aceste constatări, subliniind că un astfel de sistem este impropriu, chiar şi pentru o ţară asiatică, cu atât mai mult pentru o ţară europeană. Reacţia ei a fost: «Ei, tu te iei după un african?». Nici măcar nu pricepea sensul observaţiilor, că omul acela remarcase un lucru esenţial. Africanul – care, de altfel, era absolvent al Universităţii din Oxford – îmi spusese: «La noi este o societate rămasă puternic în urmă, cu formaţiuni tribale, nu avem structuri nici măcar agricole dar într-o asemenea societate, precum cea coreeană, spunea el, eu nu aş putea să trăiesc, pentru că este o societate dezumanizată»”.
Concluzia e trasă repede. Cam prea repede: „Deci, nici acest lucru nu l-au priceput, mai ales ea. El, cred că a reţinut ceva mai mult. Consecinţa: la plenara de care vorbeam, din iulie, în «cuvântul» de concluzii, Ceauşescu m-a acuzat de «intelectualism»”.
Nu excludem întru totul rolul acestei întâmplări în măsura luată de Ceauşescu. Ion Iliescu exagerează însă punând decizia pe supărarea şefului său că a fost contrazis. În 1971, cel puţin, după cum ne dezvăluie mărturia lui Dumitru Popescu, Nicolae Ceauşescu nu se comporta cu colaboratorii apropiaţi ca un Dictator năzuros. Cu atât mai mult nu putea reacţiona dictatorial, pentru că fusese contrazis într-un taifas din avion, cu cât Ion Iliescu era unul dintre favoriţii săi. Era imposibil ca Nicolae Ceauşescu să nu ştie opiniile mai liberale ale fostului lider al tineretului. Înregistrarea discuţiei de la Phenian e plauzibilă. Acesta i-a dezvăluit lui Ceauşescu un Ion Iliescu mai puţin loial persoanei sale decât îl arătau manifestările publice.
Telenovelă cu ceartă
Până la reala deschidere a arhivelor, e dificil de fixat adevărata cauză a măsurii luate în cazul lui Ion Iliescu în 15 iulie 1971. Sigur e că trimiterea sa la Timişoara ca secretar cu Propaganda are cauze mult mai complexe decât contrazicerea lui Ceauşescu în avion sau interceptarea unei bârfe dintr-un parc de la Phenian. De ce o reduce, totuşi, Ion Iliescu la această cauză greu de crezut? Pentru a nu da explicaţii despre cariera sa de până atunci.
Dacă s-ar fi referit la Consfătuirea din 9 iulie 1971 ca la un moment de stopare a liberalizării, s-ar fi văzut obligat să spună românilor de după decembrie 1989 mult mai multe despre context. El a intuit că-i nevoie de o explicaţie pe înţelesul tuturor, lesne de acceptat de masele analfabete politic: S-a certat cu Ceauşescu! O explicaţie care reuşea nu numai să-l scoată din încurcătura unei discuţii mai largi despre relaţia sa cu comunismul, dar şi care se broda perfect pe imaginea postdecembristă a lui Nicolae Ceauşescu: aceea de Atotputernic hachiţos.
În 1971 însă, Nicolae Ceauşescu nu-şi putea îngădui autoritarismul absolut din 1984-1989. Dovadă: reacţia sa mai mult decât tolerantă când Ion Iliescu i-a cerut explicaţii pentru critica din Expunere. Ion Iliescu, tânăr promovat de Nicolae Ceauşescu, îl somează pe acesta din urmă să se explice în legătură cu etichetarea de „intelectualist”. Şi cum reacţionează Ceauşescu – Dictatorul? Se supără şi-l trimite pe Ion Iliescu la munca de jos?! Nu. Îi promite că o să-i explice. S-ar fi putut petrece un asemenea moment între Stalin şi un colaborator?!

