Niculescu/Mizil[v=]

http://lifestyle.bzi.ro/oana-mizil-a-nascut-o-fetita-foto-35327

http://cultural.bzi.ro/serghei-mizil-dezvaluiri-bomba-din-comunism-gest-incredibil-facut-de-george-copos-pentru-nicu-ceausescu-32417

A murit Angelo Niculescu, unul dintre cei mai mari oameni din istoria fotbalului românesc

DRAMA CUMPLITĂ din viaţa Oanei MIZIL. Fratele I-A MURIT într-un accident de motocicletă, CHIAR DE PAŞTE. Tragedia a avut loc pe DN 1

Oana Mizil este însărcinată cu Vanghelie: "Marian va avea un al doilea băiat"

http://www.gandul.info/stiri/oana-mizil-condamnata-penal-trei-ani-de-inchisoare-cu-suspendare-pentru-iubita-lui-vanghelie-13368713

Aparitie de senzatie - Oana Niculescu Mizil a intors toate capetele (Foto)

http://www.ziare.com/marian-vanghelie/psd/marian-vanghelie-si-oana-mizil-s-au-despartit-1259451

Când și-a pierdut Serghei Mizil virginitatea. De câte ori a făcut sex

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/sergei-mizil-calusar-454245.html

INTERVIU Oana Mizil dă detalii picante despre Marian Vanghelie: «Îmi trimitea noaptea 200 de trandafiri roşii»






19:30Acum un an şi jumătate, era căsătorită, bogată şi părea fericită. În ianuarie, a mărturisit că este îndrăgostită de Marian Vanghelie. Povestea dintre cei doi i-a luat pe toţi prin surprindere. Articol complet

http://www.enational.ro/online-actualitate/vanghelie-iubire-ca-n-povesti-cu-oana-mizil-iata-dovada-foto-120960.html/

http://www.formula-as.ro/2011/997/lumea-romaneasca-24/vali-niculescu-nu-va-lasati-dusi-de-val-14505

- A fost alaturi de Cleopatra Melidoneanu, una din marile voci ale operetei, care le-a imblanzit romanilor sufletul in anii grei -

O poveste cu aripi

- Sunteti una din marile stele ale operetei, o voce de aur, care le-a incalzit romanilor sufletul, in inghetul dinainte de '89. Cum se putea straluci artistic in anii de atunci?

- Intr-adevar, a fost o perioada de mare frenezie artistica. Se muncea mult si se muncea cu mare, mare drag, desi nu intotdeauna conditiile erau cele mai bune. Dar traditia ne obliga. La noi, opereta a patruns, mai intai, sub forma de vodevil, pentru ca apoi sa se adapteze spectacole europene, in spiritul operei vieneze. Publicul romanesc nu a intarziat sa imbratiseze genul, asa ca opereta a inceput sa prinda

aripi, iar cei care au ajutat-o sa si le deschida larg au fost compozitorii romani. Acestia au inceput sa scrie chiar ei operete, multe cu subiect pur romanesc. Perioada de aur a inceput, asadar, prin 1950, cu Filaret Barbu, care a facut un succes nebun cu "Ana Lugojana", succes pe care l-a repurtat apoi si cu "Targul de fete" si "Plutasul de pe Bistrita". Un alt urias al operetei romanesti a fost Gherase Dendrino, pe care eu, sincer, il consider de-a dreptul un geniu si care in 1954, cu spectacolul "Lasati-ma sa cant", a izbutit sa cucereasca definitiv inimile tuturor romanilor. Apoi a urmat maestrul Nicolae Kirculescu cu "N-a fost nunta mai frumoasa" si "Intalnire cu dragostea", pentru care, la fiecare reprezentatie, smulgea ropote nesfarsite de aplauze. Ei, si tocmai acum, cand opereta romaneasca era in plina inflorire, a venit comunismul. Din clipa aceea, pe scena a rasarit un personaj principal: muncitorul, neaparat simplu, bun, cinstit si harnic.
Din acest motiv, opereta romaneasca s-a restrans, in mare parte, la spectacole mai modeste si mai "cuminti". Iar in afara scenei, fireste ca si noi artistii de opereta am cunoscut aceleasi neajunsuri ca si restul poporului. Pe vremea aceea, vedeta erai numai pe scena. Dupa caderea cortinei, redeveneai un om ca oricare altul, care pe langa studiu si creatie muzicala, trebuia sa se preocupe si de aspectele prozaice ale vietii, care nu intotdeauna erau usor de rezolvat. Insa, repet, chiar si in aceste conditii, noi am muncit cu mult drag. Era, in noi toti, asa, o pasiune nestavilita pentru aceasta profesie si un entuziasm... aproape copilaresc. Imi aduc aminte, de pilda, ca imediat dupa cutremurul din 1977, cand cladirea Operetei era o ruina, noi ne-am apucat sa pregatim "Poveste din Cartierul de Vest". Repetam zi si noapte, printre schele si muncitori, fara sa ne plangem de nimic, pentru ca voiam ca la terminarea reparatiilor sa avem si noi spectacolul gata. Si asa a fost: in 1978 am dat premiera si a fost un triumf.

O generatie de conservatoristi

- Generatiei dvs. i se spune "de aur", asa cum exista una si-n teatru, si-n opera. Ce calitati trebuie etalate pentru acest calificativ suprem?

- Generatia mea a avut, in primul rand, avantajul studiilor de specialitate. Cu totii eram conservatoristi. Aveam voci bine lucrate, cu care puteam sa muncim in regim zilnic. Plus cunostinte de istoria muzicii, de teorie si solfegiu etc. Intram pe scena deja slefuiti. In al doilea rand, am avut sansa unor inaintasi de elita: Ion Dacian, Silli Popescu, Maria Wauvrina, Virginica Romanovski... Artisti foarte mari, de la care am invatat enorm. Ii ascultam cu sufletul la gura si, cand primeam un rol, ne dadeam peste cap sa-l facem bine, ca sa nu-i dezamagim.
Apoi, noi am mai avut noroc si cu un director si o maestra de balet, ambii exceptionali: George Zaharescu si Mihaela Atanasiu. Oamenii acestia nu numai ca veneau in spate cu un bagaj imens de profesionalism, dar se ferisera cu mare grija de plafonare, obtinusera chiar o bursa de un an de zile in America, unde au invatat cum se face musicalul, adica exact genul spre care incepuse deja sa evolueze opereta. Deschiderea fusese facuta de Ion Dacian, cu spectacolul "My Fair Lady", care a avut premiera pe 8 mai 1969 si care s-a jucat aproape neintrerupt 34 de ani! Apoi, dupa cum iti spuneam, au venit Zaharescu si Atanasiu, care s-au pus si ne-au pus pe treaba, ca sa ducem mai departe, cu stralucire, traditia.

- Pentru ca tot vorbim despre inaintasi, ati avut norocul sa fiti pe scena alaturi de Ion Dacian, neuitatul "print al operetei". Era chiar asa de deosebit?

- Ion Dacian era un profesionist in adevaratul sens al cuvantului. Acesta e primul lucru care imi vine in minte atunci cand ma gandesc la el. A fost descoperit de Nicolae Vladoianu, adevaratul intemeietor al operetei romanesti, care a intuit imediat ca in fata lui statea o viitoare stea a genului. Nu doar ca tanarul Dacian era talentat, dar era si frumusel, foarte simpatic, cu un zambet seducator si era si harnic foc, ca toti ardelenii. Asa ca Vladoianu l-a luat in echipa lui si l-a pus in valoare, pana cand a scos din el vedeta la care si azi ne raportam. Dacian a facut lucruri exceptionale, atat ca interpret, cat si ca regizor si apoi ca director al Operetei. Era foarte pretuit: era vedeta teatrului, un rasfatat al colegilor si al publicului deopotriva. Si, pe buna dreptate. In plus, si ca om era extrem de placut: era amabil, bine crescut, cu maniere alese...

Iubire, triumf si flori

- Ati facut in mai multe randuri referire la public, cel care, asa cum se spune, "te ridica sau te coboara". Cum era publicul operetei inainte de '89? Din ce fel de oameni era alcatuit?