La Consfătuirea din 9 iulie 1971, Nicolae Ceauşescu îi criticase şi pe alţi activişti cu funcţii de răspundere din domeniul culturii şi propagandei. Tonul e însă fundamental diferit de cel blând, părintesc, din mustrarea făcută lui Ion Iliescu, de fapt, un comentariu la o altă mustrare, cea a lui Virgil Trofin. Pe Ilie Rădulescu, Secretarul general al partidului îl execută scurt, precizând că, în ipostaza de şef al Secţiei de Propagandă a CC, „a spus lucruri banale, a vorbit superficial”. Consecinţa deosebirii de ton se va vedea însă în hotărârile şedinţei Comitetului Executiv al Comitetului Central din 15 iulie 1971, şedinţă lărgită, la care au participat, potrivit „Scînteii” din 16 iulie 1971, şi „membri ai Comitetului Central, vechi militanţi ai partidului, miniştri şi şefi ai unor instituţii”. Cel care spusese „lucruri banale”, Ilie Rădulescu, apare în Comunicat ca dat afară pur şi simplu: „Comitetul Executiv a hotărît eliberarea tovarăşului Ilie Rădulescu din funcţia de şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR, urmînd să primească alte însărcinări şi a numit în această funcţie pe tovarăşul Miu Dobrescu – membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR”.
Şi Ion Iliescu e vizat de aceste măsuri. Textul dedicat lui e însă net diferit ca ton de cel referitor la Ilie Rădulescu: „Tovarăşul Ion Iliescu a rugat Comitetul Executiv să-l elibereze din funcţia de secretar al Comitetului Central şi să-i creeze condiţii pentru a lucra la un organ judeţean de partid, în vederea completării experienţei sale de muncă. Comitetul Executiv a satisfăcut această cerere şi a supus-o spre aprobare Comitetului Central, care a hotărît eliberarea tovarăşului Ion Iliescu din funcţia de secretar al CC al PCR”.
Din decembrie 1989 şi până acum, Ion Iliescu a continuat să insiste la nesfârşit pe caracterul punitiv al măsurii. Accentul pus pe această notă se explică prin nevoia sa de a-şi lua brevet de victimă a hachiţelor dictatoriale ale lui Nicolae Ceauşescu. Putem vorbi într-un fel de un adevărat act pedepsitor abia în 1984, când e numit director al Editurii Tehnice şi când nu mai e ales nici măcar în Comitetul Central.

Pedepsitor, desigur, în planul nomenklaturii. În planul cetăţenilor obişnuiţi, ar fi absurd să vorbim de pedepsirea cuiva prin numirea ca director de editură. Nu putem defini însă în niciun caz momentul din iulie 1971 ca un act punitiv. Pentru ambiţiile tânărului Ion Iliescu, mereu în ascensiune de vreo cinci ani, eliberarea din funcţia de secretar al CC poate trece oricând drept o sancţiune nedreaptă.
Judecată în context, măsura nu e punitivă. La Ilie Rădulescu acel „urmînd să primească alte însărcinări” înseamnă, fie şi în planul imaginii pe care şi-o făcea nomenklatura despre un membru al ei, o măsura punitivă. În astfel de cazuri, nu conta ce se întâmpla în realitate cu activistul despre care era vorba în Comunicat. Conta cum apărea măsura în ochii nomenklaturii, lucru decisiv în atitudinea ulterioară faţă de cel sancţionat.
Un Pristanda al Securităţii
Să admitem, de dragul jocului, că Ion Iliescu n-a cerut să fie trimis la o judeţeană de partid, că Nicolae Ceauşescu a folosit pretextul pentru a-l pedepsi. Să admitem că Ion Iliescu a tratat măsura ca fiind nedreaptă chiar din clipa când aceasta i-a fost anunţată. Nu de Comitetul Politic Executiv, cum s-ar crede, ci chiar de Nicolae Ceauşescu, dacă ar fi să judecăm după atitudinea conducătorului faţă de el. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa cum le rescrie, după mai mult de două decenii, Ion Iliescu, ar fi fost normal ca el să refuze noua însărcinare şi, de ce nu?, chiar să demisioneze din rândurile nomenklaturii. N-a făcut-o. Fie că, într-adevăr, el însuşi a cerut să meargă la Timiş, pentru a căpăta experienţa muncii în realitate, fie că a luat în calcul posibilitatea de a reveni ulterior în fruntea bucatelor.