- Ei, ma bucur ca-mi pui aceasta intrebare, fiindca publicul din epoca aceea era unul despre care, intr-adevar, merita sa vorbesti. Alcatuirea lui era eclectica, adica erau si muncitori, si intelectuali, si oameni cu cultura muzicala, si oameni care doar iubeau aceasta arta, fara sa aiba cunostinte aprofundate in materie. Ceea ce conta insa era ca publicul, in ansamblul lui, ne rasplatea, in fiecare seara, cu o caldura fantastica si cu o bucurie enorma. Oamenii ne adorau, pur si simplu. La fiecare premiera ne ingropau in flori, la fiecare spectacol ne copleseau cu aplauze... Ba chiar, la un moment dat, tin minte ca s-a pus la cale si o "organizatie a microbistilor", cum o botezasem noi: un grup destul de consistent de spectatori, prieteni declarati ai operetei, care ne urmareau cu asiduitate si care, cu timpul, au devenit chiar "de-ai casei", in sensul ca la premiere, isi exprimau opiniile cu privire la montari si la interpretari. Sediul lor era la fabrica Vulcan, unde ne invitau, din cand in cand, in vizita: stateam de vorba, le mai cantam... Eu am primit si o medalie de la ei... Apoi erau oamenii care veneau special la toate spectacolele, pentru un anume artist. De pilda, tin minte ca printre admiratorii acestia fideli, eu aveam o familie intreaga. Culmea este ca, peste ani, baiatul acestei familii s-a cunoscut intamplator cu fata mea - amandoi erau studenti la Medicina -, s-au indragostit si s-au casatorit. Asa ca acum cuscra mea imi povesteste deseori cum eram eu in rolul X, cum intram pe scena in rolul Y... (rade)

- Dintre colegii dumneavoastra, carora le purtati o amintire tandra?

- O, sunt multi cei de care ma leaga amintiri frumoase si la care ma gandesc intotdeauna cu multa afectiune! In primul rand, e vorba de Cleopatra Melidoneanu, cu care - iata! - sunt prietena aproape de-o viata. Noi ne-am potrivit si pe scena, dar si in viata de toate zilele, asa ca nu-mi aduc aminte sa ne fi certat nici macar o data. Cleopatra are un caracter splendid, e inteligenta si are un haz nebun. Si-acum, cand sunt suparata sau vreau doar sa ma relaxez, ma duc la ea si imediat prezenta ei imi face soarele sa rasara la loc. Povestim, radem, ne miram impreuna... O iubesc din toata inima! Apoi, un alt coleg minunat si un prieten de suflet este Gabriel Gheorghiu, un om absolut deosebit, foarte inteligent, foarte profund... El a facut Arhitectura, iar muzica a studiat doar in particular, insa asta nu l-a impiedicat sa devina un artist desavarsit. La opereta a facut niste roluri de compozitie exceptionale, dar a cantat si muzica usoara si a fost si profesor de vorbire la Institutul de Teatru, vreme de 30 de ani! Din cand in cand, ne intalnim toti trei, eu, Cleopatra si Gabriel, iar intalnirile astea sunt foarte sanatoase pentru noi: ne amintim cum a fost, discutam despre cum e, spunem glume, radem... Ne simtim bine impreuna. E un univers familiar, in care toti impartasim aceleasi valori esentiale: seriozitatea fata de meserie, bunul simt, respectul fata de tot ceea ce e frumos, dragostea fata de cei apropiati... Apoi, cu mare tandrete imi amintesc de maestrul Nicusor Constantinescu. Dansul punea in scena spectacolul "Soarele Londrei", de Florin Comisel, in care eu primisem un rol foarte micut.
Maestrul Constantinescu stia insa ca pot mai mult, asa ca, desi eu nu-i cerusem asta, a decis sa-mi mareasca rolul. Intr-o zi, la repetitii, m-am trezit cu dansul langa mine si-l aud ca-mi zice, in felul lui rarait: "Uite, draguta, ti-am adus o pagina." Mai introdusese in actul I un tertet, din care imi facuse si mie o mica scena. Peste vreo doua zile, iar vine maestrul: "Draguta, ti-am mai adus doua pagini". Si uite tot asa, la cateva zile, mai apareau cateva pagini, pana cand s-a ajuns la un rol consistent si original, care mi-a adus mare, mare succes. Mai ales ca Florin Comisel imi adaugase si un final de scena in cadenta, un final ca de arie de opera, pe care trebuia sa-l sustin dupa ce executam patru tumbe. (rade) Publicul era extaziat si eu de-asemenea, fiindca era o mare reusita pentru mine, din punct de vedere tehnic.

- Cu atatea amintiri luminoase, cum vi se pare ca "arata" opereta de azi? Straluceste si ea sau doar palpaie?

- Din punctul meu de vedere, artistii de azi nu sunt mai slabi decat eram noi, cei din generatia mea. Aproape toti sunt conservatoristi, au deci pregatire, au voce si talent. Nu la ei e problema. Problema e la regizori, la felul in care se monteaza spectacolele de azi. Pentru mine, e o uriasa mahnire sa merg sa vad spectacole, unele dintre ele in care am jucat si eu candva, dar care acum arata si se aud... altfel. Spectacole unde se folosesc microfoane, iar sonorizarea e proasta, spectacole in care se mizeaza pe o forma de sexualitate atat de explicita, incat frizeaza vulgarul. Ce sens are, de exemplu, o scena care se desfasoara intr-un pavilion de gradina, unde El si Ea se retrag ca sa-si declare dragostea, dar care, in varianta "moderna", se sfarseste cu cei doi iesind din pavilion, Ea stergandu-se la gura, iar El, incheindu-se la pantaloni? De ce s-a ajuns sa se apeleze la astfel de grosolanii? Servesc ele arta? Opereta nu e un gen minor, asa cum gresit considera unii, unde sa-ti poti permite sa mergi pe bajbaite, sa recurgi la experimente pe principiul "vedem ce-o iesi". De fapt, cred ca nici un gen nu este atat de "minor" incat sa-ti poti permite un astfel de comportament neprofesionist.

Comoara din Piatra Craiului

- Sa abordam un moment mai sensibil: retragerea dumneavoastra de pe scena. Stingerea luminilor si caderea definitiva a cortinei dor rau?

- Eu m-am pensionat in 1984, ca atunci imi sosise sorocul oficial, dar am ramas in continuare la Opereta si am cantat. Retragerea propriu-zisa a venit dupa Revolutie, cand am considerat ca venise clipa sa las