Despre cum a fost primit la Timişoara, Ion Iliescu spune în dialogul său cu Vladimir Tismăneanu: „Sigur că situaţia mea era puţin ambiguă: nu fusesem exclus din Comitetul Politic Executiv, am rămas ca membru supleant şi mă chemau la şedinţe. Era o situaţie cam stranie, pentru că primul secretar, Telescu, era şi el membru supleant şi nu prea pricepea care este statutul meu. Unii se gândeau că poate o să-i iau locul lui Telescu. Telescu avea chiar şi o anumită suspiciune, reţinere faţă de mine, după aceea, am rămas în relaţii foarte apropiate; a văzut nu numai că nu îl subminez, dar îl ajut efectiv. Iar colegii de muncă şi oamenii cu care am avut de-a face m-au primit chiar cu foarte multă căldură, căldură umană, am simţit multe asemenea manifestări ale simpatiei. Eram şi un «obiect» interesant de studiat de aproape, dar, în acelaşi timp, era şi o solidaritate umană vădită”.
Ion Iliescu nu face niciun efort pentru a merge până la capăt cu explicarea acestei reacţii faţă de un activist care, două decenii mai târziu, se autocompătimeşte în postura de trimis de Ceauşescu în exil la Timişoara, văzută ca un fel de Siberie a României. El vrea să credem că simpatia, căldura celor din jur îşi aveau izvorul în personalitatea sa de excepţie şi, de ce nu?, într-un soi de dezacord al activului de partid timişorean cu măsura căreia îi căzuse victimă. E o lege a mizeriei umane cea potrivit căreia cel căzut de la putere nu beneficiază de altceva decât de noi spini înfipţi în coastă. Ion Iliescu pare a fi – cel puţin în amintirile sale – un caz aparte. Să fi fost activiştii comunişti timişoreni întruchiparea omului nou, visat de Ceauşescu, om nou, care, spre deosebire de cel vechi, îşi manifestă simpatia şi solidaritatea faţă de cel căzut? Nici vorbă de aşa ceva. Ca de obicei la Ion Iliescu, între relatare şi interpretare se aşază o diferenţă substanţială. Relatarea e corectă. Interpretarea e total greşită. Explicaţia reacţiei aparte a activului timişorean trebuie căutată în felul special în care Comunicatul prezentase întregii nomenklaturi măsura. Indiferent de ce s-a petrecut în realitate, pentru nomenklatură, care ştia să interpreteze până şi punctuaţia unui Comunicat oficial, Ion Iliescu nu trece drept un om căzut.
Să ne situăm în timpul de acum trei decenii şi ceva. Activiştii de la Timişoara, asemenea celorlalţi activişti din ţară, vedeau în funcţia lui Ion Iliescu de la judeţeana de partid un moment de trecere, ba mai mult, chiar o trambulină pentru saltul într-un post mult mai important decât cel de secretar cu Propaganda al CC al PCR. Întregul Aparat ştia ascensiunea fulgerătoare a lui Ion Iliescu după 1965, datorată febleţei lui Nicolae Ceauşescu faţă de el. Şi întregul Aparat nu interpretase afacerea cu dorinţa de a merge la judeţeană, pentru a-şi îmbogăţi experienţa, altfel decât ca pe o manevră pentru o funcţie de mare însemnătate în Partid sau în Stat. Dar cea mai bună dovadă că la Timişoara aşa-zisa victimă a nazurilor dictatoriale se bucura de o situaţie aparte o reprezintă atitudinea Securităţii: „Spre exemplu, la Timişoara, inspectorul şef al Internelor, care coordona şi Miliţia, şi Securitatea, mi-a atras atenţia, într-un moment când ne aflam singuri, în afara oraşului, să fiu prudent, că sunt urmărit pas cu pas şi sunt înregistrat, şi acasă, şi la birou, peste tot. Dar mi-a spus: «Nu noi o facem, nu cei de aici, de la judeţ». Tocmai atunci se afla la Timişoara Pacepa, la o şedinţă de bilanţ a inspectoratului şi, fără să-l numească, mi-a spus: «Ei sunt, de la centru, care te supraveghează»”. N-avem nicio îndoială că Ion Iliescu era monitorizat de Securitatea de la Centru la ordinul lui Nicolae Ceauşescu.