locul liber tinerilor. Pentru mine, insa, acesta nu a fost un moment traumatizant. Pe de o parte, m-am repliat intr-o postura didactica. Timp de sase ani am fost profesoara universitara. Am pregatit niste studenti, chiar pentru musical, deci exact pe domeniul meu. Un alt ajutor a fost familia, care m-a inconjurat cu multa atentie si iubire, asa ca nu m-am simtit deloc dezradacinata, abandonata ori singura. Apoi, la fel de importanta pentru mine a fost si credinta in Dumnezeu. In acel Dumnezeu care poate ca nu are barba alba, dar are bunatate, putere si acea infinita iubire din care s-au nascut toate minunile dinlauntrul si din afara noastra, pe care multi, din pacate, nu le baga in seama. Si-apoi, in cazul meu, nici nu se poate spune ca am parasit muzica. La o vreme, dupa retragere, dandu-mi seama ca studiul de canto imi face foarte bine si pentru suflet, dar si pentru trup, am adoptat un stil de respiratie yoghin, m-am apucat din nou de gimnastica si mi-am reluat exercitiile muzicale. Si-asa se face ca, de la o voce obosita, cum aveam cand am plecat de pe scena, incetul cu incetul, dupa ce mi s-a odihnit vocea, am gasit un drum potrivit cu varsta de-acum, care-mi permite sa cant in continuare. Desigur, nu mai cant in public, ci numai in fata familiei si a prietenilor, si asta daca si atmosfera e potrivita. Numai ca, sincer, izbanda asta, faptul de a mai putea canta frumos si corect, imi aduce o bucurie imensa. Si, nu in ultimul rand, un alt "ajutor" a fost si faptul ca am mai facut un "copil". Stai, nu te speria! Te lamuresc numaidecat. (rade) Inca de dinainte de Revolutie, eu si sotul meu aveam obiceiul sa plecam pe munte, cam doua saptamani pe vara. Intr-una din aceste expeditii, am descoperit un loc mirific, in creier de munte, in Piatra Craiului. Un loc unde nu era decat padure, iarba si stanca. Un loc care ne-a subjugat cu farmecul lui.
Stand acolo, ne-am intalnit cu niste tarani, cu care am intrat in vorba si ne-am imprietenit. In anii urmatori, am tot revenit in locul acela, pana cand acesti noi prieteni ai nostri ne-au spus: "Da' de ce nu va faceti dumneavoastra o cabanuta aici?". Pe vremea aceea, asa ceva era imposibil, dar dupa '89, am zis sa incercam. Si-asa, am pornit in marea aventura: am cumparat 300 de metri de pamant si-am inceput, cu picul-cu picul, sa ne ridicam o casuta. Apoi, asociindu-ne cu cei mai apropiati vecini, am facut demersuri si, in cativa ani, am izbutit sa ducem pana acolo si curentul electric si sa ne tragem si apa, de la un parau din amonte. Avem si o mica gradinuta, cu cateva legume si multe, multe flori, plus o perdea de brazi, care au ajuns la 3 metri inaltime. Si cand ma gandesc ca i-am plantat cu mainile noastre acum 15 ani! Eu si sotul meu ne mutam acolo de cum vine primavara si nu ne mai dam dusi, pana toamna tarziu. Pentru ca acolo - ni se pare noua - e viata adevarata. Sincer, cand merg acolo, simt ca merg cu-adevarat acasa. Locul acela e, pentru noi, raiul. E absolut idilic! Nu stiu daca poti sa-ti inchipui cum e sa stai afara, in lumina lunii, asezat pe o bancuta de brad, avand in fata o masa de brad aromitor, iar deasupra un cer spuzit cu cele mai scanteietoare stele si sa vorbesti si sa povestesti... aproape pana la revarsatul zorilor. Sau cum e sa privesti orizontul dimineata, zi dupa zi, si sa vezi cum se schimba culorile in galopul anotimpului. Parca nici nu mai ai nevoie de calendar. Mersul vietii pe pamant il citesti in nuantele cerului si ale frunzisului copacilor. Eu stiu, de pilda, ca atunci cand orizontul se-nroseste, inseamna c-a venit toamna si ca, peste putin timp, va trebui sa plec de-acolo. Iar plecarea asta, an dupa an, imi devine din ce in ce mai trista. Cred ca traiul acolo este si ceea ce ne intretine sufleteste pe mine si pe sotul meu. Uneori, cand ajung acolo, primavara, ma simt obosita, slabita. Ei, mi-e de-ajuns o ora de stat pe bancuta din gradina, in aerul ala pur, si ma intremez ca prin miracol. Am si energie, si elan, si pofta de viata...

- Asadar, despre o toamna a vietii nici nu poate fi vorba...

- Vezi tu, Ines, desi eu am fost o artista, adica un om care a trait pe scena o mie de vieti, in existenta mea de dincolo de cortina nu am fost niciodata altcineva decat sunt, de fapt: o femeie simpla, cu niste valori, zic eu, sanatoase. Si asta cred ca m-a ajutat sa dobandesc echilibrul sufletesc. Sunt multumita cu viata pe care am dus-o: am muncit mult, dar am muncit cu placere. Asta e, cred, una dintre cheile vietii fericite: sa faci ce-ti place, sa-ti gasesti profesia potrivita, pentru ca apoi, munca sa nu fie o corvoada, ci o bucurie. Acesta e sfatul meu pentru voi, tinerii: nu va lasati dusi de val, nu uitati ca trebuie sa va gasiti adevarata menire. Daca veti reusi asta, veti fi mult mai aproape de fericire. Apoi, pe langa multumirea profesionala, eu ma simt impacata cu mine si pentru ca am o familie frumoasa, asa cum am visat dintotdeauna: am un sot minunat, am un copil bun - o fata desteapta, doctorita acum, care e si ea maritata -, am si nepoti, si stranepoti... Asadar, tragand linie, ce-as putea sa mai cer? Si da, ma gandesc si la moarte, dar moartea o vad ca pe ceva firesc, nu ca pe ceva de speriat. Mi-as dori doar ca atunci cand va fi sa vina, sa ma gaseasca acasa, alaturi de familie.

Claudiu Niculescu, mai tare ca Anghel Iordanescu!

Primul job al Dianei Munteanu Niculescu a fost acela de...florăreasă

Mai mult: Ziarul Libertatea - Stiri online pe gustul tau | Libertatea.ro

Pilotul uitat

http://www.memoria.ro/?location=view_article&from_name=Interviuri+din+presa%2C+carti%2C+colectii+personale&from=bG9jYXRpb249YXJ0aWNsZXM%3D&cid=111&id=750#

Se întâmpla uneori ca oamenii care au jucat un rol pe scena istoriei, care si-au pus viata în pericol pentru a contribui la realizarea unei aspiratii na-tionale, sa fie repede uitati de semenii lor. Sacrificiul lor, curajul - pe care altii nu l-au avut - sunt ignorate. Isi sfârsesc viata ca niste anonimi, fara a se bucura de rasplata pe care o meritau - si pe care de multe ori nici nu o mai cer -, fara ca manualele de istorie sa le retina numele. Un astfel de caz este si cel al locotenentului aviator Vasile Niculescu. La 10/23 noiembrie 1918, împreuna cu capitanul Victor Precup (Magazin istoric, nr. 12/1992), a zburat de la Bacau la Blaj, pentru a transporta documente de mare importanta în vederea convocarii Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia (Magazin istoric, nr. 12/1998). Zborul s-a facut cu un avion cu carlinga deschisa, în prag de iarna, peste munti, cu instrumente de navigatie rudimentare si fara nici un fel de dirijare de la sol. Dar sa vedem care a fost destinul aviatorului Vasile Niculescu.