După cum vorbeşte Ion Iliescu în anii postdecembrişti, ai crede că era urmărit în ipostaza de Duşman al Poporului. În realitate, ţinând cont de context, Ion Iliescu fusese pus sub supraveghere pentru a i se verifica loialitatea faţă de Ceauşescu. Şi dacă ne gândim la revenirea sa ulterioară, el şi-a confirmat loialitatea. Gestul mai marelui Securităţii din Timişoara e unul de Pristanda. Poliţaiul din Caragiale caută să se pună bine şi cu hăituitul Caţavencu, ştiind din experienţă că acesta s-ar putea împăca cu cuplul Zoe-Tipătescu sau – şi mai şi – ar putea ajunge ştab peste judeţ. Un calcul asemănător îşi face şi şeful de la Timişoara. Ion Iliescu era steaua urcătoare a Partidului. Cel puţin aceasta era credinţa nomenklaturii şi a Securităţii. Fusese trimis la Timişoara, ca secretar cu Propaganda, fără a fi scos din Comitetul Executiv.
De ce l-a trimis Ceauşescu la o judeţeană de partid
Circulau o sumedenie de zvonuri despre relaţia sa cu Nicolae Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu se va fi supărat pe tânărul căruia îi înlesnise cea mai spectaculoasă ascensiune în ­ierarhia de partid. Şi dacă lui Nicolae Ceauşescu îi trece supărarea şi Tovarăşul Iliescu revine la vârf?! De ce să nu se aranjeze el de pe acum? La nivelul celui care l-a avertizat pe Ion Iliescu astfel de gesturi sunt imposibile dacă nu s-ar şti că avertizatul e „de-al nostru”. Ar fi procedat aşa respectivul şi cu Corneliu Coposu?! Şi atât Şeful Securităţii, cât şi ceilalţi membri ai nomenklaturii, nu se înşelaseră. După câtva timp, la 9 noiembrie 1974, Ion Iliescu e promovat în fruntea judeţului Iaşi, unul dintre cele mai importante judeţe ale ţării. Pe 28 noiembrie 1974 e ales membru plin al CPEx. La 2 aprilie 1979 devine membru al Consiliului de Stat, iar la 28 august 1979, după încheierea perioadei de la Iaşi, devine preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor, funcţie pe care o păstrează până la 17 martie 1984, când e trimis ca director al Editurii Tehnice. Chiar şi în funcţia de director de editură, Ion Iliescu nu e un simplu şef din domeniul cultural, precum Valeriu Râpeanu sau Mircea Sântimbreanu. Pentru cei de la Consiliul Culturii, pentru nomenklatură, el rămâne mai departe Tovarăşul Iliescu. Revoluţia îl găseşte, totuşi, într-un post de şef şi nu ca simplu inginer.
Ion Iliescu nu oboseşte a preciza, după decembrie 1989, că nu el a cerut să fie trimis la judeţeană. Nu ne sunt cunoscute documentele secrete ale momentului. Liderii comunişti din vremea respectivă nu îndrăznesc să spună adevărul. În lupta pentru supravieţuirea postdecembristă, Ion Iliescu le-a fost şi le este un aliat de nădejde. Având în vedere că Ion Iliescu trecea drept preferatul lui Nicolae Ceauşescu, nu-i exclus ca ei să fi avut o discuţie între patru ochi, de care Ion Iliescu de azi nu mai vrea să-şi amintească. S-ar putea să nu fi cerut el plecarea la judeţeană. S-ar putea să-i fi propus sau impus Nicolae Ceauşescu.
Dacă e aşa, nu-i obligatoriu ca măsura să fi ascuns intenţii duşmănoase faţă de Ion Iliescu. Să recapitulăm. În 1971, Ion Iliescu avea doar 41 de ani. Tradiţia comunistă cerea pentru funcţia de secretar al CC al Partidului o vârstă mai mare. Nicolae Ceauşescu nu se înşela când îl considera tânăr. Dar fostul secretar general nu se înşela mai ales când îi spunea că „mai are de învăţat”.
Ion Iliescu urmase până atunci o carieră tipică, exemplară chiar, de aparatcik. Nu venise într-o funcţie pe linie de partid din producţie, din gazetărie măcar, cum se întâmplase cu Dumitru Popescu. Fusese ceea ce Nicolae Ceauşescu numea revoluţionar de profesie. De mic, făcuse parte din rândurile nomenklaturii.
Nicolae Ceauşescu fusese cel puţin cizmar. Cunoscuse viaţa obişnuită, cu imensele dificultăţi. De mic, Ion Iliescu mersese doar cu automobilul pus la dispoziţie de partid, şi nu cu tramvaiul luat din staţia supraaglomerată, cumpărase de la magazinele nomenklaturii şi nu de la Alimentară, i se dăduse locuinţă de către Gospodăria de partid şi nu umblase el pe la ICRAL, ca să obţină una, în Militari sau în Drumul Taberei. Ca activist, apoi, lucrase numai şi numai la Centru, în cabinete. Nu condusese niciodată un oraş, un sat, o întreprindere, într-un cuvânt, un colectiv de oameni simpli, cu miile lor de probleme, pe cât de neimportante pentru şefi, pe atât de importante pentru ei.
Nu numai în teoria de partid, dar şi în realitate, unui asemenea activist îi lipsea experienţa politicii concrete, a contactului cu problemele oamenilor. O asemenea experienţă, absolut necesară pentru politicianul ambiţios care era el, nu putea fi dobândită decât muncind la o judeţeană de partid. Aici, la nivelul judeţenei de partid, activistul se confrunta cu miile de probleme ale vieţii, cu exigenţe decurgând din asigurarea traiului zilnic pentru oamenii simpli. Abia aici, la judeţ, activistul cunoştea adevăratele probleme ale oamenilor, era obligat să rezolve chestiuni la care nici nu se gândise mai înainte.
Baronii Partidului îl luaseră la ochi

Era pentru Nicolae Ceauşescu doar un pretext de a scăpa de Ion Iliescu? Nu credem. Toate gesturile Secretarului General dezvăluie o neobişnuită preocupare de a-l proteja pe mai tânărul său favorit. După trimiterea la judeţ, Ion Iliescu rămâne mai departe membru supleant al CPEx. Cine cunoaşte relaţiile ierarhice din Partid îşi dă seama că adevărata putere a unui activist n-o dădeau funcţiile executive, ci locul în instanţele conducătoare ale formaţiunii. Din nevoia de a trece pedepsit de Nicolae Ceauşescu pe motive politice, Ion Iliescu îşi rescrie trecutul, înfăţişându-se drept o victimă a dictatorului. Dacă voia să-l pedepsească, Nicolae Ceauşescu îl dădea afară din toate funcţiile şi-l trimitea inginer pe un şantier de hidroamelioraţii.
Să ne întoarcem la Expunerea lui Nicolae Ceauşescu din finalul Consfătuirii de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative. Fostul Secretar General menţionează, chiar la începutul pasajului dedicat lui Ion Iliescu, observaţiile critice făcute la adresa intervenţiei secretarului cu Propaganda al CC al PCR de Virgil Trofin: „Eu nu pot să nu fiu de acord cu tovarăşul Trofin care i-a atras atenţia tovarăşului Iliescu că nu ne putem limita la a spune că în spiritul muncii colective trebuie să ne facem toţi autocritica”.