S-a nascut la 21 noiembrie 1891, în Falticeni. Parintii au insistat sa urmeze cursurile Seminarului Teologic. Visul lui însa era sa zboare. Si pâna la urma l-a realizat. La 24 ianuarie 1915 s-a înrolat în armata si a urmat cursurile scolii de pilotaj de la Baneasa (Magazin istoric,nr. 10/2001). "M-a fascinat zborul de mic copil si am vazut pentru prima oara aeroplanele la manevrele militare din toamna anului 1911, care se desfasurau în zona noastra - îsi amintea el mai târziu. In scoala de pilotaj l-am avut conducator pe George Valentin Bibescu - un adevarat print al zborului." Zbor la -400 C A obtinut brevetul de pilot militar cu nr. 61, la 15 august 1915. Prin ordinul ministrului de Razboi, la 10 iulie 1916 a fost avansat plutonier si repartizat la Corpul de Aviatie. Dupa intrarea României în razboi, tânarul sublocotenent (fusese avansat la 1 octombrie 1916) a functionat o vreme ca instructor în cadrul scolii de pilotaj de la Bârlad. A fost mutat, la cerere, pe front, la Escadrila de recunoastere si bombardament usor F4. In ziua de 7 iulie 1917, se afla într-o misiune de recunoastere aeriana deasupra liniei frontului. Avionul a fost prins în tirul artileriei germane si mai multe schije au lovit aripile aparatului. A aparut si un avion german, care a deschis focul. Coechipierul lui Vasile Niculescu, plutonierul Constantin Pârvulescu, a ripostat, obligând aparatul inamic sa se retraga. In registrul de zboruri al Escadrilei F4 sunt consemnate multe asemenea actiuni pline de curaj. La începutul anului 1918, s-a deplasat cu unitatea în Basarabia si a executat misiuni împotriva trupelor bolsevice, care intrasera acolo. A facut zboruri de recunoastere pe Nistru, a bombardat pozitiile inamice de la Moghilev. Cea mai importanta misiune pe care a executat-o ramâne zborul la Blaj. Din cauza iernii aspre si a zapezii abundente, legaturile dintre Consiliul National Român Central si Guvernul României de la Iasi nu se puteau mentine decât pe calea aerului. Pentru a transporta de urgenta documente deosebit de importante la Blaj, Marele Cartier General român a ordonat trimiterea unui avion. Un numar important de aviatori s-au oferit sa îndeplineasca aceasta misiune. A fost ales locotenentul Vasile Niculescu, întrucât cunostea traseul de zbor. In campania din vara anului 1917 trecuse cu avionul Carpatii si lansase manifeste în Transilvania. Farman-ul 40 nr. 3 240 a trecut muntii la 2 600 m, echipajul având fetele protejate cu un strat gros de parafina, pentru a rezista la o temperatura de -40?C. Carlinga era deschisa, iar cei doi ofiteri nu dispuneau nici de parasute si nici de armament. La bord se afla un sac cu manifeste si o geanta militara sigilata. Manifestele urma sa fie lansate din avion deasupra Blajului si a altor asezari transilvanene. Geanta sigilata continea trei documente extrem de importante (printre care si scrisoarea primului ministru Ion I.C. Bratianu catre Consiliul National Român Central). O datorie Zborul s-a desfasurat în conditii normale si echipajul Niculescu-Precup a aterizat în apropierea Câmpiei Libertatii din Blaj. Avionul românesc a fost înconjurat de numerosi oameni veniti în fuga sa-i primeasca pe cei doi zburatori. Iata relatarea elevului sergent Eugen Rades, unul din cei care au asigurat paza avionului pilotat de locotenentul Vasile Niculescu: "...In întâmpinarea celor doi aviatori au sosit dr. Victor Macovei si Gavrila Precup de la Mitropolie, care prin cuvinte întrerupte de emotia si de strigatele ÇSa traiasca!? ale multimii, acestia i-au asigurat pe oaspeti ca sunt la adapost... Intre timp, soseste si dl. capitan Virgil Pop si la întrebarea locotenentului pilot Vasile Niculescu cum ramâne cu avionul, dl. capitan Pop îi spune ca va asigura paza avionului punând o garda puternica întarita cu o mitraliera, iar echipajul sa mearga la Palatul Mitropolitan. Capitanul Virgil Pop a desemnat opt soldati din Garda Nationala, care, împreuna cu sergentul Sandu, au venit cu mitraliera pentru paza avionului. Capitanul Virgil Pop ne-a atras atentia sa nu lasam pe nimeni sa se apropie de avion si a dat ordin sa ni se aduca de mâncare si lemne pentru foc, deoarece stateam în frig, în aer liber, pe un ger cumplit de -30? C. Ni s-au trimis de la Mitropolie lemne, mâncare si zece litri de vin. Dupa ce am curatat locul de zapada din jurul avionului, am facut focul si garda se schimba din ora în ora." La ora 18.00 s-a tinut sedinta festiva în localul "Patria". Dr. Vasile Suciu, presedintele Consiliului National Român din Blaj, a informat participantii despre zborul locotenentului Vasile Niculescu si despre continutul documentelor transportate pe calea aerului. S-a comunicat faptul ca echipajul Niculescu-Precup se va întoarce la Bacau pentru a transmite hotarârea românilor transilvaneni de a se uni cu Tara, fara nici o rezerva. In sedinta care s-a tinut la Palatul Mitropolitan, Consiliul National Român a hotarât convocarea unei Mari Adunari Nationale la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918, unde