Virgil Trofin era membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 12 august 1969. Din 20 decembrie 1968, activa ca Secretar al CC al PCR cu probleme organizatorice. La Plenara Comună a CC al PCR şi a Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale din 25-26 noiembrie 1981, e exclus din CC al PCR, sancţionat cu vot de blam cu avertisment şi trimis director al IAS „Mircea Vodă” din judeţul Călăraşi. La momentul Consfătuirii din 9 iulie 1971 e însă, graţie funcţiei de Secretar cu Organizatoricul, al doilea om în Partid, după Nicolae Ceauşescu.
Discursul lui Virgil Trofin, publicat în „Scînteia”, nu face nici o referire la Ion Iliescu. Sau „Scînteia” a publicat forma retuşată a discursului, la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, care voia să-l menajeze pe Ion Iliescu, înainte de a avea o discuţie cu el între patru ochi. Sau afacerea s-a petrecut în partea a doua a reuniunii, când, potrivit Comunicatului din „Scînteia”, 11 iulie 1971, în sală au rămas doar activiştii de vârf: „La ultima parte a şedinţei au participat membri ai Comitetului Executiv al Prezidiului Permanent al CC al PCR, miniştri, conducători ai instituţiilor centrale”.
Sunt toate datele ca să credem că mustrarea lui Virgil Trofin a avut loc în realitate. De ce a făcut-o? Răspunsul ni-l dă mirarea lui Ion Iliescu din dialogul cu Vladimir Tismăneanu despre faptul că nici unul dintre baronii partidului nu-i luase apărarea: „Chiar şi Maurer şi Bodnăraş îmi arătau simpatie. Însă, din respect pentru adevărul istoric, trebuie amintit că absolut nici unul dintre ei, atunci, în 1971, nu a ridicat măcar problema: de ce după numai şase luni de la desemnarea ca secretar trebuie înlocuit Iliescu? Se poate pune, deci, întrebarea: de ce nu a iscat acel moment nici o reacţie de respingere, de rezistenţă din partea unor oameni mai luminaţi, pentru că asemenea oameni existau, totuşi?”.
Mărturiile lui Dumitru Popescu dezvăluie că Nicolae Ceauşescu avea o adevărată slăbiciune pentru Ion Iliescu. Numai aşa se explică faptul că, deşi Ion Iliescu refuză propunerea transmisă de Dumitru Popescu, fostul Conducător se mulţumeşte să râdă şi, culmea!, îl promovează în funcţia de Secretar cu propaganda al CC al PCR. Fie şi dacă Nicolae Ceauşescu din 1971 ar fi fost zbirul descris de Ion Iliescu după decembrie 1989, reacţia sa la refuzul lui Ion Iliescu trădează o slăbiciune. Slăbiciunea faţă de Ion Iliescu ar explica şi formularea blândă din Comunicatul CPEx, ca şi promovarea ulterioară a lui Ion Iliescu. Că după venirea lui Gorbaciov la putere, Nicolae Ceauşescu se schimbă radical, e o altă poveste. În 1971 – e limpede – Ion Iliescu se dovedeşte preferatul lui Nicolae Ceauşescu.

Ascensiunea fulgerătoare a lui Ion Iliescu după venirea lui Ceauşescu la putere va fi stârnit nemulţumirea baronilor din Partid. Comportamentul faţă de Dumitru Popescu ne dezvăluie că favoritul lui Nicolae Ceauşescu nu se purta deloc amabil cu colegii săi de conducere mai tineri sau mai vârstnici. Printre ei se număra, desigur, şi Virgil Trofin, fostul şef direct al lui Ion Iliescu. Şi cum se întâmpla deseori într-un C.C. al PCR măcinat de intrigi, de lovituri sub centură, Virgil Trofin, baron de pe vremea lui Dej, n-a scăpat prilejul să-i administreze un ghiont. Mai ales că, ţinând cont de ambiţiile lui Ion Iliescu, dar mai ales de slăbiciunea pe care o avea faţă de el Nicolae Ceauşescu, Virgil Trofin îşi simţea ameninţat locul numărul doi în Partid. De la secretar cu Propaganda la secretar cu Organizatoricul nu era decât un pas! Nu-i exclus ca, după incidentul relatat de Dumitru Popescu, Nicolae Ceauşescu să fi ajuns şi el la concluzia că Ion Iliescu avea nevoie de o şcoală a vieţii. Şi cum Ion Iliescu era simpatia sa, un tânăr pe care pariase în procesul de lichidare a conservatorismului dejist, trimiterea la o judeţeană de partid se născuse din sincera preocupare de a face din tânăra speranţă a Partidului un politician de realităţi, net diferit de politicianul de cabinet de până atunci.
În acelaşi timp, prin trimiterea la o judeţeană de partid, Nicolae Ceauşescu dădea satisfacţie numărului tot mai mare de colegi de-ai săi nemulţumiţi de semnele trufiei, tipice pentru cel promovat prea iute şi îngrijoraţi de ascensiunea fulgerătoare a lui Ion Iliescu, de ipostaza acestuia de stea urcătoare a Partidului. Dar nu numai atât. Virgil Trofin exprima sentimentul tuturor la auzul discursului ţinut de proaspătul secretar al CC al PCR. Din 1967, Ion Iliescu lucrase la Tineret. Până atunci, fusese şeful Secţiei de Propagandă. Sub directa sa îndrumare, direcţionat, desigur, de Nicolae Ceauşescu, Tineretul beneficiase de o evidentă politică de deschidere. Acum, prin Tezele din iulie, Nicolae Ceauşescu punea capăt acestei politici, denunţând-o cu huiet.
Ca şi cum nici n-ar fi trecut pe-acolo
În intervenţia sa, Ion Iliescu e de acord cu criticile aduse de Nicolae Ceauşescu politicii de până atunci şi se angajează că va transpune în viaţă noua orientare. Logic ar fi fost ca Ion Iliescu să-şi facă autocritica. În discursul său, Ion Iliescu mustrase ceea ce el numise excesul de până atunci în politica de deschidere. Asta însemna că-şi asuma teza lui Ceauşescu despre greşelile comise de partid până atunci. Ion Iliescu fusese însă cel care răspunsese de domeniile semnalate în discursul său ca fiind afectate de greşelile liberalismului excesiv. Normal, logic era să-şi asume responsabilitatea pentru anii când dirijase aceste domenii. Şi, fie să-şi apere lucrurile făcute, criticând Tezele lui Ceauşescu, fie să se delimiteze de trecutul propriu, procedând la autocritică. Nicolae Ceauşescu punea punctul pe i exprimându-şi nemulţumirea faţă de stilul pe care-l mărturisea discursul lui Ion Iliescu: „Şi atunci cînd dezbatem o problemă de asemenea importanţă, nu se poate ca un tovarăş care este în conducerea partidului, care a răspuns de un sector de activitate, să vorbească despre ea ca şi cum nici n-ar fi trecut pe acolo”.
Nicolae Ceauşescu a murit la zidul de la Târgovişte în 25 decembrie 1989. Dacă ar fi trăit şi i-ar fi citit fostului colaborator interviurile, articolele, cărţile, inclusiv cea scrisă împreună cu Vladimir Tismăneanu, s-ar fi grăbit să ne trimită la Cuvântarea sa din 9 iulie 1971. În ultimii ani, Ion Iliescu s-a pronunţat extrem de sever asupra unor tare ale României postdecembriste. A rostit cuvinte grele, bine primite de electoratul său, împotriva prăpastiei care se adânceşte între bogaţi şi săraci, împotriva corupţiei în spectaculoasa ascensiune împotriva mizeriei politicianiste. Dorită ca recapitulare a destinului său de om politic, discuţia cu Vladimir Tismăneanu e şi o antologie a criticilor aduse de Ion Iliescu relelor din anii postdecembrişti.