se va proclama în mod oficial Unirea cu România. A doua zi, la plecare, echipajul a fost înconjurat de sute de oameni care si-au pus iscalitura pe pânza avionului. Era mesajul românilor din Blaj, catre Guvernul român din Iasi, prin care acestia îsi puneau semnatura pe actul Marii Uniri. Generalul aviator Andrei Popovici, fostul comandant al Grupului 2 Aeronautic Tecuci, unitate în care a luptat în razboiul întregirii nationale Vasile Niculescu, îi scria eroului în decembrie 1961: "Nu este prilej de sarbatoare crestineasca si nationala, care sa nu trezeasca în mine amintirea zborului Domniei tale la Blaj, atunci la începutul iernii, în anul 1918. Zborul acesta ramâne înscris în istoria si în analele întregirii neamului românesc. Camarazii tai zburatori te-au asezat pe cel mai înalt punct al unei întreprinderi zburatoresti din razboiul cel mare si sfânt. S-a vazut nedreptatea pe care conducatorii tarii din acele vremuri au avut-o fata de dumneavoastra de a nu va acorda cinstea cuvenita pentru acel zbor istoric. Nu stiu de ce, dar parca tot n-am pierdut nadejdea ca voi asista la preamarirea si la actul de dreptate ce vi se cuvine..." Anonimul ceasornicar Pentru fapta sa, era firesc ca locotenentul Vasile Niculescu sa fie decorat cu Ordinul "Mihai Viteazul" clasa a III-a. Dar n-a fost asa. Aviatorul Vasile Niculescu a continuat sa-si îndeplineasca misiunile primite. In ziua de 23 iunie 1919, în timpul unei recunoasteri executate în Transnistria, din cauza unei defectiuni tehnice, avionul sau a aterizat în liniile bolsevice. Locotenentul a stat în captivitate, la Odessa, timp de o luna de zile, dupa care i s-a dat drumul. Intre anii 1920-1923 a fost pilot în cadrul Grupului 1 Aeronautic. Prin Inaltul Decret Regal nr. 5 634 din 24 octombrie 1923 a fost înaintat la gradul de capitan. A fost transferat la 1 octombrie 1924 la Comandamentul Scolii de Aeronautica. In perioada 1 martie - 1 septembrie 1925 a executat un stagiu de pregatire în aviatia cehoslovaca, fiind apreciat pentru tehnica pilotajului, pe care o stapânea la perfectie. La 22 octombrie 1926 paraseste aviatia, la cerere, fiind transferat prin Ordinul ministrului de Razboi nr. 37368/1926 la Centrul de Recrutare din Radauti. Este mutat apoi la 1 octombrie 1930 la Regimentul 96 infanterie. La 31 octombrie 1937 a trecut în rezerva cu gradul de capitan, ca urmare a demisiei sale din armata. Dupa ce a parasit haina militara, Vasile Niculescu a trait pâna aproape de 90 ani, practicând meseria de ceasornicar. Intr-o scrisoare din 1 noiembrie 1967 dr. Ionel Pop - membru al Consiliului National Român Central - îi scria pilotului Vasile Niculescu: "...Sunt cu sufletul înaltat de amintirea glorioaselor zile din iarna anului 1918 si nu-mi lipsesc câteva lacrimi din ochii obositi. Da, mult stimate domnule locotenent aviator, sunt acelasi Ionel Pop, care la 23 noiembrie 1918, a alergat într-un suflet sa va primeasca si sa va îmbratiseze pe Câmpia Libertatii din Blaj unde ati aterizat. Nu se uita marele fapte ale unui zburator-erou. Il uita numai politicienii, cei care au luptat pentru România Mare nu pot sa faca asa ceva. Iar dumneavoastra ati contribuit din plin la Marea Unire. Si asta nu se uita!" Maiorul (r) aviator Vasile Niculescu s-a stins din viata la 24 aprilie 1981, într-un trist anonimat. O noutate de ... 90 ani Agentiile de presa au anuntat si posturile de televiziune au prezentat - în fluxul de stiri privind operatiile desfasurate în Afganistan -, drept o mare noutate avionul CA-130. El are instalat la bord tunuri de mare calibru fara recul si aruncatoare de mine, fiind practic o baterie de artilerie aeropurtata Putini stiu ca ideea ambarcarii unui tun fara recul la bordul unui avion a aparut înca de la originile aviatiei si ca prima realizare a apartinut unui român. La izbucnirea primului razboi mondial, Henri Coanda se afla în Franta. La solicitarea armatei franceze, el a realizat mai multe dispozitive de lupta. Astfel, generalul Hirschauer i-a cerut sprijinul pentru un avion special conceput pentru dirijarea tragerilor artileriei. Coanda a proiectat si construit un biplan cu elicea în spate si cabina de pilotaj în fata. Pilotul francez Charles Nungesser - un nume vestit în epoca - i-a sugerat sa studieze posibilitatea proiectarii unui tun fara recul, care sa poata trage, de la bordul unui avion, cinci obuze consecutiv. Inventatorul român a trebuit sa aduca modificari la fuselaj si la turela unui avion bimotor, pe care tot el îl realizase. De asemenea, a trebuit sa conceapa un radiator pentru motoarele închise în fuselaj si un schimbator termic fara rezistenta la înaintare. In final, aparatul a efectuat un zbor, în timpul caruia s-au executat trageri cu tunul fara recul, semi-automat, pe un teren situat în apropiere de portul Le Hâvre si asupra unor ambarcatiuni de pe Canalul Mânecii. Inventia sa a fost una de succes, extinsa si pe avioanele de bombardament tip Bréguet.

Un fotograf din alte vremuri