Condiţia dialogului impune concizia. Astfel că din volum putem rupe citate memorabile. România se defineşte printr-o polarizare socială înspăimântătoare, care o apropie treptat, dar fatal, de republicile bananiere. Zice Ion Iliescu: „Oamenii o duc şi aşa greu, sărăcia este o dominantă, încă, în viaţa noastră. Dar când sărăcia mai este însoţită şi de asemenea fenomene antisociale, uneori stridente, cu oameni care se îmbogăţesc peste noapte – şi este evidentă îmbogăţirea pe căi ilicite -, aceasta creează o stare de dezamăgire, de neîncredere. Fenomenul corupţiei afectează fibra morală a societăţii, ceea ce mi se pare a fi lucrul cel mai grav”. În primii ani postdecembrişti – tună şi fulgeră Ion Iliescu – infrastructura agriculturii noastre a fost pusă la pământ: „S-au produs şi distrugeri fizice, cu mari pierderi pentru ţară. S-au lichidat şi s-au demolat instalaţiile pentru irigare, în zona de sud a ţării, au fost distruse grajduri, alte construcţii gospodăreşti. Unele studii vorbesc de distrugeri ale infrastructurii agricole de peste 10 miliarde de dolari. Când şi de unde vom mai investi noi o astfel de sumă în agricultură?”.
Privatizarea s-a făcut la noi cu mari costuri sociale şi risipe economice. Ea a fost grav afectată de corupţie. Ion Iliescu e foarte dur în această chestiune: „Unii au cumpărat doar în ideea de a vinde activele; au cumpărat cu bani foarte puţini şi au câştigat din vânzarea activelor – fie clădiri, terenuri, fie utilajele sub formă de fier vechi. Pentru aşa ceva, nu era nevoie de intermediari; statul putea foarte bine să scoată el la vânzare activele şi măcar intra ceva la bugetul statului! Din păcate, asemenea privatizări, cu astfel de parteneri au costat economia naţională, în termeni de PIB, de locuri de muncă, de capacitate de producţie”.
Toate bune şi frumoase! Venite de la un jurnalist, de la un istoric al imediatului sau de la un filosof pesimist, astfel de denunţări ale mizeriei româneşti din anii tranziţiei ar avea dreptul la aplauze, ba chiar la aplauze furtunoase, ca să cităm noi din stenograma unui discurs electoral cu mare priză la public. Din nefericire, ele aparţin unui politician care a condus practic România timp de 15 ani. A fost primul preşedinte al CFSN, primul preşedintele al ţării, a condus cel mai puternic partid românesc, a avut şi mai are încă autoritate asupra unei generaţii întregi de politicieni. În nenorocirile despre care vorbeşte cronicarul Ion Iliescu se află o cotă de care e responsabil, fără discuţie, politicianul Ion Iliescu. Nu spun că e o cotă uriaşă. Nu spun nici măcar că-i cotă. Spun, pentru a nu pica în păcatul bunăvoinţei gratuite, că e o cotă mică. Fie şi pentru această cotă, Ion Iliescu ar fi trebuit să-şi recunoască responsabilitatea sa în dezastrele postdecembriste, despre care vorbeşte atât de bine. Şi, evident, să-şi facă autocritica. Nu să vorbească despre România postdecembristă, vorba tătânelui Ceauşescu, „ca şi cum nici n-ar fi trecut pe-acolo”.

Fostul şef al statului Ion Iliescu – actor în filmul “Medalia de onoare”

Roxana Iliescu a dat în mintea copiilor

In acestă vară, Roxana Iliescu împreună cu iubitul ei, Nicola, şi cele două...

Lansare de carte cu huiduieli pentru Ion Iliescu